Nae Roxana

Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi - CARTEA A DOUA de Camil PETRESCU

-Tema razboiului-

“ Nu pot sa-mi dau seama de pierderi, pentru ca soldatii se culca toti pe unde gasesc, cand vin obuzele. Dupa ce trombele de pamant negru si fum se risipesc ii vezi cenusii, lungiti ici si colo, fara sa stii care sunt morti si care sunt numai culcati ca sa se fereasca de sparturi.

…Ne retragem scurt pe muchia rapii si tragem mereu, senin, fara sa stim ce ne asteapta. E un schimb viu de rapaieli si fasaituri, cand dau si eu, agitand mana, semnul retragerii. Acum pornesc iar spre noi. Pesemne ca plecarea noastra nu mai e insa conforma planului lor, pentru ca trasnetele de obuze se prabusesc acum in plutonul meu. Cadem cu sufletele rupte, in genunchi, ne aruncam jos, care cum putem, apoi alergam, coboram speriati, imprastiati, fara sa stim cati mai suntem, mai ales acoperiti de pamant si fum cum aratam acum. E o schimbare de sus in jos, ca si cand ar fi cazut tampla cerului si jumatate din privelisti s-ar fi rasucit ca intr-un ochi bolnav, ca intr-o oglinda, dintr-o dataintoarsa.

O intarziere intinsa, si pe urma alte suieraturi. Ne prabusim odata cu ele. Nervii plesnesc, pamantul si cerul se despica, sufletul a iesit din trup ca sa revina imediat, ca sa vedem ca am scapat. Nu indraznim totusi sa dezlipim obrazul de pamant.”

Partea a II-a romanului a fost considerată “Jurnalul de front”. Perpessicius observa că “romanul pe ambele fronturi, al amorului conjugal, şi al războiului, este un neîntrerupt marş, tot mai adânc, în conştiinţă”.

Pentru Ştefan Gheorghidiu, războiul rămâne “o experienţă definitivă”, pe care setea sa de autentic şi de absolut îl face să n-o ocolească. El afirmă că “drama războiului nu e numai ameninţarea continuă a morţii, cât această pemanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care cunoaşte altfel ceea ce cunoştea într-un anumit fel”.

Fortificatiile de pe Valea Prahovei erau doar “niste gropi cat cele pe care le fac, jucandu-se copiii in nisip”. Si, noteaza sarcastic autorul: “Despre Valea fortificata a Prahovei vorbea cu respect toata tara: parlamentul, partidele politice si presa Pentru Stefan Gheorghidiu, frontul este o experienta inedita.

Nae Roxana

Nae Roxana

“Obuzele nu-mi fac prea multa impresie, desi sunt foarte nervos. Sunt destul de putin numeroase. Capitanul are un cap de om necajit, care nu stie ce are sa faca, asa ca mine ieri. Probabil ca vom pune baioneta si vom navali ca la Bran. Un obuz nu explodeaza. Din fanfaronada, le declar camarazilor sacaiti ca artileria ungureasca e inofensiva si iau in brate obuzul, ca sa le arat ca are pulbere proasta. Toata lumea striga speriata la mine:- Astampara-te, Gheorghidiule ai innebunit?Capitanul se incrunta manios, ridica poruncitor mana.- Lasa, domnule, proiectilul jos.Din fanfaronada mereu, inmanusat, vin cu el in brate, cum as duce un copil infasat spre grupul lor. Sunt furiosi, se dau in laturi si racnesc la mine:- Fugi de-aci! Domnule capitan a innebunit.Cu o mutra ipocrita, de fata sireata:- Dar nu e nici un pericol Absolut nici un pericol.- Lasa-l jos, domnule, imi striga raspanditi.Il arunc jos, cum ai arunca, dupa ce ai privit-o, o sfecla si inghet si azi de nebunia mea, caci aruncat jos, izbindu-se, proiectilul putea face explozie.Cand ma intorc la camarazii mei inteleg toata nedelicatetea gestului meu. Stiu bine ca sunt un grup de oameni care si-au facut mai mult decat datoria si, acum cand scriu, stiu ca in afara de doua-trei exceptii, au fost poate cei mai de isprava ofiteri ai razboiului romanesc. Dar o expunere copilareasca si inutila le repugna , iar gestul meu nedelicat, subliniind o astfel de rezerva, din substraturi abia banuite, era de o indiscretie penibila.”

Imaginea războiului în acest roman este demitizată: nu sunt descrise bătălii şi atitudini eroice; sunt analizate, însă, stările sufleteşti ale combatantului, frica, superstiţia, laşitatea, panica. În loc de fapte măreţe, Ştefan Gheorghidiu observă încăierări neînsemnate, cadavre anonime, gesturi absurde.

Cu accente satirice şi ironice, Ştefan Gheorghidiu va sublinia: “pe front nu mai sunt acele tipuri pitoreşti de care e plină literatura”. Fundalul social este prezent şi în partea a doua a romanului, iar lui Ştefan Gheorghidiu nu-i scapă incapacitatea conducerii militare româneşti, slaba pregătire tactică a soldaţilor, proasta dotare militară, hrana mizeră, compusă din “mazăre cu gărgăriţe”.

Nae Roxana

“Acum salva de obuze, urland aprig peste capetele noastre, se prabuseste in mijlocul drumului, departe, in spatele meu, in plina coloana, ridicand, ca niste brazi, pamant negru. Oamenii fug in toate partile, ca o adunare in care a lovit trasnetul. Spre norocul lor, la dreapta, paraul mocirlos are un mal mai rapos, care ii poate ascunde de vedere. Se napustesc multi acolo. A doua salva de trasnete, spintecand naprasnic pe sus aerul, cade tot in drum si face alte patru morminte circulare. Nu mai zaresc decat cativa intarziati si pe aghiotantul regimentului, care fuge calare, in galop innebunit. Goana lui salveaza batalionul, caci inamicul, care de sus il vede alergand, s-a incapatanat sa-l vaneze si (poate crezandu-l ofiter superioR) trage toate salvele dupa el. Are totusi noroc sa ajunga la timp, dupa un damb, unde ii pierd urma. Soseaua crapa in explozii cumplite.”

In capitolul “Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”, sunt surprinse vizual şi auditiv momente de coşmar. Marşul este demenţial, totul devine halucinant, fiecare îşi aşteaptă clipa finală, textul cultivă apocalipticul. Zgomotul şi exploziile se proiectează ca nişte “cuie în timpane şi cuţite în măduva spinării”, iar imaginile dure se întâlnesc adeseori cu poezia de esenţă expresionistă. Sunt analizate în detaliu ecourile acestor orori în conştiinţa combatantului, ceea ce face din romanul lui Camil Petrescu “tot ce s-a scris mai subtil, mai frumos despre război” (George Călinescu).

Nae Roxana

“Drama razboiului nu e numai amenintarea continua a mortii, macelul si foamea, cat aceasta permanenta verificare sufleteasca, acest continuu conflict al eului tau, care cunoaste altfel ceea ce cunostea intr-un anumit fel.

Raman asa in valcelusa, cu lantul intreg de oameni plouat pana la piele, ros de tristete, cam jumatate de ceas. Oamenii privesc cu ingrijorare spre dreapta. "O sa ne ia pe flanc." Dar e o imposibilitate nimeni nu e pe flanc, nu se vede picior de inamic.Ai nostri trag in mod stupid, in sus, orbeste - dealtfel, nici nu vedem nimic. E o rapaiala asurzitoare.

Iata insa ca in stanga, in padure, reincep iar urletele batalioanelor noastre: "Inainte, inainte"

Drama lui Gheorghidiu se contopeste cu cea a camarazilor sai, panica, frica, lasitatea, groaza sunt descrise realist, sunt sentimente si incercari umane care-i infratesc. Scenele ce descriu retragerea, trecere prin “baraj” sunt memorabile.

Eroul nu inceteaza sa gandeasca, sa faca asociatii, chiar in aceste momente de apocalipsa. Ca un blestem, unul din ostasi silabiseste intruna: “Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu”. Notatiile sunt de un realism zguduitor.

Nae Roxana

“O mitraliera toaca, departe, dar loveste prea scurt. Ridica pamant si iarba, la vreo cincizeci de metri in fata mea. In padure strigatele romanesti au ramas in urma. Inamicul lucreaza tacut si automat ca o masina de precizie.

Capitanul comanda un foc spre padure in dreptul nostru, ca eventual sa lovim in flancul celor care, crede el, tin fata batalionului nostru. Protestez cu indarjire, caci am certitudinea ca tragem intr-ai nostri. Dar nu mai pot face nimic, focul s-a dezlantuit.Mai departe, nu mai mergem.”

Scriitorul noteaza elemente ale realitatii de razboi, elemente exterioare, el insusi privindu-se din exterior, ca un obiect. Notatia este lucida si de o mare autenticitate: viata oamenilor sta sub semnul hazardului si al animalitatii, a dorintei de supravietuire. Integrarea in colectivitatea frontului sporeste dramatismul. Oamenii se strang unii in altii... si autorul conchide: “Nu mai e nimic omenesc in noi”.

Nae Roxana

“ Fara sa-si dea seama de unde vin focurile, caci ar fi incremenit de groaza ca o statuie topita, a rasucit calul in loc si s-a asternut pamantului in fuga. Ploaia de gloante ridica praful soselei, cum ridica ploile de vara basici pe rau.

A disparut dupa colt.N-a lasat in urma decat o dara de sange. Si ma gandesc la glontul ratacit care vine de la doi kilometri, ca sa se infiga in pieptul vreunui predestinat. Cine l-o fi iubit atat?

Acum din marginea satului ne primesc salve repezite de focuri.Stiam ca are sa fie asa.Culc oamenii in porumb si nu mai stiu ce sa fac. Rationez infrigurat si disperat de serios”.

Frontul este o alta dimensiune a vietii, o experienta traita intens si concentrat in constiinta individului. Alteori, analiza se proiecteaza in interiorul sau; referindu-se la suferinta din cauza Elei, Stefan Gheorghidiu se simte detasat parca de sine si de tot ce a fost: “Acum totul e parca din alt taram, iar intre noi abia daca mai e firul de ata al gandului trecator”.

Nae Roxana

“La spitalul judetean din R. sunt intr-o rezerva cu un camarad de regiment, ranit la genunchi. Am carti de citit, dar rumoarea tacuta, de efluvii, a orasului nu-mi da liniste. Dupa o saptamana de dureri mari, pot iesi. “

Ranit si spitalizat, se intoarce in Bucuresti, acasa. Langa Ela, simte o instrainare definitiva. Gandeste detasat: “sunt obosit, mi-e indiferent chiar daca e nevinovata”.

Experienta razboiului a fost decisiva. Drama iubirii este acum intrata definitiv in umbra. Ii daruieste Elei casele de la Constanta, bani, lucruri personale: “Adica tot trecutul”.

Nae Roxana

Proza de factura subiectiva are drept caracteristici:

perspectiva narativa "faramitata", relativizata, memoria afectiva, naratiunea la

persoana I, luciditatea autoanalizei, anticalofilismul, introspectia (utilizata nu numai ca

mijloc de autocunoastere, ci si ca mijloc de cunoastere a celuilalat!),

constructia personajelor a caror identitate se construieste treptat, prin alcatuirea unor "dosare de existenta", dar si autenticitatea definita ca identificare a actului de creatie cu realitatea vietii.

Romanul psihologic/de analiza are drept obiect

investigarea detaliata a vietii interioare,

observarea psihologica, este scris de obicei la

persoana I (perspectiva narativa subiectiva), pentru ca pune accent pe descrierea starilor sufletesti, a problemelor de constiinta sau chiar patrunderea in zonele obscure ale inconstientului.