_F - DormitoareJ — Băi H - Sala capitulară

A — Edificiu M - ŢarcuriB — Biserică N — GrajduriD — Incintă R - Fierărie

. ..............

Abatia "9

Eco-ul dintre William Ockhamsi Sherlock Holmes

„Doamne, dar cu cine se identifică un autor?Cu adverbele, fireşte!“

Umberto Eco, „Marginalii şi glose la Numele rozei“

Cînd Eco susţine că a început să scrie Numele trandafirului mînat de „ideeafecundă“ de a ucide un călugăr, indicaţia că avem de-a face cu un roman poliţiste lipsită de echivoc. Iniţial, titlul romanului ar fi trebuit să fie Abbazia deldelitto (Abaţia crimei), iar subiectul să fie poliţist. Cum ştim din cărţile sale deteorie, Eco nu are prejudecăţi în privinţa romanului detectiv, pe care îlconsideră cel mai metafizic şi mai filosofic dintre toate speciile de romane. Cutoate acestea, titlul Abaţia crimei îl nemulţumeşte : i se pare nepotrivitdeoarece fixează atenţia cititorului numai asupra intrigii poliţiste, iar el doreştesă scrie o povestire cu mai multe sertare. Atunci, aşa cum explică pe larg îneseul auto-explicativ „Marginalii şi glose la Numele rozei“ (apărut în Secolul 20,Nr. 272-273-274, 1983, pp. 87-106), decide să schimbe numele romanului,mizînd totul pe ambiguitate1 şi aducînd în prim plan, alături de intrigadetectivă, misterul, deopotrivă puternic şi echivoc (pentru orice modern), alEvului Mediu. Cînd am citit prima dată romanul (în anul apariţiei sale laEditura Dacia, în 1984), am fost fascinat şi captivat de evocarea Evului Mediu:intriga poliţistă mi s-a părut cu totul secundară, un pretext stîngaci ori oconcesie făcută gustului pentru lectura grăbită. Adevăratul text, atunci, mi-aapărut a fi romanul Evului Mediu. îndrăgostit eu însumi de

1. Este posibil ca în faimosul vers al lui Bernard de Morlay din care a fostextras numele romanului şi pe care Adso din Melk (personaj al lui Eco), îlreproduce în finalul manuscrisului său (care e cartea lui Eco), „Stat roşapristina nomine, nomina nuda tenemus“ (Trandafirul de ieri trăieşte cunumele, numai nume ne-a rămas), în loc de Stat roşa să trebuiască să citimStat Roma, cum ar fi mult mai logic într-un bocet de tip Ubi sunt, în careplînsă este dispariţia marilor personalităţi şi a puternicelor cetăţi deodinioară (nu dispariţia inefabilei frumuseţi a rozelor), iar în versurileprecedente sunt pomeniţi Cicero, Cato, Regulus, Romulus şi Remus. —Totuşi, sensibilitatea faţă de rezistenţa numelor, în raport cu fragilitateafăpturilor are deja, în Evul Mediu, o lungă tradiţie: o găsim la Seneca, care

tx uiuiui ivieuiu latin şi contiscat deadmiraţie pentru rectitudinea şi spiritul de adevăr al marilor scolastici dinsecolele al XIII-lea şi al XIV-lea, m-am lăsat repede convins că adevăratulsubiect al romanului este Evul Mediu. Entuziasmat de posibilitatea artistică dea pătrunde prin Numele trandafirului în misterul Evului Mediu, nu îmiatrăsese deloc atenţia caracterul prea expozitiv şi oarecum forţat al pasajelor„pur“ medievale, care îi stîrneau autorului teama de a nu părea pur decorativeîn raport cu intriga poliţistă. Cum însuşi o mărturiseşte în „Marginalii Eco şi-adat seama că îmbinarea unei intrigi poliţiste cu o evocare istorică a EvuluiMediu impune cărţii, împotriva voinţei autorului, o structură hibridă, de„melodramă bufă, cu lungi recitative şi arii ample“.

Caracterul artificial al unor dialoguri detective din Agatha Christie(recitativele) cu lungi descrieri'din abatele Suger (ariile) e real. El mi-a devenitevident la o a doua lectură, desfăşurată la mai bine de zece ani de prima. Deastă dată, ceea ce m-a captivat la roman a fost nu atît inţriga detectivă, cîttensiunea ei intelectuală; nu atît romanul poliţist, cît drama epistemologică adetectivului care, în ciuda deşteptăciunii sale, cade peste adevăr ghidat de pistegreşite. în schimb, la această a doua lectură (fără a avea complet dreptate),romanul Evului Mediu mi s-a părut prea ornamental, cumva postiş, ca ostucatură cu pretenţii de mare decor, dar trădînd, în fond, o reconstrucţie de tipCecil B. DeMille a unui Ev Mediu de consum popular. Unde este adevărul şicare e, în fond, subiectul acestui roman cu pretext poliţist şi aparat de mareînscenare istorică ?

Masca ^

Mi-am spus că, dacă romanul poliţist este adevărat, atunci Evul Mediu dinroman trebuie să fie o mască. Mască a ce? Eco ne spune că, pentru a povesticeva simplu, are întotdeauna nevoie de o mască. Argumentul său esteurmătorul: dacă spun „Era o dimineaţă frumoasă de la sfîrşitul lui noiembrie“,atunci cad în banalitatea cea mai mediocră; trebuie să găsesc printrepersonajele de care dispun un personaj care să poată spune „Era o dimineaţăfrumoasă de la sfîrşitul lui noiembrie“ fără a părea cu totul cretin, aşa cum aşpărea eu, autor modern, dacă aş spune-o în numele meu; prin urmare, conchideEco, am avut nevoie de masca Evului Mediu deoarece aveam nevoie decandoarea cronicarilor medievali pentru a nu stîrni bănuieli cititorilor

1. Fiecare dintre noi are despre Evul Mediu o idee proprie, de obiceiadulterată, afirmă Eco. De unde îşi trage Evul Mediu fascinaţia pe care oexercită asupra noastră, a modernilor? Din conştiinţa, răspunde el, că toateproblemele Europei moderne, aşa cum le percepem azi, s-au format în EvulMediu, „de la democraţia comunelor pînă la economia bancară, de lamonarhiile naţionale, pînă la oraşe, de la noile tehnologii, pînă larăscoalele săracilor. Evul Mediu e copilăria noastră la care trebuie să ne

Ce mă frapează aici este adevărul de falsitate al acestei situaţii tipice.

E limpede că Eco vrea să spună, în economia povestirii (pentru a fi adecvat), exactceea ce i se pare că nu poate spune, în economia receptării (pentru că s-ar face derîs ori şi-ar pierde credibilitatea, stîrnind suspiciunea). Eco pare a nu putea fi înmod direct adecvat, pentru că, dacă ar face-o, are sentimentul (şi probabil aredreptate) că s-ar discredita. Eco are nevoie de o mască pentru a spune exact ceeace doreşte să spună, deoarece el, ca modern, nu mai poate spune ceea ce doreştedecît în mod oblic, mediat, prin intermediul altei voci, asupra căreia să poatălăsa să cadă nepedepsit discreditul nemijlocirii. Conjectura mea este că despreiubire şi despre Evul Mediu (de pildă) nu se mai poate vorbi deschis în timpurilenoastre moderne : despre iubire, pentru că am părea siropoşi şi, Doamne fereşte,demodaţi; despre Evul Mediu (altfel decît academic), deoarece am părea,horribile dictu, credincioşi (adică ne-am pierde „obiectivitatea“). Pentru noi toţi,astăzi, auto-identificarea cu masca modernităţii cu orice preţ - ceea ce, aici,înseamnă „cu orice chip“ - a devenit o lege de fier.

Acest principiu este foarte general, şi el priveşte nu condiţia artistului îngenere (formulată de Eco prin adagiul „arta este fuga de emoţia personală“, puspe seama unor Joyce şi Eliot)1, ci condiţia omului modern, în particular.Modernitatea nu este o deschidere nelimitată de posibilităţi, cum se afirmă, ciimplică în chiar actul ei de formulare o închidere a exact acelor posibilităţi care,pînă la ea, se putuseră dispensa de o mască pentru a se exprima fără ocolişuri.Modernitatea, deci, este modul de a fi al spunerii care formulează adresareaarătînd permanent interlocutorului că spusul nu este direct al emiţătorului, ci alunei măşti. Omul care a ajuns să fie modern nu se mai poate adresa decîtexhibînd faptul că există o distanţă între el, cel care este „ceva“, şi „el“, carespune acel lucru. Altfel spus, modernul este omul care nu mai poate vorbi decîtfăcînd cu ochiul unui interlocutor invizibil.

De unde această obligaţie - Eco vorbeşte chiar de „spaimă“? Din faptul căinterlocutorul absent este de fapt raportul de transcendenţă ruinat. Pierzîndveracitatea lui Dumnezeu1 2, omul modern a pierdut propria sa nemijlocire cusine însuşi. El are în permanenţă nevoie de o mască pentru a spune cevaadevărat, şi asta deoarece regimul spunerii, pentru el, nu mai posedă în chipintrinsec girul acelei veracităţi care provenea din prezenţa divină. în mod corect,Eco situează punctul slab al acestei autoreferenţialităţi ipsatorii în întrebarea„dar cine crede asta?“. Evident, nimeni: aşa cum autorul are neapărat nevoie deo mască pentru a fi

1. Că aceştia sunt moderni par excellence, e limpede; totuşi, acest tip de„distanţare“ este un principiu estetic universal. Nici un scriitor nu aprodus un bun efect de jale plîngînd în hohote în timp ce scria. VeziAugustin (Solilocvii, II, vi): pentru a fi o imagine artistică adevărată,obiectul trebuie să fie, din punct de vedere real-fizic, fals (imaginea

2. Pe care Descartes, cum se ştie, o lega, în zorii evacuării raportului detranscendenţă, de prezenţa lui Dumnezeu. \

„..cui.LUI , şi noi, interlocutorii, avem nevoie să ne prefacem, pentru a credita cu„adevărat“ spusele locutorului. Cînd Dumnezeu există, lucrurile nu sunt „operedeschise“ (cum sunt toate invenţiile, pentru moderni) - ele au un sens originarbine precizat (chiar dacă imperfect cunoscut), determinat de instauraţia divină,orice ar însemna acest lucru şi oricare ar fî fost aceea. Cînd Dumnezeu a încetatsă existe, El retrage de pe lume, o dată cu plecarea Sa, şi veracitatea sensurilor.Omul născut în acest gol poate formula absolut toate gîndurile überhauptgîndibile, dar el este în mod necesar condamnat la regresie ad infinitum şi larelativism. Chiar dacă, personal1, acel om respinge relativismul radical, gîndireasa este condamnată să fie în chip intrinsec relativistă.

Problema ridicată de masca de care nu se poate lipsi Eco în naraţiune esteaceasta: neavînd un conţinut propriu1 2, omul modern are nevoie, în chipconstitutiv, de orice mască im-proprie. El nu poate adresa un interlocutor decîtadmiţînd că nu posedă tipul de veracitate care le permitea oamenilor ne-moderniadresarea directă. Cînd lipseşte veracitatea răspîn- dită asupra lucrurilor decătre prezenţa lui Dumnezeu, un simulacru de veracitate oblică e obţinută demoderni prin multiplicarea măştilor şi proclamarea simulacrelor. Potrivit reţetei,în acest mod se scapă de suspiciune. Fireşte, ambiguităţile intertextualităţii semultiplică indefinit, ca într-un labirint al cărărilor ce se pierd în pădure. Prinurmare, necesitatea măştii face inevitabilă atît intriga detectivă, cît şi un modelal lumii cînd labirintic, cînd opac, cînd conspiraţionist. Romanul poliţist şiontologia 'impenetrabilă nu sunt un capriciu - în lumea în care pentru a vorbi deDumnezeu e nevoie în chip obligatoriu de o mască (masca Evului Mediu, depildă), orice dezbatere metafizică, ştiinţifică ori teologică împrumută cunecesitate metodele detective de găsire a adevărului (Eco o spune explicit înLimitele interpretării).

In primul paragraf din Pendulul lui Foucault apare cuvîntul cheie„conspiraţie“. în primul paragraf din „Prologul“ la Numele trandafirului aparefraza cheie a cărţii „trebuie să-i desluşim [lumii] semnele credincioase“. Pendululeste o rătăcire în iţele conspiraţiei; Numele este un itinerariu pe urmelesemnelor lăsate de lucrurile care s-au întîmplat. Tema Numelui - cunoaştereadiscursivă şi labirintul. Labirintul este o conspiraţie. Lumea este o cartedeschisă, un labirint de semne. Biblioteca - „labirint al minţii, ea este şi unlabirint pămîntesc“. Dar este biblioteca, şi, prin extensie, abaţia, un speculummundi - o oglindă a lumii? Este, spune Guglielmo, dacă lumea are o formă; nueste, dacă lumea nu are nici una.

Dacă Evul Mediu este o mască, atunci ceea ce prezenţa sa mascheazătrebuie să fie chiar obiectul spre care intriga detectivă arată - epistemologiacunoaşterii cu succes prin conjecturi lipsite de necesitate.

1. Spun „personal“, deoarece orice relativist, cînd este relativist, face o opţiunemorală conştientă - opţiune în favoarea „morţii lui Dumnezeu“ şi împotrivaprezenţei lui Dumnezeu.2. Lucru demonstrat de Pierre Manent în Cetatea Omului (1994; trad. rom.,1998).

Detectivul metafizic

în „Marginalii şi glose la Numele rozei“, Eco formulează astfel esteticaromanului său: „Să fac să se înţeleagă totul prin cuvintele cuiva care nu înţelegenimic“. Aşa formulată, problema estetică revine, în fond, la o problemă deepistemologie. Aceasta admite o mulţime de formulări echivalente sau similare.Spre pildă: cum pot fi făcute constrîngătoare raţionamentele a căror concluzie nupoate fi mai verosimilă decît probabilitatea premiselor?1 Întrucît nu există oregulă generală care să stabilească în chip a priori pertinenţa unei soluţii, cumtrebuie să procedez pentru a nu mă înşela, nici sistematic, nici întîmplător?Problema defectivă nu este, în Numele trandafirului, ca şi în Limiteleinterpretării, decît ilustrarea unei probleme epistemologice generale1 2 : cum poatefi cunoscut ceva, mai degrabă decît nimic? mai degrabă bine, decît prost? cumpoate fi luată o decizie adecvată, atunci cînd datele sunt ambigue, iar Dumnezeunu este aici să mă îndrume? Ilustrarea convingătoare a faptului că astfel deîntrebări sunt pertinente pentru situaţia atît cotidiană, cît şi teologică a omuluimodern constituie, în opinia mea, centrul de greutate al romanului, iarcaptivanta transpunere epică a acestor probleme teologice de epistemologie, careţin de esenţa intrigii detective dezvoltate de Eco, mi se pare a fi partea sa cea maiatrăgătoare.

Purtătorul acestor probleme epistemologice este Guglielmo (William) dinBaskerville, franciscan englez care a trăit în prima jumătate a secolului al XlV-lea şi care a fost implicat în marea încleştare dintre papa Ioan al XXII-lea şiîmpăratul Ludovic de Bavaria. Prin acest nume şi cu ajutorul acestei identităţi,Eco ne sugerează cu destulă claritate figurile tutelare ale epistemologiei atribuitelui Guglielmo: William Ockham, cu care personajul Guglielmo (William dinBaskerville) imaginat de Eco are multe detalii biografice în comun,3 şi SherlockHolmes, detectivul pus de

1. Aristotel numea apagogice silogismele cu majoră certă, minoră probabilă şiavînd o concluzie care nu poate avea o probabilitate mai mare decît aminorei, iar Peirce numea raţionamentele a căror concluzie este doarverosimilăabducţii.2. Vezi analiza epistemologică făcută de Eco abducţiilor dezvoltate de Aristotelprivitor la rumegătoare şi cornute, de Zadig cu privire la ghicirea unuiobiect absent pornind de la urmele lăsate de acesta (Voltaire) şi de SherlockHolmes în cadrul a ceea ce acesta numea „ştiinţa deducţiei“ (Arthur ConanDoyle) - în capitolul 4.2 din Limitele interpretării („Coarne, copite, pantofi :

3. Acţiunea cărţii se desfăşoară la sfirşitul anului 1327, anul în care, după treiani de domiciliu supravegheat la Avignon, unde fusese denunţat deLutterell ca eretic, William Ockham intră cu pasiune în disputa legată desărăcie, dispută care îl va duce, în cele din urmă, să adopte o atitudine netantipapală. Ca şi Guglielmo din Numele trandafirului, Ockham moare(prin 1347 sau 1349) de cumplita ciumă neagră care a bîntuit Europa pe lajumătatea secolului al XlV-lea. Ca şi Guglielmo, Ockham era un logicianneîntrecut, care, cu toate acestea, nu se baza pe speculaţii nesfirşite şinestăpînite, ci pe o solidă ancorare în fapte, experienţă şi Observaţii

Arthur Conan Doyle să rezolve misterul cîinelui din Baskerville, localitate unde Ecoa decis să fixeze obîrşia eroului său. Guglielmo apare la abaţie ca trimis alîmpăratului şi împuternicit al ordinului franciscan, dar e consultat de abate încalitate de „Consulting detective“ — acesta fiind chiar titlul pe care şi-l arogă cumultă mîndrie Sherlock Holmes (A Ştudy in Scarlet, Cap. II: „The Science ofDeduction“).1 Cu Sherlock Holmes, Guglielmo împarte tipul epistemologic, fărăa reţine prea multe trăsături ale tipului psihologic2. Ca şi Guglielmo, Holmes (odeclară singur) are „o înclinaţie egală pentru observaţie şi deducţie“ (abducţie,ar fi spus Eco). Ceva din brioul lui Holmes este vizibil în contrastul dintrerapiditatea cu care Eco îl pune pe Guglielmo să descifreze structura labirintului(cîteva ore) şi timpul pe care l-a cheltuit Eco însuşi pentru a-1 concepe —potrivit mărturiilor sale, două sau trei luni. Ca şi Holmes, care deduce toatefaptele şi intenţiile unui om pornind de la urmele de noroi de pe pantofii săi(scena din The Sign of Four, cap. 1), Guglielmo, pus de Eco să reia aproape adlitteram performanţa detectivistică a lui Zadig (Voltaire, Zadig sau Destinul),reuşeşte să deducă din cîteva urme disparate identitatea precisă a unui cal pecare nu 1-a văzut în viaţa sa şi căruia îi ghiceşte chiar şi numele. Dar, spredeosebire de Holmes, care se instalează în soluţie cu certitudinea (falsă) căsoluţia sa este unica posibilă şi, deci, singura adevărată, Guglielmo, mai subtil,îşi dă seama că deducţiile sale nu sunt decît probabile şi că, deşi logicaraţionamentelor sale e necesară, concluziile pe care le poate trage nu sunt decîtverosimile, pentru că premisele nu au fost, nici ele, altfel decît probabile, iargăsirea (inventarea) unui termen mediu potrivit este o chestiune de fler şi nu dededucţie. Iţi trebuie o pricepere de specificitatea căreia Voltaire era perfectconştient. Descriind ceea ce dobîndise Zadig din studiul naturii, îndeosebi acercetării însuşirilor animalelor şi ale plantelor, Voltaire ne atrage atenţiaasupra unei priceperi anume, aceea care te face capabil să descoperi „mii dedeosebiri acolo unde oamenii nu văd decît uniformitate“. Evident, atît Holmes,cît şi Guglielmo, ca detectivi versaţi, posedă această „pricepere“. Luciditatea lorepistemologică este însă diferită, iar această deosebire are o relevanţă specialăpentru reliefarea legăturilor nemărturisite dintre mască (Evul Mediu) şi mobil(tema epistemologică).

Diferenţa dintre Guglielmo şi Holmes — şi ceea ce face superioritatea lui Ecoasupra lui Conan Doyle - stă în conştiinţa epistemologică

$1. In faptul că Sherlock Holmes nu cunoştea teoria copernicană (în mod

evident, nici Guglielmo nu o cunoştea) am putea găsi o coincidenţă ironicăbine potrivită de ciudatul capriciu al lui Conan Doyle de a-1 face pe Holmessă dispreţuiască astronomia - ceea ce, fireşte, nu înseamnă neapărat căHolmes era la curent cu cea ptolemeică, pe care îpsă Guglielmo sigur ocunoştea.

2. înclinarea spre pozele neo-romantismului german, strălucirea deÜbermensch, brioul de tip dandy, estetismul, consumul de stupefiante,alternarea isterică de apolinic şi dionisiac, dispreţul nimicitor, ircniasarcastică, manierismul şi gesticulaţia melodramatică, atît de tipice luiSherlock Holmes (şi atît de bine redate de Jeremy Brett în ecranizarearealizată în ani: ’«0 pentru televiziune) sunt complet străine de Guglielmo,semn că Eco este interesat numai de similitudinea problemei epistemologicepuse de cele două personaje.

superioară a primului în raport cu ultimul. Pentru Holmes, un indiciu este înmod imediat un simptom, un simptom este deja o dovadă, iar | dovada este în modnelimitat o evidenţă. Holmes face saltul de la indiciu la evidenţă cu o naivitateepistemologică pe care Guglielmo nu o are. Holmes se lamentează că nu maiexistă, în secolul său, crime demne de perspicacitatea inteligenţei sale. Simetric,Guglielmo se lamentează că a aflat adevărul din întîmplare. Intre triumfalismultrufaş şi sigur de sine al celui care crede că deţine metoda adevărului (Holmes) şiumilinţa iritată şi exasperată a celui care, deşi ştie că deţine logica, înţelege şi căadevărul este un rezultat al ghicirii norocoase şi întîmplării fericite (Guglielmo),se desfăşoară toată aventura spiritului uman modern: că Guglielmo este pus deEco să etaleze în 1327 toată înţelepciunea sceptică a modernului bine informat deazi, nu scade cu nimic din farmecul naiv al : modernului aflat la început de drum(în 1886, cînd Conan Doyle scrie romanul A Study in Scarlet, prima aventură a luiSherlo -k Holmes), pentru care adevărul este, pur şi simplu, consecinţa ştiinţificăa metodei

adecvate.

în mod primar, nu este deloc surprinzător că medicul Arthur Conan Doyle nuposeda dubiile epistemologice din care semioticianul Eco şi-a făcut materia uneireflecţii de o viaţă. în mod secund însă, şi cu siguranţă împotriva intenţiilor luiEco, superioritatea lui Guglielmo asupra lui Holmes este şi o superioritateironică a Evului Mediu scolastic asupra epocii victoriene, atît de sigură de ea şimîndră de certitudinile ei ştiinţifice. Este superioritatea unei epoci de înaltăfilosofie faţă de una de banală filosofie, de inexistentă teologie şi de mecanicistăreflecţie epistemologică. Este superioritatea unei epoci care se lăsa ghidată dedorinţa de a căuta adevărul prin metode pe care căuta să le descopere (fără să leimpună) asupra unei epoci care deducea adevărul din infailibilitatea uneimetode căreia era decisă să îi jertfească totul. Pentru Guglielmo, încercarea dea ghici o realitate probabilă din date subdeterminate ori de a crea mai multepentru a vedea care rezistă testului empiric se soldează cu conştiinţa că lumileposibile sunt mai vaste decît cele reale, iar intersecţia ori suprapunerea lorrămîne ea însăşi subdeterminată, deci supusă norocului, întîmplării orinenorocirii (cazul chelarului, victimă a inchizitorului Gui, un „epistemolog“brutal, care forţează identificarea cu lumea reală a lumii doar posibile adeducţiilor sale incomplete prin siluirea celei dintîi şi ipostazierea celei dinurmă). Pentru Holmes, singura lume modală posibilă este identică cu cea reală.El nu ezită să identifice ceea ce gîndeşte el că gîndeşte Watson cu ceea ce efectivgîndeşte acesta: cînd Holmes inventează o explicaţie, el are certitudinea că eatrebuie să fie identică cu cauza care operează în lumea reală. în timp ceGuglielmo ştie că are nevoie şi de „priceperea“ de care vorbea Voltaire înprivinţa lui Zadig, Holmes îşi imaginează că logica deductivă îi este de ajuns.Nu flerul îi deosebeşte, ci conştiinţa epistemologică1. Pozitivistă, a lui Holmes;măsurat scolastică şi ockhamistă, a lui Guglielmo.

1. Problema flerului nu este numai epistemologică. Intr-un loc, speculînd asupraslabei deosebiri dintre pocăiţi, flagelanţi etc. şi drept-credincioşi, Adso afirmă

Metoda iui «jugneimo consta ain moDinzarea inteligenta a ceior trei tipuride abducţie de care vorbeşte Eco în Limitele interpretării. „Dezlegarea unei tainenu este acelaşi lucru cu deducerea adevărului de la principiile prime[epistemologia lui Aristotel]. Şi nu se potriveşte nici cu adunarea mai multordate particulare pentru a ajunge la o lege generală [epistemologia baconiană].însemnează mai degrabă să te găseşti în faţa uneia, sau a două, sau a trei dateparticulare, care la prima vedere nu au nimic în comun una cu alta, şi să încercisă-ţi închipui dacă pot exista alte cazuri ale unei legi generale, pe care încă nu lecunoşti, şi care poate că n-a fost încă enunţată vreodată [epistemologia ipotetico-deductivă], [...] Cercetarea legilor explicative, în faptele naturale, se desfăşoarăîn chip întortocheat. în faţa unor fapte inexplicabile, tu [Guglielmo i seadresează lui Adso] trebuie să încerci să-ţi închipui multe legi generale, alecăror legături cu faptele de care te ocupi nu le vezi încă; şi deodată, în legăturaneaşteptată dintre un fapt, un rezultat şi o lege ţi se întrezăreşte o judecată careţi se pare mai convingătoare decît altele. încerci s-o aplici la toate cazurileasemănătoare, s-o foloseşti ca să tragi previziuni din ea, şi descoperi căghiciseşi.“ Care este limita acestei metode? „Pînă la sfîrşit nu vei şti niciodată cepredicate să introduci în felul tău de a gîndi şi pe care să le laşi deoparte“, spuneGuglielmo. Limita abducţiilor ţine de faptul că porneşte de la ipotezeinverificabile; faptul a fost irefutabil demonstrat de Duhem. Adevărul ontological teoriilor noastre, chiar dacă puterea lor predictivă este mare, rămîne cunecesitate precar, deoarece

că Guglielmo „pierduse puterea de la Dumnezeu“ - puterea care îţi permitesă deosebeşti duhul ereziei de cel al credinţei fierbinţi. Adso face observaţiacrucială: „Impresia pe care o aveam în această privinţă era că el [Ubertinodin Casale] se deosebea [de eretici] tocmai prin aceea că vedea deosebirea[între adevărata credinţă şi erezie]. Guglielmo se sustrăsese îndatoririlorInchiziţiei pentru că nu mai ştia să o vadă.“ In mod clar, aici este pusăformidabila problemă a discernămîntului. întrebarea lui Adso: de ce oareGuglielmo, care avea pătrunderea şi ştia să deosebească cele mai măruntenepotriviri în ce priveşte faptele din natură, era totuşi incapabil să maidiscearnă între sfinţenie şi erezie ? întrebarea crucială referitoare lapierderea raportului de transcendenţă apare şi în altă împrejurare, cîndAdso cunoaşte iubirea carnală: „Dar, la urma urmei, exista vreo deosebireîntre deliciile de care vorbiseră sfinţii şi cele pe care sufletul meu zbuciumatle încerca în momentul acela? în momentul acela a pierit în minesentimentul treaz al deosebirii. Ceea ce“, comentează bătrînul Adso, „estetocmai semnul pierderii totale în hăul nemărginit al identităţii“.Presupoziţia ştiinţei lui Guglielmo este că adevărul poate fi atins combinîndbine semnele. Dar cînd ele sunt nişte disiecta membra ? - asemeneafragmentelor de limbă pe care le vorbea bizarul Salvatore ori fragmentelorarse şi rupte de cărţi, pe care le culege Adso bătrîn, în final, dintre ruineleabaţiei. „Cu cît citesc aceste însemnări, cu atît mă conving mai mult căînşiruirea de fapte de care vorbesc este rodul întîmplării şi că nu cuprindenici un mesaj“, spune Adso bătrîn. La fel, ştiinţa naturii pe care a ilustrat-ostrălucita minte a lui Guglielmo, deşi poate cunoaşte adevărul, nu maicuprinde nici un mesaj. Adevărul pe care îl cunoaştem a încetat să mai fieperfect: deşi este sigur corect (iar uneori indefinit de precis), el a devenit, înmod straniu, cu totul lipsit de sens. în scepticismul bătrînului Adso, destinulde viitor Holmes al lui Guglielmo şi transformarea modernă a lui Ockham

predicatele introduse în raţionamentele noastre sunt doar ipotetice, nu hecesare —asta spune de fapt Guglielmo.

Spre sfîrşitul cărţii, în chip concluziv (Ziua a patra, Vesper), Guglielmo reiacazul calului Brunello şi arată acum că a dedus corect identitatea calului nufolosind o metodă de tip Sherlock Holmes, cum părea în prezentarea către Adsode la începutul cărţii (Ziua întîi, Prima), ci, în irealitate, p metodologie caremobilizează mai multe strategii apagogice. jDiferenţa este că Sherlock Holmesîşi imaginează că semnele sunt univoce, iar înlănţuirea lor este necesară, întimp ce Guglielmo ştie că semnele sunt echivoce, iar predicatele care suntcompatibile cu sistemul lor, fatalmente incomplet, multiple. Aristotel pleca de laprincipii certe şi avea grijă să nu greşească cînd deducea din ele toateconsecinţele adevărate. Guglielmo ştie că pleacă de la premise incerte şinesigure şi caută un răspuns plauzibil, propunînd mai multe răspunsuriposibile, cît mai deosebite între ele. Le testează capacitatea de a se potrivi cîtmai bine nu numai cu premisele cunoscute, ci şi cu altele, imaginate, darcompatibile cu cele deja cunoscute. Prin această metodă, noi suntemîntotdeauna destul ori foarte aproape de adevăr - problema este că nu ştim cîtde aproape. Greşelile sunt inevitabile şi apariţia lor nu implică falsitateametodei, deoarece problema nu este de a evita cu orice preţ greşeala, ci de aconcepe cît mai multe, în cunoştinţă de cauză, care să nu ne înrobească niciuneia. Marele neajuns ar fi să greşim şi să avem certitudinea că posedămadevărul (cazul teologilor de la Paris, crede Guglielmo, care nu deţin niciodatăadevărul, dar sunt foarte siguri pe greşelile lor). Metoda lui Guglielmo esteausteră şi pretinde o severitate morală adeseori contrazisă de „desfrîul“cunoaşterii cu orice preţ — de exemplu, al adevărului. Spre pildă, cînd află de lamaestrul său dedesubturile acestei metode sceptice de a descoperi adevărul,Adso se alătură setei de adevăr neechivoc pe care crede că o poate găsi înepistemologia adevărului manifest profesată ca inchizitor, cu toate aroganţeleputerii fizice, de către Bernardo Gui - un pozitivist logic avant la lettre.

Paradoxul superiorităţii medievalului asupra modernului implică faptul căbriciul lui Ockham, în epoca lui Ockham, fusese folosit, din raţiuni teologice,doar ca un principiu epistemologic; în timp ce briciul lui Ockham, în epocapozitivismului, tot din raţiuni teologice, dar inversate, a fost folosit ca unprincipiu de castrare ontologică a bogăţiei şi diversităţii lumii. Ce s-a întîmplatîntre epoca unei arte a deducţiei detective, ca aceea care îi era proprie luiGuglielmo, şi epoca unei arte a deducţiei detective, precum aceea care îi eraproprie lui Holmes ? Ne-o spune chiar Eco, într-un text care este, poate, cel maibun comentariu la intriga epistemologică a Numelui trandafirului P „Trecereade la o abducţie 1

1. Este vorba de capitolul „Coarne, copite, pantofi: trei tipuri de abducţie“ dinLimitele interpretării (cap. 4.2, pp. 263-292), reprezentînd un text din 1980,„II cane e il cavallo: un testo visivo e alcuni equivoci verbali“, şi altul din1983, „Guessing: from Aristotle to Sherlock Holmes“ (apărut în volumulcolectiv II segno dei tre, replică clară la titlul celui de al doilea romandedicat de Arthur Conan Doyle lui Sherlock Holmes, intitulat The Sign of

creativă [care constă în inventarea unei lumi complet noi fată de cele Astăzi, la a tieia lectură, mi se pare că accentul piincipal al cărţii cunoscute nouă, prinipotezele făcute pentru a explica un fenomen trebuie pus pe drama epistemologică. Rapid spus, drama lui Guglielmo surprinzător] la meta-abducţie [careconstă în a decide dacă universul nu este că nu a găsit adevărul (pentru că l-a găsit), ci aceea că l-a găsit posibil construit de şirul ipotezelor făcute pentru aexplica un fenomen °arecum din întâmplare, fără să controleze în mod riguros toate etapele este identic cu universul real] este tipică pentru o minte raţională, inidescoperirii şi, în mod necesar, conţinutul însuşi al descoperirii - în ciuda sensul raţionalismului secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea.’ Pentru a faptului că s-acomportat mereu raţional, întotdeauna metodic şi fără judeca asemenea lui Holmes trebuie să fii pe deplin convins că ordo et &re® &tent la toate faptele (în felulîn care, nu-i aşa, pretind prescripţiile connexio idearum idem est ac ordo et connexio rerum (Spinoza, Etica, II, 7) veritabilei ştiinţe). Guglielmo este un Holmesîn fine cuminţit de trufia şi că validitatea unui concept complex constă în posibilitatea de a-1 analiza pozitivismului, de prudenţa radicală a unui Ockham,manevrînd cu fineţe în componentele sale cele mai simple, fiecare dintre ele trebuind să apară deopotrivă failibilitatea sa, contingenţa lumii, necesitatea logiciişi ca fiind posibilă din punct de vedere raţional“. Aici, în această cezură, se univocitatea enigmatică a existenţei, divine şi mundane. întrevede foarte limpede rolulmăştii, rolul de corectiv la modernitate aljEvului Mediu. ’ i H.-R. Patapievici

Lector in fabulaCu toate că nu romanul Evului Mediu este cel mai interesant în Numele

trandafirului, ci labirintul epistemologic al romanului poliţist; modest, Ecosusţine că a scris un fals roman poliţist, deoarece, argumentează, e vorba deun roman în care se descoperă foarte puţine lucruri, iar detectivul este în celedin urmă înfrînt. Pe lîngă faptul că e fals că se descoperă; foarte puţine lucruri(se descoperă şi sunt puse în lumină, dimpotrivă, foarte multe), ceea cefrapează şi atrage pe cititor, ca şi în cazul figurii lui Holmes, este faptul cădesfăşurarea intrigii revelă cum anume se descoperă în lumea reală lucrurilecare la început, cînd lumea încă se afla în starea de disiecta membra, fuseserădoar inventate de o minte strălucită. Şi, dacă de înfrîngere e vorba în cazul luiGuglielmo, cititorul capătă mai mult citind reflecţiile acestuia despreînfrîngerea sa, decît ar fi aflat dacă detectivul i-ar fi trîntit propria sa victorie,inexplicabilă şi puţin verosimilă, pe masă (cum ar fi făcut detectivul Marlowe).

Intriga acestui roman, îndrăznesc să spun, este epistemologică, iar Eco acreat un roman detectiv de ordin secund, aşa cum, în capitolele intitulate „TheScience of Deduction“ din primele sale două romane (.A Study in Scarlet, 1887;The Sign of Four, 1890), a încercat să facă şi: Arthur Conan Doyle. Numeletrandafirului este, din acest motiv, o corn- binaţie între ceva de felul luiSalammbâ a lui Flaubert (cu sugestii, înţ zona „ariilor“, din magia enumerărilorteologico-metafizice din La tentation de Saint Antoine) - acesta este romanulEvului Mediu; un amestec de semiotică medievală, asezonat cu întrebări şiexigenţe de ultimă oră, pus la lucru intr-un cadru epistemologic care îl evocăinconfundabil pe marele William Ockham, Doctorplusquam subtilis, acelVenerabilis Inceptor al tradiţiei scolastice — acesta este romanul „rizo-mului“medieval (există la Eco o referinţă explicită la Deleuze-Guattari); în fine,Numele trandafirului este structurat pe metafizica romanului poliţist, plin dereferinţe vizibile ori ascunse la aventurile lui Sherlock Holmes.

BmJOTECAJUQ X.UUR&ZA*

BACĂUinv. Hf

MWMÍB * ¡» m * w # » * * ® * * */* * * *