UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT

ŞCOALA DOCTORALĂ

PUTEREA CONSTITUANTĂ

REZUMAT

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

Prof.univ.dr. Cristian IONESCU

DOCTORAND:

ALEXE I. Andreea Ana-Maria

(Stănciulescu)

Craiova

2018

§1. Tema de cercetare

Puterea constituantă reprezintă unul dintre conceptele fundamentale ale

dreptului constituțional. Apărut inițial ca urmare a mișcărilor revoluționare

timpurii, conceptul a reprezentat fundamentul legitimării revoluției și elaborării

constituției. Prin putere constituantă înțelegem competența, puterea (ca

voință) de a elabora o Constituție nouă sau de a o revizui pe cea existentă.

Importanța temei de cercetare rezultă din necesitatea înțelegerii

procesului constituant și legitimării legii fundamentale. Înțelegerea acestui concept

este vitală pentru identificarea fundamentului ordinii juridice şi politice, actul

constituant fiind responsabil de provocarea unei fuziuni între concepția politică și

cea juridică a conceptului de Constituție: practic este momentul în care se produce

o transpunere în formă juridică a unei ordini politice și, astfel, ordinea politică este

percepută ca ordine juridică.

Lucrarea de cercetare este structurată în trei părți: în prima parte am

analizat teoria generală a puterii constituante, în cea de-a doua parte am urmărit,

din perspectiva dreptului comparat, experiențele constituante din Statele Unite ale

Americii, Franța și Germania, iar în cea de-a treia parte am avut în vedere

experiențele constituante românești, manifestarea voinței constituante a poporului

român în elaborarea constituțiilor naționale.

Teoria generală a puterii constituante ne permite să înțelegem ex ante

procedura constituantă și procesul ştiințific prin care materia brută, nenormativă se

transformă în normă constituțională. Astfel, la finalul primei părți din această

lucrare de cercetare vom putea analiza momentul constituant ex post, o activitate

necesară pentru o analiză critică a disfuncționalităților care ar putea vulnerabiliza

întregul proces. Cercetarea se completează cu experiențele constituante analizate în

partea a II-a, unde am ales, pentru a ilustra diferite cauze care determină apariția

manifestării puterii constituante, experiențe constituante care să ilustreze aspectele

teoretice analizate în prima parte a lucrării, astfel: am avut în vedere contextul și

procedura constituantă care au stat la baza elaborării primei constituții scrise din

lume, Constituția Statelor Unite ale Americii, dar și experiența constituantă

franceză și germană.

În cea de-a treia parte a acestei lucrări am avut în vedere experiențele

constituante românești, manifestarea voinței constituante a poporului român în

elaborarea proiectelor de constituție și a constituțiilor naționale.

Analiza acestor exemple ne permite să identificăm actorii puterii

constituante în economia procesului constituant şi evidențierea rolului lor. Întregul

demers este acela de a identifica modalitatea prin care constituția, produsul final al

procesului constituant reprezintă voința constituantă a poporului.

Pentru a justifica necesitatea unei analize asupra conceptului de putere

constituantă vom expune câteva repere legate de evoluția acestuia. Puterea

constituantă este un concept modern, care își are originile în gândirea medievală și

desemnează ca sursă a autorității politice poporul. Conceptul derivă din mişcările

revoluţionare iluministe din secolul al XVIII-lea şi constă în recunoaşterea că sursa

autorităţii politice provine din voinţa poporului şi acceptarea ideii că legea

fundamentală este o creaţie a acestuia; în felul acesta, constituţia devine un

instrument juridic, este o expresie a puterii constituante a poporului de a stabili

prin diverse aranjamente instituţionale modalitatea prin care acesta să fie guvernat.

Cu toate că Sieyès a fost primul în zona europeană care a conceptualizat

termenul de putere constituantă, cu un an mai devreme, în 1787, în Statele Unite

ale Americii deja acest concept îşi găsise materializarea în Constituţia adoptată în

urma Convenţiei de la Philadelphia. Ideea de constituție scrisă care să provină

dintr-o voință suverană a poporului a fost fundamentată teoretic prin eseurile

Federaliştilor. Aceștia au avut ca bază de documentare teoriile contractualiste şi

concepţia separării celor trei puteri a lui Montesquieu. Astfel, până la Sieyès, deja

în Statele Unite exista o Constituţie extrem de modernă şi democrată pentru acele

vremuri, unde voinţa poporului a fost cea care a impus o nouă formă de guvernare.

Cu toate că noţiunea de putere constituantă pare simplă, vom vedea în cele

ce urmează că este un concept complex care presupune o analiză atentă a evoluţiei

acestuia şi a diverselor valenţe pe care le poate avea, de aceea putem vorbi despre o

teorie generală a puterii constituante.

Această teorie presupune un discurs interdisciplinar care are în vedere

analiza conceptului atât din punctul de vedere al metafizicii ştiinței politice, cât şi

al dreptului constituțional modern. Doctrina germană1 numeşte conceptul de putere

constituantă ca fiind un „Grenzbegriff”, un concept aflat la limită între sfera legală

şi forma pe care o îmbracă regimul politic, fiind puternic disputat între domeniul

juridic constituţional și cel politic.

Pentru a înțelege mai bine semnificația conceptului de putere constituantă,

am avut în vedere modul în care conceptul a fost receptat în diferite curente de

gândire juridico-filozofice, precum: a) normativism, b) decizionism şi c)

relaţionism.

Teoria puterii constituante, considerată o temă esențială a teoriei

constituționale, reprezintă și o temă extrem de controversată. Astfel, am remarcat

opinii care neagă existența puterii constituante originare2. Aceste negări ale puterii

1 În special C. Schmitt, Political Theology: Four chapters on the concept of souveranity, op.

cit., şi E.W. Böckenförde, Staat, Verfassung, Demokratie: Studien zur Verfassungstheorie und

zum Verfassungsrecht, Frankfurt, 1992.

2 A se vedea, inter alia, E. Sur, Le pouvoir constituant n`existe pas, în Mélanges en l`honneur

de Georges Lavroff, Dalloz, Paris, 2005; O. Calya, L`obscure théorie du pouvoir constituant

constituante originare sunt: fie ca urmare a ravagiilor pozitiviste, dar nu

întotdeauna argumentele care stau în spatele acestor afirmații pot fi justificate doar

de tendințele pozitiviste; fie ca urmare a perioadelor de acalmie constituţională,

când problematica originilor Constituției este considerată o veritabilă metaforă a

misterului şi are tendința de a fi abandonată. Literatura americană este un exemplu

relevant în acest sens, fiind săracă în ultimele decenii în dezbateri care să constate

existența acestei puteri; practic, evoluția doctrinară a conceptului este invers

proporțională cu longevitatea Constituției.

În prezent, în materie de analiză a puterii constituante, atenția se

concentrează pe revizuirea constituțională și anume, pe analiza limitelor puterii

constituante derivate. Un element extrem de dezbătut din teoria generală a puterii

constituante fiind reprezentat de inserarea în textele noilor Constituții a aşa-

numitelor „norme supraconstituționale” sau „clauze intangibile”. Aceste aspecte au

fost analizate pe larg în cadrul prezentei lucrări de cercetare.

§2. Scopul și obiectivele urmărite

Scopul urmărit prin conceperea și elaborarea lucrării de cercetare a fost de a

identifica diferite abordări teoretice cu privire la modalitatea de înțelegere a

conceptului de putere constituantă și analiza diferitelor experiențe constituante atât

prin raportare la dreptul comparat cât și la cel național.

În activitatea de cercetare ştiinţifică, principalele obiective urmărite și atinse

au fost:

- urmărirea evoluției istorice a conceptului de putere constituantă;

originaire au l`illusion d`une identité souveraine inaltérable, în Mélanges en l`honneur de

Michael Troper, Economica, Paris, 2006.

- identificarea și explicarea caracteristicilor comune și a diferențelor între

teoriile analizate;

- clarificarea diferențelor dintre concepția formală și cea materială despre

puterea constituantă;

- stabilirea diferențelor dintre conceptele de: putere constituantă originară și

putere constituantă derivată; putere constituantă și puteri constituite;

- determinarea naturii juridice și a caracterelor conceptelor analizate;

- elucidarea conceptelor și principiilor utilizate în dreptul constituțional prin

raportare la conceptul de putere constituantă, și anume: suveranitatea națională,

suveranitatea populară, legitimitate, principiul supremației constituției și principiul

reprezentării;

- stabilirea distincției dintre puterea constituantă și puterea legislativă;

- clarificarea relației dintre putere constituantă, constituționalismul și regim

democratic;

- determinarea titularului puterii constituante;

- identificarea limitelor formale și materiale ale conceptului;

- analiza procesului istoric de apariție a constituției;

- identificarea procesului constituant și a actorilor implicați în această

procedură;

- clarificarea conceptelor de legalitate /legitimitate în analiza conceptului de

putere constituantă;

- identificarea funcțiilor puterii constituante;

- identificarea etapelor procedurii constituante;

- evidenţierea rolului Adunării Constituante în economia discursului

constituant;

- analizarea experiențelor constituante din perspectiva dreptului comparat,

distincția dintre accepțiunea americană și cea franceză și germană în analiza

conceptului de putere constituantă;

- determinarea voinței constituante a poporului român în elaborarea

proiectelor de constituție și a constituțiilor naționale;

§3. Metodologia cercetării

În vederea atingerii scopului şi obiectivelor propuse prin tema aleasă, în

procesul elaborării prezentei lucrări, am realizat o documentare aprofundată a

literaturii de specialitate. Astfel, am studiat și analizat opiniile doctrinare din

numeroase lucrări de specialitate – tratate, cursuri, monografii, articole de revistă –

din ţară şi din străinătate.

În literatura de specialitate străină - americană, franceză și germană - am

putut observa o preocupare intensă pentru analiza acestei tematicii. Teoretizarea

conceptului aparține fondatorilor constituției americane, iar dezvoltarea acestuia

aparține juriștilor francezi și mai târziu, celor germani. Datorită numărului mare de

teze de doctorat publicate în străinătate, dar și de monografii și studii de

specialitate dedicate acestei teme, în prima parte a lucrării sunt evidențiate, mai

mult, comentariile doctrinarilor străini în scopul fundamentării şi argumentării

teoriei generale a puterii constituante. Având în vedere aceste aspecte, dar și a

faptului că terminologia de specialitate nu este unitară, uneori, am preferat să redau

unele opinii doctrinare și în limba în care acestea au fost redactate, însoțite de o

traducere personală.

În cea de-a doua parte a lucrării am analizat experiențele constituante care să

corespundă principalelor momente în care putem vorbi de manifestarea puterii

constituante. Aceste momente sunt în strânsă legătură cu diferite evenimente

sociale și politice interne şi internaționale care au avut loc în evoluția istorică a

unui stat, iar acestea pot fi grupate în: momente constituante determinate de o

revoluție, de schimbarea regimului politic sau de formare a unui stat și în această

ultimă situație avem în vedere atât crearea noului stat ca urmare a unui act al

suveranității naționale cât și ca urmare a unui efort internațional.

Astfel, am ales pentru analiză: elaborarea și adoptarea primei constituții

scrise, Constituția Statelor Unite ale Americii, apoi, datorită numărului mare de

constituții adoptate și a particularităților sistemului constituțional francez am avut

în vedere experiențele constituante franceze, urmărind, totodată, și dezvoltările

aduse de doctrină în teoretizarea conceptului de putere constituantă. Analiza

experiențelor constituante germane a urmărit procesul constituant al adoptării

Constituției de la Weimar, dar, mai ales, a avut drept scop situația particulară pe

care a reprezentat-o adoptarea legii fundamentale a Republicii Federale Germania

din 23 mai 1949, situație care a determinat adoptarea unei constituții printr-un efort

internațional.

În vederea realizării acestor analize am avut în vedere literatura de

specialitate străină specifică fiecărui stat, pe care am completat-o, unde a fost

posibil, cu material doctrinar român. Am avut în vedere atât lucrări de istorie

constituțională, cât și studii de drept constituțional deoarece pentru determinarea

contextului adoptării constituției și a conceptului de putere constituantă, este

relevant modul în care este înțeleasă relația dintre stat – voință constituantă –

Constituție în doctrina vremii.

În cea de-a treia parte a lucrării am urmărit conturarea voinței constituante

românești începând cu reformele și proiectele constituționale din a doua jumătate a

secolului al XVIII-lea, apoi am urmărit și analizat procedura adoptării constituțiilor

naționale prin raportare la conceptele teoretizate în prima parte a lucrării. În

vederea realizării acestei analize am utilizat atât studiile de istorie constituțională și

de drept constituțional, cât și dezbaterile din Adunările Constituante și

documentele istorice relevante.

Pentru valorificarea materialului doctrinar, român şi străin, am utilizat

metodele deja consacrate ale cercetării ştiinţifice a fenomenelor juridice:

a) Metoda comparativă - esențială în construirea tipologiilor juridice și a

clasificărilor, a fost utilizată pentru a realiza în prima parte a lucrării o teorie

generală a puterii constituante. Astfel, pornind de la diferitele experiențe

constituante și de la opiniile exprimate în doctrina de specialitate am extras

anumite caracteristici comune care au permis crearea unei etapizări în cadrul

procesului constituant.

b) Metoda istorică – a fost utilizată atât pentru analiza conceptului de putere

constituantă în perspectiva evoluției sale istorice, cât și pentru analiza experiențelor

constituante. În realizarea lucrării doctorale am pornit de la ideea că dispozițiile

constituționale nu pot fi înțelese fără analiza voinței constituante care a stat la baza

adoptării acestora și fără o raportare la contextul social-istoric, astfel, pe baza unor

date istorice am realizat reconstrucția procedurii constituante și am evidențiat cu

fiecare ocazie particularitățile.

c) Metoda logică – care cuprinde totalitatea procedeelor și operațiunilor

metodologice și gnoseologice specifice a fost utilizată în vederea sintetizării

punctelor de vedere ale autorilor menţionaţi cu privire la tema analizată, precum şi

în expunerea concluziilor proprii;

d) Metoda sociologică oferă o direcție de cercetare pentru cunoașterea realității

juridice. Dreptul este o realitate socială, iar regulile de drept au importante

consecinţe în evoluția socială şi politică a societății. Referindu-ne la problema

legitimității puterii, remarcăm faptul că puterea constituantă nu trebuie să se

impună prin forță, ci prin acceptarea autorității ei de către majoritatea populației,

astfel, legitimitatea – devine o grilă de evaluare în ecuația transpunerii voinței

constituante a poporului în formă normativă. Întregul demers este acela de a

identifica modalitatea prin care constituția, produsul final al procesului constituant

este legitimată.

Contribuția proprie poate fi identificată în activitățile de documentare,

elaborare și fundamentare a punctelor de vedere exprimate care se materializează

în:

sistematizarea modului în care conceptul de putere constituantă a fost

receptat în diferite curente de gândire juridico-filozofice;

structura, modul de abordare și analizare a problemelor analizate în

lucrare;

analiza experiențelor constituante din cea de-a doua și cea de-a treia parte

a lucrării și raportarea acestora la ideile expuse în prima parte;

abordarea unor subiecte de actualitate care suscită încă probleme de

interpretare referitoare la natura juridică a conceptului și la limitele

puterii constituante.

Rezultatele cercetării întreprinse îndeplinesc scopul urmărit și am

convingerea că acestea vor constitui o bază de pornire atât pentru cei care doresc să

se familiarizeze cu teoria generală a puterii constituante, cât și pentru cei care

doresc să aprofundeze studiul asupra acestui concept dintr-o altă perspectivă.

§4. Conținutul lucrării

Teza este structurată în trei părți: în prima parte am analizat teoria generală

a puterii constituante, în cea de-a doua parte am urmărit, din perspectiva dreptului

comparat, experiențele constituante din Statele Unite ale Americii, Franța și

Germania, iar în cea de-a treia parte am avut în vedere experiențele constituante

românești, manifestarea voinței constituante a poporului român în elaborarea

constituțiilor naționale.

Prima parte a lucrării, teoria puterii constituante, este compusă din patru

capitole: capitolul I – Conceptul de putere constituantă și formele sale, capitolul al

II-lea – Conceptul de putere constituantă și problema legitimității puterii, capitolul

al III-lea - Procedura constituantă și exercitarea puterii constituante și capitolul al

IV-lea – Conceptul de putere constituantă și procesul istoric de apariție a acesteia

(manifestări ale puterii constituante).

În primul capitol am avut în vedere o analiză a conceptului de putere

constituantă prin raportare la evoluția istorică a acestuia și la formele sale. Primul

capitol este împărțit în 5 secțiuni: secțiunea 1 – De la filozofia politică la teoria

generală a puterii constituante; secțiunea a 2-a – Considerații teoretice privind

teoria generală a puterii constituante; secțiunea a 3-a – Natura juridică și

caracterele puterii constituante; secțiunea a 4-a – Titularul puterii constituante; și

secțiunea a 5-a – Limitele puterii constituante.

Prin putere constituantă înțelegem competența, puterea (ca voință) de a

elabora o Constituție nouă sau de a o revizui pe cea existentă, astfel, diferențierea

celor două aspecte ale puterii constituante: puterea constituantă originară și puterea

constituantă derivată este necesară deoarece doar puterea constituantă originară are

competența elaborării unei noi constituții, pe când puterea constituantă derivată are

competența revizuirii legii fundamentale în limitele înscrise în textul constituțional.

Această distincție este importantă deoarece depășirea prerogativelor puterii

constituante derivate constituie o fraudă la constituție, deoarece sub pretextul

revizuirii unei puteri constituante originare i se substituie o putere constituantă

derivată. Aceste diferențe se oglindesc cel mai bine în definițiile doctrinare oferite

conceptului de putere constituantă și noțiunilor care îl circumscriu și îl determină.

Analiza definițiilor oferite acestui concept a fost realizată din perspectiva evoluției

pe care acesta a cunoscut-o, în acest sens am realizat o clasificare a diferitelor

definiții date conceptului de putere constituantă, cu sublinierea deficiențelor și a

punctelor forte ale concepțiilor prezentate. Astfel, analizând aceste definiții în

doctrina de specialitate, am putut face o clasificare a accepțiunilor pe care acest

termen le are în funcție de criteriul formal sau material al definirii; cele două

abordări doctrinale sunt: a) o definiție în sens formal care este ilustrată în

accepțiunea pozitiviştilor și care are în vedere ca element central al definirii celor

două concepte forma, adică textul constituțional. Aceștia consideră că avem de-a

face cu o putere constituantă originară dacă aceasta se manifestă în afara textului

constituțional şi o putere constituantă derivată dacă se manifestă în limitele textului

constituțional; b) o definiție în sens material, susținută de nonpozitivişti, care

identifică ca şi element central al definirii celor două concepte obiectivul acestora:

dacă se schimbă Constituția sau suveranitatea națională a poporului avem de-a face

cu puterea constituantă originară (se are, deci, în vedere, o modificare a esenței

textului, a titularului puterii constituante); altfel, este putere constituantă derivată

dacă modifică sau revizuieşte textul constituțional. Având în vedere că dezbaterea

pe care o deschide definiția din punct de vedere material a conceptului este mult

mai ofertantă, pe parcursul cercetării am analizat cu predilecție această perspectivă.

Analiza conceptului de putere constituantă fără fundamentare filozofică în

înțelegerea conceptului este lipsită de coerență. Pentru a înțelege mai bine

semnificația conceptului de putere constituantă, am avut în vedere în cea de-a

doua secțiune a lucrării de cercetare modul în care conceptul a fost receptat în

diferite curente de gândire juridico-filozofice: a) normativism, b) decizionism şi

c) relaţionism.

Școala pozitivismului legal, și aici ne referim în special la juristul austriac

Hans Kelsen, consideră că acest concept presupune, mai degrabă, o problematică

politică și nicidecum una legală. În normativism, conceptul este explicat fie ca un

mit politic care pune bazele normei, fie ca o expresie a puterii în starea sa pură.

Ambele variante, fie cea metafizică, fie cea teologică definesc un concept politic,

fără semnificație juridică. Astfel, pozitivismul legal se autolimitează prin raportare

la validitatea normei (este vorba sau nu este vorba de o normă validă?), eliminând

astfel discuția privitoare la legalitate și legitimitate. Totuși, conform opiniei

decizioniștilor (în special Carl Schmitt), legalitatea constituțională nu este auto-

generată și nu reprezintă prin sine o garanție; pentru decizioniști, decizia

constituantă a poporului, precum și contextul în care aceasta se formează constituie

factori importanți pentru analiza originii ordinii constituționale. Pentru Carl

Schmitt, apariția constituției moderne este rezultatul circumstanțial al unor condiții

istorice: este rezultatul unei decizii politice care primește formă juridică prin

intermediul puterii constituante. Concepția lui Schmitt are la bază teoria acestuia

despre stat și constituție3: statul reprezintă unitatea politică a unui popor, această

unitate putând fi menținută cât timp există mijloace prin care se poate rezolva orice

conflict care ar putea distruge această unitate. Pe timp de pace, ordinea

constituțională poate rezolva aceste conflicte menținând unitatea. Anterior acestei

situații, unitatea politică este decizia voinței suverane. Schmitt consideră că puterea

constituantă este voința politică a cărei autoritate este capabilă să realizeze o

decizie concretă și coerentă despre tipul și forma propriei existențe politice și cea

care determină natura ordinii constituționale a unității politice, prin elaborarea unei

constituții. Astfel că relaționalismul, pe de o parte, acceptă raționamentul lui

Schmitt despre ordinea constituțională și, pe de altă parte, recunoaște necesitatea

raportării normativismului la existențialism: modificările cu caracter constituțional

trebuie interpretate în raport cu contextul și condițiile istorice. Dar relaționalismul

diferă de decizionalism într-un punct central: reprezentarea. Cum se poate ca

poporul să acționeze ca o putere constituantă și să acționeze cu o voință unică?

Normativismul explică această situație ca fiind un act pur de reprezentare. Puterea

constituantă este absorbită în puterile constituite, iar existența ei este un exercițiu

de deducție logico-juridică. Decizionismul explică acest lucru prin existența unei

voințe politice unitare a indivizilor. Relaționalismul depășește aceste considerente

și rezolvă paradoxul conceptului de putere constituantă prin redefinirea unor

termeni: self-constitution trebuie înțeles prin raportare la identitatea reflexivă.

Relaționalist Hans Lindahl4 explică momentul constituant/fondator astfel: puterea

constituantă nu presupune doar exercitarea puterii de către popor, ci, în același

timp, creează poporul. În esență, conceptul ilustrează faptul că unitatea se naște din

3 Schmitt C., Constitutional Theory, translated and edited by Jeffrey Kennedy, Duke University Press, Durham

and London, 2008.

4 H. Lindahl, Constituent Power and Reflexive Identity: Towards an Ontology of Collective Selfhood, în M. Loughlin, N. Walker (eds), The Paradox of Constitutionalism: Constituent Power and Constitutional Form, Oxford: Oxford University Press, 2007,

ne-unitate. Ordinea constituțională este dinamică, niciodată statică, așa că analiza

conceptului de putere constituantă trebuie să depășească limitele înțelegerii sale ca

o unitate existențială anterioară formării constituției, fiind necesar să se

concentreze spre o înțelegere a acestuia raportată la relația dintre poporul care se

autoinstituie pentru elaborarea unei constituții și forma constituțională din care

acesta emană această autoritate.

Un alt aspect al etapei de clarificare terminologică privește distincția dintre

putere constituantă și puteri constituite. Sieyès este primul care accentuează

această distincție precizând că legea fundamentală, Constituţia, nu este opera unei

puteri constituite, ci a puterii constituante. Realizând o prezentare în opoziție a

acestor termeni, Sieyès apreciază că puterea constituantă este puterea de a face

constituţia, iar puterile constituite sunt puterile create de constituţie. De asemenea,

din această distincție rezultă și legătura indisolubilă care există între conceptul de

putere constituantă și principiul supremației constituției. Principiul supremației

constituției față de legile ordinare rezidă din faptul că aceasta provine dintr-o

voință suverană supremă. Prin constituție sunt create puterile constituite și actele

acestora, deci acestea trebuie să fie în conformitate cu constituția.

O mare provocare în demersul de cercetare a fost problematica juridicizării

unei puteri care nu are la bază o componentă legală preexistentă, aceste aspecte au

fost analizate în cea de-a treia secțiune. În ceea ce priveşte puterea constituantă

derivată, aceasta are, fără îndoială, natură juridică, întrucât formele sale de

manifestare se regăsesc în chiar textul constituțional. Fiind reglementată prin

norme, natura sa juridică este indiscutabilă, însă nu se poate spune același lucru și

despre puterea constituantă originară. Este de la sine înțeles că o Constituție are un

caracter juridic obligatoriu, de aceea, am pornit de la premiza că şi autorul ei

trebuie să posede calitatea de a elabora o normă juridică obligatorie. Astfel, este de

presupus că voința puterii constituante este juridică. Mandatând o Adunare

Constituantă cu transpunerea în norme a voinței constituante, puterea constituantă

se validează ca fiind o putere juridică, iar acest lucru este confirmat prin validarea

şi acceptarea textului constituțional ca fiind conform voinței constituante. O

constituție neacceptată nu mai este Constituție.

În cea de-a patra secțiune am analizat titularul puterii constituante.

Problema titularului puterii constituante a produs în doctrină nenumărate discuţii

deoarece de aici va rezulta legitimitatea constituțională. Datorită faptului că tema

lucrării de cercetare are în vedere teoria puterii constituante, în lucrare am analizat

pe scurt şi teoriile privind justificarea puterii prin proveniență divină, dar şi cele

prin care puterea era atribuită monarhului. Totuşi, considerăm că întreaga teorie a

puterii constituante are la bază o origine revoluționară democratică și are justificare

doar în contextul unei teorii constituționale democratice, iar în acest caz titularul

acesteia nu poate fi decât poporul care, prin principiul reprezentării acordă

competența elaborării sau revizuirii Constituției unei Adunări Constituante. Tot în

cadrul acestei secțiuni am analizat și distincția dintre noțiunea de popor și cea de

națiune. Distincția dintre conceptul american de „we the people” şi cel francez de

națiune ca sursă a puterii constituante este legată, în parte, şi de procesul

constituant prin care au trecut cele două state; astfel, dacă în cazul adoptării

Constituției Statelor Unite ale Americii a fost vorba de o identitate între momentul

constituirii statelor şi cel al creării Constituției, iar scopul creării statelor federale a

avut în vedere şi crearea unei identități culturale şi etnice, adică a unui popor,

lucrurile au stat diferit în Franța, deoarece exista deja un stat, momentul constituant

având în vedere schimbarea regimului, dar şi a sursei puterii, astfel că apariția

conceptului de națiune a avut natura de a identifica şi numi voința politică unică a

propriei existențe. Raportarea fie la conceptul de națiune fie la cel de popor se face

de fiecare stat din prisma unei interpretări proprii a fiecărei colectivități, în acest

sens, Constituția fiind un act al manifestării identității naționale a unui popor sau

un act de reorganizare politico-juridică a unei societăți.

În cea de-a cincea secțiune a primului capitol am analizat problematica

limitelor puterii constituante, atât a puterii constituante originare cât și a puterii

constituante derivate. În cazul puterii constituante originare considerăm că este o

putere nelimitată cât timp aceasta are competenţa instituirii unei noi constituţii,

astfel, aceasta nu suportă nicio limită, pentru că altfel nu ar mai fi suverană,

absolută, iniţială, spontană şi necondiţionată. Prin chiar definiţia ei, este subliniat

faptul că ea nu se supune niciunei reguli prestabilite, deci, niciunei limite. Or, a

impune anumite limite juridice unei puteri care este creată ex nihilo, care nu are

caracter juridic înseamnă a te pronunța a priori depășind sfera normativității

juridice. Totuși, de-a lungul timpului au existat opinii care au pus sub semnul

întrebării această nelimitare a puterii constituante originare. Unele teorii au avut în

vedere faptul că există anumite limite intrinseci ale puterii constituante. Acestea au

fost explicate prin: limitarea puterii constituante ca urmare a unor principii de

drept natural; ca urmare a unui sistem de valori sau, limitarea puterii constituante

prin norme dreptului internațional.

Puterea constituantă derivată este o putere limitată, în primul rând prin

condiţiile de procedură ce trebuie îndeplinite pentru exercitarea sa. Având în

vedere faptul că aceste condiții se află înscrise în legea fundamentală, se apreciază

ca fiind obligatorii. Limitarea puterilor constituite este realizată de către puterea

constituantă prin textul legii fundamentale.

În cel de-al doilea capitol am analizat problematica legitimității puterii

constituante, aceasta nu trebuie să se impună prin forţă, ci prin autoritate, prin

acceptare, astfel i se acorda legitimitate. Analizând legitimitatea puterii

constituante a fost necesară precizarea că legitimitatea nu presupune neapărat

legalitate. În cazul puterii constituante originare vorbim de legitimitate, deoarece,

astfel cum afirma şi Maurice Duverger „constituţia este cea care îşi declină

autoritatea din puterea constituantă, nu puterea constituantă este cea care îşi

declină autoritatea din constituţie”5, iar legitimitatea presupune acceptarea

autorităţii de către majoritatea populaţiei. În cazul puterii constituante derivate, în

schimb, putem vorbi de legalitate, deoarece această putere este menţionată expres

în cadrul textului constituţional şi orice abatere de la limitele acestui text,

presupune, o fraudă la constituţie. În regimurile democratice, legitimitatea este un

atribut care aparține poporului/națiunii în sensul în care reprezintă expresia voinței

generale. Astfel, legitimitatea în cazul analizei discursului constituant comportă

două accepțiuni principale: gradul de reprezentativitate al

delegaților/reprezentanților și gradul de acceptare a Constituției, acest aspect

fiind de cele mai multe ori ilustrat prin referendum. Cu cât este mai mare

participarea, cu atât creşte gradul de acceptare şi de legitimitate. Regimul

democratic conferă noţiunii de putere constituantă o dimensiune politico-socială

prin care evaluează legitimitatea actului fundamental, justeţea sau injusteţea

acestuia, astfel titularul puterii constituante, poporul, devine subiectul analizei prin

care este evaluată democraţia.

În cel de-al treilea capitol am analizat procedura constituantă. În cuprinsul

acestui capitol întreaga teorie a puterii constituante a fost analizată ex-post, din

prisma unor experiențe constituante relevante, pentru a ne permite înțelegerea

procesului constituant, prin identificarea teoretică a unor etape care sunt frecvente

în procesul de adoptare a unei Constituții noi. Această analiză ne ajută să înțelegem

procedura de elaborare a unei noi Constituții şi a procesului ştiințific prin care

materia brută, prenormativă se transformă în normă constituțională, practic,

5 M. Duverger, Légitimité des gouvernements de fait, in Revue du Droit Publique 1948, p. 78.

transformarea de la factual la normativ. Scopul discursului constituant este cel de

identificare a elementelor care conferă procedurii constituante legitimitate, cum se

justifică trecerea de la vid juridic la cea a formării unui stat, iar în această ecuație,

procedura constituirii unei Adunări Constituante ocupă un loc important. Într-un

regim democratic, puterea constituantă este deţinută de către popor, dar acesta îşi

manifestă voinţa prin intermediul unei Adunări Constituante, care este, de fapt, o

putere constituită cu atribuţia de a elabora o Constituţie. Adunarea Constituantă

este rezultatul în plan constituţional al puterii constituante, ea transpune în norme

juridice cerinţele puterii constituante.

Analiza constituirii unei Adunări Constituante a avut în vedere două

componente: statutul său legal - fiind vorba de o putere constituită, Adunarea

Constituantă este supusă unei proceduri legale de constituire, iar nerespectarea

acestei proceduri poate conduce la instaurarea unor regimuri totalitare sau la

nerecunoașterea Constituției adoptate de către o astfel de adunare; dar și

componența adunării – ne-am referim aici atât la legitimitatea alegerii

reprezentanților și la profesionalismul acestora, cât și la scopul acesteia:

satisfacerea unui interes public care să fie mai presus de interesele individuale.

În ultimul capitol al primei părți am analizat situațiile social-politice care

determină manifestări ale puterii constituante. Aceste momente sunt în strânsă

legătură cu diferite evenimente sociale interne şi internaționale care au avut loc în

evoluția istorică a unui stat, iar acestea pot fi grupate în: momente constituante

determinate de o revoluție, de schimbarea regimului politic sau de formarea unui

stat.

Constituțiile apărute pe un fond revoluționar indică o ruptură totală față de

vechiul regim. Acest caz reprezintă ilustrarea perfectă a explicației lui Olivier

Beaud referitoare la existența dihotomiei deconstituant şi reconstituant6. Decizia

inițială porneşte de la a face (o schimbare), apoi ajunge practic să des-facă ceea ce

există deja, şi anume decizia de a lipsi de voință constituantă ordinea

constituțională pre-existentă, iar apoi să re-constituie, conform noii voințe

constituante o nouă ordine şi organizare constituțională.

Apariția Constituţiei concomitent cu procesul de constituire a unui stat

este o variantă a procesului de creare ex nihilo. Dacă în situația anterioară

momentul constituant a avut în vedere un fundament revoluționar, în această

situație avem în vedere situația în care noul stat creat trebuie să-şi creeze o

identitate constituțională nouă, dar şi să se afirme ca stat, să creeze o ordine

constituțională, o instituționalizare a puterii. Analizând momentele constituante din

diferite state am identificat două momente distincte: (i) crearea noului stat ca

urmare a unui act al suveranității naționale sau (ii) ca urmare a unui efort

internațional. Cel de-al doilea caz creează probleme din punctul de vedere al

legitimității procesului constituant, întrucât învestirea unei Adunări Constituante cu

putere constituantă originară în scopul creării unei noi Constituții lipseşte, iar acest

lucru lipseşte de substanță însuşi procesul.

La finalul primei părți, avem premisele identificării momentului constituant

ex post şi o bază pentru analiza aplicată a teoriei generale a puterii constituante în

experiențele constituante analizate în partea a II-a și a III-a a lucrării de cercetare.

În cea de-a doua parte a lucrării de cercetare am analizat experiențele

constituante pe care le-am considerat relevante a ilustra modalitățile de manifestare

a puterii constituante prin raportare la analiza realizată în prima parte a acestei

lucrări. Partea a II-a este compusă din trei capitole: capitolul I –

Începuturile/Bazele constituționalismului american; capitolul al II-lea – Experiența

6 O. Beaud, La puissance de L’Etat, PUF, Paris, 1994, p. 204-205.

constituantă franceză. Receptarea conceptului de putere constituantă în

dezvoltarea constituțională franceză și, capitolul al III-lea – Experiența

constituantă germană.

În primul capitol, am urmărit procesul elaborării primei constituții scrise,

constituția Statelor Unite ale Americii, care a fost concomitent cu fundamentarea

teoretică a conceptului de putere constituantă. În contextul mişcărilor sociale,

politice şi economice de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, conceptul de

„constituţie” a început să prindă contur. Revoluţia americană foloseşte conceptul

de constituţie scrisă ca un instrument fundamental guvernamental în care sunt

consacrate: principiile constituţionale, principalele instituţii politice, drepturile şi

libertăţile individului, precum şi rolul şi scopul autorităţilor publice. În noua formă

constituţională toate acestea sunt înscrise într-un document care devine astfel legea

fundamentală. În acest sens, scopul guvernului este de asigura existenţa unui corp

politic, de a-l proteja şi de a furniza indivizilor care i-au acordat putere, securitatea

şi liniştea respectării drepturilor lor naturale, iar dacă un guvern nu reuşeşte să

respecte scopul pentru care a fost creat, înseamnă că nu a respectat contractul pe

care l-a încheiat şi care i-a conferit puterea şi a trădat loialitatea propriilor cetăţeni.

Astfel se conturează ideea poporului ca putere constituantă, ca şi creator activ al

ordinii constituţionale, aceasta fiind, de altfel, esenţa constituţionalismului

american.

În cel de-al doilea capitol am urmărit receptarea conceptului de putere

constituantă în dezvoltarea constituţională franceză, în acest sens, capitolul este

structurat în patru secțiuni: secţiunea 1 - Constituția din 1791. Puterea constituantă

înainte de 1875; secţiunea a 2-a - Puterea constituantă după Constituţia din 1875;

secţiunea a 3-a - Puterea constituantă şi regimul de la Vichy 1946 și Secţiunea a 4-

a - Consolidarea Republicii franceze, de la a IV-a la a V-a republică franceză

1958.

Revoluția franceză a cristalizat conceptele-cheie ale democrației: egalitatea,

libertatea, drepturile omului și ale cetățeanului, responsabilitatea guvernanților față

de guvernați, iar victoria revoluției franceze a însemnat înlăturarea absolutismului

monarhic și pregătirea formei de guvernământ de factură republicană, precum și

afirmarea principiului că puterea constituantă rezidă în națiune.

Cu toate că teoretizarea conceptului de putere constituantă nu a apărut pentru

prima dată în Franța, ci în Statele Unite ale Americii, am observat în doctrina

constituțională franceză o fascinație în analiza acestui concept. Toată această

fascinație a început în Franța după revoluția din 1789 și prezintă diferențe în raport

cu evoluția conceptului în alte state. Astfel cum am arătat, doctrina puterii

constituante presupune, înainte de toate, un discurs care pornește de la o

contextualizare politică și care, apoi, își stabilește o dimensiune juridică. De fapt,

de modalitatea și de contextul în care pornește, depinde ulterior dimensiunea sa

juridică (titularul, poporul, națiunea, mandatul, reprezentarea, Adunarea

Constituantă, referendumul constituant etc.). De aici diferențele care apar în

receptarea și evoluția discursului puterii constituante, iar Franța nu face nicio

excepție. Mai mult, datorită fluxului mare de constituții adoptate și de desele

schimbări de regim, putem observa în evoluția istorică constituțională mimetismul

unor soluții constituționale care, de fapt, definesc particularitățile politico-juridice

franceze.

Urmare a revoluției și a intenselor dezbateri din cadrul Adunării Naționale

(1789), națiunii i se recunoaște dreptul imprescriptibil de a se răzvrăti împotriva

opresiunii, de a schimba ordinea constituțională și este reafirmat principiul

suveranității naționale. Prin aceasta înțelegem că suveranitatea aparține națiunii,

care este o entitate distinctă de indivizii care o compun. Expresia suveranității nu

poate fi obținută din însumarea voințelor individuale, ci reprezintă voința

constituantă a națiunii.

Spre deosebire de revoluția americană care urmărea obținerea independenței

și constituirea într-o uniune federală, revoluția franceză urmărea obținerea,

recunoașterea și respectarea drepturilor și libertăților omului în raport cu monarhia

și cu executivul. În istoria constituțională franceză predomină lupta pentru putere

între executiv și legislativ, pentru consolidare democratică, pe când în Statele Unite

ale Americii democrația a apărut concomitent cu obținerea independenței și crearea

statului, context definitoriu în receptarea și evoluția discursului constituant.

În acest sens, este evident că și conceptul de putere constituantă comportă

deosebiri între cele două sisteme juridice. Conceptualizarea puterii constituante în

doctrina franceză are în vedere, în primul rând, distincția dintre puterea de a crea o

constituție și puterile create de constituție, de fapt distincția dintre puterea

constituantă și puterile constituite, de aici decurgând firesc și principiul

supremației constituției.

Un element definitoriu în analiza conceptului de putere constituantă a fost

reprezentat de modalitatea de constituire a adunărilor constituante și de

diferențierea lor de adunările legislative ordinare. Conform modelului american,

convenția constituantă este suverană și omnipotentă; în schimb, în Franța, misiunea

dificilă de a face o distincție între adunare legislativă ordinară și adunarea

constituantă i-a revenit lui Sieyès, care a introdus pentru prima dată această

instituție. Adept și promotor al regimului reprezentativ, Sieyès și-a bazat întreaga

argumentație pe principiul reprezentativității. Conform lui, Adunarea constituantă

reprezintă poporul - poporul este reprezentat prin aceasta și se exprimă prin

intermediul acesteia. Acesta este momentul în care concepția lui Sieyès se

distanțează de accepțiunea americană a conceptului: puterea constituantă aparține

poporului, astfel că orice lege fundamentală adoptată de către o convenție

constituțională este supusă ratificării printr-un referendum popular. Sieyès

consideră însă că în virtutea principiului reprezentativității Adunarea Constituantă

se exprimă în numele poporului, păstrând aceleași caracteristici de suveranitate și

omnipotență. De aici rezultă și confuzia dintre adunările legislative ordinare și

adunările constituante. Istoria constituțională franceză din prima jumătate a

secolului al XVIII-lea abundă în astfel de exemple, în care adunări legislative,

ignorând principiul specialității funcției și invocând principiul suveranității

naționale, se transformă de facto în adunări constituante, schimbându-și funcția

legislativă în funcție constituantă, de exemplu în 1789, în 1848 sau în 1871. Totuși,

această confuzie nu este general valabilă în constituirea adunărilor constituante

franceze, astfel că, adunările constituante din 1793, cea din anul al III-a, din anul al

VIII-lea și din 1852 au fost alese prin vot popular, respectându-se astfel principiul

specialității funcției.

În cel de-al treilea capitol am urmărit experiența constituantă germană.

Capitolul este împărțit în trei secțiuni: secțiunea 1 – procesul adoptării și

elaborării Constituției de la Weimar, secțiunea a 2-a – revenirea la democrație

după o lungă perioadă de regim autoritar, adoptarea Legii fundamentale a

Republicii Federale Germania din 23 mai 1949 și secțiunea a 3-a – Puterea

constituantă derivată și revizuirea constituțională din 1990.

Studiul tradiției constituționale germane (cu excepția anilor 1848 și 1918) nu

este marcat de influențe revoluționare puternice sau de o adoptare succesivă a unui

număr important de constituții precum în tradiția constituțională franceză.

Constituția de la Weimar a fost adoptată în 1919 fără să fie supusă unui

referendum popular și nici măcar adunărilor naționale din fiecare land. Întregul

proces constituant a avut în vedere schimbarea regimului constituțional și

proclamarea republicii, dar legitimitatea acestui proces a fost îndelung contestată în

Germania, problema supusă atenției fiind legitimitatea actului normativ care a

învestit Adunarea Constituantă. Situația adoptării Constituției de la Weimar indică

o disfuncționalitate din punct de vedere al procedurii constituante, dar acest lucru

nu a împiedicat ca această Constituție să fie în vigoare timp de 14 ani și autoritatea

sa să fie acceptată și considerată legitimă.

Din punctul de vedere al discursului constituant, am remarcat în textul

Constituției de la Weimar păstrarea confuziei dintre puterea legislativă și puterea

constituantă derivată. Atât în exemplul american, cât și în cel francez, în cele din

urmă, procedura legislativă este diferită de procedura revizuirii constituționale

păstrându-se principiul specialității funcției autorității învestite cu putere

constituantă derivată, pe când Constituția de la Weimar nu face nicio mențiune

privind distincția dintre aceste două proceduri. Aceasta înseamnă că atât legea

constituțională, cât și legea ordinară reprezintă expresia voinței aceleiași puteri, și

anume puterea legislativă. Mergând pe aceiași logică, nici Constituția nu era

superioară vreunei legi, Constituția nu este mai presus nici de puterea legislativă, ci

la dispoziția legiuitorului, luând în considerare dispoziția potrivit căreia legiuitorul

este obligat să respecte formele speciale prevăzute pentru amendamentele

constituționale.

Doctrina constituțională de la momentul adoptării Constituției de la Weimar

cunoștea puține studii referitoare la conceptul de putere constituantă

(verfassunggebende Gewalt), majoritatea fiind comentarii cu referire la adoptarea

primei constituții în Statele Unite ale Americii sau generale cu referire la puterea

constituantă, probabil acesta fiind și motivul pentru care persistă confuzia dintre

conceptele de putere constituantă originară - putere constituantă derivată și putere

legislativă. Cu o doctrină constituțională cantonată în concepția pozitivistă și în

încercarea de a explica desele revizuiri constituționale care au marcat Constituția

de la Weimar, în vocabularul juridic constituțional apare un nou concept care

încearcă se elucideze confuzia existentă: Verfassungsdurchbrechung – și anume:

derogările de la constituție. Termenul a fost definit ca reprezentând derogări

punctuale de la textul constituțional, dar fără ca normele de la care se face

derogarea să fie suspendate, acestea păstrându-și valabilitatea7.

După eșecul Constituției de la Weimar, Legea fundamentală din 23 mai 1949

a fost adoptată într-un moment în care Germania era încă în regim de ocupație. La

1 iulie 1948, guvernul militar i-a informat pe Ministerpräsidenten despre

necesitatea alegerii unei adunări constituante însărcinate cu elaborarea Constituției.

Documentul prin care a fost luată această decizie poartă denumirea de Dokument I

și marchează formal începuturile procesului constituant. Procesul de creare a unei

constituții prin efortul Aliaților nu corespunde principiului democratic al elaborării

unei Constituții ca urmare a expresiei puterii constituante originare a poporului,

deoarece aceasta este lipsită de una dintre principalele sale caracteristici, și anume

suveranitatea. Totuși, procesul constituant avut în vedere de Aliați respectă

formal etapele specifice acestui moment constituant: decizia pre-constituantă prin

care se constată lipsa unei forme guvernamentale legitime și declarația politică

asumată de către Aliați prin care se decide necesitatea instaurării unui regim

democratic. Afirmația, oricât de paradoxală ar fi, ilustrează mimetismul formal

cu care a fost instaurat procesul constituant. Dokument I a fost actul solemn

prin care s-a stabilit necesitatea alegerii unei Adunări Constituante, modalitatea de

alegere a acesteia și procedeul prin care constituția nou elaborată este supusă

aprobării. Trebuie să menționăm că aceste decizii au fost luate de Aliați și impuse

poporului german, deoarece Adunarea Constituantă astfel aleasă avea scopul de a

7 C. Schmitt, Constitutional Theory, op. cit., p. 124-126.

elabora un proiect de constituție pe baza directivelor prestabilite de Aliați. Totuși,

în concepția Consiliului Parlamentar, legea fundamentală adoptată în 1949 a avut

în vedere, printre altele, un proces de restaurare a suveranității. Constituția s-a

impus în conștiința colectivă și nu a mai fost modificată până la reunificarea

Germaniei din 1990, când au fost eliminate: caracterul provizoriu al Grundgesetz,

dar și toate referirile la împărțirea Germaniei în cele 2 state RFG și RDG; precum

și articolul 23 despre modalitatea unificării (devenită depășită).

În ultima parte a lucrării de cercetare, astfel cum era și firesc, am urmărit

în dezvoltarea constituțională românească atât modalitatea de receptare a

conceptului de putere constituantă și evoluția acestuia, cât și identificarea actorilor

principali ai procesului constituant în elaborarea și adoptarea constituțiilor

naționale.

Partea a III-a a lucrării - Constituționalism românesc în perioada modernă -

este împărțită în 6 capitole: capitolul I – Reforme și proiecte constituționale în a

doua jumătate a secolului al XVIII-lea, capitolul al II-lea – Constituția din 1866.

Codificarea idealurilor naționale; capitolul al III-lea – Caracterul constituant al

actelor de realizare a Unirii provinciilor istorice românești cu Regatul român din

1918; capitolul al IV-lea – Adoptarea Constituției din 1923, capitolul al V-lea

Instaurarea regimului politic autoritar și capitolul al 6-lea – Analiza discursului

constituant în adoptarea și elaborarea Constituției din 1991.

Constituționalismul românesc modern a fost marcat de evenimente externe

care au oprit evoluția şi consolidarea firească a instituțiilor constituționale

româneşti formate în perioada feudalismului. Deseori, tradițiile constituționale

româneşti au fost ignorate în favoarea preluării unor instituții politice străine, sub

influența exercitată de puterile protectoare asupra Principatelor Române, la

jumătatea secolului al XIX-lea. Celor două Principate le-a fost impusă o organizare

administrativ-politică diferită de vechile lor cutume constituționale. În întregul

parcurs spre emancipare națională a Principatelor se regăsesc momente

revoluționare inspirate de modelul liberal revoluționar francez de organizare

statală, care au generat schimbare într-o societate aflată în proces de valorizare a

unor principii democratice. Evoluția constituțională românească este marcată de

aceste momente şi, pe parcursul perioadei de la începutul secolului al XVII-lea

până la adoptarea Constituției din 1866, putem observa diferite valențe constituante

prin raportare atât la situația juridică, cât şi la cea social-politică a Principatelor.

Însă primele acte fundamentale cu valoare de constituție au fost elaborate și

aplicate unei societăți care nu se bucura de suveranitate deplină. Moment crucial în

evoluţia societăţii româneşti spre un stat modern, revoluţia din 1848-1849 a

încununat un secol de mutaţii constituționale și a marcat afirmarea naţiunii române.

Reformele preconizate la începutul secolului al XIX-lea, deşi erau formulate de

exponenți ai boierimii, precum şi de personalități individuale (cum au fost T.

Vladimirescu, I. Câmpineanu, M. Kogălniceanu şi alții) exprimau în esență

revendicări sociale mai vechi ale poporului. Ca atare se conturează ideea apariției

unei puteri constituante, dar nu putem vorbi de existența asumată a acesteia până la

momentul învestirii Adunării Constituante din 1866 cu puterea adoptării unei

Constituții ca expresie a voinței suverane a poporului român. Constituția din 1866

este prima Constituție întocmită de reprezentanții legitimi ai națiunii române, chiar

dacă a fost inspirată din constituția belgiană. Aceasta introduce, pentru prima dată,

trei principii fundamentale: principiul suveranității naționale (toate puterile emană

de la națiune), principiul guvernării reprezentative (națiunea nu poate guverna

decât prin delegați), și principiul separării puterilor în stat. Contextul geopolitic

extern deschide posibilitatea realizării dezideratului național, unirea tuturor

provinciilor istorice românești într-un singur stat. Astfel, după 50 de ani în care

societatea românească s-a acomodat cu instituțiile de factură liberală introduse prin

Constituția din 1866, unirea din 1918 impune adoptarea unei noi constituții care să

realizeze o uniformizare legislativă și o adaptare a instituțiilor corespunzătoare

noilor realități. Constituția din 1923 răspundea astfel unei necesități istorice și

asigura cadrul necesar dezvoltării statului național unitar, însă, în practică,

prevederile Constituției au fost adeseori încălcate, în special prin introducerea stării

de asediu, fapt ce a dus la apariția unui alt cadru constituțional și la instaurarea

regimului autoritar. Dacă în această perioadă dezvoltarea constituțională a statului

român a reflectat evoluția modelului democratic european, în perioada de după

1938 și după cel de-al Doilea Război Mondial acesta nu a mai reprezentat un

model de referință, iar procesul de modernizare a instituțiilor democratice a

înregistrat perioade de stagnare și chiar de regres (în special în perioada regimului

comunist).

Revoluția din 16-22 decembrie 1989 a marcat procesul reinstaurării

democrației. Consiliul Frontului Salvării Naționale a preluat întreaga putere de stat

și și-a asumat schimbarea regimului politic și a cadrului instituțional de exercitare

al puterii. Scopul acestui organism revoluționar era instaurarea democraţiei,

libertăţii şi demnităţii poporului român și, în acest sens, au fost desființate toate

structurile de putere. Actele politice desfășurate în perioada 22-27 decembrie 1989

au avut valoarea unor inițiativele preconstituționale care au marcat momentul

conștientizării puterii constituante și al conturării voinței constituante. Astfel, prin

însuși actul Constituției, forța neorganizată a revoluției se transformă, își

pecetluiește propria soartă, iar Constituția devine ultimul său act, stabilind

fundamentele unei noi ordini juridice. Întregul proces de adoptare al Constituției

din 1991 a avut în vedere reinstaurarea democrației prin raportare la tradițiile

constituționale românești. De asemenea, legiuitorul constituant a avut în vedere

crearea unei arhitecturi constituționale care să respecte principiile democratice și

drepturile și libertățile omului, deoarece, astfel cum sublinia şi prof. Cristian

Ionescu, democraţia se defineşte nu numai ca fiind guvernarea poporului de către

popor şi pentru popor, ci şi sub controlul poporului.

Această parte a tezei analizează formele în care s-a manifestat puterea

constituantă și care și-au pus amprenta pe dezvoltarea vieții de stat, evoluția

instituțiilor de guvernare și raporturile dintre stat şi cetățean din perspectiva

proiectelor de Constituție și a actelor cu caracter constituțional în baza cărora a fost

organizată și s-a desfășurat activitatea de guvernare.