un om Între oameni...un om între oameni. martin bercovici in memoriam 5 prefaȚĂ omagiu pentru...

Alexandru Cesar IONESCU Mihai OLTENEANU

Costin RUCĂREANU

UN OM ÎNTRE OAMENI

MARTIN BERCOVICI

IN MEMORIAM

1902 – 1971

Membru titular al Academiei Române

Inginer electromecanic

Profesor universitar

VIAŢA ŞI ACTIVITATEA

EDITURA

ACADEMIEI OAMENILOR DE ȘTIINȚĂ DIN ROMÂNIA

BUCUREŞTI 2010

Editura Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România

Adresa: Splaiul Independenţei, nr. 54, sectorul 5, cod 050094

Bucureşti, România

Şef Serviciu: ing. Liviu-Mihai SIMA, drd.

Redactor: prof. Andrei D. PETRESCU, drd.

Documentarist: ing. Ioan BALINT

Tehnoredactori: ing. Alexandru CHIUŢĂ, drd.

Răzvan BERBECARU

Coordonatori: Mihai OLTENEANU

Veronica OLTENEANU

Consultant ştiinţific: Prof. ing. Ion CHIUŢĂ, dr.

Traducerea în limba engleză a rezumatului:

Cristina Diana MANTU

Ediția a II-a

Copyright © Editura Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România

Bucureşti, 2010

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

IONESCU, ALEXANDRU CESAR:

Un om între oameni. Martin Bercovici. IN MEMORIAM/

Alexadru Cesar Ionescu, Mihai Olteneanu, Costin Rucăreanu.

Bucureşti: Editura Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România,

2010

ISBN 978-606-92500-3-7

I. Olteneanu, Mihai

II. Rucăreanu, Costin

37(498) Bercovici, M.

929 Bercovici, M.

Un om între oameni. Martin Bercovici IN MEMORIAM 3

CUPRINS

PREFAȚĂ ....................................................................................... 5

ABSTRACT .................................................................................... 8

MOTTO .......................................................................................... 11

RECUNOŞTIINŢĂ ŞI ADMIRAŢIE ............................................ 13

NOSTALGIE .................................................................................. 15

COPILĂRIA FERICITĂ ŞI TINEREŢEA DEDICATĂ

ÎNVĂŢĂTURII .............................................................................. 21

Oraşul în care s-a născut ...................................................... 21

Şcoala primară ..................................................................... 23

Anii de liceu ......................................................................... 24

Student la prestogioasa şcoală Politehnică din Bucureşti .... 28

TÂNĂRUL INGINER ELECTROMECANIC ANGAJAT LA

SOCIETATEA GENERALĂ DE GAZ ŞI ELECTRICITATE ..... 35

OPONENT AL BARBARIEI PRIN EDUCAŢIE – ŞCOALA

BERCOVICI ................................................................................... 40

Condiţiile în care a înfiinţat şcoala ...................................... 40

Cursurile de pregătire tehnică (C.P.T.) ale Centralei

Evreieşti din România.......................................................... 47

O mărturisire zguduitoare .................................................... 53

4 Un om între oameni. Martin Bercovici IN MEMORIAM

CREATORUL ŞCOLII DE REŢELE ELECTRICE DIN

ROMÂNIA ..................................................................................... 73

CONTRIBUŢII LA ELECTRIFICAREA ROMÂNIEI ................. 88

Savantul cercetător al energiei electrice .............................. 94

Studii şi cercetări academice ............................................... 106

PARTICIPĂRI LA CONGRESE DE SPECIALITATE

DIN ŢARĂ ŞI INTERNAŢIONALE ............................................. 134

OMUL BLÂND ŞI BUN MARTIN BERCOVICI ........................... 160

IN MEMORIAM PAGINI ÎNDOLIATE ....................................... 173

ADNOTĂRI .................................................................................... 203

CRONOLOGIE .............................................................................. 223

BIBLIOGRAFIE ............................................................................. 226

MULŢUMIRI .............................................................................

237

ÎNCHEIERE .............................................................................. 239


PREFAȚĂ

OMAGIU PENTRU ACADEMICIANUL

MARTIN BERCOVICI (1902-1971)

Trecutul Acad. Martin BERCOVICI este o comoară, iar

din meandrele trecutului său, am adunat frumoase amintiri

neşterse, pe care le las șuvoi să se reverse.

Martin BERCOVICI a fost un mare inginer, un mare

profesor, un mare om de ştiinţă, despre care profesorul

Constantin DINCULESCU spunea: Martin BERCOVICI a fost

un „OM ÎNTRE OAMENI”.

Martin BERCOVICI şi-a început activitatea în anul 1927,

în cadrul Societăţii de Gaz şi Electricitate.

În Revista Gazelectra, anul II, decembrie 1937 găsim că

ing. Martin Bercovici este şeful departamentului reţele electrice,

al Societăţii de Gaz şi Electricitate. În cadrul acestui departament

Martin BERCOVICI a rezolvat următoarele probleme:

- crearea unei concepţii unitare pentru dezvoltarea şi

modernizarea instalaţiilor de alimentare cu energie electrică din

Bucureşti;

- introducerea unor sisteme moderne de protecţie a

instalaţiilor electrice noii structurii a reţelelor electrice

Bucureştene;

- conducerea lucrărilor de proiectare, montaj şi punere în

funcţiune a staţiei de 110kV, a staţiilor de 30/5 kV, a reţelei de

30 kV şi reorganizarea reţelelor de 5 kV ale oraşului Bucureşti;

- introducerea unor tarife stimulatoare.


În Revista Gazelectra, anul II, martie 1938, se menţionează

conferinţa inginerului Martin Bercovici „Configuraţia reţelei de

distribuţie a oraşului Bucureşti” − prezentată Joi, 12 mai 1938 la

Direcţia Tehnică sub prezidenţa d-lui Director General

N. G. Caranfil.

În Revista Gazelectra, anul II, Mai 1938 găsim un exemplu

al preocupărilor teoretice ale d-lui Subdirector Martin Bercovici:

la 3 martie 1938 a prezentat conferinţa „Principiile de

funcţionare a întrerupătoarelor de curent alternativ”.

Tot din Revista Gazelectra, în diverse numere se prezintă

manifestări, conferinţe şi alte activităţi la care au participat

împreună cu Martin Bercovici şi alte personalităţi ale energeticii

române: Paul Dimo, Dimitrie Leonida, I. S. Gheorghiu, Rotaru,

S. Ștefănescu ș.a.

În Revista Gazelectra, anul III, Septembrie 1938 găsim

informaţia din care rezultă Inaugurarea cursurilor practice ale

Școalei de ucenici a Societății Generale de Gaz şi de Electricitate.

Una dintre preocupările principale ale lui Martin Bercovici

a fost asigurarea unei bune pregătiri a personalului de execuţie.

La Societatea de Gaz și Electricitate, Martin Bercovici a

lucrat 20 ani având multe funcţii de conducere tehnică iar în anul

1944 a fost numit Subdirector General. În perioada 1940-1944

formal i s-a desfăcut contractul de muncă dar a continuat să

lucreze pe bază de comenzi mascate. Tot în acestă perioadă,

Martin Bercovici este profesor şi director al Școlii Evreieşti

Tehnice superioare din Bucureşti.

Martin Bercovici a fost în perioada 5 iulie 1947 – 28 iulie

1949 director al Direcţiei Electricităţii din Ministerul Industriei, în

continuare a fost primul Director General al Institutului de Studii

şi Proiectări Energetice (ISPE). Martin Bercovici, împreună cu

acest institut realizează primul plan de electrificare al ţării.


În continuare se consacră activităţii de profesor, fiind şeful

catedrei de Reţele Electrice la Facultatea de Energetică. În 1950,

împreună cu prietenul Constantin Dinculescu, înfiinţează

Facultatea de Energetică din Institutul Politehnic din Bucureşti.

Ca membru permanent al consiliului tehnic al MEE a fost

conducătorul tehnic al acestui minister. Toate proiectele de

dezvoltare a Sistemului Energetic Naţional erau aprobate şi de el.

Martin Bercovici fost nu numai un mare inginer dar şi un

emerit om de ştiinţă. În anul 1952 este ales Membru

Corespondent al Academiei Române, iar în anul 1963 devine

membru titular.

Martin Bercovici a fost un model atât ca inginer, ca

profesor, cât şi ca om. A lucrat in beneficiul ţării, dăruindu-i

acesteia munca sa. Ar trebui să existe mai mulţi oameni ca

Martin Bercovici, iar noi ar trebui să-i apreciem şi să facem tot ce

ne stă în putinţă să devenim nu numai oameni de ştiinţă, ci să fim

cu adevărat OAMENI.

Fac parte din ultima promoţie de studenţi la care a predat

Acad. Martin Bercovici (până în 1971), profesor a cărui activitate

reprezintă o comoară atât pentru mine cât şi pentru toţi

energeticienii români.

Printr-o muncă deosebit de grea şi de competentă, cei trei

autori au reuşit să ne prezinte în această carte viaţa şi activitatea

profesională a acestui mare pioner al energeticii românești.

Prof. univ. dr. ing. Ion N. CHIUȚĂ

Membru titular al Academiei Oamenilor de Știință din România


ABSTRACT

Born on August 24, 1902 in Bârlad, Martin Bercovici went

to primary school and highschool of his town and between 1921

and 1926 attended the lectures of the Polytechnic School

Bucharest. He graduated with a Diploma in electro-mechanics

engineering.

After finishing his studies he started his career at the

Romanian Railway – Society. From 1927 until 1948 he worked

at the former General Society of Gas and Electricity Bucharest as

engineer, where, in 1939, he was promoted to technical assistant

director.

From 1947, when the former General Society turned into

The General Enterprise of Electricity Bucharest, he was elected

general assistant director. During 1948 and 1949 he worked at

The Industry Ministry as director of The Energy Direction and

later as director and organizer of The Institute of Energetic

Studies and Projects (EISP).

During this time, he brought a precious contribution to our

country by elaborating the first decade electrification plan and

the whole use of waters. He also showed his concern about

introducing the newest technical solutions for the production,

transport and distribution problems of the electric energy.

During 1952-1954 he worked at The Electric Energy and

Electrotechnical Industry Ministry as director of the Technical

Direction. In the autumn of 1954 he was transfered to the State

Committee of Planing where he became director of The Electric

Energy Direction, and in January 1958 until 1968 he occupied

the position of technical counsellor of The State Direction of

Planing Coordination.


During the time he worked at the State Committee of

Planning his activity concerned in developing the national

electroenergetic system (thermo and hydroelectric power stations

and networks for the transport and distribution of the high and

low tension) and the rational use of all kinds of energy (drawing

up the annual and long term energetic balance, the reduction of

specific consumption of energy in industry). He brought an

important contribution to the substantiation of the most important

problems of our country’s energetic politics.

Apart from his work, Martin Bercovici developed an

important and rich didactic and scientific activity as professor

and researcher. In 1940, as result of the fascist persecution, he

was dismissed and he set up a superior technical school for the

young Jews named Bercovici School or Polytechnics, which

functioned until 1944. In the last decades of his life he was

professor and boss of the professor’s chair of the Polytechnic

Institute of Bucharest. He was also section boss at the Romanian

Academy’s Energetics Institute. Due to his continuous activity

and concerns, Martin Bercovici took part actually at the

education of many generations of engineers and researchers in

the domain of general energetics and contributed to the

development of the Romanian school of electroenergetic

networks and systems.

He gave specialized lectures in the country and abroad and

participated with a great number of reports and lectures at

different international conferences and congresses of professional

nature (The World Conference of Energy, The International

Conference of Electric Networks).

He published specialized articles and studies in different

Romanian and foreign magazines. Martin Bercovici was a

permanent member of The International Conference of High

Electric Networks (ICHEN). He also developed an intense public


activity at the former Scientific Engineers and Technicians’

Association’s Central Council (SETA), where for a long period

of time he was president of the Energetic Section.

During this time, Martin Bercovici found himself among

the initiators and organizers, in November 1957, of “The First

Conference of Electricians”. This conference meant a big success

on one hand due to the great number of Romanian and foreign

specialists who participated here and on the other hand to the

content of the given lectures and that of the debates.

Due to the important tasks, which he fulfilled during the

negotiations with Yugoslavia and as president of the Romanian

Part at the deciding commission for the arrangements in the area

of the Danube’s Steel Gates Sector, he brought important

contributions.

In 1952 he was elected correspondent member of the

Romanian Academy and later he became permanent member of

this high scientific forum due to his rich and multilateral activity

and his special achievements.

He was awarded The First Class State Prize and many

other Romanian and foreign orders and medals. Mr. Martin

Bercovici, academician professor and engineer, a worldwide

known specialist, passed away on January 19, 1971.

Everyone who knew and appreciated him shall preserve

the memory of his distinguished personality, who honoured and

served the Romanian science and technics more than four

decades.


Motto

INGINERIA ENERGETICĂ, în tot ce are mai frumos, este

o simbioză creatoare între concretul tehnologic, abstractul

ştiinţei şi inefabilul artei.

ENERGETICA are o triplă concepţiune: ca ştiinţă, ca

ramură a tehnicii, ca profesie.

ENERGETICA este o ştiinţă aplicată situată la confluenţa

între ştiinţele tehnice, economice, cele ale naturii, sau mai

degrabă supradisciplinară. Împrumută şi impune folosirea unui

bogat arsenal ştiinţific, de concepte, metode, instrumente şi

rezultate de la alte ştiinţe, domenii şi discipline.

Martin Bercovici


RECUNOŞTIINŢĂ ŞI ADMIRAŢIE

S-au împlinit o sută de ani de la naşterea academicianului

Martin Bercovici şi treizeci şi unu de ani de la trecerea sa în

nefiinţă. Numele lui se află înscris în galeria marilor personalităţi

ale energeticii româneşti, fiind cunoscut de mai multe generaţii

de studenţi şi ingineri care şi-au făcut studiile superioare la

Politehnica Bucureşti, dar şi de energeticieni din ţară şi din

străinătate. În timpul vieţii s-a bucurat de recunoaşterea meritelor

sale – ca om de ştiinţă, profesor universitar şi inginer practician,

– din partea studenţilor, colaboratorilor şi savanţilor, a celor mai

înalte autorităţi ale statului român şi din alte ţări.

Foştii lui studenţi, colaboratori şi persoanele care l-au

cunoscut nu l-au uitat nici după decenii de la trecerea în nefiinţă şi

l-au omagiat de mai multe ori în ţara în care s-a născut şi a trăit,

dăruindu-se cu toată capacitatea lui pentru propăşirea economică

şi bunăstarea populaţiei din care s-a ridicat. A fost omagiat şi în

ţara strămoşilor săi, pe care ei au părăsit-o cu două milenii în

urmă, din cauza cotropitorilor romani, reînviată prin strădania

fiilor săi răspândiţi în toată lumea: Ţara Sfântă Statul Israel.

Cu ocazia centenarului naşterii sale, un grup de foşti

studenţi ai săi, deveniţi personalităţi în electroenergetica

românească, dar şi din alte ţări ale lumii ca Anglia, Franţa, USA,

Israel, Germania, au hotărât să adune toate documentele existente

şi mărturiile verbale ale celor care l-au cunoscut, cu care a

colaborat la catedră sau în producţie, într-un volum în care să

prezinte viaţa şi opera maestrului.


Această lucrare monografică, întocmită ca urmare a unor

cercetări ştiinţifice, constituie un „dosar” cu probe care atestă

valoarea naţională şi internaţională a celui omagiat.

Secolul XX, în care a trăit, a fost al furtunilor provocate de

două războaie mondiale, dar şi al unei dezvoltări ştiinţifice fără

precedent. Cel omagiat în acest volum nu a făcut politică, a fost

inginerul creator, dar a fost nevoit să se zbată în valurile

politicianiste, a acţionat prin răspândirea culturii tehnice

împotriva obscurantismului nazist, a participat la construirea

României moderne creând energie alături de alţi savanţi de

aceeaşi talie, ca Dimitrie Leonida, C. Dinculescu, Constantin

I. Budeanu, Remus Răduleţ, Paul Dimo ş.a.

Imaginea luminoasă a creatorului de energie electrică

străluceşte în Panteonul marilor oameni de ştiinţă ai României,

atât prin activitatea profesională cât şi prin umanismul de care a

dat dovadă. Martin Bercovici va fi un model permanent pentru

cei tineri, care îi vor urma exemplul de viaţă şi creaţie în folosul

omenirii.

Autorii


NOSTALGIE

În viaţa fiecărei persoane sunt momente importante, de

răscruce, de care îşi aduce aminte cu plăcere. De exemplu, n-am să

uit niciodată sala de curs 10−III din vechiul sediu al Politehnicii din

Bucureşti. Acolo, în acea sală, l-am cunoscut, în toamna anului

1950, pe cel care a fost acad. prof. Martin Bercovici. Era prima

oră a cursului de reţele şi sisteme electrice. Acolo, în acea sală, am

aflat ce înseamnă să fii energetician şi să-ţi iubeşti profesia.

Am făcut parte din prima serie de studenţi care au dat

examenul de admitere la Facultatea de Electrotehnică, nou-creată

în 1948. În urma reformei învăţământului, fosta Facultate de

Electromecanică s-a împărţit în Facultatea de Mecanică şi

Facultatea de Electrotehnică. Toţi candidaţii pentru Facultatea de

Electromecanică am fost complet dezorientaţi. Nimeni nu ne-a

explicat ce vor face absolvenţii noilor facultăţi. Cel mai bun

sfătuitor a fost banul, aşa am ales Facultatea de Electrotehnică.

La începutul anului trei de studii, în 1950, a luat ființă

Facultatea de Energetică cu patru secții. A trebuit să alegem una

din secţiile facultăţii. Este drept că au fost nişte şedinţe de

informare asupra importanţei noilor specialităţi, dar lectorii care

ne-au vorbit erau tot atât de „bine informaţi” ca şi noi. Printr-un

concurs fericit de împrejurări, am fost repartizat la secţia

Electroenergetică.

Primul lucru pe care l-a făcut Martin Bercovici, după ce

s-a prezentat, a fost să se informeze în ce măsură ştim ce meserie


am ales. Nu i-au trebuit decât câteva minute pentru a-şi da seama

de dezorientarea noastră. A sacrificat prima şedinţă a cursului ca

să ne explice ce este un sistem energetic, ce sunt transportul şi

distribuţia energiei electrice şi care sunt sarcinile inginerilor

energeticieni.

De-abia din acest moment mi-am dat seama ce noroc am

avut şi că voi avea o frumoasă specialitate, dar, totodată, am

înţeles că munca de energetician cere dăruire şi sacrificiu. Un

energetician, mai ales cel din exploatare, este în permanenţă pus

în situaţia de a lua decizii rapide, fără a se putea consulta cu

cineva.

După a doua oră a cursului, am fost cu toţii încântaţi de

talentul pedagogic al lui Martin Bercovici. Atunci ne-am dat

seama că în Politehnică nu sunt materii grele sau uşoare. Toate

sunt la fel de grele, dar sunt profesori buni şi slabi. Noi am avut

parte de un profesor excelent.

Sigur că am început să ne interesăm cine era Martin

Bercovici şi am aflat ce om deosebit aveam la catedră. Ca tânăr

inginer, şi-a început activitatea la Societatea de Gaz şi

Electricitate din Bucureşti. Datorită calităţilor deosebite a fost

promovat rapid în funcţii de conducere.

În perioada respectivă, Bucureştiul a cunoscut o dezvoltare

rapidă şi, bineînţeles, instalaţiile „Societăţii” trebuiau dezvoltate

în mod corespunzător. Martin Bercovici a avut o contribuţie

esenţială la stabilirea concepţiei tehnice a reţelelor electrice din

Bucureşti şi la construcţia hidrocentralei Dobreşti. Între anii 1940

şi 1944, această activitate de pionierat în energetica românească,


la care şi-a adus contribuţia şi Martin Bercovici, a fost întreruptă

din cauza persecuţiilor rasiale, dar prestigiul de care s-a bucurat

i-a permis să conducă Şcoala tehnică medie şi superioară (numită

şi „Politehnica Bercovici”), unde tinerii evrei au putut să-şi

menţină trează dorinţa de învăţătură şi să se pregătească tehnic şi

moral pentru o viaţă mai bună. În perioada când era profesorul

nostru, prof. Martin Bercovici ocupa şi funcţia de director al

Direcţiei Energiei. Aflând toate acestea, ne-am simţit foarte mici

în faţa acestei personalităţi. Un an mai târziu, în aceeaşi sală

10−III , acelaşi Martin Bercovici ne-a predat cursul de tehnica

tensiunilor înalte. Atunci, am aflat cât de frumoasă este şi munca

de cercetare în domeniul energetic. Totodată, cursul ne-a făcut să

înţelegem că pentru o ţară mică, ca România, care nu-şi poate

permite cercetări costisitoare, munca de cercetare trebuie să se

bazeze pe o teorie bine pusă la punct, să ţină cont de experienţa

ţărilor cu energetică dezvoltată şi să aibă un pronunţat caracter

aplicativ. De aceea, cercetarea energetică românească trebuie să

aibă ţeluri bine determinate, trebuie să se bazeze pe o bună

documentare şi trebuie să fie condusă de cadre calificate.

După terminarea facultăţii, am avut şansa să fiu repartizat

la Ministerul Energiei Electrice. Acolo, drumurile ni s-au

intersectat de multe ori. Martin Bercovici, prin funcţiile pe care

le-a deţinut, era conducătorul tehnic al energeticii româneşti, iar

prin personalitatea sa era şi conducătorul spiritual al sectorului

energetic. Sistemul energetic românesc s-a format prin

interconectarea a foarte multe reţele mici – pot spune judeţene –

construite după principii tehnice eterogene şi foarte diversificate

ca tipuri de instalaţii.


Ca principal artizan al planului de electrificare, Martin

Bercovici şi-a impus punctul de vedere: atât noile investiţii cât şi

instalaţiile de interconectare, trebuiau să fie construite numai cu

respectarea noilor concepţii şi norme tehnice unitare.

Modernizarea instalaţiilor vechi urma să se facă eşalonat, în

funcţie de dezvoltarea economică locală, şi numai cu respectarea

noilor norme tehnice unitare pentru toată ţara. Pentru realizarea

acestui deziderat, Martin Bercovici a impus înfiinţarea

Institutului de Studii şi Proiectări Energetice (ISPE), la a cărui

organizare a avut o contribuţie majoră. Acolo, la ISPE, am avut

ocazia să-l cunosc pe Martin Bercovici şi ca şef. A fost un şef a

cărui autoritate niciodată nu s-a bazat pe funcţia administrativă.

Personalitatea sa şi argumentele tehnice erau principalele lui

arme. Era un şef foarte exigent, dar nu dur.

Martin Bercovici a fost, de asemenea, partizanul

dezvoltării sistemului energetic cu 1-2 paşi înaintea economiei

ţării. (Din păcate, acest principiu nu a fost respectat). El a fost un

adversar al principiului de a realiza obiective energetice după

criteriul rezolvării necesităţii de moment, fără să se ţină seama de

perspectiva dezvoltării economice a zonei respective şi a

sistemului energetic. Îmi aduc aminte de un consiliu tehnic unde

urma să se aprobe prima instalaţie de 220 kV. A adresat o critică

aspră proiectanţilor care nu au analizat necesităţile de viitor. Şi a

avut perfectă dreptate. La scurt timp s-au dovedit justificate

criticile aduse de Martin Bercovici şi s-a trecut foarte curând la

construcţia reţelei de 400 kV.

Martin Bercovici a fost şi un foarte bun psiholog. Un

sistem energetic ce a rezultat din fuzionarea unui mare număr de


întreprinderi mici nu poate deveni omogen numai prin directive

tehnice unitare, ci trebuie ca şi personalul care lucrează în sistem

să fie unitar şi omogen, să formeze o familie. În acest scop a

organizat, în 1957, prima Conferinţă Naţională a Electricienilor

din România. La această conferinţă, inginerii din sectorul

energetic nu numai că au reuşit să se cunoască între ei, dar,

Conferinţa fiind cu participare internaţională, au avut ocazia să

stabilească contacte cu specialişti din ţări mai dezvoltate decât

România din punct de vedere energetic. Marele succes al acestei

conferinţe a condus la continuarea acestor manifestări, sub

diverse denumiri, care a devenit o tradiţie.

La sesiunile de comunicări ştiinţifice ale IRME-ului am

avut ocazia să stau de vorbă cu Martin Bercovici pe îndelete.

Eram şeful Serviciului Tehnica Tensiunilor Înalte (TTI), ale cărui

sarcini principale erau raţionalizarea şi modernizarea instalaţiilor

de înaltă tensiune. Eram la început de drum, aveam experienţă

numai în exploatarea centralelor electrice, dar sarcinile şi

pretenţiile conducătorilor erau mari. Haosul tehnic era greu de

stăpânit.

Primul lucru pe care Martin Bercovici mi l-a recomandat a

fost instruirea persoanelor din exploatare. Nu cu salariaţii de la

IRME aveau să se modernizeze instalaţiile. Modernizarea

instalaţiilor aveau să o realizeze oamenii din întreprinderile de

electricitate, dar trebuie ca aceştia să fie instruiţi. Valorificarea

cea mai eficientă a lucrărilor de cercetare şi modernizare avea să

se realizeze prin transmiterea la executanţi a rezultatelor pozitive,

iar aceasta trebuia făcută nu prin articole, ci prin dialog direct. Şi

aşa au apărut responsabilii TTI şi consfătuirile TTI. Rezultatul


acestor consfătuiri nu mai trebuie să-l subliniez. Majoritatea

responsabililor TTI erau energeticieni de bază. Această acţiune

de creare a funcţiei de responsabili TTI şi a instruirii lor a fost

sprijinită efectiv de foştii colaboratori ai lui Martin Bercovici,

atât din conducerea administrativă, cât şi de la IPB.

Bineînţeles, ajutorul pe care mi l-a dat nu s-a limitat numai

la acest sfat. Am primit un ajutor însemnat în stabilirea temelor

de cercetare şi, mai ales, am primit îndrumări, pe parcurs, în

scopul unei valorificări eficiente a acestora.

O altă calitate a lui Martin Bercovici, care trebuie

evidenţiată, constă în aceea că a ştiut să-şi aleagă colaboratorii şi

să-şi pregătească succesorii pentru funcţiile pe care le-a avut.

Dr. ing. Alexandru Ionescu


COPILĂRIA FERICITĂ

ŞI TINEREŢEA DEDICATĂ ÎNVĂŢĂTURII

La începutul secolului al XX-lea, când s-a născut Martin

Bercovici, omenirea privea cu optimism viitorul. Se părea că

totul a fost descoperit şi inventat, iar industria în dezvoltare avea

să asigure o viaţă fericită locuitorilor planetei. Dar nu a fost să fie

aşa, lumea de atunci s-a înşelat. Două războaie mondiale şi

frământări sociale au măcinat populaţia Pământului şi au

schimbat destinele a sute de milioane de oameni. În acest secol

frământat a trăit inginerul savant şi umanistul, a cărui viaţă şi

operă o prezentăm, reconstituită pe bază de documente şi

mărturisiri.

Oraşul în care s-a născut

Târgul Bârlad apare în documente din secolul al XII-lea ca

localitate în care se vindeau şi cumpărau vitele şi ca reşedinţă a

marelui vornic conducător al curţii domneşti din Ţara de Jos.

Această aşezare situată pe malurile râului cu acelaşi nume, pe

Podişul Moldovenesc, într-o zonă de dealuri cu altitudini sub

500 de metri, a devenit oraş în secolul al XIX-lea şi s-a afirmat ca

unul dintre cele mai vechi centre urbane din provincia istorică

Moldova, care la 1864 sub domnitorul (principele) Alexandru

Ioan Cuza, s-a unit cu principatul Munteniei formând

Principatele Unite – Ţara Românească. Prosperitatea oraşului a

fost datorată faptului că se afla pe importantul drum european

care lega Constantinopolul şi ţările de la Dunăre cu Polonia,

mergând spre Marea Baltică.


La începutul secolului al XX-lea, Bârladul era un centru

comercial şi meşteşugăresc prosper, cu o populaţie de

aproximativ patruzeci de mii de locuitori, formată din români,

evrei, ucraineni şi alte naţionalităţi. Această populaţie eterogenă

trăia în spiritul ţăranilor şi intelectualilor români, în pace şi bună

înţelegere între oameni, tradiţie moştenită din neam în neam,

indiferent de religie şi naţionalitate.

La începutul acestui veac, dacă intrai în oraş prin partea de

sud, venind de la Tecuci, şi parcurgeai strada Principală, la nr.

27, pe colţ cu strada Roşiori, se vedea o curte vastă în care se afla

o casă masivă cu etaj şi scânduri aliniate după un sistem pe care

numai proprietarul îl cunoştea. La intrarea în curte era o firmă

mare pe care scria „DEPOZITUL DE CHERESTEA LA BERNARD

BERCOVICI”.

Proprietarul depozitului de cherestea şi materiale de

construcţii nu era un negustor oarecare; el era absolvent al Şcolii

de aplicaţii pentru ingineri şi conductori, prima şcoală tehnică din

Moldova, înfiinţată la Iaşi, în anul 1849, de marele cărturar

moldovean Gheorghe Asachi. El era renumit în oraş şi în judeţ ca

un constructor de case foarte priceput, care dădea clientului „la

cheie” o locuinţă trainică şi cu o împărţire utilitară. În casa cu

etaj, la parter îşi desfăşurau activitatea birourile firmei Bercovici,

iar la etaj locuia familia, care avea doi copii: pe Marcel, născut în

1895, şi pe Adela, născută în 1898. Stăpâna casei, doamna Roza,

era o persoană severă, conştiincioasă, care într-o parte a curţii

cultiva o grădină de zarzavat şi creştea păsări (găini, raţe, gâşte,

curcani), cu care asigura hrana familiei. Familia Bercovici a fost

binecuvântată de Dumnezeu cu un al treilea copil, un băiat, care


s-a născut în ziua de 24 august 1902 şi a fost botezat cu numele

de Martin. Băiatul cel mic s-a bucurat de tandreţea părinţilor, a

fratelui şi a surorii mai mari. Era curios să ştie cât mai multe

lucruri şi în dorinţa lui de a învăţa, fraţii cei mari l-au învăţat să

scrie, să socotească şi să citească înainte de a urma şcoala

primară. A avut o copilărie fericită.

Şcoala primară

La împlinirea vârstei de şapte ani, în anul 1909, Martin, în

conformitate cu legile ţării, trebuia să fie înscris şi să urmeze

cursurile obligatorii ale şcolii primare. În oraşul Bârlad,

învăţământul şcolar a fost atestat din 1803, când domnitorul

(principele) Alexandru Constantin Moruzi, a hotărât înfiinţarea în

acest oraş important a şcolii cu limba de predare elina (greaca). În

timpul în care Martin trebuia să înceapă cursul primar obligatoriu,

în oraş funcţionau şase şcoli de băieţi şi tot atâtea de fete, susţinute

din bugetul statului şi trei şcoli particulare tutelate şi finanţate de

Comunitatea cultului israelian care îşi avea sediul pe strada Regală

nr. 145. La aceste şcoli particulare atestate de inspectoratul şcolar

se preda după aceeaşi programă analitică, în limba română, ca la

şcolile de stat, iar corpul didactic, începând din anul 1830, era

autorizat de inspectoratul şcolar. În plus, la aceste şcoli particulare

se studia Biblia în limba română.

Părinţii lui Martin au ales, pentru cursul primar de patru ani,

să îl înscrie la Şcoala primară de stat „Gheorghe Roşca Codreanu”.

În cursul primar Martin s-a dovedit un copil silitor, a fost premiat

în fiecare an, fapt care i-a determinat pe părinţi să îl sprijine pentru

a urma cursurile liceului, să se formeze pentru o carieră

intelectuală.


Anii de liceu

În oraşul Bârlad, în anul 1913 funcţionau mai multe licee

şi şcoli profesionale. Elevul Martin Bercovici, în vârstă de 11 ani,

a ales să înfrunte un examen de admitere la cel mai important

liceu din oraş, „Gheorghe Roşca Codreanu”, recunoscut ca unul

dintre cele mai prestigioase lăcaşuri de învăţământ din ţară, atât

prin exigenţa profesorilor cât şi pentru viaţa culturală care emana

din această şcoală cu impact şi asupra populaţiei. Acest liceu s-a

înfiinţat la 20 octombrie 1846 – purtând denumirea, în prezent

arhaică, „Clasul real” – prin donaţia testamentară semnată în

1837, lăsată de marele umanist şi patriot moldovean Gheorghe

Roşca Codreanu, pentru a se deschide o şcoală în care să se

predea în limba română, dar să se înveţe şi în limba latină.

Această şcoală urma să formeze intelectuali, având la bază

un învăţământ românesc, care să înlăture şcolile create de

domnitorii fanarioţi şi în care se studia în limba greacă. De la

înfiinţare, această şcoală s-a modernizat continuu după modelul

european, în special cel francez, devenind în anul 1858 gimnaziu,

în 1864 liceu teoretic, iar la sărbătorirea centenarului de la

înfiinţare în anul 1946, a fost declarat al patrulea Colegiu

Naţional al României.

Când Martin Bercovici s-a hotărât să devină elev al acestui

liceu de talie europeană, mulţi dintre foştii elevi erau profesori

universitari, membrii ai Academiei Române, generali în armata

ţării, scriitori şi oameni de artă cunoscuţi, economişti, ingineri

sau specialişti în diferite domenii, care îşi afirmau cu mândrie

faptul că au fost elevii acestui liceu.


Martin Bercovici la 14 ani cu părinţii, Rosa şi Bernard

Martin Bercovici, candidat la examenul de admitere în

anul şcolar 1913-1914, pentru clasa I-a a liceului „Gheorghe

Roşca Codreanu”, reuşeşte pe unul dintre primele locuri. În acest

liceu predau profesori de marcă, dintre care mulţi, după un stagiu

de predare, au devenit profesori universitari. Liceul dispunea de o

clădire monumentală, de săli de clasă luminate şi aerisite, de

laboratoare de fizică şi chimie, de sală de sport, de sală pentru


manifestări culturale, şi de o curte mare pentru recreaţia elevilor.

Programa analitică similară cu cea a liceelor din ţările

europene, dădea posibilitatea absolvenţilor, după bacalaureat, să

candideze cu succes la studenţie în orice universitate din ţară sau

din Europa.

Se predau limbile română, franceză şi italiană, în tot timpul

celor şapte ani de studii liceale, de la clasa 1-a la a 7-a;

matematica, geometria, algebra reprezentau lecţii de bază şi erau

predate începând din clasa 1-a până în clasa a 7-a, iar ştiinţele

fizico-chimice se predau începând din clasa a 3-a până în clasa

a 7-a. De asemenea, se predau istoria României şi istoria

universală, geografia, ştiinţele naturale (zoologia, botanica,

biologia), muzica, desenul, filosofia şi educaţia fizică.

O viaţă spirituală emana din acest focar de cultură, la care

participau şi elevii din cursul superior, clasele 5-7. Au rămas în

istorie Academia bârlădeană, asociaţiile, societăţile culturale,

cenaclurile şi revistele publicate în acel oraş. La sfârşitul fiecărui

an şcolar se dădeau examene în scris şi oral pentru fiecare

materie, iar răspunsurile erau notate cu note de la 1 la 10.

În acest liceu de prestigiu elevul Martin Bercovici a obţinut

în fiecare an premii, din clasa I-a până într-a VII-a. A fost

remarcat de profesori de prestigiu, ca Tudor Angheluţă o mare

personalitate didactică în domeniul matematicii, care, de la catedra

de profesor de liceu, a fost solicitat ca profesor universitar la

Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti şi, apoi, ca

profesor la Universitatea din Paris. Profesorul T. Angheluţă

recomanda elevilor săi care doreau să facă o carieră în domeniile


ştiinţelor exacte sau ingineriei să rezolve problemele din „Gazeta

matematică”. Primul număr al acestei reviste cu probleme de

matematică a apărut la 15 septembrie 1895, din entuziasmul unor

matematicieni ca Gh. Ţiţeica, Vasile Cristescu, Mihail Roco.

Publicaţia era aşteptată cu entuziasm de elevii cursurilor reale de

la toate liceele din ţară. Elevul Martin Bercovici era abonat la

revista „Gazeta matematică” şi la „Revista matematică de

Timişoara”. El rezolva regulat problemele publicate în revistele de

matematică şi era citat ca un corespondent fidel şi activ, ca un

conştiincios membru al cenaclului Revistei matematică. Astfel,

elevul Martin Bercovici s-a făcut cunoscut în toată ţara ca un

eminent corespondent al revistei. Profesorul T. Angheluţă îl

aprecia în mod deosebit pentru gândirea matematică şi pentru

talentul său în acest domeniu. Bineînţeles că la matematică a

obţinut întotdeauna nota maximă.

Elevul Martin Bercovici s-a bucurat şi de aprecierea altui

mare profesor, cel care a fost savantul Ştefan Procopiu, marele

fizician, care după ce a fost profesor de fizică la liceul

„Gh. R. Codreanu” a devenit profesor universitar la Iaşi, membru

al Academiei Române, cunoscut pe plan mondial pentru

contribuţiile sale originale în domeniul geomagnetismului şi

termodinamicii.

Primul război mondial (1916-1918) – din care Regatul

României a ieşit învingător, constituindu-se România Mare, prin

alipirea teritoriilor locuite de români, Transilvania, Basarabia şi

Bucovina – nu a afectat procesul de învăţământ din Bârlad.

Martin Bercovici era vedeta clasei şi a liceului la

matematici şi fizică, dar nu era cu nimic mai prejos şi nu neglija


nici celelalte materii predate în liceu, fapt care i-a adus premiile

la sfârşitul fiecărui an de liceu.

Cu această excelentă pregătire teoretică a terminat liceul şi

a dat bacalaureatul la secţia reală, la care a obţinut calificativul

foarte bine. Încă de pe băncile liceului îşi conturase ideea de a

deveni inginer electromecanic, fapt care l-a determinat să

participe la examenul de admitere la Şcoala Politehnică.

Numele elevului eminent Martin Bercovici, premiant, este

înscris cu litere de aur pe placa de onoare a liceului. În anul 1971

la Iaşi a fost publicată lucrarea monografică „Liceul Gh. Roşca

Codreanu”, al cărui autor este profesorul Traian Nicola.

În această monografie, la pagina 369, sunt înscrişi

absolvenţii promoţiei 1920 – secţia reală, iar la punctul 2 îl găsim

pe absolventul Bercovici Martin – academician, profesor

universitar. În aceeaşi lucrare, liceul se mândreşte cu foştii săi

elevi ajunşi mari personalităţi şi printre aceştia, la pagina 162

apare o scurtă biografie şi fotografia academicianului Martin

Bercovici.

Student la prestigioasa Şcoală Politehnică din Bucureşti

Învăţământul tehnic românesc apare ca o necesitate a

dezvoltării economiei principatelor Muntenia şi Moldova, la

nivelul industrial al statelor din cuprinsul continentului european.

Tinerii din principatele româneşti, până la începutul secolului al

XIX-lea, plecau să se instruiască în domeniul artelor şi ştiinţelor

la universităţile cu tradiţie din vestul Europei, ca cele din Franţa,

Germania, Italia.


În Moldova, la Iaşi, Gh. Asachi în 1814 şi Gh. Lazăr în

Muntenia la Bucureşti, în 1818, înfiinţează şcoli în care erau

predate cursuri de matematici, geodezie, arhitectură, construcţii şi

alte ştiinţe care permiteau absolvenţilor să facă o carieră tehnică

inginerească.

În 1844, inginerul francez Louis Chrétien Léon Lalanne

înfiinţează la Bucureşti o şcoală de conductori tehnici.

În anul 1867, domnitorul Principatelor Unite – Alexandru

Ioan Cuza semnează un decret de înfiinţare a „Şcolii de Poduri,

Şosele şi Mine”, cu o durată de cinci ani, cu două secţii, una de

şosele şi alta de mine.

La conducerea acestei şcoli din 1881, profesorul inginer

Gh. Duca introduce o disciplină severă atât în învăţământ cât şi în

comportamentul elevilor (studenţilor), ridicând nivelul de

pregătire la cerinţele marilor universităţi tehnice europene.

Recunoaşterea oficială a acestui lăcaş de învăţământ superior are

loc în 1892, când directorul Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele,

prof. Scarlat Vârnav, cere recunoaşterea prin decret regal, în care

se specifica „gradul de cultură tehnică ce se obţine la noi este

asemănător celui din şcolile străine”.

La această şcoală tehnică superioară au fost profesori care,

prin lucrările lor inginereşti, s-au afirmat în ţară şi în străinătate, ca

Anghel Saligny, constructorul celui mai lung pod peste Dunăre din

epocă, Spiru Haret, astronom cunoscut pe plan mondial, Traian

Lalescu, autorul primului tratat de ecuaţii integrale din lume, Elie

Radu, care a introdus tehnica betonului armat în România, Andrei

Ioachimescu, autor al unor manuale de mecanică, Ion Ionescu,


matematician valoros şi alţii.

După primul război mondial, odată cu reîntregirea ţării –

România Mare – Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din

Bucureşti a fost reorganizată în 1920, sub denumirea de „Şcoala

Politehnică” din Bucureşti atestată prin legea promulgată în

20 septembrie 1923, care a preluat tradiţiile de formare a tinerilor

în domeniile ingineriei şi a dezvoltat învăţământul tehnic în

domenii noi.

Student 1921

În momentul când candidatul la meseria şi titlul de inginer,

Martin Bercovici, îşi dădea examenul de admitere, Şcoala

Politehnică din Bucureşti funcţiona cu patru secţiuni:


- Secţiunea de construcţii, care forma specialişti pentru

construcţii civile, industriale, căi ferate, şosele, poduri, gări,

porturi, îndiguiri, îmbunătăţiri funciare;

- Secţiunea de electromecanică, ce forma ingineri pentru

proiectarea şi exploatarea instalaţiilor mecanice şi electrice,

distribuţia şi transportul energiei, proiectarea şi construirea de

maşini hidraulice, locomotive, generatoare şi motoare electrice;

- Secţiunea de mine, în care tinerii studenţi erau pregătiţi

pentru exploatarea minelor de cărbuni, petrol, gaze, substanţe

metalifere şi nemetalifere;

- Secţiunea industrială, în care se pregăteau viitorii ingineri

pentru industria chimică, metalurgică, de textile, alimentară.

Tânărul bacalaureat Martin Bercovici a intrat în

Politehnică în anul 1921, după ce a susţinut un greu examen de

admitere, pentru secţia de electromecanică pe care avea să o

frecventeze timp de cinci ani, evidenţiindu-se ca un student

conştiincios, silitor, eminent.

Învăţământul politehnic beneficia, în acea etapă, de un

corp profesoral de elită, care, paralel cu activitatea didactică,

desfăşura şi o activitate de cercetare ştiinţifică recunoscută în ţară

şi în străinătate. Profesorii erau implicaţi în proiectare şi

activitatea industrială.

A beneficiat de cursurile susţinute de:

- Nicolae-Vasilescu Karpen (1870-1964), savant în

domeniul fenomenelor electromagnetice, termodinamică, fizică

atomică, realizator al unor proiecte de electrificare printre care


cel pentru oraşele Câmpina şi Constanţa;

- Constantin Budeanu (1886-1959), care a elaborat teoria

fenomenelor reactive şi deformante în reţelele electrice;

- Ion St. Gheorghiu, autorul primului tratat de maşini

electrice din România;

- Dionisie Ghermani (1877-1948), care a adus contribuţii

la teoria similitudinii câmpurilor magnetice şi a proiectat

alimentarea cu apă a oraşului Bucureşti (staţia de la Arcuda),

fiind şi iniţiatorul laboratorului hidraulic la Politehnica din

Bucureşti.

Politehnica Polizu

S-a remarcat în timpul studenţiei şi a obţinut calificative

maxime la următoarele cursuri:


- Maşini electrice, ţinut de prof. Ion S. Gheorghiu;

- Măsurări electrice, predat de prof. Constantin Budeanu;

- Centrale şi reţele electrice, predat de Ioan Ştefănescu

Radu, în colectivul căruia îşi va începe cariera de inginer la

Societatea Generală de Gaz şi Electricitate;

- Tracţiune electrică, Aparate electrice, Materiale

electrotehnice, Telefonie, predate de profesorul Iancu

Constantinescu;

- Radio-comunicaţii, cursul profesorului Tudor Tănăsescu.

Concepţia de predare a cunoştinţelor, la şcoala la care a

studiat Martin Bercovici, cuprindea cursuri de bază necesare

tuturor specialităţilor inginereşti, ca matematică, fizică, chimie

ş.a., şi cursuri tehnice de specialitate.

Lucrările practice şi practica în industrie îmbogăţeau

cursurile teoretice şi stimulau imaginaţia şi creaţia tehnică.

Pe lângă învăţământul tehnic, se predau şi cursuri de

economie politică, de drept administrativ, contabilitate, comerţ şi

organizarea muncii. Pentru documentare şi comunicare cu

specialişti străini, pe atunci se predau şi limbile franceză,

germană şi engleză. Astfel, viitorul inginer avea cunoştinţe

enciclopedice.

Rectorul Politehnicii din Bucureşti, Nicolae Vasilescu

Karpen, a enunţat o serie de idei filosofice în legătură cu

pregătirea inginerească. Astfel, el spunea: „arta inginerească

cere cunoștințe de tot felul şi o erudiţie specială pentru a executa

lucrări solide şi plăcute”. El cerea studenţilor (elevilor) Şcolii

Politehnice: să scrie bine, să compună, ca să îşi poată exprima


ideile pe care să le materializeze prin execuţie; să ştie să

deseneze planurile, să aprofundeze geometria, optica şi

matematica; să cunoască istoria şi filosofia, să priceapă muzica,

astronomia şi ştiinţele naturii.

La această şcoală înaltă s-a format viitorul inginer Martin

Bercovici, care avea cunoştinţe enciclopedice de care s-a folosit

oriunde a fost chemat să lucreze nemijlocit sau să conducă

procesele de producţie.


TÂNĂRUL INGINER ELECTROMECANIC

ANGAJAT LA SOCIETATEA GENERALĂ

DE GAZ ŞI ELECTRICITATE DIN BUCUREŞTI

După absolvirea Politehnicii din Bucureşti, tânărul inginer

a păşit, cu încredere în viitor, să se angajeze la prestigioasa

Societate Generală de Gaz şi Electricitate din Bucureşti (SGGE).

Era încurajat de buna pregătire pe care o avea din facultate şi de

faptul că a fost remarcat de profesori valoroşi care l-au iniţiat în

tainele ingineriei. De altfel, profesorii săi i-au recomandat să se

angajeze la această societate care avea ca obiectiv electrificarea

capitalei şi alimentarea cu gaze naturale produse din cărbuni.

Societatea pe acţiuni la care a început să lucreze, fusese

înfiinţată, în anul 1906, de o firmă cu capital francez şi, ulterior, a

fost concesionată Primăriei Municipiului Bucureşti, care a

cumpărat întregul pachet de acţiuni. Directorul general al SGGE

era, pe atunci, inginerul Nicolae Caranfil, care cumula şi funcţia

de director general al Uzinelor Comunale Bucureşti (UCB), o

remarcabilă personalitate în domeniul ingineriei, care prin

imaginaţia sa creatoare a contribuit la modernizarea capitalei

României, oraşul Bucureşti, după primul război mondial.

Directorul general al SGGE, ing. Nicolae Caranfil, o

persoană sobră, dar plăcută, l-a primit cu condescendenţă,

căldură şi simpatie pe tânărul solicitant al unui post de inginer.

Pe atunci, marile societăţi productive urmăreau de pe băncile

şcolii evoluţia tinerilor pe care doreau să îi angajeze.


Directorul era informat foarte bine despre activitatea

tânărului ca student în cadrul Politehnicii şi, după o îndelungată

convorbire, l-a repartizat să lucreze în sectorul de electrotehnică,

Secţia studii şi protecţia reţelei. În acel an, 1926, când s-a angajat

Martin Bercovici, nevoia de energie electrică era foarte mare în

oraşul Bucureşti.

După primul război mondial, în capitala României Mari -

reîntregită, populaţia şi numărul de clădiri (locuinţe,

administrative şi industriale) au evoluat rapid.

De la începutul secolului al XX-lea, populaţia a crescut de

la 250000 de locuitori, până la 600000 de locuitori, oraşul

cuprinzând şi o serie de localităţi suburbane. Multe străzi ale

capitalei nu erau luminate noaptea, iar pentru luminarea stradală,

în zonele centrale se utilizau felinare cu gaz lampant. Exista un

program de dotare a oraşului cu instalaţii necesare pentru

producerea şi distribuirea energiei în oraş, pentru ca populaţia să

poată trăi şi să muncească în condiţii bune, la nivelul locuitorilor

din marile capitale europene.

Tânărul inginer a fost angajat şef serviciu pentru

materializarea proiectelor existente, dar şi-a adus contribuţia prin

soluţii originale la producţia şi distribuţia energiei electrice în

capitala ţării. La început, din 1926 până în 1930, sub îndrumarea

directorului tehnic prof. ing. I. Radu Ştefănescu, a lucrat la

programul însuşit de Primăria Municipiului Bucureşti şi a condus

lucrările de dezvoltare a surselor şi reţelei de distribuţie a

energiei electrice. Martin Bercovici a fost inginerul care s-a

ocupat de realizarea reţelei electrice, de transport şi distribuţie a

capitalei.


Bazat pe gândire proprie a întocmit un proiect de

alimentare a orașului București printr-o rețea de 5kV, un inel de

30 kV şi conectarea la hidrocentrala Dobreşti în 110kV prin

Târgovişte la Bucureşti.

A condus: lucrările de instalare, în 1929, la centrala diesel-

electrică de la Filaret, a unui grup de 3,5 MW; instalarea, între

1926-1929, la centrala termo-electrică de la Grozăveşti, a două

grupuri de 10,4 MW şi 16 MW; punerea în funcţiune, în 1930, a

unei noi centrale hidroelectrice la Dobreşti, de 16 MW, pe cursul

superior al Ialomiţei. A colaborat la mărirea capacităţii reţelei

electrice de distribuţie la 30 kV.

Din datele statistice se poate constata evoluţia dezvoltării

electrificării oraşului Bucureşti, la care inginerul Martin

Bercovici a avut o contribuţie importantă, prin proiectele

realizate în cadrul SGGE şi urmărirea execuţiei acestora.

Dinamica acestor lucrări inginereşti se prezintă astfel:

1930 1940

- lungimea totală a reţelelor (km) 1430 4012

- străzile electrificate (km) 204 661

- energie electrică produsă anual (GWh) 75 2003

În anul 1940, după afirmaţia specialiştilor, capitala

României – Bucureştiul – era un oraş complet electrificat. La

aceste realizări inginerul Bercovici a avut o contribuţie esenţială.


Concepţiile sale teoretice originale, privind electrificarea

capitalei, le-a expus şi publicat la Asociaţia Generală a

Producătorilor şi Distribuitorilor de Energie Electrică (1933) în

Buletinul AGIR, în buletinul Societăţii Politehnica, în Buletinul

Institutului Român de Energie − IRE şi la Congresul de la Paris

din 1936. O etapă a activităţii şi creaţiei inginereşti avea să fie

încheiată în anul 1940, luna septembrie, când legalitatea a fost

înfrântă de teroarea rasială nazistă instaurată de Garda de Fier

legionară. În acel septembrie, nori grei, negri, prevestitori ai unei

perioade apocaliptice, aveau să se abată asupra României.

Inginerii evrei au fost excluşi din Colegiul Inginerilor pe

motivele rasiale preconizate de conducerea nazistă a Germaniei,

iar avocaţii evrei au fost excluşi din barou şi, ulterior, din toate

serviciile publice. După paisprezece ani de muncă şi realizări

importante în cadrul SGGE, inginerul Martin Bercovici a fost

scos din rândurile personalului societăţii şi dat afară pe

principiile legilor naziste ale românizării întreprinderilor.

Directorul SGGE, ing. Nicolae Caranfil, a fost şi el scos din

funcţie de conducerea extremistă de dreapta şi timp de cinci ani a

stat într-un „lung concediu”, după cum afirma el. La conducerea

SGGE, ca director a fost numit savantul energetician Dimitrie

Leonida, om preocupat de ştiinţă şi energetică, care nu a făcut

nici un fel de politică.

Prevăzând viitorul, Martin Bercovici, cu multă dăruire

avea să îşi dedice activitatea şi viaţa educaţiei tehnice a tinerilor

studenţi evrei excluşi din învăţământ pe baza aceloraşi obscure

legi rasiale antiumane. SGGE, însă, nu putea renunţa în totalitate

la serviciile marelui şi cunoscutului inginer energetician care

devenise greu de înlocuit, deşi nu mai era încadrat şi nu figura


printre salariaţi. Chiar din primele zile de după trecerea României

a continuat să lucreze clandestin de partea aliaţilor Naţiunilor

Unite (USA, Anglia şi Franţa), din septembrie 1944, avea să îşi

continue activitatea, în deplină legalitate, la SGGE. Sarcina

principală a inginerului Bercovici, în acele timpuri grele, era să

refacă instalaţiile electrice distruse în timpul războiului de

bombardamentele aviaţiei. În anul 1947, a fost numit subdirector

general-tehnic la SGGE, funcţie în care a desfăşurat o amplă

activitate. După repararea distrugerilor din timpul războiului, a

acţionat şi pentru dezvoltarea instalaţiilor şi reţelei de distribuţie

a electricităţii.

Prof. univ. dr. ing. C. Dinculescu, membru al Academiei

Române, fost rector al Politehnicii din Bucureşti, în lucrarea

„Electrificarea României de la începuturi până în 1950”,

sintetizând activitatea şi contribuţiile originale ale inginerului

Martin Bercovici la SGGE în perioada 1926-1948, scria:

„ - a participat la dezvoltarea şi modernizarea instalaţiilor de

alimentare cu energie electrică a capitalei, pe baza unei concepţii

unitare;

- a introdus metode de protecţie a instalaţiilor electrice

adaptate structurii reţelelor;

- a condus, a proiectat, a montat şi a pus în funcţiune, în

colaborare cu subalternii lui, obiective de importanţă deosebită –

staţiile electrice de 110 kV, a realizat reţelele de 30 kV, staţia de

30/5 kV şi a reorganizat reţelele de 5 kV ale capitalei României;

- a introdus tarife promoţionale, pe baza unor calcule

matematice ştiinţifice;

- a reconstruit capacităţile de producţie şi reţelele de distribuţie

ale capitalei distruse în timpul ostilităţilor celui de-al doilea

război mondial”.


OPONENT AL BARBARIEI PRIN EDUCAŢIE:

ŞCOALA BERCOVICI

Condiţiile în care a înfiinţat şcoala

Activitatea inginerească, deosebit de valoroasă şi prolifică,

a lui Martin Bercovici, în slujba intereselor locuitorilor capitalei

României, a fost întreruptă brusc în anul 1940, pe baza inumanelor

legi rasiale. Scos în afara legii, fără dreptul de a munci în

specialitatea în care şi-a dovedit competenţa, ca de altfel întreaga

populaţie evreiască, şi-a dedicat toată capacitatea pentru pregătirea

profesională, în domeniul ingineresc, a tinerilor evrei alungaţi în

mod barbar din toate formele de învăţământ românesc. În acest

sens, a depus o muncă uriaşă pentru a-i pregăti pe acei tineri

pentru timpuri pe care le întrezărea mai bune şi a le susţine

moralul şi încrederea în viitor. Timp de patru ani, între 1940 şi

1944, a fost conducătorul unui grup de rezistenţă intelectuală

împotriva cruntei barbarii naziste care, pe baza unei ideologii

draconice a „rasei superioare pură - germane” era menită să

domine pământul, ducând la sclavie celelalte popoare.

Dacă toate popoarele din Europa erau supuse purificării

etnice, evreii în special prin legile naziste, au fost vânaţi şi

omorâţi în lagăre, pe baza conceptului „soluţia finală”, care

prevedea excluderea prin ucidere a întregii populaţii evreieşti. În

aceste condiţii tragice, inginerul Martin Bercovici, cu eroism într-

o lume plină de pericole, a reuşit să creeze o şcoală tehnică de cel

mai înalt nivel, la care să se instruiască tinerii evrei pentru a

deveni ingineri.

un om Între oameni...un om între oameni. martin bercovici in memoriam 5 prefaȚĂ omagiu pentru...

Documents