Diplomatie culturală

Diplomaţia culturală este acel domeniu al diplomaţiei care are drept obiectiv stabilirea, dezvoltarea şi susţinerea relaţiilor cu celelalte state prin cultură, artă, educaţie şi ştiinţă.

Activitatea de diplomaţie culturală este un proces al proiectării în exterior a sistemului de valori culturale (in cazul nostru patrimoniul istoric) ale unui stat şi a promovării acestuia la nivelul relaţiilor bi şi multilaterale.

Ce îşi propune diplomaţia culturală:

să susţină relaţiile cu celelalte state prin cultură, educaţie şi ştiinţă;

să deschidă căi alternative de comunicare;

să cultive şi să iniţieze relaţii culturale pe termen lung între state;

să exercite influenţă în sprijinirea priorităţilor de politică externă;

să folosească instrumentele de diplomaţie culturală pentru promovarea intereselor economice.

Cooperarea culturală interguvernamentală şi-a căştigat propria autonomie în cadrul agendelor de cooperare bilaterală ştiinţifică-educaţională şi este recunoscută ca un al treilea pilon pe agenda relaţiilor bilaterale alături de agenda politică şi economică. Tratatele şi acordurile bilaterale din ultimul deceniu încep să includă la modul curent capitole privind patrimonial cultural aflat în pericol de degradare sau repatrierea patrimoniului cultural. Abilităţile în domeniul reprezentării patrimoniului istoric sunt esenţiale pentru Diplomaţia culturală şi Diplomaţia publică ca domenii de nişă ale diplomaţiei şi relaţiilor internaţionale.

Chiar dacă conceptul în sine este de dată recentă (postbelic) diplomaţia culturală a fost practica curentă de-a lungul istoriei. Exploratori, călători, comercianţi, artişti pot să fie consideraţi ambasadorii unei anumite civilizaţii şi culturi (ex Marco Polo sau Milescu Spătaru pot să fie consideraţi ambasadori culturali ai civilizaţiei europene în orientul îndepărtat). În accepţiune mai largă orice persoană care facilitează cunoaşterea într-un mediu străin a unei alte culturi şi schimbul de idei, practică diplomaţia culturală. Interacţiunea dintre indivizi este cel mai bun facilitator al cunoaşterii limbii, culturii , tradiţiilor şi civilizaţiei proprii iar în acest  context turismul cultural, expoziţiile cu tematică istorică, emisiunile documentare, site-urile web dedicate au un rol important. O definiţie comun acceptată este dată de politologul american Milton C. Cummings, care descrie Diplomaţia culturală ca “schimbul de idei, informaţii, valori sisteme, tradiţii, credinţe, şi alte aspecte ale culturii şi civilizaţiei proprii cu scopul de a facilita întelegerea şi cunoaşterea reciprocă”.

În condiţiile “conflictelor civilizaţionale” Diplomaţia culturală nu se mai afla la “periferia relaţiilor internaţionale” fiind un domeniu de cercetare inovativ şi solicitat ce tinde să-şi câştige propria autonomie în cadrul programelor de studiu aferente domeniului “Relaţii Internaţionale”.

Diplomaţia culturală şi Relaţiile Internaţionale

Între cele doua abordări ale RI “hard power” şi “soft power” politologul american Joseph Nye este cunoscut ca şi creator al fundamentelor teoretice ale “soft power” definite de acesta drept:

capacitate de persuasiune, influenţa convingere prin intermediul culturii, valorilor şi ideilor şi nu prin intermediul forţei mijloacelor militare. În societatea globală, globalizarea determină un nivel crescut de interconectare între guvernele şi societăţile lumii şi implicit necesitatea de cooperare la un alt nivel, un nivel facilitat de diplomaţia culturală.

Utilizările Diplomaţiei culturale:

Sectorul public (naţional, internaţional): Diplomaţia culturală este utilizată în acest sector pentru promovarea intereselor naţionale, locale sau regionale prin promovarea valorilor autentice, specifice acestora.

Societatea civilă: Organizaţiile non-guvernamentale în general folosesc diplomaţia culturală ca pe o platforma de facilitare a cunoaşterii şi înţelegerii, adesea o folosesc ca pe o modalitate de facilitare a reconcilierii post-conflict. În felul acesta sunt create reţele profesionale ce facilitează schimburile academice, inter-instituţionale, forumuri internaţionale, festivaluri, programe şi trasee de turism cultural/de patrimoniu.

Sectorul privat: Firmele private de anvergură sunt interesate în promovarea comunicării şi schimburilor interculturale ca modalitate de creştere a profitabilităţii, cuceririi şi facilitării intrării pe noi pieţe. Nu există produs de marca care să nu aibă în spate o argumentaţie/motivare culturală/civilizaţională sau o poveste de spus.

Momentul este potrivit pentru o retrospectivă a diplomaţiei culturale iniţiate de ICR, în special pentru

evoluţia spectacular de scurtă de la o agenţie culturală fadă la un actor cu respiraţie occidentală, cu

misiunea clară de a susţine vizibilitatea bunurilor culturale şi a industriilor creative. Diplomaţia

culturală a apărut ca instrument de politică externă al marilor puteri europene la începutul secolului XX

şi menirea principală a fost de adjuvant al diplomaţiei publice. Iniţial, programele au avut ca intenţie

nu numai o „mission civilisatrice“a Europei, ci şi conservarea identităţii culturale şi a limbii

comunităţilor etnice din afara statului-naţiune, prin sprijinul şcolilor, bibliotecilor şi bursierilor.

Începuturile diplomaţiei culturale pentru Statele Unite ale Americii însă au fost orientate spre

asigurarea prezumţiei de bună-credinţă în contexte de adversitate a opiniei publice. Nu este ne-

semnificativ de amintit că primele instituţii de „politică culturală externă“, conceptul propus în 1912 de

Karl Lamprecht, au fost asociaţii voluntare animate de naţionalismul cultural, adesea iliberal, finanţate

privat.

Între timp, şi cu precădere după 1945, diplomaţia culturală s-a preschimbat sub ascendentul tot mai

influent al conceptului-cheie „putere soft“ (soft-power), spre deosebire de puterea clasică, în sens tare,

militară sau economică. Asociată mai degrabă orientării liberale în relaţiile internaţionale,soft-

power este identificată de un teoretician consecvent precum Joseph S. Nye în „atractivitatea culturii,

idealurilor politice şi politicilor unei ţări“, cu perspectiva, fără dubiu pragmatică, că anumite alianţe în

politica externă depind de cooperarea unor lideri, constrânşi la rândul lor de fluctuaţiile percepţiilor

publice. Coaliţiile posibile nu sunt condiţionate de exerciţiul diplomaţiei culturale, însă cooperarea

creşte când deschiderea reciprocă a sădit deja germenii cunoaşterii celuilalt. De aceea, vocile

favorabile aplicaţiilor de soft-power invocă bilanţul Războiului Rece ca un front cultural unde melanjul

de putere-soft şi clasică a decis învingătorii.

Ţările ex-comuniste au întârziat să mute piesele pe această tablă de şah şi folosesc diplomaţia

culturală eminamente ca instrument de politică publică. Revenind la cazul ICR, acuzaţia de „politizare“

este o mistificare care abia înoată în propria deriziune. În linii mari, literatura de specialitate distinge

între agenţiile culturale independente, descentralizate şi cele lipsite de autonomie, centralizate.

Primele funcţionează după principiul cunoscut drept„arm’s length principle“ sau „noninterferenţă“. El

presupune că sarcinile politicii culturale sunt delegate unor instituţii autonome, iar apoi monitorizarea

rezultatelor se face prin acorduri care prevăd o scală a indicatorilor de performanţă. Cu alte cuvinte,

un departament central emite reguli de funcţionare pentru agenţiile culturale şi alocă resursele, dar nu

impune orientarea, direcţia sau programele şi se păstrează departe de orice tentaţie „a artei de stat“.History

Cultural Diplomacy (or "Diplomacy between Cultures") has existed as a practice for centuries.  No longer relegated to the periphery of the international relations discipline, cultural diplomacy today is a vibrant and innovative academic field of research and has successfully established itself as a stand-alone theory and practice.

Whilst the term "cultural diplomacy" has only recently been established, evidence of its practice can be seen throughout history and has existed for centuries. Explorers, travelers, traders, teachers and artists can be all considered living examples of informal ambassadors or early cultural diplomats (for example, the establishment of regular trade routes enables a frequent exchange of information and cultural gifts between traders and government representatives). 

Such deliberate efforts of cultural exchange can be identified as early examples of cultural diplomacy. Indeed, any person who interacts with different cultures, (currently or in the past), facilitates a form of cultural exchange, which can take place in fields such as art, sports, literature, music, science, business and economy and beyond.

Through the interaction of peoples, the exchange of language, religion, ideas, arts and societal structures have consistently improved relations between divergent groups.

Cultural Diplomacy in Practice

Cultural diplomacy in practice (or applied cultural diplomacy) is the application and implementation of the theory of cultural diplomacy, including all models (successful or not) that have been practiced throughout history by individual, community, state or institutional actors in order to facilitate and improve relations and collaboration between disparate cultures. These models include for example diverse cultural exchange programs, international delegations (e.g., American jazz ambassadors) and some sports competitions. The examples are uniquely able to affect intercultural and interfaith understanding and promote reconciliation.

The Importance of Cultural Diplomacy

In an increasingly globalized, interdependent world, in which the proliferation of mass communication technology ensures we all have greater access to each other than ever before, cultural diplomacy is critical to fostering peace & stability throughout the world. Cultural diplomacy, when learned and applied at all levels, possesses the unique ability to influence the Global Public Opinion and ideology of individuals, communities, cultures or nations, which can accelerate the realization of the principles below. By accomplishing the first principle, one enables the second, which in turn enables the third until the fifth ultimate principle of global peace and stability is achieved. 

The principles are:

Respect and Recognition of Cultural Diversity & Heritage Global Intercultural Dialogue Justice, Equality & Interdependence The Protection of International Human Rights Global Peace & Stability

Cultural Diplomacy & the Public Sector

Two broad approaches to conducting regional and international relations can be distinguished; that of 'hard power' and 'soft power'. The political scientist Dr. Joseph S. Nye has made the renowned distinction between the two, describing 'soft power' as: 

"The ability to persuade through culture, values and ideas, as opposed to 'hard power', which conquers or coerces through military might". 

Whilst the 'hard power' approach has historically been a favored policy of governments in conducting international and regional relations, the increasingly interconnected world stage highlights the need for co-operation on a new level. This is

where the role of Soft Power as a form of cultural diplomacy becomes significant. On this basis, cultural diplomacy is not secondary to political or economic diplomacy, but rather functions as an intrinsic and necessary component of it.

Cultural Diplomacy & the Private Sector

As the move towards more socially responsible business practices gains momentum, the ability to understand and embrace the different values and needs of diverse cultures and societies becomes ever more important. There are many reasons why corporations need to be aware of the differences between cultures in their strategic decision-making process and adopt cultural diplomacy models into their agenda:

In the era of growing social awareness, corporates with culturally sensitive marketing plans and campaigns will enjoy a

positive public opinion and good image, thus financially perform better. Companies seeking to expand abroad, will encounter problems unless they conduct research into, and act according to the

cultural differences with the host country. Companies with a national focus face a related challenge in ensuring that they are aware of and sensitive to national cultural

minorities.