UNIVERSITATEA “SPIRU HARET“

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE

CONSTANȚA

Anul II IF

2017-2018

SINTEZE PENTRU PREGĂTIREA EXAMENULUI LA DISCIPLINA

DREPT ADMINISTRATIV 1 TITULAR DISCIPLINĂ: conf. univ.dr. FLAVIA GHENCEA

INTRODUCRE ÎN STUDIUL DREPTULUI ADMINISTRATIV

DEFINIREA NOŢIUNILOR FUNDAMENTALE

Orice societate există şi se organizează în jurul unor interese comune ale membrilor

săi. Odată creat organismul, trebuie stabilite şi regulile după care acesta va funcţiona. Totul

pentru binele cetăţii şi al celor care fac parte din ea.

Normele, emanând din obiceiurile vremii, slujind binele şi bazându-se pe echitate,

îmbracă treptat o formă din ce în ce mai oficială, evoluând odată cu structura societăţii .

O anumită organizare există la toate nivelurile de vieţuitoare. Ramuri ale ştiinţei au

demonstrat că specii inferioare de viaţă îşi organizează comportamentul în forme ce amintesc

de ceea ce în sfera umanului înseamnă familie, proprietate, ierarhie, teritoriu comun,

întrajutorare, altruism. La un nivel imediat superior, oamenii, încă de la începutul existenţei

lor, s-au organizat în diferite forme şi structuri. Astfel, putem constata că, încă din comuna

primitivă a existat o anume administraţie la nivelul ginţii, tribului şi apoi al uniunilor de

triburi în a căror organizare s-au găsit germeni pentru activitatea politică, legislativă,

judecătorească şi administrativă de mai târziu.

Pentru că orice domeniu operează cu o anumită terminologie, considerăm necesar la

începutul cursului o definire a noţiunilor de specialitate, dorind ca în final să obţinem ca

rezultat includerea acestora în limbajul curent al studenţilor, utilizarea termenilor de

specialitate în mod curent şi pertinent.

Noţiunea de administraţie publică face parte din limbajul cotidian, astăzi mai mult ca

niciodată. Un specialist american releva faptul că administraţia publică este dificil de definit,

dar, fiind rodul strădaniilor umane, oamenii au cu toţii un sens al acesteia.

Etimologic, termenul administraţie provine din limba latină, din două cuvinte: ad,

însemnând la, către (arătând direcţia, sensul) şi minister însemnând servitor, supus, sensul

dorind să se refere la o activitate subordonată, pusă în slujba cuiva.

Conform Dicţionarului Enciclopedic Român, administraţie înseamnă totalitatea

organelor prin care se desfăşoară acţiunea de a administra, iar DEX-ul defineşte administraţia

drept totalitatea autorităţilor administrative existente într-un stat, secţie sau serviciu care se

ocupă de problemele administrative ale unei instituţii sau agent economic, pe când a

administra înseamnă a conduce, a gospodări o intreprindere, o organizaţie economică, un

patrimoniu.

Observăm, din definiţiile date de dicţionare, că termenul administraţie este utilizat în

mai multe sensuri, dar preocupările teoreticienilor s-au axat pe clarificarea noţiunii de

administraţie publică luată (înţeleasă) ca formă de exercitare a puterii de stat (mai ales datorită

importanţei pe care o reprezintă cunoaşterea ei şi modul în care se realizează practic)

Majoritatea autorilor români de drept administrativ, preluând modelul francez,

consideră că noţiunea de administraţie publică are un dublu sens, şi anume:

- de organizare – sens în care administraţia publică reprezintă un ansamblu de

autorităţi publice, care, în regim de putere publică duc la îndeplinire legile

sau prestează servicii publice;

- de activitate – sens în care administraţia publică reprezintă activitatea de

organizare a excutării şi de executare în concret a legilor realizate de

autorităţile publice pentru satisfacerea interesului public prin asigurarea unei

bune funcţionări a serviciului public

O definiţie de ansamblu a administraţiei publice o găsim în tratatul profesorului

Antonie Iorgovan, şi anume: „ansamblul activităţilor Preşedintelui României, Guvernului,

autorităţilor administraţiei centrale autonome, autorităţile autonome locale şi după caz

structurilor subordonate acestora, prin care, în regim de putere publică se aduc la îndeplinire

legile, sau, în limitele legii, se prestează servicii publice”.

O altă reprezentantă a şcolii bucureştene de drept, profesoara Verginia Vedinaş

defineşte administraţia publică ca fiind ansamblul activităţilor desfăşurate de autorităţile

administrative de stat sau autonome locale, prin care, în regim de putere publică, se execută

legea, în sens material concret sau prin emiterea de acte normative cu forţă juridică inferioară

legii sau se prestează servicii publice.

Din definiţiile prezentate se desprind următoarele trăsături ale administraţiei publice:

- este o activitate care se realizează în regim de putere publică;

- este realizată de autorităţi ale administraţiei publice locale sau de natură statală;

- este o activitate de aducere la îndeplinire a legii sau de realizare şi organizare

efectivă a serviciilor publice.

Pe parcursul vremii, în funcţie de perioadele politice pe care le-a traversat România s-

au folosit, simultan sau nu, două noţiuni: administraţie de stat şi administraţie publică.

În perioada totalitară cele două expresii se suprapuneau, pentru ca, după 1990, odată

cu elaborarea noii Constituţii democratice, administraţia publică să apară ca un întreg ce

cuprindea atât activitatea organelor de nivel statal cât şi pe cea a autorităţilor locale, a căror

organizare şi funcţionare se bazează pe autonomie locală, descentralizare şi deconcentrare

administrativă, elemente care separă complet cele două noţiuni.

Pentru clarificare, prezentăm în continuare autorităţile care în România realizează

administraţia publică, şi anume:

o la nivel central:

- cei doi şefi ai executivului: Preşedintele şi Guvernul;

- ministerele şi celelalte organe de specialitate subordonate Guvernului;

- autorităţile administrative autonome – organe centrale de specialitate care nu

se află în subordinea Guvernului – CSAT, BNR, SRI, CC, Avocatul

Poporului;

- instituţii bugetare, regii autonome, companii naţionale subordonate

ministerelor;

o la nivel local:

- prefectul;

- comisia judeţeană consultativă;

- autorităţile adminsitraţiei publice locale:

o consiliul judeţean;

o consiliul local;

o primar;

- instituţii bugetare şi regii autonome de interes local

Observăm că treptat apar noţiuni noi: interes public, putere publică, serviciu public,

instituţie, ş.a.m.d. În continuare vom încerca o definire a acestor termeni de specialitate.

Astfel, noţiunea de putere publică însumează prerogativele speciale de care dispune

orice autoritate a administraţiei publice în vederea exercitării atribuţiilor sale şi pentru

satisfacerea interesului public, care, în cazul unui conflict cu cel particular trebuie să se

impună . Într-o opinie franceză, puterea publică înseamnă un ansamblu de prerogative

acordate administraţiei pentru a-i permite să facă să prevaleze interesul general atunci când el

se găseşte în conflict cu interesul particular, cu remarca necesară că prerogativele de care

dispune autoritatea publică nu sunt numai în plus faţă de cele ale particularilor ci şi în minus.

Noţiunea de serviciu public reprezintă activitatea organizată sau autorizată de o

autoritate a administraţiei publice pentru satisfacerea unor necesităţi de interes public, sau

într-o altă concepţie, organismele sociale înţiinţate pentru satisfacerea cerinţelor membrilor

unei colectivităţi umane.

După cum interesul public se manifestă la nivel local sau la nivel naţional şi serviciile

publice vor fi organizate la nivel naţional, pentru întreaga ţară ( serviciul public de transport

aerian, feroviar, etc.) sau la nivel local (transportul în comun în cadrul unei localităţi).

Folosim în mod curent termenul de instituţie. Fără să ne oprim foarte mult asupra lui,

precizăm că termenul provine din latinescul „institutio”, care înseamnă aşezământ, întemeiere,

înfiinţare, dar şi obicei, regulă de purtare, deprindere.

Prin instituire, o naţiune, o colectivitate umană trecea de la starea de component al

naturii, de la acţiuni individuale, spontane şi uneori egoiste la starea socială, la organizaţii

create de o autoritate exterioară intereselor individuale dar recunoscută ca necesară pentru

menţinerea unei colectivităţi sociale durabile. Prin instituire, se trece, practic la un alt nivel

social, unul superior, care implică imediat probleme de administrare a noii colectivităţi

organizate, care îşi va stabili scopurile în raport cu valorile colectivităţii şi va încerca să le

atingă prin diferite activităţi concrete, gândite şi elaborate după o temeinică analiză prealabilă.

În sens juridic, o instituţie este reprezentată de un grup de norme juridice unite pe

criteriul unui obiect comun de reglementare.

Încercând să analizăm sau să explicăm anumite probleme, facem acest lucru referindu-

ne sau făcând trimiteri la doctrină, jurisprudenţă şi legislaţie.

Astfel, doctrina reprezintă întreaga literatură de specialitate, română sau străină sub

formă de cursuri, tratate, monografii, studii, articole cuprinzând analize, investigaţii şi

interpretări pe care oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic.

Jurisprudenţa reprezintă totalitatea hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti,

iar când spunem legislaţia din domeniu ne referim la totalitatea dispoziţiilor normative emise

de organele abilitate în domeniul respectiv, legislaţia unui stat constituind punctul de plecare

în organizarea şi funcţionarea statului de drept.

DREPTUL ADMINISTRATIV RAMURĂ A DREPTULUI PUBLIC.

OBIECTUL, DEFINIŢIA ŞI TRĂSĂTURILE DREPTULUI

ADMINISTRATIV

Pentru ca o societate organizată ca stat să existe şi să funcţioneze eficient, au fost

impuse reguli de conduită, norme obligatorii pentru toţi membrii săi, cu alte cuvinte, a luat

naştere dreptul.

Dreptul reprezintă aşadar, în general, ansamblul regulilor de conduită, instituite sau

sancţionate de stat, care exprimă voinţa poporului ridicată la rang de lege, a căror aplicare se

realizează de bunăvoie datorită conştiinţei civice a cetăţenilor sau, la nevoie, prin forţa

coercitivă a statului.

Dreptul românesc reprezintă un ansamblu sistematizat de norme juridice, împărţit în

mai multe ramuri, constituite după specificul relaţiilor sociale, care impun un complex de

norme cu caracter asemănător, dar şi cu note caracteristice .

Tradiţional, vorbim despre o clasificare făcută încă de jurisconsulţii romani în drept

public – jus publicum, care se referă la organizarea statului - şi drept privat – jus privatum,

care se referă la interesul fiecăruia.

Distincţia între cele două categorii se face în funcţie de interesul ocrotit prin norma de

drept; atunci când acest interes este relativ la viaţa cetăţii, suntem în sfera dreptului public, iar

când norma de drept este privitoare la individ, ne aflăm în domeniul dreptului privat

Împărţirea dreptului în drept public şi drept privat, de la început a dat naştere la

discuţii, dar a rezistat timpului, mai mult, această clasificare a fost reluată de doctrina de după

revoluţia franceză, care a aşezat la baza dreptului public noţiunea de suveranitate.

Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul, colectivităţile publice şi

raporturile lor cu persoanele particulare atunci când aceste raporturi privesc prerogativele

subiectelor de drept public.

Dreptul public este dominat de interesul general, în acest cadru reglementându-se

relaţiile sociale din domeniul puterii publice, distribuirea competenţelor în stat, organizarea

puterii la nivel central şi local, motiv pentru care raporturile juridice de drept public

prevalează voinţa statului, a colectivităţilor publice. Dreptul public cuprinde mai multe ramuri

de drept şi anume: dreptul constituţional, dreptul internaţional public, dreptul administrativ,

dreptul financiar, etc..

Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor particulare fizice sau

juridice şi raporturilor dintre ele, reglementând relaţiile sociale patrimoniale şi nepatrimoniale

la care participă particularii. Dreptul privat cuprinde dreptul civil, dreptul comercial, etc.

Distincţia dintre dreptul public şi dreptul privat nu se poate, însă, face într-un mod

foarte strict, existând zone unde aceste două ramuri se întrepătrund. Şi dreptul public şi

dreptul privat sunt părţi ale aceluiaşi sistem de drept, având atât trăsături comune cât şi

trăsături distincte. În timp, pe fondul unei profunde evoluţii sociale se produc schimbări în

conţinutul şi forma dreptului ducând la apariţia unor noi discipline de drept care au atât

trăsături corespunzătoare dreptului public cât şi dreptului privat dar şi elemente comune,

datorită comeplexităţii relaţiilor sociale pe care le reglementează şi care nu pot fi strict

încadrate într-o anumită categorie.

Astfel, prin relaţiile sociale pe care le reglementează, dreptul administrativ face parte

din dreptul public dar el are legături şi cu celelalte ramuri ale dreptului. Dreptul administrativ

nu poate cuprinde toate normele juridice care reglementează administraţia publică. Anumite

relaţii sociale din domenii de activitate ale administraţiei publice sunt reglementate de norme

juridice care aparţin altor ramuri de drept (raporturile patrimoniale din cadrul administraţiei

publice sunt reglementate de dreptul civil, raporturile financiare de dreptul financiar, cele din

domeniul relaţiilor de muncă de dreptul muncii, etc.).

Definiţia dreptului administrativ. Opinii exprimate în literartura juridică

Orice ramură a dreptului reglementează raporturi sociale, în funcţie de tipul acestora

sau de sfera lor de acţiune, făcându-se clasificarea ramurilor dreptului. Pornind de la aceste

considerente, observăm că dreptul administrativ este format din două categorii de raporturi

sociale:

- raporturi de administraţie activă care privesc executarea legii şi păstrarea de

servicii publice în limitele legii;

- raporturi de administraţie conflictuală – de natură contencioasă - care privesc

soluţionarea litigiilor dintre autorităţile publice şi cetăţeni.

Cea mai cuprinzătoare definiţie a dreptului administrativ o regăsim în tratatul

profesorului Antonie Iorgovan: „Dreptul administrativ este acea ramură a dreptului public

care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice precum şi pe cele de

natură conflictuală, dintre autorităţile publice sau persoanele de drept privat care exerictă

atribuţii de putere publică, pentru realizarea unui interes public, asimilate autorităţilor publice,

pe de o parte, şi cei vătămaţi în drepturile lor pe de altă parte”

Într-o exprimare sintetică, dreptul administrativ poate fi definit ca ramura sistemului

de drept care cuprinde normele juridice ce reglementează raporturile sociale referitoare la

organizarea şi activitatea administraţiei publice pe baza şi în executarea legii.

Dreptul administrativ este ramura dreptului public care reglementează raporturile

din sfera administraţiei publice active, raporturile acesteia cu alte autorităţi publice, cu

particularii şi pe cele de natură conflictuală dintre administraţie pe de o parte şi cei

administraţi pe de altă parte.

Noţiunea de administraţie include atât autorităţile publice statale cât şi agenţii

privaţi autorizaţi să presteze anumite servicii publice.

Dreptul administrativ reglementează două categorii de relaţii sociale:

- relaţii care concretizează cele trei dimensiuni ale administraţiei publice active

în sistemul constituţional actual:

- executarea legii;

- emiterea de acte normative cu putere inferioară legii;

- prestarea de servicii publice în limitele legii.

- relaţii de natură conflictuală dintre autorităţile administraţiei şi cei vătămaţi în

drepturile lor.

Obiectul dreptului administrativ

De-a lungul vremii s-au delimitat trei teorii cu privire la obiectul dreptului

administrativ, şi anume:

- teoria unicităţii – conform căreia dreptul administrativ este singura ramură

de drept aplicabilă administraţiei publice;

- teoria dublei naturi juridice – conform căreia administraţiei publice i se

aplică normele dreptului administrativ precum şi norme aparţinând altor

ramuri de drept;

- teoria subsidiarităţii – dreptul administrativ se aplică nu numai activităţilor

autorităţilor administraţiei publice ci şi activităţilor de natură

administrativă realizate de alte organe de stat.

Obiectul dreptului administrativ îl formează raporturile sociale care constituie obiectul

activităţii administrative a statului şi a colectivităţilor locale, realizată de către autorităţile

administraţiei publice potrivit normelor legale, cu excepţia raporturilor sociale care sunt

reglementate de alte ramuri ale dreptului.

Trebuie observat că nu toate raporturile sociale în care sunt implicate autorităţile

administraţiei publice prin diferite fapte juridice formează obiectul dreptului administrativ, ci

numai acelea prin care autorităţile administraţiei publice înfăptuiesc puterea executivă, fiind

purtătoare a autorităţii publice.

Trăsăturile dreptului administrativ

Datorită multitudinii definiţiilor din doctrină date dreptului administrativ, nu s-a putut

ajunge la o linie unitară în privinţa enumerării unor trăsături ale dreptului administrativ. Cu

toate acestea, putem determina unele elemente comune:

1. dreptul administrativ este o ramură a dreptului public;

2. este dominat de principiul legalităţii (regula fundamentală într-un stat de

drept)– întreaga activitate a autorităţilor administraţiei publice se desfăşoară în

baza legii şi în conformitate cu legea;

3. caracterul de mobilitate faţă de dreptul privat – reiese din transformările rapide

care au loc în administraţie şi care, automat, se reflectă prin schimbări

corespunzătoare în plan juridic;

4. primează interesul public faţă de interesul privat – chiar dacă particularul este

protejat de lege în faţa autorităţii (prin drepturile garanţii stabilite chiar de

legea fundamentală), în statul de drept interesele colectivităţii (deci ale

statului) sunt priorotare în faţa intereselor particulare;

5. răspunderea în dreptul administrativ – atât autorităţile administraţiei publice

cât şi funcţionarii publici răspund pentru acţiunile lor; protecţia juridică a

administraţilor realizăndu-se prin mai multe acte normative: legea

contenciosului administrativ, legea responsabilităţii ministeriale care a fost

adoptată în virtutea aplicării textelor constituţionale referitoare la răspunderea

politică a Guvernului.

IZVOARELE DREPTULUI ADMINISTRATIV

Izvoarele dreptului constituie moduri de stabilire a normelor juridice, care, în perioada

interbelică erau împărţite în izvoare creatoare (obiceiul şi legea) care creau reguli juridice noi

şi obligatorii şi izvoare interpretative (doctrina şi jurisprudenţa) cu rol de a interpreta sau

completa regulile juridice.

În doctrina franceză izvoarele de drept reprezintă procedurile prin care se elaborează

norme de drept.

În orice ramură a dreptului există două categorii de izvoare:

- izvoare scrise;

- izvoare nescrise.

Izvoarele nescrise

Cutuma (sau obiceiul) – este o regulă de conduită nescrisă, reprezentată de

sentimentul general admis într-o anumită colectivitate, născut dintr-un anume comportament

social.

Doctrina elveţiană impune două condiţii care trebuiesc îndeplinite concomitent

pentru ca o cutumă să poată reprezenta izvor de drept şi anume:

- o practică îndelungată;

- părerea unanimă a colectivităţii asupra caracterului obligatoriu.

În general cutuma (obiceiul) nu reprezintă un izvor de drept, Elveţia fiind, în acest caz o

excepţie.

În Franţa se consideră că obiceiul nu poate să joace decât un rol minim.

Cutuma poate reprezenta izvor de drept în anumite circumstanţe, dacă este aplicată o

lungă perioadă de timp şi dacă a fost acceptată de colectivitate ca fiind obligatorie.

În acest context, putem spune că în România evoluţia autonomiei locale poate duce la

apariţia unor reguli cutumiare impuse de condiţiile geografice, de sărbătorile şi obiceiurile

religioase – oficierea căsătoriilor civile de către primari în zilele de sâmbătă şi duminică are o

practică îndelungată, dar în ipoteza în care acceptăm cutuma ca izvor de drept administrativ,

va trebui să admitem că funcţionarul care nu va respecta „obiceiul” se va face vinovat de

încălcarea unei reguli juridice şi nu a unei simple norme morale.

Jurisprudenţa instanţelor de contencios administrativ este reprezentată de totalitatea

hotărârilor judecătoreşti date de instanţele de contencios administrativ.

În literatura interbelică s-a considerat că jurisprudenţa nu este izvor de drept, deşi se

constat că instanţele judecătoreşti, având dreptul de a interpreta legea, în mod indirect o creau.

În Franţa, jurisprudenţa tribunalelor administrative este considerată ca find unul izvor

al dreptului administrativ, pe când în ţara noastră, în lipsa jurisdicţiilor administrative se pune

problema dacă jurisprudenţa secţiilor de contencios administrativ poate constitui un izvor de

drept. Ne raliem părerii conform căreia în măsura în care se va forma o practică judiciară

bogată a instanţelor de contencios administrativ este posibil ca aceasta să reprezinte un izvor

al dreptului adminsitrativ.

Există state unde precedentul judiciar este invocat când într-o speţă apar probleme

asemănătoare sau identice, el constituind izvor de drept (în general în sistemul de drept anglo-

saxon).

Doctrina - reprezintând literatura de specialitate, conform celor mai multe opinii nu

reprezintă un izvor al dreptului administrativ, dar este unanim recunoscut faptul că ea are o

influenţă hotărâtoare asupra jurisprudenţei şi asupra evoluţiei legislaţiei în domeniu, cele mai

multe semnale de alarmă şi propuneri de lege ferenda venind din partea doctrinarilor.

Principii generale ale dreptului administrativ – reprezintă izvoare importante ale

dreptului administrativ, respectate şi impuse adminsitraţiei. Acestea pot fi prevăzute expres de

un act normativ sau pot rezulta prin generalizare Remarcăm:

- principiul revocabilităţii actelor administrative;

- principiile de organizare administrativă – descentralizarea şi

deconcentrarea administrativă;

- principiul legalităţii actelor administrative.

Izvoarele scrise

Sunt reprezentate de normele juridice materializate în acte juridice cu caracter

normativ. Izvoarele scrise sunt ierarhizate în funcţie de forţa lor juridică, aceasta fiind dată de

poziţia autorităţii publice de la care emană actul respectiv.

1. Constituţia şi legile constituţionale – reprezintă principalul izvor de drept în

general şi implicit şi de drept administrativ deoarece:

consacră principiile cu caracter general care guvernează statul român;

reglementează principiile şi instituţiile fundamentale privind administraţia

publică în mod expres;

consacră izvoarele propriu-zise ale dreptului administrativ prevăzându-le sau

făcând trimitere la actul normativ care urmează să le prevadă.

Izvoarele dreptului administrativ pe care le regăsim în legea fundamentală sunt de două

categorii:

a) prevăzute expres de Constituţie (legile, hotărârile şi ordonanţele de

Guvern, decretele Preşedintelui);

b) prevăzute de lege, Constituţia consacrând doar autoritatea care le emite

(ex. Ordinele Miiniştrilor)

Legile constituţionale – legile de revizuire a Constituţiei reprezintă izvor al dreptului

administrativ în măsura în care cuprind probleme din domeniul dreptului administrativ;

2. Legile ordinare şi legile organice – sunt categorii de legi prevăzute de Constituţia

revizuită în art.73 astfel:

legeile organice intervin în domeniile pe care Constituţia le prevede în mod

expres şi sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor fiecărei camere;

legile ordinare nu sunt prevăzute în mod expres de Constituţie, ele pot

interveni în orice domeniu care nu necesită adoptarea unei legi organice şi

sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi.

Elemente comune ale legilor organice şi ordinare

a) obligativitatea publicării în Monitorul Oficial prevăzută de art. 78 Constituţie: “Legea

se publică în Monitorul Oficial”. Obligativitatea publicării apare din principiul

“NEMO CESSETUR IGNORARE LEGEM” – nimeni nu se poate apăra prin

invocarea necunoaşterii legii. Deci, dacă statul obligă cetăţenii să cunoască legea şi el

este obligat la rândul său să asigure posibilitatea cunoaşterii acesteia, publicând-o.

b) intrarea în vigoare a legii – art.78 din Constituţia revizuită “legea intră în vigoare la

trei zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”. Faţă de

prevederea veche, potrivit căreia legea intra în vigoare la data publicării ei în MO,

formula revizuită elimină posibilitatea în care s-ar putea afla o persoană fizică sau

juridică de a acţiona fără rea credinţă contrar unei legi aflate în vigoare, dar de al cărei

conţinut nu a luat cunoştinţă pentru că nu a putut intra în posesia Monitorului Oficial

din motive independente de voinţa sa. Modificarea realizează o distincţie foarte clară

între publicarea legii care coincide cu data MO şi intrarea în vigoare a ei care se

realizează la trei zile de la data publicării (ziua publicării nu se ia în calcul).

Menţionăm că data ulterioară prevăzută în textul legii, poate fi o dată exectă – ex. „

dispoziţiile prezentei legi intră în vigoare la data de 1iunie 2005” sau „dispoziţiiţe

prezentei legi intră în vigoare la o lună de la data publicării în Monitorul Oficial”, dar

există şi situaţii când legiuitorul prevede un alt termen de intrare în vigoare pentru

anumite reglementări din conţinutul legii, termen care poate fi raportat la un

eveniment a cărui petrecere nu poate fi determinată în mod exact – „prevederile

art.112-114 intră în vigoare de la data aderării României la UE” ;

c) calitatea de izvor de drept administrativ – atâta vreme cât prin obiectul lor de

reglementare se vizează materii care constituie părţi din ramura dreptului

administrativ.

3. Actele normative ale Guvernului

Ordonanţele de Guvern consacrate de Constituţie în art. 108 şi art. 115 –

delegarea legislativă (împuternicirea pe care o primeşte Guvernul, din partea

Parlamentului, de a emite acte normative cu forţă juridică similară legii). Sistemul

constituţional actual prevede două tipuri de ordonanţe:

1. Ordonanţe simple – sunt emise de către Guvern în baza unei legi de

abilitare adoptate de Parlament, în limitele şi condiţiile prevăzute de aceasta,

în domenii care nu fac obiectul legii organice (legea de abilitare va cuprinde

domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe);

2. Ordonanţe de urgenţă – pot fi adoptate de către Guvern în situaţii

extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată cu obligaţia de a

motiva urgenţa acestora.

Hotărâri de Guvern (art. 108 din Constituţie) – se emit pentru organizarea

executării legilor;

4. Actele administraţiei publice ministeriale – reprezintă izvoare exprese ale

dreptului administrativ în măsura în care au caracter normativ (acte care cuprind

reguli generale, oricine putând intra sub incidenţa lor la un moment dat);

5. Decretele prezidenţiale – în măsura în care au caracter normativ şi reglementează

raporturi din sfera executivului;

6. Ordinele Prefectului;

7. Hotărârile Consiliului Judeţean;

8. Hotărârile Consiliului Local;

9. Dispoziţiile Primarului – devin executorii după ce sunt aduse la cunoştinţa publică

sau după ce au fost communicate persoanelor interesate;

10. Tratatele internaţionale – pot constitui izvoare ale dreptului administrativ dacă:

Sunt ratificate de Parlament;

Cuprind reglementări referitoare la relaţii sociale din sfera de reglementare

a dreptului administrativ;

Sunt de aplicaţie directă, nemijlocită – prin ratificarea de către Parlament a

dispoziţiilor cuprinse în tratatele internaţionale, vor fi abrogate sau

modificate prevederile contrare cuprinse în actele normative interne

existente la acel moment

Nu putem să nu remarcăm faptul că, pe lângă actele juridice adoptate după Constituţia

din 1991, există şi sunt încă în vigoare numeroase acte normative adoptate fie anterior

evenimentelor din decembrie 1989, fie după aceste evenimente dar anterior Constituţiei din

1991 – decrete-legi (acte cu forţa juridică a legii adoptate până la constituirea noilor autorităţi

legiuitoare), decrete ale executivului din acea perioadă.

Toate aceste norme rămase în vigoare reprezintă izvoare ale dreptului administrativ în

măsura în care au caracter de acte normative şi reglementează relaţii din sfera administrativă.

NORMELE ŞI RAPORTURILE DE DREPT ADMINISTRATIV.

CODIFICAREA DREPTULUI ADMINISTRATIV.

Toate normele de drept se elaborează după o anumită tehnică juridică. Aceasta

cuprinde tehnica legislativă şi tehnica interpretării.

Prin tehnică legislativă se stabilesc instituţiile juridice, condiţiile, ordinea elementelor

componente, precum şi reglementarea activităţilor în cadrul statului. În această fază, sarcina

legiuitorului constă în cunoaşterea exactă a realităţilor sociale, a principiilor juridice pentru a

realiza o adaptare justă între fenomenele sociale, politice, economice şi forma juridică în care

reglementează aceste manifestări ale vieţii sociale.

După statuarea regulii de drept începe sarcina interpretului, nevoit să rezolve probleme

noi care se ridică în complexitatea vieţii sociale şi pe care legiuitorul nu le-a prevăzut, cu alte

cuvinte urmează faza de tehnica interpretării în care se cuprinde o tehnică jurisprudenţială şi o

tehnică doctrinară.

Normele de drept administrativ sunt acele norme care reglementează raporturile

sociale care apar între autorităţile administraţiei publice în realizarea sarcinilor executive,

între acestea şi particulari.

În opinia majorităţii autorilor normele de drept administrativ prezintă următoarele

trăsături:

- reglementează raporturile sociale care apar între autorităţile administraţiei

publice sau între acestea şi particulari;

- se caracterizează printr-o mare diversitate;

- au un grad diferit de generalitate;

- prezintă, ca orice normă juridică, o structură internă – logico-juridică (alcătuită

din ipoteză, dispoziţie, sancţiune) şi o structură externă tehnico-juridică

(exprimate prin articole şi aliniate);

- se emit în baza şi în vederea executării legii cu excepţia celor prevăzute în

Constituţie, în legi şi ordonanţe de urgenţă

Structura normei de drept administrativ

Ca la orice normă juridică şi la norma de drept administrativ deosebim:

- o structură tehnico – juridică - conform căreia norma de drept administrativ

este compusă din articole şi alineate;

- o structură logico-juridică – conform căreia norma este structurată în trei părţi:

1. ipoteza normei de drept administrativ – care cuprinde condiţiile,

împrejurările, situaţiile în care se aplică norma, subiecţii cărora li se aplică, înţelesul

unor termeni, cu alte cuvinte conţine elementele necesare identificării cadrului legal în

care norma de drept va acţiona. După modul de determinare, ipoteza poate fi:

1. absolut determinată – se precizează exact în cuprinsul normei împrejurările

în care se aplică aceasta, fără a lăsa loc de eventuale interpretări;

2. relativ determinată – când este creat numai cadrul general, stabilirea

existenţei concrete a împrejurărilor fiind lăsată la aprecierea organului care

aplică norma, organul respectiv beneficiind de o anumită libertate, în

această situaţie apărând puterea discreţionară a autorităţii administraţiei

publice care aplică norma respectivă

2. dispoziţia normei de drept administrativ – cuprinde conţinutul normei

juridice, indicând conduita pe care trebuie să o urmeze subiectele la care aceasta se

referă. Fiind rezultatul unor activităţi desfăşurate în regim de putere publică,

dispoziţiile normelor de drept administrativ vor fi categorice şi imperative. Se face

distincţie între:

a. dispoziţii cu caracter onerativ – prin care se impune o anumită

conduită subiectului de drept (“Constituie obligaţie a tuturor deţinătorilor de

imobile situate in municipiului Constanta de a afişa, la loc vizibil, plăcuta cu numărul

stradal aferent imobilului pana da data de 30.04.2004” – HCLM Constanţa nr

390/22.09.2004).

b. dispoziţii cu caracter prohibitiv – prin care se interzice o anumită

conduită subiectului de drept (“Magistraţilor le este interzis să desfăşoare

activităţi de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură,…” –

L161/2003);

c. dispoziţii cu caracter permisiv - prin care se permite o anumită

acţiune suiectului de drept dar nu se impune, rămânând la alegerea subiectului

dacă va face sau nu ceea ce îi permite norma (“ Instituţia prefectului poate

beneficia de programe cu finanţare internaţională pentru susţinerea reformei în

administraţia publică” – L340/12.08.2004 privind instituţia prefectului).

3. sancţiunea normei de drept administrative – cuprinde consecinţele juridice

care apar în urma nerespectării normei, cu precizarea că nu toate normele de drept

administratativ prevăd în mod expres sancţiuni. De asemenea trebuie făcută distincţia

între sancţiune ca element al structurii logico-juridice a normei şi sancţiune ca element

al răspunderii administrative.

Clasificarea normelor de drept administrativ

1. În funcţie de obiectul de reglementare al normei, deosebim:

norme de drept material – care cuprind drepturile şi obligaţiile

subiecţilor participanţi la raportul de drept administrativ;

norme de drept procesual - care cuprind procedura de realizare a

activităţii administrative.

2. În funcţie de caracterul dispoziţiei normei deosebim:

Norme onerative;

Norme prohibitive;

Norme permisive.

3. După criteriul sferei de cuprindere a normei, acestea se impart în:

norme cu caracter general – care au o sferă largă de reglementare;

norme cu caracter special – reglementează o grupă de raporturi sociale

bine determinate;

norme cu caracter excepţional – reglementează situaţii apărute în mod

excepţional.

Raporturile juridice de drept adminsitrativ

Raporturile de drept administrativ reprezintă relaţiile sociale care au fost reglementate, direct

sau indirect, adică prin intervenţia unor fapte juridice, de către normele dreptului

administrativ.

Acestea se nasc, se modifică sau se sting în condiţiile prevăzute de normele dreptului

administrativ.

Trăsăturile raportului juridic de drept administrativ:

- unul din subiecte este întotdeauna purtător al autorităţii publice;

- se caracterizează prin raporturi de putere;

- ambele subiecte ale raportului juridic pot fi titulare de drepturi sau de obligaţii.

Elementele raportului juridic administrativ

Ca orice raport juridic, şi raportul juridic de drept administrativ este alcătuit din următoarele

componente:

- subiectele raportului de drept administrativ – unul dintre ele este

întotdeauna o autoritate publică învestită cu putere publică, un serviciu public care acţionează

cu împuternicirea unei autorităţi sau un funcţionar public aflat în exerciţiul funcţiei. Al doilea

subiect al raportului poate fi de asemenea o autoritate publică sau un particular, persoană

fizică sau juridică.

Într-un raport juridic, subiectul titular de drepturi se numeşte subiect activ, iar subiectul titular

de obligaţii se numeşte subiect pasiv.

Ca un elemenet caracteristic raporturilor juridice administrative, este posibil ca, în unele

situaţii, un subiect să fie titular de drepturi şi altul titular de obligaţii, iar în alte raporturi

juridice adminsitrative este posibil ca ambele subiecte participante să fie titulare atât de

drepturi cât şi de obligaţii (exercitatea atribuţiilor de către o autoritate administrativă

reprezintă atât un drept cât şi o obligaţie).

- Conţinutul raportului de drept administrativ – este format de totalitatea

drepturilor şi obligaţiilor pe care le au subiectele raportului. În principiu, drepturile şi

obligaţiile pe care le au autorităţile administraţiei publice ac subiect al raportului nu pot fi

transmise sau cedate unui alt organ sau autorităţi administrative, doar prin lege putându-se

stabili excepţii, iar drepturile şi obligaţiile persoanelor fizice sau juridice participante la

raportul juridic de drept administrativ, nu pot fi transmise, nu pot face obiectul unei

succesiuni, ele dispărând ca urmare a morţii titularului.

Drepturile şi obligaţiile administrative pot avea natură patrimonială (plata unor

amenzi, plata impozitului), natură nepatrimonială (dreptul la petiţionare), sau natură mixtă

(îndatoririle ce revin din exercitarea dreptului la învăţătură)

- Obiectul raportului de drept administrativ – este constituit de acţiunea sau

conduita părţilor constând în acţiuni, inacţiuni sau fapte materiale realizate în sfera

adminsitraţiei publice (execuţia unor lucrări, prestarea unor servicii, activităţi de coordonare,

etc.) ;

Clasificarea raporturilor juridice de drept administrativ

În funcţie de subiectele participante într-un raport juridic de drept administrativ, apar două

situaţii:

a) când ambele subiecte participante la raportul juridic sunt reprezentate de autorităţi publice

– atunci raporturile născute pot fi:

- raporturi de subordonare – dintre cele două subiecte participante la raport unul

se află pe o poziţie ierarhic superioară ceea ce-i conferă posibilitatea de a dispune cu

privire la comportamentul celuilalt (raporturile dintre Guvern şi un minister, sau

dintre un minister şi un organ aflat în subordinea acestuia, etc.). Sunt raporturi a

căror naştere este determinată de voinţa legiuitorului sau de voinţa organului

supraordonat pentru care realizarea lor constituie o obligaţie juridică ;

- raporturi de colaborare – ambele subiectele se găsesc, ierarhic, la acelaşi nivel

şi acţionează împreună în vederea realizării unui scop comun (raporturi ce se nasc

între două ministere când acestea realizează o acţiune comună, raporturile dintre

Primar şi Consiliul Local, etc.). Realizarea acestor raporturi depinde strict de

manifestarea voinţei ambelor subiecte participante;

- raporturi de participare – subiecţii participă la exercitarea unor atribuţii

conferite de lege unui organ colegial faţă de care se pot afla în relaţii de subordonare;

b) când la raportul juridic participă un subiect privat, persoană fizică sau juridică şi un

subiect purtător al autorităţii publice (raporturi care, de altfel sunt cele mai numeroase) – în

această situaţie raporturile pot fi:

- raporturi de subordonare – subiectul învestit cu putere publică are o poziţie

supraordonată faţă de celălalt subiect care trebuie să îndeplinească măsurile cuprinse

în actul administrativ. Aceste raporturi sunt considerate a fi cele mai numeroase în

dreptul administrativ (cele care intervin între autorităţile administraţiei publice locale

şi cetăţeni, contravenienţi şi autorităţile desemnate să constate şi să aplice

sancţiunile). Deşi autoritatea are o poziţie supraordonată asupra celuilalt subiect

participant la raportul juridic, acesta are la dispoziţie mijloace juridice pentru a-şi

apăra drepturile şi pentru a se feri de eventualele abuzuri comise de autoritatea

publică (dreptul la petiţionare).

- raporturi de colaborare – de regulă între o autoritate publică şi o persoană

privată fizică sau juridică atunci când se realizează prestarea unui serviciu public ;

În doctrină mai întâlnim:

- raporturile de utilizare a serviciilor publice, în cadrul cărora subiectul activ

(purtătorul de obligaţii) are dreptul şi obligaţia legală să realizeze prestaţia

corespunzătoare pentru cei administraţi, iar subiectul pasiv are dreptul să se foloseasă

de aceasta şi să pretindă funcţionarea ei în bune condiţii.

- raporturi le tutelă administrativă – raporturi între autorităţile autonome locale,

inclusiv la nivelul judeţului, şi Guvern, prin reprezentantul acestuia în teritoriu –

prefectul, întotdeauna naşterea acestor raporturi exprimă voinţa legiuitorului.

Codificarea dreptului administrativ

Un cod reprezintă o reunire, într-o ordine logică, a principiilor de drept, care

reglementează o materie.

Într-un anumit domeniu, un cod realizează o unificare a reglementărilor fundamentale

din domeniul respectiv, ducând la simplificare, la eliminarea paralelismelor sau a repetării

unor probleme în mai multe acte diferite şi asigură folosirea unei terminologii unitare în întreg

domeniul respectiv. Din toate aceste motive spunem despre codificarea juridică că ea

reprezintă chintesenţa sistematizării dreptului.

Datorită varietăţii şi complexităţii dreptului administrativ, elaborarea unui cod a fost

multă vreme considerată foarte greu de abordat, dacă nu chiar imposibilă. Au existat şi există

argumente atât pentru necesitatea elaborării unui cod administrativ cât şi păreri care prezintă

dezavantajele existenţei unei asemenea lucrări.

În perioada inter şi postbelică, preocupările în domeniul codificării s-au redus la

activităţi de realizare a unor culegeri de acte normative aplicabile unor sectoare ale vieţii

publice, denumite impropriu coduri. După cel de-al II-lea război mondial, chiar dacă mare

parte din legislaţia administrativă a fost abrogată, s-au manifestat preocupări susuţinute pentru

realizarea unei codificări administrative, elaborându-se teze premergătoare pentru un

anteproiect, pecum şi studii de drept comparat valoroase în această materie.

În sprijinul utilităţii adoptării unui cod administrativ apar următoarele argumente:

- simplificarea şi corelarea legislaţiei în domeniul administrativ;

- eliminarea riscului denaturării unor concepte, principii şi a unor supraruneri în

reglementările din domeniul administartiv;

- cercetarea dispoziţiilor unei singure reglementări, ar permite cetăţenilor o mai bună

înţelegere a normelor administrative şi în consecinţă chiar ar ajuta la fluidizarea activităţii

administraţiei;

- simplificarea, sistematizarea, normalizarea şi unificarea activităţii administraţiei

publice

TEORIA GENERALĂ A ORGANIZĂRII ADMINISTRAŢIEI PUBLICE.

NOŢIUNE, ORGANE, COMPETENŢE

Organizarea administraţiei statale a apărut odată cu statul. Cercetarea acestui fenomen

începe să se realizeze odată cu conturarea ştiinţelor administraţiei şi a dreptului administrativ,

pentru că, teorii izolate sau fragmentate cu privire la organizarea administraţiei, la guvernare

în general s-au formulat încă din antichitate.

Un istoric englez menţiona că: Domnia lui Marcus Aurelius şi a lui Titus Antoniu

reprezintă poate singura perioadă din istorie în care fericirea unui mare popor a fost unicul

scop al guvernării.

Mai apare citat în lucrările de Ştiinţa administraţiei, marele gânditor al antichităţii,

Quintilian, ale cărui întrebări celebre (cele 7 – cine?, ce?, cum?, cu ce?, unde?, pentru ce?,

când?) îşi păstrează şi astăzi întreaga lor actualitate şi utilitate.

Tot din îndepărtata istorie, Diocleţian a lăsat lumii câteva principii de guvernare care

i-au inspirat mai departe pe gânditorii evului mediu şi pe iluminişti. A devenit legendară

părerea sa, potrivit căreia, izolarea celui care are prima responsabilitate în guvernare duce la

manipularea din anturajul său ”adesea este în interesul a 4 sau 5 miniştrii să se înţeleagă între

ei pentru a-l înşela pe suveranul lor. Fiind izolat de oameni prin înalta sa demnitate adevărul îi

este ascuns. Vede numai cu ochii lor şi nu aude nimic altceva decât relatările lor mincinoase.

El conferă posturile cele mai importante viciului şi slăbiciunii şi îi dezonorează pe cei mai

virtuoşi merituoşi dintre supuşii săi. Prin astfel de artificii infame, cei mai buni şi mai înţelepţi

dintre monarhi cad pradă corupţiei curtenilor lor”.

Societatea a căutat de-a lungul istoriei cea mai bună soluţie pentru o organizare care

să conducă la progres, la bunăstare, într-un cuvânt la evoluţie.

Noţiunea de organ al administraţiei publice

În sistemul juridic român după apariţia codului civil, jurisprudenţa menţiona că

persoanele juridice pot “fiinţa” numai printr-un act de putere publică dat de către stat.

Constituţia din 1923 a stabilit principiul după care “dreptul la liberă asociaţiune nu împiedică

în sine dreptul de a crea persoane juridice, iar legea pentru persoane juridice (asociaţiuni şi

fundaţiuni din 6 februarie 1924) preciza chiar în primul articol “persoana juridică de drept

public se crează numai prin lege”.

În concluzie, pe lângă stat, judeţ, comună mai existau şi alte persoane morale de

drept public care se înfiinţau prin lege şi dintre care cele mai multe erau stabilimentele publice

– instituţie publică care prestează un serviciu public. Persoanele morale de drept public,

inclusiv stabilimentele, publice aveau dreptul de a folosi puterea publică, iar litigiile acestora

cu particularii erau litigii de drept public, de competenţe instanţelor de contencios

administrativ.

În legislaţia românească se observă o echivalenţă între noţiunile de autoritate publică

şi organ public sau organ de stat, prin oricare din aceste noţiuni înţelegându-se un colectiv

organizat de oameni care exercită prerogative de putere publică, fie într-o activitate statală,

fie într-o activitate din administraţia publică locală.

Unii autori pun un semn de egalitate între aceste două noţiuni, iar alte păreri

consideră într-o altă interpretare a prevederilor legale că cele două noţiuni sunt diferite din

punctul de vedere al elementelor constitutive – cu referire la cei care îl compun precum şi la

competenţa şi raporturile acestora cu celelalte organe.

Într-o definiţie acoperitoare, organul administraţiei publice reprezintă acea structură

organizaţională care, potrivit Constituţiei şi legii, are personalitate de drept public şi

acţionează din oficiu pentru executarea legii sau prestarea serviciilor publice, în limitele legii,

sub controlul direct sau indirect al Parlamentului.

Putem realiza o clasificare a organelor administraţiei publice urmărind mai multe

criterii, şi anume:

- modul de formare:

organe ale administraţiei publice alese – constituite pe baza votului

cetăţenilor - primarul, Consiliul local, Consiliul judeţean;

organe ale administraţiei publice numite – prefectul, instituţii aflate în

subordinea ministerelor;

- natura lor:

organe ale administraţiei publice colegiale – Guvernul, Consiliul judeţean –

caracteristic pentru acestea fiind faptul că adoptă acte administrative în

urma deliberării;

organe ale administraţiei publice individuale – Primarul, Prefectul – adoptă

acte administrative ca urmare a deciziei lor;

- competenţa acestora:

din punctul de vedere al competenţei materiale:

organe ale administraţiei publice cu competenţe generale;

organe ale administraţiei publice cu competenţe speciale;

din punctul de vedere al competenţei teritoriale:

organe ale administraţiei publice centrale – Preşedintele ţării,

Ministerele, etc.;

organe ale administraţiei publice locale – Primarul, Consiliul local, .

Sistemul autorităţilor administraţiei publice în sistemul constituţional românesc se

compune din:

- administraţia centrală – Preşedinte, Guvern, organe centrale de specilaitate,

instituţii publice centrale subordonate ministerelor sau autorităţilor administrative

autonome;

- administraţia de stat în teritoriu – prefect, Comisie judeţeană consultativă,

servicii deconcentrate ale ministerelor sau subordonate celorlalte organe de

specialitate;

- administraţia locală – consiliul local, primarul şi consiliul judeţean.

În mod tradiţional, în doctrina românească au fost identificate următoarele părţi

componente ale organului administraţiei publice (şi implicit oricărei autorităţi publice) :

- personalul administraţiei – importanţa deosebită acordată acestei componenete a

autorităţii administrative este dată de existenţa unor reglementări speciale

(Statutul funcţionarului public, Codul deontologic al funcţiei publice, etc.) în

conformitate cu care personalul administraţiei publice îşi desfăşoară activitatea;

- mijloacele materiale – sunt puse la dispoziţia organelor administraţiei publice din

bugetul de stat sau pot avea alte provenienţe stabilite de lege. Pot dispune de

aceste mijloace materiale ordonatorii de credite care sunt de obicei conducătorii

organelor administraţiei publice sau persoane special desemnate pentru acest

scop. Aceştia răspund pentru respectarea dispoziţiilor legale, pentru folosirea

eficientă a sumelor primite şi pentru integritatea bunurilor aparţinând unităţii pe

care o conduc;

- competenţa – noţiune fundamentală pentru dreptul administrativ este definită ca

fiind ansamblul atribuţiilor stabilite de Constituţie sau de lege ce conferă drepturi

şi obligaţii pentru a desfăşura în nume propriu, şi în realizarea puterii publice o

anumită activitate administrativă . Aceasta poate fi clasificată astfel:

- competenţă materială – care desemnează sfera şi natura atribuţiilor unui

organ (sau unei autorităţi) al administraţiei publice;

- generală – când organul poate interveni, în principiu, în orice domeniu

sau sector de activitate din sfera administraţiei publice –ex. Guvernul,

Consilul judeţean;

- specială – când un organ poate interveni numai în anumite domeniii,

sectoare de activitate, strict determinate prin lege –ex. ministere

- competenţă teritorială – care desemnează limitele teritoriale în care

autoritatea administrativă îşi poate exercita atribuţiile prevăzute de lege. Ea

poate fi centrală – când exercitarea atribuţiilor are loc la nivelul întregii ţări

(Guvernul, ministerele) sau locală – când atribuţiile sunt exercitate la

nivelul unei unităţi administrativ teritoriale (Consiliul Local, Primar);

- competenţă temporală – desemnează limitele în timp, în care o autoritate

publică îşi poate îndeplini atribuţiile conferite de lege. În general

autorităţile administrative au o competenţă nelimitată, actele normative

conform cărora sunt oragnizate neprevăzând un anumit timp de existenţă a

acestora, excepţie făcând autorităţile constituite în urma alegerilor care

beneficiază de un anumit mandat (ex - Comisiile înfiinţate prin Legea nr.

112/1995, etc.)

Tutela administrativă reprezintă o instituţie cu tradiţie în dreptul românesc preluată din

dreptul francez. Tutela reprezintă ansamblul de puteri limitate acordate unei autorităţi

administrative asupra agenţilor serviciilor publice descentralizate şi asupra actelor lor, în

scopul asigurării legalităţii în activitatea lor şi protejării interesului general

Capacitatea administrativă reprezintă aptitudinea organelor administraţiei publice de a

fi subiecte în cadrul raporturilor de drept administrativ.

Deşi cele două noţiuni sunt asemănătoare, unii autori considerând că ele se identifică,

identificăm, în urma analizei, câteva deosebiri:

- capacitatea administrativă presupune întotdeauna posibilitatea de a acţiona în

nume propriu, în timp ce competenţa poate fi exercitată în numele altui organ;

- unele atribuţii ce alcătuiesc competenţa unei autorităţi administrative pot fi

transmise altor organe, capacitatea nu poate fi transmisă altui subiect de drept;

- competenţa pot avea atât organele administrative cât şi structurile lor funcţionale,

pe când capacitatea este specifică organelor administrative

De reţinut că organele administraţiei publice au atât competenţă cât şi capacitate, dar

există o serie de structuri administrative care, deşi au o amunită competenţă, nu au capacitate

administrativă – structurile interne ale organelor, care au anumite atribuţii, dar ele nu

acţionează în nume propriu –ex – comisiile de specialitate ale Consiliului local acţionează în

numele Consiliului local, dar au atribuţii proiprii.

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI. ROLUL, ALEGEREA ŞI DURATA

MANDATULUI PREŞEDINTELUI

În România instituţia Preşedintelui este considerată a fi reglementată într-un mod

atipic, pornindu-se în Decretul-Lege nr.92/1990 (actul normativ care a stat la baza primelor

alegeri libere) de la nişte prerogative largi, apropiate de un regim semiprezidenţial, care s-au

modificat substanţial odată cu adoptarea Constituţiei din 1991 conform căreia atribuţiile

conferite Preşedintelui apar ca şi componente ale unui regim parlamentar, cu singura

deosebire că Preşedintele este ales direct de către popor, prin vot universal, direct, secret şi

liber exprimat.

De altfel, cum afirmă chiar Preşedintele Comisiei de redactare a Constituţiei din 1991,

profesorul A.Iorgovan: ”Constituţia din 1991 a proiectat un Preşedinte de republică pentru a

satisface, pe de o parte, necesitatea de reprezentare a statului, iar pe de altă parte, necesitatea

de arbitraj între puterile statului, între stat şi societate”.

Evitându-se concentrarea unei puteri prea mari în mâinile unei singure persoane, s-a

ajuns la diminuarea competenţelor Preşedintelui şi creşterea influenţei Parlamentului,

realizându-se astfel un regim mixt, sau cum mai este denumit regim semiprezidenţial atenuat

având la bază următoarele argumente:

1. Atât Parlamentul cât şi Preşedintele sunt aleşi prin vot universal,

direct, secret şi liber exprimat, fiind organe reprezentative la nivel naţional, însă

doar parlamentul este calificat expres ca fiind organul reprezentativ suprem al

poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării (art. 61 alin.1);

2. Dreptul Preşedintelui de a dizolva parlamentul presupune

îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii (art. 89);

3. Constituţia consacră o formă de răspundere politică a Preşedintelui,

prevăzând suspendarea acestuia din fucnţie în anumite condiţii urmate de

organizarea unui referendum pentru demiterea sa (art. 95);

4. Constituţia consacră, în art. 96, o formă de răspundere penală a

Preşedintelui, caz în care, după punerea sa sub acuzarea de înaltă trădare, cu

votul a două treimi din totalul parlamentarilor, competenţa de judecată aparţine

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

5. Preşedintele poate cere poporului să-şi exprime voinţa, prin

referendum cu privire la probleme de interes naţional, numai după consultarea

Parlamentului;

6. Preşedintele desemnează un candidat la funcţia de prim-ministru,

dar îl numeşte în funcţie numai după acordarea votului de încredere de către

Parlament;

7. Atât Preşedintele, cât şi fiecare Cameră a Parlamentului are dreptul

să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului, pentru fapte săvârşite în

intereseul funcţiei lor. Preşedintele poate dispune suspendarea acestora din

funcţie dacă s-a început urmărirea penală (art.109 alin.2);

8. Guvernul răspunde în întregul său şi fiecare membru solidar cu

ceilalţi membrii numai în faţa Parlamentului (art.109 alin.1);

9. Preşedintele nu are drept de iniţiativă legislativă, aceasta aparţinând

doar Guvernului, parlamentarilor sau unui număr de cetăţeni (art. 74);

10. Preşedintele poate refuza promulgarea unei legi o singură dată după

primirea acesteia (în interiorul termenului de 20 de zile); în urma reexaminării

acesteia de către Parlament, promulgarea urmând să se facă în cel mult 10 zile

(art. 77);

11. cele mai importante atribuţii ale Preşedintelui în domeniul politicii

externe, al apărării, al stărilor excepţionale sunt condiţionate fie de intervenţia

Guvernului, fie de cea a Parlamentului;

12. Decretele Preşedintelui emise în exercitarea celor mai importante

atribuţii ale sale sunt contrasemnate de primul ministru (art. 100);

Art. 80 din Constaituţia României prevede:

“Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei

naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.

Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a

autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile

statului, precum şi între stat şi societate.”

Analizând prevederile constituţionale referitoare la instituţia Preşedintelui, putem

conchide că acesta îndeplineşte trei funcţii care conturează de fapt rolul Preşedintelui şi

anume:

- funcţia de şef de stat – caracterizată prin reprezentarea statului român atât în

interior cât şi în exterior şi concretizată prin atribuţii specifice;

- funcţia de şef al exeutivului – rezultată din atribuţiile pe care legea

fuundamentală le acordă Preşedintelui în această direcţie;

- funcţia de garant al Constituţiei şi de mediator între puterile statului – care

reiese, în special, din alegerea acestuia prin vot universal, secret deschis şi liber

exprimat, atribut care îi conferă Preşedintelui o legitimitate crescută, precum şi

neaparteneţa acestuia la vreun partid politic, de unde reiese echidistanţa şi

neutralitatea acestuia, cel puţin în termeni teoretici (aici existând numeroase

discuţii atât în doctrină cât şi în literatura de specialitate). Neutralitatea

Preşedintelui îi conferă acestuia posibilitatea de a tranşa orice neînţelegere

exclusiv prin prisma intereselor ţării;

Alegerea Preşedintelui României

Ca şi parlamentarii, Preşedintele României are o legitimitate populară, fiind ales prin

vot uninominal, în cadrul unei circumscripţii ce cuprinde întreaga ţară.

Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat,

de către toţi cetăţenii cu drept de vot din România.

Este declarat admis candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de

voturi ale alegătorilor înscrişi pe listele electorale.

În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit majoritatea necesară, se

organizează un al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului

de voturi obţinute în primul tur.

Sistemul de alegere în două tururi de scrutin, duce la consecinţa că, alesul, chiar dacă

la primul tur nu a obţinut votul majorităţii corpului electoral, la al doilea tur de scrutin, în

cadrul căruia voturile se împart între doi candidaţi, va deveni exponentul a cel puţin jumătate

plus unu din numărul votanţilor .

Acest sistem de vot conduce la bipolarizarea opiniei publice, situaţie aflată în

contradicţie cu împărţirea ei într-un număr foarte mare de partide. Soluţia pare firească,

deoarece putem constata modul normal în care a evoluat societatea politică românească de la

aproximativ 200 de partide înregistrate în 1992 până la câteva zeci de formaţiuni politice în

2004 (dintre care 6 au reprezentare parlamentară după alegerile din noiembrie 2004).

Prin alegerea directă a Preşedintelui de către electorat s-a avut în vedere situarea

acestuia deasupra presiunii partidelor politice.

Controlul întregii proceduri electorale şi confirmarea rezultatelor de care depinde,

după caz, organizarea celui de-al doilea tur de scrutin, desemnarea candidaţilor între care va

avea loc alegerea într-o asemenea situaţie, precum şi desemnarea câştigătorului care a obţinut

în final mandatul este asigurată de Curtea Constituţională conform atribuţiilor pe care legea

fundamentală le conferă acestei autorităţi (art. 146 lit.f). În acest context, Curtea

Constituţională “pecetluieşte” legalitatea desfăşurării alegerilor prezidenţiale.

Mandatul Preşedintelui României

Durata mandatului este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului.

Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României pentru mai mult

de două mandate, care pot fi şi succesive.

În varianta din 1991 a Constituţiei, mandatul Preşedintelui era de 4 ani, deşi chiar şi

atunci a existat în adunarea Constituantă propunerea unui mandat prezidenţial de 5 ani, acea

opinie având, în mare, aceleaşi argumente care au triumfat abia în 2003.

Realizarea unui decalaj între alegerile parlamentare şi prezidenţiale a devenit o

necesitate pentru viaţa politică românească iar mărirea cu un an a mandatului Preşedintelui

faţă de mandatul Parlamentului apare ca fiind necesară pentru a menţine continuitatea

instituţiei prezidenţiale în perioada campaniilor electorale parlamentare, ceea ce reprezintă un

plus de garanţie pentru stabilitatea politică a ţării.

În desfăşurarea normală a oricărei activităţi pot interveni situaţii deosebite, speciale.

Pe perioada unui mandat prezidenţial, cel puţin teoretic, pot apărea situaţii extraodrinare care

pot perturba serios continuitatea exercitării funcţiei supreme dacă ele nu sunt reglementate

corespunzător. Legiuitorul constituant a prevăzut aceste excepţii astfel:

1. în caz de război –mandatul Preşedintelui se prelungeşte prin lege

organică;

2. în caz de catastrofă – mandatul se prelungeşte prin lege organică.

Existenţa unei asemenea situaţii, prin interpretarea stării de lucruri de la un anumit

moment, fiind lăsată la aprecierea Parlamentului deoarece conceptul de catastrofă

nu este unul strict determinat din punct de vedere juridic;

3. vacanţa funcţiei – intervine în caz de demisie, de demitere din

funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces. În

termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al

României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Preşedinte ;

4. interimatul funcţiei- este o consecinţă a intervenţiei vacanţei

funcţiei prezidenţiale şi este prevăzută de art. 98 din Constituţie “dacă funcţia de

Preşedinte devine vacanţă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau

dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se

asigură în ordine de Preşedintele Senatului sau de Preşedintele Camenrei

Deputaţilor”. Caracterul provizoriu al situaţiei de interimat este demonstrat de

faptul că, pe perioada interimatului, persoana care ocupă această funcţie nu se

bucură de legitimitatea Preşedintelui ales, atribuţiile sale fiind limitate de

Constituţie (art. 98 alin.2). Astfel, Preşedintele interimar nu poate adresa mesaje

Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii, nu poate

dizolva Parlamentul şi nu poate cere poporului să-şi exprime voinţa cu privire la

probleme de interes naţional. În ceea ce priveşte instituţia interimatului, este

considerat a fi o lacună a legii faptul că, în situaţia în care atât Preşedintele

Senatului cât şi Preşedintele Camenrei Deputaţilor se află în imposibilitatea de a

asigura interimatul funcţiei prezidenţiale, nu există nici o precizare referitoare la

persoana care ar trebui să ocupe această funcţie. În doctrină se susţine “de lege

ferenda” că aceste prerogative ar trebui preluate de Primul Ministru, dar numai

după ce acestă precizare va fi făcută expres în lege.

În timpul mandatului său Preşedintele nu poate fi membru al unui partid politic şi nu

poate îndeplini nici a altă funcţie publică sau privată.

Această prevedere constituţională a fost şi este controversată, deoarece mulţi autori

consideră că prin prisma naturii umane este greu de făcut diferenţa dintre persoană şi

instituţie. Imparţialitatea unui şef de stat provenit din rândurile unui partid politic (de cele mai

multe ori candidatul la funcţia supremă fiind preşedintele acelui partid), care îşi dă demisia în

urma obţinerii mandatului prezidenţial este mai mult de ordin teroretic, fiind greu de crezut că

din fruntea partidului, imediat după câştigarea mandatului, preşedintele lasă deoparte doctrina

partidului din care provine, şi devine cu adevărat un mediator perfect echidistant .

Pentru exercitarea de către Preşedintele României a prerogativelor conferite de lege, a

fost organizată Administraţia Prezidenţială, instituţie publică cu personalitate juridică definită

de L47/1994 (republicată în MO 25/255 aprilie 2001) ca reprezentând totalitatea serviciilor

publice puse la dispoziţia Preşedintelui României pentru îndeplinirea atribuţiilor acestuia.

Funcţiile de conducere specifice din cadrul Administraţiei prezidenţiale sunt:

consilier prezidenţial cu rang de ministru şi consilier de stat cu rang de ministru de stat.

Legea de organizare şi funcţionare a Administraţiei prezidenţiale prevede că personalul

instituţiei poate fi încadrat numai pe baza încrederii acordate de Preşedintele României în

condiţiile semnării unui angajament de loialitate stabilit de Regulamentul de organizare şi

funcţionare, fapt care exprimă în modul cel mai clar caracterul politic al numirilor în funcţie

de la nivelul Administraţiei Prezidenţiale. De altfel, practica ne demonstrează că fiecare

schimbare a Preşedintelui duce schimbări masive la nivelul personalului Administraţiei

Prezidenţiale.

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI. ATRIBUŢIILE PREŞEDINTELUI

ROMÂNIEI ÎN RAPORT CU PUTEREA LEGISLATIVĂ ŞI ÎN SITUAŢII

EXCEPŢIONALE

Atribuţiile Preşedintelui României sunt stabilite de Constituţie, avându-se în vedere, în

primul rând, rolul acestuia de reprezentare a statului pe plan intern şi extern, rolul ce îi revine

pentru apărarea ţării, şi prerogativele de care dispune pentru asigurarea respectării Constituţiei

şi a bunei funcţionări a administraţiei publice.

Clasificarea atribuţiilor Preşedintelui s-a realizat în funcţie de mai multe criterii, şi

anume:

1. din punct de vedere al funcţiilor sale:

a. atribuţii specifice şefului de stat;

b. atribuţii de realizare a funcţiei de şef al executivului;

c. atribuţii de apărare a Constituţiei şi a bunei funcţionări a autorităţilor

publice;

2. din punct de vedere al subiectelor faţă de care se exercită atribuţiile:

a. atribuţii exercitate în raport cu Parlamentul;

b. atribuţii exercitate în raport cu Guvernul;

c. atribuţii exercitate în raport cu celelalte autorităţi ale administraţiei publice

în vederea realizării serviciilor publice naţionale;

d. atribuţii exercitate în raport cu justiţia;

e. atribuţii exercitate în raport cu poporul;

3. din punct de vedere al frecvenţei:

a. atribuţii obişnuite – cea mai mare parte;

b. atribuţii exercitate în situaţii excepţionale – mai rare (apărare, catastrofă);

4. din punct de vedere al procedurii:

a. atribuţii exercitate fără condiţionări – mesaje, etc.;

b. atribuţii condiţionate de termene, propuneri – promulgarea legii în termen

de 20 de zile, decretele contrasemante de primul ministru, etc.;

5. din punct de vedere al formelor tehnico-juridice:

a. atribuţii care se realizează prin emiterea de decrete;

b. atribuţii care se realizează prin efectuarea de operaţii administrative;

c. atribuţii care se realizează prin emiterea de acte exclusiv politice;

6. din punct de vedere al conţinutului:

a. atribuţii privind legiferarea;

b. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterii publice;

c. atribuţii privind alegera, formarea, numirea sau revocarea unor autorităţi

publice;

d. atribuţii în domeniul apărării şi asigurării ordinii publice;

e. atribuţii în domeniul politicii externe.

O clasificare didactică a atribuţiilor Preşedintelui se poate face având ca punct de

plecare funcţiile fundamentale ale unui stat de drept corespunzătoare practic celor trei puteri

în stat, şi anume puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească.

Atribuţiile Preşedintelui în raport cu puterea legislativă

În România, puterea legislativă este reprezentată de Parlament ca unică autoritate

legiuitoare a ţării. În raport cu aceasta, Preşedintele ţării are anumite atribuţii conferite de

Constituţie, care să-i asigue rolul de mediator între puterile statului. Astfel:

a) Preşedintele poate dizolva Parlamentul, după consultarea preşedinţilor

celor două camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, dacă acesta nu a acordat votul de

încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai

după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură. Parlamentul poate fi dizolvat o

singură dată în cursul unui an dar nu în ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui sau în

timpul stării de mobilizare, război, asediu sau urgenţă.

Dreptul Preşedintelui de a dizolva Parlamentul este supus, în sistemul

constituţional românesc, unor limite care au în vedere eşecul tentativelor de formare a

Guvernului. Astfel legea fundamentală restrânge atribuţia Preşedintelui de a dizolva

Parlamentul numai la situaţia în care trebuie format un nou Guvern, fie după alegerile

legislative, fie în urma exprimării unui vot de neîncredere în cel existent. Se consideră

aproape unanim în doctrină că, măsura dizolvării Parlamentului trebuie să fie rezultatul

eşecului evident de formare a unui Guvern care să aibă acceptul Parlamentului.

Deşi prevăzută în mod expres de Constituţie, posibilitatea Preşedintelui de a

dizolva Parlamentul este aproape imposibil de realizat în practică datorită numeroaselor

condiţiilor cumulative care trebuiesc îndeplinite.

b) Preşedintele convoacă Parlamentul în cel mult 20 de zile de la alegeri

sau în sesiune extraordinară, convocarea putând fi realizată pentru o singură cameră sau

pentru camerele reunite.

El are în acest sens, o obligaţie constituţioanlă, conform art. 63 alin 3 din

Constituţie: “Parlamentul nou ales se întruneşte în cel mult 20 zile de la alegeri, sau are

posibilitatea potrivit art. 66 alin.2, alături de biroul permanent al fiecărei camere ori cel puţin

1/3 din numărul deputaţilor sau senatorilor să ceară întrunirea Camerei Deputaţilor şi a

Senatului în sesiune Extraordinară”;

c) Preşedintele promulgă legea – promulgarea reprezentând învestirea

legii cu formulă executorie.

Conform art. 77 din Constituţie:

(1)“Legea se trimite spre promulgare Preşedintelui României. Promulgarea legii

se face în cel mult 20 de zile de la primire.

(2) Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată,

reexaminarea legii.

(3) Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificafrea

constituţionalităţii ei, promulgarea se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate

după reexaminare sau după primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat

constituţionalitatea.

Această atribuţie este considerată a fi cea mai importantă pe care Constituţia o

conferă Preşedintelui. Astfel, în termen de 20 de zile de la primirea legii de la Parlament,

Preşedintele are următoarele posibilităţi:

1. va promulga legea - situaţia uzuală în care, după adoptarea

legii de către cele două camere ale Parlamentului, aceasta ajunge pe masa Preşedintelui

României, care are, putem spune, rolul final în procesul de legiferare. Promulgarea conduce în

pasul următor la publicarea legii în Monitorul Oficial, intrarea în vigoare (conform

Constituţiei la 3 zile de la publicare sau la o dată ulterioară prevăzută în conţinutul ei) şi

producerea de efecte juridice. De remarcat că nepublicarea legii atrage după sine inexistenţa

acesteia, ea neputând produce efecte juridice decât după ce este adusă la cunoştinţă publică;

2. o va trimite spre revizuire Parlamentului – Preşedintele are

posibilitatea o singură dată să trimită legea înapoi, spre reexaminare, Parlamentului, în situaţia

în care consideră că legea prezintă aspecte de neoportunitate.

Cererea va fi adresată printr-un mesaj prezidenţial care va cuprinde obligatoriu

motivele pentru care s-a considerat necesară reexaminarea legii. Aceasta va avea ca efect

repetarea procedurii parlamentare, punerea din nou în dezbatere a legii, începând cu camera la

care a fost iniţial dezbătută, neexistând, însă, obligaţia rediscutării ei în întregime.

Ca urmare a noii dezbateri, parlamentarii îşi pot însuşi în întregime sau în parte

punctul de vedere al Preşedintelui, ceea ce va duce la modificarea legii, şi în noua formă

acesta va fi obligat să o promulge în termen de 10 zile de la primire. Se mai poate întâmpla ca

parlamentarii să nu ţină cont de argumentele aduse de Preşedinte în cererea de reexaminare,

votul lor fiind acelaşi ca la început, situaţie în care Preşedintele va fi de asemenea obligat să

promulge legea în acelaşi termen de 10 zile prevăzut de Constituţie.

S-ar putea înţelege că Preşedintele este obligat să promulge legea indiferent de

situaţie şi că posibilitatea acestuia de a interveni este numai formală;

3. o va trimite Curţii Constituţionale în situaţia în care consideră

că aceasta prezintă aspecte de neconstituţionalitate;

Pot apărea două împrejurări: - Curtea Constituţională decide că legea nu prezintă

aspecte de neconstituţionalitate, o retrimite Preşedintelui care va fi obligat să o promulge în

termen de 10 zile;

- Curtea Constituţională hotărăşte că legea

prezintă aspecte de neconstituţionalitate, împărtăşind totalsau parţial poziţia Preşedintelui, şi

va retrimite legea Parlamentului care, conform art. 147 alin.2 “va fi obligat să reexamineze

dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale”

Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii sau dacă s-a cerut verificrea

constituţionalităţii ei, promulgarea se va face în termen de 10 zile de la primirea legii adoptate

după reexaminare sau după primirea deciziei Curţii Constituţionale prin care i s-a confirmat

constituţionalitatea.

Posibilităţile pe care i le conferă Constituţia Preşedintelui de a cere Parlamentului

reexaminarea legii sau de a trimite legea Curţii Constituţionale în vederea stabilirii

constituţionalităţii ei prezintă o caracteristică comună: ele sunt procedee care permit şefului

statului să suspende punerea în aplicare a legii, aceasta reprezentând o instituţie care are drept

model “veto-ul suspensiv” al Preşedintelui SUA, cu deosebirea că, la noi, adoptarea legii de

către Parlament după reexaminarea ei se face cu aceeaşi majoritate necesară şi la prima

examinare, spre deosebire de SUA unde este necesară o majoritate calificată de 2/3.

Din cele prezentate mai sus s-ar desprinde următoarele aspecte: Posibilitatea

Preşedintelui de a interveni asupra legii va fi reală numai în măsura în care Preşedintele

dispune de o largă autoritate asupra majorităţii parlamentare, în sens contrar, este de presupus

că o a doua votare a legii în Parlament va duce la acelaşi rezultat ca şi prima, odată ce

majoritatea cerută pentru promovarea legii este aceeaşi. Pe aceeaşi linie de idei, sesizarea

Curţii Constituţionale cu o obiecţie de neconstituţionalitate are un câmp de acţiune mai

restrâns, Preşedintele neputând pune decât problema neconformităţii legii cu Constituţia dar

în faţa Parlamentului punctul de vedere al Preşedintelui – în situaţia în care Curtea

Constituţională şi l-a însuşit – nu va putea fi înfrânt de către Parlament, acesta fiind obligat să

pună de acord dispoziţiile contestate cu decizia Curţii Constituţionale.

d) Adresarea de mesaje Parlamentului – art. 88 din Constituţie “Preşedintele

României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale

naţiunii”.

Mesajul este definit a fi expresia exclusivă şi unilaterală a concepţiilor politice ale

Preşedintelui României . Prin intermediul său preşedintele îşi poate face cunoscută poziţia

asupra unor probleme existente la un anumit moment dat în societate. Mesajul poate

reprezenta un important factor în realizarea funcţiei de mediere între puterile statului prin

depăşirea unor posibile blocaje instituţionale sau armonizarea unor puncte de vedere

divergente.

Pentru a primi mesajul preşedintelui, Camerele Parlamentului se reunesc în şedinţă

comună, neexistând însă obligativitatea dezbaterii acestuia imediat după primirea lui.

Nu acelaşi regim juridic îl va avea mesajul Preşedintelui prin care acesta aduce la

cunoştinţa legiuitorului măsurile luate cu ocazia respingerii unei agresiuni armate, situaţie în

care cele două camere vor fi obligate să primească şi să dezbată mesajul în prezenţa

Preşedintelui.

Atribuţiile Preşedintelui României care necesită intervenţia Parlamentului

a) atribuţiile Preşedintelui în domeniul apărării – în exercitarea prerogativelor

constituţionale de comandant al forţelor armate şi de preşedinte al Consiliului Suprem de

Apărare a Ţării, conform art. 92 alin. 1 “preşedintele României poate declara, cu aprobarea

prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Numai în

cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în

cel mult 5 zile de la adoptare”. Declararea mobilizării totale (chemarea sub arme atuturor

cetăţenilor care formează rezerva armatei) sau parţiale (chemarea sub arme a unui număr

limitat de contingente sau a rezerviştilor dintr-o anumită parte a ţării), este o atribuţie a

Preşedintelui României pe care acesta o exercită prin emiterea unui decret prezidenţial

contrasemnat de primul ministru, dar numai cu aprobarea prealabilă a Parlamentului.

În cealaltă situaţie, când preşedintele consideră că este vorba despre o situaţie

excepţională, poate emite decretul de mobilizare şi abia după aceea, în termen de cel mult 5

zile, va fi supus aprobării Parlamentului. Refuzul Parlamentului de a aproba decretul

preşedintelui are ca efect anularea acestuia. În asemenea situaţii deosebite, Parlamentul îşi

continuă activitatea pe toată durata aceastor stări, sau, dacă nu se află în sesiune, se convoacă

de drept în 24 de ore de la declararea lor.

b) în virtutea rolului de comandant al armatei ia măsuri pentru respingerea

agresiunii împotriva ţării, pe care le aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului printr-un

mesaj. Dacă Parlamentul nu este în sesiune se convoacă de drept în 24 de ore de la

declanşarea agresiunii;

c) instituie starea de asediu, de urgenţă în întreaga ţară sau în unele unităţi

administrativ teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea acestora în cel mult 5 zile de la

luarea acesteia;

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI. ATRIBUŢIILE PREŞEDINTELUI

ROMÂNIEI ÎN RAPORT CU PUTEREA EXECUTIVĂ.

ATRIBUŢIILE PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI ÎN RAPORT CU

JUSTIŢIA

Prerogativele de care se bucură sau s-a bucurat şeful statului de-a lungul vremii au

variat şi variază şi astăzi de la stat la stat, motiv pentru care devine foarte grea o delimitare

clară a atribuţiilor Preşedintelui în calitate de şef de stat, de şef al executivului sau pentru

asigurarea respectării Constituţiei şi a bunei funcţionări a administraţiei publice.

Nu există un tipar pentru calitatea de şef de stat sau de şef al executivului, acest lucru

reieşind dîn primul rând din prevederile referitoare la organizarea statului pe principiul

separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, care impune colaborarea acestora, lucru care face ca

atribuţiile să interfereze.

Există diferenţe mari de atribuţii între doi şefi din două state diferite pe care doctrina

internă a ambelor state îi numeşte, spre exemplu, şefi ai executivelor, (particularizând în acest

sens exemplul Franţei şi al României, amândouă statele vorbind despre atribuţii ale

Preşedintelui în calitate de şef al executivului, aceste atribuţii diferind, însă, foarte mult,

“puterea” Preşedintelui francez fiind, în mod cert, mai mare).

Fiind unul dintre cei doi şefi ai executivului, atribuţiile Preşedintelui în cadrul puterii

executive se exercită în raport cu Guvernul şi cu alte autorităţi ale administraţiei publice,

bineînţeles în deplină conformitate cu prevederile constituţionale şi legale.

Astfel, în raport cu Guvernul, Preşedintele are următoarele atribuţii:

1. numeşte Guvernul – după încheierea alegerilor parlamentare, Preşedintele,

desemnează un candidat pentru funcţia de Prim ministru, după consultarea cu partidul care a

căştigat alegerile sau cu partidele reprezentate în Parlament şi numeşte Guvernul pe baza

votului de încredere acordat de Parlament; Nu putem să nu remarcăm libertatea redusă de care

se bucură Preşedintele în desemnarea candidatului la funcţia de Prim ministru în situaţia în

care un partid deţine o majoritate confortabilă în Parlament, Preşedintele fiind obligat să

desemneze un candidat din rândurile acelui partid.

2. în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele

revocă şi numeşte pe unii membrii ai Guvernului, la propunerea primului ministru şi numai pe

baza aprobării Parlamentului, dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau

compoziţia politică a Guvernului (cea care a primit votul de investitură din partea

Parlamentului);

3. Preşedintele poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de

importanţă deosebită. În situaţiile în care Preşedintele consideră necesar, are posibilitatea de a

convoca Guvernul pentru a-l consulta, în final însă decizia cu privire la problemele supuse

dezbaterilor aparţinând Preşedintelui, părerile membrilor Guvernului având doar un caracter

consultativ. Se impune precizarea că Preşedintele nu poate consulta un ministru fără să

recurgă la intermediul Guvernului, legiuitorul constituant urmărind să accentueze poziţia

proeminentă a Primului Ministru în cadrul Guvernului, Preşedintele neputând să recurgă la

concursul unui organ al administraţiei publice decât prin intermediul premierului;

4. poate lua parte la şedinţele Guvernului, în care se dezbat probleme de interes

general privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea

primului ministru, în alte situaţii. (art. 87 alin.1 şi 2 din Constituţie). Atunci când Preşedintele

participă la aceste şedinţe, el le prezidează, dar nu are drept de vot, deoarece, în caz contrar ar

răspunde solidar cu membrii Guvernului pentru hotărârile şi măsurile aprobate. Cu toate

acestea, opinia pe care Preşedintele o exprimă în şedinţa Guvernului la care participă, va

putea avea o influenţă considerabilă asupra hotărârii finale

5. în raport cu autorităţi ale administraţiei publice, Preşedintele României poate

îndeplini următoarele atribuţii:

a. propune numirea conducătorilor unor autorităţi ale administraţiei publice,

astfel:

propune Parlamentului, spre numire, pe directorii serviciilor de

informaţii (art. 65 alin.2 lit.h din Constituţie);

potrivit art 94, lit c., Preşedintele numeşte în funcţii publice în

condiţiile prevăzute de lege – ex. Doi membrii în Consiliul Naţional al Audio-

vizualului, prim-adjunctul directorului Serviciului Român de informaţii şi pe cei

trei adjuncţi ai acestuia, la propunerea directorului, conform legii. Atribuţia

Preşedintelui de a numi o persoană într-o funcţie publică nu poate fi exercitată

decât dacă, în prealabil, o lege ordinară sau organică instituie această funcţie şi

stabileşte condiţiile în care se face această numire

Atribuţiile Preşedintelui României în domeniul politicii externe

Considerând că domeniul politicii externe aparţine sferei administraţiei publice,

prezentăm în continuare atribuţiile Preşedintelui în acest domeniu, remarcând grija

constituantului de a reglementa aceste atribuţii în aşa fel încât îndeplinirea lor să se realizeze

prin colaborarea autorităţilor publice ale statului:

În acest context, atribuţiile Preşedintelui României în domeniul politicii externe sunt

următoarele – conform art 91 din Constituţie:

- încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi

le supune spre ratificare Parlamentului într-un termen rezonabil; această sintagmă – termen

rezonabil fiind o modificare adusă Constituţiei ca o aliniere la Convenţia Europeană a

drepturilor Omului. Observăm că legiuitorul constituant a gândit încheierea unui tratat

internaţional ca o “operă complexă” la a cărei finalizare concură cele mai imporante autorităţi

ale statului: Preşedintele, Guvernul şi Parlamentul, fără consensul acestora neputându-se

încheia un tratat interneţional;

- acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României la propunerea

Guvernului prin decrete prezidenţiale care trebuie contrasemnate de primul ministru;

- aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor

diplomatice, la propunerea Guvernului;

Atribuţiile Preşedintelui în raport cu justiţia

- acordă graţieri individuale. Graţierea individuală este un drept al şefului

de stat, care reprezintă o măsură de clemenţă în virtutea căreia o persoană condamnată penal

este scutită de executarea totală sau parţială a pedepsei stabilite prin hotărâre judecătorească

de condamnare rămasă definitivă;

- participă la şedinţele Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) ori de

câte ori consideră că prezenţa sa la dezbateri este necesară, şi atunci când participă le

prezidează dar fără a avea drept de vot, Preşedintele României nefiind unul dintre membrii

Consiliului. Participarea Preşedintelui la lucrările Consiliului Superior al Magistraturii apare

ca o formă de garantare a drepturilor cetăţenilor, care îi sesizează acestuia diferite aspecte din

justiţie, pe care Preşedintele le poate aduce în discuţie, într-o formă instituţionalizată, pentru a

se trage concluziile şi a se adopta măsurile care se impun ;

- numeşte în funcţie magistraţii (judecătorii şi procurorii), cu excepţia

celor stagiari, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii.

Magistraţii stagiari sunt recrutaţi de Ministerul Justiţiei pe baza unei metodologii prevăzute în

mod expres de lege. În desfăşurarea procedurii de numire a magistraţilor, Preşedintele

României va putea refuza numirea unei persoane, dar nu va putea adăuga nici un nume pe

lista celor primite de la CSM;

- numeşte trei judecători ai Curţii Constituţionale (art. 142 alin.3);

- poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea

legii înainte de promulgarea acesteia sau pentru soluţionarea altor conflicte juridice de natură

constituţională dintre autorităţile publice;

Pe lângă celel prezentate până acum, Preşedintele României mai îndeplineşte şi alte

atribuţii:

- conferă decoraţii şi titluri de onoare;

- acordă gradele de mareşal, general şi de amiral;

Deşi îndeplinirea acestor din urmă atribuţii nu presupune în mod necesar o propunere

din partea Guvernului, va fi firesc ca exercitarea lor să se facă de şeful statului la propunerea

Guvernului, deoarece acesta dispune de aparatul de specialitate în măsură să cunoască cel

mai bine împrejurările care au dus la opţiunea şefului statului.

Atribuţiile Preşedintelui în relaţiile cu poporul. Referendumul

Conform Legii nr.3/2000 cu privire la organizarea şi desfăşurarea referendumului,

referendumul naţional constituie forma şi mijlocul de consultare directă şi de exprimare a

voinţei suverane a poporului cu privire la :

- revizuirea Constituţiei;

- demiterea Preşedintelui;

- probleme de interes naţional

Conform art. 90 din Constituţia României: „Preşedintele României, după consultarea

Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la

probleme de interes naţional”.

În literatura de specialitate întâlnim:

- referendumul constituţional, care va fi organizat cu ocazia revizuirii Constituţiei

– art 151, al3 – revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum,

organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de

revizuire;

- referendum legislativ – care priveşte adoptarea unei legi;

- referendum consultativ – prevăzut la art. 90;

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI. ACTELE ŞI RĂSPUNDEREA

PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI

Ca şi modalităţi de realizare a atribuţiilor sale, în activitatea Preşedintelui României

întâlnim:

1. acte juridice – decrete - care se publică în MO, nepublicarea lor atrăgând

inexistenţa acestora.

Decretele prezidenţiale sunt acte administrative producătoare de efecte juridice, ele

putând fi atacate la instanţa de contencios administrativ, potrivit legii speciale în materie, cu

excepţia decretelor care intră în sfera actelor exceptate de la controlul în contencios

administrativ. Regula în ceea ce priveşte caracterul decretelor prezidenţiale este că ele sunt

acte administrative individuale, iar prin excepţie ele pot fi acte administrative normative –

decretele de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate.

Decretele prezidenţiale sunt supuse contrasemnării de către primul ministru, lipsa

contrasemnăturii atrăgând nulitatea decretului, deoarece prin contrasemnare, primul ministru

îşi angajează răspunderea politică faţă de Parlament. Prin excepţie, decretele prezidenţiale

care au ca obiect exercitarea atribuţiilor inerente Preşedintelui (numirea în funcţii publice,

consultarea poporului, etc.) nu se contrasemnează de către primul ministru;

2. acte exclusiv politice – acte care prin conţinutul lor nu produc efecte juridice -

mesaje, declaraţii, discursuri, interviuri.

Din punct de vedere al semnificaţiei sale, mesajul reprezintă un mijloc de legătură

între două autorităţi publice, unul din şefii executivului şi organul reprezentativ suprem al

poporului român;

3. fapte materiale juridice – activităţi ale căror efecte juridice nu se produc ca o

consecinţă a unei manifestări de voinţă, ci iau naştere ca urmare a unei actrivităţi materiale.

Depunerea unei obiecţii de neconstituţionalitate a unei legi la Curtea Constituţională -

produce un efect juridic, şi anume, obligă Curtea la pronunţarea unei decizii, dar aceasta nu

reprezintă o manifestare de voinţă a Preşedintelui, ci o consecinţă a unei activităţi din partea

acestuia (depunerea obiecţiei);

4. operaţii administrative – activităţi desfăşurate în vederea realizării unor atribuţii,

dar care nu produc prin ele însele efecte juridice, cu alte cuvinte nu se concretizează în

manifestări de voinţă destinate să producă efecte juridice – primirea în audienţă de către

Preşedintele României a unui ambasador al unui stat străin, prezenţa Preşedintelui la diferite

ceremonii oficiale, participarea la conferinţe internaţionale – în general activităţile desfăşurate

în vederea îndeplinirii atribuţiilor de reprezentare a statului;

Răspunderea Preşedintelui României

Constituţia României consacră două articole (95 şi 96) instituţiei răspunderii

Preşedintelui. Astfel, s-a realizat o delimitare între două forme de răspundere, politică şi

penală.

- răspunderea politică a Preşedintelui României în cazul săvârşirii unor fapte grave

prin care Preşedintele încalcă Constituţia –este reglementată de legea fundamentală sub forma

suspendării din funcţie – art. 95 Constituţie.

Preşedintele poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în

şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii

Constituţionale. Propunerea de suspendare poate fi iniţiată de cel puţin 1/3 din nr. deputaţilor

şi senatorilor şi se aduce neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui, pentru a se apăra, iar dacă

aceasta este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea

Preşedintelui.

Constituţia prevede trei niveluri pe care se dezvoltă răspunderea politică a

Preşedintelui României, şi anume:

1. iniţiativa parlamentară;

2. poziţia Curţii Constituţionale;

3. votul poporului.

Pentru a se finaliza procedura de suspendare din funcţie a Preşedintelui, trebuiesc

parcurse toate etapele de mai sus cu acelaşi rezultat, în caz contrar, dacă una din verigi se

rupe, procedura de suspendare se încheie.

Iniţiativa parlamentară se concretizează prin iniţierea de către o treime din nr total de

deputaţi şi senatori (cifră raportată la totalul parlamentarilor şi nu la membrii uneia din

Camere, deci nefiind important câţi senatori sau câţi deputaţi au semnat propunerea de

suspendare, important fiind să se întrunească 1/3 din nr. total de parlamentari) a cererii de

suspendare, care trebuie să fie temeinic motivată.

Cererea de suspendare împreună cu lista parlamentarilor care o susţin va fi depusă la

Secretarul General al Camerei unde cei care au formulat-o au ponderea cea mai mare, data

depunerii având semnificaţia declanşării procedurii de suspendare.

Secretarul General al Camerei are obligaţia să aducă de îndată la cunoştinţă

Preşedintelui României, precum şi Preşedintelui celeilate camere despre existenţa cererii de

suspendare precum şi să ceară un aviz consultativ Curţii Constituţionale.

După primirea avizului, cele două camere se vor reuni în şedinţă comună pentru a

dezbate propunerea de suspendare, ocazie în care Preşedintele poate veni, dacă consideră

necesar, în faţa camerelor şi poate da explicaţii în legătură cu faptele care i se impută.

Pentru a fi votată, propunerea trebuie să primească voturile majorităţii deputaţilor şi

senatorilor, după care va fi organizat un referendum în ce mult 30 de zile.

Referendumul este organizat de Guvern, justificarea acestei proceduri fiind aceea că

deoarece Preşedintele României este ale de un întreg corp electoral, în cadrul unei

circumscripţii cuprinzând întreaga ţară, el nu poate fi demis decât tot de corpul electoral astfel

delimitat ;

- răspunderea penală a Preşedintelui României – sub forma punerii sub acuzare –

art. 96 din Constituţia revizuită.

Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună pot hotărî, cu votul a cel puţin 2/3

din numărul deputaţilor şi senatorilor, punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă

trădare.

Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi

senatorilor şi se aduce neîntârziat la conuştinţa Preşedintelui pentru a putea da explicaţii cu

privire la faptele care i se impută.

De la data punerii sub acuzare până la data demiterii, Preşedintele este suspendat de

drept.

Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de

condamnare.

Punerea sub acuzare are semnificaţia ridicării imunităţii prezidenţiale, prevăzute de

art. 84, alin.2, în domeniul penal.

Acuzarea poate fi numai pentru înaltă trădare, aceasta fiind o sintagmă regăsită în mod

tradiţional în constituţiile democratice şi nu denumirea unei infracţiuni prevăzută de Codul penal.

Aprecierea unei fapte comise de Preşedinte ca fiind înaltă trădare este o apreciere

politică, ea depăşind sfera conceptelor juridice, putând fi definită ca cea mai gravă încălcare a

intereselor poporului în exerciţiul atribuţiilor sale. Fapta de înaltă trădare se situează la graniţa

dintre politică şi drept, constând în abuzul de funcţie pentru o acţiune contrară Constituţiei.

Iniţierea propunerii de punere sub acuzare este realizată de majoritatea deputaţilor şi

senatorilor şi cererea se depune la Secretarul General al camerei de unde sunt preponderenţi

semnatarii şi se aduce neîntârziat la cunoştinţa Preşedintelui pentru a putea da explicaţii cu privire la

faptele care i se impută.

La fel ca şi la procedura de suspendare, camerele reunite discută propunerea, fiind

necesară o majoritate calificată (adică 2/3 din totaul parlamentarilor) pentru ca aceasta să fie

votată.

Trimiterea în judecată a Preşedintelui va fi făcută de Parchetul General, competenţa de

judecată revenind în fond Secţiei Penale de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în recurs

Secţiunilor Reunite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

De drept, hotărârea de condamnare are ca efect demiterea Preşedintelui, acesta fiind

singurul caz în care Preşedintele României, deşi ales de corpul electoral este demis de

autoritatea supremă a jurisdicţiilor naţionale.

Există posibilitatea nefinalizării tragerii la răspundere penală a Preşedintelui României

(Parchetul constată că nu sunt întrunite elementele punerii sub acuzare, instanţa consideră că

Preşedintele nu poate fi condamnat pentru înaltă trădare), oricare ar fi motivul, acţiunea va

înceta şi Preşedintele îşi va relua atribuţiile.

Tot pe tărâmul răspunderii, dar în alt sens, pentru actele sale administrative,

Preşedintele poate fi tras la răspundere administrativ-patrimonială în baza liberului acces la

justiţie şi a dreptului persoanei vătămate de o autoritate publică, drepturi garantate de

Constituţie.

Pentru fapte care nu au legătură cu prerogativele funcţiei de Preşedinte al ţării, acesta

va răspunde ca orice cetăţean, potrivit dreptului comun.

GUVERNUL. EVOLUŢIA INSTITUŢIEI, ROLUL ŞI STRUCTURA

GUVERNULUI

Evoluţia instituţiei guvernului

Noţiunea de Guven poate desemna, într-un sens mai larg, totatlitatea organelor care

formează puterea executivă, sau, într-un sens mai restrâns, acea parte a puterii executive

formată din ansamblul miniştrilor.

Izvoarele istorice ale Guvernului, ca autoritate publică, se regăsesc în fostele Consilii

ale regelui din perioada absolutismului monarhic (curia regis), iar în Tările Române, în Sfatul

Domnesc. În timp, pe măsură ce la nivelul administraţiei centrale au început să apară

departamentele, responsabile pentru administrarea unor domenii de activitate pe întreg

teritoriul ţării, a început să se contureze un organism cu competenţe majore în problemele

executive ale statului.

În Ţările Române, ministerele au fost create prin Regulamentele Organice (1831 în

Muntenia şi 1832 în Moldova) dar Guvernul, ca instituţie, apare abia după Unirea

Principatelor. Evoluţia pe care a avut-o instituţia Guvernului a fost una ascendentă până la

instaurarea dictaturii regale (prin Constituţia din 1938), când rolul Guvernului s-a diminuat.

În perioada dictaturii comuniste, Constituţia în vigoare la acea dată prevedea că

“Guvernul este organul suprem, executiv şi administrativ” şi că el se compune din

Preşedintele Consiliului de Miniştri, unul sau mai mulţi vicepreşedinţi şi din miniştri, care

împreună alcătuiesc Consiliul de Miniştri. Acesta avea un rol definitoriu în conducerea şi

planificarea economiei, toată activitatea sa fiind în concordanţă cu regimul comunist din

România acelor vremuri, subordonându-se total partidului unic, condus de şeful statului.

După decembrie 1989, primele dispoziţii cu privire la Guvern apar odată cu Decretul-

Lege nr.2/1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării

Naţionale, iar după câteva zile a fost adoptat Decretul-Lege nr.10/1989 privind constituirea,

organizarea şi funcţionarea Guvernului României (primul Guvern democrat din România

post-decembristă a fost condus de Petre Roman).

Puţin mai târziu, a fost adoptată Legea nr. 37/1990 privind organizarea şi funcţionarea

Guvernului României, lege preconstituţională, ale cărei dispoziţii au fost în mare parte

depăşite prin intrarea în vigoare a Constituţiei în 1991, şi care din păcate a fost înlocuită abia

în anul 2001 cu Legea 90/2001, şi aceasta modificată şi completată ulterior.

Reglementarea constituţională a instituţiei este realizată, de regulă, într-un titlu special

dar reglementări cu privire la această instituţie se regăsesc şi în alte capitole. Există şi

Constituţii care nu conţin reglementări exprese privind rolul Guvernului, acesta deducându-se

din coroborarea mai multor articole.

În Constituţia României reglementarea Guvernului este realizată în mod expres prin

două capitole din Titlul III – Autorităţile publice – cap.III – Guvernul, şi cap.IV – Raporturile

Parlamentului cu Guvernul), dar există şi alte referiri în alte texte la materia Guvenului.

Rolul Guvernului

Guvernul are sarcina de a realiza politica naţiunii, el este iniţiatorul, modelatorul şi

executantul măsurilor de redresare economică, scădere a inflaţiei şi stabilitate economică,

răspunde de ordinea publică, de apărarea naţională sau de raporturile statului pe care-l

guvernează cu alte state.

În România, Guvenul reprezintă o autoritate a administraţiei publice centrale, parte

componentă a puterii executive, având un rol primordial în sfera excecutivului şi implicit în

viaţa politică a ţării. Cum remarcă profesorul Iorgovan, Guvernul este “Patronul“ executivului

în România .

Constituţia prevede în art.102: ”Guvernul, potrivit programului său de guvernare

acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită

conducerea generală a administraţiei publice”.

Conform acestor prevederi, Guvernul îndeplineşte un dublu rol:

- politic – în asigurarea politicii interne şi externe a ţării;

- administrativ – în exercitarea conducerii generale a administraţiei publice;

Rolul politic al Guvernului decurge din originea sa parlamentară şi din dependenţa sa

de programul acceptat de Parlament; votul Parlamentului reprezentând încrederea acestuia

atât în echipa guvernamentală, cât şi în programul pe care îl are de înfăptuit pe perioada

mandatului.

Acceptarea programului de către Parlament, scoate în evidenţă faptul că el este al

primului ministru şi al echipei guvernamentale, votul acordat de legislativ reprezentând

încărcarea cu legitimitate juridică a acestuia şi dobândirea calităţii de program oficial al

Guvernului în funcţiune.

Remarcăm faptul că, în procesul de elaborare a Constituţiei s-a folosit în primă fază

expresia “program aprobat de Parlament”.

Sintagma a fost transformată ulterior în “program acceptat de Parlament”, cu scopul

declarat de a implica mai puţin Parlamentul în activitatea de guvernare, dar a-i da acestuia

posibilitatea cenzurii asupra activităţii Guvernului fără să se poată spune “noi nu facem decât

să executăm ceea ce dumneavoastră (Parlamentul) aţi aprobat”.

Rolul administrativ al Guvernului reiese din însăşi ideea pentru care acesta există.

Guvernul se află în vârful ierarhiei administrative, conducând direct sau indirect toate

structurile administraţiei publice .

Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, între Guvern şi celelalte autorităţi ale

administraţiei publice se stabilesc raporturi de drept administrativ de subordonare (faţă de

minstere, prefecţi sau structuri aflate în subordonarea Guvernului), de colaborare (faţă de

autorităţile administraţiei publice autonome) sau de tutelă administrativă (faţă de autorităţile

administraţiei publice locale, alese de cetăţeni în teritoriu)

Rolul Guvernului se exprimă nu numai în sfera exclusiv executivă ci şi prin

colaborarea cu alte organisme sociale interesate (art.102, alin 2 din Constituţie).

În spiritul legii fundamnentale, buna funcţionare a societăţii nu poate fi urmărită şi

realizată de Guvern decât cu participarea la actul de guvernare şi administrare a ţării a

organismelor societăţii civile interesate, respectiv a organizaţiilor sindicale, patronale,

profesionale, aportul mass-mediei, dezbateri pe principalele probleme cu reprezentanţi ai unor

organizaţii şi fundaţii fără scop patrimonial, etc. Această colaborare dintre Guvern şi alte

organisme sociale se realizează de pe poziţii de egalitate, ea reprezentând şi expresia

transparenţei activităţii guvenamental.

Structura Guvernului

Sediul materiei îl constituie art. 102 alin.3 din Constituţie, care prevede că “Guvernul

este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică” şi

L90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului care, în dezvoltarea normei

constituţionale prevede: “Guvernul este alcătuit din primul-ministru şi miniştri. Din Guvern

pot face parte şi miniştri delegaţi, cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuţi

în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere”.

Voinţa constituantului a fost să construiască un Guvern cu o structură simplă, fără scară

ierarhică interioară. În afară de primul ministru, miniştri şi alţi membri, la momentul elaborării

Constituţiei era în vigoare şi Legea de organizare a Guvernului nr.37/1990 care prevedea şi funcţia de

ministru de stat.

Trebuie remarcat că Guvernele de după alegerile din 1992 şi 1996 au conţinut şi funcţia de

ministru de stat, dându-se prioritate L.37/1990 deşi era anterioară Constituţiei.

Guvernul de după alegerile din 2000 nu a mai considerat necesară funcţia de muinistru de stat,

iar Legea 90/2001 – de organizare şi funcţionare a Guvernului, acre a înlocuit vechea L.37/1990 nu a

mai inclus această funcţie între membri Guvernului.

Într-o preluare parţială a Constituţiei, Legea nr.90/2001, prevede că: “Guvernul este

autoritatea publică a puterii executive care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării

şi exercită conducerea generală a administraţiei publice (art.1)”

GUVERNUL. ÎNVESTIREA, DURATA MANDATULUI ŞI STATUTUL

MEMBRILOR GUVERNULUI

Învestirea Guvernului

Prin învestitura Guvernului înţelegem complexul de fapte juridice, cu procedurile

corespunzătoare prevăzute de constituţie, care definnesc legalitatea şi fundamentează

legitimitatea instalării la cârma ţării a unie echipe guvernamentale.

Etapele parcurse pentru formarea echipei guvernamentale se derulează, de regulă,

după alegerile parlamentare generale (excepţie fac ţările cu regim prezidenţial, unde formarea

echipei guvernamentale este legată de alegerile prezidenţiale). Conform Constituţiei, în

România procedura de învestire a Guvernului parcurge următoarele etape:

1. desemnarea candidaturii pentru funcţia de prim-ministru – este o prerogativă

constituţională a Preşedintelui, acesta fiind singura autoritate publică competentă să

desemneze un candidat pentru funcţia de prim-ministru.. După consultarea cu

partidul sau coaliţia care a câştigat alegerile ori, în situaţia când nu există o

formaţiune care să fi întrunit o majoritate absolută, cu toate partidele reprezentate în

Parlament, Preşedintele României propune un candidat la funcţia de prim-ministru.

Candidatul propus de Preşedinte poate fi membru al partidului politic majoritar, sau

al altui partid reprezentat în Parlament, dacă nu există o formaţiune cu o majoritate

absolută, sau poate forte bine, să fie o personalitate a vieţii sociale neînregimentată

politic, un specialist considerat potrivit pentru funcţia respectivă. Constituantul a

redactat textul învestirii e aşa manieră, încât, procedura desemnării candidatului

pentru funcţia de prim-ministru apare ca un veritabil examen politic, atât pentru

Preşedinte, cât şi pentru întreaga clasă politică, mai ales în situaţia în care în urma

alegerilor nu există o formaţiune câstigătoare.

2. solicitarea votului de învestitură; Candidatul desemnat de Preşedinte are la

dispoziţie o perioadă de 10 zile pentru a-şi forma o echipă guvernamentală şi a-şi

elabora un program de guvernare. Acest lucru se realizează, bineînţeles în urma

consultărilor dintre candidat şi partidul sau alianţa care a susţinut desemnarea sa.

Candidatul desemnat nu este obligat să respecte formula guvernamentală existentă

înainte de alegeri, având posibilitatea să modifice structura Guvernului, după cum

consideră necesar, cu obligaţia ca, după preluarea mandatului (obţinerea învestiturii

şi numirea de către preşedinte), să înainteze în procedură de urgenţă, proiectul legii

de modificare a structurii şi componenţei Guvernului. Primul-ministru poate cere

Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin înfiinţarea, desfiinţarea sau,

după caz, divizarea ori comasarea unor ministere. Legea prevede în mod expres că

momentul stabilirii numărului şi categoriei ministerelor este cel în care se acordă

votul de învestitură.

3. acordarea votului de încredere de către Parlament; Candidatul se prezintă în faţa

Parlamentului cu două elemnete: lista membrilor cabinetului şi programul de

guvernare. Acestea vor fi dezbătute de Camera deputaţilor şi Senat în şedinţă

comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi

senatorilor. Candidaţii la funcţiile de miniştri vor fi audiaţi în comisiile de

specialitate ale celor două camere, în vederea obţinerii unui aviz consultativ. Acest

aviz, prin caracterul lui facultativ, nu-i poate impune candidatului la funcţia de

premier rezulatul audierii dar poate însemna un ajutor pe care Parlamentul i-l

acordă printr-o ultimă „verificare” a persoanelor propuse pe listă. Trebuie

menţionat că votul de încredere va fi acordat întregii liste guvenamentale, inclusiv

primului-ministru. Conform regulamentului celor două camere, dezbaterea

programului şi a listei cabinetului va avea loc în cel mult 15 zile de la prezentarea

acestora în şedinţa comună a celor două camere. Învestirea cabinetului se face prin

vot secret cu bile, fiind necesar votul majorităţii parlamentarilor. Constituţia îi lasă

Parlamentului la îndemână un termen de 60 de zile pentru acordarea votului de

încredere viitorului Guvern, autoritatea legiuitoare nefiind obligată să accepte prima

variantă propusă de candidatul la funcţia de prim-ministru. În această perioadă,

Parlamentul poate să refuze două solicitări de învestitură. Conform Constituţiei,

dacă au trecut 60 de zile de la prima solicitare şi parlamentul a respins ce puţin

două solicitări de învestitură, Preşedintele poate dizolva Parlamentul, confiorm art.

89 din Constituţie.

4. numirea Guvernului de către Preşedintele ţării şi depunerea jurământului în faţa

acestuia. Hotărârea Parlamentului prin care s-a acordat votul de încredere se va

comunica Preşedintelui României care va emite un decret de numire a noului

Guvern, acesta find publicat în Monitoul Oficial al României, împreună cu

programul de guvernare. Trebuie precizat că, Preşedintele este obligat să numească

acel Guvern care a primit votul de învestitură al parlamentului, fără a putea opera

eventuale modificări în lista cabinetului. Această etapă a procedurii de învestitură

apare ca fiind un act pur protocolar, fără consecinţe juridice în ceea ce priveşte

raporturile dintre Preşedintele României, pe de o parte, şi Guvern, pe de altă parte.

Durata mandatului. Încetarea funcţiei de membru al Guvernului

Mandatul Guvernului, în întregul său, şi al fiecărui membru în parte începe de la

depunerea jurământului şi durează până la data validării alegerilor parlamentare generale, în

mod normal, ea fiind similară cu durata mandatului parlamentar, aceasta fiind regula. Ca şi

excepţii pot apărea în practică următoarele situaţii:

1. Retragerea încrederii acordate unui cabinet prin introducerea unei moţiuni de

cenzură în Parlament sau în cazul angajării răspunderii Guvernului, dacă s-a

introdus o moţiune de cenzură şi aceasta a fost aprobată;

2. Încetarea funcţiei de membru al Guvernului prin apariţia unei din situaţiile

prevăzute de lege (demisie, pierderea drepturilor electorale, deces,

incompatibilitate);

3. dacă primul ministru nu îşi poate exercita atribuţiile pentru o perioadă de peste

45 de zile.

Ca urmare a apariţiei uneia din situaţiile de excepţie prezentate mai sus, se declanşază

procedura de învestitură pentru un nou cabinet, iar până la depunerea jurământului de către

membrii noului Guvern, vechiul cabinetul îndeplineşte numai actele necesare pentru

adminstrarea treburilor publice, cu caracter individual sau normativ, fără a putea emite

ordonanţe sau iniţia proiecte de legi.

Încetarea funcţiei de membru al Guvernului

Conform art. 106 din Constituţia României, „Funcţia de membru al Guvernului

încetează în urma demisiei, revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de

incompatibilitate, a decesului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege”.

Demisia este un act de voinţă unilaterală, ea se anunţă public, se prezintă în scris

primului ministru şi devine irevocabilă în momentul în care s-a luat act de depunerea ei dar nu

mai târziu de 15 zile de la depunerea ei.

Revocarea se face de Preşedintele României, prin decret prezidenţial, la propunerea

primului ministru, urmare a unei remanieri guvernamentale. Această situaţie nu îl poate viza

pe primul ministru (art. 107, alin.2 din Constituţie).

Demiterea unui membru al Guvernului apare în situaţia în care acesta a fost

condamnat penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau averea sa a fost declarată, în

tot sau în parte, ca fiind dobândită în mod ilicit. Demiterea se va face tot prin decret

prezidenţial şi numai la propunerea primului ministru (art.8 alin.2 din L90/2001).

Pierderea drepturilor electorale – care poate interveni ca sancţiune penală

complementară sau în cazul pierderii indirecte a cestor drepturi prin punerea sub interdicţie

pentru debilitate sau alienare mintală.

Pierderea domiciliului stabil în România sau pierderea cetăţeniei române au ca efect

situarea în afara condiţiilor prevăzute de lege pentru ocuparea funcţiei de membru al

Guvernului. Menţionăm că, prin revizuirea Constituţiei României, nu mai este necesar ca o

persoană să aibă exclusiv cetăţenia română pentru ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice

(art. 16), ea putând avea şi o a doua cetăţenie, pe lângă cea română, cu condiţia ca domiciliul

stabil să fie în ţară.

Statutul membrilor Guvernului. Incompatibilităţi privind funcţia de membru al Guvernului

Pentru a fi membru al Guvernului, o persoană trebuie să îndeplinească atribuţiile

prevăzute de art. 2 din Legea nr. 90/2001 coroborat cu art 16 alin.3 din Constituţie:

- să aibă cetăţenia română şi domiciliul în ţară;

- să se bucure de exerciţiul drepturilor electorale;

- să nu fi suferit condamnări penale;

- să nu se găsească în nici unul din cazurile de incompatibilitate.

Incompatibilităţile privind funcţia de membru al Guvernului au cunoscut o evoluţie

normativă începând cu Constituţia României din 1991, ele sporind în timp prin reglementări

cuprinse în L.90/2001 de organizare şi funcţionare a Guvernului şi în L.161/2003 (un amplu

act normativ promovat pe calea asumării răspunderii Guvernului) care a adaugat noi situaţii

de incompatibilitate funcţiei de membru al Guvernului. Prezentăm în continuare situaţiile de

incompatibilitate în care se poate afla un membru al Guvernului aşa cum sunt ele prevăzute în

actele normative în vigoare.

4. incompatibilităţi de ordin constituţional- prevăzute de art. 105 din

Constituţie: „Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei

funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator. De asemenea,

ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională

salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial”

5. incompatibilităţi de ordin legal:

prevăzute de L90/2001 – reiau situaţiile de incompatibilitate

prevăzute de Constituţie la care se mai adaugă:

a) exercitarea de acte de comerţ, cu excepţia vânzării sau cumpărării de acţiuni ori alte titluri

de valoare;

b) exercitarea funcţiei de administrator ori de cenzor la societăţile comerciale sau de

reprezentant al statului în adunările generale ale unor asemenea societăţi ori de membru al

consiliilor de administraţie ale regiilor autonome, companiilor naţionale şi societăţilor

naţionale;

c) exercitarea unei funcţii publice în serviciul unei organizaţii străine, cu excepţia acelor

funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte.

prevăzute de L161/2003 privind unele măsuri pentru

asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în

mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei:

a) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al

consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte

instituţii de credit;

b) funcţia de preşedinte sau de secretar ale adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor

la societăţile comerciale;

c) funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale;

d) funcţia de manager sau mambru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome,

companiilor şi societăţilor naţionale;

e) calitatea de comerciant persoană fizică;

f) calitatea de membru al unui grup de interes economic;

g) o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor funcţii prevăzute în

acordurile şi convenţiile la care România este parte

În oricare dintre aceste situaţii, constatarea stării de incompatibilitate se face de

primul-ministru, care va dispune măsurile necesare pentru încetarea acesteia.

PRIMUL MINISTRU. ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA

GUVERNULUI. ATRIBUŢIILE GUVERNULUI

Primul ministru

Instituţia Primului ministru este reglementată constituţional în art.107 care se referă

exclusiv la funcţia care “simbolizează” Guvernul

Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, cu

respectarea atribuţiilor legale care le revin. Primul-ministru reprezintă Guvernul în relaţiile

acestuia cu Parlamentul, Preşedintele României, Curtea Supremă de Justiţie, Curtea

Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorităţi

şi instituţii publice, partidele şi alianţele politice, sindicatele, cu alte organizaţii

neguvernamentale, precum şi în relaţiile internaţionale.

Primul-ministru este vicepreşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi

exercită toate atribuţiile care derivă din această calitate.

Primul-ministru numeşte şi eliberează din funcţie:

a) conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu excepţia

persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului, conform art. 3 alin. (1) din L.90/2001;

b) secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului, în cazul utilizării

acestor funcţii;

c) personalul din cadrul aparatului de lucru al primului-ministru;

d) secretarii de stat;

e) alte persoane care îndeplinesc funcţii publice, în cazurile prevăzute de lege.

Primul-ministru prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi declaraţii cu

privire la politica Guvernului şi răspunde la întrebările ori interpelările care îi sunt adresate de

către deputaţi sau senatori.

Primul-ministru poate desemna un membru al Guvernului să răspundă la întrebările şi

interpelările adresate Guvernului de către deputaţi sau senatori, în funcţie de domeniul de

activitate ce formează obiectul interpelării. Primul-ministru contrasemnează decretele emise

de Preşedintele României, în cazul în care Constituţia prevede obligativitatea contrasemnării

acestora. În scopul rezolvării unor probleme operative primul-ministru poate constitui, prin

decizie, consilii, comisii şi comitete interministeriale.

Primul-ministru îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în Constituţie şi de lege sau

care decurg din rolul şi funcţiile Guvernului.

În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin primul-ministru emite decizii, în condiţiile legii.

Dacă primul ministru este într-o situaţie care îi afectează funcţia (incompatibilitate,

imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, etc), Preşedintele României va desemna un prim

ministru interimar. Acesta nu poate fi decât un membru al Guvernului, care, va îndeplini atât

funcţia pe care este titular cât şi pe cea de premier pe o perioadă limitată care nu poate depăşi

în nici o situaţie 45 de zile, prin aceasta urmând să se asigure continuitatea activităţii

Guvernului. Interimatul încetează dacă, primul ministru îşi reia activitatea în Guvern în

interiorul termenului de 45 de zile prevăzut de Constituţie

Organizarea şi funcţionarea Guvernului

Guvernul României îşi desfăşoară activitatea prin aparatul de lucru, constituit în

conformitate cu L90/2001 din:

- Corpul de consilieri al Primului Ministru;

- Corpul de Control al Primului Ministru;

- Aparatul tehnic al corpului de consilieri;

- Cabinetul Primului Ministru;

- Cancelaria Primului Ministru;

- Compartimentul cu probleme speciale;

- Compartimentul pentru monitorizarea marilor programe de interes naţional

cuprinse în programul de guvernare;

- Compartimentul documente secrete;

- Compartimentul care asigură protocolul Primului Ministru.

La nivelul Guvernului există şi funcţionează un Secretariat general condus de un secretar

general, care poate avea rang de ministru, ajutat de unul sau mai mulţi secretari generali

adjuncţi cu rang de secretar de stat, numiţi prin decizie a Primului Ministru.

Guvernul lucrează în şedinţe cu caracter săptămânal sau ori de câte ori este nevoie.

Convocarea şi conducerea şedinţei se face de către Primul Ministru, cu excepţia şedinţelor la

care participă Preşedintele care sunt prezidate de acesta.

La şedinţele de Guvern pot participa:

- membrii Guvernului şi Secretarul general – a căror participare este obligatorie;

- invitaţi, cum ar fi: secretari de stat sau ai unor organe de specialitate din

subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ai unor autorităţi administrative

autonome, precum şi orice a căror prezenţă se apreciază a fi utilă, la solicitarea

Primului Ministru“ – art. 25/ alte persoane L90/2001.

Legea impne ca dezbaterile din cadrul şedinţlor de Guvern, modul de adoptare a

actelor şi orice alte măsuri stabilite, să se înregistreze pe bandă magnetică şi să se consemneze

în stenograma şedinţei, certificată de secretarul general.

Legea 90/2001 nu pecizează un cvorum obligatoriu de şedinţă, dar se precizează că

hotărârile şi ordonanţele de adoptă în prezenţa majorităţii membrilor săi, ceea ce înseamnă că

nu are relevanţă câţi membri ai Guvernului participă la şedinţă în perioada discuţiilor,

relevanţă are numărul acestora atunci când se trece la vot pentru adoptarea unei hotărâri sau a

unei ordonanţe, sens în care se stabileşte legea consensului.

Dezbaterile din şedinţele Guvernului şi modul de adoptare a actelor acestuia, precum

şi a oricăror alte măsuri stabilite, se înregistrează pe bandă magnetică şi se consemnează în

stenograma şedinţei, certificată de secretarul general al Guvernului.

Aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din mai multe compartimente acoperite

cu personal administrativ care nu face parte din categoria funcţionarilor publici.

Atribuţile Guvernului

Deşi atribuţiile Guvernului nu sunt prevăzute în mod expres de legea fundamentală într-

un text special, aceasta prevede multe dintre atribuţiile Guvernului în capitolele destinate

Guvernului sau în alte texte.

Când vorbim despre atribuţiile Guvernului, avem în vedere pe de o parte, atribuţiile

prevăzute de legea cadru, iar pe de altă parte atribuţiile prevăzute de late acte normative

(regulamentele celor două camere, alte legi speciale).

De altfel, cum precizează profesoara V.Vedinaş, modul de reglementare a statutului

celor doi şefi ai executivului, determină concluzia că toate atribuţiile cu caracter executiv care

nu revin potrivit Constituţiei Preşedintelui, urmează să intre în competenţa materială a

Guvernului.

1) ATRIBUŢII PREVĂZUTE DE CONSTITUŢIE

a) Exeercitarea iniţiativei legislative – majoritatea legilor adoptate fiind iniţiate de

parlament (art. 73, al.3);

b) Negocirea tratatelor internaţionale (art.91);

c) Propune Preşedintelui acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai

României în alte state (art.91al.2);

d) Propune Preşedintelui înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor

diplomatice ale României;

e) Prezintă Parlamentului informaţiile şi documentele solicitate de cele două camere şi de

comisiile parlamentare prin intermediul preşedinţilor lor;

f) Participarea la şedinţele Parlamentului – obligatoriu când li se solicită prezenţa;

g) Sesizează Curtea Constituţională cu privire la aspectele de neconstituţionalitate pe

care consideră că le prezină legile, înainte ca acestea să fie promulgate de către

Preşedinte;

h) Exercită o putere normativă primară, rod al delegării legislative, materializată prin

emiterea de acte normative care înlocuies legile (OG, OUG);

i) Numeşte în funcţie pe Prefectul Judeţului şi al Municipiului Bucureşti;

j) În termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte ia

măsuri pentru organizarea de noi alegeri prezidenţiale;

k) Guvernul şi ministerele, cu avizul Curţii Constituţionale, pot înfiinţa organe de

specialitate, în subordinea lor, numai dacă legea le recunoaşte expres această

competenţă.

2) ATRIBUŢII PREVĂZUTE DE LEGEA CADRU – L 90/2001 (ART.11)

a) Exercită conducerea generală a administraţiei publice;

b) Iniţiază proiecte de lege şi le supune spre aprobare Parlamentului;

c) Emite hotărâri pntru organizarea executării legilor, ordonanţe în temeiul unei legi

speciale şi ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei;

d) Asigură executarea de către organele administraţiei publice a legilor şi a celorlalte

dispoziţii normative date în aplicarea acestora;

e) Elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de

stat şi le supune spre adoptare Parlamentului;

f) Aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică a ţării pe ramuri şi domenii

de activitate;

g) Asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit programului de guvernare;

h) Asigură apărarea ordinii de drept, a liniştii publice şi siguranţei cetăţeanului, precum şi

a drepturilor şi lIbertăţilor cetăţenilor în condiţiile prevăzute de lege;

i) Aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea ţării, scop în care

organizează şi înzestrează forţele armate;

j) Asigură realizarea politicii externe a ţării şi, în acest cadru, integrarea României în

structurile europene şi internaţionale;

k) Negociază tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale care angajează statul

român; negociază şi încheie, în condiţiile legii, convenţii şi alte înţelegeri

internaţionale la nivel guvernamental;

l) Conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe centrale de

specialitate din subordinea sa;

m) Asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului;

n) Acordă şi retrage cetăţenia română, în condiţiile legii; aprobă renunţarea la cetăţenia

română în aceleaşi condiţii;

o) Înfiinţează, cu avizul Curţii de Conturi, organe de speaialitate în subornidea sa;

p) Cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuţiilor sale;

q) Îndeplineşte orice alte atribuţii pervăzute de lege sau care decurg din rolul şi funcţiile

Guvernului.

Diferenţa terminologică între atribuţii şi funcţii este impusă mai mult de literatura de

specialitate, dar mai ales de legea cadru în domeniu care reglementează separat aceste două

categorii.

Funcţiile Guvernului reprezintă misiunile, obiectivele cu caracter general pe care

Guvernul trebuie să le realizeze, iar atribuţiile Guvernului reprezintă dezvoltarea acestor

misiuni, mijloacele prin care funcţiile vor fi puse în practică.

În acest context, funcţiile Guvernului sunt:

1. Funcţia de strategie – prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în

aplicare a programelor de guvernare;

2. Funcţia de reglementare – prin care se asigură elaborarea cadrului normativ

şi instituţionl necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;

3. Funcţia de administrare a proprietăţii statului – se asigură administrarea

proprietăţii publice şi private a statului precum şi gestionarea serviciilor pentru

care statul este responsabil;

4. Funcţia de reprezentare – se asigură, în numele statului român, reprezentarea

pe plan intern şi extern;

5. Funcţia de autoritate în stat – se asigură urmărirea şi controlul aplicării şi

respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice, şi siguranţei

naţionale precum şi în domeniile economic şi social şi al funcţionării instituţiilor

care îşi desfăşoară activitatea în subordinea Guvernului;

GUVERNUL. ACTELE GUVERNULUI. DELEGAREA LEGISLATIVĂ Actele Guvernului

În exercitarea atribuţiilor sale, Guvernul, în conformitate cu statutul său de organ colegial,

adoptă două categorii de acte:

- acte exclusiv politice – moţiuni, declaraţii, mesaje – prin care se face cunoscută

poziţia Guvernului faţă de unele evenimente politice interne sau internaţionale. Ele

pot fi sau nu întărite de acte juridice sau de un întreg program guvernamantal,

putându-se referi la o problemă concretă sau la un ansamblu de evenimente.

- acte juridice –hotărâri şi ordonanţe, care exprimă o decizie politică, dau naştere,

modifică sau sting drepturi şi obligaţii; Actele juridice se bucură de reglementări în

Constituţia României: art 108 şi 114 şi legea 90/2001 – art. 27:

“Guvernul adoptă hotărări şi ordonanţe.

Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.

Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile

prevăzute de aceasta.

Hotărârile şi ordonanţele, adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se

contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în

Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei.

Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate”.

Hotărârile de Guvern reprezintă actele prin care Guvernul exercită conducerea generală a

administraţiei publice. Principalele caracteristici ale acestora sunt următoarele:

- Sunt adoptate pentru organizarea executării legilor;

- sunt adoptate în baza legii, în limitele acesteia, numai după ce domeniul respectiv

a fost supus unei reglementări legale, ele neputând dispune decât măsuri

administrative pentru asigurarea executării legilor;

- Hotărârile de Guvern realizează competenţa originară a Guvernului, de autoritate

executivă, care îşi propune în principal să pună în aplicare legea;

- Hotărârile de Guvern sunt supuse controlului de legalitate execritat de instanţele de

contencios administrativ - L29/1990 în temeiul dreptului fundamental prevăzut de

art. 52 din Constituţie;

- Hotărârile de Guvern sunt supuse regulii semnării de primul ministru şi

contrasemnării de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare – este vorba

de miniştrii membri ai Guvernului şi nu de orice persoană care conduce structuri

subordonate Guvernului şi are rang de secretar de stat. Practica constată o

îndepărtare de la textul constituţional, ajungându-se ca Hotărârile de Guvern să fie

semnate de alţi demnitari de stat şi de conducători ai diferitelor autorităţi

administrative;

- Hotărârile de Guvern se publică obligatoriu în Monitorul Oficial, sub sancţiunea

inexistenţei în cazul nepublicării, regulă care prezintă o singură excepţie –

Hotărârile de Guvern cu caracter militar, care se comunică numai instituţiilor

interesate;

- Hotărârile de Guvern pot avea atât caracter normativ (Hotărâri de Guvern prin care

se reglementează contravenţii) cât şi caracter individual (Hotărâri de Guvern prin

care se dă în administrare un bun proprietate publică).

Ordonanţe de Guvern – sediul materiei art 108 al.1,3,4 coroborat cu art.115 din

Constituţia României şi art 27 din L90/2001.

Ordonanţele de Guvern sunt acte prin care Guvernul îşi depăşeşte sfera atribuţiilor

legate de conducerea generală a administraţiei publice, fiind vorba despre un transfer de

competenţe din partea unicei autorităţi legiuitoare din România, Parlamentul,

Analiza regimului juridic al Ordonanţelor de Guvern trebuie să plece de la textul

constituţional care consacră Parlamentul ca unica autoritate legiuitoare din ţara noastră

precum şi de la noua prevedere referitoare la organizarea statului potrivit principiului

separaţiei puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei

constituţionale.

Din textele constituţionale rezultă că numai Parlamentului îi este recunoscut

dreptul de a adopta norme juridice primare. Guvernul poate face acest lucru doar în virtutea

unei împuterniciri speciale pe care o primeşte fie de la Parlament, printr-o lege de abilitare, fie

de la constituant insuşi care prevede ca în “situaţii extraordinare “ a căror reglmentare nu

poate fi amânată, cu obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.

Trebuie remarcat că, revizuirea Constituţiei conţine dispoziţii concrete referitoare la

posibilitatea atacării unei ordonanţe de urgenţă declarate neconstituţionale la instanţa de

contencios administrativ sau a unor prevederi din ordonanţe declarate neconstituţionale.

Delegarea legislativă

Delegarea legislativă reprezintă posibilitatea Guvernului ca în anumite limite şi cu

respctarea anumitor condiţii, să emită Ordonanţe de Guvern, reprezintă, după unii autori cea

mai deplină şi complexă formă de conlucrare dintre Parlament şi Guvern, reglementată de

Constituţia României din 1991.

Delegarea legislativă pe care o primeşte Guvernul poate fi realizată astfel:

prin intermediul unei legi speciale de abilitare emisă de Parlament (delegare de

ordin legal – emitere de Ordonanţe de Guvern simple) care are următoarele

caracteristici:

- poate interveni numai în domeniile care nu fac obiectul legii organice – deci în

domeniul legii ordinare;

- legea de abilitare va cuprinde:

- obligatoriu – domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe;

- facultativ – posibilitate ca og să fie supusă aprobării Parlamentului. Din

textul art.114, “dacă legel de abilitare o cere, Ordonanţele de Guvern se

supun spre aprobare Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la

îndeplinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage

încetarea efectelor ordonanţei. La o analiză simplă a textului legii

desprindem concluzia că regula privind Ordonanţele de Guvern simple

este că ele nu se supun aprobării Parlamentului, iar excepţia este că ele se

supun aprobării Parlamnetului, dacă legea de abilitare impune expres acest

lucru.

- În funcţie de situaţia prezentată Ordonanţele de Guvern simple se împart în

două categorii:

- Ordonanţe de Guvern care se supun aprobării Parlamentului;

- Ordonanţe de Guvern care nu se supun aprobării Parlamentului.

- pe perioada delegării, Guvernul poate să modifice, completeze sau abroge

propriile ordonanţe. După expirarea acestei perioade, Guvernul nu mai poate

emite ordonanţe în domeniul în care a fost abilitat şi nu mai poate să revină

asupra celor deja adoptate.

Prin delegare de ordin constituţional – art 115 – emiterea de Ordonanţe de

Urgenţă ale Guvenrului. Acestea prezintă următoarele caracteristici:

- intervin în situaţii extraordinare, care nu mai necesită existenţa unei delegări

speciale;

- Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului pot interveni şi în domeniul legilor

organice – dacă din vechiul text al Constituţiei doar concluzionam acest lucru prin

lipsa restricţiei de intervenţie a ordonanţei asupra unui domeniu, în textul revizuit

al Constituţiei problema se clarifică la art 115 al5 "“..Ordonanţa de urgenţă

cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută de

art 75 al.1 – adică cu majoritatea membrilor fiecărei camere”;

- Guvernul are obligaţia de a motiva urgenţa intervenită în cuprinsul Ordonanţelor

de Urgenţă ale Guvernului;

- Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului intră în vigoare numai după depunerea sa

spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi

după publicarea ei în Monitorul Oficial. Dacă nu sunt în sesiune, Camerele se

convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere. Dacă în termen de cel mult

30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra Ordonanţele de

Urgenţă ale Guvernului, aceasta este considerată adoptată şi este trim isă celeilalte

camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă;

- Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului nu pot fi adoptate în domeniul legilor

constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului,

drepturile electorale, nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în

proprietatea statului;

- Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului se aprobă sau se resping printr-o lege de

către Parlament care va conţine, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la

efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei –situaţie care poate

contrazice principiul neretroactivităţii legii.

Prezentăm în continuare situaţiile apărute în practică care au dus la necesitatea

modificării regimului juridic al emiterii de către Guvern a Ordonanţelor de Guvern şi

Ordonanţelor de Urgenţă ale Guvernului:

- o Ordonanţă de Urgenţă a Guvernului a fost urmată de modificări şi completări

prin alte ordonanţe, astfel încât Parlamentul a ajuns să fie sesizat cu legi de

eprobare a unor Ordonanţe de Urgenţă ale Guvernului care fuseseră abrogate prin

altă Ordonanţă de Urgenţă ale Guvernului, etc:

- Guvernul a iniţiat un proiect de lege, sesizând una din camere dar după ce textul a

fost adoptat de prima cameră într-o formă diferită de cea propusă de Guvern,

acesta emitea o ordonanţă de urgenţă în versiunea iniţială a proiectului;

- Neclaritatea posibilităţii Guvernului de a emite ordonanţe de urgenţă în domenii ce

ţineau de legea organică;

- Cele mai spinoase şi interesante probleme au fost cele legate de efectele produse

de ordonanţele de urgenţă după ce Parlamentul aprobă Legea de respingere a

ordonanţei.

Noua procedură vine cu proceduri interimare care impun dezbaterea accelerată a

ordonanţelor de urgenţă, în corelare cu procedura de legiferare: în ambele camere se aplică

procedura de urgenţă, iar în camera de reflecţie, prin termenul unic de 30 de zile, se evită ca

ordonanţele de urgenţă să nu fie supuse controlului parlamentar timp de luni sau chiar ani,

cum se putea şi chiar s-a întâmplat înainte de revizuire;

S-a dorit de asemena reglementarea expresă a limitelor de admisibilitate a

ordonanţelor de urgenţă, încălcarea acestor limite fiind un temei de sesizare a Curţii

Constituţionale;

Legea de aprobare sau, după caz, respingere a ordonanţelor de urgenţă va reglementa

măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada în care s-a aplicat

ordonanţelor de urgenţă, aceasta fiind însă o problemă deosebit de delicată din punct de

vedere juridic, dar de acum înainte se poate considera că Parlamentul are un temei

constituţional pentru rezolvarea ei.

CONTROLUL PARLAMENTAR ASUPRA GUVERNULUI.

RĂSPUNDEREA GUVERNULUI ŞI A MINIŞTRILOR

Controlul parlamentar exercitat asupra Guvernului

Conform Constituţiei, Parlamentul este un organ reprezentativ suprem al poporului român

şi unică autoritate legiuitoare a ţării. Din acest text rezultă o serie de prerogative în sarcina

acestuia, printre care şi cea de control a întregii administraţii.

Trebuie menţionat că rolul controlului derivă şi din principiul separaţiei puterilor

statului, conform căruia statul se organizează pe separaţia puterilor, dar pentru o bună

desfăşurare a tuturor activităţilor, acestea trebuie să concucreze, iar cor controlul parlamentar

asupra Guvernului poate fi privit şi din această perspectivă. Parlamentul, fiind mandatat de

către popor trebuie să supravegheze modul în care se înfăptuieşte conducerea treburilor

statului pentru ca aceasta să se menţină pe linia care corespunde cel mai mult aspiraţiilor

întregii colectivităţi.

Rodul organizării şi funcţionării statului pe principiuli separaţiei şi echilibrului

puterilor, controlul parlamentar trebuie să existe, dar să se exercite strict în limita prevederilor

constituţionale.

Constituţia consacră întreg capitolul al IV-lea Raporturilor Parlamentului cu Guvernul,

instituind următoarele forme de control ale Parlamentului asupra Guvernului:

- Obligaţia Guvernului de a informa Parlamentul – art 111, conform căruia

„Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului

parlamentar al activităţii lor sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de

Camera Deputaţilor, Senat sau comisiile parlamentare prin intermediul preşedinţilor

acestora. În cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului

de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie

Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. Dacă li se solicită prezenţa,

participarea lor este obligatorie”

Din textul constituţional desprindem următoarele elemente definitorii (caracteristici)

ale controlului parlamentar asupra Guvernului:

- Reprezintă o formă de control politic exercitat asupra administraţiei publice;

- Numai preşedinţii camerelor sau cei ai comisiilor au dreptul de a solicita informaţii

şi documente;

- Solicitările celor două camere nu pot depăşi sfera activităţii guvernamentale şi a

adminstraţiei publiice;

- Obiectul controlului trebuie să fie reprezentat de situaţii care ţin, în mod obiectiv

de natura controlului parlamentar şi trebuie să constea în informaţii şi documente

care pot fi făcute publice şi care nu au un caracter secret;

Forme de control parlamentar asupra Guvernului

(întrebări, interpelări şi moţiuni simple – art 112)

Întrebările reprezintă forma cea mai simplă şi mai folosită de control în toate statele

lumii – constituie cel mai la îndemână mijloc de informare asupra activităţii Guvernului;

Controlul prin întrebări priveşte Guvernul în ansamblul său precum şi fiecare membru al

Guvernului pentru activitatea proprie. Întrebările pot avea formă scrisă sau orală.

Prin întrebare se poate cere Guvernului confirmarea unei informaţii, lămuriri asupra unei

probleme adoptarea unei poziţii relative la unanumit eveniment, etc.;

Interpelarea nu presupune simple răspunsuri, ci explicaţii cu privire la politica

Guvernului în anumite probleme ale activităţii interne şi externe ale Guvernului. Principalele

deosebiri ale controlului prin interpelări faţă de controlul prin întrebări sunt:

- Interpelarea are un caracter mai complex decât întrebarea ca şi formă de

control a activităţii Guvernului;

- Nu poate îmbrăca decît forma scrisă – iar Guvernul este obligat să răspundă

la interpelare într-un termen fix prevăzut de Regulamentul celor două camere;

- Interpelarea poate atrage unele consecinţe speciale – astfel, Camera

Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să îşi exprime poziţia cu

privire la o problemă de politică internă sau externă, sau, după caz, cu privire la o problemă ce

a făcut obiectul unei interpelări – interpelarea nu este un mijloc de infomare ci un instrument

de control extrem de puternic;

Controlul prin anchetele parlamentare – caracteristici:

- Fiecare cameră îşi poate înfiinţa comisii de anchetă sau alte comisii

speciale la cererea unei treimi din numărul parlamentarilor cu votul majorităţii deputaţilor sau

senatorilor;

Desfăşoară o activitate de informare asupra activităţii executivului, finalizându-se cu

un raport care se supune dezbaterii Camerei care a înfiinţat comisia, aceasta având

competenţa de a lua eventuale măsuri ca urmare a constatărilor comisiei de anchetă

Moţiunea reprezintă o hotărâre a Parlamentului prin care acesta îşi exprimă poziţia

faţă de Guvern, în cadrul raporturilor Parlamentului cu Guvernul şi în virtutea dreptului pe

care legiuitorul îl are în controlul activităţii Guvernului.

Constituţia României reglementează două tipuri de moţiuni: moţiunea simplă (art. 112

alin.2) – poate fi adoptată de una dintre cele două camere şi moţiunea de cenzură (art. 113 din

Constituţie).

Adoptarea unei moţiuni simple nu are ca efect căderea Guvernului sau revocarea

ministrului interpelat, dar are în schimb efecte în plan politic, marcând o victorie a forţelor

politice care au susţinut-o, cu ecoul corespunzător în ochii opiniei publice .

Moţiunea de cenzură reprezintă instrumentul politic prin care Parlamentul poate

retrage încrederea acordată Guvernului.

Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot retrage încrederea acordată

Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură cu votul majorităţii deputaţilor şi

senatorilor.

În vederea adoptării de către Parlament, o moţiune de cenzură parcurge următoarele

etape:

- iniţierea – poate fi făcută de cel puţin ¼ din numărul total al deputaţilor şi

senatorilor. Dacă există această susţinere, moţiunea este comunicată Guvernului de

către Preşedintele Camerei Deputaţilor la data la care a fost depusă;

- dezbaterea – se face în trei zile de la data prezentării în şedinţa comună a celor

două camere, poziţia Guvernului fiind prezentată de primul-ministru sau un alt

membru desemnat de acesta;

- votarea – Moţiunea de cenzură este supusă votului celor două camere în şedinţa

comună a acestora. Moţiunea „trece” dacă este votată de cel puţin jumătate plus

unu din numărul total de deputaţi şi senatori (votul fiind secret cu bile). De această

situaţie se ia act printr-o Hotărâre a Parlamentului, semantă de Preşedinţii celor

două Camere, hotărâre care se înaintează Preşedintelui României, care va

declanşa procedura învestirii unui nou cabinet. Guvernul demis este competent să

îndeplinească numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice până

când membrii noului Guvern vor depune jurământul (art.110, alin.4 din

Constituţie). Dacă moţiunea este respinsă, Guvernul rămâne în funcţie, păstrându-

şi încrederea Parlamentului.

Deputaţii şi senatorii care au semnat o moţiune de cenzură, nu mai pot iniţia o altă

moţiune pe durata aceeleiaşi sesiuni parlamentare, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi

angajează răspunderea.

Răspunderea Guvernului şi a miniştrilor

Răspunderea politică a Guvernului

Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate.

Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea

Guvernului şi pentru actele acestuia

Angajarea răspunderii Guvernului

Art 114 din Constituţia României prevede:

Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în

şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui

proiect de lege.

Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la

prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege, a fost

votată în condiţiile articolului 113.

Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2), proiectul de lege prezentat,

modificat sau completat, după caz, cu amendamente acceptate de Guvern, se consideră

adoptat, iar aplicarea programului sau a declaraţiei de politică generală devine obligatorie

pentru Guvern.

În cazul în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate potrivit

alineatului (3), dezbaterea acesteia se va face în şedinţa comună a celor două Camere.

Angajarea răspunderii Guvernului reprezintă o procedură parlamentară relativ nouă

pentru dreptul românesc, prin care Guvernul, pentru a face faţă unor împrejurării deosebite,

care sunt de competenţa Parlamentului, urmăreşte adoptarea unui program, a unei declaraţii

de politică generală sau a unui proiect de lege cu sprijinul majorităţii parlamentare.

Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege, reprezintă o modalitate

indirectă de adoptare a unei legi – care poate fi organică sau ordinară, Constituţia

neprecizând tipul legii - nu prin dezbaterea ei în cadrul procedurii legislative obişnuite, ci

prin dezbaterea unei problematici care constituie obiectul proiectului de lege.

În urma angajării răspunderii Guvernului, dacă Parlamentul nu iniţiază o moţiune de

cenzură în termenul de 3 zile pe care îl are la dispoziţie, proiectul de lege “trece”, fiind

considerat adoptat, urmând în continuare dreumul promulgării de către Preşedinte. Dacă

Parlamentul iniţiază o moţiune de cenzură, pot apărea următoarele situaţii:

- moţiunea de cenzură este votată cu acceptul majorităţii deputaţilor şi senatorilor,

atunci Guvernul este demis iar actul supus la vot este respins;

- moţiunea de cenzură este respinsă – actele prezentate de Guvern au fost acceptate

şi devin obligatorii, iar parlamentarii care au iniţiat moţiunea nu mai pot iniţia o

alta pe durata aceleiaşi sesiuni parlamentare.

Doctrina s-a exprimat în favoarea ipotezei că expresia “proiect de lege” ar trebui

înţeleasă în sens restrâns, neputându-se angaja răspunderea Guvernului pentru mai multe legi

cuprinse într-un pachet, situaţie care, ar anula practic, rolul Parlamentului ca unică autoritate

legiuitoare a ţării.

Cu toate acestea, practica a arătat altceva, Guvernul angajându-şi răspunderea în cele

mai diverse situaţii: pentru un proiect de lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă, pentru

un proiect de lege care conţinea 6 obiecte de reglementare sau pentru un proiect de lege care

intrase deja în dezbaterea parlamentară, fiind adoptat cu modificări de Camera Deputaţilor şi

aflându-se la Senat (în acest caz a fost promovată şi adoptată de către Guvern varianta iniţială,

fără modificările introduse de Camera Deputaţilor)

Noul Cod al muncii a fost de asemenea adoptat prin asumarea răspunderii guvernului,

dar exemplul cel mai aprins discutat a fost adoptarea pachetului de legi anticorupţie care

conţinea nu mai puţin de 15 obiecte de regelemtare (Legea nr 161/2003)

Răspunderea penală a membrilor Guvernului

Este reglementată constituţional de art. 109:

Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară

urmărirrea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.

Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora

din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din

funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt

reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială”

Un membru al Guvernului poate răspunde penal în următoarele situaţii:

- pentru infracţiuni prevăzute de legea specială în materie;

- pentru alte infracţiuni prevăzute în Codul penal sau în legi penale speciale,

săvârşite în exerciţiul funcţiei sale;

- pentru infracţiuni săvârşite în afara exerciţiului funcţiei, potrivit dreptului comun;

Pentru membrii Guvernului, Constituţia nu a instituit imunitatea, cum este cazul

deputaţilor şi senatorilor, ci o altă măsură de protecţie, şi anume condiţionarea dreptului de a

cere urmărirea lui penală pentru fapte săvârşite în exercitarea funcţiei.

Astfel, numai Camera Deputaţilor, Senatul sau Preşedintele României pot cere

urmărirea penală a unui ministru, după ce în prealabil, o comisie permanentă a efectuat o

anchetă în urma căreia a fost întocmit un raport care se înscrie cu prioritate pe ordinea de zti a

Camerei. Prezenţa la dezbaterile celor două camere a ministrului tras la răspundere penală

este obligatorie, acesta având dreptul să-şi exprime punctul de vedere asupra acuzelor care i se

aduc.

Cererea de urmărire penală sau, după caz, de ridicare a imunităţii parlamentare se

adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fieare cameră prin vot secret cu bile.

Urmărirea penală a unui ministru poate fi făcută numai de Parchetul de le lângă Curtea

Supremă de Justiţie

După începerea urmăririi penale, membrul Guvenrului poate fi reţinut, arestat,

percheziţionat sau trimis în judecată numai cu încuviinţarea camerei din care face parte, în

situaţia în care este şi deputat sau senator. Excepţia de la acesastă regulă o reprezintă cazurile

de infracţiuni flagrante, când miniştrii pot fi reţinuţi şi percheziţionaţi, ministrul justiţiei fiind

obligat să-l informeze neîntârziat pe Preşedintele camerei din care face parte membrul

Guvenului sau, după caz, pe Preşedintele României, iar dacă cel tras la răspun dere este

ministrul justiţiei, sesizarea va fi făcută de primul ministru.

Situaţiile în care un ministru răspunde penal, precum şi pedepsele aplicabile acestor

fapte sunt regelementate de legea responsabilităţii ministeriale nr. 115/1999.

În materia răspunderii civile a membrilor Guvernului, dreptul comun este reprezentat

de prevederile Constituţiei, Legea contenciosului administrativ nr.544/2004.

Membrul Guvernului condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, este

demis din funcţie de Preşedintele României la propunerea primului ministru.

ADMINISTRAŢIA CENTRALĂ DE SPECIALITATE

Constituţia României conţine o secţiune distinctă cu privire la administraţia publică de

specialitate, şi anume secţiunea I din capitolul V al Titlului III intitulat „Administraţia publică

centrală de specialitate”.

În România, administraţia centrală de specialitate este alcătuită din administraţia

ministerială, reprezentată de ministere (organe centrale care conduc şi coordonează

administraţia publică în diferite domenii de activitate) şi administraţia extraministerială

formată din autorităţile administrative subordonate Guvernului sau ministerelor şi autorităţile

administrative autonome .

1. administraţia ministerială

Ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează conform legii.

Ministerele şi miniştrii se aprobă de către Parlament prin acordarea votului de

învestitură, iar primul ministru poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului

prin înfiinţarea, desfiinţarea sau după caz divizarea ori comasarea unor ministere.

La formarea unui nou cabinet, primul ministru poate crea noi ministere sau le poate

reorganiza pe cele existente prin procedura de formare a unui nou cabinet, atât ministerele cât

şi miniştrii fiind supuşi aprobării votului de încredere din partea Parlamentului.

Pentru înfiinţarea,organizarea şi funcţionarea ministerelor legiuitorul constituant nu a

impus cerinţa adoptării unei legi organice, de unde rezultă că înfiinţarea şi organizarea unui

minister se poate face şi prin ordonanţă a Guvernului.

În România, cabinetul din 2000 care a primit votul de încredere din partea

Parlamentului era format din 23 de ministere. În luna iunie 2003 a avut loc o remaniere

guvernamentală, în urma căreia au rămas 14 ministere. A urmat o nouă restructurare, în 2004,

la finalul căreia Guvernul era alcătuit din 15 ministere, la fel ca şi în momentul de faţă,

Numărul miniştrilor nu coincide cu numărul ministerelor, deoarece mai există unele

autorităţi publice care nu sunt numite ministere, dar ele sunt organizate la fel iar conducătorii

lor sunt numiţi miniştrii (Secretariatul General al Guvernului nu este numit minister, dar el

este condus de „ministrul pentru coordonarea Secretariatului General care este membru al

Guvernului”.

Ministerele îndeplinesc sarcinile de conducere şi organizare, pe baza şi în condiţiile

legii, ele având două componente:

- una politică, reprezentată de miniştrii, secretari şi subsecretari de stat;

- una organizaţională, reprezentată de personalul ministerelor organizat în servicii,

birouri, direcţii.

Activitatea ministerelor se realizează de regulă în regim juridic de drept administrativ,

dar şi de drept civil. De asemenea, ele pot înfiinţa, în subordinea lor, organe sau instituţii de

specialitate.

2. Administraţia extraministerială – este formată din:

- serviciile publice deconcentrate ale ministerelor. Acestea reprezintă instituţii care

funcţionează în unităţile administrativ teritoriale, rolul lor fiind acela de a asigura strategia

Guvernului în teritoriu prin realizarea atribuţuiilor specifice aparţinând unor ministere, dar la

nivel inferior.

- instituţii aflate direct în subordinea Guvernului sau sub coordonarea primului

ministru.

Înfiinţarea acestora este determinată în principal de complexitatea activităţii

administraţiei publice la nivel central, fapt care a impus pentru o mai bună desfăşurare a

activităţii de executare a legii şi de alte forme organizatorice decât ministerele. Conducătorii

acestor instituţii nu sunt membrii ai Guvernului, deşi au rang de secretari de stat, ei sunt

numiţi în funcţie prin decizia primului ministru.

- instituţii aflate în subordinea ministerelor, care, ca şi autorităţi publice cu competenţă

materială specială, pot avea în subordine, în coordonare sau sub autoritatea lor, după caz,

instituţii publice, instituţii de cercetare, regii autonome sau societăţi comerciale .

Numărul şi denumirea acestor instituţii variază în funcţie de specificul domeniului de

activitate a fiecărui minister.

- autorităţi administrative autonome – existenţa lor este reglementată constituţional

(art.116, 117). Unele din aceste autorităţi sunt prevăzute expres de legea fundamentală

(Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Avocatul Poporului, Curtea Constituţională, Curtea de

Conturi, Consiliul Economic şi Social), iar altele se pot înfiinţa prin lege organică (Consiliul

Naţional al Audiovizualului, Consiliul Concurenţei, Consiliul Naţional pentru Studierea

Arhivelor Securităţii, Serviciul Român de Informaţii, Comisia Naţională a Valorilor

Mobiliare, Consiliul Naţional de Evaluare şi Acreditare Academică, Societatea Română de

Televiziune, Societatea Română de Radiodifuziune, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul

de Protecţie şi Pază, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale).

Unele dintre autorităţile administrative centrale autonome au organizate structuri şi la

nivelul judeţelor (Curtea de Conturi, Avocatul Poporului) altele sunt organizate numai la nivel

central (Consiliul Legislativ, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării).

Aceste autorităţi administrative centrale autonome dispun de putere de decizie

manifestată prin amiterea de acte administrative de autoritate. Într-o formă sau alta, aceste

autorităţi depind de Parlament, membrii lor fiind numiţi direct prin decizia uneia sau celor

două camere reunite ale Parlamentului, fie la propunerea unei comisii permanente a uneia din

camere sau prin controlul exercitat de Parlament asupra activităţii lor.

ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ. PRINCIPIILE DE

ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE A ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

LOCALE

Administraţia publică locală

La baza organizării şi funcţionării administraţiei publice locale se află principiul

constituţional al autonomiei locale alături de principiile descentralizării şi deconcentrării

serviciilor publice.

În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unor minorităţi

naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale

respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile

publice deconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică

Autonomia locală reprezintă dreptul recunoscut unităţilor administrativ teritoriale

de a-şi satisface interesele proprii după cum consideră oportun, cu respectarea legalităţii dar

fără intervenţia puterii centrale.

Descentralizarea administrativă presupune existenţa unor persoane publice

desemnate de comunitatea teritoriului, cu atribuţii proprii, ce intervin direct în gestionarea şi

administrarea problemelor colectivităţii, implicând autonomia locală.

Deconcentrarea constituie o măsură intermediară în procesul descentralizării,

reprezentând un transfer de atribuţii de la centru la agenţii puterii centrale aflaţi la conducerea

diferitelor organisme locale. Ea presupune recunoaşterea unei anumite puteri de decizie în

favoarea agenţilor statului repartizaţi pe întreg teritoriul ţării – prefectul, serviciile exterioare

ale ministerelor.

Principii de organizare şi funcţionare a administraţiei publice locale

Administraţia publică locală este formată din structuri organizatorice şi funcţionale cu

o competenţă teritorială într-o anumită unitate administrativă, care se disting de administraţia

publică centrală prin promovarea cu prioritate a interesului public local.

Cadrul legal de organizare şi funcţionare a administraţiei publice locale este constituit

în principal de dispoziţiile constituţionale – Secţiunea 2, Capitolul V, Titlul III (art.119-122)

şi Legea 215/2001 – Legea administraţiei publice locale.

Atât în Legea 215/2001, cu modificările ulterioare, cât şi în Constituţie identificăm

principiile pe care se întemeiează organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale.

Precizarea acestor principii în actul normativ asigură fundamentul juridic de la care pornesc

celelalte dispoziţii ale legii şi în conformitate cu care se realizează activitatea administrativă

în plan local.

Teoria dreptului defineşte noţiunea de principiu în domeniul dreptului “un fundament

al sistemului de drept, o modalitate de coordonare a normelor juridice în jurul unei idei

călăuzitoare” iar literatura de drept constituţional departajează principiile cuprinse în legea

fundamentală – principii constituţionale – de cele cuprinse în legi oragnice sau ordinare –

principii legale .

Această clasificare a principiilor apare şi este explicată de supremaţia constituţiei faţă

de orice alte acte normative.

Principii constituţionale

Principiile regăsite în Constituţie, care fundamentează organizarea şi funcţionarea

administraţiei publice locale sunt: autonomia locală şi descentralizarea serviciilor publice.

Pentru a evidenţia importanţa acestor principii în configurarea sistemului de

organizare şi funcţionare a administraţiei publice locale, legiuitorul constituant le-a

reglementat separat.

De asemenea pentru asigurarea unei garanţii suplimentare în ceea ce priveşte aplicarea

acestor principii, s-a rezervat domeniului legilor organice: “organizarea administraţiei publice

locale, a teritoriului precum şi regimul general privind autonomia locală” .

Principiul autonomiei locale

Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor

administraţiei publice de a soluţiona şi gestiona în numele şi în interesul colectivităţilor locale

pe care le reprezintă treburile publice, în condiţiile legii .

Autonomia locală se manifestă prin alegerea autorităţilor administraţiei publice locale

de către populaţia cu drept de vot care domiciliază în unitatea administrativ teritorială, prin

posibilitatea recunoscută consiliilor locale de a adopta statutul localităţii, organigramele şi

numărul de personal, a organizării serviciilor publice locale şi a înfiinţării unor persoane

juridice de drept public.

Autonomia locală conferă autorităţilor administraţiei publice dreptul de a avea

iniţiative în toate domeniile care nu sunt date în mod expres de către lege în competenţa altor

autorităţi.

Autonomia locală presupune determinarea atribuţiilor autorităţilor locale prin

consacrarea plenitudinii de competenţă în soluţionarea problemelor de interes local şi exclude

implicarea altor autorităţi în luarea acestor decizii.

Autonomia locală vizează competenţele autorităţilor locale de a administra propriul

patrimoniu prin intermediul oragnelor reprezentative. Aceste competenţe se stabilesc numai

prin lege

Principiul descentralizării serviciilor publice

Descentralizarea este sistemul ce are la bază recunoaşterea interesului local, distinct de

cel naţional, localităţile dispunând de structuri organizatorice, funcţionale şi un aparat propriu,

afectat realizării interesului local.

Serviciile publice se organizează fie la nivel de stat – dacă asigură realizarea unui

interes naţional – fie la nivel local – când asigură interesul colectivităţii locale.

Necesitatea aplicării principiului descentralizării serviciilor publice rezultă din faptul că

autorităţile alese de comunităţile locale sunt cele mai în măsură să cunoască necesităţile locale

şi să ia măsurile necesare pentru realizarea lor. De altfel Carta Europeană de Autonomie

Locală consideră că descentralizarea face parte din principiile democratice comune Europei.

De-a lungul vremii s-au făcut auzite argumente pro (descentralizarea asigură

participarea cetăţeanului la viaţa publică); există interese locale deosebite de cele centrale,

mai apropiate de cetăţeni; descentralizarea introduce la nivelul administraţiei locale criterii de

acţiune eficientă şi diminuează formalismul şi contra organizării descentralizate (riscurile

descentralizării – principalul pericol fiind acela de diminuare a forţei puterii centrale,

ajungându-se chiar la dominarea intereselor locale faţă de cele centrale sau situaţia care poate

apare într-o localitate mică, unde sunt mai greu de găsit specialişti în administraţia publică

care să poată gestiona serviciile publice).

Principii legale

Pe lângă principiile constituţionale prevăzute de legea fundamentală, organizarea şi

funcţionarea autorităţilor administraţiei publice locale se realizează şi după alte principii

adăugate în mod expres sau implicit de prevederile Legii 215/2001.

La Art.2 alin.1 se prevede că: “Administraţia publică în unităţile administrativ

teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor autonomiei locale,

descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale,

legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit”

Principiul eligibilităţii administraţiei publice locale;

Este consacrat în mod expres şi prin textul din lege: “Acest drept se exercită de

consiliile locale şi primari, precum şi de consiliile judeţene, autorităţi ale administraţiei

publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprima”.

Eligibilitatea acestor autorităţi publice are o semnificaţie politică şi socială specială

deoarece ele nu exercită o putere a statului ci administrează treburile unităţilor administrative,

în interesul locuitorilor care le-au ales. Puterea lor nu derivă din puterea statului, ci din cea

conferită de votul alegătorilor în numele cărora acţionează.

Principiul legalităţii

Prevăzut în mod expres de legea română privind administraţia publică locală, este un

principiu căruia i se subordonează întreaga activitate de organizare şi funcţionare a

administraţiei publice, în sensul desfăşurării tuturor activităţilor în strictă conformitate, în

primul rând cu prevederile constituţiei, dar şi cu ale celorlalte acte normative în vigoare.

Conform acestui principiu, autorităţile administraţiei publice locale nu pot avea decât

competenţele prevăzute de lege, încercarea de extindere a acestora prin invocarea autonomiei

situându-se în afara principiului legalităţii.

Garantarea respectării acestui principiu este de asemenea asigurată de consacrarea prin

lege a răspunderilor juridice şi aplicarea de sancţiuni aautorităţilor administraţiei publice

şi/sau funcţionarilor acestora atunci când acţiunile lor nesocotesc prescripţiile legii.

De altfel, o distinsă autoare, conchide: “ tot ce ţine de administraţia publică – alegerea,

constituirea autorităţilor, exercitarea atribuţiilor, adoptarea sau emiterea actelor administrative

şi orice alte activităţi trebuie să se desfăşoare numai pe baza şi în conformitatea cu legea”

Principiul consultării cetăţenilor în probleme locale de interes deosebit;

Este consacrat expres de Legea 215/2001 existând posibilitatea consultării populaţiei

prin referendum cu privire la problemele locale de interes deosebit. Observăm că, deşi legea

foloseşte sintagma “probleme locale de interes deosebit”, acestea nu sunt nici exemplificate

nici prevăzute în alte acte normative, cu excepţia obligativităţii consultării cetăţenilor prin

referendum pentru “orice modificare a limitelor teritoriale ale comunelor, oraşelor,

judeţelor”, rămânând la latitudinea administraţiei publice din fiecare unitate administrativ

teritorială să stabilească.

De asemenea constatăm că legiuitotul foloseşte trei forme de consultări: consultarea

cetăţenilor – pentru posibilitatea modificării limitelor teritoriale, consultarea populaţiei – cu

privire la atribuţia primarului de a propune consiliului local organizarea unui referendum

pentru a cunoaşte părerea cetăţenilor despre o problemă locală de interes deosebit şi

consultarea locuitorilor – care se poate realiza prin referendum sau prin orice altă formă de

participare directă a cetăţenilor la treburile publice.

CONSILIUL LOCAL

Alegerea şi mandatul Consiliului local

Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune,

oraşe şi municipii sunt consiliile locale, comunale, orăşeneşti şi municipale, ca autorităţi

deliberative, şi primarii și președintele consiliului județean ca autorităţi executive.

Consiliile locale sunt compuse din consilieri locali aleşi prin vot universal, egal, direct,

secret şi liber exprimat, în condiţiile stabilite de legea pentru alegerea autorităţilor

administraţiei publice locale.

Pentru ca o persoană să poată candida la funcţia de consilier, trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii prevăzute de legea 67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei

publice locale:

- să aibă drept de vot;

- să fi împlinit până în ziua alegerilor, inclusiv, vârsta de 23 de ani;

- să nu le fie interzisă asocierea în partide politice;

- să aibă domiciliul pe raza unităţii administrativ teritoriale în care doreşte să

candideze;

Excepţia de la aceste reguli o constituie sectoarele municipiului Bucureşti, unde pot

candida şi persoane care au domiciliul în alt sector decât cel în care candidează.

O persoană poate candida pentru un singur consiliu local, un singur consiliu judeţean

şi pentru o singură funcţie de primar.

Candidatul poate fi independent sau reprezentant al uni partid politic, al unei alianţe

politice sau electorale ori poate fi propus de către organizaţii ale cetăţenilor aparţinând

minorităţilor naţionale.

În situaţia în care o persoană candidează ca independent pentru un post de consilier

local, acesta trebuie să fie susţinut de cel puţin 1% din numărul total al alegătorilor înscrişi pe

listele electorale permanente din circumscripţia respectivă, dar nu mai puţin ed 50 în cazul

comunelor, 100 în cazul localităţilor urbane de gradul II şi III şi de 1000 în cazul judeţelor,

municipiului Bucureşti şi localităţilor urbane de gradul I. Susţinătorii trebuie să fie în mod

obligatoriu persoane cu drept de vot din circumscripţia electorală pentru care candidează.

Alegerile pentru consilieri şi pentru primari sunt valabile indiferent de numărul de

cetăţeni care participă la vot.

Numărul membrilor fiecărui consiliu local se stabileşte prin ordin al prefectului, în funcţie de

numărul locuitorilor comunei, oraşului sau municipiului, raportat de Institutul Naţional de

Statistică la data de 1 ianuarie a anului în curs sau, după caz, la data de 1 iulie a anului care

precedă alegerile.

Constituirea consiliilor locale se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării

alegerilor. Convocarea consilierilor locali aleşi şi validaţi în funcţie se face de către prefect, în

maximum 5 zile de la pronunţarea hotărârii de validare.

Şedinţa se desfăşoară în condiţii legale dacă participă 2/3 din numărul consilierilor locali

aleşi şi validaţi. În cazul în care nu se poate asigura această majoritate, şedinţa se va organiza,

în aceleaşi condiţii, peste 3 zile, la convocarea prefectului. Dacă nici la a doua convocare

reuniunea nu este legal constituită, se va proceda la o nouă convocare de către prefect, peste

alte 3 zile, în aceleaşi condiţii.

În situaţia în care consiliul local nu se poate reuni nici la a treia convocare din cauza

absenţei nemotivate a consilierilor locali, prefectul va declara vacante, prin ordin, locurile

consilierilor locali aleşi care au lipsit nemotivat la oricare dintre cele 3 convocări. În cazul în

care locurile declarate vacante, potrivit procedurii de mai sus, nu pot fi ocupate cu supleanţii

înscrişi pe listele de candidaţi respective, potrivit legii, se organizează alegeri parţiale pentru

completare, în termen de 30 de zile.

Lucrările şedinţei de constituire sunt conduse de cel mai în vârstă consilier local, asistat de

cei mai tineri 2 consilieri locali.

Absenţa consilierilor locali de la şedinţa de constituire este considerată motivată dacă se

face dovada că aceasta a intervenit din cauza unei boli care a necesitat spitalizarea sau a făcut

imposibilă prezenţa acestora, a unei deplasări în străinătate în interes de serviciu sau a unor

evenimente de forţă majoră care au.

Consilierii locali ale căror mandate au fost validate depun în faţa consiliului local

jurământul în limba română. Consilierii locali care refuză să depună jurământul sunt

consideraţi demisionaţi de drept.

În cazul în care consilierul local declarat ales renunţă la mandat înainte de validare sau

refuză să depună jurământul, se supune validării mandatul primului supleant înscris pe lista

partidului politic, a alianţei politice sau a alianţei electorale respective, dacă până la validarea

mandatului partidele şi alianţele politice confirmă în scris apartenenţa la partid. În cazul în

care locurile rămase vacante nu pot fi completate cu supleanţi, conform legii, iar numărul de

consilieri locali se reduce sub jumătate plus unu, se vor organiza alegeri parţiale pentru

completare, în termen de 90 de zile.

Consiliul local se declară legal constituit, dacă majoritatea consilierilor locali validaţi au

depus jurământul. Constituirea consiliului local se constată prin hotărâre, adoptată cu votul

majorităţii consilierilor locali validaţi.

După declararea ca legal constituit, consiliul local alege dintre membrii săi, prin hotărâre

adoptată cu votul deschis al majorităţii consilierilor locali în funcţie, un preşedinte de şedinţă,

pe o perioadă de cel mult 3 luni, care va conduce şedinţele consiliului şi va semna hotărârile

adoptate de acesta.

Atribuţiile consiliului local

Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte, în condiţiile legii, în toate problemele de

interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi ale

administraţiei publice locale sau centrale.

Consiliul local exercită următoarele categorii de atribuţii:

A) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al primarului, ale

instituţiilor şi serviciilor publice de interes local şi ale societăţilor comerciale şi regiilor

autonome de interes local;

B) atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei, oraşului sau

municipiului;

C) atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau

municipiului;

D) atribuţii privind gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni;

E) atribuţii privind cooperarea interinstituţională pe plan intern şi extern.

În exercitarea atribuţiilor prevăzute la A, consiliul local:

a) aprobă statutul comunei, oraşului sau municipiului, precum şi regulamentul de

organizare şi funcţionare a consiliului local;

b) aprobă, în condiţiile legii, la propunerea primarului, înfiinţarea, organizarea şi statul de

funcţii ale aparatului de specialitate al primarului, ale instituţiilor şi serviciilor publice de

interes local, precum şi reorganizarea şi statul de funcţii ale regiilor autonome de interes local;

c) exercită, în numele unităţii administrativ-teritoriale, toate drepturile şi obligaţiile

corespunzătoare participaţiilor deţinute la societăţi comerciale sau regii autonome, în

condiţiile legii.

În exercitarea atribuţiilor prevăzute la B, consiliul local:

a) aprobă, la propunerea primarului, bugetul local, virările de credite, modul de utilizare a

rezervei bugetare şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar;

b) aprobă, la propunerea primarului, contractarea şi/sau garantarea împrumuturilor, precum

şi contractarea de datorie publică locală prin emisiuni de titluri de valoare, în numele unităţii

administrativ-teritoriale, în condiţiile legii;

c) stabileşte şi aprobă impozitele şi taxele locale, în condiţiile legii;

d) aprobă, la propunerea primarului, documentaţiile tehnico-economice pentru lucrările de

investiţii de interes local, în condiţiile legii;

e) aprobă strategiile privind dezvoltarea economică, socială şi de mediu a unităţii

administrativ-teritoriale;

f) asigură realizarea lucrărilor şi ia măsurile necesare implementării şi conformării cu

prevederile angajamentelor asumate în procesul de integrare europeană în domeniul protecţiei

mediului şi gospodăririi apelor pentru serviciile furnizate cetăţenilor.

În exercitarea atribuţiilor prevăzute la C, consiliul local:

a) hotărăşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate

publică a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, precum şi a serviciilor publice de

interes local, în condiţiile legii;

b) hotărăşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a

comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în condiţiile legii;

c) avizează sau aprobă, în condiţiile legii, documentaţiile de amenajare a teritoriului şi

urbanism ale localităţilor;

d) atribuie sau schimbă, în condiţiile legii, denumiri de străzi, de pieţe şi de obiective de

interes public local.

În exercitarea atribuţiilor prevăzute la D, consiliul local:

a) asigură, potrivit competenţelor sale şi în condiţiile legii, cadrul necesar pentru furnizarea

serviciilor publice de interes local privind:

1. educaţia;

2. serviciile sociale pentru protecţia copilului, a persoanelor cu handicap, a persoanelor

vârstnice, a familiei şi a altor persoane sau grupuri aflate în nevoie socială;

3. sănătatea;

4. cultura;

5. tineretul;

6. sportul;

7. ordinea publică;

8. situaţiile de urgenţă;

9. protecţia şi refacerea mediului;

10. conservarea, restaurarea şi punerea în valoare a monumentelor istorice şi de arhitectură,

a parcurilor, grădinilor publice şi rezervaţiilor naturale;

11. dezvoltarea urbană;

12. evidenţa persoanelor;

13. podurile şi drumurile publice;

14. serviciile comunitare de utilitate publică: alimentare cu apă, gaz natural, canalizare,

salubrizare, energie termică, iluminat public şi transport public local, după caz;

15. serviciile de urgenţă de tip salvamont, salvamar şi de prim ajutor;

16. activităţile de administraţie social-comunitară;

17. locuinţele sociale şi celelalte unităţi locative aflate în proprietatea unităţii administrativ-

teritoriale sau în administrarea sa;

18. punerea în valoare, în interesul comunităţii locale, a resurselor naturale de pe raza

unităţii administrativ-teritoriale;

19. alte servicii publice stabilite prin lege;

b) hotărăşte acordarea unor sporuri şi altor facilităţi, potrivit legii, personalului sanitar şi

didactic;

c) sprijină, în condiţiile legii, activitatea cultelor religioase;

d) poate solicita informări şi rapoarte de la primar, viceprimar şi de la şefii organismelor

prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local;

e) aprobă construirea locuinţelor sociale, criteriile pentru repartizarea locuinţelor sociale şi

a utilităţilor locative aflate în proprietatea sau în administrarea sa;

f) poate solicita informări şi rapoarte specifice de la primar şi de la şefii organismelor

prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local.

În exercitarea atribuţiilor prevăzute la litera e, consiliul local:

a) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau

străine, în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni, lucrări, servicii sau proiecte

de interes public local;

b) hotărăşte, în condiţiile legii, înfrăţirea comunei, oraşului sau municipiului cu unităţi

administrativ-teritoriale din alte ţări;

c) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu alte unităţi administrativ-

teritoriale din ţară sau din străinătate, precum şi aderarea la asociaţii naţionale şi

internaţionale ale autorităţilor administraţiei publice locale, în vederea promovării unor

interese comune.

Consiliul local poate conferi persoanelor fizice române sau străine cu merite deosebite

titlul de cetăţean de onoare al comunei, oraşului sau municipiului, în baza unui regulament

propriu. Prin acest regulament se stabilesc şi condiţiile retragerii titlului conferit.

Persoanele împuternicite să reprezinte interesele unităţii administrativ-teritoriale în

societăţi comerciale, regii autonome de interes local, asociaţii de dezvoltare intercomunitară şi

alte organisme de cooperare sau parteneriat sunt desemnate prin hotărâre a consiliului local, în

condiţiile legii, respectându-se configuraţia politică de la ultimele alegeri locale.

Consiliul local se alege pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege

organică, în caz de război sau catastrofă şi îşi exercită mandatul de la data constituirii până la

data declarării ca legal constituit a consiliului nou-ales.

Consiliul local se întruneşte în şedinţe ordinare, lunar, la convocarea primarului. El se

poate întruni şi în şedinţe extraordinare, la cererea primarului sau a cel puţin unei treimi din

numărul membrilor consiliului.

Convocarea consiliului local se face în scris, prin intermediul secretarului unităţii

administrativ-teritoriale, cu cel puţin 5 zile înainte şedinţelor ordinare sau cu cel puţin 3 zile

înainte de şedinţele extraordinare. Odată cu notificarea convocării, sunt puse la dispoziţie

consilierilor locali materialele înscrise pe ordinea de zi. În caz de forţă majoră şi de maximă

urgenţă pentru rezolvarea intereselor locuitorilor comunei, oraşului sau municipiului sau în

alte situaţii stabilite de regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului local,

convocarea consiliului local se poate face de îndată.

Ordinea de zi a şedinţei consiliului se aduce la cunoştinţă locuitorilor comunei sau ai

oraşului prin mass-media sau prin orice alt mijloc de publicitate.

În comunele sau oraşele în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o

pondere de peste 20% din numărul locuitorilor ordinea de zi se aduce la cunoştinţă publică şi

în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective.

În toate cazurile convocarea se consemnează în procesul-verbal al şedinţei.

Şedinţele consiliului local se desfăşoară legal în prezenţa majorităţii consilierilor locali

în funcţie.

Prezenţa consilierilor locali la şedinţă este obligatorie. Cazurile în care absenţa este

motivată se stabilesc prin regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului local.

Consilierul local care absentează nemotivat de două ori consecutiv este sancţionat, în

condiţiile regulamentului de organizare şi funcţionare a consiliului local.

Şedinţele consiliului local sunt conduse de un preşedinte de şedinţă, ales în condiţiile

legii.

Şedinţele consiliului local sunt publice.

Lucrările şedinţelor se desfăşoară în limba română. În consiliile locale în care

consilierii locali aparţinând unei minorităţi naţionale reprezintă cel puţin o cincime din

numărul total, la şedinţele de consiliu se poate folosi şi limba maternă. În aceste cazuri se va

asigura, prin grija primarului, traducerea în limba română. În toate cazurile, documentele

şedinţelor de consiliu se întocmesc în limba română.

Dezbaterile din şedinţele consiliului local, precum şi modul în care şi-a exercitat votul

fiecare consilier local se consemnează într-un proces-verbal, semnat de preşedintele de

şedinţă şi de secretarul unităţii administrativ-teritoriale.

Preşedintele de şedinţă, împreună cu secretarul unităţii administrativ-teritoriale îşi

asumă, prin semnătură, responsabilitatea veridicităţii celor consemnate.

La începutul fiecărei şedinţe, secretarul supune spre aprobare procesul-verbal al

şedinţei anterioare. Consilierii locali au dreptul ca, în cadrul şedinţei, să conteste conţinutul

procesului-verbal şi să ceară menţionarea exactă a opiniilor exprimate în şedinţa anterioară.

Procesul-verbal şi documentele care au fost dezbătute în şedinţă se depun într-un dosar

special al şedinţei respective, care va fi numerotat, semnat şi sigilat de preşedintele de şedinţă

şi de secretar, după aprobarea procesului-verbal.

În termen de 3 zile de la terminarea şedinţei, secretarul unităţii administrativ-teritoriale

afişează la sediul primăriei şi, după caz, pe pagina de internet a unităţii administrativ-

teritoriale o copie a procesului-verbal al şedinţei.

Ordinea de zi a şedinţelor se aprobă de consiliul local, la propunerea celui care a cerut

întrunirea consiliului.

În cazul neaprobării ordinii de zi, nu se acordă indemnizaţia cuvenită consilierilor

locali pentru şedinţa respectivă.

Actele consiliului local

Actele pe care le adoptă consiliul local în exercitarea atribuţiilor ce îi revin se numesc

hotărâri. Acestea se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi, în afară de cazurile în care

legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate.

Există anumite domenii considerate a fi de o importanţă deosebită, pentru care este

necesar ca hotărârile adoptate de consiliul local să întrunească votul a cel puţin două treimi

din numărul consilierilor în funcţie Acestea se referă la contractarea de împrumuturi, în

condiţiile legii, administrarea domeniului public şi privat al comunei sau al oraşului,

participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală sau de cooperare

transfrontalieră, organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea teritoriului,

precum şi la asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, cu organizaţii

neguvernamentale, cu persoane juridice române sau străine.

Hotărârile privind bugetul local, precum şi cele prin care se stabilesc impozite şi taxe

locale se adoptă cu votul majorităţii consilierilor în funcţie. Dacă bugetul local nu poate fi

adoptat după două şedinţe consecutive, care vor avea loc la un interval de cel mult 7 zile,

activitatea se va desfăşura pe baza bugetului anului precedent până la adoptarea noului buget

local, dar nu mai târziu de 45 de zile de la data intrării în vigoare a legii bugetului de stat.

Există prevederea legală conform căreia consiliul local poate stabili ca unele hotărâri

să fie luate prin vot secret cu precizarea că hotărârile cu caracter individual cu privire la

persoane vor fi luate întotdeauna prin vot secret, cu excepţiile prevăzute de lege.

Proiectele de hotărâre pot fi propuse de consilieri sau de primar. Redactarea

proiectelor se face de cei care le propun, cu sprijinul secretarului şi al serviciilor din cadrul

aparatului de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale.

Nu poate lua parte la deliberare şi la adoptarea hotărârilor consilierul care, fie

personal, fie prin soţ, soţie, afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv, are un interes

patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local.

Hotărârile adoptate de consiliul local fără respectarea acestor condiţii sunt nule de

drept, nulitatea fiind constatată de instanţa de contencios administrativ. Acţiunea pentru

anularea unei hotărâri de consiliu poate fi introdusă de orice persoană interesată.

Hotărârile consiliului local se semnează de consilierul care conduce şedinţele de

consiliu şi se contrasemnează, pentru legalitate, de către secretar, care poate refuza semnarea

hotărârii dacă consideră că aceasta este ilegală sau că depăşeşte competenţele ce revin,

potrivit legii, consiliului loca, situaţie în cre va expune consiliului opinia sa care va fi

consemnată în procesul-verbal al şedinţei.

Dacă consilierul care conduce şedinţa refuză să semneze, hotărârea consiliului local se

semnează de 3-5 consilieri.

Secretarul va comunica hotărârile consiliului local primarului şi prefectului, de îndată,

dar nu mai târziu de 3 zile de la data adoptării, în scris.

Hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii

lor la cunoştinţă publică (în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect), iar

cele individuale, de la data comunicării.

În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi

naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor hotărârile cu caracter normativ

se aduc la cunoştinţă publică şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinînd minorităţii

respective, iar cele cu caracter individual se comunică, la cerere, şi în limba maternă.

Dizolvarea consiliului local

Consiliul local se dizolvă de drept sau prin referendum local. Se dizolvă de drept:

a) în cazul în care acesta nu se întruneşte timp de două luni consecutiv;

b) în cazul în care nu a adoptat în 3 şedinţe ordinare consecutive nicio hotărâre;

c) în situaţia în care numărul consilierilor locali se reduce sub jumătate plus unu şi nu se

poate completa prin supleanţi.

Consiliul local poate fi dizolvat prin referendum local, organizat în condiţiile legii.

Referendumul se organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens prefectului de cel

puţin 25% din numărul cetăţenilor cu drept de vot înscrişi pe listele electorale ale unităţii

administrativ-teritoriale.Cheltuielile pentru organizarea referendumului se suportă din bugetul

local.

Referendumul local este organizat, în condiţiile legii, de către o comisie numită prin

ordin al prefectului, compusă dintr-un reprezentant al prefectului, câte un reprezentant al

primarului, al consiliului local şi al consiliului judeţean şi un judecător de la judecătoria în a

cărei jurisdicţie se află unitatea administrativ-teritorială în cauză. Secretarul comisiei este

asigurat de instituţia prefectului.

Referendumul este valabil dacă s-au prezentat la urne cel puţin jumătate plus unu din

numărul total al locuitorilor cu drept de vot. Activitatea consiliului local încetează înainte de

termen dacă s-au pronunţat în acest sens cel puţin jumătate plus unu din numărul total al

voturilor valabil exprimate.

Stabilirea datei pentru organizarea alegerii noului consiliu local se face de Guvern, la

propunerea prefectului. Alegerile se organizează în termen de maximum 90 de zile de la

rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat dizolvarea

consiliului local sau, după caz, de la validarea rezultatului referendumului.

Până la constituirea noului consiliu, primarul sau, în absenţa acestuia, secretarul

unităţii administrativ-teritoriale va rezolva problemele curente ale comunei, oraşului sau

municipiului, potrivit competenţelor şi atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii.

Consiliile locale pot organiza, din proprie iniţiativă sau din iniţiativa primarului, după

caz, comisii mixte formate din consilieri locali, funcţionari publici şi alţi specialişti, pe

perioadă determinată. Componenţa comisiilor mixte, obiectivele şi perioada de desfăşurare a

activităţii acestora se stabilesc prin hotărâri ale consiliilor locale. Şedinţele comisiilor mixte

sunt publice.

Pierderea calității de consilier local

Tradițional, ca regulă, mandatul de consilier încetează la termen, adică la data

declarării ca legal constituit a noului consiliu ales.

Înainte de termen, calitatea de consilier încetează de drept în caz de demisie,

incompatibilitate, lipsa la mai mult de 3 ședințe consecutive, condamnarea, prin hotărâre

judecătorească definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate sau imposibilitatea exercitării

mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive.

Deasemenea, vorbim despre o încetare de drept a mandatului de consilier și în cazul

schimbării domiciliului într-o altă UAT, dacă se află în situația pierderii drepturilor electorale

sau, dacă își pierde calitatea de membru al partidului politic sau al organizației unei minorități

naționale pe listele căreia a fost ales.

PRIMARUL

Alegerea, mandatul şi atribuţiile primarului

Comunele, oraşele şi municipiile au câte un primar şi un viceprimar, iar municipiile

reşedinţă de judeţ au un primar şi 2 viceprimari, aleşi în condiţiile legii.

Primarul este o autoritate a administrației publice de rang constituțional, prin care se

realizează autonomia locală și se rezolvă treburile publice din comune și orașe

Primarul, ca și celelalte autorități unipersonale de la nivelul orașelor, comunelor sau

județelor, sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, prin scrutin

uninominal, fiind desemnat ales candidatul care a obținut în primul tur cel mai mare număr de

voturi.

Viceprimarul este subordonat primarului, înlocuitorul de drept al acestuia, ales cu

votul majorităţii consilierilor locali în funcţie, din rândul membrilor consiliului local.

Pe durata mandatului, primarul şi viceprimarul primesc o indemnizaţie lunară, ca unică

formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei de primar, respectiv de viceprimar,

şi care reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se determină

în raport cu venitul salarial. Primarul şi viceprimarul nu beneficiază de sporul de vechime în

muncă şi nici de alte sporuri prevăzute de lege.

Pe durata exercitării mandatului, viceprimarul îşi păstrează statutul de consilier local,

fără a beneficia de indemnizaţia aferentă acestui statut.

Validarea alegerii primarului se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării

alegerilor, în camera de consiliu a judecătoriei în a cărei rază teritorială se află comuna sau

oraşul, de către un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei.

Invalidarea alegerii primarului se poate pronunţa în cazurile în care se constată

încălcarea condiţiilor de eligibilitate sau dacă alegerea s-a făcut prin faudă electorală.

Hotărârea de invalidare a alegerii primarului poate fi atacată de cel interesat în termen

de 5 zile de la pronunţare, la instanţa de contencios administrativ.

Instanţa de judecată este obligată să se pronunţe în termen de 30 de zile.

Rezultatul validării sau invalidării alegerii primarului se aduce la cunoştinţă prefectului

şi se prezintă în şedinţa de constituire a consiliului local sau, după caz, într-o şedinţă

extraordinară, de către un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei.

În caz de invalidare a alegerii primarului, Guvernul, la propunerea prefectului, va stabili

data alegerilor în termen de cel mult 30 de zile de la data invalidării sau, după caz, de la data

rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti, în condiţiile legii.

Ca etapă finală a învestirii în funcţie, primarul depune în faţa consiliului local

jurământul prevăzut de lege, refuzul fiind considerat ca şi situaţie de demisie.

Potrivit legii, primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică, el fiind şeful

administraţiei publice locale şi al aparatului propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei

publice locale, pe care îl conduce şi îl controlează.

Semnul distinctiv al primarului este o eşarfă în culorile drapelului naţional al României

care trebuie purtată, în mod obligatoriu, la solemnităţi, recepţii, ceremonii publice şi la

celebrarea căsătoriilor.

Conform dispoziţiilor legale, primarul îndeplineşte trei categorii de sarcini, şi anume:

- de reprezentare - reprezeită unitaţea administrativ teritoriale în relaţiile cu alte

autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române sau străine, precum şi în

justiţie

- de executiv al consiliului local – are atribuţii pentru pregătirea deciziei consiliului

local, pentru punrea în aplicare a hotărârilor adoptate de consiliul local;

- şef al administraţiei locale şi al aparatului său – atribuţii legate de personalul

administraţiei, de mijloacele materiale şi financiare sau de serviciile publice locale;

Conform legii, primarul îndeplineşte următoarele categorii principale de atribuţii:

A) atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului, în condiţiile legii;

B) atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local;

C) atribuţii referitoare la bugetul local;

D) atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor;

E) alte atribuţii stabilite prin lege.

Pentru exercitarea corespunzătoare a atribuţiilor sale, primarul colaborează cu

serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale

administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale, precum şi cu consiliul

judeţean.

Mandatul primarului este de 4 ani şi se exercită până la depunerea jurământului de

primarul nou-ales. Mandatul primarului poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război

sau de catastrofă.

Mandatul încetează de drept în unul dintre următoarele cazuri:

a) demisie;

b) incompatibilitate;

c) schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială;

d) imposibilitatea exercitaării funcției pentru o perioadă mai mare de 6 luni pe

parcursul unui an calendaristic, din motive medicale;

e) dacă a fost condamnat, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o

pedeapsă privată de libertate;

f) punerea sub interdicţie judecătorească;

g) dacă nu își exercită, în mod nejustificat, timp de 45 de zile, mandatul;

h) pierderea drepturilor electorale;

i) deces;

j) ca urmare a rezultatului uni referendum local, organizat în condiţiile legii.

Dacă locuitorii unităţii administrativ teritoriale consideră că primarul a acţionat împotriva

intereselor generale ale colectivităţii sau nu şi-a exercitat atribuţiile care îi revin conform legii,

pot cewre prefectului, în scris organizarea unui referendum pentru demiterea primarului.

Solicitarea trebuie făcută de cel puţin 25% dintre locuitorii cu drept de vot (procent care

trebuie realizat în fiecare localitate componentă a unităţii administrativ teritoriale). Prefectul are

la dipoziţie 30 de zile de la primirea cererii pentru verificarea acesteia, după care poate

transmite o propunere motivată de organizare a referendumului Guvernului, caer se va pronunţa

în termen de 60 de zile de la solicitare.

Referendumul astfel organizat este valabil dacă la urne se prezintă cel puţin jumătate din

totalul cetăţenilor cu drept de vot. Mandatul primarului încetează înainte de termen dacă s-a

pronunţat în acest sens cel puţin jumătate plus unu din numărul total al cetăţenilor cu drept de

vot.

În caz de suspendare sau de vacanţă a funcţiei de primar, atribuţiile acestuia vor fi

exercitate de viceprimar, în locul acestuia consiliul delegând un consilier să îndeplinească

atribuţiile viceprimarului.

Actele primarului

În exercitarea atribuţiilor sale primarul emite dispoziţii cu caracter normativ sau

individual. Acestea devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau

după ce au fost comunicate persoanelor interesate, după caz.

Actele cu caracter normativ emise de primar vor produce efecte juridice după ce vor fi

aduse la cunoştinţă publică în formele consacrate legislativ (publicare în Monitorul Oficial al

judeţului, publicare în presa locală sau afişare în locuri special amenajate.

Actele cu caracter individual emis ede primar se comunică celor interesaţi ţi încep să

producă efecte juridice din momentul comunicării.

Dispoziţiile primarului cu caracter normativ se aduc la cunoştinţă publică în termen de

5 zile de la data comunicării oficiale către prefect, adică exact termenul pe care prefectul îl are

la dispoziţie pentru a ataca actul respectiv la instanţa de contencios administrativ.

Raporturile dintre primar şi consiliul local

Conform prevederilor constituţionale, primarul şi consiliul local sunt autorităţi

administrative autonome, între ele neexistând raporturi de subordonare, ci numai de

colaborare, primarul fiind o autoritate executivă, iar consiliul local o autoritate deliberativă.

Nici una din cele două autorităţi nu poate, conform dispoziţiilor legale, să atace în faţa

instanţei de contencios administrativ, actele adoptate sau emise de cealaltă, Legea 215/2001

precizează doar: “în situaţia în care primarul apreciază că o hotărâre este ilegală, în termen

de 3 zile de la adoptare îl sesizează pe prefect”.

CONSILIUL JUDEŢEAN Noţiuni teoretice

Constituire, răspunderea consiliului judeţean. Preşedintele consiliului judeţean

Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice locale, constituită la nivel

judeţean pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale, orăşeneşti şi municipale, în

vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. Este compus din consilieri judeţeni,

aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile legii.

Consiliul judeţean se alege pentru un mandat de 4 ani, care se exercită de la data

constituirii până la declararea, ca legal constituit, a consiliului nou ales. Acesta poate fi

prelungit prin lege organică, în caz de război sau catastrofă;

Consiliul judeţean se întruneşte în şedinţe ordinare o dată la două luni, dar se poate

întruni ori de câte ori este necesar în şedinţe extraordinare, la cererea Preşedintelui sau a cel

puţi o treime din consilieri sau a delegaţiei permanente sau la solicitarea prefectului.

Convocarea se face de Preşedinte, prin grija secretarului general, cu cel puţin 5 zile înaintea

şedinţelor ordinare sau cu cel puţin 3 zile înaintea şedinţelor extraordinare sau de îndată în caz

de forţă majoră sau de maximă urgenţă.

Şedinţele Consiliului judeţean sunt legal constituite dacă este prezentă majoritatea

consilierilor în funcţie..

Şedinţele Consiliului judeţean sunt conduse de Preşedinte sau, în lipsa acestuia de unul

din cei doi vicepreşedinţi, aleși cu votul secret al majorității consilierilor în funcție

În desfăşurarea activităţii sale, Consiliul judeţean adoptă hotărâri, cu votul majorităţii

consilierilor prezenţi, care se semenează de către Preşedintele sau vicepreşedintele care a

condus şedinţa şi se contrasemnează de către secretarul general al judeţului.

Răspunderea Consiliului judeţean

Răspunderea consiliului judeţean este analizată prin prisma instituției dizolvării,

aceasta prezentând două perspective:

1. dizolvare de drept dacă:

- numărul consilierilor se reduce sub jumătate plus 1 şi nu se poate completa

prin supleanţi;

- nu se întruneşte timp de 2 luni consecutive;

- timp de trei şedinţe consecutive nu a adoptat nici o hotărâre.

Pe perioada dizolvării consiliului judeţean, atribuţiile acestuia sunt preluate de

secretarul general al judeţului în baza unei împuterniciri date de Guvern prin Ministerul

Administraţiei şi Internelor.

2. O altă formă de dizolvare a consiliului local prevăzută de lege este dizolvarea prin

referendum local, organizat de o comisie numită prin ordin al prefectului, din care fac parte

câte un reprezentant al primarului, unul al prefectului și unul al consiliului județean.

Referendumul este valabil dacă la vot se prezintă cel puțin ½ plus 1 din totalul

alegătorilor cu drept de vot din circumscripția electorală respectivă, și se pronunță pentru

dizolvare cel puțin jumătate plus unu din totalul voturilor valabil exprimate.

În ceea ce privește consilierii județeni, încetarea de drept a mandatului de consilier se

constată de către consiliu, prin hotărârre, la propunerea Președintelui consiliului sau a oricărui

consilier, în următoarele situații:

- demisie;

- incompatibilitate;

- schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ teritorială;

- în cazul imposibilităţii exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de şase luni

consecutive;

- condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă

privativă de libertate;

- punerea sub interdicţie judecătorească;

- pierderea drepturilor electorale;

- lipsa nemotivată de la mai mult de trei şedinţe ordinare consecutive ale

consiliului;

- pierderea calității de membru al partidului politic sau al organizației minorității

naționale pe listele căreia a fost ales;

- deces;

Suspendarea mandatului de consilier are loc în situaţia în care acesta a fost arestat

preventiv. Măsura arestării preventive se comunică de instanţa de judecată prefectului care,

prin ordin, constată suspendarea mandatului. Suspendarea durează până la soluţionarea

definitivă a cauzei.

În desfăşurarea activităţii sale, Consiliul judeţean emite hotărâri, cu votul majorităţii

membrilor prezenţi – cu excepţia cazurilor în care legea sau regulamentul de organizare şi

funcţionare a Consiliului Judeţean cere o altă majoritate - care sunt acte administrative cu

caracter unilateral şi executoriu.

Hotărârile Consiliului Judeţean se semnează de Preşedinte sau de vicepreşedintele

Consiliului Judeţean care a condus şedinţa şi se contrasemnează pentru legalitate de către

secretarul general al judeţului;

- Hotărârile Consiliului Judeţean au caracter normativ (HOTĂRÂRILE

CONSILIULUI JUDEŢEAN prin care se stabuilesc impozite şi taxe) sau

individual (HOTĂRÂRILE CONSILIULUI JUDEŢEAN de numire sau eliberare

din funcţie a conducătorilor instituţiilor publice de interes judeţean);

- Sunt supuse controlului de legalitate al actelor administrative în baza L.554/2004

a contenciosului administrativ;

- Sunt supuse controlului de tutelă administrativă exercitat de prefect.

Preşedintele Consiliului Judeţean

Președintele consiliului județean este o instituție de rang constituțional, prevăzută de

art. 123 alin.4 din Constituție și, în același timp, un organ executiv – conform prevederilor

Legii administrației publice locale.

Președintele consiliului județean este ales în mod direct, prin scrutin uninominal, fiind

declarat admis candidatul care a întrunit cel mai mare număr de voturi în primul tur.

Preşedintele consiliului judeţean reprezintă judeţul în relaţiile cu celelalte autorităţi

publice, cu persoanele fizice şi juridice române şi străine și răspunde în faţa consiliului

judeţean de buna funcţionare a administraţiei publice judeţene.

Preşedintele consiliului judeţean răspunde de buna funcţionare a aparatului de

specialitate al consiliului judeţean, pe care îl conduce. Coordonarea unor compartimente din

aparatul de specialitate poate fi delegată, prin dispoziţie a preşedintelui consiliului judeţean,

vicepreşedinţilor sau altor persoane, în condiţiile legii.

Preşedintele consiliului judeţean asigură respectarea prevederilor Constituţiei, punerea

în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor

Guvernului, a hotărârilor consiliului judeţean, precum şi a altor acte normative.

Preşedintele consiliului judeţean îndeplineşte, în condiţiile legii, următoarele categorii

principale de atribuţii:

A) atribuţii privind funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean, a

instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi a societăţilor comerciale şi regiilor

autonome de interes judeţean;

B) atribuţii privind relaţia cu consiliul judeţean;

C) atribuţii privind bugetul propriu al judeţului;

D) atribuţii privind relaţia cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale şi serviciile

publice;

E) atribuţii privind serviciile publice de interes judeţean;

F) alte atribuţii prevăzute de lege sau sarcini date de consiliul judeţean.

În exercitarea atribuțiilor sale și datorită autorității cu care este învestit, președintele

consiliului județean semnează două categorii de acte: hotărârile consiliuliui județean și

dispoziții emise în calitate de organ unipersonal, cu caracter normativ sau individual, care

devin executorii numai după ce au fost aduse la cunoștință publică sau comunicate

persoanelor interesate

PREFECTUL

Noţiuni teoretice. Reglementãri legale

Instituţia prefectului este o institutie veche pe care o întâlnim încã din înainte de

Unirea Principatelor (1859), atât în Muntenia cât şi în Moldova numai cã reprezentanţii sãi

aveau o altã denumire. Ei se numeau “ispravnici de judeţe” şi “ispravnici administratori” şi

aveau atribuţii administrative şi poliţieneşti.

Dupã decembrie 1989 Constituţia şi legea nr.69/1991, privind administraţia publicã

localã, instituţia prefectului a fost pusã în locul ce i se cuvine într-un stat de drept, bazat pe

principiul separaţiei puterilor în stat.

În prezent, sediul materiei îl reprezintă art. 123 din Constituția republicată, iar

instituţia prefectului nu mai este reglementatã de dispoziţiile legii administraţiei publice, ci de

un act normativ distinct care o organizeazã şi îi determinã funcţionarea. Ca atare, prefectul

este, în acest context constituţional, o autoritate deconcentratã şi, potrivit legii sale organice,

un înalt funcţionar public, neutru din punct de vedere politic.

Instituţia prefectului este reglementatã în prezent de un act normativ distinct, Legea

340/12 iulie 2004, privind prefectul și instituția prefectului, republicată.

Potrivit acesteia activitatea prefectului se întemeiazã pe principiile:

a) legalitãţii, impaţialitãţii şi obiectivitãţii;

b) transparenţei şi liberului acces la informaţiile de interes public;

c) eficienţei;

d) responsabilitãţii;

e) profesionalizãrii:

f) orientãrii cãtre cetãţean;

Prefectul este ajutat în activitatea sa de doi subprefecţi, (prefectul municipiului

Bucureşti este ajutat de 3 subprefecţi). Atât prefectul cât şi subprefecţii sunt înalţi funcţionari

publici, cãrora legea le interzice sã facã parte din partide politice sau din organizaţii cãrora le

este aplicabil acelaşi regim juridic ca al partidelor politice, sub sancţiunea destituirii din

funcţia publica. Prin O.U.G. nr 179/2005, s-a consacrat interdicţia prefecţilor şi subprefecţilor

de a face grevã sau de a înfiinţa organizaţii sindicale proprii.

Odatã cu noile reglementãri (O.U.G. nr 179/2005), atât prefecţii cât şi suprefecţii în

funcţie, precum şi cei care vor ocupa posturile rãmase vacante, sunt numiţi în funcţii publice

numai în urma promovãrii unui examen de atestare pe post.

Pot participa la examenul de atestare pe post şi pot ocupa funcţiile publice persoanele:

(art. 15 din legea 188/1999 privind Statutul funcţionarului public, republicatã, cu modificãrile

ulterioare, cu excepţia celor prevãzute la lit. c,e).

· care au studii superioare de lungã duratã, absolvite cu diploma de licenţã sau

echivalentã;

· are cetãţeni românã si domiciliul în România;

· a promovat concursul organizat pentru ocuparea funcţiei;

Aceste condiţii sunt cumulative şi obligatorii, lipsa oricãreia atrãgând nulitatea actului de

numire în funcţie.

Foarte importantã este condiţia cetãţeniei române şi a domiciliului în România, impusã

de art. 16 alin.(3) din Constituţia României, conform cãruia “funcţiile şi demnitãţile publice,

civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetãţenia românã şi

domiciliul în ţarã.

La numirea în aceste funcţii, Guvernul mai are în vedere şi alte condiţii, chiar dacã

acestea nu sunt arãtate în mod expres în lege, condiţii care privesc calitãţile personale,

competenţa profesionalã, experienţa şi rezultatele obţinute de cel în cauzã în activitatea

desfãşuratã, prestigiul şi autoritatea de care se bucurã.

Ca o mãsurã de protecţie socialã a persoanei care ocupã funcţia de prefect sau

subprefect, legea prevede cã “pe perioada exercitãrii funcţiei, contractul de muncã al acestora

la instituţiile publice, regiile autonome, companiile naţionale, societãţile naţionale şi societãţi

comerciale cu capital de stat sau majoritar de stat se suspendã. Potrivit reglementãrii

constituţionale, prefectul întruneşte urmãtoarele atribute:

Ø este reprezentatul Guvernului pe plan local;

Ø este şeful serviciilor deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organele centrale

din unitãţile administrativ-teritoriale;

Ø este organ de tutelã administrativã;

Ø este garantul respectãrii legii şi ordinii publice pe plan local, atribut conferit prin art

1 din Legea 340/2004, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr 179/2005.

Ca agent al puterii executive în judeţ, prefectul poate fi considerat ca element de

deconcentrare în sistemul administraţiei publice, care coordoneazã un subsistem statal.

Prefectul este un organ unipersonal al administraţiei publice, investit cu o competenţã

materialã generalã şi teritorialã limitatã la nivelul judeţului în care funcţioneazã.

Prefectul este numit în funcţie printr-un act de autoritate şi nu ales. Singura autoritate

publicã abilitatã sã numeascã prefectul este Guvernul şi nu Primul-ministru, Preşedintele sau

Parlamentul.

În art. 123 alin.(1) din Constituţia României se stipuleazã cã “Guvernul numeşte câte

un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. Prefectul este reprezentantul Guvernului

pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe

ale administraţiei publice centrale din unitãţile administrativ-teritoriale”.

Atribuţiile Prefectului

Atribuţiile prefectului sunt, din punct de vedere al izvorului lor, de trei categorii:

· atribuţii prevãzute de Legea 340/2004, cu modificãrile ulterioare;

· atribuţii prevãzute de alte acte normative;

· însãrcinãrile date de Guvern;

Atribuţiile prefectului prevãzute de lege sunt urmãtoarele:

1. asigurã, la nivelul judeţului şi al municpiului Bucureşti, aplicarea şi respectarea

Constituţiei, a legilor, a ordonanţelor şi a hotãrârilor Guvernului, a celorlalte acte

normative,precum şi a ordinii publice;

2. acţioneazã pentru realizarea obiectivelor cuprinse în programul de guvernare;

3. acţioneazã pentru asigurarea climatului de pace socialã, menţinerea unei

comunicãri permanente cu toate nivelurile instituţionale şi speciale, acordând o atenţie

constantã prevenirii tensiunilor sociale;

4. stabileşte, împreunã cu autoritãţile administraţiei publice locale, prioritãţile de

dezvoltare teritorialã;

5. asigurã, împreunã cu autoritãţile şi organele abilitate, ducerea la indeplinire, în

condiţiile stabilite prin lege, a mãsurilor de pregãtire pentru situaţii de urgenţã;

6. verificã legalitatea actelor administrative ale consiliului judeţean, ale consiliul

local sau ale primarului- prefectul cu cel putin 10 zile înaintea introducerii acţiunii în

contenciosul administrativ, va solicita autoritãţilor care au emis actul, motivarea necesarã,

reanalizarea actului socotit nelegal, în vederea modificarii sau, dupã caz, a revocãrii acestuia.

7. asigurã realizarea planului de mãsuri pentru integrare europeanã;

8. dispune mãsurile corespunzãtoare pentru prevenirea infracţiunilor şi apararea

drepturilor şi a siguranţei cetãţenilor, prin organele abilitate;

9. hotãrãşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu intituţii similare din ţarã

şi stãinãtate, în vederea promovãrii intereselor comune;

10. asigurã, folosirea în condiţiile legii, a limbii materne în raporturile cu cetãţenii

aparţinând minoritãţilor naţionale şi serviciilor publice deconcentrate în unitãţile

administrativ-teritoriale în care aceştia au o pondere de peste 20%.

11.prefectul poate verifica mãsurile întreprinse de primar sau de preşedintele consiliului

judeţean în calitatea lor de reprezentanţi ai statului în unitatea administraiv-teritorialã şi poate

sesiza organele competente în vederea stabilirii mãsurilor necesare , în condiţiile legii;

Pentru îndeplinirea atribuţiilor care îi revin prefectul poate solicita instituţiilor publice

şi autoritãţilor administraţiei publice locale documentaţii, date şi informaţii, iar acestea sunt

obligate sã i le furnizeze cu celeritate şi în mod gratuit. Statutul de reprezentant al Guvernului

în teritoriu îi conferã prefectului aptitudinea de a veghea pentru ca activitatea consiliilor locale

şi a primarilor, a consiliilor judeţene şi a preşedinţilor consiliilor judeţene sã se desfaşoare în

conformitate cu prevederile legale.

În conformitate cu art. 123 alin.(4) din Constituţie, între prefect, pe de o parte, şi

consiliile locale şi primari, consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altã parte, nu exista

raporturi de suborodonare, aceste raporturi fiind doar de colaborare.

Ca autoritate a administraţiei publice care reprezintã Guvernul pe plan local, este

firesc ca prefectul sã aibã competenţa de a emite acte administrative de autoritate, pe care

legea le numeşte “ordine”. Precizarea cã acestea se emit “în condiţiile legii” semnificã cerinţa

cã ele trebuie sã respecte întocmai condiţiile de formã şi fond prevãzute pentru toate actele

administrative.

Prefectul emite ordine cu caracter individual sau normativ. Ordinul prefectului care

conţine dispoziţii normative devine executoriu numai dupã ce a fost adus la cunoştinţã

publicã, iar cel cu caracter individual devine executoriu de la data comunicãrii persoanelor

interesate.

Atât în cazul publicãrii şi mai ales al afişãrii (pentru ordinele cu caracter normativ), cât

şi în cazul comunicãrii (pentru cele individuale) este necesar sã existe dovada scrisã a

îndeplinirii acestei proceduri.

Ordinele cu caracter normativ se se comunica de îndatã la Ministerul Administraţiei şi

Internelor, care poate propune Guvernului, în exercitarea controlului ierarhic, anularea

ordinelor emise de prefect , dacã le considerã nelegale sau netemeinice.

Prefectul poate organiza, prin ordin, oficii prefecturale, acest ordin de înfiinţare şi

organizare a oficiilor prefecturale se emit numai cu avizul conform al Ministerului

Administraţiei şi Internelor şi sunt conduse de un director executiv numit de prefect.

În cadrul instituţiei prefectului funcţioneazã şi cancelaria prefectului , este un

compartiment organizatoric distinct care cuprinde funcţii de execuţie de specialitate

specifice:directorul cancelariei, 2 consilieri, un consultant şi secretarul cancelariei. Personalul

din cadrul cancelariei prefectului este numit sau eliberat din funcţie de catre prefect.

FUNCŢIA PUBLICĂ ŞI FUNCŢIONARUL PUBLIC.

EVOLUŢIA LEGISLAŢIEI ŞI DOCTRINEI ROMÂNEŞTI. DEFINIREA

NOŢIUNILOR

Funcţia publică este o noţiune fundamentală a dreptului public în general şi a dreptului

administrativ în special, având legaturi strănse cu noţiunea de organ, autoritate, activitate

administrativă etc.

Scurtă privire asupra evoluţiei legislaţiei privitoare la funcţia publică. Noţiunea de

funcţie publică

Primul statut al funcţiei publice a fost adoptat în Spania, în anul 1852 –statut

însemnând, în opinia prof. Paul Negulescu, un ansamblu de norme juridice care cuprind

voinţa statului de a reglementa, în mod autoritar, o anumită categorie de raporturi sociale ori

instituţii juridice. În mai toate ţările europene, a doua jumătate a secolului XIX şi prima

jumătate a sec. XX a constituit perioada definitivării reglementărilor privitoare la funcţia

publică şi funcţionarul public.

În România, pentru prima dată prevederi speciale în materie au fost conţinute în

Constituţia din 1923, acestea constituind apoi punctul de plecare pentru adoptarea în 19 iunie

1923 a unui Statut al funcţionarilor publici.

În 1940 a fost adoptat Codul funcţionarilor publici care se compunea din două părţi –

prima conţinând dispoziţii aplicabile funcţionarilor publici din toate serviciile, iar a doua

referindu-su doar la funcţionarii de specialitate, cu excepţia unor categorii expres prevăzute,

cărora li se aplicau reglementări speciale. Acest cod nu a reuşit să reziste decât 4 ani, fiind

abrogat în 1944 şi înlocuit abia în 1946 cu o nouă lege privind Statutul funcţionarului public,

la care, regimul socialist totalitar a renunţat în 1951. Până în 1989, Codul muncii făcea

referire la Statutul personalului din aparatul de stat, iar prevederile acestuia erau aplicate

funcţionarilor publici.

Constituţia din 1991 cuprinde fundamentele concepţiei de funcţie publică şi

funcţionari publici, în conţinutul art. 16 al.3 şi art. 73.al.3 lit.j.

Conţinutul art. 16 a fost modificat prin legea de revizuire a Constituţiei (publicată în

MO nr. 669/22 septembrie 2003), astfel: “funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare,

pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoane care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.

Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor

funcţii şi demnităţi.”

Astfel, s-a eliminat condiţia de a avea doar cetăţenia română pentru ocuparea unei

demnităţi sau funcţii publice , deorece în condiţiile integrării României în structurile

euroatlantice, nu era justificată interdicţia ocupării acestor funcţii de către cetăţenii români

care au şi altă cetăţenie, de regulă a ţărilor din zona civilizaţiei euroatlantice; pe de altă parte

s-a prevăzut garanţia egalităţii dintre femei şi bărbaţi în ocuparea unor asemenea funcţii,

garanţie care corespunde unui curent de idei caracteristic dezvoltării democraţiilor

contemporane şi are semnificaţia unei discriminări pozitive, în favoarea femeilor, pentru a

avea un rol mai semnificativ în viaţa publică a ţării.

În 1999 a fost adoptat Statutul funcţionarului public - L 188/1999, modificată şi completată

ulterior prin mai multe ordonanţe şi prin L161/2003 –lege privind unele măsuri pentru

asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de

afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei – “pachetul de legi anticorupţie”, adoptat prin

angajarea răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului. Importante modificări ulterioare au

fost aduse de L 251/2006 pentru modificarea și completarea Legii 188/1999 privind statutul

funcționarilor publici.

Funcţia publică este definită în doctrină, ca situaţia juridică legal determinată a persoanei

fizice învestită cu prerogative în realizarea competenţei unei autorităţi publice, în regim de

putere publică, având ca scop realizarea în mod continuu a unui interes public.

Într-o altă definiţie, prin funcţie publică se înţelege complexul drepturilor şi obligaţiilor de

interes general stabilite potrivit legii în scopul realizării competenţei unei autorităţi publice

sau instituţii publice d ecătre persoane legal învestite.

Noţiunea de funcţionar public şi categorii de funcţionari

Funcţionarul public este definit de legea cadru ca fiind: “acea persoană numită într-o

funcţie publică”. Totalitatea funcţionarilor publici din autorităţile şi instituţiile publice din

administraţia publică centrală şi locală constituie corpul funcţionarilor publici. Persoana

căreia i-a încetat raportul de serviciu dintr-un motiv neimputabil ei îşi păstrează calitatea de

funcţionar public, continuând să facă parte din corpul de rezervă al funcţionarilor publici.

În doctrina actuală, funcţionarul public este definit ca “persoana fizică, învestită în

mod legal, prin actul de voinţă unilaterală al unei autorităţi publice sau al cetăţenilor, cu

sarcina îndeplinirii pe un timp limitat sau nedeterminat a unei funcţii publice în vederea

realizării competenţei oragnului din structura căruia face parte funcţia respectivă”.

Activitatea funcţionarului public se desfăşoară în temeiul unui raport stabilit pe cale

unilaterală, prin voinţa autorităţii care învesteşte, fără a fi vorba de negociere între cele două

părţi.

Activităţile desfăşurate de funcţionarii publici, care implică exercitarea prrerogativelor de

putere publică sunt , conform legii, următoarele:

- punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative;

- elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice

autorităţii sau instituţiei publice precum şi asigurarea avizării acestora;

- elaborarea proiectelor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi

statisticilor, precum şi a documentaţiei privind aplicarea şi executarea legilor necesare

pentru realizara competenţei autorităţii sau instituţiei publcie;

- consilierea, controlul şi auditul public intern;

- gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;

- colectarea creanţelor bugetare;

- reprezentarea interesol autorităţii sau instituţiei publice în raporturile

acesteia în raporturile acesteia cu persoane fizice române sau străine, în limita

competenţelor stabilite de conducătorul autorităţii sau instituţieie publice în care îşi

desfăşoară activitatea;

- realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a

administraţiei publice;

Din definiţiile funcţionarului public, se pot desprinde următoarele trăsături:

- este o persoană fizică desemnată în funcţie conform legii;

- este învestit în mod legal, printr-un act de voinţă unilaterală;

- exdercită o funcţie publică cu caracter permanent;

- îndeplineşte atribuţiile funcţiei în scopul realizării competenţei organului

din care face parte acea funcţie

Legea nu face distincţie între funcţionarii din autorităţile publice centrale şi cele locale,

rezultând de aici că tuturor li se aplică acelaşi statut.

Potrivit legii, pot beneficia de statute speciale funcţionarii publici care îşi desfăşoară

activitatea în următoarele servicii publice:

a) Structuri de specialitate ale Parlamentului României;

b) Structuri de specialitate ale Administraţiei Prezidenţiale;

c) Structuri de specialitate ale Consiliului Legislativ;

d) Serviciile diplomatice şi consulare;

e) Autoritatea vamală;

f) Poliţia şi alte structuri ale Ministerului de Interne;

g) Alte servicii publice care sunt reglementate prin lege.

Legea prevede în mod expres categoriile de personal exceptate de la prevederile

statutului funcţionarului public, şi anume: a) personalul salariat din aparatul propriu al autorităţii şi instituţiei publice care

desfăşoară activităţi de secretariat, administraţie, protocol, gospodărie, întreţinere-

reparaţii şi de servire;

b) personalul salariat încadrat pe baza încrederii personale la cabinetul demnitarului;

c) corpul magistraţilor;

d) cadrele didactice;

e) persoane numite sau alese în funcţii de demnitate publică.

Recrutarea funcţionarilor publici

Deşi nu este folosită în momentul de faţă în toate ţările europene, metoda concursului ca

formă principală de recrutare, tinde să se generalizeze în majoritatea statelor contemporane. În

România ocuparea funcţiilor vacante se poate face prin:

- promovare;

- transfer;

- redistribuire;

- concurs.

Potrivit reglementărilor legale, poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte

următoarele condiţii:

- are cetăţenia română şi domiciliul în România;

- cunoaşte limba română scris şi vorbit;

- are vârsta minimă de 18 ani împliniţi;

- are capacitate deplină de exerciţiu;

- are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează

atestată pe bază de examen medical de specialitate;

- îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică;

- îndeplineşte condiţii specifice pentru ocuparea funcţiei publice;

- nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra

statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică

înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu

intenţie, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în

care a intervenit reabilitarea;

- nu a fost destituită dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani;

- nu a desfăşurat activitate de poliţie politică astfel cum este definită prin lege.

ATRIBUŢIILE FUNCŢIONARILOR PUBLICI. NUMIREA ŞI

AVANSAREA FUNCŢIONARILOR PUBLICI

Atribuţiile funcţionarilor publici

În activitatea lor, funcţionarii îndeplinesc următoarele atribuţii:

a) Punerea în executare a legii şi a celorlalte acte normative;

b) Elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii

sau instituţiei publice precum şi asigurarea avizării acestora;

c) Elaborarea proiectelor şi strategiilor programului, a studiilor, a analizelor şi

statisticilor precum şi a documentaţiei privind aplicarea şi executarea legilor

necesare pentru realizarea competenţei autorităţii sau instituţiei publice;

d) Consilierea, controlul şi auditul public intern;

e) Gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;

f) Colectarea creanţelor bugetare;

g) Reprezintă interesele autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acestora cu

persoane fizice sau juridice de drept public sau privat din ţară şi străinătate în limita

competenţelor stabilite de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi

desfăşoară activitatea;

h) Realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a

autorităţii publice;

Principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice, care sunt de altfel mai mult

principiile funcţionarilor publici sunt:

a) Legalitate, imparţialitate, obiectivitate;

b) Transparenţa;

c) Eficienţă şi eficacitate;

d) Responsabilitate în conformitate cu prevederile legale;

e) Orientarea către cetăţean;

f) Stabilitate în exercitarea funcţiei publice;

g) Subordonare ierarhică.

Categorii de funcţionari publici

I) Din punct de vedere al regimului juridic aplicabil:

a) Funcţionari publici cărora li se aplică statutul general;

b) Funcţionari publici cărora li se aplică statute speciale.

II) După natura autorităţii publice din care face parte funcţia publică exercitată de titular:

a) Funcţionari publici din structura unor autorităţi de natură statală;

b) Funcţionari publici din structura autorităților autonome locale;

c) Funcționari publici care fac parte din strucutra unor autorități administrative

autonome.

III) Dupa nivelul studiilor cerute:

a) Funcţionari publici din clasa I - studii superioare de lungă durată absolvite cu diplomă

de licenţă sau echivalentă;

b) Funcţionari publici din clasa a II-a - studii superioare de scurtă durată absolvite cu

diplomă;

c) Funcţionari publici din clasa a III-a - studii medii liceale absolvite cu diplomă.

IV) Din punctul de vedere al atribuţiilor titularului funcţiei publice:

a) Înalţi funcţionari publici - categorie nou introdusă de L161/2003- aceştia pot

fi:

- Secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct;

- Secretar general și secretar general adjunct din ministere şi alte organe de

specialitate ale administrației centrale;

- Prefect;

- Subprefect;

- Inspector guvernamental

Pentru a face parte din categoria înalţilor funcţionari publici o persoană trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:

- să fi promovat concursul organizat de autoritatea sau instituţia publică interesată;

- să aibă studii superioare de specialitate obţinute cu diplomă de licenţă sau

echivalentă;

- să fi absolvit programe de formare, specializare şi perfecţionare în administraţia

publică sau în alte domenii specifice de activitate organizate de Institutul Naţional de

Administraţie sau de alte instituţii specializate în ţară sau în străinătate ori să deţină

titlul ştiinţific de doctor în specialitatea funcţiei publice respective;

- să aibă cel putin 7 ani vechime în specialitatea funcţiei respective (sau 3 ani unde este

posibil).

Numirea în funcţie a înalţilor funcţionari publici se face de către:

- Guvern – pentru funcţia de secretar general, secretar general adjunct al Guvernului şi

prefect;

- Primul ministru – pentru funcţiile: consilier de stat, secretar general şi secretar

general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi

subprefect;

- Ministrul administraţiei şi internelor – pentru funcţia de secretar general al

prefecturii, al judeţului şi municipiului Bucuresti;

- Ministrul sau conducătorul instituţiei publice – pentru funcţia de director general din

cadrul ministerelor şi a altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale.

b) Funcţionari publici de conducere;

- director general, director general adjunct, director, director adjunct din aparatul

autorităților administrative autonome, al ministerelor și al celorlalte organe de speciliatate ale

administrației publice centrale, director executive și director adjunct exeutiv ai serviciilor

publice deconcentrate secretar al unității administrative teritoriale, șef serviciu, șef birou;

c) Funcţionari publici de executie.

Funcţionarii publici din clasa II şi III pot ocupa numai funcţii publice de execuţie cu excepţia

cazurilor când de la această regulă se derogă prin legi speciale.

V) După natura funcției pe care o ocupă:

a) Funcționari care ocupă o funcție publică de stat – în cadrul ministerelor,

organelor de specialitate ale administrației publice centrale și în cadrul autorităților

administrative autonome;

b) Funcționari care ocupă o funcție publică teritorială – în cadrul instituției

prefectului, servicii publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale

administrației publice centrale din unitățile administativ-teritoriale;

c) Funcționari publici care ocupă o funcție publică locală – în cadrul aparatului

propriu al autorităților administrației publice locale și al instituțiilor publice subordinate

acestora

VI) După statutul funcţionarului public:

a) Debutanti – sunt persoanele care ocupă, în urma concursului, o funcţie publică până

la definitivare. Statutul de debutant durează din momentul emiterii actului de numire până în

momentul în care a încetat stagiul şi s-a emis un nou act juridic prin care se definitivează pe

post funcţionarul public respectiv .

b) Definitivi – funcţionarii care au parcurs perioada de stagiu şi pentru care a avut loc

definitivarea pe post potrivit legii. Aceştia pot proveni din rândul funcţionarilor publici

debutanţi după efectuarea perioadei de stagiu , dintre persoanele care intră în corpul

funcţionarilor publici prin concurs şi care au vechimea în specialitatea corespunzătore funcţiei

publice de minim 12 luni, 8 luni sau 6 luni, în funcţie de nivelul studiilor absolvite sau dintre

persoanele care au absolvit programe de formare şi perfecţionare în administraţia publică.

Pentru crearea şi dezvoltarea unui corp de funcţionari publici profesionişti stabil şi imparţial a

fost înfiinţată în subordinea Ministerului administraţiei şi internelor Agenţia Naţionala a

Funcţionarilor Publici, organ de specialitate al administraţiei publice centrale care are

personalitate juridică şi este condusă de un Preşedinte cu rang de secretar de stat numit de

primul ministru la propunerea ministrului administraţiei şi internelor.

Acesta emite ordine cu caracter normativ sau individual.

Printre cele mai importante atribuţii pe care legea le conferă acestei instituţii enumerăr

următoarele:

a) elaborează politicile şi strategiile privind managementul funcţiei publice şi al

funcţionarilor publici;

b) elaborează şi avizează proiecte de acte normative privind funcţia publică şi

funcţionarul public;

c) controlează şi monitorizează modul de aplicare a legislaţiei privind funcţia publică şi

funcţionarul public în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice;

d) elaboreaza regulamente comune aplicabile tuturor autoritatilor şi institutiilor publice

privind funcţiile publice şi instructiuni privind aplicarea unitara a legislatiei in materia funcţiei

publice şi funcţionarilor publici;

e) stabileşte criteriile pentru evaluarea activităţii funcţionarilor publici;

f) organizează sistemul de formare profesională a funcţionarilor publici;

g) creează şi administrează baza sa de date, cuprinzând evidenţa funcţiilor publice şi a

funcţionarilor publici;

h) colaborează cu organisme şi cu organizaţii internaţionale din domeniul

managementului resurselor umane.

DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNCŢIONARILOR PUBLICI.

DEONTOLOGIA FUNCŢIEI PUBLICE. RĂSPUNDEREA

FUNCŢIONARILOR PUBLICI.

I) Drepturile funcţionarilor publici:

a) Dreptul la opinie – reprezintă o particularizare a libertăţilor constituţionale,

legiuitorul român enumerând ca prim drept fundamental al funcţionarului public, libertatea de

opinie, garantând atât libertatea de a avea o anumită opinie cât şi libertatea de a exprima

această opinie . În doctrină se apreciază că funcţionarul trebuie, în timpul serviciului, să

respecte o obligaţie de neutralitate, de loialitate faţă de instituţia căreia îi aparţine, iar în afara

serviciului are datoria să respecte o obligaţie de măsură şi de rezervă în exprimarea opiniilor

şi ideilor politice;

b) Dreptul la asociere sindicală – este garantat funcţionarilor publici, cu restrângeri

ale exercițiului de asociere sindicală pentru înalții funcționari publici și pentru funcțioanrii

publici de conducere;

c) Dreptul la grevă – le este recunoscut funcţionarilor publici în condiţiile legii. Deşi

dreptul la grevă reprezintă un drept fundamental al salariaţilor, situaţia funcţionarilor publici

din acest punct de vedere este cel puţin particulară, existând în doctrină chiar opinia că

dreptul la grevă nu ar trebui recunoscut funcţionarilor publici, deorece acesta este

incompatibil cu caracterul de continuitate al funcţiei publice. În ceea ce-i priveşte pe

funcţionarii comunitari, dreptul la grevă le este recunoscut, deşi acesta nu este prevăzut în

mod expres de statut;

d) Dreptul la salariu – compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă,

suplimentul postului, suplimentul gradului. Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte

drepturi salariale în condiţiile legii. Folosirea termenului de “salariu” pentru funcţionarul

public la fel cu ceel folosit în legislaţia muncii, nu este împărtăşită de unii autori cu

argumentul că salariaţii îşi negociază salariul cu patronul, pe când funcţionarului i se

stabileşte salariul prin lege, neputând fi negociat;

e) Dreptul la durata normală de lucru – 8 ore pe zi şi 40 de ore pe săptămână – cu

posibilitatea efectuării unor ore suplimentare, din dispoziţia conducătorului, cel mult 360 pe

an plătite cu un spor de 100% dar numai pentru funcţionarii publici de execuţie;

f) Dreptul funcționarilor publici de a fi aleși sau numiți în funcții de demnitate

publică;

g) Dreptul la concediu de odihnă, medical sau la late concedii – funcţionarul public

are dreptul pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna

anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat. Mai mult, protecţia se extinde: “în

perioada concediilor de boală, de maternitate, sau a celor pentru creşterea şi îngrijirea

copilului, raporturile de serviciu nu pot înceta decât din iniţiativa funcţionarului public în

cauză”;

h) Dreptul la ocrotirea sănătăţii, la condiţi normale de muncă, la asistenţă medicală,

proteze şi medicamente;

i) Dreptul la pensii şi la alte drepturi de asigurări sociale – drepturi cuvenite la

încetarea activităţii – un tip de remuneraţie cuvenit funcţionarului la încetarea exercitării

funcţiei, ca urmare a retragerii sale din activitate;

j) Dreptul de a beneficia în exercitarea atribuţiilor lor de protecţia legii – un drept

fundamental al funcţionarilor publici care se regăseşte în toate sistemele naţionale ale funcţiei

publice, inclusiv în dreptul comunitar .

Îndatoririle funcţionarului public

a) Funcţionarii publici au obligaţia ca, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, să se abţină de la

exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor şi preferinţelor lor politice, să nu

favorizeze vreun partid politic şi să nu participe la activităţi politice în timpul programului

de lucru. Funcţionarilor publici le este interzis să facă parte din organele de conducere ale

partidelor politice;

b) Funcţionarii publici au obligaţia să-şi îndeplinească cu profesionalism, imparţialitate şi în

conformitate cu legea, îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea

aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor

publici;

c) Funcţionarii publici au obligaţia de a păstra secretul de stat, secretul de serviciu precum şi

confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de care iau

cunoştinţă în exercitarea funcţiei publice, în condiţiile legii, cu excepţia informaţiilor de

interes public;

d) Funcţionarii publici au obligaţia de a urma forme de perfecţionare profesională organizate

de Institutul Naţional de Administraţie sau de alte instituţii abilitate potrivit legii.

Rezultatele obţinute în cadrul cursurilor de perfecţionare reprezintă criterii care sunt avute

în vedere la evaluarea activităţii funcţionarilor publici.

Răspunderea Funcţionarilor Publici.

Regimul juridic al funcţionarilor publici presupune şi răspunderea acestora, prin intermediul

căreia se realizează scopul sancţionator.

Răspundrea juridică intervine pe terenul răului înfăptuit, în urma săvârşirii unei abateri, a unei

conduite neconforme cu normele care guvernează activitatea unui subiect de drept.

În comportamentul funcţionarului public trebuie să primeze responsabilitatea, poate mai mult

decât în alte domenii, datorită impactului deosebit pe care activitatea funcţionarului o are

asupra cetăţenilor.

Specific faptelor care atrag intervenţia răspunderii funcţionarului public este cauza lor şi

anume momentul când acestea pot interveni:

- în timpul exercitării funcţiei publice;

- în legătură cu exercitarea funcţiei publice;

- prin îndepărtarea de la anumite norme care nu au o legătură directă, nemijlocită cu

funcţia, dar care afectează imaginea şi prestigiul funcţionarului public respectiv.

Potrivit legii, încălcarea de către funcţionarul public, cu vinovăţie, a îndatoririlor de

serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz, forme

de răspundere care nu se exclud între ele, funcţionarul public putând fi, deci, sancţionat cu

sancţiuni specifice fiecărui tip de răspundere.

Răspunderea civilă a funcţionarilor publici

Răspunderea civilă are în vedere situaţia când funcţionarul, prin fapta proprie, a

prejudiciat, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, autoritatea sau instituţia publică, existând

două raporturi juridice cu răspundere diferită: când paguba a fost cauzată de un act

administrativ declarat ilegal de către instanţa de contencios administrativ avem de-a face cu o

răspundere administrativ-patrimonială, specifică dreptului administrativ, iar când paguba a

fost produsă printr-o faptă plasată în afara atribuţiilor de serviciu, un delict civil sau o

infracţiune, fiind vorba de latura civilă în procesul penal .

Regimul juridic al răspunderii civile a funcţionarilor publici reprezintă o simbioză între

regulile de drept civil şi cele de dreptul muncii referitoare la răspunderea materială a

salariatului.

Răspundera civilă a funcţionarului public se angajează:

- pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei

publice în care funcţionează;

- pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;

- pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în clitate de comitent,

unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Repararea pagubelor se va face prin emiterea de către conducătorul unităţii a unui ordin sau

dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei (dar nu mai mult de 3

ani de la producerea faptei – când intervine prescripţia) sau, după caz, prin asumarea unui

angajament de plată sau pe baza unei hotărâri judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă.

Împotriva ordinului sau a dispoziţiei de imputare, funcţionarul public în cauză se poate adresa

instanţei de contencios administrativ.

În forma de răspundere civilă prevăzută de L.188/1999 cu modificările ulterioare, prejudiciul

se produce direct autorităţii sau instituţiei publice, pe când în cazul răspunderii consacrată de

L.554/2004 prejudiciul produs direct terţului se întoarce împotriva autorităţii publice care

devine răspunzătoare pentru el.

RĂSPUNDEREA FUNCŢIONARILOR PUBLICI.

Răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici

Răspunderea disciplinară apare în momentul apariţiei abaterii disciplinare, adică a

încălcării cu vinovăţie de către funcţionarii publici a normelor de conduită profesională

prevăzute de lege.

Potrivit statutului funcţionarului public constituie abateri disciplinare următoarele

fapte:

- întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;

- absenţe nemotivate de la servicu;

- refuzul nejustificat de a îndeplini sarcinile şi atribuţiile de serviciu;

- nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;

- întervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal;

- nerespecatrea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor cu acest

caracter;

- manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care

îşi desfăşoară activitatea;

- desfăşurarea, în timpul programului de lucru, a unor activităţi cu caracter politic;

- încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte

de interese şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici;

- stabilirea de către funcţionarii publici de execuţie de relaţii directe cu petenţii în

vederea soluţionării cererilor acestora.

Tipuri de sancţiuni disciplinare

Abaterea disciplinară atrage după sine aplicarea uneia dintre sancţiunile disciplinare,

prevăzute de actul normativ, şi anume:

- mustrarea scrisă – constă într-o atenţionare severă a funcţionarului public asupra

pericolului şi consecinţelor faptei sale şi se poate aplica unui funcţioanr care a

comis pentru prima dată o abatere disciplinară;

- diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni – este o

sancţiune cu caracter patrimonial, se poate aplica pentru abateri repetate, după ce

au fost sancţionaţi cu mustrare sau pentru o abatere care necesită o sancţiune mai

aspră decât mustrarea;

- suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de

promovare în funcţia publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani – se aplică în cazul

comiterii repetate a unor abateri disciplinare sau la o primă abatere dar de o

gravitate mai mare;

- trecerea într-o funcţie publică inferioară pe o perioadă de până la 1 an, cu

diminuarea corespunzătoare a salariului – se aplică funcţionarilo pentru comiterea

reppetată a unor abateri disciplinare sau în cazul săvârşirii pentru prima dată, a

unei abateri grave în situaţia în care s eapreciază de către conducerea autorităţii sau

instituţiei publice că această sancţiune este necesară;

- destituirea din funcţia publică – cea mai gravă sancţiune disciplinară, motiv pentru

care legiuitorul a prevăzut în mod expres situaţiile în care această măsură poate fi

dispusă, şi anume:

- în cazul săvârşirii repetate a unor abateri disciplinare;

- nu se poate dispune la prima abatere disciplinară, oricât de gravă ar fi

aceasta.

Aplicarea sancţiunilor disciplinare

Sancţiunile disciplinare nu se pot aplica decât respectând cele două principii

funamentale care guvernează regimul răspunderii disciplinare a funcţionarului public, şi

anume:

- individualizarea sancţiunii disciplinare – care se realizează în funcţie de cauzele şi

gravitatea abaterii, împrejurările în care a fost săvârşită fapta, gradul de vinovăţie,

consecinţele abaterii, comportarea generală în timpul serviciului a funcţionarului

public şi existenţa unor antecedente disciplinare ale acestuia;

- regula cercetării prealabile – asncţiunile disciplinare neputând fi aplicate decât

după cercetarea prealabilă a faptei săvârşite şi după audierea funcţionarului public.

Audierea funcţionarului trebuie consemnată în scris, sub sancţiunea nulităţii.

Refuzul funcţionarului public de a se prezenta la audieri sau de asemna o

declaraţie privitoare la abaterile disciplinare care i se impută se consemnează într-

un proces verbal. Aceste principiu asigură practic transpunerea în practică a

principiilor constituţionale privind dreptul la apărare şi prezumţia de nevinovăţie –

oricărui subiect de drept acuzat de încălcarea legii trebuie să i se recunoască

dreptul de a dovedi contrariul precum şi acela de a fi tratat ca şi când nu ar fi

comis-o până când nu se dovedeşte .

Sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 6 luni de la data săvârşirii

abaterilor – ultimele modificări ale legii introducând un termen de prescripţie a aplicării

sancţiunii funcţionarului public.

Mustrarea scrisă se poate aplica direct de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice,

la propunerea şefului compartimentului în care funcţionează cel în cauză. Celelalte sancţiuni

se aplică de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, la propunerea comisiei de

disciplină.

Sancţiunile disciplinare pentru înalţii funcţionari publici se aplică prin decizie a

primului ministru, prin ordin al ministrului ori, după caz, al conducătorului autorităţii sau

instituţiei publice centrale, la propunerea comisiei de disciplină – o structură competentă să

cerceteze faptele sesizate ca abateri disciplinare şi să propună sancţiunea aplicată

funcţionarilor publici.

Comisia de disciplină este compusă dintr-un Preşedinte, un membru desemnat de

conducătorul autorităţii sau instituţiei publice şi un membru desemnat de către organizaţia

sindicală din cadrul autorităţii sau instituţiei publice sau ales de către funcţionari dacă aceştia

nu sunt organizaţi în fomaţiuni sindicale. Numărul membrilor din comisia de disciplină creşte

proporţional cu numărul funcţionarilor publici din instituţia respectivă.

Comisia va analiza situaţia, şi va întocmi un act pe baza căruia, conducătorul

autorităţii sau instituţiei publice va emite ordinul sau dispoziţia de aplicare a sancţiuni

disciplinare. Deoarece lege nu-i interzice, acesta poate dispune nesancţionarea funcţionarului

sau poate aplica o sancţiune diferită de cea propusă de comisia de disciplină.

Contestarea sancţiunilor disciplinare

Funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de

contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau a

dispoziţiei de sancţionare.

Prin intermediul aceastei dispoziţii legea realizează o deosebire clară de regim juridic

între salariat şi funcţionarul public, demonstrând aparteneţa acestei instituţii la ramura

dreptului public, fapt care nu exclude, ci îngăduie, existenţa unor similitudini cu statutul

juridic al salariatului din dreptul muncii .

Litigiile apărute urmează să fie soluţionate de către instanţa judecătorească, potrivit

Legii contenciosului administrativ , statutul prevăzând printre soluţiile pe care le poate adopta

instanţa şi pe aceea a modificării ordinului sau dispoziţiei de sancţionare. Această prevedere

este însă neconstituţională deoarece încalcă principiul separaţiei puterilor în stat, acest lucru

însemnând amestecul puterii judecătoreşti în sfera de competenţă a administraţiei publice

Instanţa de judecată va verifica legalitatea actului contestat, însă ea nu poate să aplice

o sancţiune disciplinară unui funcţionar aparţănând administrţiei publice. În situaţia în care

instanţa constată că actul este nelegal, ea va dispune anularea actului şi poate, cel mult să

indice sancţiunea cea mai aspră care ar putea fi aplicată funcţionarului public, dar nu mai

aspră decât cea iniţial dispusă.

Dacă se consideră că sancţiunea nu a fost individualizată corect instanţa va dispune

modificarea actului de sancţionare pentru aplicarea unei sancţiuni mai uşoare, proporţională

cu gravitatea faptei.

Stabilirea unei alte sancţiuni disciplinare mai uşoare nu este posibilă decât dacă o

astfel de sancţiune a fost cerută de funcţionarul public reclamant, instanţa neputând acorda

ceea ce nu s-a cerut.

Sancţiunile disciplinare se radiază după cum urmează:

- în termen de 6 luni de la aplicare mustrarea scrisă;

- în termen de un an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate, celelalte

sancţiuni disciplinare cu excepţia destituirii din funcţia publică;

- în termen de 7 ani de la aplicare, sancţiunea destituirii din funcţia publică.

Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici

Răspunderea contravenţională a funcţionrului public intervine în cazul în care acesta

a săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu

Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale se face de către

organele care exercită controlul administrativ extern de specialitate asupra activităţii

funcţionarilor publici (Curtea de Conturi, Inspectoratul de Poliţie, etc.) prin încheierea unui

proces verbal.

Împotriva procesului verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii,

funcţionarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei circumcscripţie îşi are

sediul autoritatea sau instituţia publică în care este numit funcţionarul public sancţionat.

Deoarece statutul nu are în vedere dispoziţii speciale privind procedura exercitării căilor de

atac împotriva procesului verbal de constatare şi aplicare a contravenţiei, se va urma

procedura reglementată de dreptul comun în materia contravenţiilor (OG nr.2/2001 cu

modificările și completările ulterioare). Conform acestor norme, funcţionarii publici pot

exercita calea de atac a recursului, împotriva soluţiei date de judecătorie, la secţia de

contecnios administrativ a tribunalului.

Răspunderea penală a funcţionarilor publici

Este cea mai gravă formă de răspundere şi intervine pentru infracţiunile săvârşite în timpul

serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă şi se angajează

potrivit legii penale.

În cazurile când s-a pus în mişcare acţiunea penală, conducătorul autorităţii sau

instituţiei publice va dispune suspendarea funcţionarului public din funcţia publică pe care o

deţine.

Dacă se dispune scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale,

precum şi în cazul în care instnaţ judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului

penal, suspendarea din funcţia publică încetează, iar funcţionarul public respectiv va fi

reintegrat în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente

perioadei e suspendare.

În situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii penale, iar

fapta funcţionarului poate fi considerată abatere disciplinară, va fi sesizată comisia de

disciplină competentă.

UNIVERSITATEA “ SPIRU HARET “

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE

SPECIALIZAREA DREPT

ANUL II IF

2017-2018

SUBIECTE PENTRU PREGĂTIREA EXAMENULUI LA DISCIPLINA

DREPT ADMINISTRATIV 1

TITULAR DISCIPLINĂ: conf. univ.dr. FLAVIA GHENCEA

1. Definiţia dreptului administrativ;

2. Obiectul dreptului administrativ;

3. Trăsăturile dreptului administrativ;

4. Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ – aspecte generale;

5. Cutuma, jurisprudenţa instanţelor de contencios administrativ, doctrina şi principiile

generale ale dreptului administrativ;

6. Izvoarele scrise ale dreptului administrativ – aspecte generale;

7. Constituţia şi legile constituţionale – izvoare de drept administrativ;

8. Legile ordinare şi legile organice - izvoare de drept administrativ;

9. Elemente comune ale legilor ordinare şi legilor organice;

10. Actele normative ale Guvernului - izvoare de drept administrativ;

11. Actele administraţiei publice ministeriale - izvoare de drept administrativ;

12. Decretele prezidenţiale - izvoare de drept administrativ;

13. Ordinele prefectului - izvoare de drept administrativ;

14. Hotărârile Consiliului Local şi Consiliului Judeţean - izvoare de drept administrativ;

15. Dispoziţiile primarului - izvoare de drept administrativ;

16. Tratatele internaţionale - izvoare de drept administrativ;

17. Definiţia normei de drept administrativ;

18. Structura normei de drept administrativ;

19. Clasificarea normelor de drept administrativ;

20. Noţiunea şi trăsăturile raportului juridic de drept administrativ;

21. Elementele raportului de drept administrativ;

22. Clasificarea raporturilor juridice de drept administrativ;

23. Codificarea dreptului administrativ;

24. Noţiunea de organ al administraţiei publice;

25. Clasificarea organelor administraţiei publice;

26. Alegerea Preşedintelui României;

27. Mandatul Preşedintelui României;

28. Clasificarea atribuţiilor Preşedintelui României;

29. Atribuţiile Preşedintelui în raport cu puterea legislativă;

30. Atribuţiile Preşedintelui României în raport cu puterea executivă;

31. Atribuţiile Preşedintelui României în raport cu justiţia,

32. Atribuţiile Preşedintelui României în raport cu poporul;

33. Actele Preşedintelui României;

34. Răspunderea Preşedintelui României ;

35. Evoluţia instituţiei Guvernului;

36. Rolul şi structura Guvernului;

37. Învestirea Guvernului;

38. Durata mandatului şi încetarea funcţiei de membru al Guvernului;

39. Statutul membrilor Guvernului;

40. Incompatibilităţi privind funcţia de membru al Guvernului;

41. Instituția Primului ministru – aspecte generale;

42. Statutul Primului ministru;

43. Organizarea şi funcţionarea Guvernului;

44. Atribuţiile Guvernului;

45. Actele Guvernului – aspecte generale;

46. Regimul constituţional al ordonanţelor simple ale Guvernului;

47. Regimul constituţional al ordonanţelor de urgenţă;

48. Regimul constituţional al hotărârilor de Guvern;

49. Delegarea legislativă;

50. Controlul parlamentar exercitat asupra Guvernului;

51. Răspunderea Guvernului şi a miniştrilor;

52. Administraţia centrală de specialitate – fundamente constituţionale;

53. Categorii de organe centrale de specialitate;

54. Actele organelor administraţiei centrale de specialitate;

55. Clasificarea organelor centrale de specialitate ale administraţiei de stat;

56. Principiile care stau la baza organizării şi funcţionării administraţiei publice locale;

57. Principiul autonomiei locale;

58. Principiul descentralizării serviciilor publice;

59. Principiul eligibilităţii administraţiei publice locale;

60. Principiul legalităţii;

61. Principiul consultării cetăţenilor în probleme locale de interes deosebit;

62. Constituirea consiliului local;

63. Funcţionarea consiliului local;

64. Atribuţiile consiliului local;

65. Actele consiliului local;

66. Răspunderea consiliului local;

67. Incompatibilităţile funcţiei de consilier local;

68. Suspendarea şi încetarea mandatului de consilier;

69. Alegerea primarului;

70. Rolul şi mandatul primarului;

71. Atribuţiile primarului;

72. Încetarea mandatului primarului,

73. Viceprimarul;

74. Actele primarului;

75. Incompatibilităţile funcţiei de primar;

76. Secretarul general;

77. Raporturile dintre primar şi consiliul local;

78. Constituirea consiliului judeţean;

79. Atribuţiile consiliului judeţean;

80. Actele consiliului judeţean;

81. Preşedintele consiliului judeţean;

82. Răspunderea consiliului judeţean;

83. Statutul prefectului;

84. Atribuţiile prefectului;

85. Evoluţia legislaţiei privitoare la funcţia publică şi funcţionarul public;

86. Noţiunea de funcţie publică;

87. Noţiunea de funcţionar public;

88. Categorii de funcţionari publici;

89. Recrutarea funcţionarilor publici;

90. Atribuţiile funcţionarilor publici;

91. Drepturile funcţionarilor publici;

92. Îndatoririle funcţionarilor publici;

93. Dreptul la carieră al functionarilor publici;

94. Deontologia funcţiei publice;

95. Răspunderea civilă a funcţionarilor publici;

96. Răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici;

97. Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici;

98. Răspunderea penală a funcţionarilor publici;

Sinteza este un material minimal pentru pregătirea examenului. Pentru o înțelegere

mai aprofundată a noțiunilor se completează cu bibliografia aferentă disciplinei, așa cum este

ea prezentată în fișa disciplinei Drept administrativ 1.

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ

1. Flavia Ghencea, Ana Maria Țigănescu - Drept administrativ – manual practice, Ed.

Europolis, Constanta 2008

2. Verginia Vedinas, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2016;

3. Constituţia României din 1991 revizuită şi republicată în Monitorul Oficial nr.767 din

31.10.2003;

4. Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a

ministerelor publicată în Monitorul Oficial nr.164/2001, cu modificările ulterioare ;

5. Legea nr.215/2001 republicată în Monitorul Oficial nr.123/2007, cu modificările

ulterioare;

6. Legea nr.340/2004 privind instituţia prefectului Monitorul Oficial nr. 658 / 2004cu

modificările ulterioare;

7. Legea 393/2004 privind statutul aleşilor locali Monitorul Oficial nr.912/2004cu

modificările ulterioare;

8. Legea nr.195/2006 – legea-cadru a descentralizării, publicată în Monitorul Oficial nr.

453 /2006;

9. Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici republicată cu modificările

ulterioare în Monitorul Oficial nr. 365/2007;

10. Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

normative, republicată în Monitorul Oficial nr.777/2004.