1

Universitatea Spiru Haret Bucureşti

Facultatea de Științe Juridice și Științe Economice, Constanţa

Departamentul Științe Juridice

Drept civil-partea generala

-note de curs-

an I

conf. univ.dr. ROXANA TOPOR

2

INTRODUCERE IN DREPTUL CIVIL

1. Definirea dreptului civil

2. Rolul dreptului civil

3. Delimitarea dreptului civil fata de alte ramuri ale dreptului privat

4. Principiile dreptului civil

5. Obiectul dreptului civil

6. Izvoarele dreptului civil

1. Definirea dreptului civil

Definitie dreptul civil= drept comun..Acea ramura a dreptului privat care cuprinde

totalitatea normelor juridice ce reglementeaza raporturile sociale patrimoniale si nepatrimoniale in

care partile se gasesc pe pozitie juridica de egalitate ( este esenta dreptului civil). Nici o parte nu are

la dispozitie mijloace proprii de constrangere pentru a o determina pe cealalta parte sa dea, sa faca

sa nu faca ceva. Uneori aceast definitie e completata cu precizarea ca normele dreptului civil

reglementeaza si conditia juridical a persoanelor fizice si juridice, in calitatea lor de participant la

raporturile juridice civile(normele dreptului civil reglementeaza si conditia juridica a subiectilor de

drept civil).

2. Rolul dreptului civil

Dreptul civil nu este doar o ramura a dreptului, ci insusi trunchiul dreptului privat. Acest

lucru este cu atat mai mult de crezut, cu cat vreme indelungata dreptul privat era sinonim cu dreptul

civil. Dupa cum spunea M. Eliescu „dreptul civil cuprinde in reteaua densa a normelor sale intreaga

viata omeneasca” (Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1997, p. 13). Inca din momentul

nasterii sale si pana la moarte omul este supus normelor dreptului civil. El contribuie in mod

substantial la ocrotirea valorilor umane patrimoniale si nepatrimoniale. Deoarece aceste valori

satisfac nevoi cotidiene, apare de la sine inteles importanta deosebita pe care o au normele de drept

civil. Cele mai obisnuite acte ale vietii de zi cu zi sunt tot atatea surse de raporturi juridice civile.

Un aspect important al rolului pe care îl ocupă dreptul civil în sistemul dreptului românesc

constă în poziţia sau funcţia sa de a fi drept comun faţă de alte ramuri de drept. Aceasta înseamnă

3

că, ori de câte ori o altă ramură de drept învecinată nu conţine norme juridice proprii care să

reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic sau când normele sale ar fi insuficiente, se va

recurge la norma corespunzătoare din dreptul civil.

În acest sens, art. 2 alin. (2) C.civ. stabileşte că „prezentul cod este alcătuit dintr-un

ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau

spiritul dispoziţiilor sale”.

1.Ramura a dreptului privat statul intervine in reglementarea relatiilor sociale ;

2.Cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementeaza raporturile (relatiile)

sociale patrimoniale (reale, obligationale) si nepatrimoniale (Nascute in legatura cu existent (dr.

la viata), integritate fizica (dr. la sanatate) si morala(dr. la onoare); Nascuta in legatura cu

elementele de identificare ale persoanei (dr. la nume, domiciliu/denumire, sediu); Nascute in

legatura cu dreptul de creatie intelectuala)

3. Partile se gasesc pe pozitie juridica de egalitate(e esenta dreptului civil). Nici o

parte nu are la dispozitie mijloace proprii de constrangere pentru a o determina pe cealalta parte sa

dea, sa faca sa nu faca ceva,

4. Normele de drept civil reglementeaza si conditiia juridica a persoanelor

fizice/juridice in calitatea lor de participanti la raporturile juridice(normele dreptului civil

reglementeaza si conditia juridica a subiectilor de drept civil).Prin aceasta sintagma se

desemneaza ca dintr-o anumita stare de fapt rezulta intodeauna o stare juridica caracterizata printr-

un complex de drepturi si obligatii. Unei stari de fapt I se potriveste o norma juridical(stare de

minor/major =>alte drepturi, alte obligatii; cetatean roman/strain)

Aplicarea legii civile actioneaza simultan sub trei aspecte: in timp: Art. 6 NCC ; in

spatiu: (Art 7NCC) ; aplicarea legii civile asupra persoanelor

Aplicarea legii civile in timp: Art 6 NCC

1. Incepe sa actioneze de cand intra in vigoare -legea intra in vigoare la 3 zile de la

data publicarii in monitorul oficial sau la data aratata in corpul legii

2. Actioneaza atata timp cat este in vigoare art 6, (2) 3. Nu dispune in mod retroactiv - adica se aplica doar situatiilor prezente si viitoare

4. Subiectul nu se poate prevela de la necunoasterea ei de la publicarea in monitorul

oficial

5. Caderea in desuetudine– din punct de vedere juridic lege nu este abrogata insa dispar

motivele pentru care legea a fost adoptata(iesirea din moda ex relatiile intre coop);

6. Iesirea din vigoare (incetare efectelor legii civile) – legea civila isi inceteaza efectele

prin abrogare;

Clasificare abrograre lege

Abrogarea expresa: expresa directa – desemneaza acea situatie in care actul normativ

abrogat este nominalizat in mod expres; expresa indirecta – desemneaza acea situatie in care, in

noua lege se prevede ca urmeaza a fii abrogate toate reglementarile contrare noilor prevederi;

Abrogarea tacita=implicita. In noua reglementare sunt cuprinse dispoziti legale

incompatibile cu cele vechi;

Abrogarea totala cand actul normativ este lipsit de efecte in integralitatea sa;

Abrogarea partiala - atunci cand doar o parte (titlu, sectiune, capitol) este lipsita de

efecte.

4

7. Existenta unor legi temporare- acele legi care indica de la intrarea in vigoare

perioada pe care urmeaza sa se aplice

Principiile aplicarii legii civile in timp

Solutionarea conflictelor de legi in timp prin norme tranzitorii. Prin aceste norme nu

se reglementeaza nemijlocit anumite relatii sociale, ci se solutioneaza conflictul de legi prin

stabilirea domeniului temporal de aplicare al fiecareia dintre normele aflate in comflict. Este solutia

ideala pentru solutionarea conflictelor de legi intertemporale);

Solutionarea conflictelor de legi in timp in lipsa normelor tranzitorii

-principiul neretroactivitatii- e fundamental, dar nu a reusit sa dea o solutie completa

comflictelor de legi in timp;

-principiul aplicarii imediate a legii(normei juridice) civile noi-complementar Exemplu:

testamentul

3. Delimitarea dreptului civil fata de alte ramuri ale dreptului privat

Delimitarea diferitelor ramuri de drept se poate face in functie de obiectul de

reglementare, metoda de reglementare, calitatea subiectelor, caracterul normelor, specificul

sanctiunilor, principii.

Prin obiect de reglementare se intelege o categorie omogena de relatii sociale care sunt

reglementate de un ansamblu de norme juridice unitare.

Dreptul civil si dreptul constitutional

Dreptul constitutional este ramura de drept care contine norme fundamentale pentru

existenta statului de drept roman, din care se inspira celelalte ramuri de drept.

Dreptul constitutional contine norme care reglementeaza: bazele statului roman, organele

statului, drepturile si indatoririle fundamentale ale cetateanului roman, insemnele statului roman.

Intre aceste doua ramuri de drept exista mai mute legaturi, dupa cum urmeaza:

- dreptul constitutional contine norme care consacra unele principii ale dreptului civil;

- legea fundamentala enunta principalele drepturi si libertati ale omului, care sunt si

drepturi subiective civile ale persoanelor fizice ;

- Constitutia reglementeaza organele de stat, care sunt persoane juridice din punct de

vedere al dreptului civil;

- prin Constitutie sunt stabilite garantiile juridice ale drepturilor subiective civile;

Exista si deosebiri intre aceste doua ramuri de drept:

- daca in dreptul civil predomina raporturile patrimoniale, in dreptul constitutional

predominante sunt raporturile nepatrimoniale;

- subiectele raporturilor de drept civil se afla pe pozitii de egalitate, in timp ce subiectele

de drept raporturilor de drept constitutional se afla pe pozitie de subordonare;

- normele dreptului civil nu se cer subiectelor decat calitatea de persoana fizica sau

persoana juridica, iar normele dreptului constitutional cer subiectelor sale o anumita calitate

speciala.;

- daca majoritatea normelor dreptului civil sunt dispozitive, in dreptul constitutional,

majoritatea normelor sunt imperative.

5

- stabilirea sanctiunilor dreptului civil se realizeaza prin proces, in timp ce sanctiunile

dreptului constitutional – ex. suspendarea din functie – nu presupune existenta unui proces.

Dreptul civil si dreptul administrativ

Dreptul administrativ este ramura care reglementeaza raporturile sociale nascute in cadrul

administratiei publice.

De remarcat sunt urmatoarele aspecte:

- in dreptul civil predomina raporturile patrimoniale, in timp ce, in dreptul administrativ

predomina raporturile nepatrimoniale;

- in raporturile de drept civil partile sunt pe pozitia de egalitate juridica, in timp ce, in

raporturile de drept administrativ, partile sunt pe pozitii de subordonare.

- in raporturile de drept administrativ este necesar ca macar un subiect sa fie organ al

administratiei publice, in timp ce, in raporturile de drept civil subiectii trebuie sa aiba simpla

calitate de persoana fizica sau persoana juridica;

- in dreptul civil predomina normele dispozitive, in timp ce, in dreptul administrativ

predomina normele imperative;

-dreptul administrativ are sanctiuni specifice: amenda contraventionala, confiscarea;

Delimitarea dreptului civil de dreptul administrativ prezinta o mare importanta in cazurile

in care incheierea unui act juridic civil este precedata de emiterea unui act administrativ , de

exemplu, autorizatia.

Dreptul civil si dreptul financiar

Dreptul financiar este ramura de drept care reglementeaza raporturile sociale care iau

nastere in procesul constituirii si folosirii sumelor din bugetul de stat.

De mentionat sunt urmatoarele:

- dreptul civil foloseste metoda egalitatii juridice a partilor, in timp ce dreptului financiar ii

este specifica metoda subordonarii partilor;

- subiectele raportului juridic civil pot avea simpla calitate de persoana fizica sau persoana

juridica, iar in cazul raportului juridic financiar cel putin unul dintre subiecte trebuie sa fie organ al

statului;

- majoritatea normelor de drept civil au caracter dispozitiv, iar majoritatea normelor de

drept financiar au caracter imperativ;

- daca dreptul civil reglementeaza relatiile banesti dintre persoane fizice si juridice, dreptul

financiar, prin normele sale, reglementeaza relatiile banesti de constituire si folosire a sumelor de la

bugetul de stat;

- dreptul financiar are sanctiuni proprii , de exemplu, majorarea pentru intarziere in plata

impozitelor.

6

Dreptul civil si dreptul comercial

Dreptul comercial este ramura de drept care reglementeaza raporturile care se nasc in

urma activitatii comerciale interne dintre comercianti.

Din incercarea de delimitare a acestor ramuri de drept au reiesit mai multe asemanari si

deosebiri, astfel:

- atat dreptul civil cat si cel comercial contin raporturi patrimoniale si raporturi

nepatrimoniale, deosebirea rezultand din faptul ca raporturile nepatrimoniale din dreptul comercial

sunt mai putine in comparatie cu cele din dreptul civil.

- contractul propriu ambelor ramuri de drept este reglementat in mod diferit de normele

juridice ale acestor doua ramuri;

- metoda de reglementare este egalitatea juridica a partilor, atat in dreptul comercial cat si

dreptul civil;

- in ambele ramuri de drept exista subiecte individuale si colective, dar in dreptul

comercial este necesar ca cel putin una dintre parti sa aiba calitatea de comerciant;

- o alta diferenta consta in sanctiunea raspunderii, in sensul ca exista deosebiri de regim

juridic intre raspunderea civila si raspunderea comerciala.

Dreptul civil si dreptul muncii

Dreptul muncii este ramura care reglementeaza raporturile rezultate din contractul

individual de munca si de contractele conexe.

Intre aceste doua ramuri de drept exista atat asemanari cat si deosebiri:

- ambele ramuri de drept au ca obiect raporturi patrimoniale si raporturi personal

nepatrimoniale;

- in dreptul civil partile se afla pe pozitii de egalitate juridica, in timp ce in dreptul muncii,

aceasta pozitie de egalitate juridica o intalnim doar la incheierea contractului de munca, dupa

incheierea contractului intervenind o subordonare a salariatului fata de angajator;

- dreptului civil ii este caracteristica raspunderea civila, in timp ce in dreptul muncii

exista, potrivit Legii nr. 53 / 2003, atat raspundere civila cat si raspundere disciplinara;

- dreptul civil contine in majoritate norme dispozitive, iar dreptul muncii contine, in cea

mai mare parte, norme imperative;

7

- aria subiectelor in dreptul muncii este mai restransa decat in dreptul civil (spre exemplu,

minorul sub 14 ani).

Dreptul civil si dreptul familiei

Dreptul familiei reglementeaza acele raporturi care izvorasc din casatorie, rudenie, adoptie

precum si raporturile asimilate de lege cu cele de familie.

Intre aceste ramuri de drept exista atat asemanari cat si deosebiri, dupa cum urmeaza:

- in ambele ramuri de drept exista se pune accent pe egalitatea juridica dintre parti;

- ambele ramuri de drept au ca obiect de reglementare raporturi patrimoniale si

nepatrimoniale, insa in dreptul civil, preponderente sunt raporturile patrimoniale, in timp ce in

dreptul familiei, dominante sunt raporturile nepatrimoniale.

- in dreptul civil, dominante sunt normele dispozitive, iar in dreptul familiei predomina

normele imperative;

- ambele ramuri de drept au sanctiuni specifice (ex. dreptul familiei are ca sanctiune

specifica decaderea din drepturile parintesti).

Dreptul civil si dreptul procesual – civil

Dreptul procesual – civil reprezinta totalitatea normelor juridice care reglementeaza modul

de desfasurare a activitatii judiciare in scopul solutionarii litigiilor civile.

Dreptul procesual civil reprezinta latura sanctionatoare a dreptului civil, normele dreptului

civil fiind aparate si aduse la indeplinire prin forta coercitiva a statului.

Dreptul civil si dreptul international privat

Ramura dreptului international privat reglementeaza aceleasi raporturi sociale.

Deosebirea dintre aceste doua ramuri consta in faptul ca raportul de drept international

privat se caracterizeaza prin existenta unui element de extraneitate (ex. cetatenia straina) care face

sa fie incidente cel putin doua sisteme de drept. In aceasta situatie, norma de drept international

privat va indica legea aplicabila raportului juridic cu element de extraneitate.

4. Principiile dreptului civil

Prin principii intelegem idei calauzitoare sau reguli fundamentale care guverneaza dreptul

civil roman. Sunt principii fundamentale cum ar fi: principiul egalitatii, principiul separarii puterilor

in stat etc. si principii care guverneaza anumite institutii ale dreptului civil roman.

Principiile fundamentale ale dreptului civil vizeaza intreaga institutie a dreptului civil,

fiind idei 242i81c calauzitoare pentru intreaga legislatie civila; din aceasta categorie fac parte:

8

principiul egalitatii in fata legii civile; principiul imbinarii intereselor personale cu interesele

generale; principiul garantarii si ocrotirii drepturilor subiective civile.

Principiile institutiilor dreptului civil sunt idei de baza care au un caracter mai limitat, cu

alte cuvinte, sunt aplicabile fie numai intr-o institutie, fie in doua sau mai multe institutii ale

dreptului civil.

Din aceasta categorie fac parte: principiul consensualismului, care priveste forma actului

juridic civil; principiul irevocabilitatii si principiul relativitatii (res inter dios acta, dus neque

nocere, neque prodese potest), principiul fortei juridice obligatorii (pacta sunt servanda), care

privesc efectele actului juridic civil; principiul chemarii la mostenire a rudelor in ordinea claselor de

mostenitori legali; principiul proximitatii gradului de rudenie intre mostenitorii din aceeasi clasa

sunt principii specifice devolutiunii succesorale; principiul ocrotirii bunei credinte, intalnit la mai

multe materii ale dreptului civil (drepturi reale, raspundere civila etc.).

5. Obiectul dreptului civil

Prin principii intelegem idei calauzitoare sau reguli fundamentale care

guverneaza dreptul civil roman. Sunt principii fundamentale cum ar fi: principiul

egalitatii, principiul separarii puterilor in stat etc. si principii care guverneaza anumite

institutii ale dreptului civil roman.

Principiile fundamentale ale dreptului civil vizeaza intreaga institutie a

dreptului civil, fiind idei 242i81c calauzitoare pentru intreaga legislatie civila; din

aceasta categorie fac parte: principiul egalitatii in fata legii civile; principiul imbinarii

intereselor personale cu interesele generale; principiul garantarii si ocrotirii drepturilor

subiective civile.

Principiile institutiilor dreptului civil sunt idei de baza care au un caracter

mai limitat, cu alte cuvinte, sunt aplicabile fie numai intr-o institutie, fie in doua sau

mai multe institutii ale dreptului civil.

Din aceasta categorie fac parte: principiul consensualismului, care priveste

forma actului juridic civil; principiul irevocabilitatii si principiul relativitatii (res inter

dios acta, dus neque nocere, neque prodese potest), principiul fortei juridice obligatorii

(pacta sunt servanda), care privesc efectele actului juridic civil; principiul chemarii la

mostenire a rudelor in ordinea claselor de mostenitori legali; principiul proximitatii

gradului de rudenie intre mostenitorii din aceeasi clasa sunt principii specifice

devolutiunii succesorale; principiul ocrotirii bunei credinte, intalnit la mai multe materii

ale dreptului civil (drepturi reale, raspundere civila etc.).

6. Izvoarele dreptului civil

Izvoarele de drept civil sunt forme specifice de exprimare a normelor de drept civil.

In literatura juridica se considera ca notiunea de izvor de drept are doua sensuri: unul

material si unul formal.

Prin izvor, in sens material, se inteleg conditiile materiale de existenta care guverneaza

normele dreptului civil roman.

9

Prin izvor, in sens formal, se inteleg formele specifice de exprimare a dreptului civil

roman.

Sensul care trebuie retinut este cel formal deoarece, dupa aparitia legii ca atare, urmeaza a

fi avute in vedere si conditiile care i-au dat nastere.

Formele de exprimare a izvoarelor dreptului civil

Izvoarele dreptului sunt forme specifice de exprimare a normelor juridice.

Notiunea de lege poate fi definita in sens larg (lato sensu) sau in sens restrans (stricto

sensu).

In sens larg, notiunea de lege se refera la toate actele normative a caror respectare este

asigurata prin forta de constrangere a statului.

In sens strict, notiunea de lege cuprinde doar actele care sunt emise de puterea legislative a

tarii: Adunarea Deputatilor si Senatul.

De aici, reiese faptul ca legile se impart in legi fundamentale si legi ordinare. Un rol

suprem in ierarhia izvoarelor dreptului in general si, implicit, a dreptului civil, il are Constitutia, fiind

considerata legea fundamentala a tarii.

In functie de organul de stat de la care emana si de natura lor, se disting urmatoarele

categorii de acte normative, ce pot constitui izvoare ale dreptului civil: Constitutia, legile (atat cele

constitutionale cat si legile organice si legile ordinare), ordonantele Guvernului (inclusiv ordonantele

de urgenta), hotararile Guvernului, ordinele, instructiunile si regulamentele conducatorilor organelor

centrale ale administratiei de stat, actele normative emise de autoritatile administratiei publice locale,

acte normative anterioare anului 1990 (legi, decrete, hotarari ale Consiliului de Ministri, ordine si

instructiuni) daca acestea sunt in vigoare, reglementari internationale (conventii, pacte, acorduri etc.)

la care Romania este parte prin ratificare si care au devenit astfel parte integranta a dreptului nostru

intern.

De asemenea, contractele colective de munca constituie izvoare de drept doar in materia

raporturilor de munca intemeiata pe contracte individuale de munca.

APLICAREA LEGII CIVILE

Consideratii generale. Cand vorbim de aplicarea legii civile in timp si spatiu ne referim la

sensul larg al notiunii de „lege”, deci avem in vedere nu numai legile propriu-zise, dar si decretele,

hotararile guvernului, precum si orice alte acte normative cuprinzand norme de drept civil.

Atat legile, cat si situatiile juridice carora ele le dau nastere sau pe care le guverneaza sunt

determinate si incadrate, pe de o parte, in timp, iar pe de alta parte, in spatiu.

In timp legile au o viata a lor delimitata intre momentul intrarii lor in vigoare si momentul

iesirii lor din vigoare, iar situatiile juridice se inscriu in timp prin data constituirii si data stingerii lor.

10

Intrarea in vigoare a legii civile are loc fie la 3 zile de la data publicarii ei in Monitorul

Oficial, fie la data mentionata in cuprinsul ei, daca legea stabileste expres o anumita data (art. 78 din

Constitutie). Prin intrarea ei in vigoare ea devine obligatorie si intra in functiune celebra maxima

nemo censetur legem ignorare care exprima principiul ca „nimeni nu este considerat a nu cunoaste

legea”; este o prezumtie de cunoastere a legii care se aplica asupra tuturor persoanelor, indiferent de

cetatenie. Finalitatea sa este de a asigura aplicarea efectiva a legii: nimeni nu se poate sustrage

aplicarii legii sub motivul necunoasterii ei.

Aceasta prezumtie este operanta, indiferent de aspectul formal al legii (lege, decret, hotarare,

ordonanta etc.). Este o prezumtie absoluta si impotriva ei nu se poate face proba contrara; asadar, nu

ajuta cu nimic aceluia care ar vrea sa faca dovada ca efectiv nu avea nicio cunostinta despre o

anumita regula de drept.

Maxima nemo censetur legem ignorare, in realitate, in mare parte, este o fictiune, deoarece

nu este de conceput ca cetateanul de rand sa poata cunoaste miile de legi care sunt in vigoare. In

adevar, asistam astazi la o adevarata maree legislativa (ca sa n-o numim logoree legislativa) deosebit

de complexa si sinuoasa. Acest fenomen nu a trecut neobservat, subliniindu-se: „In imposibilitatea

de a imbratisa dreptul modern in totalitatea sa, profesionistii reactioneaza multumindu-se de a

cerceta dreptul cu ocazia vreunei spete. Odata rezolvata speta, dreptul recade in noapte; cunoasterii

culturale i se substituie cunoasterea-flasch (J. Carbonnier, op. cit., p. 213). Cu un alt prilej acelasi

autor, nitel cam caustic, remarca ca acest principiu este „un factor de anxietate juridica daunatoare

igienei mentale a contemporanilor nostri” (Idem, Flexible droit, ed. I, 1969, p. 115-116). Si apoi nu

spunea Balzac, referindu-se la Franta timpului sau, ca un popor care are 40.000 de legi nu are lege?

Nu mai este o noutate a spune ca prolixitatea legislativa contemporana afecteaza profund

credibilitatea si eficacitatea dreptului; unii autori spun chiar ca dreptul nu ne mai apare intotdeauna

ca o protectie, ci, adesea, ca o primejdie. G. Cornu, vorbind despre accesibilitatea dreptului, spunea

ca aceasta este problema fundamentala, cruciala, de nerezolvat fara o rasturnare radicala. „Ceea ce ii

separa pe cetateni de dreptul lor, mai mult decat limbajul acestuia, este monstruozitatea intrinseca a

dreptului, gigantismul masei de norme, complexitatea sistemului juridic, proliferarea legilor,

regulamentelor, directivelor, in doua cuvinte, poluarea normativa. Nu se poate defini accesibilitatea

dreptului decat ca visul irealizabil al simplificarii dreptului. Dar nu se vede decat: inaccesibilitatea

dreptului. Jura novit curia? (G. Cornu, op. cit., p. 57). De aceea credem ca politica legislativa trebuie

sa puna un accent deosebit pe simplificarea si cunoasterea legilor. Fiecare cetatean are o obligatie de

informare cu privire la cunoasterea legilor in vigoare. Dar accesibilitatea dreptului nu inseamna –

cum s-a spus – nici vulgarizarea si nici eradicarea vocabularului juridic in care se gasesc conceptele

fundamentale ale dreptului.

Dar la aceasta maxima nu se poate renunta, deoarece eficacitatea legii impune a nu se primi

scuza ignorantei; in plus, principiul egalitatii tuturor in fata legii nu admite neaplicarea ei pentru

consideratii de ordin subiectiv.

Aceasta fictiune are totusi o exceptie cunoscuta sub numele de „eroare de drept”. Ea are

menirea de a face ineficace un act juridic in temeiul unei erori de drept considerata ca viciu de

consimtamant. Mai mult decat atat, atunci cand eroarea este comuna si invincibila, pentru a valida o

11

situatie care este in contradictie cu legea necunoscuta, ea este creatoare de drept (error communis

facit ius). Dar o eroare generala si invincibila poate sa conduca la compromiterea sau esecul unei

legi. De aceea ea nu va fi primita decat cu totul exceptional.

In orice caz, se pare ca, in general, acest adagiu in dreptul civil nu are aceeasi putere pe care

o are in dreptul penal si fiscal. Codul nostru penal statueaza expres in art. 51 alin. (4) ca

necunoasterea sau cunoasterea gresita a legii nu inlatura caracterul penal al faptei.

Intr-o maniera categorica putem concluziona ca principiul analizat trebuie mentinut – desi

este imperfect –, dar mladiat, cu exceptia erorii de drept ca viciu de consimtamant. In dreptul civil

rigiditatea nu este buna si in ultima analiza trebuie salvata ideea de justitie.

Legea are vocatia de a-si pastra forta sa obligatorie (a se vedea si M. Constantinescu, I. Vida,

Promulgarea legii, Dreptul nr. 6/2000, p. 9-25). Cu toate acestea o lege posterioara poate sa-i retraga

aceasta obligativitate: aceasta este abrogarea. Principiul este ca intre doua vointe emise succesiv cea

din urma trebuie sa invinga (lex posterior, lex melior). La fel se intampla si in materie de testamente,

cel din urma va fi intotdeauna cel valabil.

Abrogarea poate fi de doua feluri: abrogare expresa si abrogare tacita. Abrogarea expresa are

loc atunci cand legea noua declara in mod expres ca se abroga dispozitiile legii anterioare (de regula,

se specifica acest lucru in partea finala a legii). Abrogarea tacita este incidenta cand legea noua este

incompatibila cu dispozitiunile legii vechi. O astfel de abrogare opereaza numai in masura strictului

necesar. Vom preciza insa ca abrogarea tacita a unei norme generale va avea loc numai prin aparitia

unei norme generale, lasand neatinse normele speciale, derogatorii de la norma generala. Tot astfel,

abrogarea tacita a unei norme speciale are loc numai printr-o norma speciala noua care

reglementeaza acelasi domeniu, lasand insa neatinsa norma generala. De alta parte, in general,

doctrina nu admite ca o lege sa fie abrogata prin desuetudine, adica printr-o neaplicare indelungata a

legii; de asemenea, nici prin schimbarea imprejurarilor care au motivat-o. Deoarece a disparut ratio

legis, aceasta ar fi abrogarea rationala, dupa cum o numesc unii autori (J. Carbonnier, op. cit., p.

212).

Exista o abrogare a legii prin desuetudine? In termenii dictionarului desuetudinea reprezinta:

1. Fenomenul care conduce la stingerea unei cutume prin neaplicarea de durata a acesteia; 2.

Acelasi fenomen dar aplicat legii, adica neaplicarea prelungita a legii (atunci vom vorbi despre un

text desuet, un text formal in vigoare, dar care devine practic inaplicabil); 3. Intr-un alt sens, se

invoca desuetudinea in cazul abandonarii de mai multa vreme a unei jurisprudente; 4. Prin

desuetudine se desemneaza rezultatul evolutiei, starea de neaplicare a unei reguli (G. Cornu,

Vocabulaire juridique, p. 298).

Nu vom putea retine abrogarea prin desuetudine a legii decat atunci cand am fi in prezenta

unei solutii adoptate in acelasi timp de cutuma si de jurisprudenta; in alte cuvinte, cand are loc

refuzul aplicarii legii de catre grupul social si deopotriva de puterea judecatoreasca. Jurisprudenta

este insa ostila in general abrogarii legii prin desuetudine. Incidenta desuetudinii legii este rara si ea

s-a pus indeosebi in dreptul penal. Cu toate acestea exista unele texte care nu au fost aplicate

niciodata. Jurisprudenta nu a intentionat niciodata sa le aplice, desi putea sa o faca. Or, aceasta nu

12

dovedeste ca ne-am afla in prezenta unei abrogari prin desuetudine? Este insa vadit ca daca temeiul

normei inceteaza, inceteaza si actiunea sa. Bunaoara, dupa evenimentele din ’89 desi formal existau

legi care reglementau vechile relatii, ele au incetat sa se mai aplice, fiind cazute in desuetudine, desi

nu aceasta este desuetudinea propriu-zisa.

In spatiu legile civile au aplicabilitate pe un anumit teritoriu, apartinand unui stat (sau numai

pe o parte a acelui teritoriu, daca e vorba de legile locale) si nu au nicio eficienta pe teritoriul altui

stat care are propriile sale legi; situatiile juridice se incadreaza, de regula, in limitele teritoriului unui

stat, dar uneori ele pot cuprinde si elemente de extraneitate, desfasurandu-se, succesiv sau simultan,

pe teritoriul a doua sau mai multe state.

Practic se pune adesea problema de a determina care dintre mai multe legi succesive (sau

dintre mai multe legi actionand concomitent, dar in teritorii diferite) urmeaza a se aplica in fiecare

caz in parte.

Vocatia unor legi (succesive in timp sau coexistente in spatiu) de a se putea aplica deopotriva

unei situatii juridice poarta numele de conflict de legi (in timp sau in spatiu). Conflictele se rezolva

dupa niste norme speciale – norme conflictuale – care, atunci cand privesc legile succesive ale

aceluiasi stat, alcatuiesc dreptul intertemporal sau dreptul tranzitor, iar cand privesc legile

concomitent aplicabile diferitelor teritorii alcatuiesc dreptul international privat (autonomizat ca

ramura distincta a dreptului).

Aplicarea legii civile in timp. Din punct de vedere al aplicarii in timp, legea noua poate

produce efecte imediate (operand ca atare in prezent), efecte retroactive (aplicandu-se si asupra

trecutului) sau efecte ultraactive (aplicandu-se si asupra viitorului, unor fapte sau situatii juridice

ivite dupa abrogarea legii).

In general, legile sunt de aplicare generala si permanenta; unele legi prezinta insa

particularitatea ca sunt:

– legi abrogative care nu fac decat sa abroge, sa scoata din vigoare, o lege anterioara, fara a

contine vreo alta reglementare a raporturilor juridice reglementate de legea anterioara; aceste legi

actioneaza practic in mod instantaneu, neavand o aplicare permanenta sau durabila;

– legi interpretative care nu aduc o reglementare noua, dar deslusesc intelesul neclar sau

discutabil al unei legi existente, aflata si lasata pe mai departe in vigoare. Legile interpretative se

aplica retroactiv, la toate situatiile juridice carora li se aplica legea interpretata; ele se considera ca

fac corp comun cu legea interpretata;

– legi tranzitorii (sau dispozitii tranzitorii in cuprinsul unei legi) care reglementeaza

aplicabilitatea legilor noi in corelatie cu cele vechi abrogate; ele au aplicabilitate atata timp cat

dureaza situatiile tranzitorii. De cele mai multe ori ele amana efectul imediat al legii noi, fie

combinand cele doua legi succesive, fie prevazand un termen pentru adaptarea (armonizarea)

situatiei vechi la noua legislatie.

La randul lor, situatiile juridice pot fi unidependente, cand se nasc si inceteaza sub imperiul

unei singure legi sau pluridependente, cand isi prelungesc existenta sau efectele sub autoritatea mai

13

multor legi succesive. In cazul situatiilor juridice legale, legea noua are camp de aplicare mai larg

decat in cazul celor contractuale sau voluntare, care pot ramane sub carmuirea legii sub care au fost

constituite.

Din punct de vedere al corelarii temporale dintre lege si situatiile juridice distingem: a) facta

praeterita – faptele din trecut, atunci cand, fie constituirea, fie producerea efectelor si chiar stingerea

situatiei juridice, s-au produs anterior legii noi; b) facta pendentia – cele din prezent, in curs de a-si

produce efectele; c) facta futura – cele din viitor, adica survenite dupa abrogarea legii. Situatiile

complexe si pluridependente pot fi supuse fragmentar unor legi succesive: constituirea lor este

supusa legii vechi, efectele – legii prezente, stingerea – unei legi subsecvente etc.

Principiile fundamentale in materie. Acestea sunt doua si anume: principiul neretroactivitatii

si principiul aplicarii imediate a legii noi. Ratiunea acestor principii consta in asigurarea securitatii

circuitului civil; in lipsa lor ar exista o permanenta si grava tulburare a acestui circuit.

A. Principiul neretroactivitatii este formulat in chiar primul articol al Codului civil potrivit

caruia „Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactiva”. Cu alte cuvinte, o lege noua

se poate aplica numai situatiilor juridice ivite dupa intrarea ei in vigoare, neputandu-se aplica

faptelor sau actelor juridice petrecute anterior (facta praeterita); dupa cum s-a spus, trecutul scapa

legii civile noi.

Anterior anului 1989 s-a sustinut ca dispozitia art. 1 C.civ. este imperativa, impunandu-se

judecatorilor, dar ca ea nu constituie o regula constitutionala si, deci, legiuitorul poate dispune

aplicarea retroactiva a unei legi noi pe care o edicteaza. Astfel, s-a prevazut expres in textele unor

legi ca ele urmeaza a se aplica si unor fapte trecute: de exemplu, art. 13 din Legea fondului funciar

nr. 59/1974 (azi abrogata) prevedea ca terenurile persoanelor care nu au domiciliul in tara trec in

proprietatea statului, chiar daca proprietarii au savarsit fapta astfel sanctionata (au parasit Romania)

inainte de adoptarea legii.

In prezent, principiul neretroactivitatii legii civile a fost considerabil intarit prin consacrarea

sa expresa in noua Constitutie a Romaniei din noiembrie 1991: potrivit art. 15 alin. (2) al acesteia

„Legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile”.

Revizuirea Constitutiei (2003) a extins retroactivitatea si la legea contraventionala mai favorabila.

Exemplu: Curtea Constitutionala a retinut ca dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 112/1995 nu

a mai fost interzisa vanzarea imobilelor din categoria prevazuta la art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

10/2001 (imobilele preluate de stat prin confiscarea averii ca urmare a unei hotarari judecatoresti de

condamnare pentru infractiuni de natura politica [ ] si nicio alta dispozitiune legala nu prevedea

nulitatea unor asemenea contracte de vanzare-cumparare). Asa fiind, dispozitiunile art. 46 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 [care fac trimitere la art. 2 alin. (1) lit. b)], prin care se sanctioneaza cu

nulitatea absoluta actele juridice incheiate anterior intrarii in vigoare a acestei legi, au efecte

retroactive si sunt contrare principiului neretroactivitatii legii consacrat de art. 15 alin. (2) din

Constitutie; ele sunt neconstitutionale (Curtea Constitutionala, decizia nr. 98 din 21 martie 2002,

P.R., Partea I, p. 15, 190).

14

Asadar, actualmente principiul neretroactivitatii legilor se impune nu numai judecatorului, ci

si legiuitorului (exceptie, legea penala si legea contraventionala mai favorabile). Inseamna ca

legiuitorul nostru, in prezent, nu va mai putea promulga in mod expres legi retroactive; dar acest

lucru nu-l va putea face nici indirect, de pilda prin intermediul legilor interpretative sau prin

dispozitiile tranzitorii. De altfel, o lege interpretativa nu va putea fi data decat in situatia in care

exista cu adevarat o controversa juridica de rezolvat; ea nu va putea, bineinteles, modifica legea

anterioara pe care o interpreteaza. Daca insa legiuitorul, in mod abuziv, intituleaza ca fiind

interpretativa o lege noua, care insa in realitate reprezinta o modificare a legii anterioare,

urmarindu-se ca ea sa fie aplicata retroactiv, instanta va putea sa nu o admita decat pentru viitor. De

alta parte, se observa ca legiuitorul poate totusi, in mod exceptional, – prin dispozitii tranzitorii –

sa amane efectul imediat al noii legi, prin acordarea unui termen pentru adaptarea situatiei vechi

la noua lege. Un exemplu mai deosebit in acest sens il reprezinta dispozitiile Legii nr. 7/1996

privind cadastrul si publicitatea imobiliara. Desi aceasta lege este in vigoare lasa sa fie aplicate

vechile dispozitii in materie de publicitate imobiliara (C.civ., C.proc.civ. si Decretul-lege nr.

115/1938) pana la definitivarea lucrarilor cadastrale si a registrelor de publicitate imobiliara,

operatiuni care se vor realiza in timp indelungat.

15

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

1. Definiţia raportului juridic civil

2. Caracterele raportului juridic civil

3. Elementele raportului juridic civil

Consideraţii generale

Subiectele (părţile) raportului juridic civil

Conţinutul raportului juridic civil

4. Bunurile -obiect derivat al raportului juridic civil

1. Raportul juridic civil, prin raport juridic civil se înţelege relaţia socială, patrimonială

sau nepatrimonială, reglementată de norma de drept civil.

Raportul juridic civil prezintă trei caractere, şi anume:

- este un raport social;

- este un raport voliţional;

- părţile au poziţia de egalitate juridică.

2. Caracterul social al raportului juridic civil

Raportul de drept civil, ca orice raport juridic, este un raport social, adică un raport ce se

stabileşte între oameni, priviţi fie în calitate de subiect individual, fie în calitate de subiect

colectiv.

Conţinutul caracterului social al raportului juridic civil necesită două precizări.

-în primul rând, prin reglementarea relaţiei dintre oameni de către norma de drept civil,

această relaţie nu îşi pierde trăsătura sa primordială, anume de a fi relaţie socială.

16

-în al doilea rând, norma de drept civil se adresează numai conduitei oamenilor, chiar şi

atunci când această conduită ar fi în legătură cu anumite lucruri (bunuri). Prin urmare, atunci când

se vorbeşte despre „regimul juridic al bunurilor”, în realitate, se are în vedere conduita oamenilor

(ei între ei) cu privire la lucruri. Menţionăm totuşi că a fost exprimat şi punctul de vedere potrivit

căruia dreptul subiectiv civil real creează un raport imediat şi direct între un lucru şi o persoană.

Însă, chiar şi în literatura de specialitate mai veche s-a precizat că nu este exact să se afirme că

dreptul real este un drept asupra unui lucru, deoarece, ţinând cont de faptul că orice drept

subiectiv este însoţit de o obligaţie civilă corespunzătoare, ar însemna că şi lucrul, la rândul lui,

are obligaţii faţă de om.

Caracterul voliţional al raportului juridic civil

Caracterul de raport juridic în care părţile au poziţia de egalitate juridică

Clasificarea drepturilor subiective civile

Exercitarea drepturilor subiective civile trebuie sa fie facută in concordanţă cu scopul

economic si social pentru care au fost recunoscute, trebuie exercitate cu bună credinţă. In situatia

nerespectarii acestora, se ajunge in situatia abuzului de drept (Art.15 Nici un drept nu poate fi

exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar

bunei-credinţe.

1.In functie de opozabilitatea lor

Drepturile absolute sunt acele drepturi care pot fi exercitate fara interventia unei alte

persoane

(exemplu: drepturile reale-proprietatea si drepturile nepatrimoniale)

Drepturile relative-subiectul activ poate pretinde subiectului pasiv sad ea , sa faca sau sa

nu faca

(drepturile relative, dreptul de creanţă-contract)

2.In functie de continutul lor:10drepturi subiective patrimoniale; 2

0drepturi subiective

nepatrimoniale

3.In functie de corelaţia dintre ele: 10drepturi principale; 2

0drepturi accesorii (dreptul

de ipoteca)

4.In functie de siguranţa oferită titularilor lor

drepturile pure si simple -asigura siguranţa maximă titularilor lor

drepturile afectate de modalităţi (modalitatile sunt: termenul, condiţia si sarcina)-

ofera titularilor

lor o siguranţă diminuată care depinde de implinirea unui termen sau de realizarea unei

condiţii;

drepturile subiective civile eventuale- drepturi subiective le lipseşte fie

obiectul, fie subiectul

drepturile subiective civile viitoare-aceste drepturi nu au nici obiect , nici

subiect. Ele se pot concretiza in viitor

Clasificarea obligatiilor civile. Definitie. Prin obligatia civila se intelege indatorirea

subiectului pasiv de a avea o anumita conduita ( a da , a face sau a nu face) corespunzatoare

17

dreptului subiectiv civil corelativ (fiecare drept e pereche cu o obligatie civila )si care la nevoie

poate fi impusa prin forta de constrangere a statului.

1.In functie de obiectul lor, obligatiile civile sunt de 3 feluri:

-O de a da= consta in transmiterea sau constituirea unui drept real (exemplu: obligatia

vanzatorului de a transmite dreptul de proprietate cumparatorului )- numite obligatii pozitive;

-O de a face= consta in indatorirea de a executa o lucrare , de a presta un serviciu sau a

preda un bun- o. pozitive;

-O de a nu face= are un continut diferit, in functie de dreptul subiectiv corelativ-este

numita obligatie negativa.

2.In functie de antrenarea raspunderii civile raportat la rezultatul obtinut obligatiile

sunt 2:

-Obligatii de rezultat=raspunderea civila va fi antrenata doar daca debitorul nu obtine un

anumit rezultat;

-Obligatii de mijloace= debitorul are obligatia de a depune toate diligenţele in vederea

obţinerii rezultatului.Nu trebuie sa ajungi la rezultat, dar trebuie sa fac dovada ca am facut totul ca

la carte (Profa preda, dar examenul?) .

3.In functie de sanctiunea care asigura respectarea obligatiilor civile avem 2 feluri:

-Obligatii perfecte=acele obligatii a caror executare este asigurata printr-o actiune in

justitie;

-Obligatii imperfecte=acele obligatii a caror executare nu este garantata printr-o actiune in

justitie(un imprumut nerecuperat, dupa trei ani actiunea e prescrisa).

Bunuri mobile si imobile, Art 536

1.Definitie bunuri imobile Art. 537 . Bunurile imobile sunt acelea care au o asezare fixa si

stabile: terenurile, apele, plantatiile prinse in radacini, lucrari fixate in pamant cu caracter

permanent, platformele, precum si tot ceea ce, in mod natural sau artificial, este incorporat in

acestea cu caracter permanent. ; Bunurile care raman sau devin imobile Art. 538 materialele

separate in mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou intrebuintate, atat timp cat sunt

pastrate in aceeasi forma, precum si partile integrante ale unui imobil care sunt temporar detasate

de acesta, daca sunt destinate spre a fi reintegrate. (2) Materialele aduse pentru a fi intrebuintate

in locul celor vechi devin bunuri imobile din momentul in care au dobandit aceasta destinatie.

2.Clasificare bunuri immobile: -Prin natura lor –terenurile precum si toate bunurile care in mod natural/artificial sunt

incorporate lor 537,538

-Prin destinatie- cuprinde o seama de bunuri mobile care au fost atasate perpetuu la un

imobil care are acelasi proprietar ca si bunul mobil (exemplu-obiectele de ornamentatie ale unei

cladiri), fie au fost afectate cu caracter permanent pentru exploatarea agricola sau industrial a unui

imobil (exemplu-utilajele unei unitati industrial)si au devenit astfel accesorii ale imobilului;

-Prin obiectul la care se aplica-categorie care cuprinde drepturile reale asupra bunurilor

immobile si actiunile in justitie privitoare la aceste bunuri.

1.Definitie bunuri mobile: bunuri care nu au o asezare fixa putand fi mutate dintr-un loc

in altul, fara a se aduce atingere substantei lor. Art. 539 .

2. Clasificare bunuri mobile:

-Prin natura lor Art. 539 cele care se pot misca dintr-un loc in altul, fie prin dinamismul

propriu fie datorita interventiei unei forte exterioare, fara a li se modifica natura sau

destinatia(undele electromagnetice; energia de orice fel indiferent de natura mobiliara sau

imobiliara a sursei acestora

-Prin determinarea legii categorie care cuprinde drepturile reale, drepturile de creanta si

actiunile in justitie privitoare la bunurile mobile;

-Prin anticipatie Art. 540 :o recolta care e vanduta inainte de-a fi culeasa

18

Importanta acestei clasificari, distinctii se manifesta in regimul juridic diferit

aplicabil celor doua categorii de bunuri si care priveste indeosebi: forma actelor de instrainare(act

juridic prin care titularul unui drept real asupra unui lucru/al unui drept de creanta transmite, cu

orice titlu, acel drept altei personae; competent instantelor de judecata; executarea silita –

procedura reglementata de lege, titularul unui drept subiectiv constringe, cu ajutorul organelor de

stat competente, pe cel care nesocoteste dreptul respective

Aspecte generale privind capacitatea de folosinta a persoanei fizice si juridice. 1.Definitie.Art. 34. Capacitatea de folosinta este aptitudinea persoanei fizice de a avea

drepturi si obligatii civile;

2.Caracteristicile capacitatii de folosinta

-abstract:art.35 omul are potenţial capacitate de folosinta, de la naştere pana la moarte

-general:art 206 -persoana fizică si persoana juridică, pot avea toate şi sau oricare

dintre drepturile si obligatiile civile recunoscute de lege . (1), -persoana juridică nu poate avea decât

acele drepturi care corespund scopului ei, stabiliti prin lege, actul de înfiinţare sau statut.art

206(2).De aceea, se spune că persoana juridică are o capacitate specială de folosinţă.

-unica şi universal: una pt fiecare persoana, aceeasi pentru toti

-egala: rezultă fără echivoc din dispoziţiile Constituţiei,

-legala:e o creaţie a legii. determina momentul în care începe şi se sfârşeşte

capacitatea de folosinţă, la fel cum tot numai prin lege se pot determina, cu titlu de excepţie,

eventualele incapacităţi de folosinţă.

-inalienabilitatea şi intangibilitatea ei. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că nimeni nu

poate renunţa la capacitatea sa de folosinţă şi, pe de altă parte, că eventualele restrângeri ale

capacităţii de folosinţă (incapacităţi de folosinţă) trebuie să fie expresprevăzute de lege.

1. Începutul capacităţii de folosinţă.

-Durata capacitatii de folosinta. Art. 35. incepe la nasterea persoanei fizice si

inceteaza odata cu moartea acesteia;

-Drepturile copilului conceput. Art. 36. Drepturile copilului sunt recunoscute de la

conceptiune, insa numai daca el se naste viu; art. 412 este referitoar la timpul legal al conceptiunii

-Capacitate de folosinţa art. 412 persoana fizică o dobândeşte: anticipat (se dobândeşte

de la concepţie), condiţionat (daca copilul se naşte viu ) şi limitat (priveşte drepturile copilului nu

şi obligaţiile acestuia). Condiţiile acestei recunoaşteri. poate găsi aplicare doar dacă sunt întrunite

cumulativ : a) copilul că se nască viu, fără a fi şi viabil; b)copilul să fie chemat să dobândească

anumite drepturi; c) copilul să fi fost conceput la data dobândirii drepturilor, ceea ce se stabileşte

prin prezumţia legală potrivit căreia“timpul cuprins între a treisuta şi a o sută optzecea zi dinaintea

naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se socoteşte de la zi la zi”(art. 412);

2. Încetarea capacităţii de folosinţă.

a. Constatarea fizică amorţii. Art.35 : data decesului, dată care marchează

momentul încetării capacităţii de folosinţă şi a calităţii de subiect de drept a persoanei respective.

b. Declararea judecătorească a morţii

-Cazul persoanei care a dispărut de la domiciliul său;.art 49 -2 ani de la ultima stire;

-Cazul persoanei care a dispărut în împrejurări excepţionale art.50 -6 luni de la ultima

stire;

c. Stabilirea datei morţii. Art. 52. ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a

morţii.(2) în ultima oră a celei din urmă zile a termenului prevăzut de art. 49 sau 50, după caz.

d. Rectificarea datei morţii. Art. 52 se dovedeşte că nu era posibil ca persoana

declarată moartă să fi decedat la acea dată. În acest caz, data morţii este cea stabilită prin hotărârea

de rectificare

19

3.Efectele hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii: inceteaza drepturile viagere (uzufructul, dreptul la rentă viageră sau întreţinere.); se deschide succesiunea; încetează căsătoria

celui declarat mort ş.a.

4.Anularea hotărârii declarative de moarte. art. 54 cel declarat mort este în viaţă

5.Efectele anulării hotărârii declarative de moarte. art. 54

Situaţia bunurilor celui ce a fost declarat mort: succesiunea lui trebuie privită ca

nedeschisă; redobândeste bunurile avute anterior; anularea unui act juridic desfiinţează atât

drepturile dobândite (de primul dobânditor) prin efectul actului anulat ulterior, cât şi drepturile

subsecvente; dobânditorul de buna-credinţă poate sa nu inapoieze bunurile.

Situaţia căsătoriei celui ce a fost declarat mort. Pentru a preîntâmpina starea

teoretică de bigamie Art. 293(2) În cazul în care soţul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit

şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă

soţul celui declarat mort a fost de bună-credinţă. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data

încheierii noii căsătorii.

Aspecte generale privind capacitatea de exercitiu a persoanei fizice si juridice 1.Definitie. Art 37. Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita

drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice

2.Caracteristicile capacitatii de folosinta -general: deoarece, în măsura în care persoana a dobândit capacitatea de exerciţiu ea

poate încheia orice act juridic cu excepţia acelora care îi sunt interzise expres de lege.

-egala: rezultă fără echivoc din dispoziţiile Constituţiei, nu sunt admise diferenţieri cu

caracter discriminator

-legala: deoarece dobândirea, conţinutul şi încetarea ei sunt stabilite prin lege;

-intangibilitate şi indisponibilitate, deoarece capacitatea de exerciţiu se poate

restrânge sau înlătura numai potrivit legii deci nu şi prin voinţa titularului ei ori a unei alte persone

1.Dobandirea capacitatii de exercitiu

-Capacitatea deplină de exerciţiu Art. 38-persoana devine majora Art. 39Minorul prin

casatorie

-Capacitatea de exercitiu anticipata Art. 40. minorului de 16 ani-pt motive temeinice,

-Capacitatea de exercitiu restransa Art. 41Minorul de 14 ani Actele juridice ale

minorului cu capacitate de exercitiu restransa se incheie de catre acesta, cu incuviintarea parintilor

sau, dupa caz, a tutorelui, iar in cazurile prevazute de lege, si cu autorizarea instantei de tutela.

Incuviintarea sau autorizarea poate fi data, cel mai tarziu, in momentul incheierii actului.(3) Cu

toate acestea, minorul cu capacitate de exercitiu restransa poate face singur, precum si acte

de dispozitie de mica valoare, cu caracter curent si care se executa la data incheierii lor.

acte ale minorului Art. 41, 42. acte de conservare, acte de administrare care nu il

prejudiciaza; munca, artistice / sportive / profesia sa, cu incuviintarea

cu incuviintarea Art 144-cu accord prealabil

acte neincheiate de minor donaţii şi nici să garanteze obligaţiile altuia”

incetarea capacitatii restranse-la majorat

-Lipsa capacitatii de exercitiu Art. 43. poate incheia singura actele anume prevazute de

lege, actele de conservare, precum si actele de dispozitie de mica valoare, cu caracter curent si care

se executa la momentul incheierii lor; au dreptul la reprezentanti:tutori

-cazuri prevazute de lege, nu au capacitate de exercitiu

-minorul care nu a implinit varsta de 14 ani;

-interzisul judecatoresc-persoana fara discernământul necesar pentru a se îngriji de

interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii art164

-Consecinţele lipsei capacităţii de exerciţiu:

-nevalabilitatea actelor încheiate– cu exceptia celor cuprinse la art.41(3) si 43(3);

20

-reprezentarea legală a celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu;

-sancţionarea nerespectării prevederilor privitoare la reprezentarea legală -Sanctiunea Art. 44.. Actele facute fara capacitate/restransa de exercitiu sau, altele decat

cele prevazute la art. 41 alin. (3) si la art. 43 alin. (3), precum si actele facute de tutore fara

autorizarea instantei de tutela, sunt anulabile,

-Frauda comisa de incapabil Art. 45. . anulabilitatea actului.

-Regimul nulitatii Art. 46 Actiunea in anulare poate fi exercitata de reprezentantul

legal, procurorul

-Limitele obligatiei de restituire Art. 47.minorul nu e obligat la restituire decat in

limita folosului realizat.

-Confirmarea actului anulabil Art. 48.. Minorul devenit major poate confirma actul

facut anterior.

-Incapacităţile speciale de exerciţiu pt persoanele care au capacitate deplină de

exerciţiu exista prohibiţii care sunt reunite sub denumirea generică de incapacităţi de a contracta

sau de a încheia acte juridice. Aşa, de exemplu, soţii nu pot încheia între ei contracte de vânzare-

cumpărare; tutorii nu pot să cumpere bunuri de la cei aflaţi sub tutelă,

21

Actul juridic civil

Definitie act juridic civil: Actul juridic civil – privit ca operaţiune juridică – constă într-o

manifestare de voinţă sau într-un acord de voinţe, săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice,

adică cu intenţia de a genera, modifica ori stinge un raport juridic..

CLASIFICAREA ACTELOR JURIDICE:

In functie de scopul urmarit avem:

1)Acte cu titlu oneros. Sunt acelea în care fiecare dintre părţi urmăreşte să realizeze un

folos patrimonial dând în schimb un echivalent. De exemplu, vânzarea-cumpărarea, schimbul,

arenda;

a)Acte comutative. în care părţile cunosc sau pot cunoaşte chiar din momentul

încheierii lor întinderea prestaţiilor la care se îndatorează şi pe care le privesc ca fiind

echivalente. Tocmai datorită acestei echivalenţe a prestaţiilor numai actele comutative pot fi

anulate pe motiv de leziune-contractul de V-C

b)Acte aleatorii. în care cel puţin o parte nu cunoste, la data încheierii actului, existenţa

şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor ce le revin. Aceasta depinde de un element viitor şi nesigur, a

cărui producere crează pentru părţi şanse de pierdere sau de câştig. (contractul de rentă-viageră,

contractul de întreţinere, contractul de asigurare etc.

2)Actele cu titlu gratuit sunt acele acte juridice prin care o parte procura celeilalte parti

un folos patrimonial fara a obtine ceva in schimb (exemplu: donatia un mandat gratuit (fără

plată)). Răspunderea pentru neexecutare este apreciată cu mai puţină rigurozitate, iar capacitatea de

a le încheia cunoaşte o seamă de restrângeri.

a)Liberalităţi. Sunt acele acte cu titlu gratuit a căror a căror încheiere şi executare duce

la diminuarea patrimoniului uneia dintre părţi. (donaţia. )

b)Acte dezinteresate. Sunt acele acte cu titlu gratuit a căror încheiere şi executare nu

duce la diminuarea patrimoniului niciuneia dintre părţi. ( contracte de depozit gratuit, imprumutl

fara dobanda, comodatul) Importanta juridical a clasificarii: se manifesta in diferentele de regim

juridic, intre ele, in ceea ce priveste: 1) capacitatea de a le incheia(legea civila e mai pretentioasa

in ceea ce priveste actele cu titlu gratuit); 2) aplicarea viciilor de consimtamant(bunaoara,

leziunea nu priveste actele cu titlu gratuit

22

Acte de conservare, Acte de administrare, Acte de dispoziţie. D.p.d.v a importantei lor

avem 3 tipuri de acte: Acte de conservare, Acte de administrare, Acte de dispoziţie.

1)Acte de conservare. art 43 Sunt acelea prin care se urmăreşte evitarea pierderii unui

drept ori diminuarea lui. Ele au, de regulă, un caracter urgent, presupun cheltuieli reduse în

comparaţie cu rezultatul lor şi nu pot fi păgubitoare pentru cel ce le face. De aceea asemenea acte

pot fi încheiate şi de cei lipsiţi de capacitate deplină de exerciţiu. Acte de conservare= prin aceste

acte se urmareste preintampinarea pierderii unui drept sau a unui bun (exemple: intreruperea unei

prescriptii, inscrierea unui ipoteci

2)Acte de administrare.art 41 Sunt acelea prin care se urmăreşte punerea în valoare a

unui bun. Ele nu implică înstrăinarea bunului şi sunt folositoare celui care le face. De aceea pot fi

încheiate şi de persoane cu capacitatea de exerciţiu restrânsă, cu condiţia de a nu fi lezionare.

Uneori actele de administrare pot să privească însăţi patrimonial persoanei, caz în care se admite că

ele pot duce la înstrăinarea unor bunuri. Astfel, înstrăinarea unor bunuri supuse stricăciunii, deşi,

prin natura sa, trebuie calificată ca un act de dispoziţie, este privită totuşi ca un act de administrare a

patrimoniului. Administrare=acele acte juridice prin care se urmareste normala punere in valoare a

unui patrimoniu(exemplu: efectuarea unor reparatii sau perceperea fructelor)

3)Acte de dispoziţie. Art 38,39 Sunt acelea care au ca rezultat ieşirea unui bun din

patrimoniul celui care le încheie ori, după caz, grevarea cu sarcini reale (uzufruct, uz etc.) a unui

bun din patrimoniul celui ce le încheie. Dispozitie= sunt acele acte juridice care au ca efect iesirea

din patrimoniu a unui drept sau a unui bun (exemple: grevarea unui bun cu o sarcina reala, adica cu

o ipoteca)

Importanta juridical a clasificarii: in materia capacitatii de-a incheia actele juridice

civile, in materie de reprezentare, precum si in ce priveste acceptarea mostenirii

Capacitatea de a contracta, de a incheia actului juridic civil. Conditiile actului

juridic civil condiţiile esnţiale si generale pentru valabilitatea unei convenţii sunt: 1. Capacitatea

de a contracta; 2. Consimtamantul valabil al partilor; 3. Un obiect determinat; 4. O cauza licita

Definitie.Capacitatea de a contracta definitie=acea conditie de fond si esentiala care

consta in aptitudinea subiectului de drept civil de a incheia acte juridice civile devenind astfel,

titular de drepturi si obligatii. In legatura cu capacitatea este discernamantul (o persoana care in

cunostinta de cauza isi asuma consecintele juridice ale actelor sale). Rezultă din aceste dispoziţii că,

practic, capacitatea de a încheia acte juridice este sinonimă cu capacitatea de exerciţiu şi, prin

urmare îi sunt aplicabile regulile acolo arătate. La fel ca şi celelalte condiţii de valabilitate,

capacitatea părţilor actului juridic se apreciază în raport de momentul încheierii actului juridic.

Observatie! : capacitatea civila este o stare de drept pe cand discernamantul este o stare de

fapt !Capacitatea trebuie sa existe in momentul incheierii actului juridic civil. In sistemul nostru de

drept , capacitatea este regula , exceptia fiind incapacitatea.

Cerinte de valabilitate a consimtamantului

1.Sa emane de la o persoana cu discernământ – pentru a fi valabil, consintamantul

trebuie sa fie exprimat de către o persoana care poate aprecia si prevedea consecintele juridice ale

faptelor si actelor savarsite/încheiate.

2.Sa fie facut cu intentia de a produce efecte juridice. Regula este sa produca niste

efecte, cand exprimam un consintamant. Consintamantul nu va produce efecte juridice in

urmatoarele situatii: Cand a fost exprimat din gluma, prietenie, curtoazie sau complezenta; Cand

este exprimat cu o rezerva mintala cunoscuta de catre destinatarul consimtamantului, situatie in care

consimtamantul este pur aparent(ex. Lulu ma cere de nevasta si eu spun da); Cand este format, este

vorba de catre conditia pur potestativa (acea conditie a carei realizare depinde exclusiv de vointa

celui care se obliga). Ex. Vin la examen, dar va dau note daca vreau; Cand manifestarea de vointa

este prea vaga sau generala; In cazul unui rol(ex. Teatru, opera, pe scena

23

3.Sa fie exteriorizat – pentru a produce efecte juridice, consimtamantul trebuie sa fie

cunoscut de catre ceilalti. Exteriorizarea poate sa fie de doua feluri: Expresa in mod expres

spun/dau un anunt; Tacita – cand rezulta dintr-un anumit context.-fara echivoc vreau sa vand

4.Sa fie neviciat – adica sa nu fie influentat de:eroare, dol, violenta si leziune

Eroare viciu de consimtamant – In functie de gravitatea si efectele pe care le produce

ave: eroarea obstacol; eroarea viciu de consimtamant; eroarea indiferenta

Definitie.Eroarea viciu de consimtamant e fie falsa reprezentare a calitatilor substantiale

ale obiectului actului(Au, si e Ag),fie falsa reprezentare cu privire la persoana cocontractanta. Ea

contine in forma ei un element de natura psihologica: falsa reprezentare a realitatii la incheierea

unui act juridic civil.. Face dificila probarea

Caracteristici:

-mai putin grava ca eroarea obstacol;

-nu e susceptibila sa impiedice formarea acordului de vointa;

-esta grava: altereaza consimtamantul unei parti; legitima anularea actului

Conditii cumulative pentru existent eroarii viciu de consimtamant:

-elementul eronat sa fie determinant-real nu se consimtea. Se apreciaza de la caz, la

caz; in mod subiectiv;

-la acte bilateral cu titlu oneros e necesara existenta certitudinii operatiilor civile;

-eroarea viciu de consimtamant indreptateste anularea actului

Consimtanantul e viciat daca e dat din eroare Art 1206

Contractul poate fi anulat de partea care se afla in eroarea esenţială Art1207

Contract nu poate fi anulat dacă ce-a purtat eroarea putea fi cunoscut cu diligenţe

rezonabile Art. 1208.

Nu se poate invoca eroarea asumată Art 1209 Simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului Art 1210 ; trebuie corectată la

cererea oricărei părţi.

Eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi

previzibile.Art 1207(

Partea care a fost în eroare la momentul încheierii unui act juridic civil are două

posibilităţi: de a cere anularea actului juridic sau de a cere adaptarea acestuia.

Adaptarea contractului în caz de eroare art. presupune ca partea care a fost în eroare să

ceară printr-o notificare executarea contractului în modul în care această parte a înţeles clauzele

acestuia. Adaptarea contractului se poate face numai cu consimţământul celeilalte părţi. Astfel

după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea a înţeles

contractul şi înainte ca aceasta să fi obţinut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de cel mult 3

luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat cererea de chemare în

judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să execute fără întârziere contractul, astfel

cum a fost înţeles de partea aflată în eroare.

Conditiile valabilitatii obiectului actului juridic civil

Obiectul actului juridic. Prin obiect al actului juridic trebuie să înţelegem prestaţia pe care

creditorul o poate pretinde, iar debitorul este obligat să o săvârşească, în temeiul angajamentului

luat prin încheierea actului juridic. Atunci când prestaţia priveşte un bun, acesta este considerat ca

un obiect exterior la care se referă actul juridic. Pentru ca actul juridic să fie valabil, obiectul său –

inclusiv obiectul exterior - trebuie să întrunească următoarele:

1. Obiectul trebuie sa existe – conditia se apreciaza la momentul incheierii acului

juridic civil. Neindeplinirea acestei conditii face inadmisibile celelalte conditii; ceea ce înseamnă că

24

nu este valabil actul juridic încheiat cu privire la un bun care la data încheierii actului era pierit, în

schimb este valabil actul juridic care are drept obiect bunuri viitoare;

2. Obiectul trebuie sa fie in circuitul civil – sa poata forma obiectul unor acte juridice

civile(bunuri care nu pot sa formeze obiectul actului juridic civil:substante toxice, halucinogene,

arme), adică legea să nu interzică înstrăinarea sau grevarea sa prin acte juridice;

3. Obiectul trebuie sa fie determinat (individualizat precis in momentul incheierii

actului) sau determinabil(obiectul nu este individualizat, sunt precizate criteriile sau conditiile

pentru determinarea sa), adică părţile să prevadă suficiente elemente care să permită o determinare

viitoare a obiectului;

4. Obiectul trebuie sa fie posibil in cazul imposibilitatii obiectului, imposibilitatea

trebuie apreciata din punct de vedere obiectiv(adica pentru orice persoana) iar nu subiectiv cu

precizarea că obiectul este considerat imposibil numai atunci când este vorba de o imposibilitate

absolută şi nu de una care priveşte doar părţile contractante şi rezultă din nepriceperea or neştiinţa

acestora;

5. Obiectul trebuie sa fie licit si moral in conformitate cu legile si morala

6. Cel care se obliga trebuie sa fie titularul dreptului- obiectul să constea într-un fapt

personal al celui ce se obligă, deoarece nu poate promite şi angaja fapta altuia, dar se poate

determina pe altul să încheie un act;

7. Pentru anumite categorii de acte obiectul trebuie sa constea intr-un fapt

personal al debitorului(ex. Intr-un contract de intretinere am ales pe vecina pt calitatile personale

si prestatia trebuie sa fie de la un anumit medic, avocat).

8. Pt actele translative de drepturi, cel ce se obligă să transmită un drept, trebuie să

fie titularul său

Conditiile valabilitatii cauzei actului juridic civil

Definitie. Cauza actului juridic civil.: obiectivul urmarit la incheierea unui act juridic

civil: cauza trebuie sa existe; cauza trebuie sa fie reala; cauza trebuie sa fie licita; cauza trebuie

sa fie morala

Noţiune. Prin cauză a actului juridic se înţelege scopul pentru realizarea căruia se încheie

un act juridic. Ea este un element de factură psihică, care determină consimţământul şi explică de ce

anume s-a încheiat actul juridic. Alături de consimţământ, cauza este un element al voinţei juridice,

care, în dreptul nostru este cârmuită de două principii Principiile dupa care se carmuieste cauza:

a) principiul libertăţii sau autonomiei voinţei juridice;

b) principiul priorităţii voinţei interne (reale) faţă de voinţa declarată.,

Elemente ale cauzei înţeleasă ca scop al actului juridic:

a) cauza abstractă (scopul imediat) şi

b)cauza concretă (scopul mediat).

Cerinţele şi proba cauzei. Pentru ca actul juridic să fie valabil, cauza acestuia trebuie să

răspundă următoarelor cerinţe: să existe, adică actul juridic să nu fie lipsit de cauză; să fie reală,

adică să nu fie falsă (întemeiată pe o credinţă greşită); să fie licită, adică să nu contravină legii sau

bunelor moravuri. Cât priveşte proba cauzei este de observat că prevederile NCC(Încheierea

contractului Art. 1239 Proba cauzei(1) Contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este

expres prevăzută.(2) Existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară.)instituie o

prezumţie de existenţă şi legalitate a cauzei. Aşa fiind, acela care susţine inexistenţa sau

nelegalitatea cauzei, trebuie să facă dovada lipsei sau nelegalităţii acesteia.

25

Forma ad validitatem-forma ceruta pentru insasi valabilitatea actului.

Definitie. Prin forma actului juridic civil, se intelege acea conditie care consta in

modalitatea de exteriorizare a manifestarii de vointa cu intentia de a crea, modifica sau stinge un

raport juridic civil concret. In sens restrans - prin forma actului juridic civil se desemneaza tocmai

modalitatea de exteriorizare a vointei juridice in sens larg - prin forma actului .. se desemneaza trei

cerinte de forma:1.forma ceruta pentru insasi valabilitatea actului - ad validitatem; 2.forma

ceruta pentru probarea actului - ad probative; 3.forma ceruta pentru opozabilitatea actului

fata de terte persoane.

Forma ceruta pentru insasi valabilitatea actului ad. validitatem.

Caracterele juridice ale acestei forme:

1. este un element constitutiv, esential al actului juridic - care atrage nulitatea absoluta

in caz de nerespectare; Forma ad validitatem este cerută în cazul actelor juridice solemne

2. este incompatibila cu manifestarea tacita de vointa - deoarece aceasta forma

presupune manifestarea expusa de vointa;

3. este exclusiva - Ea se concretizează, de cele mai multe ori, într-un înscris autentic –

ca în cazul donaţiilor -, sau într-un înscris sub semnătură privată, ca în cazul testamentului olograf.

Consensualismul. Actul juridic civil este cârmuit de principiul consensualismului,

potrivit căruia valabilitatea actului juridic nu este condiţionată de exprimarea consimţământului

într-o anumită formă specială. Totuşi, uneori, legea pretinde ca actul juridic să se încheie într-o

anumită formă, care poate fi cerută: pentru valabilitatea actului (ad validitatem); pentru dovada

actului (ad probationem); ori numai pentru a face opozabil actul faţă de terţi..

Aplicatii ale formei ad validitatem

Spre deosebire de vechea reglementare, NCC consacră în mod expres principiul

consensualismului prin dispoziţiile art. 1178 referitoare la libertatea formei şi ale art. 1240

privitoare la formele de exprimare a consimţământului. Ca atare, manifestarea de voinţă a părţilor

produce efecte juridice fără alte formalităţi speciale.

Exemple de contracte care se încheie valabil consensual:

– art. 1781„contractul de locaţiune;

art. 2013 „contractul de mandat”

Conditii ce trebuie respectate pentru asigurarea formei ad validitatem.

1. intregul act trebuie sa imbrace forma ceruta pentru valabilitatea sa; Forma cerută

pentru validitatea actului juridic este acea condiţie specială şi esenţială care presupune îndeplinirea

unor formalităţi prevăzute de lege, în absenţa cărora actul nu ar putea lua naştere în mod valabil.

2. actul aflat in interdependenta cu actul solemn trebuie sa imbrace si el forma

speciala; NCC prevede anumite situaţii în care forma scrisă este o condiţie de validitate, caz în care

inclusiv înscrisul sub semnătură privată este suficient pentru satisfacerea cerinţei legale, însă în

anumite cazuri este cerută forma înscrisului autentic.

3. actul care determina ineficienta unui act solemn trebuie, in principiu sa imbrace si

el forma speciala solemna. art. 1242 alin. 2.

Exemple de contracte pentru care este cerută forma scrisă ca şi condiţie de validitate:

- art. 1838 alin.(1)Contractul de arendare;

- art. 2282 Fideiusiunea-imprumut garantat;

Exemple de contracte pentru care este cerută forma autentică pentru validitatea

actului:

- art. 1244, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi

înscrise în cartea funciară;

- art, 1747, vânzarea unei moşteniri.;

- art. 1884 alin. (2) contractul prin care se înfiinţează o societate cu personalitate

juridică

26

- art. 2255 contractul de întreţinere.;

Efectele actului juridic civil-principiul fortei obligatorii. Aceste efecte constau în

naşterea modificarea sau stingerea unor raporturi juridice şi, implicit, a drepturilor şi obligaţiilor

care intră în conţinutul acestora. Efectele actelor juridice sunt cârmuite de trei principia:

1.Principiul forţei obligatorii; 2.Principiul irevocabilităţii;3.Principiul relativităţii efectelor

Principiul forţei obligatorii. Potrivit acestuia, în măsura în care a fost legal încheiat,

actul juridic se impune a fi respectat întocmai atât de către părţi cât şi de către instanţa de judecată

Altfel spus, dispoziţiile actului juridic civil sunt obligatorii, iar nu facultative. Acest principiu

este o consecinţă a teoriei autonomiei de voinţă, isi are temeiul in art.1270 NCC, unde

se dispune: „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante. Contractul

se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor oridin cauze autorizate de lege. Contractul

trebuie executat cu bună-credinţă.”O expresie a forţei obligatorii a actului juridic o reprezintă şi

posibilitatea ca acesta să fie modificat numai prin acordul părţilor

Forţa obligatorie a actului juridic civil depăşeşte însă cadrul strict al raporturilor dintre

părţi şi se impune atât legiuitorului, căruia nu-i este permis decât în cazuri excepţionale să intervină

asupra conţinutului acestuia, cât şi judecătorului care, chemat fiind să soluţioneze un litigiu

între părţi, este obligat să-i respecte clauzele şi să impună respectarea lor prin hotărârea pe care o va

da.

Excepţii. Excepţiile de la principiul forţei obligatorii reprezintă acele cazuri în care

efectele actului juridic se produc în alt mod decât cel convenit de părţi în cuprinsul clauzelor sale.

Aceste modificări involuntare ale efectelor actului juridic civil pot viza atât restrângerea forţei

obligatorii, cât şi extinderea acesteia.

Nulitatea actului juridic.

1.Ineficacitatea acutlui juridic civil. Prin ineficacitate se desemneaza toate acele situatii

in care din cauze concomitente sau subsecvente incheierii actului juridic civil acesta nu-si produce

efectele. Cea mai importanta sanctiune pt ineficacitate e NULITATEA– acea cauza de ineficacitate

care lipseste actului juridic civil de efectele contrare regulilor de conduita cuprinse in normele

juridice edictate pentru incheierea valabila a actului.

2.Noţiune. Nulitatea este sancţiunea civilă care desfiinţează, cu caracter retroactiv,

efectele unui act juridic încheiat cu

încălcarea unor dispoziţii legale cu caracter imperativ. Prin urmare, ori de câte ori se pune

problema nulităţii unui act juridic trebuie să ne raportăm la momentul încheierii unui act juridic.

Nulităţi absolute si nulităţi relative Criterii de clasificare in functie de interesul ocrotit:

1.Nulităţi absolute.Art. 1247(1) Sunt acelea care se impun datorită încălcării unor

dispoziţii legale care ocrotesc un interes precumpănitor public. Categoria nulităţilor absolute nu se

confundă cu aceea a nulităţilor totale, ceea ce înseamnă că pot exista nulităţi absolute şi totale, la fel

cum pot exista nulităţi absolute parţiale.

Principalele cazuri de nulitate absolută sunt: nerespectarea formei prevăzute de

lege, în cazul actelor solemne; încălcarea unei prohibiţii legale de a contracta care ocroteşte un

interes public; caracterul ilicit al cauzei sau obiectului actului juridic; lipsa consimţământului şi a

capacităţii de folosinţă, frauda la lege etc.

Regimul juridic. Nulitatea absolută se deosebeşte de cea relativă prin regimul

juridic diferit. Prin urmare între aceste două feluri de nulităţi nu există deosebiri de efecte, întrucât

şi una şi cealaltă desfiinţează retroactiv efectele actului juridic. Stabilirea regimului juridic al

nulităţii presupune a se da răspuns la următoarele întrebări: cine poate invoca nulitatea; dacă este

sau nu este prescriptibilă acţiunea în justiţie prin care se invocă nulitatea unui act; dacă poate fi

confirmat sau validat într-un alt mod actul sancţionat cu nulitate?. :

27

Îndreptăţirea de a invoca nulitatea absolută. Art 1247 alin (2), (3) nulitatea

absoluta poate sa fie invocata de catre orice persoana care are un interes legitim, chiar si din oficiu

de catre instanta sau procuror

Imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate absolută. Art 1249 alin (1) este

imprescriptibila; poate fi invocata oricand

Inadmisibilitatea confirmării actului nul absolut. Art 1247 alin (4). nu poate sa fie

acoperita prin confirmare Totodată, atât legislativ cât şi doctrinar şi jurisprudeţnial se pot semnala

cazuri în care un act juridic sancţionat cu nulitate absolută este validat prin îndeplinirea unei cerinţe

legale, ulterior încheierii lui. Este, de exemplu, cazul împlinirii vârstei matrimoniale, după ce

căsătoria a fost deja încheiată.

.

2.Nulităţi relative. Art. 1248(1) Sunt acelea care se impun datorită încălcării unor

dispoziţii legale cu caracter imperativ, prin care se ocroteşte un interes precumpănitor privat.

Categoria nulităţilor relative nu se confundă cu aceea a nulităţilor parţiale, deoarece pot exista

nulităţi relative totale, la fel cum pot exista nulităţi relative parţiale.

Principalele cazuri de nulitate relativă sunt: vicierea consimţământului; încheierea

actelor juridice cu nerespectarea regulilor privind reprezentarea incapabililor şi încuviinţarea actelor

celor cu capacitate restrânsă; nesocotirea unei prohibiţii de a contacta instituită în vederea protejării

unui interes personal, etc.

Regimul juridic se referă la aceleaşi trei aspecte.

Îndreptăţirea de a invoca nulitatea relativă. Art. 1248 alin(2) (3) nulitatea relativa poate

fi invocata doar de catre persoana al carui interes a fost vatamat. (Aşa, de exemplu, în cazul în care

anulabilitatea actului este determinată de vicierea consimţământului uneia dintre părţi, numai

această parte va fi în măsură să ceară anularea actului,)şi de către instanţa de judecată ,din oficiu

Acţiunea în nulitate relativă este prescriptibilă. Art 1249 alin (2) poate fi invocata

doar in interiorul termenelor de prescriptie extintiva

Actul sancţionat cu nulitate relativă poate fi confirmat. Art. 1247(1) poate fi

acoperita prin confirmare

Confirmarea se poate face de către persoana îndreptăţită să invoce nulitatea şi are ca efect

validarea actului, care nu mai poate fi atacat cu o acţiune în anulare. Întrucât confirmarea presupune

o manifestare de voinţă a celui care o face şi întrucât produce efecte juridice, respective

consolidează actul confirmat, ea este, la rândul ei, un act juridic. Ca atare, confirmarea trebuie să

întrunească cerinţele generale de valabilitate ale actelor juridice şi să fie făcută cu intenţia de a

confirma actul anulabil. Această intenţie se poate manifesta expres, prin întocmirea unui înscris

constatator al actului confirmativ, dar ea poate fi manifestată şi tacit şi poate rezulta din executarea

voluntară a actului juridic de către cel îndreptăţit să invoce nulitatea, după ce acesta a luat

cunoştinţă despre existenţa cauzei de nulitate. Ca act juridic, confirmarea prezintă următoarele

caractere: este un act unilateral, întrucât nu presupune şi acceptul celeilalte părţi a actului

confirmat; este un act abdicativ, întrucât cel care face confirmarea renunţă practic la dreptul de a

mai ataca actul; este un act consensual, întrucât nu se cere îndeplinirea vreunei condiţii speciale

de formă pentru valabilitatea sa; este un act declarativ întrucât îşi produce efectele de la data

încheierii actului confirmat şi nu de la data când confirmarea a fost făcută.

Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii. Efectele nulităţii. Efectele nulităţii sunt

aceleaşi, indiferent dacă ea este absolută sau relativă şi constau în suprimarea, de regulă,

retroactivă a efectelor actului juridic. Prin urmare: dacă actul nu a fost executat şi nulitatea este

invocată, acel act nu îşi va mai putea produce efectele; dacă efectele actului s-au produs, întrucât

prestaţiile părţilor sau a uneia dintre ele au fost executate, acestea se restituie; dacă părţile, în

temeiul drepturilor dobândite prin actul juridic nul sau anulabil, au încheiat, la rândul lor, acte

28

juridice şi au constituit anumite drepturi în favoarea terţilor, acestea se vor desfiinţa odată cu

desfiinţarea drepturilor părţilor.

Principiul retroactivităţii, carmuieste efectele nulităţii: actul nul sau anulabil să fie

privit şi tratat ca şi cum nu ar fi fost încheiat. Art. 1254 Din acest principiu decurg altele două şi

anume:

-principiul repunerii părţilor în starea anterioară (restitutio in integrum) Art. 1254

-principiul desfiinţării actelor subsecvente, actele încheiate cu terţii de către părţile

actului juridic nul. 1254

De la aceste principii se cunosc o seamă de excepţii. Astfel:

-în cazul actelor cu executare succesivă – care se execută printr-o prestaţie continuă

sau printr-un şir de prestaţii succesive -, nulitatea operează numai pentru viitor, efectele deja

produse nu se desfiinţează.

-în cazul în care partea obligată la restituirea unei prestaţii primite este de bună-

credinţă, ea este îndreptăţită să păstreze fructelor bunului pe care îl restituie– în temeiul Art.

948..

-dacă acela care este obligat la restituirea unui bun dobândit printr-un act juridic

nul, a încheiat cu terţii acte de conservare sau de administrare a bunului, ele nu se vor

desfiinţa fiindcă sunt profitabile acestuia, indiferent în posesia cui el se află.

29

PRESCRIPTIA EXTINCTIVA

Definitie. Art. 2500 Prescripţia extinctive e acea sanctiune de drept civil care consta in

stingerea dreptului la actiune in sens material daca nu a fost exercitat in termenul stabilit de lege.

Reglementarile prescriptiei extinctive. art. 2515.,,

prescripţia extinctivă este reglementată prin lege”

-Art 2501 sunt supuse PE actiunile ce au obiecte patrimoniale, daca legal nu se

dispune altfel

-Art 2502 sunt imprescriptibile cele care ocrotesc un interes public/ cele

nepatrimoniale;

-Art 2503 stingerea dreptului la acţiune pt un drept subiect principal se stinge pt

drepturile e accesorii;

-Art 2505 prescriptia nu impiedica recuperarea creantei;

-Art 2506 prescriptia nu opereaza de plin drept;

-Art 2512 poate fi opusa numai de cel in folosul caruia curge,personal/prin

reprezentanti;

-Art 2514 poate fi opusa si de codebitorii unei obligatii solidare;

-Art 2515 admite psibilitatea încheierii de convenţii privitoare la prescripţie, respectand

anumte condiţii/ limite Principiile prescriptiei extinctive

1. odata cu stingerea dreptului la actiune privind un drept subiectiv principal se stinge si

dreptul la actiune privind drepturile subiective accesorii, exceptand cazurile care prin lege se

dispune altfel;

2. in cazul in care debitorul este obligat la prestatii succesive, dreptul la actiune, se

stinge separat pentru fiecare dintre aceste prestatii;

Domeniul prescripţiei extinctive. Art 2516

1.Domeniul prescripţiei extinctive încadrul drepturilor de creanţă˝

precizează fapul că, de principiu, drepturile de creanţă( respectiv acele drepturi

subiective patrimoniale în virtutea cărora subiectul activ, denumit creditor, poate

pretinde subiectului pasiv, denumit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva,)

sunt supuse prescripţiei extinctive Art2501. Nimeni neputând fi legat juridic nelimitat.

Astfel, deşi titularul dreptului subiectiv pierde, prin efectul prescripţiei extinctive,

posibilitatea de a obţine, prin constrângere, executarea obligaţiei corelative, el poate totuşi

să primească prestaţia dacă aceasta este executată voluntar de către debitor Art2501. Pe de

altă parte, debitorul care a executat obligaţia Art 2506 după ce dreptul la acţiune al

creditorului s­a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării

nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit. Amintim, cu titlu exemplificativ numai

câteva dintre aplicaţiile principiului prescriptibilităţii acţiunilor personale care ocrotesc

drepturile de creanţă : acţiunea oblică Art. 1.561., acţiunea revocatorie Art. 1.564, cererea

30

de executare a unui antecontract de vânzare­cumpărare, cererea în restituirea îmbogăţirii

fără justă cauză, etc.

2.Domeniul prescripţiei extinctive în domeniul depturilor reale˝

-Art 2502 imprescriptibilităţii dreptul de proprietate, uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi

superficie.

-Art 2503 stingerea dreptului la acţiune pt un drept subiect principal se stinge pt

drepturile e accesorii; gajul, ipoteca,

-Art 2504 debitorul este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune se stinge

separat ( renta viageră regimul prescriptibilităţii acţiunilor prin

care se realizează protecţia acestora (acţiunea ipotecară, acţiunea

în revendicare a creditorului gajist), fiind în principiu subordonat prescriptibilităţii sau

imprescriptibilităţii drepturilor de creanţă principale. ,

3.Domeniul prescripţiei extinctive pentru drepturi subiective

nepatrimoniale: în cadrul drepturilor intelectuale˝, tratează problematica imprescriptibilităţii

dreptului la acţiune; în cadrul drepturilor personalităţii˝ consacră principiul

imprescriptibilităţii dreptului la acţiune privind drepturile personalităţii,

5.Probleme speciale privind domeniul prescripţiei extinctive­ cu toate că,

regula generală, aşa cum am putut observa în secţiunile precedente este cea a prescriptibilităţii

drepturilor reale şi a drepturilor de creanţă şi a imprescriptibilităţii drepturilor

personale nepatrimoniale, excepţiile fiind de strictă interpretare şi aplicare în ambele categorii

amintite. Astfel de situaţii sunt următoarele : situaţia libertăţilor sau a facultăţilor civile; apărarea

dreptului subiectiv civil pe calea excepţiei; prescripţia extinctivă şi nulitatea actului

juridic civil; acţiunea în constatare; acţiunile mixte şi dualitatea de acţiuni; etc

TERMENUL GENERAL DE PRESCRIPTIE EXTINTIVA termenul general - se aplica

in toate situatiile in care legea nu prevede un alt termen. Termenul general de 3 ani Art. 2517, dar

instituie în acelaşi timp şi termene de 10 ani, de 2 ani, de 1 an. .

Termenul de prescripţie extinctivă reprezinta intervalul de timp

stabilit de lege înăuntrul căruia dreptul de acţiune în sens material trebuie exercitat sub sancţiunea

pierderii lui; acel termen care este aplicabil tuturor acţiunilor prescriptibile, chiar şi

acelora pentru care legea nu prevede un anumit termen şi ori de câte ori nu­şi găseşte aplicarea

un termen special într­un anumit caz concret.

De lege lata, există destul de numeroase termene de prescripţie, instituite de legiuitor,

însă multe din ele sunt inutile, în condiţiile existenţei unui termen general de prescripţie de 3 ani

suficient de lung pentru a asigura o protecţie reală a intereselor aflate in divergenţă:

pe de o parte interesul titularului de a avea un timp suficient de lung pentru a acţiona în

mod efectiv, iar pe de altă parte, interesul celui în favoarea căruia curge prescripţia de a nu

fi expus un timp prea îndelungat unor pretenţii socotite de el ca nefondate ori demult uitate,

TERMENELE SPECIALE DE PRESCRIPTIE EXTINTIVATermenele

speciale de prescripţie extinctivă sunt acele termene stabilite pentru anumite categorii de acţiuni

sau numai pentru anumite

acţiuni care derogă de la termenele generale.Termenele speciale (Art.2518–2521NCC–

termene speciale)

Termenul de prescripţie de 10 ani. Art. 2.518.

1. drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse altui

termen de prescripţie;

2. repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de

barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori agresiuni sexuale comise contra unui minor

sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa;

31

3. repararea prejudiciului adus mediului înconjurător.

Termenul de prescripţie de 2 ani Art. 2519 1.dreptul la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare

2.dreptul la acţiune privitor la plata remuneraţiei cuvenite intermediarilor pentru serviciile

prestate în baza contractului de intermediere.

Termenul de prescripţie de un an. Cazuri: Art. 2520 1. profesioniştilor din

alimentaţia publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe care le prestează;2. profesorilor,

institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, cu ziua sau cu luna;3. medicilor,

moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau medicamente; 4. vânzătorilor cu

amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor livrate;5. meşteşugarilor şi artizanilor,

pentru plata muncii lor;6. avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata onorariilor şi cheltuielilor.

Termenul de prescripţie se va calcula din ziua rămânerii definitive a hotărârii sau din aceea a

împăcării părţilor ori a revocării mandatului. În cazul afacerilor neterminate, termenul de

prescripţie este de 3 ani de la data ultimei prestaţii efectuate;7. notarilor publici şi executorilor

judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor.

Termenul prescripţiei se va socoti din ziua în care aceste sume au devenit exigibile;8. inginerilor,

arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin.

Termenul prescripţiei se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea.(2) În toate cazurile,

continuarea lecţiilor, serviciilor, furniturilor, actelor sau lucrărilor nu întrerupe prescripţia pentru

sumele scadente; Art. 2521(1) Se prescrie prin împlinirea unui termen de un an şi dreptul la

acţiune privitor la restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un spectacol care nu a

mai avut loc.(2) De asemenea, dacă prin lege nu se dispune altfel, se prescrie prin împlinirea unui

termen de un an şi dreptul la acţiunea izvorâtă dintr-un contract de transport de bunuri terestru,

aerian sau pe apă, îndreptată împotriva transportatorului.(3) În cazul prevăzut la alin. (2),

termenul de prescripţie este de 3 ani, atunci când contractul de transport a fost încheiat spre a fi

executat succesiv sau, după caz, combinat, cu acelaşi mijloc de transport sau cu mijloace de

transport diferite.

Ipoteze privind inceputul prescripţiei extinctive.

Regula generala Art. 2523 privind începutul prescripţiei extinctive, având ca

obiect dreptul la acţiune, şi anume aceea că prescripţia începe să curgă la data naşterii

dreptului material la acţiune. Această regulă (generală) îşi găseşte aplicarea practică ori de câte ori

nu se aplică o regulă specială, stabilită pentru un anumit caz particular..

Regulile speciale vor trebui aplicate, însă numai situaţiilor pentru care acestea au

fost instituite, nefiind permisă extinderea aplicării lor şi la alte cazuri.

Trebuie reţinută următoarea enumerare a situaţiilor care constituie reguli

speciale privind începutul prescripţiei extinctive:

-Art. 2524 pentru dreptul afectat de un termen suspensiv ori de o condiţie suspensivă,

prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data împlinirii ori realizării condiţiei.

-Art 2528 în cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită şi în

cazurile asimilitate, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia

să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, sau de la expirarea termenulu prevăzut de lege

-Art. 2529 prescripţia acţiunii în declararea nulităţii relative începe să curgă din

momente diferite, în funcţie de cauza de nulitate relativă

-Art. 2530 prescripţia dreptului la acţiune privind viciile aparente şi viciile ascunse ale

unui lucru, ale unei lucrări ori ale unei construcţii începe să curgă de la data descoperirii

viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea termenului de garanţie pentru aceste vicii

-Art. 2531; şi alte situaţii speciale.

32

Suspendarea prescripţiei extinctive.

-Art. 2532 suspendarea intervine in anumite cazuri prevazute de lege si opreste curgerea

termenului; Face vorbire despre instituţia suspendării prescripţiei, fiind definită ca: acea

modificare a cursului prescripţiei care constă în oprirea, de drept, a curgerii

termenului de prescripţie pe timpul cât durează situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în

imposibilitate de a acţiona pe titularul dreptului la acţiune. Instituţia analizată – suspendarea

prescripţiei extinctive

-Art. 2534 efectele suspendarii(1) dupa incetarea cauzei de suspendare prescriptia isi

reia cursul urmand sa se socoteasca la termeni si intervalul de timp scurs inainte de ivirea

cauzei de suspendare. -Art.2534(2) instituie un efect special al suspendării prescripţiei extinctive în sensul în

care prescripţia nu se va îndeplini totuşi înainte de expirarea

unui termen de 6 luni, socotit de la data încetării cauzei de suspendare, cu

excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen

de 1 lună de la suspendare

-Art.2535 reglementează instituţia beneficiul suspendarii-poate fi invocata numai de

partea care a fost impiedecata sa faca acte de intrerupere(la intrerupere, prescriptia e luata de la

inceput)

-Art. 2536 extinderea efectului- Suspendarea prescripţiei faţă de debitorul principal ori

faţă de fideiusor produce efecte în privinţa amândurora).

-Art. 2532 NCC cauze de suspendare. Cazurile generale de suspendare a prescripţiei

Prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă:1. între soţi, cât timp

durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt; 2. între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de

capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori între curatori şi cei pe care îi

reprezintă, cât timp durează ocrotirea şi socotelile nu au fost date şi aprobate; 3. între orice

persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează

bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat

şi socotelile nu au fost date şi aprobate; 4. în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu

capacitate de exerciţiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de

cazurile în care există o dispoziţie legală contrară; 5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde

creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea acesteia; 8. în cazul în care titularul dreptului sau

cel care l-a încălcat face parte din forţele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de

mobilizare sau de război. Sunt avute în vedere şi persoanele civile care se găsesc în forţele armate

pentru raţiuni de serviciu impuse de necesităţile războiului; 9. în cazul în care cel împotriva căruia

curge sau ar urma să curgă prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de

întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare; forţa majoră, când este temporară, nu

constituie o cauză de suspendare a prescripţiei decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de

expirarea termenului de prescripţie;10. în alte cazuri prevăzute de lege.pct.Alături

de cazurile de suspendare deja cunoscute şi devenite astfel tradiţionale, NCC consacră şi

alte cazuri, a căror utilitate practică este incontestabilă. Este vorba mai ales

de ipoteza negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor

dintre părţi (Art. 2532 6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale

amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni

înainte de expirarea termenului de prescripţie); ori aceea a unei proceduri prealabile legale

ori administrative în vederea soluţionării pe cale extrajudiciară a litigiului (art.2532 pct.7 în

cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să

folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de

împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul

33

acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau

contract nu s-a stabilit un alt termen;)

Întreruperea prescripţiei extinctive stabileşte că întreruperea

prescripţiei extinctive reprezintă acea modificare a cursului prescripţiei care constă în

ştergerea prescripţiei începute înainte de ivirea unei cauze întreruptive şi începerea unei

prescripţii extinctive noi. Intreruperea prescriptiei extinctive=Acea cauza modificatoare a cursului

prescriptiei extinctive care sterge prescriptia inceputa inainte de aparitia cauzei de intrerupere;

Art. 2537 Cazurile de întrerupere a prescripţiei Prescripţia se întrerupe: printr-un

act voluntar de executare sau prin recunoasterea in orice alt mod a dreptului a carui actiune se

prescrie, recunoastere facuta de catre cel in folosul caruia curge prescriptia; prin introducerea unei

cereri de chemare in judecata;prin constituirea ca parte civila in faza de urmarire penala sau in

fata instantei; prin orice alt act prin care cel in folosul caruia curge prescriptia este pus in

intarziere; în alte cazuri prevăzute de lege.

Art. 2539Cererea de chemare în judecată sau de arbitrare. (1) În cazurile prevăzute

la Art. 2537 pct. 2 şi 3, prescripţia este întreruptă chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ

de jurisdicţie ori de urmărire penală necompetent sau chiar dacă este nulă pentru lipsă de

formă.(2)Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea a renunţat la ea, nici dacă

cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă; în termen de

6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o

nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea(3)Prescripţia nu este întreruptă

nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-a pierdut puterea executorie prin împlinirea

termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită. În acest caz însă, dacă dreptul

de a obţine obligarea pârâtului este imprescriptibil sau nu s-a prescris încă, se va putea face o

nouă cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, fără a se putea opune excepţia autorităţii de

lucru judecat.(4)Dispoziţiile prezentului articol se aplică,în mod corespunzător şi atunci când

prescripţia a fost).

Amintim totodată că în prezent Codul de procedură civilă reglementează

întreruperea prescripţiei dreptului de a începe executarea silită. Întreruperea prescripţiei

este justificată de împrejurări legate de încetarea stării de pasivitate a titularului dreptului

la acţiune şi încetarea debitorului de a se împotrivi executării obligaţiei sale.

Aceste două premize fac ca prescripţia extinctivă să nu mai producă efecte.

Repunerea în termenul de prescripţie”Repunerea în termen reprezintă beneficiul

acordat de lege titularului dreptului la acţiune care, din motive temeinice, nu a putut

declanşa acţiunea înăuntrul termenului de prescripţie, astfel că organul de

jurisdicţie este îndreptăţii să soluţioneze, în fond, cererea de chemare in judecată, deşi

a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripţie.

Astfel, repunerea în termen reprezintă un beneficiu, dar în acelaşi

timp constituie şi o piedică în calea producerii efectelor prescripţiei. Ea conferă prescripţiei un

caracter real, adică de a nu produce efect sancţionator ori de câte ori titularul

dreptului la acţiune nu este în culpă.

Instituţia repunerii în termen fost menţinută de NCC ( Art. 2522 Repunerea în

termenul de prescripţie(1) se acorda doar pentru motive temeinice.(2) solicitarea trebuie sa fie

facuta in temen de 30 de zile de la data la care persoana a cunoascut sau trebuia sa cunoasca

incetare motivelor care au determinat depasirea termenului de prescriptie)

suprimându­se doar dreptul organului de jurisdicţie de a dispune repunerea în termen din oficiu.

34

Spre deosebire de cauzele de suspendare şi de întrerupere ale prescripţiei extinctive,

care sunt indicate expres şi limitativ de lege,cauzele de repunere în termen nu sunt menţionate

de lege fiind lăsate la libera apreciere

a organului de jurisdicţie căruia i se solicită sau care dispune din oficiu repunerea în

termen. Această libertate apare însă îngrădită prin folosirea de către textul legal a calificării

„temeinice” raportată la noţiunea de „cauze justificative”,

menite să restrângă sfera de aplicare a instituţiei şi să atragă atenţia asupra caracterului ei

excepţional.

35

Bibliografie obligatorie:

• Carmen Tamara Ungureanu, Drept civil. Partea generala.Persoanele, Editura: Hamangiu,2016

• Luiza-Cristina Gavrilescu, Drept civil. Partea generala, Editura Universul Juridic, 2015

Bibliografie facultativa:

• Petrica Trusca, Andrada Mihaela Trusca, Drept civil. Partea generala, Editura Universul Juridic,

2015

• Munteanu Cornelia, Ungureanu Ovidiu, Drept civil. Persoanele-in reglementarea noului Cod

civil, Editia a 2-a revazuta si adaugita, Editura. Hamangiu, 2012

• Titus Prescure, Roxana Matefi, Drept civil. Partea generala.Persoanele, Editura: Hamangiu,2012

• Gabriel Boroi, Liviu Stanciulescu, Institutii de drept civil in reglementarea noului Cod civil.

Partea generala, drepturi reale, obligatii, contracte, succesiuni, Editura Hamangiu, 2012

• Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generala. Conform Noului

Cod Civil-ED 2-a, Editura. Hamangiu, 2012

• Reghini Ionel, Serban Diaconeescu, Paul Vasilescu, Introducere in dreptul civil, Editura.

Hamangiu,2013