URSUL PACALIT

DEVULPE

A fost odată ca niciodată o vulpe şireata şi vicleană ca toate vulpile. Umblase toată noaptea după hrană, dar nu găsise nimic. Cum stătea tristă pe marginea drumului, vede apropiindu-se un car tras de boi, plin cu peşte. Ieşi în drum şi se întinse, prefăcându-se moartă.

Când ajunse în dreptul ei, ţăranul opri carul şi coborî. O ridică de jos şi se uită cu bucurie la ea, gândindu-se ce guler frumos va face la haina nevestei sale din blana ei.

O aruncă în car, peste peşte şi porni cântând mai departe.

Şireata de vulpe, cum porni carul, începu a împinge peştii în jos cu picioarele. Carul scârţâia, ţăranul fluiera, vulpea împingea peştele jos din car. Şi împinse aşa o mulţime de peşti.

După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşti pe drum, sări şi ea binişor din căruţă şi, cu mare grabă, începu a-i strânge. După ce-i strânse grămadă, îi luă, îi duse la viyuina ei şi începu a mânca, că tare-i mai era foame!

Ursul, atras de mirosul de peşte, veni la vizuina vulpii:”Bună ziua cumătră! Tiii, da` ce de peşte ai! Dă-mi şi mie vreo doi, că tare mi-i poftă!” Dar vulpea n-a vrut să-i dea ci i-a spus să se ducă pe baltă, să-şi bage coada în apă şi să prindă singur peşte, că aşa a făcut şi ea.

Ursul, ascultând de sfatul vulpii,

se duse pe malul bălţii, îşi băgă coada în apă şi

aşteptă răbdător să prindă peştii. Vulpea îi spusese

ca abia spre dimineaţă se

adună mai mulţi şi să aibă răbdare

dacă vrea să prindă o gramadă

de peşti.

Spre dimineaţă se porni un vânt rece şi tăios. Ursul simţea cum tot mai mulţi peşti i se agăţau de

coadă şi îl durea din ce

în ce mai tare, dar era

doar apa bălţii care

îngheţa. Vru să-şi scoată coada din

baltă. Trase o dată, trase de două ori, dar nu reuşea. Se smuci o dată mai tare şi coada i se

rupse. Mormăind de

durere şi ciudă, fugi la vizuina vulpii să o omoare

în bătaie.

Realizat de

Gina Cobileac

Grădiniţa Nr. 2 Adjud