1

Universitatea Transilvania din Brașov

Școala Doctorală Interdisciplinară

Departament: Literatură și studii culturale

Anca BĂDULESCU

VIAȚA ȘI OPERA LUI OCTAV ȘULUȚIU

OCTAV ȘULUȚIU: HIS LIFE AND WORK

Conducător științific:

Prof. univ. dr. Ovidiu MOCEANU

BRAȘOV, 2014

Prof. univ. dr. Andrei BODIU

2

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA “TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV

BRAŞOV, B-DUL EROILOR NR. 29, 500036, TEL. 0040-268-413000, FAX 0040-268-410525

RECTORAT

D-lui (D-nei) ..............................................................................................................

COMPONENŢA

Comisiei de doctorat

Numită prin ordinul Rectorului Universităţii „Transilvania” din Braşov

Nr. 6845 din 25.09.2014

PREŞEDINTE: Conf.univ.dr. Adrian LĂCĂTUȘ

Decan - Facultatea de Litere

Universitatea “Transilvania” din Brașov

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC: Prof.univ.dr. Ovidiu MOCEANU

Universitatea “Transilvania” din Brașov

REFERENŢI: Prof.univ.dr. Iulian BOLDEA

Universitatea ”Petru Maior” din Târgu-Mureș

Prof.univ.dr. Ion Buzași

Universitatea ”1 Decembrie 1918” din Alba Iulia

Prof.univ.dr. Rodica ILIE

Universitatea “Transilvania” din Brașov

Data, ora şi locul susţinerii publice a tezei de doctorat: 06.11.2014, ora 10:00, sala

U.II.3.

Eventualele aprecieri sau observaţii asupra conţinutului lucrării vă rugăm să le

transmiteţi în timp util, pe adresa badulescu.anca@yahoo.com

Totodată vă invităm să luaţi parte la şedinţa publică de susţinere a tezei de

doctorat.

Vă mulţumim.

3

Cuprins:

pg.tez. pg.rez.

Argument ............................................................................................................................... 1 7

I. Introducere .......................................................................................................................... 4 9

I.1. Viața lui Octav Șuluțiu .................................................................................................. 4 9

I.2. Contextul literar interbelic ............................................................................................ 9 12

II. Octav Șuluțiu, prozator interbelic ..................................................................................... 12 13

II.1. Jurnalul intim în viziunea lui Octav Șuluțiu .............................................................. 12 13

II.2. „Ambigen” – un roman de confesiune ....................................................................... 21 15

II.3. „Mântuire” - roman de analiză psihologică ............................................................... 30 18

III. Brașovul lui Octav Șuluțiu .............................................................................................. 36 20

III.1. Octav Șuluțiu - brașovean prin adopție .................................................................... 36 20

III.2. Puncte de atracție ale orașului................................................................................... 38 20

III.3. Biserici, case, străzi .................................................................................................. 41 21

III. 4. Tâmpa – Inima Brașovului ...................................................................................... 53 23

III.5. Oameni și obiceiuri .................................................................................................. 56 25

III.6. Împrejurimile Brașovului ......................................................................................... 67 28

III.7. „Sufletul orașului” .................................................................................................... 74 29

III. 8. Istoria Cetății ........................................................................................................... 76 30

III.9. Brașovul lui Sextil Pușcariu ...................................................................................... 95 33

IV. Octav Șuluțiu – critic literar .......................................................................................... 107 35

IV.1. Considerații generale .............................................................................................. 107 35

IV.2. „Pe margini de cărți” .............................................................................................. 110 38

IV.3. Studii de teorie literară ........................................................................................... 111 38

IV.4. Marea ediție Mihai Eminescu ................................................................................. 119 40

IV.5. Regina Maria – „Povestea vieții mele” ................................................................... 121 41

IV.6. Nicolae Iorga – „ O viață de om ” .......................................................................... 124 41

IV.7. Nicolae Iorga – „ Oameni cari au fost ” .................................................................. 127 43

IV.8. Tudor Arghezi - poet și prozator............................................................................. 129 45

IV.9. Lucian Blaga - poet și filozof ................................................................................ 133 45

IV.10. Gib I. Mihăescu - „personalismul pervers” .......................................................... 143 48

V. Volume postume de critică ............................................................................................. 148 49

V. 1. „Scriitori și cărți” ................................................................................................... 148 49

4

V.2. Disociații ................................................................................................................. 149 50

V.3. Poeți și poezii .......................................................................................................... 153 52

V.4. Prozatori români ...................................................................................................... 166 56

V. 5. Critică românească, critici români .......................................................................... 182 60

V.6. „Introducere în poezia lui George Coșbuc” .............................................................. 191 67

V.7. Energetismul coșbucian ........................................................................................... 193 67

V.8. Latura socială a poeziei lui George Coșbuc.............................................................. 195 68

V.9. Universul satului românesc în poezia lui George Coșbuc ......................................... 195 69

V.10. Iubirea în versurile lui George Coșbuc ................................................................... 197 70

V. 11. Natura în poezia lui George Coșbuc ...................................................................... 197 70

V.12. Coșbuc – „ poet epic” ............................................................................................ 199 71

V. 13. Coșbuc - poet artist ............................................................................................... 201 73

Concluzii ............................................................................................................................ 204 75

Note bibliografice: .............................................................................................................. 206 77

Bibliografie ..………………………………………………………………………………...215 78

Opere: ............................................................................................................................. 215 78

Bibliografie critică: ......................................................................................................... 216 79

1. În volume: ............................................................................................................... 216 79

2. În periodice: ............................................................................................................ 218 80

Rezumat………………………………………………………………………………………….....82

Curriculum Vitae.............................................................................................................................84

5

Content:

pg.tez. pg.rez.

Argument ............................................................................................................................... 1 7

I. Introduction ......................................................................................................................... 4 9

I.1. Life of Octav Șuluțiu .................................................................................................... 4 9

I.2. The Literary Early Modern Background ........................................................................ 9 12

II. Octav Șuluțiu, Early Modern Prose Writer ....................................................................... 12 13

II.1. The Diary from Octav Șuluțiu’s Perspective .............................................................. 12 13

II.2. „Ambigen” – A Novel of Confession ........................................................................ 21 15

II.3. „Mântuire” – A Novel of Psychological Analysis ...................................................... 30 18

III. Octav Șuluțiu and The City of Brasov ............................................................................. 36 20

III.1. Octav Șuluțiu – A Citizen of Brasov by Adoption .................................................... 36 20

III.2. Important Sights in Brasov ....................................................................................... 38 20

III.3. Churches, Houses, Streets......................................................................................... 41 21

III. 4. Tâmpa – The Heart of Brașov .................................................................................. 53 23

III.5. People and Customs ................................................................................................. 56 25

III.6. The Neighbourhood of Brașov.................................................................................. 67 28

III.7. „The Soul of the City” .............................................................................................. 74 29

III. 8. The History of the Citadel ....................................................................................... 76 30

III.9. Brașov Seen by Sextil Pușcariu ............................................................................... 95 33

IV. Octav Șuluțiu – Literary Critic ...................................................................................... 107 35

IV.1. General Considerations .......................................................................................... 107 35

IV.2. „Pe margini de cărți” .............................................................................................. 110 38

IV.3. Literary Theory Studies .......................................................................................... 111 38

IV.4. Major Edition Mihai Eminescu .............................................................................. 119 40

IV.5. Queen Maria – „Povestea vieții mele” .................................................................... 121 41

IV.6. Nicolae Iorga – „ O viață de om ” .......................................................................... 124 41

IV.7. Nicolae Iorga – „ Oameni cari au fost ” .................................................................. 127 43

IV.8. Tudor Arghezi - Poet and Prose Writer ................................................................... 129 45

IV.9. Lucian Blaga - Poet and Philosopher ..................................................................... 133 45

IV.10. Gib I. Mihăescu - “perverse personalism ” ........................................................... 143 48

V. Postumous Critical Works.............................................................................................. 148 49

V. 1. „Scriitori și cărți” ................................................................................................... 148 49

6

V.2. Dissociations ........................................................................................................... 149 50

V.3. Poet and Poetry ....................................................................................................... 153 52

V.4. Romanian Prose Writers .......................................................................................... 166 56

V. 5. Romanian Criticism, Romanian Critics ................................................................... 182 60

V.6. „Introducere în poezia lui George Coșbuc” .............................................................. 191 67

V.7 George Coșbuc’s „energetic“ Poetry. ....................................................................... 193 67

V.8. The Social Aspects in Coșbuc’s Poetry .................................................................... 195 68

V.9. The Universe of the Romanian Village in George Coșbuc’s Poetry.......................... 195 69

V.10. Love in George Coșbuc’s Verse ............................................................................ 197 70

V. 11. Nature in George Coșbuc’s Poetry ........................................................................ 197 70

V.12. Coșbuc – „ epical poet” ......................................................................................... 199 71

V. 13. Coșbuc – A Poet Artist ......................................................................................... 201 73

Conclusions ........................................................................................................................ 204 75

Bibliographical Notes: ........................................................................................................ 206 77

Bibliography ..………………………………………………………………………..……...215 78

Works: ............................................................................................................................ 215 78

Critical Bibliography: ..................................................................................................... 216 79

1. In Volumes: ............................................................................................................. 216 79

2. În Literary Magazines: ............................................................................................. 218 80

Abstract………………………………………………………………………………………….....83

Curriculum Vitae............................................................................................................................84

7

REZUMAT

Argument

Lucrarea „Viața și opera lui Octav Șuluțiu” își propune să aducă în atenția cititorilor destinul trist și

opera nebănuit de variată și interesantă a scriitorului și publicistului interbelic Octav Șuluțiu.

Viața scriitorului a fost marcată de numeroase evenimente tragice. Moartea prematură a tatălui său,

boala grea și apoi moartea mamei, atunci când Octav și sora sa erau adolescenți, internarea surorii sale,

Olimpia, într-un sanatoriu i-au marcat copilăria și tinerețea, lăsând urme adânci în personalitatea

aceluia care avea să devină un reprezentant de marcă al literaturii și criticii literare române interbelice.

Greutățile materiale și complexele l-au urmărit și mai târziu în viață. Bolnav de tuberculoză și

suferind și de alte boli, Șuluțiu a dus o luptă cotinuă cu existența. La vârsta maturității avea să

primească o nouă lovitură năprasnică, moartea fiicei sale Ana-Xenia, la numai doi ani. Scriitorul a

murit mult prea devreme, în 9 februarie 1949, în urma unui atac cerebral, înainte să împlinească vârsta

de 40 de ani și înainte să-și desăvârșească opera.

„Jurnal”, început când scriitorul avea optsprezece ani, este un document prețios pentru cercetătorul

care nu are la îndemână prea multe informații despre viața autorului. Aceste „caiete” ,cum le numea

Șuluțiu, erau sortite arderii, conform dorinței scriitorului, dar au fost salvate în mare parte, din fericire.

Din paginile acestui jurnal intim se revarsă multă tristețe, îngrijorare, frământare sufletească, zbucium

și depresie. Momentele de bucurie sau mulțumire sunt foarte rare și, de cele mai mult ori, acestea sunt

legate de studiu și lecturile tânărului.

Adevărata carieră de prozator a lui Octav Șuluițiu a debutat cu romanul „Ambigen”, publicat în 1935 .

Această carte a surprins publicul și critica vremii prin noutatea sa. Mai mult, autorul a fost acuzat de

imoralitate. Acest prim roman conține multe elemente autobiografice iar protagonistul este în mare

măsură autorul însuși. Frământările, zbaterile, ezitările și coșmarurile personajului central par a fi

desprinse din „Jurnal”.

În următorul - și ultimul - său roman, „Mântuire”, publicat în 1943, romancierul abordează o cu totul

altă perspectivă, cea obiectivă. Și subiectul acestei cărți este mult diferit de cel tratat în „Ambigen”.

Leontin Martinescu, personajul central în „Mântuire”, se transformă dintr-un burghez provincial blazat

într-un nelinștit, apoi în mântuitorul omenirii. Dacă „Ambigen” este un roman de confesiune,

8

„Mântuire” se evidențiază printr-o profundă analiză psihologică. Tehnicile utilizate în roman sunt

introspecția și monologul interior, prin intermediul cărora naratorul, plasat în conștiința personajului,

dezvăluie o intensă viață lăuntrică.

O lucrare mult mai puțin cunoscută, monografia „Brașov – cu 41 de figuri în text”, constituie poate cea

mai surprinzătoare lucrare șuluțiană. „Brașov” nu este o monografie pur și simplu, ci una „romanțată”,

scrisă cu dragoste pentru acest oraș, unde a avut norocul să activeze ca profesor de franceză. Șuluțiu a

fost unul din aleșii cărora le este îngăduit să vadă și să audă fantomele personajelor care bântuie prin

oraș în miez de noapte. Dovada că spiritele chiar se perindă prin Cetate sunt aceste versuri din poezia

regretatului scriitor și coleg, Andrei Bodiu, a cărui idee a fost această monografie despre Octav

Șuluțiu. Printr-o ironie și cruzime a sorții amândoi au murit înainte de vreme, atunci când mai aveau

multe de spus:

…De la Coroana Șuluțiu

Privește strada. Bea un schwartz.

Din hotel Steinhardt se uită

Pe geam. A venit ieri seară cu maică-sa

De la București.

Sebastian la etajul II se-nvârte prin cameră și se

Gândește cum să-și omoare personajul.

Tânărul Baciu coboară strada s-ar așeza și

Nu s-ar așeza la coadă… (Brașov, 2 martie 2011)

La activitatea sa de prozator se adaugă cea de publicist și critic literar. Șuluțiu a început să scrie la

vârsta de nouăsprezece ani, de pe vremea când era încă elev bursier la Liceul „Mihai Viteazul” din

București. Această activitate a continuat pe tot parcursul vieții sale, Șuluțiu colaborând la multe

publicații ale vremii printre care: „Ultima oră”, „Azi”, „Viața literară”, „Vremea”, „România literară”,

„Gând românesc”, „Familia”, „Pagini literare”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Viața românească”,

9

„Națiunea”, „Kalende”, „Jurnalul literar”, „Ideal” și acestea nu sunt toate. Șuluțiu a reușit să strângă

într-un volum, intitulat „Pe margini de cărți”, o parte din cronicile publicate timp de mai mult de

cincisprezece ani. Un alt volum de articole critice , cu titlul „Scriitori și cărți”, este rodul unei munci

incredibile a lui Nicolae Florescu. „Introducere în poezia lui George Coșbuc” este singurul studiu mai

amplu scris de Octav Șuluțiu, dar și acesta a rămas neterminat. Activitatea sa critică a fost apreciată de

contempoaranii săi ca fiind sinceră, morală, riguroasă și obiectivă. Convingerea lui Șuluțiu era că un

critic literar adevărat are obligația de a căuta adevărul în operele de artă analizate.

Așadar, încercăm prin această lucrare să demonstrăm varietatea operei șuluțiene și, în același timp, să-i

determinăm pe iubitorii de lectură să se aplece asupra scrierilor lui Octav Șuluțiu, o personalitate atât

de interesantă.

I. Introducere

I.1. Viața lui Octav Șuluțiu

În 1909, la 5 noiembrie se naște, la București Octavian, fiul Victoriei și al lui Gheorghe Șuluț, de

meserie croitor. Tatăl, Gheorghe Șuluț provine dintr-o familie ardelenească din Munții Apuseni, din

satul Cărpeniș. Bunicul, Alexandru Șuluț, zidar era nepot al Mitropolitului ardelean Alexandru Sterca -

Șuluț.

Mama, Victoria, născută Pigarovsky, fiica unui tipograf, era autodidactă. Familia acesteia emigrase în

Statele Unite la începutul secolului. Bunica revine în România și se recăsătorește cu un muncitor

tipograf, care moare de tuberculoză.

În 1918, Gheorghe Șuluț, tatăl scriitorului moare, în urma unui ulcer perforat, lăsând în urmă doi copii:

Octavian și Olimpia. Mama lor întreține casa dând lecții de pian și cântând la diverse cinematografe,

asigurând acompaniamentul la filmul mut.

În perioada 1921 – 1926, Octav Șuluțiu absolvă cursul primar și gimnazial.

În anul 1925, Șuluțiu devine bursier la liceul „Mihai Viteazul” din București și va fi premiant de

onoare al liceului până la bacalaureat. Se împrietenește cu Alexandru Elian, care va deveni un renumit

bizantolog. Prietenia lor va dura toată viața. Tot din acest an începe să țină un jurnal, un document

important, care dezvăluie preocupările sale intelectuale și lecturile din acei ani. Debutează cu poezii și

10

cronici în „Revista liceului Sf. Sava” și „Viforul”, revistă a liceului „Spiru Haret”, alături de colegi și

prieteni ca Eugen Ionescu, Mircea Grigorescu, Neagu Rădulescu, C. Noica.

Mama scriitorului, Victoria Șuluț, moare în anul 1927, fiind răpusă de cancer și lăsând în urmă doi

copii adolescenți orfani. Octavian scrie un poem „Ad matrem” în care își exprimă recunoștința față de

aceea care s-a sacrificat întreaga viață pentru cei doi copii. Începe o perioadă foarte grea în viața lui

Șuluțiu, plină de privațiuni și umilințe. Octavian primește ajutor financiar semnificativ până la

terminarea studiilor de la unchiul său din partea mamei, Ștefan Țenov, profesor la liceul „Crețulescu”

din București. Acestuia și soției sale, Alexandrina Țenov le dedică primul volum de cronici „Pe

margini de cărți” (1938).

Scriitorul își trece bacalaureatul cu rezultate excepționale și se înscrie la Facultatea de Litere și

Filosofie din București în 1928. Este coleg cu Eugen Ionescu, Ovidiu Papadima, Ilariu Dobridor,

Neagu Rădulescu.

Încă din 1929 Șuluțiu începe colaborarea cu „Ultima oră”, scriind aproape săptămânal articole pentru

pagina culturală. Leagă prietenii cu Petru Comarnescu, Mircea Damian, Alexandru Sahia, Eugen

Jebeleanu, Mircea Eliade. Tot în acest an inițiază, împreună cu Eugen Ionescu, editarea unei reviste

studențești, „Ideal”, care din lipsă de fonduri nu va lua ființă. Frecventează cenaclul „Sburătorul” și

scrie la „Viața literară” articole de critică și recenzii. Din luna mai a aceluiași an începe în „Ultima

oră” o „Anchetă asupra neoclasicismului”, la care răspund personalități ca: N. Iorga, C. Rădulescu-

Motru, E. Lovinescu. Tot în acest an Șuluțiu scrie romanul „Lulu” . Odată cu plecarea lui Petru

Comarnescu la studii în America, Șuluțiu devine redactor responsabil cu pagina culturală a acestei

prestigioase publicații. Începe o corespondență de excepție cu Lucian Blaga, care se afla în Elveția. În

octombrie apare – dar numai pentru câteva luni – sub conducerea lui Șuluțiu și Mircea Damian

săptămânalul „Vitrina literară”.

În vara anului 1931 își ia licența în limba și literatura franceză și română. De la începutul anului școlar

este profesor de franceză suplinitor la liceul „Unirea” din Focșani. Continuă să publice regulat la

„Vremea” și „Viața literară”. Plănuiește să adune poeziile publicate deja în presă într-un volum cu

titlul „Jucării”, dar renunță la acest proiect.

În 1932 Șuluțiu începe să publice la „Facla”, „Azi”, „România literară” articole de critică literară și

recenzii. În luna mai termină seminarul pedagogic universitar. În noiembrie termină romanul

„Verginități”, prima variantă a romanului „Ambigen”.

11

Tânărul profesor de limba franceză este transferat la Școala Normală „Iosif Vulcan” din Oradea în

anul 1933. Tot în vara acestui an termină varianta a doua a romanului „Ambigen”. I se solicită

colaborarea cu articole de critică literară la „Gând românesc”. Colaborează și la publicația ardeleană

„Abecedar”.

În 1935 apare la editura „Vremea” romanul „Ambigen”, ilustrat de I.Anestin. În postfața intitulată

„Paragraf pentru o eventuală istorie a gândirii românești”, Șuluțiu se apără de acuzația de imoralitate.

„Ambigen” este dedicat Lydiei Manolovici, reprezentată în roman de Eveline. De data aceasta,

recenziile sunt favorabile sau chiar măgulitoare. În mai apare în „Viața literară” „Paragraf pentru o

viitoare aducere aminte”. Tot în 1935 Șuluțiu susține examenul de capacitate, iar din septembrie este

numit profesor titular la liceul „Andrei Șaguna” din Brașov.

În luna februarie 1937 participă la „Festivalul Eminescu” organizat de revista „Familia” la Oradea,

împreună cu L. Rebreanu, Camil Petrescu, Ion Minulescu, Perpessicius, Al. Cazaban, Victor Ion Popa

și alții. În aprilie publică la „Fundația pentru literatură și artă” volumul „Brașov”.

În 1938 publică volumul „Pe margini de cărți” la editura „Miron Neagu” din Sighișoara. Cartea este

foarte bine primită în cercurile literare. În 1939 este numit profesor titular definitiv la liceul „Andrei

Șaguna” din Brașov. În aprilie începe colaborarea la săptămânalul „România literară” condus de Cezar

Petrescu. La 22 iulie se căsătorește cu Elena Pteancu. Termină prima variantă a romanului „Un om

caută mântuire”.

În 1941 pregătește un nou volum de cronici, „Poeți și poezii” la „Editura Fundațiilor Regale”, care

trebuia să cuprindă articole publicate anterior în presă despre Lucian Blaga, V. Voiculescu, Al.

Philippide, Ion Minulescu, Ion Pillat, Eugen Jebeleanu și alții. În noiembrie termină o nouă variantă a

romanului „Mântuire”.

Pregătește un nou volum de cronici, „Poeți și poezii” la „Editura Fundațiilor Regale”, care trebuia să

cuprindă articole publicate anterior în presă despre Lucian Blaga, V. Voiculescu, Al. Philippide, Ion

Minulescu, Ion Pillat, Eugen Jebeleanu și alții. În noiembrie termină o nouă variantă a romanului

„Mântuire”.

În 1942 este numit inspector la Subsecretariatul de Stat pentru Educație Școlară al Ministerului

Cultelor și Instrucțiunii Publice, dar se îmbolnăvește grav de plămâni și este internat la sanatoriul din

Predeal.

12

Scriitorul se stabilește la București în 1943 și lucrează la un studiu monografic „Poezia lui George

Coșbuc”. În noiembrie publică în „Revista Fundațiilor Regale” articolul „Schiță de studiu asupra

teatrului lui Lucian Blaga”.

Continuă să scrie cronicile literare la „Revista Fundațiilor Regale”pe parcursul anului 1943. Rescrie

volumul de cronici „Poeți și poezii”. Publică primul volum al romanului „Mântuire”, care este primit

foarte bine de critica literară. Scrie la „Kalende”, revistă condusă de V.Streinu.

În 1944 romanul „Mântuire” este premiat de Societatea Scriitorilor Români . În august publică un

articol despre romanul lui Ion Marin Sadoveanu, „Sfârșit de veac în București”, articol elogiat de

Petru Comarnescu. Un an mai târziu Șuluțiu rescrie studiul monografic despre George Coșbuc și

„Poeți și poezii”.

În noiembrie 1946 este numit profesor de limba și literatura franceză la liceul „Gh. Șincai” din

București. Colaborează la ziarul „Națiunea”, condus de G. Călinescu. Pe parcursul anului următor

Șuluțiu participă la și inițiază dezbateri, conferințe cu tematică de interes general. Din septembrie este

numit profesor de franceză la liceul „Mihai Viteazul”.

În ziua de 9 februarie 1949 Octav Șuluțiu se stinge din viață, la vârsta de 40 de ani, în urma unei

congestii cerebrale, lăsând un mare gol în jurul său.

I.2. Contextul literar interbelic

Perioada interbelică este caracterizată în viața literară românească prin mai multe direcții ideologice și

literare. Cei mai importanți istorici și critici literari – G. Călinescu, D. Micu, E. Lovinescu, V. Streinu,

T. Vianu, Ș. Cioculescu – subliniază în lucrările lor că în această perioadă au coexistat numeroase

direcții literare. Astfel, începând cu anii douăzeci și până în anii patruzeci putem vorbi despre

modernismul lovinescian, tradiționalismul-gândirist, simbolismul, gândirismul, avangardismul,

realismul, ortodoxismul.

Proza interbelică se manifestă în variate moduri. Astfel, E. Lovinescu diferențiază următoarele curente:

„epica socială și de satiră socială”, reprezentanți al acesteia fiind V. Demetrius, C. Ardeleanu, I. Peltz,

N.D. Cocea, D.V. Barcoschi. „Epica umoristică și satirică” este cea de a doua direcție menționată de E.

Lovinescu și este evidențiată de: I.A.Bassarabescu, Al. Cazaban, D.D. Pătrășcanu, G. Brăescu, Damian

Stănoiu, C. Kirițescu, G. Topîrceanu, Marta D. Rădulescu. Pe de altă parte, proza „modernistă” (

13

fantezistă, pamfletară, lirică, eseistică, pitorească și nu numai) este reprezentată de D. Anghel, Adrian

Maniu, N. Davidescu, I. Minulescu, Tudor Arghezi, Ion Vinea, Mateiu I. Caragiale, Em. Bucuța, F.

Anderca, I. Călugăru, Petru Manoliu. Epica narativă este ilustrată în operele scriitorilor Victor Eftimiu,

Sergiu Dan, Mihail Sebastian. Creatori de epică autobiografică sunt: Mihail Dragomirescu, E.

Lovinescu, G. Ibrăileanu, G. Călinescu, Eugen Relgis, Mircea Eliade, Anton Holban, Octav Șuluțiu.

Epica de analiză psihologică se regăsește în operele scriitorilor: Hortensia Papadat-Bengescu, Camil

Petrescu, M. Blecher, Henriette Yvonne Stahl, Gib.I. Mihăescu, Lucia Demetrius, Dan Petrașincu.

O caracteristică a modernității literaturii române este aplicarea teoriei „sincronismului lovinescian”.

Chiar dacă sincronizarea cu literatura apuseană nu s-a înfăptuit cu adevărat, trebuie recunoscut ca fiind

semnificativ efortul de modernizare și de evoluție a literaturii române în raport cu modelul vest-

european, în special cel francez și cel german. O altă trăsătură importantă este coexistența dintre

tradiționalism și modernism într-o tensiune constructivă. Un scriitor nu poate crea literatură adevărată

rupându-se total de trecutul său. Prin urmare, un artist modern nu va fi ancorat doar în prezent, ci

trebuie să se aplece cu atenție și asupra trecutului.

Și publicistica interbelică a jucat un rol foarte important în viața literară românească dintre cele două

războaie mondiale. Presa a fost dintotdeauna un factor important în trezirea conștiinței naționale,

dezvoltarea limbii române , dar a fost și o călăuză pentru scriitori, care scriind la diferitele reviste

literare ale vremii, au aderat la diverse mișcări, tendințe, curente.

Un număr de reviste s-au grupat în jurul „Sburătorului” lui Lovinescu, de exemplu revistele lui Camil

Petrescu: „Săptămâna muncii intelectuale ”, „Cetatea literară”. O altă categorie de reviste literare au

gravitat în jurul lui Liviu Rebreanu: „Mișcarea literară”, „România literară”. Alte publicații

importante ale vremii sunt: „Viața literară” , „Tiparnița literară”, „Kalende”, „Discobolul”,

„Herald”, „Ideea europeană”, „Universul literar”, „Spre ziuă”, „ Salonul literar”, „Azi”, „Revista

română”, „Vremea” , „Revista Fundațiilor Regale”, „Bilete de papagal”, „Sinteza”, „Capricorn”,

„Jurnalul literar” , „Gândirea”, „Cugetul românesc”, Năzuința”, „Flamura”, „Ramuri”, „Familia”,

„Pleiada”, „Cuvântul literar-artistic”, „Scrisul românesc”, „Darul vremii”, „Datina”, „Abecedar”,

„Rânduiala”, „Gând românesc”- și am numit aici cele mai importante reviste conduse de intelectuali

de seamă din România.

14

II. Octav Șuluțiu – prozator interbelic

II.1. Jurnalul intim în viziunea lui Octav Șuluțiu

„Jurnalul” incepe in 1927, când Șuluțiu avea 18 ani, ultimele pagini datând din 1937.Ca mulți alți

tineri autori de jurnale, adolescentul acuză monotonia, plictiseala, sărăcia, lipsa de iubire si dăruire din

partea celor apropiați, falsitatea prietenilor, neliniști și neajunsuri provocate de societate.

O analiză atentă a „caietelor” ne conduce la o concluzie evidentă: adevăratul, poate unicul, scop al

acestei vieți zbuciumate este scrisul. Încă de la începutul jurnalului intim Octav Șuluțiu este preocupat

de publicarea primelor sale articole în importante reviste literare ale vremii: „Revista literară”,

„Rampa”, „Comedia”, „Dreptatea”, „Bilete de papagal”, „Ultima oră” . Încă nu împlinise 19 ani, când

scria în jurnal că va ajunge pe culmi înalte și că se va face cunoscut prin scrisul său.

Procesul creației nu este totuși unul lipsit de zbucium interior. La masa de lucru, în fața hârtiei

scriitorul este torturat de neliniște și îndoială. Șuluțiu consideră că imaginația îl călăuzește și îl

satisface pe creator. În același timp, imaginația este o nenorocire fiindcă îl epuizează și îl chinuie pe

scriitor. În viziunea lui Șuluțiu, instrumentul scrisului, cuvântul, nu este de ajuns. Acesta afirmă că ar

trebui inventat un nou alfabet și alte cuvinte pentru a putea reda fidel ceea ce are de spus. Totuși, de

cele mai multe ori scriind își recapătă liniștea și mulțumirea: Într-adevăr nu mai găsesc mulțumirea și

entuziasmul decât în cărți și în scris. Lumea mă încrustează tot mai mult în scepticism și răutate. Văd

totul cu un egoism panteistic, mascat de falsitate și turpitudine ordinară.1 Atunci când scrie, înconjurat

de cărți și caiete, își recapătă elanul și dorința de a lăsa posterității o operă de valoare, ceea ce nu-l

împiedică să pună din nou sub semnul întrebării propria creație. Astfel, nu sunt deloc rare momentele

în care se consideră inutil, mediocru și steril. În aceste clipe este convins că este lipsit în totalitate de

instrumentul de exprimare, de talent și originalitate. De aceea lucrează în salturi și chiar abandonează

unele proiecte (de exemplu primul său roman, „Lulu”).

Așternerea cuvintelor pe hârtie este pentru Șuluțiu nu numai posibilitatea de a se confesa, dar și

singura formă de eliberare sufletească. Autorul se analizează în permanență în oglindă, se confruntă cu

„eul” , punând la îndoială justețea aspirațiilor sale și declanșând astfel o luptă permanentă între dorința

de a realiza proiecte mărețe și tendința de a cădea pradă bolii, oboselii, inerției, depresiei. Oglinda

interioară a lui Șuluțiu ne dă prilejul nouă, cititorilor, să descoperim profunzimea introspecției

scriitorului, să-i cunoaștem dramele morale, sentimentale și intelectuale. În același timp, și acest lucru

nu este de neglijat, paginile jurnalului constituie o radiografie a epocii - una subiectivă, fără îndoială și

de multe ori contradictorie. Este important, însă, să privim evenimentele în contextul lor și prin prisma

15

împrejurărilor din epocă. De asemenea, opiniile scriitorului în „Jurnal” stau sub semnul tranzitoriului.

Odată cu trecerea timpului și cu acumularea de noi argumente, uneori contrarii, Șuluțiu vede

evenimentele din altă perspectivă, uneori opusă celei dintâi. Ar trebui sa adăugăm că această

schimbare de opinie este fireasă, dacă luăm în calcul continua formare și devenire a autorului

„caietelor”.

Trăsătura cea mai importantă, poate, a jurnalului intim al lui Șuluțiu este structura sa romanescă.

Inaintea multor altor autori Octav Șuluțiu scrie odată cu textul intim adevărata poveste a vieții sale.

Prin urmare, „Jurnalul” este literatură si narațiunea se concentrează în jurul a două nuclee: fascinația

lumii literaturii și povestea de dragoste dintre Lydia Manolovici și Octav Șuluțiu. In jurul acestor

nuclee se desfașoară intriga jurnalului intim. Multe din zbaterile protagonistului se concentrează in

jurul preocupărilor sale pentru literatură. Sunt îndoielile unui tânăr născut să devină scriitor. Deși este

cuprins de febra creației, nu este sigur pe ceea ce este în stare să producă. Un alt puternic conflict

interior este provocat de dragostea crescânda pentru Lydia, sentiment umbrit în mare măsură de

compasiunea tânărului Șuluțiu pentru Kitty, prima sa dragoste. Această luptă îl obosește, ba chiar îl

epuizează fizic și psihic pe autorul „Jurnalului”. În timp ce dragostea pentru Lydia crește, Kitty devine

agasantă, ba chiar și urâtă. Astfel, romanul de dragoste reprezintă cel de-al doilea nucleu al poveștii

vieții scriitorului. Acesta are o structură foarte bine articulată și se sprijină pe bine cunoscutul „triunghi

erotic”. În cazul nostru el este constituit de Octav Șuluțiu, Lydia Manolovici și Anton Holban. La

rândul lor, Eugen Ionescu și Mircea Eliade joacă roluri de sfătuitor și de martor în acest joc al iubirii.

Personajul jurnalului este, în mod evident , într-o continuă căutare. Citește cu ardoare, caută

răspunsuri la multe întrebări. Pe tot acest parcurs emite judecăți critice de valoare - și putem afirma cu

tărie că lui Șuluțiu nu i-au lipsit conștiința valorii și nici sentimentul clar al prezenței în lumea

literaturii.

II.2. „Ambigen” – roman de confesiune

In „Ambigen” Octav Șuluțiu își propune să analizeze cu minuțiozitate starea sufletească a

protagonistului. Astfel, suntem martorii degradării fizice și psihice a celui care se confesează : de la

tragedia nemulțumirii cu sine la aceea a neîmplinirii erotice până la marginalizarea sa socială,

recunoașterea inferiorității , refuzul propriei identități și tentația sinuciderii: Întins pe spate, cu mâinile

pe piept, să alunec lin cu picioarele înainte, pătrunzând în întuneric, în liniște, în Eternitate2

Aceasta

este ultima frază a romanului și exprimă dorința lui Di de a sfârși viața pe care o consideră inutilă.

16

Leitmotivul acestei confesiuni este cel al dezgustului de sine, pornind de la trăsăturile fizice până la

defectele interioare. Di este conștient că are o personalitate slabă, este lipsit de curaj și voință. Este atât

de dezgustat de propria-i persoană, încât ar dori să se poată dedubla pentru ca dublul său să-l

disprețuiască. Un adevărat mizantrop, el este chinuit de sentimente contradictorii și nu se poate

resemna în această stare de inerție. Își dorește cu ardoare trăiri intense dar nu face efortul de a se

elibera de scârba pe care o simte pentru tot ce îl înconjoară: Numai pentru a-mi fi scârbă de mine nu-

mi este lene. Încolo orice mi se pare prea greu.3

Personajul confesiv al romanului se izolează în propriul univers și își analizează cu precizie și cruzime

obsesiile, coșmarurile și inutilitatea vieții. Neputința sa vine dintr-o incapacitate organică de a acționa

și de a-și asuma responsabilități și riscuri. Lipsa sa de activitate, lenea nu sunt provocate de cauze

biologice ci vin din interior și implică lipsa de interes pentru viață, refuzul de a înfăptui acte vitale.

Această stare ne amintește de spleen-ul simboliștilor și de greața sartriană. Atitudinea lui Di este

cauzată de o structură psihologică deformată, subminată de complexe și capabilă să se descifreze doar

printr-un lung monolog interior. Eroul lui Șuluțiu refuză orice dialog adevărat cu cei din jurul său.

Chiar atunci când pare să preia inițiativa, orice acțiune redeschide vechile răni și provoacă aceleași

dureri, ducând inevitabil la renunțare.

Di își face portretul în repetate rânduri, găsindu-și tot mai multe defecte. Se vede urât, ba chiar hidos.

Uitându-se în oglindă vede un personaj cu nas de maimuță și cu nări mari și negre, ochi de mongol, o

gura prea cărnoasă și dezgustătoare, pomeți proeminenți, cearcăne vineții, păr unsuros și lățos. Când

râde se deschide o gaură din care se întrevăd două șiruri de dinți încălecați. Consideră că figura sa este

inexpresivă, ochii îi sunt fără viață, nu au nimic de spus.

Scârba și disprețul pe care eroul le resimte față de sine însuși nu se datorează doar contemplării

aspectului său fizic, ci și unei nemiloase și obsedante introspecții. Merge atât de departe cu

autoanaliza, încât nu rămâne neexplorat nici un colțișor din personalitatea sa. Își descoperă cu

luciditate o inerție covârșitoare, o lene care îl paralizează și de care nu se poate despărți niciodată. Și

atunci când se plimbă fără vreun țel pe străzi sau se tolănește într-un fotoliu sau când se întâlnește cu

prietenii, această pasivitate și indiferență nu-l părăsesc nici o clipă. De câte ori are ceva de făcut, este

cuprins subit de un soi de paralizie progresivă. Aceasta se manifestă nu doar fizic, printr-o amorțeală

cumplită a mușchilor ci și psihic prin refuzul de a acționa. Un fel de spaimă îl determină să se lase

pradă inerției.

17

Protagonistul nu se sfiește să recunoască cu sinceritate că nu simte nici o atracție față de oameni. Îi

consideră ticăloși, nemernici și de aceea îi detestă. Acest sentiment se transformă adesea în furie, ba

chiar în ură declarată. În acele momente are dorința de a jigni pe cineva profund, de a răni, de a

împroșca cu noroi, crede chiar că ar fi în stare să ucidă, dacă ar avea o armă. Totuși nu poate să o facă,

este slab, feminin și laș.

Relația protagonistului cu femeia constituie, fără îndoială, punctul focal al romanului „Ambigen”.

Chiar titlul lucrării ne face să ne punem întrebări în legătură cu sexul protagonistului. În Dicționarul

Explicativ al Limbii Române „ambigen” este adjectiv și se referă la un substantiv neutru, deci având

genuri diferite la singular și la plural. Dacă vom considera că ambigen este un adjectiv substantivizat,

atunci cuvântul este sinonim cu „hermafrodit” – ființă căreia i se atribuie o natură dublă, masculină și

feminină - și cu „androgin” – ființă fabuloasă, jumătate femeie, jumătate bărbat. Prin urmare, avem de

a face cu un personaj în care se manifestă cele două naturi: cea masculină și cea feminină. Șuluțiu dă o

definiție cât se poate de clară a termenului: Fiecare ființă e o sinteză de masculinitate și feminitate și

poate, de fiecare dată, după împrejurări, să se manifeste ca om sau ca femeie.4

Am văzut că, atunci când se privește în oglindă, Di contemplă imaginea sa efeminată. Trăsăturile

sale sunt asimetrice, sculptate nereușit și nici măcar nu îi definesc masculinitatea. Doar atunci când își

lasă barba să crească, începe să semene cu un bărbat. În plus, aceste defecte fizice nu sunt

contrabalansate de o personalitate puternică, virilă. Actul lesbian nu i se pare respingător ca altor

bărbați. Eroul marturisește că adesea se comportă aidoma unei femei: îi place să stea întins pe canapea,

cerșește o vorbă frumoasă, e mândru, timid și modest ca o femeie, are oroare de violență, respinge

orice grosolănie. Este de o sensibilitate bolnăvicioasă și îi plac parfumurile, florile și oamenii bolnavi.

Este puternic atras de mister, de tenebros și de vag. De multe ori femeile îl consideră asemenea lor și,

în loc să-l iubească, îi atribuie rolul de confesor. Di știe că, pentru a fi confesor, trebuie să renunțe la

virilitate. Doar așa poate fi doar depozitar. Confesorul are datoria de a primi și a păstra. El trebuie să

asculte și să tacă dar nu îi este permis să dea sfaturi. Femeile din viața lui intuiesc faptul că nu are

energia necesară pentru a iubi cu pasiune și îi încredințează secretele lor. Ana, bunăoară, pe care o

compară cu Emma Bovary, îi face într-un an atâtea mărturisiri, încât ar putea să scrie un roman. Tot

astfel este prieten cu cocotele de la bordel, le cunoaște necazurile și bucuriile și le acceptă așa cum

sunt.

Latura bărbătească a eroului-narator – mult mai bine conturată decât cea feminină - se manifestă

diferit în relația cu femeile. Astfel, atitudinea protagonistului este de multe ori disprețuitoare, vulgară,

ba chiar violentă. Afirmă că femeile trebuie să fie obligate să iubească bărbații și, de fapt, ele tocmai

18

asta așteaptă cu neliniște și nerăbdare. Regretă faptul că femeile și-au abandonat rolul de iubite și au

invadat catedrele, birourile, laboratoarele, tribunalele, parlamentul dar și casele de toleranță.

Îmbrățișarea acestor profesii le face pe femei să-și piardă feminitatea. Profesionalizarea presupune

siguranță, disciplină, repetare mecanică, acestea fiind doar apanajele bărbaților. Preocupările femeii ar

trebui să fie lenevitul, visarea, supunerea, umilirea.

Ca și Max Blecher și Mihail Sebastian, Octav Șuluțiu explorează cele mai ascunse și obscure colțuri

ale conștiinței eroului său. Tragedia lui Di este incapacitatea de a comunica, de a rezona cu cei din jur.

Personajul-narator din „Ambigen” recunoaște că este incapabil să acționeze, că îi este frică de suferință

și de umilințe. Își dorește o iubire calmă, senină, o comuniune între două trupuri și suflete. Ca o ironie

a soartei, sfârșește în brațele unei prostituate, singura femeie care îl iubește.Totuși.

II.3. „Mântuire” – roman de analiză psihologică

Dacă „Ambigen” se dovedește a fi atât roman de confesiune cu numeroase incursiuni autobiogafice cât

și unul de analiză psihologică, „Mântuire”, roman apărut în 1943 și onorat cu Premiul Societății

Scriitorilor Români ( în timp ce „Ambigen”, împreună cu alte romane ale vremii, fusese dur atacat și

interzis), este o profundă și susținută incursiune în conștiința protagonistului.

Romanul de analiză psihologică are ca obiect de investigație artistică omul psihologic, preocupat de

propriile trăiri, obsesii, gânduri. El devine o subtilă transcriere a intimității umane, a conștiinței, o

analiză minuțioasă a inimii și sufletului personajelor sale sau, pur și simplu, un roman al pasiunii. Cu

alte cuvinte, analiza psihologică devine modalitatea de sondare a subiectivității personajului pentru a

pune în lumină tensiunile, căutările, tainele vieții lui interioare. Acest aflux de gânduri ale

personajului îl copleșește, îl descumpănește și, în cele din urmă, pune stăpânire pe întreg

comportamentul său. Mai mult, în numeroase romane psihologice avem de a face cu adevărate

investigații clinice ale stărilor subconștiente.

Astfel, romanul psihologic dezvăluie o intensă viață lăuntrică. Mai mult, el devine o contemplare

fascinată a misterului vieții, a tulburărilor și frământărilor sufletești. Sondarea zonelor celor mai

întunecate ale sufletului omenesc se face prin intermediul naratorului plasat în conștiința personajului.

Pe această structură este construit și romanul șuluțian „Mântuire”. Eroul parcurge anevoiosul drum de

la crimă/crime (pe care nu le comite el) la pedeapsă și ispășirea prin suferință pentru mântuire

omenirii. Leontin Martinescu, obscurul subprefect de provincie se transformă dintr-un tânăr sociabil și

19

sigur pe sine într-un depresiv, insomniac, obsedat de suferința universală și, în final, în mântuitorul

unui criminal în serie, un supraom. Prezența feminină – este vorba de Vava Micudin, logodnica

subprefectului – conferă echilibru și siguranță protagonistului, deși Leontin înțelege mult prea târziu

ceea ce a însemnat Vava în viața lui.

Motivul crimei este coroborat în „Mântuire” cu cel al dedublării personalității, proces care devine

centrul de interes al romanului. În încercarea de a înțelege motivațiile care îl împing pe om la crimă,

Leontin trăiește cu mare intensitate un proces psihopatologic de dezagregare a personalității. Ca o

consecință, în mintea lui chinuită încolțește ideea existenței unui dublu al său pe care îl percepe ca pe

un eu opus.

Romanul abundă în discuții și reverii cu substrat filozofico-religios ilustrând teorii vehiculate de

personajele romanului. Sub influența acestor idei, Leontin ajunge să trăiască acut drama zădărniciei

existențiale. În ultimă instanță, protagonistul se identifică cu suferința universală. Acesta este și

momentul când se hotărăște să ia asupra sa vina crimelor comise, descoperind astfel idealul etic al

mântuirii prin suferință, prin jertfa supremă. Sacrificiul de sine este înțeles ca o mântuire a aproapelui.

Eroul devine profetul răscumpărării și se autodenunță.

Leontin Martinescu este asaltat în permanență de întrebări, de gânduri negre. Viața lui este în

totalitate acaparată de această îngrozitoare obsesie. Ca urmare, își pierde cheful de muncă, de

socializare, de iubire. Începe să întârzie la serviciu, nu-și caută prietenii, nu o vizitează pe Vava

Micudin, făcând-o să sufere. În plus, nu mai poate dormi iar permanenta frământare pune stăpânire pe

întreaga-i viață. Pare că se învârte într-un cerc vicios unde plictiseala tronează peste tot ce-l înconjoară,

asemenea unei funingini negre și lipicioase. Orașul de provincie și locuitorii lui devin nesuferiți, sunt

prea mici, prea neînsemnați. Prietenii cu care adesea se întâlnea la birtul „Mielul Blând” îl agasează cu

părerile lor. Perspectiva căsătoriei cu femeia de care se simte atras îl neliniștește, îl înnăbușă.

Ajuns în pragul nebuniei, Leontin conștientizează toți pașii pe care îi face în momentele în care celălalt

își torturează și apoi omoară victima. Se convinge că nu el este călăul. Celălalt ucide, dar celălalt este

foarte strâns legat de el, ei nu pot fi despărțiți și destinele lor vor fi legate pentru totdeauna. Dintr-un

om obișnuit, rațional care dorește pedepsirea aspră a criminalului, mai mult torturarea acestuia,

protagonistul devine tolerant, milos, apoi obsedat și chinuit de culpa celuilalt. Ultima etapă a evoluției

sale este marcată de hotărârea de a demonstra că omul se poate elibera de Rău prin credința în puterea

Binelui.

20

III. Brașovul lui Octav Șuluțiu

III.1. Octav Șuluțiu – brașovean prin adopție

Lucrarea „Brașov – Cu 41 De Figuri În Text” , terminată în octombrie 1936 și publicată în 1937 la

Fundația Pentru Literatură Și Artă Regele Carol II este o uimitoare monografie a orașului și una dintre

scrierile cele mai puțin cunoscute ale lui Octav Șuluțiu. În acest capitol dorim să facem cunoscută

această carte și, în același timp, încercăm să demonstrăm ce anume o face diferită de multe alte

monografii despre orașul pe care îl iubim, dar nu îl cunoaștem cu adevărat.

Încă din primele rânduri ale „Deschiderii” scriitorul afirmă că a scris despre acest oraș, deoarece nu

există nici un alt oraș despre care ar fi putut scrie. De acesta s-a atașat din primul moment, în copilărie,

iar iubirea sa față de Brașov nu a încetat niciodată. Este de înțeles, prin urmare, de ce Șuluțiu scrie

această carte cu pasiune și imensă dăruire. Dovedește prin această lucrare un aspect pe care mulți

dintre noi l-au observat pe parcursul vieții, și anume faptul că de locul în care ne-am pierdut inima,

acel singur loc din întreaga lume care ni se întipărește adânc în suflet, de acela aparținem cu adevărat.

Este foarte important de menționat că autorul nu a intenționat să scrie o carte savantă, pretențioasă,

afirmând de la bun început că principiul după care s-a ghidat în acest demers a fost cunoscutul precept

al bătrânului Horațiu: utile dulci. Ceea ce își propune scriitorul este să informeze, nu să distreze, ceea

ce explică în mare măsură și numeroasele și detailatele descrieri cuprinse în volum. Cartea este

adresată celor care încă nu cunosc orașul și doresc să-l viziteze.

Chiar modul în care este structurată cartea atrage atenția cititorului de la bun început. Prima parte se

intitulează „Brașovul Care Este” și se concentrează asupra prezentului orașului, a doua se numește

„Centura” și se referă la împrejurimile Brașovului. Următorul capitol este foarte scurt și, în mod

simbolic, poartă titlul „Sufletul Orașului” . Cu siguranță aceste două pagini conțin una dintre cheile

pentru citirea corectă a întregii cărți. Doar ultima parte a monografiei- „Brașovul Care A Fost” - se

axează asupra trecutului orașului aducând în prim plan și figuri reprezentative ale Brașovului.

III.2. Puncte de atracție ale orașului

Promenada – care astăzi este confundată de brașoveni cu aleea de sub Tâmpa – se întindea de la Poștă

până la fosta Cameră de Comerț. Străjuită de castani și bănci pe care trecătorii se puteau odihni (dar

numai contra cost) Promenada constituia unul dintre locurile cele mai îndrăgite. Aici cânta în zile de

sărbătoare fanfara militară, tot aici se plimbau joia și duminica – în zilele lor libere - servitoarele

21

unguroaice cu drăguții lor. Acesta era locul unde începeau cel mai adesea idilele. Majoritatea celor

care se plimbau pe Promenadă erau turiști. De aici puteau admira în voie frumusețile orașului, dar mai

ales Tâmpa. De pe Promenadă nu lipsea nici praful, pe care turiștii mai sportivi nu-l puteau găsi în

pădurile din împrejurimi. Tot de aici pleca și tramvaiul galben care străbătea orașul ajungând până la

Dîrste și apoi Satulung. Locuitorii de astăzi ai Brașovului cu greu și-ar putea imagina călătoria cu

tramvaiul care să-i ducă târâș-grăbiș până la servici sau la școală. Dar cât de plăcută ar putea fi!

Următorul popas este Cetățuia sau Straja care se află deasupra Parcului. Autorul menționează și strada

de la baza Cetățuiei, cunoscută și astăzi de către brașoveni sub numele de „Șirul Hoților”, deoarece

casele de pe această stradă aparțineau înalților Funcționari de Stat și nu făceau decât să strice estetica

orașului prin opulența și lipsa lor de eleganță și stil. Iată că din nou suntem tentați să spunem că lumea

nu prea s-a schimbat în unele privințe în aceste decenii.

Cetățuia de astăzi a fost ridicată în 1630, dar a fost renovată de mai multe ori. Monumentul este mai

vechi, datând de la 1524, când era doar un bastion de lemn. Și acesta a fost refăcut în 1553. Rolul

Cetățuiei ca și acela al zidurilor orașului era de apărare. Dușmanii care pătrundeau dincolo de ziduri

erau atacați din două părți. Printr-o ironie a soartei Cetățuia a funcționat ca închisoare militară pe

vremea când Octav Șuluțiu scria această carte.

III.3. Biserici, case, străzi

Biserica Bartolomeu este cea mai veche biserică din oraș. Se află la capătul Străzii Lungi și este

împrejmuită de cimitirul unde se odihnesc morții comunității. Nu întâmplător mormintele sunt aliniate

ordonat ca și casele din Brașovechi. În mod interesant, există o ierarhie și printre morți: de o parte zac

căpeteniile comunității, de alta oamenii de rând și nu se amestecă nici dincolo de moarte. Acest fapt

este o dovadă în plus a existenței claselor sociale în interiorul comunității săsești la acea dată.

De altfel, dacă ne uităm cu atenție la planul Cetății, vom observa că străzile principale se aliniază în

mod paralel, coborând dinspre Tâmpa până la poalele Dealului Fața Poștei. Ele sunt legate între ele

prin altele mai înguste, din ce în ce mai înguste în jurul Bisericii Negre. Cea mai îngustă stradă din

Cetate este o stradă foarte pitorească, Strada Sforii care face legătura dintre Mureșenilor și Tache

Ionescu. Pe această străduță poate circula doar o singură persoană iar, dacă se întâmplă ca o a doua să

vină din direcție opusă, unul dintre trecători trebuie să se lipească de perete. Casele care mărginesc

Strada Sforii sunt atât de apropiate una de alta încât locatarii puteau să-și dea mâna de la o fereastră la

22

alta sau să poarte o conversație față în față. Șuluțiu nu uită nici faptul că acesta era locul preferat al

criminalilor care tăiau gâtul trecătorilor în evul mediu.

Aceste case ale Cetății nu pot fi izolate una de alta. Însuși stilul lor cere apropiere, înșiruire. Mici sau

mai mari, late sau mai înguste, înalte sau scunde ele se lipesc una de cealaltă formând ca și ocupanții

lor o comunitate bine definită: Adunate în șiruri care nu lasă să treacă între ele nici vântul, casele se

aliniază de-a lungul străzilor, făcând din ele niște coridoare...În felul cum fiecare casă se proptește de

vecina ei e un gest de protecție reciprocă, de asigurare contra pericolului. Casele, ca oamenii care

locuiesc în ele, strâng rândurile și formează un zid împotriva dușmanilor, fie ei chiar românii din

Șchei. Tot în scopul apărării, cetățenii și-au construit porți foarte înalte, dincolo de care nu se

întrezărește nimic din viața lor de zi cu zi.

Aspectul medieval al Cetății de astăzi este accentuat de existența unor mari porțiuni ale vechilor ziduri

ale burgului. Aceste întărituri s-au păstrat în întregimea lor în două părți: Sub Tâmpa și Sub Ziduri

(astăzi această porțiune a zidului este numită de către brașoveni După Ziduri). Datorita acestor ruine se

poate reconstitui intregul zid care inconjura Cetatea: el se intindea de la Vila Kertsch, paralel cu

Promenada până la fosta Cameră de Comerț, apoi șerpuia spre stânga ajungând până la liceul

„Honterus”. De aici iși schimba direcția spre terenurile de tenis (iarna patinoarul care astăzi se numește

Olimpia) de sub Tâmpa, își continua drumul pe sub Tâmpa și se oprea la poarta din fața Promenadei.

Pitorescul și, în același timp, misterul cetății medievale este amplificat de prezența Bastioanelor

Țesătorilor și Fierarilor, dar și a celor două turnuri de pe Dealul Fața Poștei: Cel Alb mai jos și cel

Negru mai sus. De cealaltă parte a Dealului Fața Poștei apa a săpat un șanț accidentat în albia căruia

curgeau șuvoaiele ce veneau din Șchei. Astăzi curge pe acolo un canal urât mirositor numit de unii

Spurcata, de alții, cu sarcasm, Sena. Locul atrage și astăzi turiștii vrăjiți de apropierea pădurii, de o

plăcută răcoare în timpul verii, dar și de farmecul medieval al acestui colț al orașului.

Paginile dedicate Bisericii Negre încep cu explicarea numelui acestui locaș: neagră pentru că focul din

1689 , care a mistuit cea mai mare parte a caselor din Cetate, și-a lăsat amprenta și asupra acestui

monument. Biserica a fost construită în vechiul stil gotic german. Interiorul însă, refăcut după marele

incendiu, prezintă numeroase elemente ale stilului baroc. Spre deosebire de Biserica Bartolomeu,

Biserica Neagră nu are forma crucii ci a unei nave. Acoperișul este construit în două niveluri și

deasupra lor se înalță un impunător turn pătrat cu vârful ascuțit. Pe drept cuvânt, Șuluțiu observă că

turnul ar fi trebuit să fie mai înalt pentru a păstra proporțiile (așa cum se întâmplă cu Catedrala de la

Cluj). Există o explicație plauzibilă pentru această deficiență și pe care o exprimă și autorul în aceste

23

rânduri: Se vede că banii burghezilor s-au isprăvit tocmai când să construiască o măreață săgeată

cum s-ar fi potrivit aici.6

Istoria Bisericii Negre începe încă din 1242, când, la venirea Cavalerilor Teutoni, niște călugări au

zidit pe locul bisericii o capelă. Aceasta a fost dărâmată de către Tătari în 1385. Pe singura poartă care

a scăpat de pârjolul din 1689 apare data de 1477 gravat în semne gotice. Aceasta este data când

Biserica Neagră a fost terminată. Octav Șuluțiu ne amintește că în evul mediu construcțiile care aveau

să dăinuie peste timp erau construite de mai multe generații. Dacă fundațiile erau puse de o generație,

doar strănepoții acesteia se puteau bucura de rezultatul muncii a mii de oameni: Ele s-au creat cu greul

și cu sforțarea anonimă a mii și mii de lucrători, dar durează și vor mai dura. Pe când clădirile de azi,

înădite în pripă, fabricate telegrafic - și în stil telegrafic – sunt expuse unei și mai telegrafice durate.7

Și cititorii acestei monografii știu cu siguranță cât de multă dreptate a avut autorul monografiei.

Interiorul Bisericii Negre atrage atenția prin somptuozitatea sa. Toată lemnăria este minunat sculptată

iar de stâlpii care susțin corul se spijină statui reprezentând sfinți și apostoli. O piesă deosebit de

valoroasă este o frescă datând din secolul al XV-lea reprezentând-o pe Fecioara Maria cu copilul

Christos în brațe. Ea este încadrată de Sfânta Ecaterina și Sfânta Barbara. Orga bisericii care se află în

Cor este una dintre cele mai mari din țara noastră. A fost construită în 1839 și are 4000 de țevi. Tot în

Cor se află o foarte prețioasă pictură înfățișând jurământul sașilor în fața reformatorului brașovean

Johannes Honterus. Cristelnița de bronz din fața altarului poartă data de 1472. Chiar și în timpurile

noastre copiii enoriașilor evanghelici sunt botezați cu apa sfințită din această străveche cristelniță.

Desigur un început de viață de bun augur!

Dar cea mai de preț comoară a Bisericii Negre este colecția de covoare turcești originale care

împodobesc și ele interiorul bisericii. Ele datează din secolele XVI, XVII și XVIII și au o valoare

inestimabilă. Din păcate hoții au reușit acum câțiva ani să fure câteva din aceste neprețuite covoare.

Astăzi Biserica Neagra beneficiază de un sistem de alarmă care pornește atunci când sunt atinse

covoarele (uneori chiar și în timpul slujbei). Nu putem să nu ne întrebăm ce ar fi spus Șuluțiu despre

această pătrundere inevitabilă a progresului în chiar inima bisericii.

La o aruncătură de băț de Biserica Neagră se află Piața Sfatului, inima Cetății8, după cum o numește

scriitorul. Ea s-a numit Piața Libertății, comuniștii au stigmatizat-o numind-o Piața 23 August, iar

astăzi și-a recăpătat adevăratul și simbolicul nume de Piața Sfatului. Aflăm din paginile monografiei că

la început a existat doar turnul, având o înălțime de 58 metri. Clădirea propriu-zisă a fost construită în

1420 și de atunci a suferit numeroase schimbări. Stilul actual al Sfatului este baroc, același cu al

24

majorității vechilor case din Cetate. Casa Sfatului servea drept loc de întâlnire pentru comitetul de 100

de cetățeni care conduceau orașul. Din turn răsunau strigătele de încurajare sau îndemnurile la

răzvrătire ale conducătorilor sași. Tot aici erau legați sau chiar închiși bandiții și rebelii.

III.4. Tâmpa – Inima Brașovului

Tâmpa a fost menționată de către scriitor până acum în această monografie în repetate rânduri. În

capitolul următor, însă, Șuluțiu îi acordă, pe bună dreptate, un spațiu larg și o importanță deosebită:

Fără Tâmpa nu poate fi conceput Brașovul. Ea e cel mai important element din fizionomia orașului și

nu i-ar putea lipsi după cum nu i-ai putea tăia nasul cuiva fără să-i strici figura.9 Pare ciudată și poate

puțin exagerată această comparație, dar cât este de adevărată, de fapt. Venind cu trenul spre Brașov,

Tâmpa apare în raza vizuală a călătorului pe neașteptate. Apoi, în drum spre centru, Tâmpa este mereu

în față, devenind din ce în ce mai prezentă și mai impunătoare. Nici nu este de mirare, căci ea se află

chiar în centrul orașului. Zidurile vechii Cetăți sunt lipite de pădurea care îmbracă această cetate

naturală. Sub Tâmpa viața orașului se desfășoară în toată splendoarea ei. În același timp, dintotdeauna

Tâmpa i-a ocrotit pe brașoveni. Aici s-au refugiat când au năvălit tătarii, apoi turcii, acționând ca un

zid natural în fața dușmanului. Și astăzi, când nu mai sunt astfel de pericole – sau par să fi dispărut –

cei ce se află la poalele Tâmpei se simt ocrotiți.

Tâmpa este îmbrăcată de sus până jos de păduri destul de tinere; pe vremea lui Șuluțiu ele aveau cam o

sută de ani. Doar la bază sunt brazi, în rest predomină pădurea de fag. Scriitorul se dovedește din nou

un bun observator, dar și un adevărat creator de proză poetică atunci când descrie Tâmpa văzută din

Cetate sau de pe Romuri, ceva mai sus de Turnul Negru. Datorită unei iluzii optice, Tâmpa este peste

tot și aproape, astfel încât ai irezistibila dorință de a întinde mâna pentru a strânge în pumn ghemuri de

lână moale, de culoarea frunzelor de fag. În timpul nopții, în schimb, peisajul se transformă complet:

spinarea neagră a muntelui devine înfricoșătoare. Micul munte Tâmpa dezvăluie celui interesat și

dovezi ale unui trecut mult mai îndepărtat. Aici se afla unul din cele șapte castele construite de

Cavalerii Teutoni, întemeietorii Cetății Brașovia, în 1211. Cînd centrul orașului s-a mutat la baza

Tâmpei, pe la 1420, Cetatea Brașovia a fost dărâmată, deoarece constituia un pericol pentru locuitorii

Cetății. Din pietrele ei s-au construit apoi zidurile Cetății săsești.

25

III.5. Oameni și obiceiuri

Despre oameni, locuitorii orașului, Șuluțiu afirmă că :Sunt ciudați, sunt mulți și amestecați. În

proporții aproape egale sunt Români, Sași și Unguri și mai puțini Evrei. Din colonia greacă n-au

mai rămas urme; ce a fost s-a germanizat.10

Pe de altă parte, pe lângă localnici, în Brașov sunt foarte

mulți vilegiaturiști. Cetățenii Brașovului și-au însușit de-a lungul timpului mentalitatea și multe din

obiceiurile sașilor.

Despre sași Șuluțiu ne spune că erau oameni foarte harnici, gospodari și foarte buni meseriași. Trăind

izolați de români și maghiari, s-au constituit într-o comunitate separată, cu reguli proprii, cu o

disciplină de fier în tot ceea ce întreprindeau. De acest mod de viață depindea de fapt însăși identitatea

lor. În plus, organizarea lor în bresle și guvernarea autonomă a Cetății încă din Evul Mediu au fost

cauzele principale ale supraviețuirii lor. Trecând prin Kronstadt/Brașov în călătoria sa spre Occident,

boierul român Constantin Radovici vorbea în 1824 despre autonomia acestui ținut, autonomie ce avea

să dureze până în 1866.

Este foarte interesant cum modul de viață al sașilor și-a pus amprenta asupra obiceiurilor românilor și

maghiarilor din Brașov. Astfel, Șcheii Brașovului constituie o cetate românească, la fel de izolată ca

Cetatea săsească. Șuluțiu subliniază, însă, o mare diferență între cele două „cetăți”: în vreme ce sașii

sunt închiși, aspri, destul de neprietenoși, românii din Șchei sunt ospitalieri, sociabili, au relații de

prietenie cu vecinii și nu numai. Șcheienii sau trocarii au și alte trăsături de caracter. Sunt dârzi,

perseverenți și foarte ambițioși, ba chiar cârcotași și cicălitori. Au dobândit aceste atribute de-a lungul

timpului ca rezultat al îndelungatei asupriri exercitate asupra lor. Ungurii în marea lor majoritate, pe de

altă parte, erau muncitori în fabrici și doar puțini erau intelectuali, urmași ai funcționarilor aduși la

Brașov de guvernarea antebelică. Se încercase atunci maghiarizarea orașului, dar sașii și românii erau

prea adânc înrădăcinați aici pentru a putea fi depersonalizați. Autorul afirmă totuși că românii, sașii și

maghiarii trăiau în bună pace, izolați, singuratici și nu manifestau dorința de a se amesteca sau de a

avea relații de prietenie cu celelalte naționalități.

Pe vremuri acest cartier al Brașovului era lipsit de canalizare și de electricitate. Era un adevărat act de

curaj să te aventurezi seara prin aceste locuri. Șuluțiu amintește și faptul că multe din ulițele Șcheiului

erau desfundate iar multe dintre case erau colibe locuite de săraci. Copiii acestor trocari, murdari dar

fericiți, se jucau în praf cu câinii maidanezi, se băteau sau se înjurau folosind limbajul caracteristic

acestor locuitori ai orașului.Vorba locuitorilor Șcheiului era molcomă iar accentul cădea pe fiecare

silabă. La ferestrele colibelor femeile șcheience stăteau cel mai adesea la taifas discutând despre

necazurile lor. Tot ele cărau apa de la cișmelele publice – care de altfel funcționează și astăzi. Ocupația

26

de bază a bărbaților era fabricarea unui instrument care servea la confecționarea de ceaprazuri și care

se nume „troacă” – de unde și numele de trocar. Ceaprazele sau găitanele erau făcute de femei. Acestea

mai torceau și lâna din care apoi meștereau straie. Trocarii se mai ocupau și cu sculptatul în lemn, fiind

bine cunoscute ploștile sau lăzile brașovene create de ei. În plus, erau cărăuși și pescari, aduceau

printre altele peștele din Țara Românească pentru a-l desface apoi chiar și până în fundul Ardealului.

Se organizau în caravane de câte 16-20 de care și se îndreptau spre Galați sau Odesa. Nu erau rare

cazurile când aceste caravane erau atacate de către hoți. Uneori se aflau pe drumuri luni de zile

pierzând noțiunea timpului. Astfel, ne istorisește Șuluțiu, o caravană a ajunsă la Galați venind de la

Odesa chiar în prima zi de Paște. Crezând că mai era încă săptămâna mare au comandat un ceaun cu

ciorbă de fasole. De unde și vorba: ”să te faci de râs ca fasolea în ziua de Paști.” Urmașii aestor pescari

trăiesc și astăzi în Șcheii Brașovului. Existau și trocari înstăriți, posesori ai unor întinse livezi, vii sau

multe capete de vite. Aceste averi erau însă toate în Țara Românească sau în Moldova, departe de

setea de înavuțire a cinstitelor fețe din Cetate.113

Acești români demni nu au fost doar luptători, ci și creatori de cultură. Astfel, în 1495 ei au construit

prima școală românească din Șchei. Tot datorită lor a fost ridicat și liceul „Andrei Șaguna”. Preoții lor

traduceau acte din limba slavonă sau română. Tot ei l-au ajutat pe Coresi la tipărirea mai multor cărți

sau la traducerea lor. Popa Mihai, de exemplu, a contribuit la traducerea Omiliarului din 1580. Popa

Iane s-a ocupat de tipărirea liturghiei slavone din 1588, Popa Vasile, la rândul său, a scris o cronică a

bisericii Sf. Nicolae. Aici s-a publicat în 1731 primul calendar românesc iar Radu Tempea și Dimitrie

Grid au scris gramatici românești.

În paginile dedicate populației săsești, Șuluțiu îi descrie pe aceștia ca fiind oameni destoinici,

muncitori și disciplinați. În capitolul despre Șchei și locuitorii săi, scriitorul dezvăluie unele aspecte

mai puțin pașnice în relațiile trocarilor cu sașii. Românii din Șchei au fost persecutați foarte multă

vreme de către sași. Astfel, la vamă li se cereau taxe și amenzi foarte mari, nu aveau voie să cumpere

porci în piața Brașovului, nici să cumpere nimic înainte de ora nouă, erau obligați să cumpere coșciuge

de la sași, nu le era permis să și le facă singuri, nu puteau să-și aducă acasă vinul din Țara

Românească, ci trebuiau să-l vândă sașilor. Sașii au mers chiar mai departe: românilor li se interzicea

să poarte opinci pentru ca sașii să-și poată vinde bocancii. Așa se explică faptul că cei mai mulți

șcheeni erau săraci. Cu alte cuvinte, relațiile dintre români și sași nu erau tocmai armonioase sau

bazate pe egalitate în drepturi. Raportul era unul inegal și anume de stăpân față de supus.

Liceul „Andrei Șaguna” – liceu la care Octav Șuluțiu a fost profesor de limba franceză între anii 1937

și 1942 – este una dintre cele mai vechi școli românești și o adevărată cetate culturală. Liceul

27

„Șaguna” poate fi considerat moștenitor și continuator al primei școli românești din Șchei, contruită la

1597, dar și al școlii comerciale înființată de Gh. Barițiu în 1838. Liceul a fost întemeiat în anul 1850

de către protopopul Ion Popasu, un demn fiu al Șcheiului. Ion Popasu s-a născut în 1808, a studiat la

Sibiu și la Cluj, apoi la Viena unde a urmat teologia. S-a întors însă în orașul său natal, a devenit

paroh, apoi protopop. Cu ajutorul românilor din Șchei și din întreagă Țară a Bârsei și mai ales datorită

sprijinului Mitropolitului de atunci, care a și dat numele acestei înalte școli, Ion Popasu a cumpărat

grădina care se afla pe locul unde a fost ridicată clădirea liceului. În scurt timp, liceul românesc era

gata și a început să funcționeze. Deși a fost renovată, construcția nu a fost schimbată fundamental. În

1869 s-a înființat și o școală superioară de comerț, care funcționa și pe vremea lui Șuluțiu.

Cel mai așteptat și mai iubit eveniment „studențesc” era așa-numita „comandă” care se sărbătorea

întotdeauna la începutul anului școlar. Profesorii și elevii porneau, de obicei în sâmbăta de după

începerea cursurilor în coloană, precedați de fanfară, din Șchei îndreptându-se spre Poiană, relatează

Șuluțiu care a participat la mai multe asemenea serbări. Voia bună, râsul, glumele erau obligatorii.

Convoiul era urmat de două căruțe: una care ducea butoiul împodobit cu verdeață și călărit de un elev

și alta cu merinde. Serbarea se desfășura în Poiană și era de fapt un ritual de inițiere a studenților care

urmau să fie primiți în cursul superior. Fucșii erau culcați pe brațele încrucișate a doi elevi din clase

superioare și li se turna puțin vin pe ceafă. Tot atunci, fiecare fucs primea o poreclă hazlie pe care avea

să o păstreze pe tot parcursul liceului. După botez începea adevărata petrecere cu cântece jocuri și un

ospăț pe cinste. Deși studenților le era permis să bea câte un pahar de bere și unii se cam amețeau,

niciodată nu depășeau limita și nu jigneau sau supărau profesorii.

Junii, ne spune scriitorul în continuare, erau membrii unei comunități de flăcăi trocari. Odată cu

logodna sau căsătoria acești tineri pierdeau dreptul de a fi Juni. Organizația a fost la început liberă,

mai târziu însă membrii ei trebuiau să se supună unui regulament strict, care astăzi este păstrat la

biserica Sfântul Nicolae. Conform acestor reguli, obligațiile și programul Junilor se întindeau pe tot

parcursul anului. Pe vremea când Octav Șuluțiu scria această monografie, ca și astăzi, jocurile lor se

desfășura doar în Săptămâna Luminată, adică săptămâna de după Paști.

Partea cea mai importantă a jocurilor începea în Duminica Paștelui cu participarea la slujba de Paște la

biserica Sfântul Nicolae. Apoi, timp de o săptămână jocurile continuau cu diferite activități, fiecare

având o semnificație simbolică. Astfel, hora și aruncarea buzduganului care se repetau pe parcursul

Săptămânii Luminate, ocolirea crucilor din Prund și rostirea salutului creștinesc „Christos a-nviat” ,

„Christos văscris” (voscris în slavonă înseamnă a-nviat), „Christos aneste” (anesti în greacă înseamnă

a-nviat) , toate aveau rolul și semnificația lor în tot acest ritual. Faptul că se pronunțau aceste cuvinte

28

în slavonă și greacă dovedește că printre locuitorii din Șchei se aflau slavi și greci. Luni și marți Junii

colindau pe la casele fetelor nemăritate, ocoleau crucile din Prund, cântau, jucau hora, aruncau

buzduganul și primeau ouă roșii, colaci și altele. Miercuri era ziua cea mai însemnată. Junii călare,

îmbrăcați în frumoasele lor costume populare se adunau la o petrecere „Între Chetri” , adică la Pietrele

lui Solomon și se ospătau, jucau hora, aruncau buzduganul. La întoarcere în Șchei aduceau cu ei brazi,

cărora le puneau în vârf o cruce de lemn. Acești brazi erau depuși la crucile din Șchei, unde trebuiau să

rămână un an întreg până la următoarea sărbătoare a Junilor. În ziua aceasta Junii treceau de porțile

Cetății, dând buzna în oraș și făcând mare gălăgie. În trecut această pătrundere în Cetate nu era

posibilă, deoarece porțile erau bine ferecate, căci românilor nu le era permis să pătrundă în orașul

sașilor. Joi erau repetate aceleași obiceiuri după care urma petrecerea, de data aceasta în Graoveri,

adică sub Tâmpa, lângă cimitirul românesc. În această zi se făcea „aruncarea în țol” la vătaf acasă:

fiecare Jun era așezat într-un țol și apoi aruncat de către ceilalți de trei ori în aer. După acest ritual

urma „îngroparea vătafului”: acesta era legat de o scară, aruncat într-o vale și bocit de către toți Junii.

Vătaful era apoi dezlegat numai după ce le promitea tovarășilor săi o anumită cantitate de vin. Ziua se

încheia cu jocul numit „cățeaua”: unul dintre Juni dădea ordinul și toți trebuiau să se dezbrace până la

brâu pe întuneric. Cel care nu reușea să se dezbrace destul de repede era biciut cu curele până termina.

Vineri era din nou petrecere, horă, aruncarea buzduganului și „aruncarea în țol”, de data aceasta în

public. Sâmbăta Junii nu mai participau la nici un joc, ci stăteau acasă regretând zilele pierdute.

Duminică petrecerea, hora și aruncarea buzduganului se repetau sub Tâmpa.

III.6. Împrejurimile Brașovului

Împrejurimile orașului însemnau cele câteva zeci de sate locuite fiecare de trei până la șase mii de

țărani. Aceștia au construit case mari și solide de piatră, străzi late, pietruite, aveau lumină electrică și

apă curentă. Gospodăriile lor erau exemplare, curate și ordonate iar în jurul lor au cultivat pomi

fructiferi sau cereale. Totul era bine socotit și rânduit. Sate precum Săcele, Codlea, Ghimbav, Hărman,

Bod, Feldioara, Râșnov, Tohan, Zărnești, Bran puteau fi considerate fără excepție modele de urmat

pentru toată țara: Românești sau săsești – de cele mai multe ori amestecate – satele acestea sunt la fel:

curate, harnice și productive, elemente de seamă în economia țării, în care ar rămâne un gol de

neacoperit, printr-o dispariție a lor. O veche tradiție gospodărească dăinuiește aici, pe care n-au

putut s-o distrugă nici năvălirile turcești, nici vicisitudinile războaielor și crizelor.11

Oamenii care

trăiau pe acele meleaguri au înțeles că pământul cere trudă și sudoare pentru a rodi. Au înțeles și că

trebuiau să fie răbdători, perseverenți, chiar încăpățânați pentru a câștiga lupta cu natura. Acolo, printre

acești țărani, viața era ordonată, calculată , cumpătată. Ritmicitea și precizia muncii lor era

comparabilă cu aceea a unui ceasornic a cărui mecanism merge neobosit înainte indiferent de piedicile

29

dinafară. Acest mod de viață era caractersitic sașilor și românilor deopotrivă. Scriitorul lansează în

această parte a cărții sale celor care încă nu cunoșteau aceste meleaguri invitația de le străbate cu

piciorul, de a le explora până în cel mai mic detaliu și de a cunoaște oamenii care trăiesc aici de secole.

Nici lanțurile de munți din jurul Țării Bârsei nu sunt uitați. Ei formează ziduri naturale de o frumusețe

care, într-o zi senină, îți taie respirația. La intrarea în Brașov ești întâmpinat în dreapta de Piatra Mare,

în stânga de masivul Postăvarul. Dincolo de el se văd crestele Bucegiului, iar în depărtare strălucesc

Măgura Codlei dar și impunătoarea, ascuțita Piatra Craiului. În mijlocul acestor munți tronează

Brașovul, care nu poate fi separat de împrejurmile ce îi întregesc fumusețea și farmecul. Puține orașe

se pot bucura de un asemenea privilegiu, mai adaugă autorul.

III.7. „Sufletul orașului”

Textul lui Șuluțiu începe cu o propoziție laconică și care nu lasă loc pentru interpretări: Și lucrurile au

suflet.12

Afirmația aceasta se bazează pe adevărul că fiecare lucru are înlăuntrul său ceva ce nu poate fi

nici atins nici văzut, dar care trebuie să fie descoperit pentru a putea înțelege lumea și pentru a putea fi

fericit.

Astfel, sufletul orașului este captiv peste tot: în aer, pe cer și în nori, pe vârfuri de munte sau pe străzi,

în piatră, dar și în fum, în culori, în pomi și frunze. Șuluțiu este convins că, dacă toți locuitorii orașului

ar dispărea, sufletul orașului ar dăinui. Pașii care au străbătut străzile orașului, cuvintele rostite de

locuitorii săi nu s-au pierdut în neant, ci au rămas adânc îngropate în inima orașului. Tot astfel,

Brașovul și brașovenii nu s-au dezbărat de morții și trecutul lor. Morții sunt pretutindeni și se opun

mișcării viilor. Pentru Șuluțiu sufletul orașului este un duh care unește tot ce a fost în trecut cu tot ceea

ce este. Linia de demarcație dintre prezent și trecut, între viu și mort a dispărut.

Rezultă din aceste afirmații că un oraș nu poate fi cunoscut și apreciat la adevărata sa valoare până nu

i-ai cunoscut istoria. Astfel, cu cât înveți mai mult despre trecutul și prezentul orașului, cu atât vei

cunoaște mai bine psihologia cetății. Despre istoria Brașovului Șuluțiu conchide că este una dintre cele

mai glorioase ale orașelor din România. Din toate punctele de vedere: social, urbanistic, economic dar

și cultural, ar fi imposibil să înțelegem ceea ce se întâmplă în oraș, dacă nu am studiat trecutul

orașului.

Prin urmare, sufletul orașului este prins ca într-o menghină, între ceea ce este și ceea ce a fost în trecut.

Cei ce nu vor să cunoască istoria orașului nici nu vor putea descoperi sufletul, spiritul acestuia, iar

30

aceasta ar însemna să nu cunoască cu adevărat și să iubească cetatea. Acesta este motivul pentru care

acest foarte scurt capitol are o importanță majoră. Ca să înțelegem și să iubim Brașovul cu adevărat nu

ajunge să-i cunoaștem muzeele, monumentele, tradițiile și obiceiurile. Toate acestea împreună

încadrate în trecut și în prezent pot dezvălui spiritul orașului, care odată descoperit nu te va dezamăgi

niciodată. Aceasta este cheia pe care ne-o oferă scriitorul pentru a citi corect cartea sa, dar și pentru a

iubi Brașovul.

III.8. Istoria Cetății

Ca și în cazul multor orașe, primii locuitori a Cetății au ales locul pe care și-au construit așezarea

pentru ca acesta să rămână pentru totdeauna locul lor și al urmașilor lor. Prin urmare, acolo unde pe

vremea scriitorului călcau brașovenii, fie ei români, sași sau unguri și pe unde astăzi merg și locuiesc

brașovenii secolului douăzeci și unu trăiau și primii oameni primitivi din această parte a lumii. Este

absolut impresionantă această continuitate despre care ne vorbește autorul monografiei. Scriitorul își

pune întrebarea justificată: ce i-a determinat pe oameni să se lege într-atât de un anumit loc, un anumit

peisaj încât să nu-l mai părăsească nici urmașii urmașilor lor. Un posibil răspuns ar fi nevoia de

permanență a oamenilor, o nevoie pe care au avut-o dintotdeauna ființele umane de a continua tradițiile

strămoșilor, astfel simțindu-se parte a eternității. Un alt motiv ar putea fi pur și simplu instinctul care îi

ține pe oameni strâns legați de locul unde ei cred că au cele mai mari șanse de izbândă.

Scriitorul subliniază faptul că românii au trăit și în această zonă a țării fără întrerupere, cea mai bună

dovadă fiind chiar românizarea populației slave datorită elementului românesc dominant. Fie slavi sau

bulgari, ei au fost înghițiți de masa românească, caracteristicile acestor populații fiind anihilate.

Părerea lui Octav Șuluțiu, dar și a majorității istoricilor, este că permanența componentei române este

de necontestat.

În jurul anului 1150, în mai multe etape, au venit sașii, fiind aduși de regele ungurilor, Geza II. Sașii

veneau din regiunea Rinului de mijloc și s-au așezat mai întâi în zona Sibiului pentru ca apoi să

înainteze spre Țara Bârsei. Nu se știe exact data când a luat naștere Cetatea săsească, dar este sigur că

aceasta s-a întâmplat între anii 1188 și 1203. Temelia orașului a fost pusă în Brașovechi, în jurul

bisericii din Bartolomeu. Totuși, din cauza deselor inundații sașii și-au mutat Cetatea cândva în secolul

XIV. Pe la 1211 se spune, deși nu toți istoricii sunt de acord, că au cvenit Cavalerii Teutoni care au

influențat în bine dezvoltarea orașului săsesc. Unele surse spun că aceștia au plecat peste câțiva ani

lăsând în urmă câteva castele.

31

Dacă prima parte a conținut o serie de date istorice și informații, aceasta din urmă este o reflecție a

scriitorului asupra multelor evenimente care s-au abătut asupra orașului. . „Fantomele Brașovului” este

o viziune a scriitorului, o „viziune în trecut”, dacă o putem numi așa. Șuluțiu, creator de proză poetică,

dă frâu liber imaginației hrănite de evenimente reale și informații precise. Rezultatul este o plastică dar

și misterioasă replică a textului istoric de dinainte.

Personjele care se perindă în acest text sunt „apariții”, înfășurate în caftane lungi, împodobite cu pene

și purtând la brâu subțiri săbii încovoiate. Acestea sunt, de fapt, sufletele strămoșilor noștri, desprinse

din zidurile vechilor mânăstiri.13

Umbrele se perindă și astăzi, după secole, pe străzi, printre ziduri,

prin vechile clădiri ale orașului, reafirmând cu încăpățânare legitimitatea dreptului lor asupra acestui

loc. Sașii și ungurii au fost stăpâni doar cu numele aici, au fost arendașii istoriei.141

Legătura dintre cei

care au muncit acest pământ, chiar dinaintea venirii romanilor, și generațiile următoare până în zilele

noastre nu poate fi frântă de nici un intrus. Astfel interpretează Octav Șuluțiu marșul fantomelor pe

ulițele Cetății de la miezul nopții până la cântatul cocoșilor.

Din pleiada de fantome se evidențiază umbra măreață a lui Mihai, care în 1600 intra triumfător în

Brașov și asculta slujba din strana de la biserica Sfântul Nicolae. Mihai Viteazul era legat de Brașov și

prin luptele pe care le-a avut în apropiere de oraș, dar și prin privilegiul de comerț pe care l-a dat

Cetății. Imediat după Mihai a apărut Radu Șerban, urmașul său, care a intrat în Brașov în 1603. Între

Radu Șerban și sași legăturile erau mai strânse datorită prieteniei sale cu Michael Weiss, magistratul

sașilor, prietenie ce dovedea legătura românilor cu Brașovul. O umbră mai timidă era aceea a lui

Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazul și acesta fiind prieten al orașului. N-au lipsit de la această

adunare de fantome nici Radu Mihnea și Ștefan Tomșa, care au participat împreună la slujba religioasă

din biserica Sfântul Nicolae, primul ca domn al Țării Românești, cel de-al doilea ca domn al Modovei,

semn că amândouă țările erau legate de destinul Cetății. Tot în biserica din Piața Prundului era și

Constantin Brâncoveanu, care a avut numeroase legături cu brașovenii.

Spiritul lui Anton Pan se întoarce mereu în biserica Sfântul Nicolae, unde vocea sa remarcabilă a

răsunat ani de-a rândul. și privirea sa arunca ochiade șcheencelor. Legăturile sale cu Brașovul au fost

chiar mai strânse și durabile. Întors la București, a continuat să pregătească ucenici pentru meseria de

dascăl. Acum duhul său sălășluiește în biserică, căutând parcă ceva pierdut în trecut. În continuare

Șuluțiu amintește personalități ca Gh. Bibescu, I. Heliade Rădulescu, Christian Tell, G. Sion, care au

trecut prin Brașov după revoluția din 1848. Și fantomele lor hoinăresc în miez de noapte prin locuri

odinioară îndrăgite de ei.

32

Astfel se desfășoară viața de noapte a Cetății dar și a Șcheilor, plină de umbre grele de trecut, de

istorie. Șiruri, șiruri de duhuri ale atâtor personalități, care au însemnat atât de mult pentru neamul lor

vin noapte de noapte aici, unde au fost acasă. Ei, cei care au făcut atât de mult pentru țara lor, se

adună, privesc cu tristețe la ceea ce se vede acum. În noapte cortegiul umbrelor se depărtează încet

clătinându-se și risipindu-se în aburii pe care-i aduce dimineața.14

Șuluțiu nu se îndoiește nici o clipă că orșul este bântuit de marii intelectuali ai Brașovului, printre care

se numără Johannes Honterus, Andrei Mureșanu, Diaconul Coresi, Gh. Barițiu, dar și mulți alții.

Marele merit al lui Honterus este acela de a fi răspândit ideile umanismului european și, implicit, de a

fi încurajat spiritul creator al sașilor. Pe lângă aceasta, Honterus a săvârșit reforma bisericii sășilor

conform învățăturii lui Martin Luther. Marele umanist a înțeles foarte repede că această reformă li se

potrivea în mod organic sașilor, care au și primit-o fără dificultate. Mai mult, în urma adunării anuale a

întregii națiuni săsești de la Sibiu, în anul 1550 toți sașii au acceptat reforma. Prima și cea mai mare

realizare a reformei luterane a fost introducerea limbii naționale în serviciul religios și în cărțile de

cult. Acesta, la rândul lui, a fost un pas foarte important în nașterea literaturii naționale. Fără îndoială,

Johannes Honterus a deschis larg porțile Renașterii și spiritului liber, care în apus își lăsase deja

amprenta pe cultură și educație. Johannes Honterus a murit în 1549, după ce în doar șaisprezece ani

reușise să schimbe radical mentalitatea și spiritul sașilor din Brașov, dar și din întreg Ardealul.

Andrei Mureșanu s-a născut la Bistrița, în 1816. Și-a făcut studiile la Blaj și a venit în 1838 la Brașov

în calitate de institutor. Aici a fost însă și profesor și ziarist, lucrând cu Gh. Barițiu. În Brașov a rămas

până în 1850, a fost profesor și a colaborat la „Gazeta de Transilvania” și la „Foaie pentru minte, inimă

și literatură” fără întrerupere . În cea din urmă a publicat poezia „Răsunetul”, poezie care astăzi se

numește „Deșteaptă-te române” și este imnul național al românilor. În 1850 a devenit traducător al

guvernului transilvănean pentru acte românești și s-a mutat la Sibiu până în 1861, când a revenit la

Brașov, de care se simțea legat, dar a murit doi ani mai târziu, cu mintea întunecată.

Pe bună dreptate, Șuluțiu remarcă faptul că Andrei Mureșanu nu s-a remarcat ca fiind un erou național,

dar sigur va fi întotdeauna o figură de seamă a Ardealului. Articolele din ziarele vremii, poezia dar și

cuvintele sale au fost mjloacele prin care Mureșeanu a luptat pentru crearea limbii române literare

moderne, dar și pentru afirmarea românilor din Brașov și din Ardeal. Deși fiu adoptat al orașului,

Andrei Mureșeanu a fost în mod constant legat aproape organic de Brașov și și-a consacrat întreaga

viață activă propășirii culturii brașovene și ardelene.

33

Ceea ce l-a făcut pe Șuluțiu să iubească orașul acesta atât de mult, a fost grija și aplecarea constantă

spre cultură. Aici au fost mereu școli cu tradiție, biblioteci, unde oricine putea să se informeze sau să

cerceteze . Dar Brașovul mai era și orașul unde apăreau regulat publicații. Sașii aveau gazeta lor, dar și

o revistă de literatură numită „Klingsor”, o revistă demnă de orice publicație din apus. Ungurii aveau și

ei două ziare. Românii, la rândul lor, au avut multe publicații: „Gazeta de Transilvania”, care încă mai

apărea pe vremea când Șuluțiu era în Brașov, deși era în agonie, revista „Brașovul literar”, patronată de

Cincinat Pavelescu, „Prometeu” și „Țara Bârsei”, condusă de Axente Baciu, importantă pentru

contribuția la istoriografia locală.

Pe azurul limpede, stema cea veche a orașului se înalță tot mai sus cu o coroană nouă, românească,

deasupra rădăcinii de gorun înfipt adânc într-un destin de neînlăturat.15

Acestea sunt cuvintele de

încheiere ale acestei frumoase monografii despre orașul pe care Șuluțiu l-a înțeles mai bine decât mulți

alții și l-a iubit mai mult decât mulți alții. L-a bătut cu piciorul în lung și în lat, l-a privit cu atenție

mare, i-a ascultat zumzetul și muzica, i-a citit cărțile și i-a vizitat cimitirele, apoi s-a îndrăgostit

iremediabil de el și i-a închinat această carte remarcabilă.

III.9. Brașovul lui Sextil Pușcariu

Brașovul de altădată” constă din două părți: ”Cum nu era încă și nu mai era Brașovul copilăriei mele”

și ”Cum era Brașovul prin anii 1885-1895, o parte considerabil mai lungă decât prima. Din primele

”pagini ale cărții, Pușcariu dezvăluie motivul pentru care a scris această monografie: Scopul acestei

cărți este tocmai să deslușească ce nu mai e ca odinioară. O va face fără sentimentalism și durere

sufletească pentru cele pierdute, dar cu simpatie pentru trecut, când probabil nu era mai bine și mai

frumos decât astăzi, dar când cel ce vă vorbește era mai tânăr și cele trăite și văzute aveau farmecul

celor optsprezece ani ai lui...16

Am putea adăuga că, dacă nu este sentimentalism în această carte,

nostalgia locurilor și locuitorilor este desigur prezentă pe fiecare pagină. Sextil Pușcariu nu a scris o

simplă monografie – așa cum nici Șuluțiu nu a făcut-o – ci și-a scris și memoriile. Locurile, oamenii,

obiceiurile și tradițiile, legendele și poveștile, toate sunt legate de copilăria și adolescența autorului.

Totuși, memoriile lui Pușcariu nu sunt memorii de tip clasic, pagini de istorie care urmăresc un fir

cronologic al evenimentelor. Fiecare capitol pleacă de la o idee călăuzitoare, de la care pornesc multe

analogii, comparații dar și diferențe, care îmbogățeasc discursul și-l fac mai interesant. Desigur,

documentele istorice au avut o importanță majoră în crearea acestei monografii-memoriu – sau

memoriu-monografie – dar mai presus de orice dovadă scrisă este viața însăși, care pulsează din

fiecare pagină a cărții. Viața autorului acestei cărți în acest oraș este, prin urmare, adevăratul subiect și

34

nu istoria Brașovului, pe care Sextil Pușcariu și Octav Șuluțiu l-au iubit atât. Scriitorul brănean este

convins că trecutul nu poate fi uitat, ignora . De aceea, înainte de a-și aminti de propria copilărie și

adolescență, Pușcariu se îndreaptă spre trecutul foarte îndepărtat, fără a scrie însă pagini de istorie

pură.

Tot astfel, aflăm de la autor că metoda pe care a folosit-o la scrierea acestei cărți este una comparativă.

Savantul susținea că o comparație cu alte regiuni și orașe este cea mai bună metodă de a-ți cunoaște

propria țară. Comparația ar trebui să scoată la iveală nu doar asemănări, dar și deosebiri importante.

Astfel, comparația între două limbi sau mai multe limbi, de exemplu, și constatarea asemănărilor (dar

și diferențelor) dintre acestea pot duce- și de cele mai multe ori chiar duc – la concluzii importante în

ceea ce privește înrudirea lor. Tot așa descoperirea unor asemănări între două opere literare de autori

diferiți vor atrage atenția asupra influențelor suferite de acești scriitori. Pe de altă parte, este important

de adăugat că deseori diferențele spun mai mult decât asemănările. Punând în balanță două sau mai

multe opere literare, de pildă, tocmai deosebirile dintre ele determină originalitatea unui autor. În

același sens, diferențele dintre două sau mai multe limbi dezvăluie un mod diferit de viață și felul

diferit de a se exprima în cuvinte. În concluzie, nu este de ajuns să te străduiești să-ți cunoști strada,

orașul, țara. Este obligatoriu să le compari cu alte străzi, orașe și țări pentru o adevărată și temeinică

cunoștere.

Așa cum capitolul „Sufletul orașului” din cartea lui Șuluțiu ne surprinde printr-o perspectivă diferită

de aceea din celelalte capitole - și am putea să o numim istorico-sentimentală – tot astfel ne surprinde

capitolul „Caleidoscop brașovean” din „Brașovul de altădată”. Astfel explică Pușcariu rostul acestor

pagini: Încercând să punem amintiri pe hârtie, noi suntem siliți să le rânduim. Dar nevoind ca ele să

piardă orice spontaneitate vrem să salvăm cel puțin una din caracteristicile amintirei, păstrând, în

acest capitol, care vrea să dea atmosfera locală, asociațiunea necontrolată și necontrolabilă a

aducerii aminte. Vom povesti dar scene din cele mai diferite și disparate cronologicește în

precipitarea lor în amintire.17

Despre această imposibilitate de a controla și ordona amintirile scria

Marcel Proust în revoluționara sa carte „În căutarea timpului pierdut”, dar a constituit și principiul de

bază a tehnicii numite „stream of consciousness” în literatura anglo-saxonă. În romanul „Doamna

Dalloway” de Virginia Woolf, de pildă, asocierea spontană a amintirilor este chiar subiectul acestui

roman experimental.

În acest capitol al cărții Pușcariu dă frâu liber memoriei, rezultatul fiind un „caleidoscop” sau o rețea

de aminiri, care nu se supun rigorilor cronologiei. Autorul își amintește de tânărul frizer Mandovschi,

de Mark, curățitorul de haznale pentru ca apoi prin asociere să povestească despre inroducerea în 1907

35

a canalizării orașului. Următoarele amintiri sunt legate de servitoarele care aveau obligația de a aduce

apa în case înainte ca orașul să aibă canalizare, de spălarea lânii în apa canalelor, de Romuri – de la

cuvântul german ”Rahmen” - niște pervaze unde se întindea postavul verde, roșu sau albastru la uscat.

„Țâpurile”, fântânile cu găleată și cele cu pompă au fost înlocuite cu cișmele moderne. Aflăm apoi că

astuparea canalului și pardositul străzilor cu plăci de granit și bazalt au durat foarte mult. Odată

terminat, caldarâmul a devenit prilej de mândrie pentru brașoveni. Vorbind de pavajul străzilor din

Cetate, Pușcariu își amintește de Târgul Grâului, care devenise un adevărat „corso”, datorită lățimii

trotuarului său. Acesta era locul unde brașovenii erau siguri că vor întâlni cunoscuți. Când o tânără era

pe punctul de a se căsători cel dintâi lucru ce îl făcea era să iasă „la brațetă”, adică ținându-se de

brațul mirelui, pe Târgul Grâului. Această plimbare era pentru cei ce nu observau verigheta pe

deget.18

Tot la braț cu soția se plimba pe ”corso” și Krause, dirijorul orchestrei orașului, dar și

profesorul Binder cu soția. Prin asociere cu Târgul Grâului și librăria lui Zeidener, scriitorul își

amintește o anecdotă care circula prin oraș. De la această povestioară hazlie se face legătura cu alarma

ce se dădea aici, în centru dar și în alte părți ale orașului atunci când izbucnea un incendiu. Dar

rumoarea era și mai mare în Piața Sfatului, atunci când apărea Szinski cu focurile sale de artificii. Tot

aici, duminica, fanfara militară cânta marșuri, valsuri, polci, arii din operete, dar și câte un ciardaș sau

„Valurile Dunării” de Ivanovici, la modă pe atunci. Și dacă a fost vorba de muzică și cântece, Pușcariu

are și alte amintiri: muzicantul italian care își asuma rolul unei orchestre, fanfara din Boemia care

cutreiera străzile orașului, o tânără care cu voce tremurată cântă o melodie sentimentală,

acompaniindu-se la harpă, flașneta cu melancolicele sale melodii. De aici și până la hamalii din strada

Hirscher, care puteau urca cu ușurință chiar și pianele masive în locuințe, nu a fost decât un mic pas.

Tot un pas a fost și până la copiii cu covrigi cu sare, care nu strigau ci fluierau pentru a atrage atenția

cumpărătorilor, la cel care credea că are burta de sticlă și care a plecat în aventura vieții sale, în

America, la caprele lui Prișcu cu talăngile lor zgomotoase, la tânărul cu voce ca a lui Șaliapin, la

servitoarele din Ciuc, care veneau să slujească în Brașov și să țină de urât soldaților , la hingherul Ioji,

pe are copiii îl urau. Apoi amintirile se leagă de iluminatul cu gaz, de sindrofiile doamnelor, care se

adunau când la una când la alta, exilând copiii într-o „odăiță”, de ajunul de Crăciun, de umblatul cu

Sorcova, sau la „stropit” cu „odicolon” a doua zi de Paști și la serbarea Junilor din Groaveri.

Așa cum ne promitea la începutul capitolului, Sextil Pușcariu nu și-a organizat amintirile, ci le-a lăsat

pur și simplu să iasă din trecut într-un flux continuu și să se lege între ele prin legături misterioase.

Rezultatul este această rețea sau acest „caleidoscop” care, după cum spune însuși autorul redă cu

fidelitate atmosfera orașului.

36

Desigur am subliniat deja o diferență majoră între cele două monografii „romanțate”, fiecare dintre

ele într-un anumit mod. Octav Șuluțiu, deși născut și educat în București, a afirmat încă de la

începutul lucrării sale că a descoperit Brașovul în copilărie, a devenit brașovean prin adopție și a iubit

acest loc din tot sufletul. Șuluțiu a locuit în Brașov și a fost profesor de franceză la liceul „Andrei

Șaguna”, lucru pe care scriitorul nu îl menționează nicăieri în monografia sa. Și nu întâmplător un

capitol al cărții sale se intitulează „Sufletul orașului”, iar altul „Fantomele Brașovului”. Sufletul și

fantomele unui oraș nu pot fi descoperite de oricine. Pentru a înțelege și a lua pulsul unui oraș trebuie

să te apleci asupra lui cu înțelegere și răbdare, ceea ce Șuluțiu a reușit să facă. Autor a două romane,

Șuluțiu a creat și în această lucrare multe pagini de proză poetică, descrieri demne de literatura

romantică. În același timp, tonul ironic la adresa celor care vin în acest frumos oraș încărcat de istorie

fără să-l vadă cu adevărat este mai degrabă apanajul literaturii realiste. Prin urmare, dacă ar fi să-i dăm

un nume acestui „gen”, am putea să-l numim monografie-roman. Și când spunem roman, ne gândim la

un roman istoric cu surprinzătoare elemente romantice.

În cartea sa „Brașovul de altădată” și Sextil Pușcariu își declară dragostea față de oraș. Diferența

majoră dintre cele două monografii este faptul că Pușcariu s-a născut la Bran, a copilărit la Bran și în

Brașov, a fost elev aici și, deși a studiat și călătorit mult în străinătate, s-a întors mereu la Brașov, cu

alte cuvinte, a fost pe tot parcursul vieții sale foarte aproape și apropiat de orașul de la poalele Tâmpei.

Foarte multe locuri descrise în carte sunt inextricabil legate de viața autorului. Perspectiva este una

subiectivă în alt mod decât cea la care ne-am referit deja. Dacă Șuluțiu a fost atras în copilărie de acest

oraș cu iz apusean și a început să-l cunoască și să-l iubească cu adevărat începând cu 1935, când a fost

numit profesor titular la liceul „Andrei Șaguna”, Pușcariu a bătut străzile Brașovului de mic, a auzit

poveștile despre oraș de la bunici și părinți și a aflat devreme despre tradițiile brașovenilor. Textul

întregii lucrări abundă în astfel de identificări cu istoria orașului. Și dacă Șuluțiu a creat o monografie

– roman, cartea lui Pușcariu poate fi considerată o monografie – biografie.

IV. Octav Șuluțiu – critic literar

IV.1. Considerații generale

Singurul volum de critică literară publicat în timpul vieții sale, „Pe margini de cărți” a apărut în 1938

și reflectă o activitate critică foarte bogată și diversă, pe parcursul a două decenii. Reacțiile scriitorilor

și intelectualilor vremii au subliniat opinia lui Lovinescu. Astfel, Perpessicius admira curajul de a-și

exprima opiniile,dar și cinstea sa intelectuală.19

Și Șerban Cioculescu menționa atitudinea morală și

37

riguroasa disciplină a criticului Octav Șuluțiu. 20

Criticul Șuluțiu a debutat la „Ultima oră”, unde se

observă inclinația sa spre abordarea unor teme și probleme foarte variate. Preocupările sale critice

plecau de la semnalarea noilor apariții editoriale, dar puteau fi și cronici muzicale sau plastice, articole

de ideologie literară, dar și cronici cinematografice. Toate acestea Octav Șuluțiu a fost cronicar

permanent vreme de aproape șase ani, între 1934-1940 doar la revista orădeană „Familia” și pentru o

perioadă scurtă la „Revista Fundațiilor Regale”. Însă activitatea sa publicistică a fost bogată, dar și

dispersată și supusă canoanelor revistelor la care colabora. Din cauza acestei pulverizări, poziția sa nu

s-a putut închega într-un tot unitar și nu a putut să exercite o influență permanentă asupra criticii

literare interbelice. Scriitorul și criticul Octav Șuluțiu a contribuit cu un număr foarte mare de articole

critice la foarte multe reviste și gazete fără să adere în mod nescesar la direcția ideologică a publicației

respective , păstrându-și astfel independența critică.

Pentru Șuluțiu, obligația generației sale era de a fi realistă și de a privi cât se poate de obiectiv lumea

înconjurătoare. Prin urmare, spiritul de frondă al lui Eugen Ionescu, puternica înclinație a lui Mircea

Eliade spre fantastic și mistic, onirismul lui H. Bonciu au fost aspru criticate de către Șuluțiu, care le

reproșa depărtarea de la adevărata menire a literaturii. Pe de altă parte, proza psihologică a lui Anton

Holban, scrierile lui M. Sebastian, care abordează cu mare curaj probleme arzătoare ale vremii,

existențialismul prozei lui Gib I. Mihăescu, realismul în creațiile lui Pavel Dan – pentru a da doar

câteva exemple – erau în concordanță cu convingerile estetice ale lui Șuluțiu.

Se observă în critica lui Șuluțiu un interes deosebit pentru lumea interioară a creatorului. În aprecierea

unei opere literare, autorul volumului „Pe margini de cărți” insistă asupra verificării adevărului,

autencității. În concepția șuluțiană, adevărul sau realismul se referă la natura intimă a creatorului, la

trăirile și frământările acestuia. De aceea Șuluțiu folosește în studiile sale critice termenul de „ realism

psihologic” atunci când se referă la proza lui Anton Holban, Camil Petrescu sau Mihail Sebastian,

punctele de referință fiind Marcel Proust și Honore de Balzac.

Prin urmare, multe din afirmațiile criticului literar, Octav Șuluțiu, s-au dovedit a fi întemeiate și au

fost întărite de-a lungul timpului de alți critici literari. Mai trebuie să spunem și că într-o viață scurtă,

de numai patruzeci de ani, Șuluțiu a scris foarte mult și a publicat, după cum am mai afirmat, la foarte

multe publicații ale vremii, dar nu a reușit să adune decât o parte din cronicile sale în volumul „Pe

margini de cărți”, deoarece revenea în mod constant la analizele sale atât din punct de vedere al

conținutului cât și al stilului. Articolele șuluțiene se caracterizează fără îndoială prin profunzime,

disciplină și rigoare.

38

IV.2. „Pe margini de cărți”

Articolele care alcătuiesc această primă serie nu respectă o ordine cronologică, datorită faptului că au

apărut la date diferite, dar mai ales convingerii scriitorului că o grupare a cronicilor în jurul aceluiași

autor este mai productivă și poate da o imagine mai clară și mai completă asupra operei literare. Chiar

dacă aceste articole sunt uneori critice, ele nu se abat de la adevăr și imparțialitate: În împrejurările de

confuzii spirituale prin care trecem, mărturisirea unui crez criticist obiectiv și mai ales cinstit, e nec

esară și e bună, or din ce parte ar veni și cu oricât de modeste mijloace ar fi susținută.21

În opinia

scriitorului, confuzia la care se referă, dar și incapacitatea de a discerne diferitele fenomene spirituale

este cauzată de amestecul politicului în viața spirituală unde el n-are ce căuta.22

Volumul „Pe margini de cărți” este alcătuit din zece capitole, primele trei având un caracter teoretic:

„Între cronică și critică literară”, „Autentic și estetic”, „Noutate și originalitate ”, iar următoarele iau

în discuție diferite opere ale lui Eminescu, Regina Maria, Iorga, Arghezi, Blaga și Gib I.Mihăescu.

IV.3. Studii de teorie literară

În „Între cronică și critică literară”, articol apărut în 10 ianuarie 1938 la revista „Inedit”, Șuluțiu relevă

diferența dar și asemănarea dintre cei doi termeni. Deși cronica și critica sunt două fețe ale aceleiași

activități spirituale, ele se diferențiază prin câteva aspecte importante. Cronica nu trebuie să fie

considerată ca o etapă premergătoare criticii literare, ci ca activitate separată cu reguli și obiective

proprii. Cronica și critica pot coexista fără să interfereze , dar pot să se completeze reciproc.

Critica literară are menirea de a arăta de ce o operă literară place sau nu place cititorului, spune

Șuluțiu. Punctele de vedere ale criticii literare pot fi foarte variate. Acestea depind de criterii estetice,

filologice, psihologice, istorice, sociologice, filozofice, etnice și nu numai. Toate acestea au rolul de a

demonstra valoarea operei literare. Metodele pe care se bazează critica literară sunt analiza și sinteza,

instrumente care fac posibilă stabilirea valorii unei opere, dar și a locului acesteia în raport cu alte

opere literare. Pentru realizarea acestor două obiective majore este nevoie de detașare, de îndepărtare

în timp față de operă.

Pentru a putea emite judecăți de valoare, cronicarii și criticii trebuie să aibă pe lângă simțul moral, pe

care l-am menționat deja, și bun gust literar, datorită căruia vor putea intui valoare unei opere literare.

La rândul lui, acest bun gust se bazează pe o cultură solidă dobândită nu doar din literatură, ci și din

filozofie și istorie. În cazul criticului în special, această pregătire vastă este absolut obligatorie. Șuluțiu

39

mai amintește aici și o bună cunoaștere a fenomenului literar, a problemelor estetice, experiența de

scriitor critic și cunoașterea temeinică a metodelor de lucru analitice și sintetice.

În articolul „Autentic și estetic” autorul afirmă că în spatele disputei autentic-estetic se ascunde

opoziția dintre formă și fond. Șuluțiu deplânge faptul că „autenticitatea” sau „ estetismul” nu pot

deveni unități de măsură pentru valoarea unei opere.

Lupta dintre „autentic ” și „estetic” a existat de fapt dintotdeauna. Romantismul, de pildă, s-a

manifestat ca o reacție împotriva academismului lipsit de vlagă. Romanticii doreau libertatea artei,

doreau ca natura în toate ipostazele ei frumoase sau hidoase să fie exprimată în opere de artă. Putem

trage concluzia că romanticii pot fi considerați ca fiind autentici, pe când clasicii ar trebui să reprezinte

estetismul. În secolul XIX realismul s-a ridicat împotriva romantismului, iar acestuia din urmă i s-a

opus naturalismul. De fiecare dată se confruntă autenticul cu esteticul.

Autorul articolului „Autentic și estetic” atrage atenția și asupra altei interpretări a termenului de

autenticitate. Unii autentici afirmă că o operă este cu adevărat autentică, atunci când reflectă o

experiență de viață a autorului. Se pune însă problema verificării veridicității acestei transpuneri a

experienței personale în opera literară. De asemenea, scriitorul se întreabă retoric dacă capodopere ale

literaturii universale, cum ar fi „Iliada”, „Odiseea”, „ Divina Comedie” sau tragediile lui Shakespeare

nu au valoare, nu sunt autentice, datorită faptului că nu oglindesc experiența de viață a creatorilor lor.

Desigur o asemenea afirmație este aberantă.

Reiese din cele afirmate că autenticitatea este un criteriu secundar și el nu trebuie să fie o condiție sine

qua non a valorii unei opere artistice. În schimb, opera de artă ar trebui să fie o consecință a ei: Opera

de artă trebue să fie o consecință a unei vieți autentice, nu să o exprime, ci să fie doar consecința

acestei vieți. A unei autentice aventuri spirituale a autorului!23

Fiindcă nici aventura spirituală a

artistului nu se poate măsura, nu putem vorbi nici în acest caz de un criteriu de evaluare a operei.

În „ Noutate și originalitate” autorul amintește faptul că termenul de „noutate” a apărut imediat după

război, nou fiind tot ce era nemaiauzit și nemaivăzut. Mai grav este faptul că noutatea a devenit

criteriu de măsurare a valorii unei opere. Aproape în același timp a apărut și termenul de originalitate.

Problema care se pune aici este faptul că „ noutate ”și „originalitate” nu sunt sinonime. Din această

cauză, înainte de a începe orice argumentare, filozoful, criticul sau eseistul va trebui să definească

termenii de care se va servi.

40

În continuare autorul articolului își pune întrebarea justificată dacă noutatea există cu adevărat.

Răspunsul evident, dat de autorul articolului este nu., pentru că universul constă dintr-un anumit număr

de forme și idei, număr care nu se poate mări și pentru că mintea omului nici nu poate percepe ceva cu

adevărat nou. Pentru ca mintea omenească – mediocră de altfel – să înțeleagă o idee sau o formă,

aceasta trebuie să conțină și unele componente cunoscute dinainte. Doar prin comparație cu acestea din

urmă, mintea omenească va putea detecta noutatea în comparație cu elementele vechi, cunoscute.

În ceea ce privește cel de-al doilea concept, originalitatea, Șuluțiu remarcă faptul că originalitatea nu

implică neapărat noutate. Ceea ce este important în cazul unei opere originale este dăinuirea ei în timp.

O analiză mai atentă va dezvălui faptul că originaltatea include termenul de noutate. Astfel,

originalitatea se realizează în două etape: artistul creează mai întâi o sinteză nouă de elemente , pentru

ca apoi să-i dea un fond pesonal. După cum este și firesc, orice operă de artă este rezultatul comuniunii

dintre fond și formă și poartă amprenta creatorului. Chiar această marcă a personalității artistului

constituie originalitatea operei.

IV. 4. Marea ediție Mihai Eminescu

Articolul atrage atenția asupra unei ediții de excepție a unui număr de poezii de Eminescu. Șuluțiu

începe prin a reaminti cititorilor săi că de-a lungul timpului Eminescu a fost ținta unui adevărat cult,

dar și a unor afirmații greșite sau „erezii”, după cum le numește autorul articolului.

Ediția poeziilor lui Eminescu semnată de Botez cuprinde două părți: prima cuprinde culegerea

completă a poeziilor în formă finală, cea de a doua este culegerea celor mai multe din variantele

acestor poezii. Aceste două părți sunt urmate de o postfață a autorului antologiei, care din modestie nu

lasă să se înțeleagă ce muncă extraordinară se ascunde în spatele acestui volum.

Parcurgând partea a doua a culegerii, cititorul va înțelege lupta acerbă pe care Eminescu a dus-o cu

limba imperfectă, nepregătită din vremea lui. Toate acestea sunt o dovadă grăitoare a faptului că poetul

a fost un artist migălos și perseverent, munca lui putând fi comparată cu cea a unui bijutier: Eminescu

n-a avut temperament de revoluționar, orice s-ar spune. El a avut temperament de giuvaergiu, de

cioplitor în diamant, de sculptor în metal prețios, dar nu de răsturnător vulcanic de forme.24

Astfel, de

exemplu, forma finală a „Scrisorii I” este alcătuită din 75 de versuri, în condițiile în care prima

variantă avea nu mai puțin de 150 de versuri. Poezia „La steaua ” are 12 variante, iar transformările

prin care au trecut acestea sunt un alt exemplu de extremă minuțiozitate în căutarea perfecțiunii.

41

Șuluțiu consideră, pe bună dreptate, la finalul acestui articol, că Eminescu a fost primul poet român

care a putut să armonizeze fantezia creatoare cu singurul instrument la îndemâna scriitorului: limba.

IV. 5. Regina Maria – „Povestea vieții mele”

Memoriile Reginei Maria dezvăluie o scriitoare de o sinceritate neobișnuită pentru o regină. Astfel,

aceasta prezintă viața regilor în afara protocolului și etichetei regale. Această abordare sinceră este

adoptată și atunci când este vorba de propria-i persoană. În acest sens, autoarea memoriilor face o

mărturisire curajoasă, atunci când afirmă că , deși recunoaște existența unei Divinități, nu este adepta

extazului religios. Cu aceeași sinceritate surprinzătoare Regina Maria se judecă pe sine în diferitle

etape ale formării sale.

Nu este de neglijat, atunci când vorbim de aceste memorii, nici spiritul critic al reginei. Toate faptele

asupra cărora se concentrează autoarea sunt privite și judecate în cel mai obiectiv mod posibil.

Deasemenea, reiese clar din paginile acestei cărți faptul că Regina Maria era un spirit independent,

dârz care de multe ori își impunea voința în fața regelui Carol I. Dorința de a fi mereu activă,

optimismul, dragostea de viață, pasiunea pentru flori și pentru călărie sunt alte trăsături de caracter ale

acestei personalități feminine.

„Povestea vieții mele” dobândește valoarea unei orpere originale, subliniază autorul studiului, și

datorită dublării memoriilor de confesiunile autoarei – confesiuni, care de cele mai mult ori se referă la

viața privată a reginei. În această privință, Șuluțiu compară cartea Reginei Maria cu confesiuni ale unor

mari scriitori: Jean-Jacques Rousseau, Fr. Amiel și Andre Gide.

O altă caracteristică a memoriilor reginei este ironia pe care o utilizează fără să țină cont de

importanța sau notorietatea persoanei ironizate. Ținta ironiei este, de pildă, Ion Kalinderu sau chiar

Kaiserul Wilhelm II. Pe de altă parte, Regina Maria reușește să combine spiritul critic cu rafinamentul

aristocratic. Diferitele mirosuri, gusturi, zgomote, culori și forme – toate acestea trezesc amintiri și -

aici nu putem să nu ne amintim de Proust – o transpun în universul copilăriei.

IV.6. Nicolae Iorga – „O viață de om”

Primul volum, afirmă criticul, îl înfățișează pe Iorga în copilărie și tinerețe așa cum a fost: foarte

inteligent, mereu în alertă, curios și deosebit de studios, nemulțumit de sine dar și de ceilalți, violent

42

uneori și neadaptabil. Copilăria și adolescența acestui mare scriitor au fost marcate de lipsuri materiale,

dar și de nevoia unui sprijin moral. Toate neajunsurile și obstacolele l-au întărit însă și printr-o voință

de fier a reușit să se formeze din punct de vedere moral și intelectual.

Articolul se concentrează asupra unor întâmplări din copilăria, adolescența și tinerețea scriitorului,

evenimente care l-au marcat și pe care nu le-a putut uita, chiar dacă păreau neimportante: pedeapsa

primită pe nedrept în clasa I primară, primirea jalnică la Iași a Regelui Carol I, pe când Iorga era elev

de liceu. Multe amintiri sunt legate de profesorii de la universitate, figura lui A.D. Xenopol ca om și

istoric remarcabil. Nu lipsesc nici măiestrite evocări de orașe, cum ar fi Paris, Veneția, Haga, Berlin,

Munchen, Konigsberg, Cracovia, unde tânărul Iorga cerceta documente. Ultimul capitol este din nou

marcat de tristețe și amărăciune și ilustrează lupta memorialistului cu universitarii pentru o catedră la

universitate, lupta cu dușmănia colegilor, dar și lupta cu politica.

Toate aceste amintiri din viața lui Iorga alcătuiesc un tablou grăitor al timpurilor, oamenilor,

evenimentelor și atmosferei de sfârșit de veac. În mod paradoxal, continuă Șuluțiu, frazele foarte lungi

și greoaie, construite după modelul grec sau latin, întrerupte de paranteze și liniuțe, brăzdate de

numeroase digresiuni și întortocheri sunt ușor de citit și edificatoare.

Și în acest volum Iorga creează portrete memorabile ale personalităților pe care le-a cunoscut: Regele

Carol I, Regele Ferdinand, I.I.C.Brătianu, Titu Maiorescu, N. Filipescu, Tache Ionescu, Al.

Marghiloman, C. Stere sunt doar unele din personalitățile portretizate de Iorga.

Dar partea cea mai însemnată a volumului, este de părere criticul, sunt paginile dedicate descrierii

războiului de întregire, din 1916-1919, pagini scrise de un adevărat cronicar, urmaș al lui Grigore

Ureche. Găsim aici ...toată icoana suferinții unui neam crucificat de nepregătirea și dezorientarea

unor politicieni, de lipsurile tehnice și materiale și cotropit de năvala barbarilor.25

Din mijlocul

tuturor nenorocirilor războiului se înalță senină și încrezătoare Regina Maria, regina românilor și

mama răniților. Acest capitol al memoriilor rămâne cea mai mare realizare istorică și literară a

volumului.

Volumul III al memoriilor lui Iorga cuprinde perioada de după război până la data când a fost scris

acest studiu. Accentul cade din nou pe lipsa de răspundere și conștiință națională a conducătorilor, care

nici după întregirea țării nu au dorit să pună interesele naționale mai presus de cele personale. Totuși,

în viziunea lui Șuluțiu (și nu numai) N. Iorga l-a zugrăvit în culori foarte sumbre și pe nedrept pe Ion

I.C.Brătianu. Ceea ce Iorga a considerat a fi un viciu era de fapt o calitate a politicianului inteligent și

43

cu tact. Pe de altă parte, spune Șuluțiu mai departe, politica românească era dominată de o turmă de

politicieni corupți.

Dimpotrivă, unele personalități ale vremii au fost portretizate cu simpatie. Este vorba, de pildă, de

Tache Ionescu, Dr. N. Lupu, Mihai Popovici și Mareșalul Averescu, portrete realizate cu mult talent și

clarviziune. Iorga dovedește mult curaj atunci când descrie gonirea din țară a Prințului Carol. Nu

lipsită de interes este evocarea vieții și mișcării studențești. Astfel, Iorga se dovedește a fi foarte

sceptic și critic la adresa tinerilor pe care îi acuză de inconștiență. Șuluțiu atrage atenția din nou că

Iorga pare să nu fi observat că studenții au ieșit în stradă și au demonstrat împotriva guvernului și nici

că acești tineri erau animați de nevoi spirituale și principii sănătoase.

IV. 7. Nicolae Iorga – „Oameni cari au fost”

Cu siguranță istoricul N. Iorga avea darul de a recrea viața și de a o face din nou actuală. Cartea sa,

care se citește ca un roman, conține portretele unor personaje pe care autorul le-a cunoscut, dar și

personalități demult trecute în neființă. Atenția lui Iorga se îndreaptă spre artiști, scriitori, oameni de

știință, oameni politici, clerici și chiar cîteva personalități străine. Șuluțiu observă faptul că o trăsătură

foarte importantă a acestei cronici este redarea atmosferei acelor timpuri. Tabloul este unul de

dimensiuni uriașe, iar perioada la care se referă istoricul cuprinde anii din preajma revoluției din 1907.

Prin urmare „Oameni cari au fost” nu este o simplă galerie de portrete ci o reconstituire a realității

vieții românești într-o perioadă de reconstrucție socială, politică, economică și culturală.

Portretele unor personalități ca Nicolaie Ionescu, B.P.Hașdeu, Iosif Vulcan nu sunt doar portrete fizice

ci mai ales portrete psihologice, morale ale celor evocați. În plus, în această carte Iorga nu este

influențat de pasiuni sau deformări și de aceea punctul său de vedere este unul obiectiv. Nu toate

caracterizările însă sunt măgulitoare, Iorga aducând unor personaje critici aspre, mai ales atunci când

este în joc naționalismul românesc. Tot astfel, istoricul devine un aspru judecător când se pun la

îndoială interesele neamului. În acest sens, este semnificativă afirmația autorului că, pentru a putea să-

ți trăiești viața trebuie să o și meriți, atât ca om cât și ca națiune.

Potretele atât de bine realizate în volumul precedent capătăși mai multă viață în volumul II. Șuluțiu

remarcă un fapt foarte important: pentru N. Iorga portretul fizic are o foarte strânsă legătură cu cel

psihic și moral. Este evident că Iorga este preocupat mai ales de moralitatea celor potretizați, fie că

erau scriitori, oameni politici, clerici, artiști, regi, oameni politici străini sau scriitori străini. În

portretul regelui Carol I, de exemplu, se împletesc virtuți cum ar fi: munca, cinstea , cumpătarea,

44

seriozitatea, dar și iubirea de oameni, credința și modestia. Dar Iorga este și un adevărat maestru al

portretelor scurte, putând să redea în doar două sau trei propoziții esențialul caracterului persoanei.

Astfel de portrete sunt, de pildă, portretele lui G. Coșbuc și cel al lui Louis XI, regele Franței.

Precum în primul volum, și în acesta naționalismul se află în prim plan reprezentând, în opinia lui

Iorga, singura soluție de supraviețuire a unei țări. Din paginile cărții reiese ideea că naționalismul este

determinat, pe de o parte, de profilul moral al unui popor, iar pe de alta, de spiritul său de sacrificiu.

IV.8. Tudor Arghezi – poet și prozator

Caracteristica principală a prozei argheziene este în ochii lui Șuluțiu satira sadică. Criticul își exprimă

părerea că portretele lui Arghezi sunt adevărați monștri, realizați printr-o gravă deformare a realității.

Astfel, descrierea unei figuri arse de vitriol este mai mult decât grăitoare. Tabloul este impresionant și

provoacă scârbă și milă deopotrivă.

Toate domeniile vieții devin ținta sarcasmului său necruțător: politica, știința, sportul, feminismul,

literatura în formele lor materiale. Ca urmare, întreaga societate românească devine ținta cruzimii

argheziene, afirmă criticul. „Țara de Kuty” se bazează în principal pe fantezia bogată a autorului, pe

satiră, dar și pe umorul arghezian, care rezultă mai ales din inventivitatea verbală a scriitorului.

Articolul despre „Ochii Maicii Domnului” se dovedește a fi și mai curajos și vehement decât cel

dedicat „Țării de Kuty”. Cauza principală a eșecului acestei lucrări, în opinia lui Șuluțiu este faptul că

Arghezi și-a ales o temă care ar fi putut fi tratată adecvat de un scriitor realist, ceea ce Arghezi nu este.

De fapt, proza lui se opune radical realismului, fiind o scriitură deformatoare, caricaturizantă. Prin

urmare, realitatea este clar transformată conform unei viziuni personale.Vorbind despre protagonist,

Șuluțiu afirmă: Nici o trăsătură din caracterul său nu stă în picioare decât dacă admitem că eroul

„face pe nebunu” sau că e nebun deabinelea (de fapt poate că numai autorul vrea să facă pe nebunul,

dar nu-l prinde!).26

Toate celelalte personaje sunt incredibile, ireale și , ceea ce este și mai supărător,

declară criticul, este asemănarea lor perfectă cu Arghezi însuși. Artificialul și patologicul, nu

misticismul și fantasticul par să fie caracteristici ale acestei cărți. În plus, Șuluțiu crede că și structura

ei lasă de dorit, mai mult de optzeci de pagini fiind inutile.

Cronica despre „Cărticica de seară” Când este vorba de poezia semnată de Arghezi, Șuluțiu are doar

cuvinte de laudă. În opinia lui, orice volum de poezii ale lui Arghezi constiuie un adevărat eveniment.

Față de „ Cuvinte potrivite” și „Flori de mucigai”, „Cărticica de seară” aduce elemente noi: câteva

45

teme noi, formă nouă, dar și un ton grațios și gingaș. Acesta din urmă este evident în poezia „Maica

Scintila”, pe care criticul o numește poezie de catifea, dar de o catifea inpalpabilă, imaterială...27

Poezia „Har” este privită de către autorul articolului ca fiind cea mai bună din întregul volum. Ea

ilustrează magistral ideea de creație prin fecunditate în armonie cu harul divin. Ceea ce aduce nou

această poezie este exprimarea misterului prin intermediul uiversului material.

În articolul despre „Cimitirul Buna-Vestire” Șuluțiu reiterează părerea că viziunea lui Arghezi este

lirică, deformatoare sau fantastică, niciodată realistă. De asemenea , crede că Arghezi poate crea în

detalii poeme în proză foarte reușite, dar nu poate fi în nici un caz obiectiv. Mai mult, privirea în

ansamblu, întregul, îi sunt complet străine. Pe scurt, Șuluțiu credea că lui Arghezi îi lipseau cu

desăvârșire calitățile unui romancier.

Criticul literar O. Șuluțiu saluta editatarea definitivă a poeziilor lui Tudor Arghezi în volumul „Poezii

– Ediție definitivă” ca pe un eveniment cultural de o deosebită importanță din două motive evidente:

Primul este legat de faptul că poetul încă în viață are posibilitatea de a organiza volumul de poezii în

concordanță cu viziunea sa asupra întregii opere poetice. Al doilea se referă la editura la care a apărut

această carte, Editura Regală, pe o hârtie purtând armele M. Sale Regele Carol II, un mare sprijinitor al

culturii românești.

IV.9. Lucian Blaga – poet filozof

Din perspectiva lui Șuluțiu, conflictul care stă la baza piesei „Meșterul Manole” este opoziția dintre

pământesc și supranatural. Această tensiune se materializează în lupta dintre dragostea pământească a

meșterului pentru tânăra sa soție și jertfa care i se cere. Strâns legată de acest conflict este legătura

dintre Artă și Divinitate. Ele se contopesc în Biserica pe care Manole și zidarii săi trebuie să o

clădească. Ideea conducătoare în interpretarea lui Blaga este aceea a supremei jertfe, fără de care arta

nu se poate naște. Deși Biserica este zidită și divinul pare să fi câștigat lupta, în cele din urmă

elementul uman iese victorios, odată cu sinuciderea eroului. Acest ultim gest semnifică imposibilitatea

de a suporta povara sacrificiului. Astfel, în concepția lui Blaga, Manole nu este un erou, un semizeu ci

doar un om – dar un om capabil de sacrificiu suprem.

Așadar, în a „Meșterul Manole” se împletesc armonios portretul psihologic al eroului, ideea necesității

sacrificiului în procesul de creație, elemente de mister și misticsm. Deasemena, toate pesonajele create

de Blaga sunt foarte bine conturate, vii și convingătoare. Toate conrtibuie, în ultimă instanță, la

reliefarea personajului central, Manole.

46

Despre „Cruciada copiilor” Șuluțoiu afirmă: Este în această dramă apologia purității sufletești a

copilăriei, apologie împletită cu irealul, dar nu fără sens.28

Cu aceste cuvinte rezumă Șuluțiu tema

operei lui Blaga. Comparând această dramă cu „Turbarea apelor” și „Meșterul Manole”, criticul

consideră că i se pot reproșa simplitatea liniei și faptul că sugestia este redusă la emoție.

O altă trăsătură demnă de semnalat este vechiul conflict dintre catolicism și ortodoxism, conflict din

care ortodoxismul – unul mistic, transfigurat – iese învingător. Chiar Radu, prin plecarea sa spre

Ierusalim, spre moarte de fapt, întruchipează victoria credinței adevărate asupra deșertăciunii vieții.

Într-un cadru mai larg, piesa în întregime este simbolică și exprimă înfrângerea timpului și spațiului

de către spirit.

În continuare, Șuluțiu își exprimă părerea că „Eonul dogmatic” este un studiu filozofic de importanță

majoră. Studiul este o apologie a metodei dogmatice, al cărei părinte este anticul Philon, care a

semnalat puterea dogmei în exprimarea transcendentalului.

Fiind un cercetător meticulos, filogerman Blaga se bazează pe cercetări detaliate de texte dar și pe

analizele predecesorilor săi. Ceea ce subliniază Șuluțiu ca fiind extrem de important este ideea

dogmaticului ca metodă., o descoperire a lui Blaga. Și, subliniază criticul, Blaga este sistematic, foarte

precis și documentat în tot ce afirmă. Tocmai de aceea Șuluțiu nu este de acord cu afirmația că Blaga

ar fi un vizionar. Metoda lui este mai degrabă una științifică decât vizionară.

Așadar, în „Cunoașterea luciferică” Blaga continuă cercetarea din „Eonul dogmatic”, dezvoltând o

teorie a cunoașterii. Conform teoriei sale, există două tipuri de cunoaștere: o cunoaștere paradisiacă – o

cuprindere și ordonare a realității - și una luciferică – încercarea de a pătrunde dincolo de mister. Deși

aceste două funcții nu se exclud, ele sunt contrarii. Aici Blaga a rămas dator cu rezolvarea unei

probleme de psihologie. În orice caz, „Cunoașterea luciferică” face trecerea spre o metafizică mistică,

care poate fi raportată la opera poetică a autorului.

Articolul „La cumpăna apelor” ilustrează opinia lui Șuluțiu conform căreia această lucrare este o

continuare a volumului „Lauda somnului” , al cărui fir roșu este acceptarea morții, refuzul vieții. În

volumul „La cumpăna apelor” refuzul vieții este de fapt o mare oboseală, o boală necunoscută.

Cuvântul cel mai potrivit pentru această stare, afirmă criticul, este lâncezeală iar aceasta poate fi

asemuită spleenului poeților simboliști. Dar spre deosebire de spleen care implică dezgust, plictiseală,

lipsă de ocupație, lâncezeala este un cancer sufletesc independent de pozițiile exterioare și de gusturi.

E o invazie din interior în afară. E o instalare a solilor morții în suflet.29

47

După „Eonul dogmatic”, care preciza o metodă și „Cunoașterea luciferică”, care expunea teoria

cunoașterii „Cenzura transcendentă” se ocupă de fundamentarea metafizică a cunoașterii omenești. În

același timp, se poate vorbi despre o concentrare asupra misterului, dar și o încercare de explicare

psihologică a cunoașterii. În acest context, Blaga are un aport original la construcția aparatului

cognitiv. Prima idee este legată de ceea ce Blaga numește „plenitudinea orizontului concret” și se

referă la inabilitatea omului de a percepe realitatea în totalitatea ei. Aceasta ar putea să însemne că

imaginea noastră despre realitate este lacunară, ceea ce nu este adevărat datorită faptului că, deși

vedem doar fragmente ale realității, aparatul nostru cognitiv este astfel alcătuit încât vedem aceste

fragmente ca fiind un întreg. Cea de a doua idee avansată de Blaga este „constantizarea reactivă a

factorilor subiectivi” și subliniază incapacitate conștiinței noastre de a ieși din sine pentru a integra

obiectul cunoașterii. Totuși , reacționând în același mod în fața aceluiași obiect, conștiința omenească

reușește să cunoască realitatea.

În „Avram Iancu” lucrurile se schimbă radical și Avram Iancu este tratat ca un om care a trăit în

realitate și care a rămas în istoria poporului român. Nici aici Blaga nu a renunțat complet la legendă și

simbol, despre care Șuluțiu crede că sunt de fapt irelevante în economia întregii piese. Mai important

este faptul că Avram Iancu este om, vorbește, glumește, bea vin, este ținta gloanțelor.

Figura lui

Avram Iancu, ca erou individual, dar și ca simbol al poporului român, domină întreaga piesă iar

celelalte personaje gravitează în jurul eroului național într-o încercare de echilibrare a forțelor.

Titlul studiului „Orizont și stil” dezvăluie intenția autorului de a explica stilul blagian și originile sale.

Șuluțiu face de la început distincția că pentru Blaga stil nu înseamnă expresia individuală a unei opere,

ci sensul ei transcendent, colectiv și – în mare măsură – anonim. Astfel orice operă de artă este

caracterizată de trăsături unice care definesc personalitatea creatorului. În același timp, orice creație

dovedește o asemănare, o legătură de continuitate cu alte opere integrând-o astfel într-o cultură

specifică.

Blaga demonstrează în teoria sa că stilul este determinat în totalitate de inconștient. Acesta are

capacitatea de a pătrunde în conștient și de a-l determina să creeze. Prin urmare, între conștient și

inconștient există un raport de subordonare, iar în interiorul acestui raport inconștientul dă

conștientului materialul, dar și formele operei de artă. Este important de menționat că pentru Blaga

inconștientul este organizat, având straturi ordonate, precise. Șuluțiu nu este de acord cu această

construcție, considerând că nu este logică. Astfel, inconștientul nici nu ar avea vreun rost dacă nu ar fi

în opoziție cu conștiința. Totuși, pentru a înțelege teoria lui Blaga, spune Șuluțiu, trebuie să fi citit

„Eonul dogmatic”, deoarece Blaga folosește metoda dogmatică în elaborarea teoriei sale.

48

În „Spațiul mioritic” Blaga definește și analizează specificul național, care până la el a fost tratat în

mod superficial. Pentru a înțelege ideile lui Blaga despre sufletul românesc și specificul naționa l

trebuie să acceptăm afirmația că specificul românesc se manifestă în mod virtual și că o înflorire, un

apogeu este de așteptat în viitor. Tot astfel, subliniază Șuluțiu, specificul național se va dezvolta

treptat, în mod natural și nu trebuie forțat. El trebuie să crească într-un spațiu cultural românesc firesc

și să nu servească drept armă naționaliștilor români.

Articolul despre „Geneza metaforei și sensul culturii” exprimă convingerea lui Șuluțiu că această

operă adâncește teoria lui Blaga privnd inconștientul. Această lucrare este ultimul volum din trilogia

care analizează fenomenul culturii, celelalte două volume fiind: „Orizont și stil” și „ Spațiul mioritic”.

În „Geneza metaforei și sensul culturii” Blaga studiază fenomenul cultural în sine și consecințele lui

metafizice.

Cu această trilogie, Lucian Blaga a pus bazele unei estetici românești. Mai mult, spune Șuluțiu,

studiind fenomenul creației, Blaga a reușit să integreze viziunea sa asupra esteticului în cea metafizică,

mult mai cuprinzătoare. Criticul pornește de la afirmația că fiecare filozof a pornit de la un concept

fundamental pentru a-și construi sistemul. Axa de la care pornește Blaga este „misterul”.

Esența întregii sale gândiri filozofice este misterul. Acest concept este echivalent cu originea vieții, iar

dezlegarea misterului stă doar în puterea lui Dumnezeu, pe care Blaga îl numește Marele Anonim.

După Blaga cultura este o creație, care încearcă să explice un mister. Prin urmare, cultura are un rol

metafizic: acela de a dezvălui omului parțial misterele existențiale. Totuși, Marele Anonim îi limitează

descifrarea misterelor. Astfel misterul este accesibil doar puterii supreme. Din teoria sa despre

revelația misterului reiese faptul că Blaga atribuie omului o demnitate aparte. Blaga nu consideră că

omul este rezultatul unei transformări evolutive, ci reprezintă rezultatul unei mutații ontologice. De

aceea el are o menire diferită de toate celelalte forme de viață, și anume de a avea o existență nouă,

care oscilează între mister și dezlegarea lui.

IV.10. Gib I. Mihăescu – „personalismul pervers”

Încă de la începutul cronicii despre „Rusoaica”, Șuluțiu își exprimă părerea că Gib I. Mihăescu ocupă

un loc deoesebit în literatura română prin introducerea în proza sa a unei viziuni psihanalitice. Deși a

început ca realist, Mihăescu a adoptat un stil propriu, pe care Șuluțiu îl numește personalism pervers.30

În opinia criticului, nuvelele sale bune prezintă, fără excepție, un caz de perversitate- a nu se confunda

cu perversiune.31

Amintim aici: „ Urâtul”, „Întâmplarea”, „Troifa”.

49

Nuvela „Femeia de ciocolată” face parte din categoria prozei fantastice cu puternice accente

psihologice. Negrișor, personajul principal al nuvelei, are o imaginație bogată care nu este canalizată

și de aceea se transformă în obsesie. Rivalitatea și gelozia iau proporții teribile în mintea

protagonistului, care plănuiește în imaginație exterminarea dușmanului său. Nuvela este remarcabilă,

în primul rând, pentru investigarea psihologiei unui obsedat.

În „Zilele și nopțile unui student întârziat”, Șuluțiu vede primul roman perfect al lui Mihăescu. Aici

figura centrală este aceea a șmecherului de București, care de fapt s-a născut în provincie, dar s-a

format în capitală, în acea lume plină de posibilități. Mihnea Băiatu, protagonistul romanului, este o

lichea de București, un individ în eternă căutare de aranjamente și șmecherii, un pasionat de înșelătorii.

Semnificațiile romanului „Donna Alba” sunt numeroase. Prima și, în opinia lui Șuluțiu, cea mai

evidentă este o neîncetată aspirație a eroului către un țel, aspirație care devine obsedantă și împinge

acțiunea înainte. O altă particularitate a acestui roman sunt implicațiile simbolice atât cât privește

acțiunea cât și personajele. Astfel, Mihai Aspru se ridică din popor prin muncă și cultură și devine un

om superior, în timp ce reprezentanții nobilimii decad. Implicația simbolică este deci evoluția clasei de

jos și degradarea clasei superioare în vremurile descrise în roman. Creând personajul Mihai Aspru,

Mihăescu a creat și un simbol, al cărui interpretare în opinia lui Șuluțiu este: ascensiunea omului din

clasa de jos la un rang spiritual superior.

În concluzia cronicii sale, Șuluțiu susține că „Donna Alba” are o compoziție și un echilbru intern

perfecte. Toate evenimentele au un rol în ansamblul romanului și nici unul nu este de prisos. Toate

acțiunile personajelor, toate gândurile și sentimenele lor converg spre aceeași idee centrală. Intriga se

desfășoară în mod natural, simplu și într-un ritm adaptat la viața interioară a personajelor. În plus,

există în acest roman un echilibru perfect între elementul epic și cel psihologic. În final, Șuluțiu își

exprimă din nou convingerea că „ Donna Alba” este unul dintre cele mai bune romane ale literaturii

române.

V. Volume postume de critică

V.1. „Scriitori și cărți”

Volumul a apărut în 1974, la 25 de ani de la moartea scriitorului, prin grija și munca incomensurabilă

a lui Nicolae Florescu, critic, istoric literar, editor și publicist de marcă în cultura românească din

ultimele decenii. Ceea ce Octav Șuluțiu nu a reușit să termine în timpul scurtei sale vieți, Nicolae

50

Florescu a desăvârșit, strângând toate articolele nepublicate și publicate - și este vorba despre articolele

privind literaratura română - apărute în revistele literare ale vremii de-a lungul a două decenii. După

cum am mai afirmat, scrierile critice ale lui Șuluțiu au fost dispersate, aproape pulverizate în foarte

multe publicații. În plus, autorul acestor articole a fost constrâns în ceea ce privește lungimea acestor

cronici de rigorile impuse de revista respectivă. Așa se explică și faptul că unele articole referitoare la

opere literare de o valoare incontestabilă sunt scurte, în vreme ce altele tratând opere mai puțin

importante sunt mai lungi. Este meritul exclusiv al lui Nicolae Florescu de a fi cules toate aceste

cronici într-un volum, pe care l-a intitulat „Scriitori și cărți”. Nu trebuie să mai subliniem ce muncă

asiduă de cercetare se află în spatele acestei cărți. „Scriitori și cărți” cuprinde patru capitole mari:

„Disociații”, „Poeți”, „ Prozatori” și „Critici”.

V.2. Disociații

Critica, afirmă autorul articolului „Pro domo”, înseamnă acțiune. Pentru ca ea să existe, însă, este

nevoie de recunoaștere și un înalt grad de demnitate. Această demnitate nu înseamnă aroganță, dar nici

nu lasă loc compromisurilor. Șuluțiu mai afirmă că dogmatismul este absolut necesar în critică.

Autoritatea criticii din perspectiva autorului articolului a fost subminată de mai mulți factori:

1. Anarhia valorilor spirituale se referă la răsturnarea valorilor în literatura postbelică. Singurul

adevărat critic din această perioadă este E. Lovinescu.

2. Scepticismul postbelic definește o frânare a avântului critic de dinaintea acestei perioade. Acest

scepticism, în opinia scriitorului este demobilizator. Atitudinea corectă în ceea ce privește critica este

seriozitatea și autoritatea ei.

3.Industrializarea literaturii s-a materializat prin apariția și apoi dominația reclamei. Fenomenul este

periculos prin nașterea așa-zișilor critici, de fapt indivizi necinstiți care lucrează pentru edituri.

4. Amabilitatea este o consecință directă a scepticismului critic. Criticul obiectiv și cinstit s-a

transformat într-un prieten slugarnic și amabil care scrie numai lucrurri frumoase și atunci când nu este

cazul.

5. Impresionismul este după Șuluțiu o altă lovitură dată criticii. Aceasta deoarece criteriul estetic unic

a devenit gustul , care prin definiție este relativ și incontrolabil. Prin urmare, critica s-a pulverizat,

când de fapt critica ar trebui să însemne unitate.

51

Conlucrarea tuturor acestor factori a dus la decredibilizarea criticii, publicul cititor pierzând încrederea

în orice fel de critică. Totuși, Șuluțiu își exprimă convingerea că nu este pierdută bătălia: critica va

renaște din propria cenușă. Pentru aceasta este nevoie de o unire a conștiințelor critice și o luptă

suținută împotriva pseudo-criticii.

Cele trei criterii dogmatice care stau la baza criticii sunt: unul etnic, altul estetic și un al treilea,

metafizic. Pentru a fi valoroasă, o operă de artă va trebui să îndeplinească toate aceste criterii. Astfel,

ea va trebui să exprime sufletul românesc, să se supună rigorilor estetice și să aibă implicații filozofice.

Nici unul dintre aceste aspecte nu trebuie să domine asupra celorlalte, ele au importanță egală. La fel

de important ca primele două elemente care determină o literatură autentică este criteriul metafizic. În

opinia criticului Șuluțiu, literatura care nu se ocupă de problemele existențiale ale umanității nu poate

avea valoare.

Articolul „Critica română” se referă la păcatul unor critici români de a nega valoarea criticii

predecesorilor lor. Autorul amintește aici de obiceiul unora de a distruge tot ceea ce s-a realizat

înaintea lor pentru a-și impune astfel doar propriile idei. Mai mult, de multe ori aceștia reiau afirmații

și verdicte care nu le aparțin, fără însă a cita autorul adevărat al textelor plagiate. În ceea ce-l privește,

autorul acestei cronici este convins că nu-și va nega propriile idei, nu va prelua idei ale altor critici fără

să amintească acest fapt.

Titu Maiorescu este considerat de către Șuluțiu ca fiind primul reprezentant al criticii românești. Lui

Maiorescu i-au urmat Mihal Dragomirescu și Eugen Lovinescu. Primul a încercat să impună criticii

românești un dogmatism prost înțeles, stabilind reguli rigide, formule și canoane exagerate. În plus,

critica propusă de Dragomirescu nu respectă criteriul gustului. Ceea ce nu a reușit Dragomirescu, E.

Lovinescu a înfăptuit cu adevărat. Acesta, în concepția lui Șuluțiu, a fost un critic cu mare gust, dar și

un erudit, un creator de valori. Despre G. Ibrăileanu Șuluțiu afirmă că a sprijinit specificul național, dar

a făcut mai degrabă o critică estetică. Ceea ce i-a lipsit a fost tactul și mijloacele de expresie, ne spune

autorul. Totuși, este de remarcat că a lăsat criticii românești o lucrare fundamentală, „Spiritul critic în

cultura românească”. Lui Ibrăileanu i-au urmat Ilarie Chendi și Ion Trivale. Chendi, așa cum l-a

perceput Șuluțiu, a fost un spirit polemic, un critic cu gust, veșnic nemulțumit de cultura națională.

Criticul de marcă Ion Trivale, pe de altă parte, în volumul „Cronici literare” s-a dovedit a fi un critic

capabil de o analiză profundă. Un alt nume important în critica românească este Paul Zarifopol..

Reproșurile pe care i le aduce Șuluțiu sunt o teoretizare exagerată și apelul la principii generale. Pe

Pompiliu Constantinescu autorul cronicii îl consideră un critic periodic, dar și un potențial

reprezentant al criticii monografice. Apoi, Șerban Cioculescu, considerat a fi un critic raționalist și un

52

logician, ar putea încerca cu succes să abordeze critica monografică, declară Șuluțiu. Perpessicius nu

este considerat de Șuluțiu ca fiind un critic cu autoritate, ci un critic prietenos față de toți scriitorii.

Despre G. Călinescu, aflăm că a pierdut încrederea intelectualilor datorită oscilațiilor sale. Totuși,

Șuluțiu recunoaște valoarea incontestabilă a lucrării „Viața lui Eminescu”. Petru Comarnescu s-a

dovedit un bun analist și metafizician în articolele sale despre Mircea Eliade și Camil Petrescu. Ion I.

Cantacuzino e văzut de Șuluțiu ca un cronicar conștiincios, dar care încă nu a hotărât pe ce drum

merge.

V.3. Poeți și poezii

Poet este, în viziunea lui Șuluțiu, nu acela care scrie poezii, ci acela care scrie poezie și care are

continuitate și forță chiar și atunci când creația nu atinge nivelul maxim de valoare. Rolul criticului

este de a releva, pe lângă elementele comune ale poeziei mai multor creatori, mai ales acele

caracteristici care îi fac pe aceștia unici. Tot atât de adevărat este că această sclipire genială care dă

valoarea poeziei este greu de reprodus. Pe de altă parte, nici nu este de dorit ca această sclipire să fie

analizată în detaliu, deoarece ar fi în pericol de a fi distrusă. Ceea ce trebuie să facă un critic este să

încerce să-i apropie pe cititori de mister, să-i ajute chiar să atingă misterul poeziei. Va rămâne însă

întotdeauna ceva care nu va putea fi analizat. Această esență poate fi doar sugerată de către critic.

Contactul direct al cititorului cu poezia este mult mai important decât analiza critică. Aceasta din urmă

are desigur un rol important: acela de a ușura contactul cu opera de artă.

Șuluțiu consideră că poezia lui Beniuc este un foarte interesant obiect de critică literară. Principalul

motiv ar fi inegalitatea poeziei lui Beniuc. Tocmai din acest motiv poezia lui Mihai Beniuc ar trebui

să fie cercetată de către critici. Deasemenea, Șuluțiu afirmă că talenul poetului este unul natural,

primitiv și autentic, care trebuie însă disciplinat. Marele merit al acestui poet este capacitatea lui de a

se contopi cu lumea înconjurătoare pe care o transformă în poezie. În viziunea lui Șuluțiu, Beniuc este

un poet romantic care explorează în poeziile sale toată gama de sentimente umane. Poetul nu este

preocupat de formă, poezia sa fiind o poezie de idei și sentimente tulburătoare. Poeziile sale sunt

adesea forme de revoltă împotriva vieții, împotriva societății și chiar împotriva lui Dumnezeu. De aici

și rolul de profet al poetului, dar și de conducător și deschizător de drumuri noi, roluri pe care Beniuc

și le asumă. După Șuluțiu, tot latura romantică a poeziei lui Beniuc este răspunzătoare de coexistența

în versurile sale a entuziasmului revoluționar, care îl face să creadă într-o viață nouă mai bună și a

depresiei, deznădejdii și fricii în fața morții

Șuluțiu identifică în volumul „La curțile dorului” unele caracteristici generale ale poeziei lui Blaga.

Elementul misterios, de pildă, apare în versurile acestei cărți, însă mai puțin insistent. Atmosfera

53

misterioasă, care îmbracă poeziile lui Blaga este realizată, în primul rând, cu ajutorul metaforelor.

Blaga este cunoscut ca un adevărat magician al metaforelor. De altfel, poetul este și un teoretician al

metaforei și acordă acestei figuri de stil un rol foarte important atât în cunoaștere cât și dezvăluirea

misterului. Pe de altă parte, scrie autorul, aceste mistere nu trebuie să fie lămurite, deoarece pentru cei

care înțeleg poezia, sensul lor este evident de la bun început. Tonul versurilor este nostalgic, atmosfera

misterioasă, iar mesajul capătă dimensiuni universale și semnificații adânci. Sfârșitul poeziei vine ca o

eliberare prin somn, căruia Blaga i-a dedicat de altfel un întreg volum. Poetul exprimă misterul prin

două mijloace diferite: postulatul și sugestia. Șuluțiu se concentrează în acest articol asupra

postulatului, urmând ca sugestia să fie subiectul unei alte analize. Mai departe, concentrându-se asupra

postulării misterului, autorul relevă importanța vocabularului, a propoziției, a întrebării, a prezentării

lui simbolice în acest demers. Exemplul pe care îl dă aici Șuluțiu este cuvântul „tainic” , care poate

avea sensuri diferite pentru diferiți poeți - ba chiar și-a pierdut semnificația inițială – dar care în

versurile blagiene exprimă realitatea imediată, misterul prezent în toate lucrurile. Un alt mod de a

postula misterul, după cum afirmă autorul, este întrebarea care este considerată a fi figură de stil. Prin

intermediul ei poetul se întreabă pe sine sau pe altcineva, răspunsul fiind exprimat sau subînțeles. De

cele mai multe ori, însă, întrebarea este retorică. În poezia lui Blaga întrebarea nu este un simplu

artificiu, ci se adresează unor mistere, care nu vor da răspunsuri niciodată. Depășind stadiul întrebării,

poetul afirmă direct misterul , taina. Astfel, prima poezie din „ Poemele luminii ” , considerată de către

Șuluțiu ca o ars poetica a lui Blaga, exprimă foarte clar ideea că misterele sunt prezente în tot ce ne

înconjoară, iar misiunea poetului este de le intensifica și de a ne ajuta să le simțim. Ideea de taină este

adesea ilustrată de către Blaga cu ajutorul simbolului. Astfel, părul iubitei simbolizează misterul care

învăluie lumea, porumbii sunt încercările de a pătrunde dincolo de taine, apa poate simboliza adevăr

ul, în timp ce setea este cunoaștere, runele care se află pretutindeni sunt tainele lumii nedezlegate

vreodată - și acestea sunt doar câteva exemple. Ultimul mijloc de exprimare a misterului menționat de

Șuluțiu în acest articol este imaginea sau metafora, după cum o numește Blaga. Exemplul pe care îl

dă Șuluțiu este acela al „Lacrimilor” din poezia cu același nume și care i-au fost date primului om

pentru ca acesta să nu mai poată vedea existența Unul dintre cele trei cicluri ale „Poemelor luminii”

este intitulat chiar „ Tăcere”. Pentru poet tăcerea iese la iveală doar atunci când stă pe lângă

cuvânt. Ea este spiritul, în timp ce cuvântul este materia. De cele mai multe ori tăcerea cuprinde

misterul. Mai mult, Șuluțiu demonstrează că tăcerea se și aude, de exemplu ea poate fi sunetul produs

de picături. Atunci când chiar cuvântul „ tăcere” apare în „Pașii Profetului”, el impune un moment de

tăcere. Autorul articolului subliniază faptul că poezia lui Blaga trebuie citită cu glas tare, respectând

intervalele de tăcere pentru ca ea să poată fi simțită. Tot astfel, în poezia „În marea trecere” stelele îi

54

fac semn poetului să tacă, pentru ca taina să nu fie revelată. Finalul multor poezii de Blaga este o

invitație la tăcere. Destinul însuși al poetului este tăcerea.

Despre volumul de poezii „Pajere”, publicat după moartea lui Mateiu I. Caragiale, Șuluțiu declară că

este constituit din evocări istorice – majoritatea din istoria românilor - în versuri. Cele mai multe

poezii sunt sonete și se caracterizează mai ales prin lipsa lirismului. Totuși, dovedesc o notă

melancolică, sentimentală. Iată cuvintele lui Șuluțiu despre aceste poezii. Ceea ce este, deci, de

remarcat în „ Pajere” este construcția formală a poeziilor și concluzia, care vine să contrazică

începutul. Grija pentru formă, dar și alegerea temelor istorice dovedesc influența parnasianismului în

operele lui Mateiu Caragiale.

Deși puternic influențată de Arghezi, Magda Isanos aduce o sensibilitate proprie de o adâncime

amețitoare și o viziune personală a vieții și a morții. Lirismul cu caracter individualist al poetei este

un zbucium dureros între viață și moarte, o înspăimântătoare oscilare între una și cealaltă față a

existenței.32

Din poezia acestei sensibile poete transpare o imensă dragoste de viață, de lumină și

soare, de flori și gâze, de pământ și minerale. În același timp, această bucurie de a trăi este în mod

constant umbrită de amenințarea morții. Spiritul poetei se refugiază, în consecință, în panteism, o

contopire perfectă cu natura.

Poezia lui Jebeleanu se caracterizează atât prin plasticitate cât și prin muzicalitate, ceea ce este

neobișnuit. De obicei, dacă versurile au o anumită muzicalitate, ele nu sunt și plastice. La fel, o poezie

plastică nu este și muzicală. Eugen Jebeleanu, prin forța și energia sa poetică reușește să unească

aceste două trăsături în poeziile sale. În plus, ne asigură Șuluțiu, toate versurile de Jebeleanu sunt

șlefuite cu multă măiestrie până la perfecțiune.

În volumul de poezii „ Cântece de dragoste și moarte”, Adrian Maniu dovedește o preocupare

constantă pentru formă și gravitatea tonului, care lipsea din operele sale anterioare., afirmă Octav

Șuluțiu. În „Lângă pământ”, „Drumul spre stele”, „Cartea țării”, menționează Șuluțiu, se observă o

predilecție pentru umor și ironie, care se bazează pe înclinația poetului pentru grotesc. Viziunea despre

lume a poetului era una tragică, dar aceasta era însoțită de elemente de umor și ironie. Toate acestea nu

se regăsesc în „Cântece de dragoste și moarte”. Tonul general al versurilor lui Maniu este unul de

tristețe profundă și pesimism, chiar deprimare, cauzate de zădărnicia vieții. O altă caracterstică a

versurilor lui Maniu este o viziune fantastică , macabră asupra vieții, materializată în aspectul sinistru

al naturii. În plus, afirmă Șuluțiu, Maniu percepe culorile asemenea unui pictor. De aceea poezia sa

abundă în adjective care desemnează culori și nuanțe sau lumină.

55

Șuluțiu crede că poezia lui Minulescu nu este construită pe idei, ci pe atitudini și că poetul se bazează

mai mult pe tehnica sa aproape perfectă decât pe sentiment sau sensibilitate. Există, deci, un număr de

procedee comune tuturor poeziilor lui Minulescu și Șuluțiu le amintește pe cele mai frecvente. Printre

acestea subliniază, de exemplu, predilecția poetului pentru numere mistice: șapte, trei, douăsprezece.

Enumerația și repetiția sunt alte tehnici folosite într-o manieră obsedantă de către Minulescu. Tot atât

de des sunt folosite contrastul și negația ( să nu uităm că titlul volumului în discuție include negația),

dar și interogația. Un alt artificiu prezent în poeziile minulesciene este personificarea. Astfel,

primăvara și toamna sunt ființe cu care poetul intră în dialog. În ceea ce privește vocabularul poetului,

acesta cuprinde neologisme, dar și vechi cuvinte românești, nume exotice, nume de scriitori și opere,

dar și de orașe, fluvii țări și nu numai.

În viziunea lui Șuluțiu volumul de poezii „Visul în vuietul vremii” joacă un rol important în cariera

poetului Al. Philippide, deoarece se observă o conturare a personalității sale, așa cum se întrevedea

încă din volumul „Aur sterp”. Acest nou volum reprezintă o culme în lirica poetului. Autorul cronicii

consideră că cele 21 de poeme care compun volumul se grupează în jurul unei idei și a unei atitudini

centrale, iar tema centrală este aceea a timpului. În poeziile acestui volum Phlippide se declară un

dușman al actualității care ignoră caracterul trecător al vieții omenești. În același timp, este preocupat

de veșnicie, pe care o caută necontenit și pe care pare să o descopere chiar în schimbările naturii. Dar

adevărata veșnicie poetul o găsește în creație, în poezie. O altă temă recurentă în poezia lui Philippide

este revenirea sufletului la viață. Această idee se completeză cu teoria transformării biologice a

materiei. Celelalte teme ale volumului – speranța, înțelepciunea, dezamăgirea, moartea gravitează în

jurul unui pilon principal: obsesia trecerii inevitabile a timpului.

Pentru Șuluțiu Ion Pillat este un poet-pictor, dar un pictor academic, realist care redă cu multă migală

formele și culorile din natură. Poezia sa, continuă Șuluțiu, se bazează pe contemplație, descriere,

redarea fidelă a elementelor din natură. O altă trăsătură evidențiată de critic în acest articol este calmul

și seninătatea care domină în aceste versuri: Poezia lui Pillat e grațioasă, amabilă, afectivă uneori, dar

lipsită de dramatism, de problematică și de pasiune.33

Tocmai de aceea amintirea - tot o contemplație

- este cea mai importantă temă a poeziei lui Pillat. Tema legăturii cu strămoșii și cea a dezrădăcinării

au rămas doar schițate, datorită tempeamentului rece, lipsit de entuziasm al poetului.

56

V.4. Prozatori români

Romanul lui Arghezi „Lina” este numai aparent o poveste morală pur și simplu, consideră Șuluțiu.

Mesajul romanului este și în această operă argheziană legătura strânsă dintre etic și estetic.

Protagoniștii romanului, Ion și Lina sunt uniți prin puritatea lor primordială. Subiectul romanului

subliniază ideea că, indiferent de adversități și vicisitudini, atunci când românul este curajos și harnic,

reușește să se impună, asemenea lui Ion, care ajunge directorul fabricii de zahăr. Ion și Lina, în opinia

criticului, simbolizează cinstea și puritatea acestei națiuni. Desigur, Arghezi nu zugrăvește în această

operă o lume ideală, angelică. Ceea ce dorește să transmită autorul este că, pe lângă putreziciune,

șantaj, incompentență, mai există totuși curățenie sufletească și trupească.

Despre „Întâmplări în irealitatea imediată” de M. Blecher Șuluțiu afirmă în că este o lucrare

uluitoare. Și aceasta deoarece scriitorul aduce ceva cu totul nou și original: „ Ceea ce e caracteristic

pentru cartea lui Blecher e postularea permanentă a atitudinii metafizice. Problema cunoașterii e

substanța însăși a acestei cărți.34

Problema cunoașterii a mai fost tratată în lieratura română și Șuluțiu

îi dă aici exemplu pe Camil Petrescu și Mircea Eliade, dar a fost tratată în mod diferit, psihologic sau

epic, în funcție de personalitatea întâmplă prin intermediul decorului, atmosferei, materiei. De altfel,

autorul articolului consideră că Blecher este obsedat de materie, de formele, culorile, sunetele,

mirosurile ei. În anumite etape ale cărții autorul pare să fie chiar parte din această materie. Concluzia

la care ajunge scriitorul este că doar materia există și omul este și el parte din materie. Șuluțiu crede că

autorul a ajuns la această concluzie datorită unei dezvoltări excesive a simțurilor. Această foarte

bogată viață senzorială stă deci la baza unei metafizici a materiei.scriitorilor. Cartea lui Blecher este o

confesiune, dar această confesiune nu este o spovedanie lirică.35

Avem de a face, declară criticul, cu

expunerea unor fapte cu mare luciditate.

Universul nuvelelor lui Pavel Dan cuprinde viața țăranului transilvănean din jurul Clujului și Turzii,

care nu a mai fost descris în literatura română până la acest tânăr scriitor. Autorul realizează portrete

psihologice foarte puternice. Pavel Dan se dovedește a fi un scriitor realist care, asemenea lui Liviu

Rebreanu și Victor Ion Popa, a adus în centrul atenției viața aspră, uneori zguduitoare, a țăranului

român. În plus, realismul nuvelelor lui Pavel Dan, afirmă criticul, este adesea dublat de elemente

magice de folclor.

„Domnișoara Christina” este o nouă lucrare semnată de Mircea Eliade în care autorul își manifestă

predilecția pentru fantastic. De data aceasta, însă, este vorba de un fantastic în spirit românesc. Părerea

lui Șuluțiu este că, de fapt, în acest roman Eliade reușește să creeze doar o atmosferă fantastică, nu

fantasticul însuși. Iar pentru ca fantasticul să devină subiectul operei, acesta trebuie să aibă un sens,

57

valoarea unui simbol, ceea ce nu se întâmplă în „Domnișoara Christina”. Mai mult, reducând

fantasticul la dimensiunile realului, autorul eșuează în demersul său de a-i da un sens. Tot astfel,

declară criticul, unele fapte sunt inutile, multe sunt inexplicabile și neverosimile.

Cele două nuvele din volumul „Secretul doctorului Honigberger” fac parte din lucrările lui Mircea

Eliade, care se înscriu în preocupările scriitorului cu cultura și religia indiană, mai precis cu practicile

religioase indiene, Yoga și Tantra. La limita dintre știință și literatură, „Secretul doctorului

Honigberger” reprezintă pentru autorul acestei cronici o încercare de popularizare a culturii indiene cu

toate aspectele ei.

Deși, în opinia lui Șuluțiu, Anton Holban are calitățile unui scriitor realist, romanul „Ioana” este

aproape exclusiv o fină analiză a sufletului eroilor. Ceea ce îi reproșează Șuluțiu lui Holban este

caracterul de dosar cu note brute, neprelucrate și neînfrumusețate al acestui roman. În plus, autorul

articolului subliniază lipsa de evoluție în interiorul romanului. Drama celor doi eroi este dată de la

începutul cărții, iar analiza psihologică a personajelor nu atinge un apogeu, ci se învârte în jurul unei

singure teme.

În plus față de înclinația sa spre analiză psihologică, Holban se dovedește a fi un bun observator

realist, în special în „Romanul lui Mirel”, dar realitatea înconjurătoare nu-l atrage decât în măsura în

care face posibilă o mai profundă analiză psihologică. Într-adevăr, Holban caută detaliul care ascunde

semnificații nebănuite. Detaliile nu formează un tot unitar, organizat, ci au importanță fiecare separat.

Romanul „Adela” de G. Ibrăileanu este un roman psihologic intim prin excelență. Iată cuvintele

criticului: E o confesiune pașnică, fără spaime, fără neliniști, fără umflare.36

Din aceste confesiuni se

materializează portretul Adelei, figură capricioasă, ironică, dar și afectuoasă. Stilul romanului este unul

simplu, concis, evocator, afirmă Șuluțiu. Autorul cronicii subliniază deasemenea că, spre deosebire de

alte lucrări ale lui Ibrăileanu, „Adela” este un roman bine scris, cu calm, cu sinceritate. În aceste pagini

Ibrăileanu reușește să depășească condiția sa de profesor de literatură.

Desigur, figura centrală a romanului „Mite” este M. Eminescu, recreat de Lovinescu prin

comportamentul său, prin gesturile și reacțiile sale. Inadaptabilitatea, timiditatea, detașarea de lumea

înconjurătoare, lipsa simțului practic și a grijei față de sine întregesc portretul psihologic al poetului.

Lovinescu nu recurge la descriere pentru a făuri personajul, ci îl intuiește, după cum afirmă Șuluțiu, îl

construiește pornind de la sufletul personajului și nu de la faptele și întâmplările din viața lui. Iar

sufletul lui a fost strâns legat de suferință. De asemenea, Șuluțiu enumeră o serie de caracteristici ale

acestei opere care fac din „Mite” un roman bun: puterea de evocare a vieții, intuiția de care dă dovadă

58

scriitorul în crearea personajului, structura echilibrată a întregului, simplitatea și naturalețea stilului. În

orice caz, pesonajul central, Eminescu, este mai viu în acest roman decât în orice biografie.

Dacă în „Mite” Eminescu apărea ca un timid, visător și incapabil de inițiativă, în „Bălăuca” devine un

personaj necredibil. Psihologia lui aparține de somnambulism37

, afirmă Șuluțiu. Ceea ce dorește să

clarifice criticul în această cronică este faptul că un imaginativ ca Eminescu nu va confunda niciodată

ceea ce își imaginează cu realitatea. Eminescu trăia cu adevărat în viața reală, iar viața imaginată nu

depășea limitele universului imaginar, o interferență între cele două nefiind posibilă. Ori aici, crede

Șuluțiu, Lovinescu a greșit, făcând dintr-un om viu în „Mite” un dezechilibrat în „Bălăuca”.

În „Logodnicul”, roman care face obiectul acestei cronici, autoarea își îndreaptă atenția asupra

mediului sărăcăcios și vulgar al mahalalei. Creatoare de atmosferă în proza sa, scriitoarea se

concentrează asupra unor evenimente aparent neînsemnate și a unor detalii, care pot fi trecute cu

vederea ușor. Ceea ce apreciază Șuluțiu în mod special în proza Hortensiei Papadat-Bengescu este

crearea de tipuri. La galeria de tipuri izbutite în romanele precedente autoarea adaugă cu „Logodnicul”

cel puțin încă unul foarte puternic și original: Costel Petrescu, logodnicul, un om prost, lipsit de

voință și sensibilitate, dar o persoană care așteaptă mereu ceva.

În romanul „Rădăcini”, pe parcursul a 900 de pagini Hortensia Papadat-Bengescu reușește să-și țină

cititorii cu răsuflarea tăiată, fiecare detaliu având un loc anume în roman. Impresia pe care o lasă

această carte este cea de broderie lucrată cu multă finețe și răbdare. În plus, subliniază Șuluțiu viața

cititorului nu este una ușoară. El trebuie să colaboreze în mod constant cu autoarea pentru a înțelege

întreaga țesătură a romanului. Dar tocmai aceasta este misiunea scriitorului: de a instrui cititorul, de a-l

pune pe gânduri și nu de a-l distra.

Romanul lui Camil Petrescu cuprinde o serie de mistere – sinuciderea lui Ladima, refuzul lui Fred de a

avea o legătură intimă cu doamna T. – care rămân nerezolvate până la șfârșitul romanului. Semnificația

acestei situații este neputința noastră de a afla adevărul, care rămâne ascuns pentru totdeauna în

individualitatea fiecăruia, așa cum se întâmplă și cu eroii cărții lui Camil Petrescu. Singura certitudine

rămâne suferința cauzată de dragoste, foarte plastic și ingenios simbolizată de patul lui Procust,

banditul sadic.

Față de „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, în „Patul lui Procust” Camil Petrescu

folosește o altă tehnică. Evenimentele nu se mai desfășoară într-o ordine cronologică, timpul se supune

unor necesități subiective ale protagoniștilor. Evenimentele sunt atît de amestecate, încât o repovestire

a lor ar fi imposibilă. „Patul lui Procust” nu este doar un roman psihologic, ci și un roman unde

59

descrierea de factură balzaciană joacă un rol foarte important. Aici Șuluțiu subliniază descrierea

aplicată la corpul femeii până în cel mai mic detaliu anatomic, având acuratețea ochiului fotografic. La

descriere se adaugă dialogul și, doar în ultimul rând, povestirea. Ceea ce îl preocupă pe scriitor nu sunt

faptele, ci pesonajele și ideile, pe care acestea le reprezintă. Un element original în „Patul lui Pocust”

este introducerea notelor de subsol, care explică evenimentele din punct de vedere social și pe care

Șuluțiu le consideră inutile.

Referindu-se la tehnica romanului „Răscoala” , Șuluțiu compară acest roman cu o simfonie, care

începe cu andante, o pregătire a cititorilor, urmează crescendo agitato, apoi allegro furioso, care

durează aproape până la sfârșitul romanului, pentru ca ultimele pagini să aducă din nou andante.

Această construcție simfonică este, din perspectiva criticului, o mare realizare tehnică. Șuluțiu aduce

totuși un reproș scriitorului: primul andante este prea lung și are prea multe detalii inutile. De

asemenea, ochiul vigilent al criticului descoperă unele scăpări în ceea ce privește stilul. Șuluțiu

apreciază că Rebreanu a dovedit și prin acest roman că este un mare scriitor realist prin utilizarea

detaliului pentru a dovedi generalul, dar în același timp îl numește scriitor clasic datorită obiectivității

expunerii.

„Sfârșit de veac în București” este un roman psihologic, dar și un roman social și de atmosferă scris

cu multă artă, care reia într-o manieră originală un subiect frecvent abordat în literatura română:

ascensiunea morală și materială a burgheziei dublată de decăderea morală și socială a boierimii. Tema

aceasta nu este tratată de către I.M. Sadoveanu din punct de vedere ideologic , ci mai degrabă din

perspectiva unei fatalități previzibile. Sfârșitul de veac menționat în titlul romanului înseamnă și

începutul unei noi etape, dar și nașterea unei noi generații de tineri fără scrupule, cu multiple

posibilități de afirmare . „Sfârșit de veac în București” nu este numai un roman psihologic și o frescă

socială, ci și un admirabil roman de atmosferă, afirmă autorul cronicii. Aceasta datorită măiestriei cu

care scriitorul reușește să redea atmosfera de sfârșit de secol, din București. Sub pana scriitorului,

Bureștiul de atunci reînvie în toată splendoarea lui de târg ceva mai mare. În descrierile străzilor, ale

interioarelor și evenimentelor, scriitorul își demonstrează apartenența la realism, în același timp

dovedind un remarcabil talent de artist plastic.

În romanul „Orașul cu salcâmi” de Mihail Sebastian , faptele, evenimentele nu prezintă aproape nici un

interes în economia cărții. Atenția scriitorului se îndreaptă mai ales spre detaliu și nuanță. Aici Șuluțiu

amintește gesturi aparent nesemnificative, subtilități care nu sunt sesizate de un ochi profan, dar care

sunt foarte importante pentru schițarea portretului psihologic al adolescentului. De fapt, tot romanul se

concentrează asupra atmosferei și psihologiei adolescenței. Un asemenea profil este însă foarte greu de

60

construit, datorită complexității și haosului sufletului unui adolescent. Psihologia în acest caz nu poate

fi decât o nebuloasă. Capitolul IV însă nu-și mai are rostul în acest roman, afirmă autorul cronicii,

deoarece eroii au trecut de vârsta adolescenței, au trecut pragul maturității. Astfel, scriitorul depășește

cadrul pe care și-l propusese, iar cititorul își pierde interesul.

Opera lui Ionel Teodoreanu nu se bazează pe o idee centrală și nici nu se remarcă prin creara unor

tipuri literare. Nu există în romanele sale nici o idee conducătoare, nici o linie epică susținută și nici un

erou care să reprezinte o idee puternică sau un tip reprezentativ. Prin urmare, afirmă Șuluțiu, nu există

o lume proprie romanelor lui Ionel Teodoreanu, nu există eroi teodorieni. Există doar o atmosferă

teodoriană, melancolică, sentimentală în exces, de descompunere spirituală, de ratare. Paginile sale

cele mai reușite sunt acelea în care scriitorul descrie copilăria. Universul copiilor este , în opinia lui

Șuluțiu, cea mai mare realizare literară a lui Ionel Teodoreanu, pe care autorul cronicii îl consideră un

copil teribil al literaturii române. Astfel, singura parte reușită din „Prăvale-Baba” este, în opinia lui

Șuluțiu aceea în care copilul devine conștient de realitatea înconjurătoare și face diferența între aceasta

și eul personal. Ștefan Damaschin trăiește cu adevărat ca erou al romanului doar atâta timp cât este

copil. Odată ce devine matur, evadează din mâinile scriitorului și este sufocat de lirismul autorului.

V.5. Critică românească, critici români

Acest ultim capitol al volumului debutează cu un articol dedicat sintezei critice asupara operei lui

Eminescu, în trei volume, de G. Călinescu. În primul volum, publicat în 1934, la Editura „Cultura

Națională” autorul împarte concepțiile filozofice ale lui Eminescu în două capitole: „Filozofia

teoretică” și „Filozofia practică”. În 1935 au apărut alte două volume despre operele lui Eminescu:

„Cultura” și „Descrierea operei”.

În volumul „Cultura”, Călinescu alcătuiește un tablou complet al studiilor și lecturilor lui Eminescu.

Deși biblioteca poetului nu mai exista, Călinescu a cercetat cu atenție manuscrisele notele și

însemnările lui Eminescu. Concluzia criticului este că, deși este cel mai cult poet român, Eminescu nu

este un „monstrum eruditionis”.

În „Descrierea operei” G. Călinescu realizează o caracterizare generală a operei lui Eminescu. În acest

volum criticul a adunat opere deja publicate, dar și manuscrise și fragmente de lucrări neterminate,

munca depusă fiind una imensă. De aceea acest al treilea volum reprezintă o vastă colecție de texte

inedite. În plus, Călinescu a alăturat textelor eventualele surse ale poetului, a cercetat influențele și

afiliațiile diferitelor fragmente.

61

Prin urmare, cele trei volume amintite mai sus reprezintă o importantă analiză a spiritului eminescian,

meritul autorului fiind în primul rând acela de a fi colecționat și publicat acest bogat material.

Următorul articol se concentrează asupra lucrării „Principii de estetică”, care constă din nouă prelegeri

universitare. În această lucrare G. Călinescu se pronunță împotriva unei estetici pur științifice, care

pretinde stabilirea în mod precis și absolut a cauzelor și modalităților operei de artă. Călinescu se

declară mai degrabă adeptul unei estetici relativiste în observarea fenomenului artistic. În acest

context, estetica trebie să fie recunoscută ca disciplină autonomă a spiritului omenesc, nu ca un capitol

al psihologiei. O condiție obligatorie este însă să acceptăm acea mică parte de relativism.

În continuarea articolului, Șuluțiu se referă la ideea exprimată de Călinescu în acest volum privind

conceptul de poezie. Conform criticului poezia nu poate fi definită . În același timp, Călinescu face o

foarte interesantă cercetare a ei și descrie diferitele curente ca dadaismul, futurismul, suprarealismul,

onirismul, hermetismul, purismul. La baza tuturor acestor moduri stă un principiu general, structura,

organizarea sau ideea poetică., ceea ce dovedește că o estetică este posibilă.

În același articol Șuluțiu îi reproșează lui Călinescu aversiunea acestuia pentru critica analitică pe care

o numește „școlară”. Astfel, Șuluțiu este de acord că analiza unei poezii nu este ultimul stadiu al

criticii, dar este cu siguranță punctul de plecare al criticii. Un alt reproș se referă la polemica privind

poezia ca imitație a naturii. Șuluțiu este de acord cu afirmația criticului că poezia adevărată nu trebuie

să imite natura, dar Călinescu, după părerea lui Șuluțiu nu a ales exemple concludente,

„Correspondences” de Baudelaire și poezia de Bolintineanu nefiind pasteluri.

În aceeași lucrare Călinescu combate ideea prea vagă de „gust” exprimată de Croce. Pentru Călinescu

„simțul critic” este dovada propriei noastre capacități de a crea. Șuluțiu combate această idee,

afirmând că este subiectivă și că adesea criticii sau scriitorii se pot înșela asupra valorii unor opere. În

plus, Călinescu nu dă numele niciunui critic perfect sau măcar aproape perfect, iar teoria nesusținută de

un exemplu nu are valoare.

Articolul despre volumul „Impresii asupra literaturii spaniole” demonstrează serioasa preocupare a lui

Călinescu pentru literatura hispanică. Criticul dezvăluie celor interesați aspecte neașteptate ale acestei

literaturi. Pe de o parte, Șuluțiu subliniază comparațiile și asociațiile de idei cu literaturile europene,

pe de alta, ci literatura română, pentru a-i face pe cititori să înțeleagă mai bine caracteristicile unor

opere necunoscute lor. Înacest demers, metoda folosită de Călinescu, remarcă Șuluțiu, este

identificarea trăsăturilor specifice spiritului spaniol și a tipurilor caracteristice. Un punct slab semnalat

62

de Șuluțiu este că citatele în limba spaniolă nu fac decât să-i îndepărteze pe cititorii care nu cunosc

această limbă.

Șuluțiu dedică următoarea cronică volumului „Viața lui I. L. Caragiale” de excelentul istoric și critic

literar Șerban Cioculescu, carte ce merită toată atenția cititorilor, dar și a criticilor. Lucrarea este

rezultatul unei munci titanice. Cartea este o sursă consistentă de informații despre viața scriitorului,

intrând în cele mai mici detalii, unele dintre ele, afirmă Șuluțiu, nefiind concludente, ba chiar

redundante. Astfel, Șerban Cioculescu, în opinia autorului cronicii, nu a reușit să scrie biografia lui

Caragiale, ci doar a strâns materialul pentru acesastă lucrare. Iată ce afirmă Șuluțiu.

În plus, biografia lui Caragiale nu este prezentată în ordine cronologică, ci este divizată în fragmente,

succesiunea istorică fiind astfel fragmentată, făcând loc unor repetiții și reveniri supărătoare. Și

unitatea internă a cărții lasă de dorit, astfel încât personalitatea scriitorului nu este închegată, nu este

complexă, vie. Dacă cititorii și criticii așteptau de la Șerban Cioculescu o biografie istorico-literară

sintetică, aceasta nu s-a întâmplat, în opinia lui Șuluțiu.

Cronicii despre „Viața lui I. L. Caragiale” îi urmează un articol despre lucrarea „Introducere în poezia

lui Tudor Arghezi” de același Șerban Cioculescu. Șuluțiu își exprimă părerea că Cioculescu și-a

intitulat studiul „introducere” dorind să arate că nu și-a propus să epuizeze toate aspectele acestui

subiect. Tot atât de adevărat este faptul că le-a atins pe cele mai importante. În studiul acesta

Cioculescu nu interpretează, nu construiește un Arghezi nou, el se apleacă asupra textului analizându-l

în profunzime. Concluzia la care ajunge este că Arghezi este considerat a fi un poet obscur datorită

influenței asupra versurilor sale a simbolismului francez, bazat pe aluzie și exprimarea inefabilului.

Mai mult, mijloacele de expresie în poezia argheziană sunt neobișnuite și greu de acceptat de mulți

cititori. Arghezi este un inovator în poezie și proză și aici Șuluțiu se referă nu doar la vocabular, dar și

la morfologie și sintaxă. Cioculescu este însă preocupat și de partea tradiționalistă a operei argheziene,

reprezentată de combinația între forță, gingășie și umor, religiozitatea, erotismul, dar și latura socială a

poeziei sale.

În „Introducere în poezia lui Tudor Arghezi”, Cioculescu se bazează în mare măsură pe istoria literară.

Criticul stabilește cronologia poeziilor lui Arghezi, specifică locul primei publicări dar și modificările

textului sau titlului, folosindu-se adesea de date biografice pentru a analiza opera. Șuluțiu mai adaugă

în aceast artiucol că nici latura estetiică nu a fost neglijată. Astfel, opera este confruntată cu opiniile

estetice exprimate de Arghezi în diferite articole.

63

Volumul „Critice” de Pompiliu Constantinescu este un al treilea volum de articolele critice apărute în

peste zece ani de activitate ai autorului. Primele două volume se intitulează „Mișcarea literară”(1927)

și „Opere și autori” (1928). Șuluțiu este de părere că Pompiliu Constantinescu este autorul unor analize

cu caracter didactic, deși nu recunoaște acest fapt. Ceea ce îi reproșează autorul articolului în primul

rând este, însă, lipsa unei sistematizări a materialului. Pe de altă parte, Șuluțiu constată preocuparea,

uneori exagerată, a lui Constantinescu pentru stil. E drept, afirmă Octav Șuluțiu, că stilul acestuia este

interesant, plăcut, caracterizat printr-o muzicalitate abstractă, dar adesea artificial și gratuit. Șuluțiu nu

ezită nici să enumere unele confuzii de termeni sau chiar pleonasme, care au scăpat atenției autorului.

O altă nemulțumire a autorului cronicii se referă la lipsa de fundament filozofic în critica lui

Constantinescu. În opinia lui Șuluțiu arta este un mijloc de cunoaștere și tinde către o fundamentare

metafizică.

Dar cea mai mare calitate a volumului „Critice”, afirmă Șuluțiu, este cinstea critică, obiectivitatea

autorului. Deasemenea, critica lui Pompili Constantinescu se caracterizează prin demnitate și

aristocrație spirituală.

Următorul articol se referă la lucrarea „Zăcăminte folclorice în poezia noastră contemporană” de Al.

Dima. Șuluțiu califică această lucrare ca fiind didactică, în sensul de cercetare amănunțită a unui fapt

literar. Astfel, Al. Dima a studiat cu atenție tematica populară și influența folclorului asupra poeziei

contemporane - și aici Dima amintește poeți ca T. Arghezi, L. Blaga, I. Barbu, I. Pillat, V. Voiculescu,

A.Maniu etc - iar studiul său este unul preliminar și auxiliar al poeziei. Elementele folclorice

identificate sunt clasificate sistematic și exemplele sunt concludente.

Concluzia acestui studiu este una foarte interesantă: poezia românească contemporană este supusă

deopotrivă influenței poeziei europene și folclorului autohton. Mai trebuie adăugată afirmația lui Dima

că poeții contemporani au luat din floclor doar elemente care se potrivesc cu sensibilitatea lor. Ceea ce

Al. Dima nu a sesizat, declară Șuluțiu, este faptul că în cazul unor poeți, influența folclorică este

organică, iar în cazul altora ea este programatică. Astfel, de pildă, poezia lui Voiculescu este prin

definiție tradiționalistă, pe când la I. Barbu sau L. Blaga folclorul este o sursă de inspirație indirectă.

Greșeala lui Al.Dima, crede Șuluțiu, a fost de a fi pus pe același plan cele două categorii de poeți:

tradiționaliștii și moderniștii.

Următoarele două articole au fost scrise în memoria a doi giganți ai literaturii române: G. Ibrăileanu și

E. Lovinescu. Primul, publicat este un omagiu adus autorului romanului „Adela”. Convingerea

tânărului Șuluțiu este că Ibrăileanu a murit doar fiindcă nu a mai putut să-și dorească să trăiască. În

64

ultimii cinci ani de viață, Ibrăileanu nu a mai publicat nimic, ceea ce a demonstrat oboseala sa

spirituală.

Ibrăileanu, afirmă Șuluțiu, a fost un critic adevărat și a lăsat în urmă o operă ideologică importantă, cea

maiînsemnată carte a sa fiind „Spiritul critic în cultura românească”. Dar scriitorul a condus mulți ani

revista „Viața românească” și a știut să-i însuflețească pe cei din jurul lui îndemnându-i să creeze.

Ibrăileanu a fost și romancier, romanul său de analiză „Adela” fiind considerat de Șuluțiu ca fiind o

carte perfectă, scrisă într-un stil natural, clar, clasic.

Articolul scris la moartea lui E. Lovinescu exprimă o profundă și sinceră tristețe cauzată de pierderea

unui erudit, unui umanist, a unei personalități a literelor românești. Șuluțiu îl consideră pe E.

Lovinescu cel dintâi critic român în adevăratul sens al cuvântului, creator de stil critic. Conducător al

„Sburătorului” timp de șapte ani, E. Lovinescu a încurajat cu multă răbdare pe toți cei care doreau să

scrie.

Atenția lui Șuluțiu se îndreaptă în continuare spre „Teze și antiteze” de Camil Petrescu. Această

lucrare este primul volum dintr-o serie de patru. Camil Petrescu a intenționat să strângă în aceste

volume articole risipite prin reviste și ziare timp de cincisprezece ani.

Șuluțiu remarcă în primul rând varietatea preocupărilor lui Camil Petrescu, care se ocupă de literatură,

filozofie, economie, sociologie, politică și critică. Încă din prefața volumului Camil Petrescu enunță ca

principii de bază ale unei critici reale selecția și utilitatea operei de artă. Șuluțiu combate ideea de

perimare a judecății critice, acceptată de autorul volumului ca fiind inevitabilă. Pentru Șuluțiu

judecata critică continuă să aibă valoare oricând și pentru oricine.

În continuarea cronicii, Șuluțiu subliniază aderența lui C. Petrescu la „substanțialism” pentru care

scriitorul a militat activ. Astfel, autorul lucrării „Teze și antiteze” susține ideea de substanță ca vloare

care trebuie atinsă și exprimată în opera de artă. Astfel, Camil Petrescu se declară adversar convins al

formei fără fond, al scrisului frumos fără conținut. Deși aprobă concepția lui Camil Petrescu, Șuluțiu

consideră că forma face parte din substanță. Esențial este, de fapt, gradul de adecvare a formei cu

subsatanța. Această afirmație este dovedită chiar de autorul lucrării, al cărei stil este fără îndoială de o

frumusețe deosebită.

Mai departe, Șuluțiu se referă la concepția lui Camil Petrescu conform căreia arta nu trebuie să aibă

implicații etice sau etnice. Astfel, o artă imorală este doar aceea care este făcută fără talent. În ceea ce

privește criterul etnic sau național, Șuluțiu crede că este o realitate incontestabilă și nu trebuie

65

confundat cu tradiția, care este parte a specuficului național. Prin urmare, esteticul nu poate degrada

etnicul dinr-o operă de artă, dar nici invers. Aceste două valori trebuie să constituie o unitate în operă.

Opinia lui Șuluțiu este că ceea ce aduce nou în critică Vladimir Streinu cu „Pagini de critică literară”

este în primul rând scrisul artistic-liric aplicat criticii sale. Acest fel de a scrie critică se datorează

faptului că Streinu a fost mai presus de orice poet. Convingerea acestui critic este că studiile critice

trebuie să fie scrise frumos pentru a putea exprima esența frumosului. Totuși, Șuluțiu argumentează că

scrisul frumos nu este o condiție „sine qua non” a criticii. Adevărata menire a criticii literare este de a

exprima esența adevărului critic.

Șuluțiu subliniază totuși că Streinu nu este un poet rătăcit în critică.38

El este un adevărat critic cu

intuiție remarcabilă și putere de abstractizare. Lucrarea „Pagini de critică literară” are două părți

distincte: una de critică aplicată, care se concentrează asupra originalității operelor literare, cea de a

doua de teorie , care se ocupă în principal de sinteze. Ceea ce îi reproșează Șuluțiu lui Streinu în acest

context este faptul că în analizele sale este ineresat doar de nota unică, originală a operei. Șuluțiu este

de părere că nu numai acea nuanță dă valoare întregului, ci un întreg complex, în care sunt amestecate

elemente generale și particulare, contribuie la scoaterea în valoare a notei originale.

Ultimele trei articole din acest volum sunt dedicate unui alt mare critic român, Tudor Vianu. Primul

este o analiză a lucrării „Ion Barbu”. Prima afirmație pe care o face aici Șuluțiu este că acest studiu

este obligatoriu pentru oricine dorește să înțeleagă poezia lui Ion Barbu, lucrarea fiind singura

încercare adevărată de descifrare a ermetismului barbian. Astfel, Tudor Vianu exprimă convingerea că

incomprehensibilitatea poeziei lui Barbu este doar vina cititorului și nu a poetului. În opinia criticului,

cititorul trebuie să depună un efort personal pentru a înțelege această poezie. Ermetismul poeziei

barbiene se datorează unei concentrări extreme a expresiei, dar și folosirii unor asociații științifice, mai

ales matematice și astronomice. Replica lui Șuluțiu este că aceste cunoștințe științifice ar trebui, de

fapt, să fie cele dobândite în anii de liceu i că nu trebuie să fii om de știință pentru a înțelege poezia lui

Barbu.

Tudor Vianu se referă în studiul său la cele trei etape ale poeziei lui Ion Barbu: parnasianismul

combinat cu dionisianismul de factură nietzscheană, perioada poeziei balcanice și pitorești-descriptive

și poezia de inspirație spirituală cuprinsă în volumul „Joc secund”. În această ultimă etapă poetul

concepe poezia ca viziune a unei vieți ideale, a unei treceri în transcendent. Datorită acestei

transpuneri a vieții în spirit, poezia barbiană prezintă dificultăți de înțelegere. De aceea poetul folosește

un limbaj specific, care nu este doar un mijloc de comunicare, ci o realitate în sine. De aici și

66

predilecția sa pentru substantive, apte să exprime esențele. Șuluțiu mai adaugă ideea de joc, ca mijloc

de exprimare individuală, prezentă în poezia barbiană. Autorul acestui articol regretă faptul că poezia

lui Barbu a fost supusă unei caracterizări generale, Vianu evitând, în mod regretabil, analiza punctuală

a unor poezii. Deasemenea, Șuluțiu îi reproșează lui Vianu ignorarea studiilor despre poezia lui Barbu

scrise anterior acestui volum.

Cel de-al doilea articol se concentrează asupra lucrării „Filosofie și poezie”, care pune problema

raportului dintre aceste două activități creatoare ale spiritului. Întrebarea la care încearcă să răspundă

Tudor Vianu este dacă între poezie și filozofie există o legătură fie de conținut, fie de sens. Dacă prima

este eliminată de la bun început, în privința celei de a doua Vianu apreciază că poezia și filozofia se

întâlnesc în „absolut”. Rădăcinile poeziei și filozofiei se află în nevoia de absolut a omului. În acest

demers, filozofia se folosește de idei, poezia de imagini și intuiții.

Lucrarea cuprinde și un istoric al problemei dezbătute, un rezumat al evoluției acestei relații dintre

filozofie și poezie în capitole separate. Vianu concluzionează că o influență directă a uneia asupra

celeilalte este inutilă și destructivă, deoarece mijloacele fiecăreia îi sunt suficiente pentru a-și atinge

scopul. Concluzia lui Șuluțiu este că acest studiu este încă o lucrare obligatorie pentru oricare

cercetător estetic român.

Ultimul articol din acest capitol se referă la culegere de studii „Figuri și forme literare” de Tudor

Vianu. În acest volum, ca și în cele precedente, Vianu face incursiuni în estetica filozofică și literară, în

critică și istorie literară, dar și în filozofia culturii.

O bună parte a studiilor cuprinse în acest volum dezbat unele probleme ale esteticii cum ar fi:

discriminarea între eul poetic și cel empiric, psihologia și estetica literaturii subiective, sinceritatea în

literatura subiectivă, disocierea între starea poetică și forma poetică, criza ideii de artă în literatură.

Alte studii din culegere fac trecerea de la problemele esteticii la acelea de literatură în general. Aici

Vianu mânuiește cu măiestrie metodele istoriei literare, dar și pe cele ale literaturii comparate, este de

părere Octav Șuluțiu.

Locul cel mai important îl ocupă însă studiile de critică literară propriu-zisă. Subtilitatea analizelor,

pertinența observațiilor, identificarea individualităților specifice îl cucresc pe Șuluțiu, care afirmă că în

acest capitol Vianu pune toată pasiunea sa. Aici Șuluțiu amintește cele două studii despre lirica lui

Eminescu, expunerea depre arta lui M. Sadoveanu, studiile despre B.P Hașdeu, I. Minulescu, G.

67

Bacovia. V. Voiculescu, Șt. O. Iosif și Mircea Demetriad. Șuluțiu remarcă aici o cercetare minuțioasă

a esențelor în poezia celor menționați mai sus.

V.6. „Introducere în poezia lui George Coșbuc”

„Introducere în poezia lui George Coșbuc” este cel ma întins studiu semnat de Octav Șuluțiu. Din

păcate, nu a fost terminat în timpul vieții autorului și a fost publicat în 1970, mult după moartea

acestuia. Prin urmare, vom analiza o lucrare neîncheiată, dar, în același timp, depășită în unele privințe

de studii istorico-literare ulterioare. Totuși, cartea va rămâne un studiu introductiv, de inițiere în opera

poetului, care dezvăluie aspectele dominante ale poeziei lui Coșbuc. Deși dimensiunile studiului sunt

reduse, Șuluțiu examinează întreaga creație a poetului, inclusiv traducerile. Marele merit al autorului

studiului este în primul rând probitatea analitică, dar și sistematizarea materialului.

În „Introducere” Șuluțiu face remarca potrivit căreia poezia lui Coșbuc trece printr-o așa-numită

„criză”, datorată pierderii de interes pentru acest gen de poezie, care și-a câștigat deja demult un loc în

manualele școlare și studiile studenților. Ceea ce își propune autorul cronicii este de a-l readuce pe

acest poet în atenția cititorilor, la treizeci de ani după moartea sa.

Șuluțiu amintește în continuare două motive pentru care poezia lui Coșbuc a pierdut din popularitate.

Primul este legat de robusta sănătate morală a poeziei sale.39

Odată cu Baudelaire poezia a fost

asociată cu morbidul, bolnăviciosul, blestematul, iar sănătatea morală și fizică a devenit un indiciu de

mediocritate. Cel de-al doilea motiv izvorăște din așa-zisa lipsă a problematicii poeziei lui Coșbuc.

Poezia sa nu este o poezie problematică, nu cuprinde nici mistere, nici probleme metafizice, ci reia

temele predecesorilor săi, dându-le nuanțe personale. Tot atât de adevărat este și faptul că poetul este

dublat de un maestru al versului, care a dat versului românesc un aspect desăvârșit. În acest studiu

Șuluțiu intenționează să facă o analiză cât mai obiectivă și o readucere în actualitate.

V.7. Energetismul coșbucian

„Energetismul” este considerat de către Șuluțiu ca fiind trăsătura principală a poeziei lui Coșbuc.

Temperamentul său combativ a făcut ca George Coșbuc să „înfăptuiască” poezia, nu să să o scrie.

Pentru Coșbuc scrisul nu este un mijloc de a visa, nici de a evada din realitate, ci de a acționa. Deși în

viața de toate zilele Coșbuc era un om pașnic, tăcut, prietenos, în adâncul personalității sale se pregătea

poezia activă, energică.

68

Comparând poezia lui Eminescu cu cea a lui Coșbuc, Șuluțiu afirmă că ele au un izvor comun:

legătura strânsă pe care acești mari poeți o au cu neamul românesc. Diferența dintre ei este că poezia

eminesciană s-a născut din jale, din doină, iar cea a lui Coșbuc din vigoarea, optimismul tăranului

român.

Una din formele de manifestare a energetismului poeziei lui Coșbuc este enunțarea unor precepte

morale, ceea ce conferă poeziei sale un pronunțat caracter didacticist. Astfel, de exemplu, pentru poet

întreaga viață este o luptă, o desfășurare de energie. Doar luptătorii, cei hotărâți și puternici vor

supraviețui, declară poetul în „Lupta vieții”. Pentru Coșbuc moartea nu este o dizolvare în neant, ci

începutul unei noi vieți. Oșteanul mort din „Moartea lui Fulger” este doar plecat dintre cei vii, nu este

mort și nu trebuie să fie jelit. Moartea, în concepția lui Coșbuc, nu este decât o prelungire a vieții de pe

pământ, și nu o risipire inevitabilă. Această concepție vine să aprofundeze principiul energetismului

din versurile lui Coșbuc, căci dacă moarte nu există, unicul țel al vieții este fapta, acțiunea. Iubirea de

viață, dinamismul, chiar epicureismul țâșnesc din versurile poetului, accentuând caracterul energetic al

creației sale. Totuși, subliniază autorul studiului, Coșbuc este înainte de toate un realist, un luptător, iar

această vitalitatea se împacă foarte bine cu pofta sa de viață. La această abordare a vieții se adaugă

răbdarea, prudența și șiretenia caractersitice comportamentului țăranului de prin părțile Năsăudului.

Principala caractersitică a poeziei lui Coșbuc rămâne însă, subliniază criticul Octav Șuluțiu,

entuziasmul, participarea activă la marele eveniment numit viață, ilustrată magistral în poezia „Noapte

de vară”. În același timp, aceste versuri sunt un exemplu grăitor al energetismului asupra căruia se

concentrează acest capitol al studiului, deoarece poetul este interesat de trecerea de la zgomotul și

mișcarea serii la liniștea nopții. Agitația serii, sunetele specifice îndeletnicirilor sătenilor sunt atent

redate, apoi se atenuează treptat, pare că se sting, drt o liniște deplină nu se instalează decât în

penultima strofă pentru ca mișcarea să reapară în ultimele versuri. Din nou dinamismul și bucuria de

viață au învins asupra inerției și întunericului.

Dinamismul, energia care debordează din lirica lui Coșbuc sunt strâns legate de percepția realității, pe

care o acceptă așa cum îi este dată. Pentru Coșbuc lumea înonjurătoare nu este învăluită în mister, iar

deviza sa ar putea fi cuprinsă în aceste versuri: Nu cerceta acete legi/Că ești nebun când le-nțelegi!40

V.8. Latura socială a poeziei lui George Coșbuc

Octav Șuluțiu consideră că George Coșbuc este un poet social tocmai datorită faptului că prin glasul

său a exprimat idealurile comune ale unei pături sociale. Exemple grăitoare ar fi aici poeziile „Zobail”

69

și „Lupta vieții”, versuri din care reiese angajamentul poetului de a lupta pentru cei vitregiți de soartă.

Originea acestei adeziuni trebuie căutată în temperamenetul său dinamic, activ pe de o parte, dar și în

dragostea sa față de țărani și de satul romândesc, pe de alta. Astfel, în câteva poezii cu pretext istoric

Coșbuc abordează tema revoltei împotiva tiraniei. Unele dintre acestea sunt: „Andromahe”, „Un cântec

barbar”, „Decebal către popor”, „Zobail”, „Ex ossibus ultor!” . Nu este greu să descoperim în versurile

acestor poezii nuanța socială exprimată concis și fără echivoc. Simpatia poetului se îndreaptă spre

țăranul român sau ungur, sărăcit și bolnav, asuprit de latifundiari. „Tricolorul” și „Noi vrem pământ”

sunt fără îndoială poezii sociale, în care autorul atacă frontal - și nu prin aluzii transparente – clasa

exploatatoare. Șuluțiu conideră că „Noi vrem pământ” este una din capodoperele poetului, traspunând

pe plan liric revendicările țărănimii. Cele trei cuvinte repetate la sfârșitul fiecărei strofe par a fi rostite

chiar de clăcașii revoltați.

V.9. Universul satului românesc în poezia lui George Coșbuc

Poet al țărănimii, Coșbuc este în egală măsură poetul satului pe care îl descrie în toate aspectele sale, în

creația lirică dar și în cea epică. În capitolul precedent Șuluțiu afirma că George Coșbuc este un poet

realist, în sensul în care realitate există pentru el, nu este o iluzie. În acest capitol poetul este

caracterizat ca fiind un idealist în prezentarea satului, ceea ce nu înseamnă că desfigurează realitatea, ci

o conturează și îi dă o notă de generalitate. Satul lui Coșbuc nu este unul anumit, ci este satul care

cuprinde caracteristicile majore ale tuturor satelor românești.

Ceea ce frapează de la bun început în poezia lui Coșbuc este legătura oraganică între om și natură,

declară criticul. Astfel satul și natura formează un tot, peisajul nu poate fi izolat de sat, așa cum se

întâmplă în oraș, unde strada, casele, piața nu se contopesc cu parcul sau copacii de pe marginea

drumului. De aceea pentru țăran o separare de natură nu este posibilă. El este o parte a naturii și

trăiește în armonie cu ea. De aici și nota idilică a liricii sale, rezultat firesc al propriei experiențe.

Muncile țăranilor, petrecerile lor, bucuriile, toate marile evenimente din viața satului sunt evocate în

poeziile coșbuciene. Astfel, „În zori” descrie începerea zilei de muncă la țară, în timp ce „Noapte de

vară” se concentrează asupra sfârșitului ei. „Pe lângă boi” ilustrează un tablou idilic al femeii la

războiul de țesut și a țăranului pocnind din bici pe lângă boi. „Rada” este un imn închinat vredniciei

fetei de țăran care muncește cât e ziua de lungă. Șuluțiu revine aici la conceptul de energetism discutat

în capitolul anterior. Munca, activitatea sătenilor este un fir roșu în versurile lui Coșbuc și nu poate fi

despărțită de legătura celor care muncesc cu natura.

70

Păstrând aceeași notă de generalizare, Coșbuc a creat un personaj colectiv: țăramul român. Flăcăii și

fetele, nevestele, copiii, țăranii și babele nu sunt individualizați , nu au trăsături fizice sau morale

individualizate. Nici petrecerile țăranilor nu au fost uitate de către poet.

V.10. Iubirea în versurile lui George Coșbuc

Următorul capitol al studiului se intitulează „Iubirea la țară” și se ocupă de latura erotică a liricii

coșbuciene. Șuluțiu apreciază că aceasta ocupă locul cel mai important în opera poetului. În lirica lui

Coșbuc dragostea se află în centrul universului rural și este ilustrată ca un sentiment profund, uneori

dureros.

Totuși, în majoritatea versurilor lui Coșbuc învinge optimismul și pofta de viață, hedonismul poetului.

Sărutul apare obsesiv în versurile sale sau devine chiar tema poeziei. În „Rea de plată”, „Sub patrafir”,

„Un basm”, „Scara” sărutul este un joc serios care naște conflicte. Iubirea este o tortură în „Dragoste

învrăjbită” sau un capriciu în „Mânioasă” și „Pe lîngă boi”. În „Subțirica din vecini” dragostea este un

joc al vicleniei. În „Dușmancele”, „Recrutul”, „Șarpele-n inimă” reproșurile și gelozia îi chinuie pe

iubiți. Nici cochetăria și flirtul nu lipsesc din portretul psihologic al tinerelor țărănci în „La oglindă”,

„Ispita”, „Spinul” și „La pârău”. Tinerii intră într-un dialog în care nu-și spun prea multe, dar ajung la

un scop comun.

Autorul studiului continuă afirmând că în foarte multe din versurile lui George Coșbuc fetele sunt, în

mod paradoxal, naive și viclene în același timp. Astfel sunt zugrăvite țărăncile din „De pe deal” și

„Baladă”. Coșbuc nu-i uită însă nici pe iubiții fetelor îndrăgostite care sunt adesea timizi și nehotărâți.

Mărturie stau de exemplu „Gazel” sau „Nu te-ai priceput”. Apoi flăcăul este mândru de aleasa inimii

lui în „Apoi vezi”, „Numai una”. Șuluțiu interpretează poezia „Gânduri” ca pe o declarație de dragoste

directă, dar și o descriere idilică a satului. Și ultima etapă a acestui joc al iubirii, cererea în căsătorie,

este reprezentată magistral în „Nunta Zamfirei”.

V. 11. Natura în poezia lui George Coșbuc

Coșbuc, din perspectiva lui Șuluțiu, are o viziune organică asupra naturii. El simte natura și o

recreează în versurile sale. Țăranul lui Coșbuc trăiește în natură și trăiește doar prin ea. Nu putem

spune, prin umare, că iubește natura. Sentimentul țăranului român față de natură este mai mult decât

atât: natura nu este mediul în care trăiește, ci este însăși viața lui. Tocmai de aceea o și înțelege cu tot

71

trupul și toate simțurile. Coșbuc nu descrie natura decât rareori, deoarece el nu consideră natura ca pe

un model, ci ca parte a realității imediate care se exprimă în mod firesc în poezie. Astfel, din decor

natura devine persoană în versurile lui Coșbuc. Iar această persoană are suflet, ba chiar și toate

atributele unei ființe umane. Prin urmare, omul și natura sunt legați prin același suflet. Tocmai de

aceea Coșbuc împletește natura cu viața țăranului, cu toate activitățile și sentimentele sale.

În „Noapte de vară” Coșbuc surprinde momentul dinamic al trecerii de la activitate la odihnă. Poezia

nu este un tablou al naturii, ci o succesiune de aspecte care se înlănțuie, dând impresia de mișcare.

Poetul nu pictează natura, ci redă cu măiestrie viața satului, iar în această viață este implicată natura ca

prezență protectoare, care veghează diferitele momente ale activității și odihnei țaranului. În „Pace”

descrierea naturii este un mijloc de a exprima starea sufletească a poetului. Și aici Coșbuc se ocupă de

tranziția de la acțiune la odihnă.

Poezia „Din copilărie” este o ilustrare perfectă a personificării naturii în lirica coșbuciană. Versurile

evocă o scenă din copilăria poetului, când furtuna pe care copilul o privește de la geam este o bătălie

aprigă la care ia parte activă și copilul. Prin urmare, ființa umană participă direct și activ la viața

naturii. Ultimul gând al copilului înainte de a adormi se îndreaptă spre codru pe care îl îmbărbătează.

V.12. Coșbuc – „poet epic”

În acest articol Șuluțiu pornește de la afirmația că toată lirica lui Coșbuc este construită pe un schelet

epic, uneori anecdotic, genurile liric și epic coexistând în poeziile sale. Exemple grăitoare în acest sens

sunt poeziile „Pe lângă boi”, „Scara”, „La oglindă”. Este evident însă că epicul este tratat liric în poezii

ca „Nunta Zamfirei”, „Moartea lui Fulger”, „Iarna pe uliță”. Deși primele versuri dau impresia unei

narațiuni, nu există o intrigă reală, o sucesiune cronologică de fapte. În ultimă instanță, vorbim aici

despre evocări lirice, exprimarea unor sentimente.

În alte poezii, înclinația poetului pentru narațiune își are originile în basm și în baladă. Exemplele pe

care le dă Șuluțiu în acest sens sunt: „Blăstem de mamă”, „Pe pământul turcului”, „Fata craiului din

cetini” și „Fulger”. Pentru a urmări în mod sistematic această latură a poeziei coșbuciene, Șuluțiu

recurge la o clasificare a baladelor sale, după caracteristicile lor. Astfel, oprimă categorie sunt bladele

inspirate din basme și legende populare. Aici se încadrează poeziile: „Armingenii”,„Isus la

Împărat”,„Muntele Rătezat”,„Legenda râdunelei”, „Cicoarea”, „Brâul Cosânzenei”,, „Crăiasa zânelor”,

„Puntea lui Rumi”, „Ideal”.

72

O a doua categorie de versuri include „baladele macabre”, cum ar fi: „Blăstem de mamă”,

„Vântoasele”, „Strigoiul”, „Groparul”. „Somnul codrilor”. Izvoarele lor sunt superstițiile populare,

reconstituiri folclorice, ceea ce explică prezența elementelor sumbre, magice, supranaturale. Poezia

intitulată „Costea” este singura baladă populară pură – nu este nici legendă și nici nu conține elemente

macabre. Versurile se caracterizează printr-o simplitate clasică iar sentimentele nu sunt decât schițate.

Un al treilea grup de poezii este acela al „baladelor exotice”, după cum le numește Șuluțiu, datorită

subiectelor lor străine de folclorul românesc. Aici se încadrează poeziile: „Fatma”, „Balada albaneză”

și „El Zorab”. Șuluțiu este de părere că în aceasta din urmă Coșbuc a realizat o gradare a acțiunii și o

echilibrare a narațiunii cu monologurile arabului neegalată de nici o altă poezie a sa.

Cele mai multe dintre baladele lui Coșbuc se încadrează în ce de-a patra categorie, cea a baladelor

istorice. Spre deosebire de baladele eroice, în primele nu prevalează elementul eroic, ci cadrul în care

se desfășoară evenimentele. Aici Șuluțiu enumeră următoarele poezii: „Prutul”, „Cântec”, „Cuscrii”,

„Golia ticălosul”, „Sărindar”, „Carol Robert”, „Voichița lui Ștefan”, „Ștefăniță Vodă”, „Oștirile lui

Alah”.

În continuare, Șuluțiu numește o ultimă categorie de poezii, cea a baladelor comice, enumerând

„Puntea lui Rumi”, „Poet și critic”, „Lordul John”, „Toți sfinții”, „Cetatea Neamțului”..

Totuși, Coșbuc a scris o serie de poezii patriotice care au valore estetică. Printre acestea se numără

„Moartea lui Gelu”, „Cântec”, „Graiul neamului”, „Sus inima”.

Pe de altă parte, aspectul comic al poeziei lui Coșbuc trebuie să ne atragă atenția, subliniază autorul

studiului. Umorul sau comicul în lirica lui Coșbuc ia forma glumei populare greoaie, uneori grosolană.

Aici Șulțiu amintește „Cetatea Neamțului”, „Cântecul redutei”, „Toți sfinții”, „Lordul John” , „O

poveste veselă”, „Puntea lui Rumi”, „Poet și critic”. Dar umorul și ironia fină a poetului sunt prezente

mai ales în opera lirică. Aici comicul face parte integrantă din viața rurală sau este chiar un mod de

existență. Personajele lui Coșbuc au zâmbetul pe buze și rezolvă pproblemele existențiale prin râs și

glumă. șuluțiu amintește aici poezii ca: „O poveste veselă”, „La oglindă”, „Scara”, „Calul dracului”,

versuri în care umorul nu poate fi despărțit de viața însăși a țăranului transilvănean.

Tot în această categorie de poezii Șuluțiu include și pe acelea în care cântă vinul. Acesta din urmă, dar

și femeia cu farmecele ei sunt două importante aspecte ale energetismului coșbucian. Exemple în acest

sens sunt: „Toți sfinții”, „Hafis”. Iată recomandarea pe care o face poetul în cel de-al doilea exemplu:

De te doare-o grijă greu,/ Nu te plânge! Taci și bea

73

V. 13. Coșbuc - poet artist

Principala sursa de inspirație a poetului, subliniază autorul studiului, este chiar realitatea

înconjurătoare a copilăriei sale, realitatea satului năsăudean, care era adânc întipărită în sufletul lui

Coșbuc. Prin urmare, în mod firesc, satul și țăranul român, natura, tradițiile, folclorul, dar și istoria

națională au constituit adevăratul izvor de inspirație pentru poet. În plus, istoria, tradițiile, mitologia,

chiar și literatura altor popoare l-au inspirat pe Coșbuc în poezii ca: „Jerfele împăcării”, „Regina

Ostrogoților”, „Ștrengarii de pe Cyntus”, „Romanța”, „Popasul țiganilor”, „El Zorab”, „Rugămintea

din urmă”, „Balada albaneză” - și am amintit doar câteva. Nu este de neglijat nici faptul, continuă

Șuluțiu, că istoria națională și folclorul românesc au avut o influență covârșitoare asupra fanteziei lui

Coșbuc, care pornind de la aceste izvoare ți-a creat propriile teme și motive, ca de pildă în „Costea”,

„Pe plaiul muntelui” sau „Cuscrii”. Șuluțiu combate cu vehemență ideea celor care au afirmat că

poetul ar fi doar un versificator iscusit. Coșbuc a dovedit prin însăși lirica sa că este un poet autentic

de mare valoare, iar grija sa pentru latura formală a poeziei îl așează lângă cei mai mari poeți români.

Totuși, este adevărat , afirmă Șuluțiu în continuare, că atenția lui Coșbuc se îndreaptă mai ales spre

tehnica exterioară a versurilor în detrimentul armoniei interioare a poeziilor. Putem afirma, fără să

greșim, că poezia sa se caracterizează printr-o diversitate uluitoare de versuri și strofe. Astfel,

alexandrinul românesc de 14-16 picioare capătă variate lungimi, ajungând chiar la 2-3 picioare. Și în

gruparea strofelor Coșbuc se dovedește un artist deosebit de ingenios, mai ales în folosirea diferitelor

forme strofice. Fără a face o analiză exhaustivă a acestei laturi a poeziei coșbuciene, Șuluțiu enumeră o

serie de forme strofice din poezia lui Coșbuc: poezia formată dintr-o singură strofă de la început la

sfârșit, distihul format din versuri de lungimi diferite, terțina dantescă, catrenul, strofa de cinci sau șase

versuri variat construită, strofa de șapte, opt, zece sau douăsprezece versuri. Ritmurile folosite de poet

sunt cel troheic, iambic, chiar clasic, hexametrul, la care se adaugă rimurile inventate de poet. Cât

depre rimă, și aceasta variază nu numai de la poezie la poezie, ci și de la o strofă la alta. Autorul

studiului descoperă în întreaga operă coșbuciană o preocupare constantă pentru construirea poeziilor,

care se datorează vocației de arhitect, de constructor a poetului. Astfel, atunci când scrie Coșbuc pare

să construiască cu mare grijă o casă, punând cărămidă pe cărămidă sau piatră peste piatră, simetria și

proporția stând la baza acestui demers. O altă importantă preocupare a artistului este cea pentru

compoziție, atât în poezia lirică cât și în cea epică. Fiecare poezie de Coșbuc poate fi comparată cu un

edificiu, în care fiecare parte – introducerea, dezvoltarea sau tratarea și încheierea - se află la locul

potrivit și își joacă perfect rolul. În „Iarna pe uliță”, de pildă, nici un element nu poate fi scos de la

locul lui, fiecare își are locul în desfășurarea logică a acțiunii. La toate acestea se adaugă gradarea

74

efectelor. Astfel, poetul sugerează cu măiestrie apropierea sau depărtarea unei imagini sau a unui

zogmot, reușind astfel să evoce realitatea în mod dinamic.

Coșbuc nu este, însă, un poet preocupat doar de aspectul formal al versurilor sale, de versificație,

compoziție, de gradarea efectelor și de dinamismul verbal, subliniază Șuluțiu. Există în poezia sa o

muzică interioară care îi dă specificitate și o deosebește de creația altor poeți. În versurile sale cele mai

bune Coșbuc a reușit să-și compună propriile melodii interioare care fac din poezia sa un capitol aparte

a liricii românești. Tot atât de valoroasă este și opera de traducător a lui Coșbuc, care poate fi

considerat un demn continuator al lui Heliade. Poetul a înțeles necesitatea traducerii literaturilor

străine și implicit a îmbogățirii literaturii române. Mai mult, Coșbuc și-a sacrificat propria creație

pentru o muncă deosebit de grea și anevoioasă și care de multe ori nici nu este apreciată la justa ei

valoare. Ca traducător poetul a dovedit conștiinciozitate și scrupulozitate maximă., iar opere traduse

sunt foarte variate. Astfel, în 1895 a tradus poemul dramatic „Sacontala” de Calidasa, în 1884

„Mazeppa” de Lordul Byron, iar în 1896 apare traducerea „Eneidei” de Virgiliu. În 1897 publică o

„Antologie sanscrită”, în 1906 „Georgicele” lui Virgiliu, în 1908 „Parmeno” de Terențiu, iar în 1910

„Don Carlos” de Schiller. Cea mai importantă traducere a sa „Divina Comedie”, la care a lucrat timp

de cincisprezece ani, a apărut postum prin grija prietenului său, eruditul Ramiro Ortiz.

În viziunea lui Șuluțiu, Coșbuc este unul din cei mai importanți traducători români. Poet fiind el și-a

folosit imaginația acolo unde traducerea era imposibilă, fără a desfigura originalul. Pentru a traduce

„Divina Comedie” Coșbuc a învățat italiană, a studiat la Florența tot ce se putea studia despre Dante,

iar rezultatul a fost o traducere cu suflet dantesc. Coșbuc nu urmărea în traducerile sale o reproducere

fidelă a textului original, ci o interpretare și redarea a spiritului operei sursă. Totuși, operele transpuse

de poet nu au devenit „coșbuciene”. ”Divina Comedie” va rămâne legată de numele poetului pentru

totdeauna. Din păcate, moartea prematură l-a împiedicat pe Coșbuc să-și desăvârșească opera de

traducerea a acestei capodopere a literaturii universale.

Printr-o reală ironie a soartei Șuluțiu însuși a murit la vârsta de patruzeci de ani, nereușind să termine

acest studiu depre opera lui George Coșbuc. Planificase o analiză a traducerilor lui Coșbuc din

„Odiseea”, din opere ale poetului Catul, dar și un capitol intitulat „Contradicțiile și unitatea operei lui

Coșbuc”.

75

Concluzii

Înainte de a începe această lucrare nu am bănuit amploarea și, mai ales, diversitatea operei lui Octav

Șuluțiu. Revelația și surpriza au venit atunci când cercetarea a început să ia contur. Pentru a organiza

bogatul material, am împărțit lucrarea în patru capitole mari: Introducere, Octav Șuluțiu, prozator

interbelic, Monografia „Brașov” și ultimul capitol, Octav Șuluțiu, critic literar.

Prima parte este dedicată biografiei scriitorului. Informațiile despre viața lui Șuluțiu sunt destul de

puține, datorită discreției acestuia. Totuși, am reușit să deslușim cele mai importante evenimente din

viața lui Șuluțiu, evenimente care în marea lor majoritate au fost triste sau chiar tragice. De mare ajutor

a fost „Jurnalul” scriitorului, care, însă, cuprinde doar anii adolescenței și primii ani ai tinereții.

Cu jurnalul intim am trecut la următorul capitol care se concentrează asupra prozei șuluțiene. Ne

confruntăm cu o varietate uimitoare de stiluri și tehnici, plecând de la limbajul simplu, sacadat, succint

al jurnalului intim, la romanul de confesiune scris la persoana întâia, „Ambigen” și, în sfârșit, la

profunda și tulburătoarea analiză psihologică din „Mântuire” , roman scris la persoana a treia de data

aceasta. Dacă primul roman a fost primit de către critică cu ostilitate, cel de-al doilea a obținut

Premiul Scriitorilor Români, în 1944. „Ambigen” ridică problema inadaptabilității individului, a

dragostei neîmplinite, a androginului și ezitărilor sale între principiul feminin și cel masculin.

Nefericirea lui Leontin Martinescu, pe de altă parte, izvorăște din dedublarea sa și apoi identificarea cu

odiosul criminal, al cărui păcat îl ia asupra sa.

Cel de-al treilea capitol este dedicat monografiei „Brașov”. În această lucrare, Șuluțiu creează o cu

totul altă atmosferă. Brașovul se dovedește a fi orașul de suflet al scriitorului, oraș pe care îl descrie în

amănunt. Casele, străzile, bisericile, monumentele, tradițiile și obiceiurile, sufletul și fantomele Cetății,

toate sunt cercetate cu atenție de către autor. Astfel, această monografie nu este un ghid turistic, ci o

monografie-roman scrisă de un mare admirator al Brașovului.

Ultimul capitol se axează pe activitatea de critic literar și publicist a scriitorului interbelic, Octav

Șuluțiu. Activitatea sa publicistică, extrem de bogată , se întinde pe o perioadă de mai mult de

cincisprezece ani. O parte din articolele publicate în foarte multe publicații ale vremii au fost adunate

de către Șuluțiu într-un volum intitulat „Pe margini de cărți”. Datorită asiduității lui Nicolae Florescu

un și mai mare număr de cronici și recenzii au fost strânse în volumul „Scriitori și cărți”. Singurul

studiu mai lung semnat de Șuluțiu este „Introducere în poezia lui George Coșbuc”. Din păcate și acesta

76

a rămas neterminat, Șuluțiu murind în 1949, în urma unui accident vascular cerebral. Activitatea de

publicist și critic literar a scriitorului a fost caracterizată ca fiind obiectivă, sinceră și morală. Multe din

articolele sale critice au trecut testul timpului și și-au păstrat obiectivitatea și probitatea critică.

Scopul declarat la începutul acestei lucrări a fost de a pune în lumină varietatea și bogăția creației

șuluțiene și, implicit, de a invita la lectura acestor opere. Sperăm că am reușit.

77

Note bibliografice:

1 Șuluțiu, Octav,Jurnal. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1975, p.96

2 Șuluțiu, Octav, Ambigen. București: Editura Jurnalul literar, 1992,p.170

3 ibidem, p.162

4 ibidem, p.166

5 Șuluțiu, Octav, Brașov, București: Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, 1937, p.42

6 ibidem, p.55

7 ibidem, p.56

8 ibidem, p.59

9 ibidem, p.71

10 ibidem, p.81

11 ibidem, p 124

12 ibidem, p.157

13 ibidem, p.190

14 ibidem, p.202

15 ibidem, p.224

16 Pușcariu,Sextil, Brașovul de altădată. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1977, p.13

17 ibidem, p.108

18 ibidem, p.111

19 „România”, an I, nr.6, 4 iulie 1938, p.3

20 „Revista Fundațiilor Regale”, an V, nr.3, 1 martie 1939, p.23

21 Șuluțiu, Octav, Pe margini de cărți. Sighișoara: Editura Miron Neagu,1938, p.12

22 ibidem, p.12

23 ibidem, p.40

24 ibidem, p.59

25 ibidem, p.111

26 ibidem, p.149

27 ibidem, p.155

28 ibidem, p. 205

29 ibidem, p.223

30 ibidem, p.278

31 ibidem, p.279

32 Șuluțiu, Octav, Scriitori și cărți. București: Editura Minerva, 1974, p.124

78

33 ibidem, p.169

34 ibidem, p.199

35 ibidem, p.199

36 ibidem, p.243

37 ibidem, p.251

38 ibidem, 382

39 Șuluțiu, Octav, Introducere în poezia lui George Coșbuc., București: Editura Minerva, 1970, p.14

40 ibidem, p.38

Bibliografie

Opere:

Șuluțiu, Octav, Brașov. București: Fundația pentru literatură și artă ”Regele Carol II”, 1937

Șuluțiu, Octav, Ambigen. București: Editura ”Jurnalul literar”, 1992

Șuluțiu, Octav, Scriitori și cărți. București: Editura Minerva, 1974

Șuluțiu, Octav, Pe margin de cărți. Sighișoara: Editura Miron Neagu, 1938

Șuluțiu, Octav, Introducere în poezia lui George Coșbuc. București: Editura Minerva, 1970

Șuluțiu, Octav, Mântuire. București: Editura Socec, 1943

Șuluțiu, Octav, Jurnal. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1975

Baciu, Ștefan, Praful de pe tobă. București: Editura Eminescu, 1995

Baciu, Ștefan, Însemnările unui om fără cancelarie. București: Editura albatros, 1996

Bittel, Adriana, și alții, Casele vieților noastre. București: Editura Humanitas, 2014

Bodiu, Andrei; Ilie, Rodica; Lăcătuș, Adrian (coordonatori), Dilemele identității. Brașov: Editura

Universității Transilvania, 2011

Dostoievski, Feodor, Mihailovici, Crimă și pedeapsă. Iași: Editura Polirom, 2011

Nussbacher, Gernot, Johanes Honterus. Monografie. București: Editura Kriterion, 1977

Nussbacher, Gernot, Aus Urkunden und Chroniken. Bukarest: Kriterion Verlag, 1985

Pârvulescu, Ioana, Întoarcere în Bucureștiul interbelic. București: Editura Humanitas, 2003

Pestrea Suciu, Steluța, Străzi, case, oameni din Brașov. Brașov: Editura Foton, 2011

Petraru, Ștefan, Catrina Constantin, Brașovul memorial. București: Editura Sport-Turism, 1976

Petit, Alexandru, Monografia județului și orașului Brașov. Brașov: Editura Unirea, 1922

Pușcariu, Sextil, Brașovul de altă dată. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1977

79

Surdu, Alexandru, Șcheii Brașovului. Brașov: Editura Kron-Art, 2010

Wachner, Heinrich, Kronstadter Heimat und Wanderbuch. Brașov: Editura Aldus, 1994

Wagner, Ernst, Geschichte der Siebenburger Sachsen. Thaur bei Innsbruck: Wort und Welt Verlag,

1990

Woolf, Virginia, Orlando. London: Grafton Books, 1977

Woolf, Virginia, To the Lighthouse. Hertfordshire: Wordsworth Classics, 1994

Bibliografie critică:

1 În volume:.

Angelescu, Silviu, Portretul literar. București: Editura Univers, 1985

Angelescu, Silviu, Portretul literar. București: Editura Univers, 1985

Boldea, Iulian, Istoria didactică a poeziei românești. Brașov: Editura Aula, 2005

Barbellion, W.N.P., Jurnalul unui dezamăgit. București: Editura Humanitas, 2008

Barthes, Roland, Plăcerea textului. Cluj: Editura Echinox, 1994

Beniuc, Mihai, Despe „imposibila întoarcere”, interviu, în Biografii posibile. București: Editura

Eminescu, 1973

Blaga, Lucian, Srieri despre artă. București: Editura Meridiane, 1970

Burgos, Jean, Imaginar și creație. București: Editura Univers, 2003

Cioran, Emil, Țara mea. București: Editura Humanitas, 1996

Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului. București: Editura Univers, 1977

Eliade, Mircea, Drumul spre centru. București: Editura Univers, 1991

Eliade, Mircea, Jurnalul portughez și alte scrieri. București: Editura Humanitas, 2006-11-30

Frye, Northrop, Anatomia criticii. București: Editura Univers, 1972

Gide, Andre, Jurnal. București: Editura Cartier, 2008

Glodeanu Gh, Romanul românesc interbelic. București: Editura Ideea Europeană, 2007

Hangiu, I., Dicționar al presei literare românești. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1987

Holban, Ioan, Literatura română subiectivă. Iași: Editura Tipomoldova, 2007

Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane. București: Editura Minerva, 1989

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. Pitești: Editura Paralele 45, 2008

Micu, Dumitru, Istoria literaturii române. București: Editura Saeculum, 2000

Ornea, Z. anii treizeci. București: Editura Fundațiilor Culturale Române, 1995

Paleologu, Alexandru, Despre lucrurile cu adevărat importante. Iași: Editura Polirom, 1998

Perpessicius, Opere. București: Editura Minerva,1971

80

Petrescu, Liviu, Realitate și romanesc. București: Editura tineretului, 1969

Pillat, Dinu, Așteptând ceasul de apoi. București: Editura Humanitas, 2010

Robert, Marthe, Romanul începuturilor și începuturile romanului. București: Editura Univers, 1983

Tănase, Stelian, anatomia mistificării. București: Editura Humanitas, 2009

Voinescu, Alice, Jurnal. București: Editura Albatros, 1997

Ursa, Anca, Metamorfozele oglinzii. Imaginarul jurnalului literar românesc. Cluj: Editura Limes,

2006

2. În periodice:

Anghelescu, M., A scrie și a publica jurnal. În revista Observator cultural,nr. 252-253, 2004

Antonescu, Nae, Scriitori uitați. În Convorbiri literare, nr. 21, 15 noiembrie 1972

Antonescu, Nae, Octav Șuluțiu despre Lucian Blaga, În revista Tribuna, an XIV, nr. 20 (694), 14 mai

1970

Argintescu, Ion, Octav Șuluțiu: Ambigen. În Revista vremii, an V, nr. 1935

Bălaj, Mihai, Octav Șuluțiu, inedit, În revista Maramureș, supliment editat de ziarul Pentru socialism,

decembrie 1970

Boldea, Iulian, Canonul literar. Limite și ierarhii. În Viața românească, nr. 3-4, 2009

Caraion, Ion, Fotoliul gol (confesiuni literare), În revista România literară, nr. 42, joi 15.X.1970

Cernat, Paul, Tânăra Generație interbelică . În Observatorul cultural, nr. 212, 16 martie 2004

Chirnoagă, Mihai, Portret: Octav Șuluțiu. În Viața, anul IV, nr. 1030, 29 februarie 1944

Cioculescu, Șerban, Octav Șuluțiu: Ambigen. În Revista Fundațiilor Regale, 1 martie 1939

Cioculescu, Șerban, Octav Șuluțiu: Pe margini de cărți, in Revista Fundațiilor Regale, 1 martie 1939

Constantinescu, Pompiliu, Octav Șuluțiu: Ambigen, În revista Vremea, an VIII, nr. 386, 19 mai 1935

Constantinescu, Pompiliu, Octav Șuluțiu: Pe margini de cărți, În revista Vremea, an XI, nr. 599, 7

august 1938

Crohmălniceanu, Ov. S., Octav Șuluțiu: Introducere în poezia lui G. Coșbuc, În revista România liter

Demetrescu, Romulus: Octav Șuluțiu: Ambigen. În Pagini literare, anul II, nr. 2-3, iunie 1935

Husar, Al. , Visul universalității (I).În revista Convorbiri literare, anul CXXXVII, nr. 7 (91), iulie

2003

Ionescu, Eugen, Sunt solidar cu agonia lumii europene. În revista Viața românească, nr. 12, 1939

Mihăilescu, C. Dan, Îmblânzirea memoriei. În Revista 22, anul VII, nr. 19, 1996

Murășanu, Teodor, Un critic de gust: Octav Șuluțiu. În Pagini literare. anul I, nr. 3-4, 1934

Popa, Mircea, Octav Șuluțiu sau onestitatea critică. În Spații literare, Editura Dacia, 1974

81

Ralea, D. Mihail, Misiunea unei generații. În revista Viața românească, anul XX, nr.1, ianuarie

1928

Sebastian, Mihail, Octav Șuluțiu, Brașov. În Reporter, anul V, nr. 22, 18 iulie, 1937

Ștefănescu, Al., Sfârșitul unei lumi. În revista Convorbiri literare, nr 10, octombrie, 2005

Șuluțiu, Octav, Iar generația tânără. În România literară, anul II, nr. 49, 29 ianuarie, 1933

Șuluțiu, Octav, Mihail: Urmare.În Familia, anul III, seria III, nr. 9-10, 1936

82

VIAȚA ȘI OPERA LUI OCTAV ȘULUȚIU

OCTAV ȘULUȚIU: HIS LIFE AND WORK

Conducător ştiinţific: Doctorand:

Prof. univ. dr.Ovidiu Moceanu Anca Bădulescu

Rezumat

Lucrarea „Viața și opera lui Octav Șuluțiu” este o monografie. Metodele aplicate pe parcursul

cercetării sunt descrierea, analiza și sinteza. Scopul pe care ni l-am propus este acela de a strânge și

sistematiza într-un volum întreaga operă a scriitorului interbelic român, Octav Șuluțiu.Teza constă din

cinci capitole. Primul se intitulează „Introducere” și include date biografice ale autorului și încadrarea

operei lui Șuluțiu în perioada interbelică. Capitolul al doilea are ca linie directoare operele în proză ale

scriitorului: „Jurnal”, „Ambigen” și „Mântuire”. Următorul capitol se ocupă de monografia „Brașov –

cu 41 de figuri în text”, o lucrare mai puțin cunoscută de publicul cititor. Capitolele patru și cinci se

concentrează asupra prodigioasei activități de critic literar a lui Octav Șuluțiu. Capitolul patru se referă

la volumul de articole critice „Pe margini de cărți”, volum care a apărut în timpul vieții autorului.

Ultimul capitol se intitulează „Volume postume de critică” și are ca obiect de cercetare volumul de

articole critice „Scriitori și cărți” și studiul „Introducere în poezia lui George Coșbuc”, lucrări care au

apărut după moartea scriitorului. Concluzia la care am ajuns la finalul acestei cercetări este că Șuluțiu a

desfășurat o foarte bogată activitate literară și critică. Monografia sa despre orașul Brașov este o

lucrare unică, care reușește să împletească adevărul istoric cu un stil poetic de excepție.

83

Abstract

The paper ”Octav Șuluțiu – His Life and Work” is a monography. The methods applied all through the

research are descriptive, analytical and synthetical. The aim we had in view was to gather and

systematize in one volume the whole work of the Romanian modern writer, Octav Șuluțiu. This thesis

consists of five chapters. The title of the first is ”Introduction” and it includes biographical data of the

writer and a brief characterization of the literary period. The second focuses on Șulutiu’s prose

writing: ”Jurnal”, ”Ambigen” and ”Mântuire”. The next chapter deals with the monography ”Brașov”,

not so well known among Romanian readers. Chapter four and five focus on Șuluțiu’s very prodigious

critical activity. Thus, chapter four refers to an anthology of critical articles intitlled ”Pe margini de

cărți”, a work which was published during the author’s lifetime. The last chapter, ”Postumous

criticism”, concentrates on the anthology of critical articles ”Scriitori și cărți” and a longer study,

”Introducere în poezia lui George Coșbuc, which were published after the death of the author. The

conclusion we have reached is that Șuluțiu had a very rich literary and critical work. His monography

about Brașov is a unique piece of writing which combines masterfully the historical truth with an

exceptinal poetic style.

84

CURRICULUM VITAE

1. Nume: BĂDULESCU

2. Prenume: Anca

3. Data şi locul naşterii: 15.04.1955, Bucuresti

4. Cetăţenie: Română

5. Studii

2010- prezent – Doctorand, Domeniul Filologie

Universitatea “Transilvania” Braşov, Facultatea de Litere

1974-1978– Licenţiat în Filologie; Specializarea: Limba si literatura engleză – limba si literatura

franceză

Universitatea BUCURESTI Facultatea de Limbi Straine

6. Alte specializări şi calificări:

1994 – British Council – Universitatea din Lancaster

1994 – Bell School of Languages – Universitatea din Oxford – Exeter

1993 – Bursa SOROS – Universitatea din Edinburgh

7. Titlul ştiinţific: doctorand

8. Experienţa profesională si didactică

2003 - prezent – Asistent, Universitatea “Transilvania” Braşov, Facultatea de Litere,

Catedra de Limbi si Literaturi Străine

1995 – 2003 – Lector, Universitatea „TRANSILVANIA” Brasov, Facultatea de Stiințe,

Catedra de Limbi Străine

1993 –1995 – Asistent, Universitatea „TRANSILVANIA” Braşov, Facultatea de Stiințe,

Catedra de Limbi Străine

9. Limbi străine cunoscute: Engleză, Franceză, Germană, Daneză

10. Activitatea de cercetare:

Lucrări Publicate:

2011 – Bădulescu Anca, - Pirnuta, Oana-Andreea- An Outline of Native American Literature.

Brasov: TRANSILVANIA University Press of Brasov, 150 pag., ISBN 978-606-19-0011-4

2010 - Bădulescu, Anca,- Pirnuta, Oana-Andreea– English for Specific Purposes. Brasov:

TRANSILVANIA University Press of Brasov, 161 pag., ISBN 978-973-598-760-2

85

2009 - Bădulescu, Anca, Pîrnuţă, Oana-Andreea– An Outline of Early XXth Century English

Literature. Brasov: TRANSILVANIA University Press of Brasov, 124 pag., ISBN 978-973-598-544-8

2008 - Bădulescu, Anca – Imaginea vizuala. Brasov: Editura Universităţii TRANSILVANIA, 109

pag., ISBN 978-973-598-321-5

2007 - Bădulescu, Anca – Interferenţe semiotice: simbolism si impresionism. Brasov: Editura

Universităţii TRANSILVANIA, 106 pag., ISBN 978-973-598-038-2

1998 – coautoare: Bădulescu, Anca – English for Medicine and Pharmacy. Bucharest: Cavallioti

Publishing House – The British Council

1997 – coautoare: Bădulescu, Anca – English for Business & Administration. Bucharest: Cavallioti

Publishing House – The British Council

1995 – Bădulescu, Anca, Buja, Elena – A Practical Course In English: A Collection of Texts And

Exercises. Brașov: Universitatea TRANSILVANIA Brașov, 101 pag.

1994 – Bădulescu, Anca - An Outline of Victorian Fiction. Brașov: Universitatea TRANSILVANIA

Brașov, 146 pag.

Lucrări publicate la Conferințele de Anglistică organizate de Fac. de Litere din Brașov:

- Courtship, Loveship, Hateship by A. Munro , 2005

- Creative Reading, 2004

- Kite Runner by K. Hosseini , 2006

86

CURRICULUM VITAE

1. Name: BĂDULESCU

2. First Name: Anca

3. Data şi locul naşterii: 15.04.1955, Bucharest

4. Citizenship: Romanian

5. Studies:

2010- present – PhD Student, Field of Philology

“Transilvania”University Braşov, Faculty of Letters

1974-1978– BA in Philology; Specialization: English Language and Literature – French Language and

Literature

BUCURESTI University, Faculty of Foreigne Langauges

6. Other Specializations and Qualifications:

1995 – British Council – Bath Summer School

1994 – British Council –Lancaster University

1994 – Bell School of Languages –Oxford University – Exeter College

1993 – Bursa SOROS –Edinburgh University

7. Scientific title: PhD Student

8. Professional and Didactic Experience:

2003 - present – Assistant Lecturer, “Transilvania” University Braşov, Faculty of Letters,

Chair of English Language and Literature

1995 – 2003 – Lecturer, , “Transilvania” University Braşov, Faculty of Letters,

Chair of English Language and Literature

1993 –1995 – Asistent, , “Transilvania” University Braşov, Faculty of Letters,

Chair of English Language and Literature

9. Foreign Languages: English, French, German

10. Scientific Research Work:

Published Works:

2011 – Bădulescu Anca, - Pirnuta, Oana-Andreea- An Outline of Native American Literature.

Brasov: TRANSILVANIA University Press of Brasov, 150 pag., ISBN 978-606-19-0011-4

2010 - Bădulescu, Anca,- Pirnuta, Oana-Andreea– English for Specific Purposes. Brasov:

TRANSILVANIA University Press of Brasov, 161 pag., ISBN 978-973-598-760-2

87

2009 - Bădulescu, Anca, Pîrnuţă, Oana-Andreea– An Outline of Early XXth Century English

Literature. Brasov: TRANSILVANIA University Press of Brasov, 124 pag., ISBN 978-973-598-544-8

2008 - Bădulescu, Anca – Imaginea vizuala. Brasov: Editura Universităţii TRANSILVANIA, 109

pag., ISBN 978-973-598-321-5

2007 - Bădulescu, Anca – Interferenţe semiotice: simbolism si impresionism. Brasov: Editura

Universităţii TRANSILVANIA, 106 pag., ISBN 978-973-598-038-2

1998 – coauthor: Bădulescu, Anca – English for Medicine and Pharmacy. Bucharest: Cavallioti

Publishing House – The British Council

1997 – coauthor: Bădulescu, Anca – English for Business & Administration. Bucharest: Cavallioti

Publishing House – The British Council

1995 – Bădulescu, Anca, Buja, Elena – A Practical Course In English: A Collection of Texts And

Exercises. Brașov: Universitatea TRANSILVANIA Brașov, 101 pag.

1994 – Bădulescu, Anca - An Outline of Victorian Fiction. Brașov: Universitatea TRANSILVANIA

Brașov, 146 pag.

Papers Published at TRANSILANIA University’s Conferences of Anglistics:

- Courtship, Loveship, Hateship by A. Munro , 2005

- Creative Reading, 2004

- Kite Runner by K. Hosseini , 2006