Prof. Constantin Mocanu

Un caz de bilingvism slavo-român: graiul lipovenilor

I. Introducere

În a II-a jumătate a secolului al VIII-lea, pe drumurile şi în târgurile Ţării de Sus,

puteau fi întâlniţi oameni care, prin înfăţişare şi port, arătau că nu sunt din partea locului. Erau

înalţi, spătoşi, cu bărbi lungi şi răsfirate, cu sprâncene de culoarea spicului de grâu, sub care

priveau atent nişte ochi albaştri şi reci, încălţaţi cu cizme mari, din piele de calitate bună,

îmbrăcaţi cu cămăşi înflorate, lungi, ce cădea peste pantaloni negri şi încinşi cu o cingătoare

frumos împletită, din lână colorată, ale căror capete atârnau până la glezna cizmei. Femeile erau

vânjoase, rumene, dichisite în fuste viu colorate şi bluze cu mâneci lungi, strânse la mijloc,

îmbrobodite cu baticuri viu înflorate. Fetele erau îmbrăcate în sarafane, cu baticuri pe umeri,

purtând cozi groase şi lungi, în care erau împletite panglici de mătase.

Ei puteau fi văzuţi pe drumuri, în zilele de iarmaroc, mergând în căruţe încărcate

cu coşuri împletite din tei, ducând mere, fructe uscate şi afumate, verdeţuri proaspete. După

spargerea iarmarocului, îi vedeai cu căruţele trase la o cârciumioară din marginea târgului, unde

bărbaţii cu capul descoperit, făcând o închinăciune largă, sorbeau un pahar-două de vin, sub

privirea tăcută a femeilor care îşi aşteptau răbdătoare soţii în căruţe. Din când în când, se auzea

din cârciumioră un început de cântec, prelung şi trist, în care se jelea soarta unui fugar.

Aceştia erau „fugari ruşi, numiţi şi staroveri, credincioşi ortodocşi de rit vechi,

cunoscuţi sub denumirea de lipoveni, care pribegeau pământul Moldovei de câteva decenii în

căutarea unui adăpost şi a unei palme de pământ“1.

„Problema meleagurilor de obârşie“ 2 ale lipovenilor a preocupat minţile

oamenilor de ştiinţă din toate punctele de vedere. Lucrarea de faţă a ales aspectul lingvistic, de-a

lungul istoriei, urmând ca, pe baza unui studiu dialectal, să demonstrez existenţa elementului

lexical românesc în graiul lipovenilor, într-o viitoare lucrare, mai amplă, de disertaţie.

1 Peter Osip, Cultura ruşilor lipoveni în context naţional şi internaţional, vol. II, Bucureşti, f.e., 1988, cap. Ruşii de rit vechi (lipovenii) în Ţările Române, pp. 152-153.2 Victor Vascenco, Old Believers;Ruşii staroveri din America, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p.65; Expresia a fost folosită în comunicarea prezentată la şedinţa din 8 martie 2005 a Asociaţiei Slavilor din România, intitulată „Meleagurile de obârşie ale ruşilor lipoveni“.

I. Comunitatea lipovenilor din România

I.A. Bilingvismul.

Bilingvismul dialectal

„Bilingvismul“ este definit de lingvişti din diferite unghiuri, aceştia referindu-se,

în primul rând, la faptul că un individ posedă, în acelaşi timp, două „limbi materne“ 3 şi, în al

doilea rând, referindu-se la capacitatea unui individ de a folosi „cu aceeaşi abilitate două limbi

diferite ca mijloace de comunicare“4.

Cele două mari categorii de „bilingvism“ sunt: „bilingvismul activ“, înregistrat

atunci când „vorbitorul utilizează performant ambele idiomuri“5 şi „bilingvismul pasiv“,

înregistrat atunci când „vorbitorul doar înţelege a doua limbă, fără să o utilizeze în comunicare“6.

Acestea desemnează acelaşi fenomen, şi anume, contactul lingvistic care se poate realiza „între

graiuri sau dialecte ale aceleiaşi limbi, între limbi diferite, între diferite varietăţi ale unei limbi“7.

Una din formele contactului lingvistic este „bilingvismul dialectal“, definit prin „capacitatea unui

subiect de a utiliza cu aceleaşi performanţe două coduri lingvistice diferite“8.

I.B. Un caz de bilingvism slavo-român: graiul lipovenilor

Unul din cazurile de „bilingvism dialectal“ înregistrate pe teritoriul ţării noastre

este „bilingvismul slavo-român“9, iar „acestuia i se subordonează graiul lipovenilor“10 care are

următoarele trăsături distincte: fenomenul „akanie“11(rostirea lui [o] etimologic în poziţie atonă),

fenomenul „iakanie“12(rostirea lui [e] etimologic în poziţie atonă, după o consoană moale),

3 Osvald Ducrot, J. M. Schaffer, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Bucureşti, Editura Babel, 1996.4 Gh. Constantinescu-Dobridor, Dicţionar de terminologie lingvistică, Bucureşti, Editura Albatros, 1980.5 Ioan Dănilă, Limba română în graiul ceangăilor din Moldova, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2005, p. 7. 6 ibidem, p. 7.7 ****, Tratat de dialectologie românească, Craiova, Editura Scrisul românesc, 1984, în cap. Microglosar de dialectologie.8 Ioan Dănilă, Limba română în graiul ceangăilor din Moldova, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2005, p. 9. 9 Th. Capidan, Limbă şi cultură, Bucureşti, Fundaţia regalentru literatură şi Artă, 1943, p.215.10 Victo Vascenco, Old Believers ;Ruşii staroveri din America, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p. 69.11 Andrei Ivanov, Probleme de dialectologie.Graiurile ruseşti lipoveneşti din România, Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, p.43, în cap.Graiurile ruse lipoveneşti.12 Ibidem.

„rostirea fricativă a consoanei [g]“13, „rostirea moale, palatală a lui [t] final din desinenţele

verbale“14, „prezenţa sunetului iot în poziţie intervocalică“15.

I.C. Lipovenii din România

I.C.1.Scurt istoric al Comunităţii Lipovenilor din România

Etnie de sorginte slavă orientală, ruşii lipoveni apar pe actualul teritoriu al

României, îndeosebi în Dobrogea, începând de la mijlocul secolului al XVII-lea, după schisma

bisericii ortodoxe ruse. Imediat după sinodul din 1654, în care Patriarhul Nixon a reformat

biserica rusă, s-au luat măsuri din partea autorităţilor laice şi religioase ruse, care vor culmina cu

venirea la putere a lui Petru I cel Mare şi introducerea de către acesta a unor măsuri de

europenizare. Refuzul unor credincioşi de a accepta înnoirea a făcut ca aceştia să fie supuşi unor

măsuri administrative foarte restrictive şi obligaţi să poarte o vestimentaţie specifică.

Nemaiputând să suporte toate aceste restricţii, staroverii, „credincioşii de rit

vechi“16vor lua calea pribegiei, răspândindu-se în întreaga lume: Polonia, Canada, Alaska,

Japonia, inclusiv la gurile Dunării, în Dobrogea şi în partea de nord a Moldovei.

Începând cu anul 1989, anul în care au fost recunoscute oficial minorităţile din

România, se înfiinţează Comunitatea Ruşilor Lipoveni din România(CRLR), organizaţie care are

ca scop păstrarea identităţii etnice. Conform ultimelor date oficiale, numărul estimativ al

lipovenilor din România este de circa 29.700, iar, dintre aceştia, 20.000 trăiesc în judeţul Tulcea.

Ruşi lipoveni mai trăiesc şi în judeţe ca Brăila, Constanţa, Iaşi, Suceava, Vaslui, municipiul

Bucureşti, dar într-un număr mai mic, repartizaţi astfel pe hartă:

13 Ibidem.14 Ibidem.15 Ibidem.16 Peter Osip, Cultura ruşilor lipoveni în context naţional şi internaţional, vol. II, Bucureşti, f.e., 1988, cap. Ruşii de rit vechi (lipovenii) în Ţările Române, pp. 152-153.

I. C. 2. Personalităţi lipovene. Publicaţii

Din noiembrie 1990, prin demersurile de pe lângă Ministerul Culturii şi

Ministerul Muncii ale deputatului CLRC din acea perioadă, Echim Andrei, dar şi ale fondatorilor

CLRC, Feodor Chirilă şi Petre Mocenco, Comunitatea Ruşilor Lipoveni din România are un

organ internaţional bilingv, în limbile rusă şi română, intitulat „Zorile“, cu apariţie lunară, având

următoarea siglă:

„Fie ca «Zorile» să devină simbolul intrării noastre în marea cultură şi

civilizaţie modernă! Fie ca ziarul să devină steaua noastră călăuzitoare...Ziarul nostru se va numi

«Zorile». Cuvântul e străvechi, o vocabulă plină de semnificaţie şi frumuseţe...În conştiinţa

culturală a omenirii, zorile se asociază cu ivirea unei noi zile, cu începuturile unei noi vieţi.“17,

scria, în articolul de fond al primului număr al publicaţiei, Ivan Evseev, profesor universitar

doctor la Universitatea de Vest din Timişoara, reprezentant de seamă a CRLR, membru al

Uniunii Scriitorilor din România, autor al unui număr de douăzeci de cărţi peste o sută cincizeci

de articole şi studii ştiinţifice.

„Zorile“ se adresează populaţiei ruse din România, diasporei ruse a staroverilor

din lumea întreagă, dar şi românilor şi vorbitorilor de limba română, tuturor celor care încearcă

să afle cine sunt ruşii lipoveni şi care este istoria lor, tradiţiile, modul de viaţă al acestora,

problemele lor sociale sau celor care doresc să le cunoască personalităţile. În paginile

periodicului sunt publicate articole, reportaje, interviuri, note, cronici, materiale privind

complicata şi tragica istorie a credincioşilor de rit vechi, privind folclorul ruşilor lipoveni, graiul

lor, sunt prezentate acţiunile şi manifestările organizate de CRLR. Un loc important îl acordă

personalităţilor marcante ale ruşlor lipoveni şi reprezentanţilor de seamă: scriitorilor şi poeţilor,

meşteşugarilor nativi, iconografilor, pictorilor, profesorilor şi învăţătorilor, sculpturilor,

sportivilor.

O atenţie deosebităse acordă şi Rusiei, patria istorică a ruşilor lipoveni,

trecutului ei şi vieţii actuale, dar şi relaţiilor româno-ruse. Periodicul reflectă, în acest context,

problemele privind istoria culturii ruse, evenimentele importante din Rusia sau cele din cadrul

diasporei ruse. Articolele se publică ori în limba rusă, ori în limba română(iniţial se publicau în

oglindă). Numărul colaboratorilor a crescut în ultima perioadă, încât scriu nu numai ruşii

lipoveni, ci şi reprezentanţii următoarelor valuri de emigrare ale diasporei ruse din România,

apreciind deschiderea publicaţiei pentru orice temă.

În cei 16 ani de apariţii, din colegiul de redacţie au făcut parte: Echim

Andrei, Caterina Astafei, Axinia Crasovschi, Feodor Chirilă, Anişoara Denis-Condrat, Ivan

Evseev, Zinaida Tamara Fedot, Andrei Ivanov, Vitali Ivanov, Macsim Ivanov, Svetlana

Moldovan, Ecaterina Martin, Laurenţiu Micşunescu, Eugenia Mihart, Petre Mocenco, Angara

Nyiri, Feodor Petuhov, Grigore Stefan, Alexandr Varona, Ivan Vitizov, Alexandra

Zvenigorodschi.

17 Zorile, Publicaţie a CRLR din România, Bucureşti, Redacţia Zorile, 1990, nr. 1

Începând cu luna decembrie 1999, redacţia periodicului „Zorile“ editează

suplimente de religie, de Crăciun şi de Paşte, un supliment dedicat împlinirii a zece ani de

existenţă a CRLR(în ianuarie 2000), un supliment dedicat femeii(în martie 2000), un supliment

cu materiale privind alegerile locale(în aprilie 2000) şi un supliment de literatură(în iunie 2003).

Actualmente, „Zorile“ se difuzează în toate oraşele, comunele şi satele unde

există comunităţi locale ale ruşilor lipoveni.

Cea de-a doua publicaţie lunară a CRLR, revista de cultură bilingvă „Kitej-

Grad“, apare la Iaşi, începând cu luna octombrie 1998, cu sprijinul Departamentului pentru

Relaţii Interetnice de pe lângă Guvernul României. Denumirea a fost dată de redactorul-şef al

revistei din perioada 1998-2000, Leonte Ivanov, plecând de la o străveche legendă rusească, de

mare circulaţie printre staroveri, menţionată de scriitorul rus Pavel Ivanovici Melnicov(1818-

1883) în romanul său despre credincioşii de rit vechi, „În păduri“: „Este întreg acel oraş până în

zilele noastre, cu ziduri albe de piatră, cupole aurite ale bisericilor, mănăstiri de credinţă

adevărată, turnuri princiare crenelate, palate de piatră boiereşti, case de lemn tare. Este întreg

oraşul, dar nevăzut. Şi n-o să poată zări oamenii păcătoşi măreţul Kitej. A dispărut el ca o

minune, cu voia Domnului, când nelegiuitul ţar Batai, pustiind cnezatul rus Suzdal, a pornit cu

război asupra cetăţii Kitej. Şi a vrut el să dea foc caselor, pe bărbaţi să-i treacă prin tăişul sabiei

sau să-i facă prizonieri, pe femei şi pe fecioare să le necinstească. Nu i-a lăsat Domnul pe păgâni

să pângărească sfântul loc creştin. Zece zile, zece nopţi au căutat hoardele lui Batai, orbite fiind,

oraşul Kitej, şi nu l-au găsit. Şi sta nevăzut acel oraş până în zilele noastre, şi va apărea doar

înainte de Judecata de Apoi a lui Hristos. Iar pe lacul Svetloiar, în serile liniştite de vară, se pot

zări prin apă zidurile, bisericile, mănăstirile, turnurile principale, palatele boiereşti, curţile

localnicilor. Şi se aude noapte de noapte bătaia surdă, de jale, a clopotelor din Kitej.“18

Aceasta este legenda oraşului disput în secolul al VIII-lea din faţa cotropitorilor

tătaro-mongoli pentru a nu fi distrus, legendă preluată de credincioşii de rit vechi. Pentru aceştia,

Kitej-Gradul a căpătat sensul de „ascunzătoare“ în care puteau intra doar adepţii credinţei

adevărate. Scufundat în lacul Svetloiar, astăzi, raionul Voskresenski din regiunea Gorki/ Rusia,

Kitej-Grad reapare pe harta imaginarului popular în România secolului al VII-lea. Este secolul în

care staroverii au părăsit Rusia, plecând în căutarea unui loc al purificăriisufletului, unde să le fie

respectată credinţa veche. Pentru staroveri, Kitej-Gradul a fost şi este Dobrogea şi Moldova,

pentru alţii, America, Australia, canada, Brazilia, Ţările Baltice, Bulgaria, Ucraina, Polonia.

18 apud Kitej-Grad, Publicaţie a CRLR din România, Iaşi, 1998, nr.1

Prin urmare, Kitej-Gradul este locul unde se află ruşii staroveri, aceasta fiind

denumirea simbolică a revistei ieşene de cultură a ruşilor lipoveni, revistă ce are urmoarea siglă:

Actualul redactor-şef al revistei este, începând cu anul 2001, poetul Nichita

Danilov. Redactorii şi colaboratorii marcanţi ai revistei sunt: Ilie Danilov, Leonte Ivanov,

Alexandra Fenoghen, Ivan Evseev, Elena Loghinovski, Miroslava Metleaeva, Radu Părpăuţă,

Angara Nyiri, Pavel Tudose, Cristina Cârstea.

Toate numerele celor două reviste sus-amintite au publicat şi publică în paginile

lor recenzii la cele mai importante cărţi scrise de către lipoveni renumiţi sau despre lipoveni:

„Comunitatea ruşilor lipoveni“, autor, Svetlana Moldovan, „Eminescu universal“, autor, Elena

Loghinovski, „Tragedia schismei ruse“, autor, Andrei Ivanov, „Gândurile şi tristeţile unui rus

lipovean“, autor, Ivan Evseev.

Presimţind parcă sfârşitul prin ultimul roman, „Gândurile şi tristeţile unui rus

lipovean“, Ivan Evseev, personalitate lipoveană marcantă, se stinge din viaţă la 1 mai 2008, lucru

semnalat de către publicaţiile CRLR în repetate numere:„După o lungă şi nedreaptă suferinţă

fizică, pe 1 mai 2008, s-a stins din viaţă prof. univ. dr. Ivan Evseev, membru fondator al

periodicului «Zorile» şi reprezentant de seamă al CRLR. Colectivul redacţional adresează

condoleanţe familiei îndoliate şi împărtăşeşte durerea pierderii celui care ne-a fost coleg încă de

la înfiinţarea publicaţiei. Pasiunea cu care şi-a dedicat întreaga sa viaţă profesiei de dascăl şi

activităţii publicistice rămâne un exemplu pentru mulţi dintre cei care l-au cunoscut.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!“19

I.C. 3.Lipovenii în legende

„Legenda actuală şi denumirea de lipoveni se trag din fala cu care îşi poartă

bărbile, căci, nici tradiţia, nici religia nu le permitea acestora să-şi tundă nici măcar un fir de păr

din barbă, aceasta fiind cea mai de preţ podoabă a lor, simbol al mândriei şi semn distinctiv al

comunităţii.“20 Rezumând, „legenda actuală“, adică cea mai răspândită, ar fi următoarea: Într-o

bună zi, din ordinul ţarului Nicolae I (1825-1855), bărbăţii din întrega Rusie au primit ordinul

de a-şi tăia bărbile. Ferindu-şi cu sfinţenie bărbilede foarfecă, nu puţini au fost însă aceia care s-

au împotrivit voinţei imperiale. La auzul acestora, ţarul a trimis trupe împotriva lor. Cei prinşi cu

barbă, erau târâţi până la primul copăcel şi, după ce acesta era despicat în două, răzvrătiţilor li se

prindea barba în despicătura trunchiului. Se închidea apoi, astfel încât mândra podoabă să nu mai

poată scăpa din strânsoarea lemnului de tei. În acel ţinut îndepărtat nu creşteau decât păduri de

tei, de aici trăgându-se şi actuala denumire de lipovean. Îmaginea teilor cu bărbi abandonate în

despicăturile trunchiurilor a bântuit ca un coşmar, ani mulţi, întreaga comunitate.

Apoi, povestită din tată în fiu, întâmplarea a devenit legendă. Legenda

lipovenilor. Fugind de măsurile aspre ale ţarului, o mare parte a comunităţii s-a refugiat pe

ţărmurile Deltei Dunării, găsind aici strictul necesar pentru o viaţă normală. Simplă, dar liniştită.

19 Zorile, Publicaţie a CRLR din România, Bucureşti, Redacţia Zorile, mai 2008, nr. special20

Bibliografie

1. Andrei Ivanov, Probleme de dialectologie. Graiurile ruseşti lipoveneşti din

România, Bucureşti, „Editura Universităţii Bucureşti“, 1975

2. Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.. D. Xenopol“, Iaşi, f.e.,

1982

3. 500 de Ani de la Înscăunarea lui Ştefan cel Mare, „Biserica Ortodoxă

română“, 1975

4. Constantin Parfene, Literatura în şcoală, Bucureşti, „Editura Didactică şi

Pedagogică“, 1997

5. Constantin Parfene, Metodica studierii limbii şi literaturii române în şcoală,

Iaşi, Editura „Polirom“, 1999

6. Curriculum Naţional, Bucureşti, 1998

7. Documente privind istoria României, „Arhiva Moldovei“, vol. III

8. Gh. Constantinescu-Dobridor, Dicţionar de terminologie lingvistică,

Bucureşti, Editura „Albatros“, 1980

9. Ioan Dănilă, Limba română în graiul ceangăilor din Moldova, Bucureşti,

„Editura Didactică şi Pedagogică“, 2005

10.Ioan Dănilă, Elena Ţarălungă, Lecţia în evenimente, Bucureşti, Editura

„Egal“,2002

11.Kitej-Grad, Publicaţie a Comunităţii Ruşilor Lipoveni din România, Iaşi,

Redacţia „Kitej-Grad“, 1998

12.Melchisedec, Lipovenismul, Bucureşti, f.e.,1871

13.Osvald Ducrot, J.M.Schaffer, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor

limbajului, Bucureşti, Editura „Babel“, 1996

14.Peter Osip, Cultura ruşilor lipoveni în context naţional şi internaţional,

Bucureşti, f.e., 1998

15.Th. Capidan, Limbă şi cultură, Bucureşti, „Fundaţia Regală pentru

Literatură şi Artă“, 1943

16.Tratat de dialectologie românească, Craiova, Editura „Scrisul românesc“,

1984

17.Sorin Cristea, Pedagogie generală, Bucureşti, „Editura Didactică şi

Pedagogică“, 2000

18.Ştefan Ciudin, Monografia comunei Tăcuta, Bucureşti, Editura „Litera“,

1980

19.Victor Vascenco, Old Believers; Ruşii staroveri din America, Bucureşti,

„Editura Academiei Române“, 2005

20.Zorile, Publicaţie a Comunităţii Ruşilor lipoveni din România, Bucureşti,

Redacţia „Zorile“, 1990