1

Cuprins

Lista figurilor............................................................................................................................. 3

Introducere ................................................................................................................................ 4

Capitolul 1. Influenţa factorilor naturali şi a factorului antropic asupra utilizării terenurilor . 5

1.1. Poziţie geografică. Limite ............................................................................................... 5

1.2. Factorul geologic ............................................................................................................ 6

1.2.1. Fundamentul platformei ............................................................................................. 6

1.2.2. Cuvertura de platformă .............................................................................................. 6

1.3. Factorul morfologic ........................................................................................................ 8

1.3.1. Consideraţii generale ................................................................................................ 8

1.3.2. Factori genetici ......................................................................................................... 9

1.3.3. Indici morfometrici .................................................................................................... 9

1.3.3.a. Hipsometria ......................................................................................................... 9

1.3.3.b. Declivitatea reliefului ........................................................................................ 11

1.3.3.c. Expoziţia versanţilor .......................................................................................... 12

1.3.4. Tipuri genetice de relief ........................................................................................... 13

1.3.4.a. Relief structural ................................................................................................. 13

1.3.4.b. Relief sculptural ................................................................................................ 14

1.3.4.c. Relief de acumulare ........................................................................................... 15

1.4. Factorul climatic .......................................................................................................... 15

1.4.1. Temperatura aerului ................................................................................................. 16

1.4.2. Precipitaţiile atmosferice .......................................................................................... 16

1.4.3. Vânturile .................................................................................................................. 16

1.5. Factorul hidrografic ..................................................................................................... 16

1.5.1. Resursele hidrogeologice ......................................................................................... 17

1.5.2. Resursele de apă de suprafaţă ................................................................................... 17

1.6. Factorul biologic .......................................................................................................... 18

1.7. Factorul pedologic ....................................................................................................... 19

1.7.1. Principalele clase, tipuri şi subtipuri de sol .............................................................. 19

1.8. Factorul antropic .......................................................................................................... 21

Capitolul 2. Analiza spaţio-temporală a modului de utilizare a terenurilor ............................. 22

2.1. Aspecte introductive şi metodologice ........................................................................... 22

2.2. Modul de utilizare a terenului până în 1990................................................................ 23

2.2.1. Terenuri agricole...................................................................................................... 23

2.2.2. Terenuri cu folosinţă neagricolă ............................................................................... 25

2.3. Dinamica modului de utilizare a terenurilor după 1990 ............................................. 26

2

2.4. Raporturi între relief şi utilizarea terenurilor ............................................................ 32

2.4.1. Distribuţia categoriilor de utilizare a terenurilor pe clase de altitudine ...................... 32

2.4.2. Distribuţia categoriilor de utilizare a terenurilor pe clase de pantă ............................ 36

2.4.3. Distribuţia claselor de orientare în cadrul categoriilor de utilizare a terenurilor ........ 40

Concluzii .................................................................................................................................. 43

Bibliografie .............................................................................................................................. 45

3

Lista figurilor

Fig.1.1. Poziţia geografică a zonei Bucium în cadrul judeţului Iaşi 5

Fig.1.2. Secţiune geologică prin Dealul Repedea (după Ionesi L., 1994) 7

Fig.1.3. Nivelul de calcar oolitic în partea nord-vestică a Dealului Repedea 8

Fig.1.4. Repartiţia procentuală pe trepte hipsometrice 10

Fig.1.5. Ponderea suprafeţelor pe clase de pantă 11

Fig.1.6. Ponderea suprafeţelor de teren în funcţie de orientarea versanţilor 12

Fig.1.7. Ravenă în bazinul pârâului Pietrăria 14

Fig.1.8. Rendzină pe platoul Repedea 19

Fig.2.1. Structura procentuală a fondului funciar (1985) 23

Fig.2.2. Drum de exploatare în serpentină (extras de pe ortofotoplan) 25

Fig.2.3. Structura procentuală a fondului funciar (2005 - 2006) 26

Fig.2.4. Modificări ale modului de utilizare a terenurilor între anii 1985 - 2006 28

Fig.2.5. Extinderea viţei de vie în 1985 (stânga) şi 2005-2006 (dreapta) 29

Fig.2.6. Extinderea construcţiilor în 1985 (stânga) şi 2005 - 2006 (dreapta) 29

Fig.2.7. Extinderea păşunilor în 1985 (stânga) şi 2005 - 2006 (dreapta) 30

Fig.2.8. Suprafaţa ocupată cu păduri în 1985 (stânga) şi 2005 - 2006 (dreapta) 31

Fig.2.9. Suprafaţa ocupată cu livezi în 1985 (stânga) şi 2005 - 2006 (dreapta) 31

Fig.2.10. Modul “tradiţional” de cultură pe direcţia deal-vale (extras de pe ortofotoplan) 35

4

Introducere

Lucrarea de faţă este structurată pe 3 capitole şi are ca obiect dinamica modului de

utilizare a terenurilor în zona Bucium, Iaşi.

Abordarea acestui subiect se impune datorită modificărilor intervenite în modul de

utilizare a terenurilor, după anii ’90, odată cu desfiinţarea sistemului agricol centralizat, şi pentru

a evidenţia lacunele în folosirea actuală a fondului funciar.

Studiile privind utilizarea terenurilor se efectuează în cadrul Geografiei umane şi, în

special, în cadrul Geografiei agriculturii (fondul funciar, utilizarea terenurilor agricole) şi a

Geografiei aşezărilor umane (terenurile intravilane). Această direcţie de cercetare este încă în

proces de formare, mai ales sub influenţa Sistemelor Informaţionale Geografice.

Hărţile din prezenta lucrare sunt realizate în exclusivitate cu ajutorul programului

TNTMips v.6.9. Baza cartografică şi digitală a constat în:

- Planuri topografice L 35-32-C-a si L 35-32-C-b, la scara 1:25000, ediţia 1985, proiecţia

Gauss Krüger;

- Ortofotoplanuri din anii 2005 – 2006, la scara 1:50001;

- Harta pedologică, scara 1:200000, foaia 14- Iaşi.

Pentru caracterizarea reliefului s-au realizat o serie de hărţi tematice, precum harta

hipsometrică, harta expoziţiei terenului, harta înclinării terenului, umbrirea terenului, folosind ca

sursă de informaţie harta topografică la scara 1:25.000. Clasificarea informaţiei de tip raster s-a

realizat cu ajutorul SML (Spatial Manipulation Language).

Identificarea tipurilor de folosinţă s-a făcut pe baza planurilor topografice, scara 1:25000,

şi a ortofotoplanurilor ce au scara de referinţă 1:5000. Din formatele vector am exportat, prin

interogare manuală, tabelele de tip Polystats, pentru obţinerea datelor cantitative.

1 Sursa: www.ancpi.ro

5

Capitolul 1. Influenţa factorilor naturali asupra utilizării terenurilor

Factorii naturali sunt reprezentaţi prin geologie, relief, climă, hidrologie, vegetaţie şi sol

şi pot fi restrictivi sau permisivi în alegerea categoriilor de utilizare a terenurilor.

1.1. Poziţie geografică. Limite

Arealul studiat este situat în zona de contact dintre extremitatea sud-estică a Câmpiei

Moldovei şi cea nord-estică a Podişului Central Moldovenesc. Acest contact este reprezentat de

puternica denivelare a Coastei Iaşului.

Zona Bucium se extinde de o parte de şi alta a drumului naţional 24 şi este limitat de

Şesul Bahluiului în nord, satul Vlădiceni la est, satul Hlincea la vest şi satul Păun la sud. Arealul

studiat are o suprafaţă de 1719.72 ha.

Fig.1.1. Poziţia geografică a zonei Bucium în cadrul judeţului Iaşi

6

1.2. Factorul geologic

Specificul geologic al zonei studiate (înclinarea stratelor, prezenţa depozitelor argiloase)

are implicaţii în dinamica utilizării terenurilor datorită activării proceselor gravitaţionale în urma

utilizării necorespunzătoare a terenurilor. Extinderea construcţiilor în defavoarea plantaţiilor viti-

pomicole contribuie la degradarea terenurilor mai ales pe fruntea de cuestă care necesită

investiţii mari pentru lucrări antierozionale.

Zona Bucium este amplasată în partea central-estică a celei mai vechi unităţi de platformă

de pe teritoriul României, Platforma Moldovenească, consolidată în Proterozoicul Mediu.

1.2.1. Fundamentul platformei

Fundamentul reprezintă etapa de labilitate tectonică în care au avut loc procese de

sedimentare, magmatice şi metamorfice finalizate cu formarea unui sistem orogenic.

Astfel, soclul platformei este alcătuit din şisturi cristaline de vârstă precambriană,

puternic cutate şi metamorfozate, în timpul orogenezei huroniene, şi străbătute de intruziuni

granitice.

Fundamentul cade în trepte spre Vest şi Sud, spre Orogenul Carpatic. Din acest motiv el

se găseşte la adâncimi diferite, plecând de la 950 de metri la Todireni (Botoşani), la 1121 de

metri la Nicolina (Iaşi) şi ajungând la mai mult de 3500 de metri în lungul văii Siretului. Datele

de foraj mai arată faptul că fundamentul apare la zi la est de Prut, în Masivul Azovo-Podolic,

însă pe teritoriul României nu aflorează în nici un punct. ( Ionesi L., 1994)

1.2.2. Cuvertura de platformă

Cuvertura corespunde etapei de stabilitate tectonică în care s-au manifestat doar mişcări

epirogenetice pozitive şi negative. Evoluţia geotectonică a Globului şi paleoclimatică au

determinat trei mari cicluri de transgresiune şi regresiune marină, corespunzătoare megaciclurilor

de sedimentare în care s-au format depozitele cuverturii.

După o etapă îndelungată de peneplenizare, începând cu Silurianul, peste soclu se depun,

cvasiorizontal şi discordant, roci sedimentare necutate, cele mai importante fiind cele din ultimul

ciclu, Badenian Superior-Meoţian.

7

Sevastos R. (1912), David M. (1922), Tufescu V. (1940), Macarovici N. (1948,1955),

Jeanrenaud P. (1961) sunt printre primii cercetători care au studiat geologia Podişului Moldovei

şi implicit a împrejurimilor Iaşului, ajungând la concluzia că depozitele geologice de pe Coasta

Iaşului aparţin Sarmaţianului. Din cele patru subetaje2, Buglovian, Volhinian, Basarabian şi

Chersonian, zona Bucium se integrează Sarmaţianului mediu, cu depozite geologice basarabiene

înclinate NV-SE, ca urmare a retragerii Mării Sarmatice spre această direcţie.

Cercetările geologice sintetizate în

lucrări elaborate de cei amintiţi mai

sus, scot în evidenţă trei orizonturi -

inferior, mediu şi superior. Conform

profilului geologic întocmit de Ionesi

L., 1994 (fig.1.2.), orizonturile

Basarabianului se succed astfel:

a) În orizontul inferior domină un

litofacies neritic de larg cu

acumulare de pelite, denumit

“argilele cu Cryptomactra” (L.

Ionesi et al.,1996) interceptate în

toate forajele din zona oraşului Iaşi.

Fig.1.2. Secţiune geologică prin Dealul Repedea (după Ionesi L., 1994)

b) Orizontul mediu al Basarabianului prezintă la partea inferioară o succesiune de argile

nisipoase şi siltite, urmată de “nisipurile de Bârnova”. În continuare apare un banc omogen de

calcare oolitice3 cu Mactra podolica, cu o grosime de 3-5 m, denumite de către Cobălcescu Gr.

(1862), “calcariul de Răpidea”, care are o întindere de cca 3000 kmp. Prezenţa sa constituie un

reper important în structura monoclinală a regiunii Coastei Iaşilor, înscriindu-se în peisaj printr-

un relief caracteristic (fig.1.3).

2 Ionesi Bica (1986) – Asupra Sarmaţianului şi subdiviziunile sale, Anuar. Muz. Şt. Nat. ( Geol.-Geogr.),

vol.5, 1980-1942, pg. 59-82, Piatra Neamţ.

3 “calcar de precipitaţie în domeniul marin, rocă fin granulară, alcătuită din boabe carbonatice mici,

cimentate” (Donisă I., Boboc N., Ioniţă I., 2009)

8

c) În Basarabianul superior,

peste calcarul de Repedea, se

depun “nisipurile şi gresiile de

Şcheia” cu o grosime de 10-15

metri. Calcarul oolitic nu poate fi

separat de nisipurile de Şcheia şi

are o grosime de 25 metri.(Ionesi

L., 1994). Depozitele sarmaţiene

fac parte din clasa argilelor

plastic-vâscoase, constituind

terenuri ce necesită măsuri

specifice de fundare.

Fig.1.3. Nivelul de calcar oolitic în partea nord-vestică a Dealului Repedea

1.3. Factorul morfologic

1.3.1. Consideraţii generale

Influenţa reliefului asupra modului de utilizare a terenurilor rezultă, în mare parte, din

caracteristicile sale morfometrice – altitudine, declivitate, grad de fragmentare. Astfel, odată cu

creşterea valorilor acestor indicatori se observă o diminuare a ponderii construcţiilor, şi creşterea

ponderii plantaţiilor viti-pomicole şi a pădurii, întrucât relieful determină folosinţe obligatorii, fie

pentru protecţia resurselor de sol, fie pentru stabilitatea versanţilor.

Relieful Podişului Moldovei a reprezentat o preocupare permanentă şi a fost studiat în

amănunt de către Băcăuanu V. (1958, 1967, 1968, 1973, 1980) alături de Martiniuc C. ( 1968,

1982), iar mai recent se remarcă cercetările efectuate de către Ionesi L. şi Barbu N. (1996), Ioniţă

I. (2000) şi Patriche C. (2005).

Amplasată în zona de contact a Câmpiei Moldovei cu Podişul Central Moldovenesc, zona

Bucium se situează chiar pe Coasta Iaşului, care alături de rama vestică a Câmpiei Moldovei,

formează Coasta Moldavă (cf. Sârcu. I, 1956). Denumire dată de Mihai David4, Coasta Iaşilor

4 1940 – Relieful Coastei Iaşilor şi problemele pe care le ridică sub raportul geomorfologic şi

antropogeografic, Instit. de arte grafice “Brawo”, Iaşi.

9

este cea mai impresionantă şi mai citată cuestă din literatura de specialitate, având cea mai

evoluată frunte cuestă care se desfăşoară pe direcţia E-V, între localităţile Tomeşti – Mogoşeşti –

Voineşti – Horleşti – Sineşti – Strunga, pe o lungime de cca 100 km şi cu o adâncime a

fragmentării care depăşeşte 200 m.

1.3.2. Factori genetici

Potrivit Ionesi L. si Barbu. N (1996), geneza Câmpiei Moldovei, deci implicit şi a Coastei

Iaşului, este rezultatul unui complex de factori geotectonici, paleogeomorfologici şi denudativi.

Astfel, factorul iniţial l-a reprezentat procesul de înălţare diferenţiată a Platformei

Moldoveneşti, mai accentuată în nord-vest şi mai redusă în sud-est, teorie susţinută de David M.

(1940) şi Tufescu V. (1940).

Factorul paleogeomorfologic explică contrastul altitudinal mare dintre podiş şi câmpie,

relieful coborât al Câmpiei Moldovei datorându-se “moştenirii sale din etapa submarină,

corespunzătoare ariei de mare adâncime a acumulării argilelor cu Cryptomactra, deosebită de

faciesul arenitocalcaros de mică adâncime a ramei înconjurătoare” 5.

Sârcu (1956) şi Băcăuanu (1968) susţin teoria conform căreia geneza Câmpiei Moldovei

s-ar datora exclusiv proceselor fluviodenudaţionale ce au acţionat pe roci friabile, mai puţin

rezistente faţă de cele ale subunităţilor vecine.

1.3.3. Indici morfometrici

1.3.3.a. Hipsometria

Clasificând Modelul Numeric al Terenului (MNT) şi alegând o legendă adecvată, prin

utilizarea SML (Spatial Manipulation Language) rezultă harta hipsometrică pe care am

clasificat-o în opt trepte hipsometrice, pentru a evidenţia diferenţierile altitudinale.

5 Ionesi L., Barbu N. (1996) - Consideraţii asupra genezei Câmpiei Moldovei, Studii şi cercetări de

geografie, T. XLIII, pg. 23-31, Editura Academiei Române, Bucureşti, pg.24.

10

Analizând harta hipsometrică rezultată, se observă prezenţa a două trepte mari: una înaltă,

sub formă de dealuri şi platouri, uşor înclinate spre sud-est, şi alta mai joasă, reprezentată de

Şesul Bahluiului şi al Vămăşoaiei. Colinele sunt separate de văi scurte cu şesuri înguste, parţial

inundabile şi mlăştinoase.

Ponderea suprafeţelor pe clase de altitudine este ilustrată în graficul alăturat.

Fig.1.4. Repartiţia procentuală pe trepte hipsometrice

Altitudinile mai mici de 50 m ocupă o suprafaţă de 6,78 % din arealul studiat, ce revine

Şesului Bahluiului.

Înălţimile cuprinse între 50 şi 100 m ocupă o suprafaţă importantă (504,60 ha)

reprezentată de valea Vămăşoaiei.

Altitudinile cuprinse între 100 şi 150 m, cu 29,35 % au cea mai mare extindere în cadrul

zonei studiate şi sunt reprezentate de versanţi şi dealuri joase şi culmi interfluviale de o parte şi

de alta a văii Vămăşoaiei.

Începând cu treapta altitudinală dintre 150 - 200 m se observă cum repartiţia altitudinilor

mari scade în mod constant de la nord la sud, până pe platoul Repedea, cu altitudini de peste 350

m, acesta ocupând 25,44 ha pe teritoriul studiat.

Înălţimile absolute sunt de 371 m pe Dealul Repedea şi circa 31 m pe şesul Bahluiului,

deci relieful este caracterizat printr-o mare energie de relief.

11

1.3.3.b. Declivitatea reliefului reprezintă unul din cei mai importanţi parametri morfometrici, cu

utilitate deosebită, teoretică, dar mai ales practică, îndeosebi în ceea ce priveşte utilizarea

terenurilor şi amenajarea teritoriului.

Fig.1.5. Ponderea suprafeţelor pe clase de pantă

Harta declivităţii reliefului a fost realizată pe baza aceleiaşi metodologii ca şi harta

hipsometrică, având ca punct de plecare Modelul Numeric al Terenului. Având în vedere relieful

colinar al zonei studiate, cu altitudini relativ joase (sub 400 m), am optat pentru următoarele 7

intervale de pantă:

< 1º, 1º - 3º, 3º - 5º, 5º - 10º, 10º - 15º, 15º - 25º, > 25º.

Remarcăm faptul ca pantele mici, sub 1º ocupă o suprafaţă restrânsă (6,17 %) regăsindu-

se în cuprinsul Şesului Bahluiului. Pantele de 1º - 3º (10,05 %) ocupă periferia luncilor şi platoul

Repedea. Declivităţile cuprinse între 3º şi 5º (14,54 % ) caracterizează versanţii mai slab

înclinaţi. Intervalul de pantă cuprins între 5º şi 10º este cel mai extins şi cuprinde versanţii

culmilor mai înalte. Pantele cuprinse între 10º - 25º şi peste 25º cumulează 22,06% din suprafaţa

zonei studiate şi se constituie în versanţi abrupţi.

Pantele accentuate contribuie alături de friabilitatea litologică şi vechea defrişare a

învelişului forestier protector, la declanşarea unor intense procese denudative (eroziune, ravenare

torenţială, alunecări de teren).

12

1.3.3.c. Expoziţia versanţilor

Orientarea versanţilor reprezintă un indicator important, mai ales în modul de amplasare al

arealelor locuite şi al tipurilor de culturi pretabile zonei respective.

Din punct de vedere cantitativ, în graficul de mai jos se poate urmări distribuţia

procentuală a diferitelor orientări.

Fig.1.6. Ponderea suprafeţelor de teren în funcţie de orientarea versanţilor

Analizând modul de orientare al versanţilor, putem spune că datorită unui procentaj de

46,29 % al terenurilor cu expunere spre vest şi nord-vest, rezultă un grad ridicat de favorabilitate

pentru activităţile umane şi pentru agricultură, având în vedere că vânturile de nord-vest

transportă aer umed care favorizează căderea precipitaţiilor atmosferice şi posibilitatea de

depoluare a atmosferei urbane şi de alimentare a reţelei hidrografice.

13

1.3.4. Tipuri genetice de relief

Luând în considerare modul în care au acţionat factorii externi şi rezultatul interacţiunii

acestora cu factorii interni (geologici), în zona Bucium se pot distinge atât forme de relief

structural cât şi forme sculpturale. La acestea se adaugă relieful de acumulare rezultat în urma

depunerii unor cantităţi importante de materiale la contactul versanţilor cu şesul.

1.3.4.a. Relief structural

Formele de relief structural din arealul studiat sunt condiţionate atât de structura

monoclinală a depozitelor sarmaţiene cât şi de eroziunea pe bază de facies petrografic.

Structura monoclinală imprimă reliefului o pronunţată asimetrie ilustrată de platouri,

culmi şi versanţi prelungi atunci când suprafaţa lor este concordantă cu înclinarea stratelor, ori cu

coaste abrupte şi denivelări accentuate când eroziunea se produce la capătul stratelor.

Caracterul selectiv al denudaţiei rezultă din păstrarea unui orizont de roci mai dure la

partea superioară a depozitelor sarmatice, pe baza căruia a rămas în relief platoul structural

Repedea, formă de relief asemănătoare celor formate pe strate orizontale.

Caracteristice structurii monoclinale, sunt văile subsecvente sau ortoclinale care creează

cele mai tipice forme de relief structural. Râul Bahlui a sculptat pe cursul său inferior o vale de

acest tip, cu profil transversal asimetric, zona Bucium fiind amplasată chiar pe fruntea de cuestă

de pe dreapta văii Bahluiului.

Conform Băcăuanu V. (1968), noţiunea de cuestă a fost introdusă în literatura de

specialitate de către William Morris Davis, la începutul secolului al XX-lea. Acesta considera

cuesta, o formă de relief complexă, alcătuită din două elemente principale: fruntea abruptă,

orientată invers înclinării stratelor geologice şi reversul, suprafaţă conformă cu structura.

O altă categorie de văi, a căror evoluţie şi caractere sunt condiţionate de structură, sunt

cele obsecvente, aşa cum este valea Vămăşoaiei. Aceasta are o direcţie contrară înclinării

stratelor geologice, fiind orientată aproximativ SE-NV. Valea Vămăşoaiei este mai slab

dezvoltată, prezentându-se sub forma unui bazin torenţial scurt, cu profil transversal simetric,

îngust şi pante accentuate care fragmentează fruntea de cuestă.

14

Relieful de cueste interesează problema dinamicii utilizării terenurilor prin faptul că

terenurile accidentate situate pe fruntea de cuestă necesită investiţii mai mari pentru lucrări

antierozionale.

1.3.4.b. Relief sculptural

Dezvoltarea acestui tip de relief este cauza factorilor externi, în special a reţelei

hidrografice şi a proceselor de versant, la care se adaugă existenţa rocilor sedimentare moi.

Cele mai frecvente procese deluviale care creează un microrelief specific sunt eroziunea

areolară (spălarea), eroziunea liniară (torenţială), surpările şi mai ales alunecările de teren.

Fără a genera forme specifice de relief şi fără a fi

prea evidentă ca mod de manifestare, eroziunea

areolară este răspunzătoare totuşi de înlăturarea

orizontului superior al solului de pe suprafeţele

neacoperite cu vegetaţie. Scurgerea organizată a

apei conduce la o eroziune liniară, responsabilă de

creearea unor ogaşe, rigole şi chiar ravene

(fig.1.7). Evoluţia acestor microforme de relief

este de obicei înceată însă torenţii, destul de

răspândiţi în această zonă de contact a Coastei

Iaşului, necesită lucrări hidroameliorative.

Fig.1.7. Ravenă în bazinul pârâului Pietrăria

Procesele de versant cu cele mai însemnate implicaţii practice sunt alunecările de teren,

care au cauze multiple printre care:

o impermeabilitatea argilelor favorizează acumularea unor ape freatice bogate în

formaţiunile acoperitoare;

o caracteristicile morfometrice: energia de relief depăşeste 200 m şi înclinarea versanţilor

cuprinsă între 10 – 25 º depăşeşte 20% din teritoriu;

o climatul temperat - continental cu nuanţe excesive, cu mari variaţii termice şi mai ales

regimul neuniform al precipitaţiilor cu o menţiune pentru ploile torenţiale;

o stratele acvifere cu mari fluctuaţii de debit datorate frecventelor alternanţe de perioade

ploioase şi secetoase;

15

o intervenţia antropică, prin înlăturarea treptată a vegetaţiei şi supraîncărcarea terenurilor

cu construcţii, vibraţiile traficului urban, executarea unor săpături pe versanţi.

Alunecările de teren din zona Bucium şi împrejurimile acestuia sunt alunecări vechi,

foarte adânci, de peste 20 m, în trepte6 şi stabilizate printr-o utilizare adecvată a terenului prin

plantaţii de vii şi livezi.

1.3.4.c. Relief de acumulare

Cel mai tânăr relief de acumulare, de vârstă holocenă, este reprezentat de şesul aluvial al

Bahluiului şi lunca Vămăşoaiei.

Cu o evoluţie în plină dezvoltare, luncile sunt cele mai joase trepte de relief, relativ plane

şi în mare parte inundabile. Însă, în urma regularizării albiei şi utilizării raţionale a terenurilor,

luncile oferă omului spaţii favorabile amplasării construcţiilor, aşa cum este cazul şesului

Bahluiului care în prezent indică o tendinţă de transformare într-o terasă de luncă7, inundată

numai în mod cu totul excepţional.

1.4. Factorul climatic

Factorul climatic are un rol determinant în dezvoltarea agriculturii, formarea suprafeţelor

acvatice, amplasarea aşezărilor umane, diferenţierea zonelor de vegetaţie. Zona Bucium are, în

ansamblu, condiţii climatice favorabile pentru toate categoriile de terenuri.

Datorită poziţiei sale geografice, caracteristicilor reliefului şi influenţelor maselor

anticiclonale atlantice şi siberiene, clima zonei studiate are un caracter temperat-continental cu

nuanţe excesive exprimate prin ierni friguroase până la geroase şi veri călduroase până la

caniculare, ambele sezoane cu umiditate redusă.

Elena Erhan publică numeroase articole referitoare la valorile şi regimul elementelor

climatice la nivelul oraşului Iaşi (1965, 1968, 1971) a căror sinteză este publicată în anul 19798.

6 Martiniuc C., Băcăuanu V. (1982) – Deplasările de teren din municipiul Iaşi şi împrejurimi, Buletinul

Societăţii de Ştiinţe Geografice, vol. VI, Bucureşti.

7 Martiniuc C., Băcăuanu V. (1968) – Harta geomorfologică a oraşului Iaşi, An. Şt. ale Univ. “Al. I.

Cuza” Iaşi, Tomul XIV.

8 Erhan Elena (1979) – Clima şi microclimatele din zona oraşului Iaşi, Editura Junimea, Iaşi

16

1.4.1. Temperatura aerului

Cea mai mare parte a zonei Bucium cade sub influenţa climei din stepa Jijiei care poate fi

caracterizată prin datele Staţiunii meteorologice Iaşi. Astfel, temperatura aerului la Iaşi indică o

medie anuală de 9,4º C, scăzând odată cu creşterea altitudinii. Dăunătoare sunt însă

temperaturile negative sub - 20º C, repetabile în medie din 3 în 3 ani, riscante deci pentru viile

neprotejate iarna.

1.4.2. Precipitaţiile atmosferice

Media anuală a precipitaţiilor atmosferice este de 533,7 mm/an, cu maximum în mai-

iunie şi minimum în august-septembrie, regim pluviometric ideal pentru normala dezvoltare

vegetativă şi deplina maturare a strugurilor viţei de vie şi pentru necesităţile termice ale plantelor

de cultură. În proporţie de 70% ele cad sub formă de ploaie, cu excepţia intervalului din ultima

decadă a lunii noiembrie, până în ultima decadă a lunii martie, când se înregistrează 34 - 42 zile

cu ninsoare.

1.4.3. Vânturile cele mai frecvente sunt cele din nord-vest şi nord care aduc precipitaţii

atmosferice abundente, precum şi cele din est şi sud-est care dau stări de vreme secetoasă cu

diferenţe mari de temperatură vara şi iarna datorită gradului de continentalism.

Dintre fenomenele hidrometeorologice, îngheţul târziu şi bruma timpurie încep de la 15

septembrie şi apar până la mijlocul lunii mai, acţiunea lor negativă resimţindu-se mai mult pe

fundul văilor.

1.5. Factorul hidrografic

Reţeaua de drenaj este un factor important ce influenţează modul de utilizare a terenurilor

prin gradul de asigurare cu resurse de apă.

Situată în bazinul râului Bahlui, la contactul dintre Câmpia Moldovei şi Podişul Central

Moldovenesc, zona Bucium prezintă un potenţial hidric variat alcătuit din ape subterane şi ape de

suprafaţă.

17

1.5.1. Resursele hidrogeologice constau în ape subterane de adâncime, înmagazinate în

depozitele siluriene şi tortoniene, interceptate de forajele executate la fabrica Ţesătura-Socola, în

1927, în Şesul Bahluiului, la peste 320 m adâncime9.

În ceea ce priveşte apele dulci, în arealul studiat se găsesc următoarele categorii de strate

acvifere freatice:

a) stratele acvifere de la baza acumulativului din şesurile râurilor Bahlui şi Vămăşoaia,

care se află la adâncimi cuprinse între 0-7 m. Deşi pe alocuri umede şi parţial inundate de

scurgerea neorganizată a apei pe versanţi, şesurile sunt terenuri bune atât pentru culturile agricole

cât şi pentru construcţii. În urma regularizării albiei, şesul Bahluiului este doar în mod

excepţional inundat.

b) stratele de ape freatice înmagazinate în depozitele deluviale de pe versanţi, ape

situate la adâncimi care variază între 0-10 m, cu rol important în dinamizarea alunecărilor de

teren. Aceste terenuri instabile nu sunt propice construcţiilor şi necesită lucrări hidrotehnice de

drenare a apei şi consolidarea versanţilor.

c) rezervele apreciabile de apă de la baza orizontului de calcare sarmatice din Dealul

Repedea, la altitudini de peste 300 m. Aceste ape apar sub formă de izvoare permanente, captate.

Conform cercetărilor10

, captarea de la Repedea obţine un debit de 8,2 l/s, alimentând zona

Bucium cu apă potabilă şi contribuind în acelaşi timp la evitarea reactivării alunecărilor de teren

din zonă.

1.5.2. În ceea ce priveşte resursele de apă de suprafaţă, arealul studiat este traversat de la

nord la sud de pârâul Vămăşoaia, afluentul pe care îl primeşte râul Bahlui pe dreapta. Pârâul

Vămăşoaia are o lungime de 12 km, o suprafaţă a bazinului de 35 km² şi primeşte pe stânga

pârâul Pietrăria.

9 Schram Maria, Pantazică Maria, Martiniuc C. ( 1977) - Aspecte hidrogeologice din zona municipiului

Iaşi şi împrejurimi, extras din An. Şt. ale Univ. “Al. I.Cuza”, Iaşi, secţ. II, Geografie, Tomul XXIII, Iaşi.

10 Shram Maria, Erhan Elena (1978) – Contribuţii la cunoaşterea potenţialului natural al teritoriului

municipiului Iaşi, cu unele implicaţii de ordin practic, extras din An. Şt. ale Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi,

Secţia II b, Tomul XXIV, Iaşi.

18

Datorită lucrărilor hidrotehnice pe cursul Bahluiului şi rectificării şi adâncirii albiei

minore a Vămăşoaiei, inundaţiile catastrofale din vara anului 193211

sunt prea puţin probabile de

a se mai produce.

Resursele hidrice, de suprafaţă şi de adâncime, sunt suficiente cantitativ şi calitativ atât

pentru necesităţile rezidenţilor cartierului cât şi cele ale plantelor de cultură şi a plantaţiilor viti –

pomicole, cu excepţia perioadei iulie – septembrie când secetele prelungite determină un deficit

de umiditate.

1.6. Factorul biologic

Vegetaţia naturală a contribuit la formarea solurilor, oferindu-le o anumită fertilitate şi

utilizare în prezent. Vegetaţia constituie pe mari suprafeţe ea însăşi o formă de utilizare a

terenului.

În arealul studiat, vegetaţia se prezintă etajat, de la stepă, la silvostepă şi pădure.

Vegetaţia de stepă este în mare parte sărăcită în specii, degradată prin păşunat şi

activităţi umane. Pe alocuri mai pot fi întâlnite însă speciile caracteristice: colilia, pirul crestat,

păiuşul.

Silvostepa este caracterizată de prezenţa aceloraşi elemente ierboase şi prin pâlcuri de

pădure alcătuite din gorun, stejar, tei, carpen. Plantaţia Căpriţa - Bucium însă este alcătuită

numai din arborete pure de salcâm şi pin, acoperind şi stabilizând versantul bahluian Căpriţa –

Bucium - Bălan.

Etajul forestier este cantonat pe masivul deluros Repedea – Păun la altitudini de peste

250 m. El corespunde subetajului cvercineelor şi subetajului fagului, ambele intens “carpinizate”

şi “teizate” 12

. Subetajul cvercineelor extins între 200 - 300 m, pe soluri cenuşii, este format din

păduri de şleau, în care stejarul, gorunul şi carpenul se asociază frecvent cu teiul.

Subetajul fagului urmează la peste 300 m, pe sol brun luvic.

11

Pantazică Maria (1974) – Hidrografia Câmpiei Moldovei, Editura Junimea, Iaşi.

12 Mititelu D., Viţelariu Gh. (1967) – Caracterul florei şi vegetaţiei împrejurimilor oraşului Iaşi, extras

din An. Şt. ale Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi, Tomul XIII, Fasc.1.

19

În ceea ce priveşte vegetaţia de buruieni dăunătoare plantaţiilor multi-anuale menţionăm:

trestia de câmp, pirul gros, mohorul verde, pirul târâtor, obsiga.

1.7. Factorul pedologic

De sol depinde nu numai folosinţa terenului, ci şi alegerea culturilor agricole, precum şi

lucrările agricole curente, de ameliorare, prevenire a degradării prin cultivare, natura şi cantitatea

fertilizatorilor necesari, deci întreaga tehnologie agricolă.

Deşi scara utilizată (1:200.000) nu permite un grad ridicat de aprofundare a informaţiilor,

consider că harta solurilor poate oferi o imagine completă asupra repartiţiei principalelor tipuri

de soluri din zona Bucium.

Solurile zonale se etajează şi ele corespunzător etajării morfo-bio-climatice, de la

cernoziomurile tipice ale stepei, în părţile mai joase ale reliefului, la cernoziomurile cambice sau

argice ale silvostepei, urmate la peste 250 m de soluri cenuşii sau brune.

1.7.1. Principalele clase, tipuri

şi subtipuri de sol

a) Cernisolurile sunt reprezentate

prin subtipurile cernoziom tipic,

cambic şi argic, dar şi faeoziom

tipic şi rendzine, acesta din urmă

pe areale mai modeste, pe

aflorimentele de calcare de pe

platoul Repedea (fig.1.8.).

Fig.1.8. Rendzină pe platoul Repedea

În cartierul Bucium, cernoziomul tipic, cu o fertilitate ridicată, apare pe un areal destul de

restrâns pe o vale din bazinul Vămăşoaiei.

În zona de trecere de la vegetaţia de stepă la cea de pădure, solurile cu o răspândire mare

sunt cernoziomurile cambice, formate pe un relief slab înclinat. La altitudini ceva mai ridicate şi

odată cu creşterea cantităţii precipitaţiilor, procesul de cambizare este înlocuit de cel de levigare,

apărând cernoziomurile argice.

Culmile care depăşesc 150 m intră în etajul fito-climatic al pădurilor de şleau (querceto-

carpinete) cu soluri cenuşii de pădure sau faeoziomuri (cf. SRTS, 2000), cunoscute drept

20

cernoziomuri degradate. Datorită intervenţiei omului, pădurea se păstrează numai fragmentar pe

aceste culmi, dar marea extindere şi limita inferioară atât de coborâtă a faeoziomurilor, care pe

alocuri ajunge până la 70-80 m alt., atestă existenţa acesteia până spre reversul coastei, în

trecutul nu foarte îndepărtat.

Atât cernoziomurile cât şi faeoziomurile au proprietăţi bune în ceea ce priveşte textura,

structura, conţinutul în humus, pH, saturaţie în baze etc. Foarte bune pentru agricultură, aceste

soluri, printr-o utilizare neraţională, îşi pot pierde unele proprietăţi, în special datorită accentuării

eroziunea în suprafaţă.

b) Luvisolurile

În extremitatea sudică a cartierului, pe platoul de la Repedea, acolo unde se dezvoltă o

vegetaţie de pădure, apare un areal restrâns de sol brun podzolit sau luvosol tipic conform SRTS,

2003. Fertilitatea solului brun luvic este redusă pentru culturile de bază şi chiar pentru

viticultură, mijlocie pentru pajişti şi plantaţii pomicole şi bună pentru păduri.

c) Protisolurile

Pe depozitele aluviale holocene din Şesul Bahluiului şi lunca Vămăşoaiei se dezvoltă

aluviosolurile, din clasa Protisoluri ( soluri neevoluate). Acestea sunt soluri în stadiu incipient de

formare, şi cu excepţia aluviunilor recente, de fertilitate mai redusă, majoritatea solurilor aluviale

au o fertilitate ridicată pentru plante de cultură şi pajişti.

d) Antrisolurile

Probleme mai dificile le pun regosolurile13

şi erodosolurile14

de pe versanţii accentuat

înclinaţi şi degradaţi de procese deluviale. Utilizarea viticolă este totuşi cea mai rentabilă, mai

ales în sistem susţinut de terasare-fertilizare. Scara la care a fost realizată harta solurilor nu

permite însă reprezentarea acestor areale.

Caracteristice plantaţiilor viticole, pomicole şi silvice sunt solurile desfundate. Acestea

au un profil deranjat şi orizonturi amestecate. Solul desfundat molic-cambic are o fertilitate bună.

În concluzie, asimetria reliefului de cuestă condiţionează etajarea morfo-bio-climatică şi

diferenţierea învelişului de sol, iar cunoaşterea factorilor naturali au importanţă în lucrările de

ameliorare şi utilizare raţională a terenurilor.

13

Soluri neevoluate dezvoltate pe un material parental provenit din roci neconsolidate şi menţinut aproape de suprafaţă prin eroziune geologică lentă şi îndelungată. 14

Erodosolurile provin din soluri bine evidenţiate anterior, dar care au fost decopertate prin eroziune

areolară, accelerată de activitatea antropică.

21

1.8. Factorul antropic

Acţiunea societăţii umane asupra modului de utilizare a terenurilor poate fi încadrată în

două direcţii principale, şi din păcate, de cele mai multe ori componenta negativă domină, ca

efecte, componentul pozitiv. Evoluţia urbană şi nivelul de dezvoltare atins în ultimul secol,

conduc la o serie de utilizări necorespunzătoare a terenurilor concretizate în defrişări,

suprapăşunat etc.

Latura constructivă constă într-o serie de acţiuni cu scopul frânării proceselor

geomorfologice. Microrelieful antropic se constituie în terasări, baraje, drenuri, deblee, ramblee,

diguri şi canale. De asemenea s-au efectuat împăduriri ale suprafeţelor cu pante mari,

încercându-se astfel fixarea terenurilor cu un grad de erodabilitate ridicat.

22

Capitolul 2. Analiza spaţio-temporală a modului de utilizare a terenurilor

2.1. Aspecte introductive şi metodologice

Utilizarea terenurilor reprezintă orice intervenţie umană asupra unei suprafeţe de

pământ, reflectând atât adaptarea societăţii la condiţiile naturale, cât şi modificarea parametrilor

naturali în funcţie de necesităţile oamenilor.

Sistemul de clasificare a terenurilor în funcţie de utilizarea lor cuprinde 13 categorii de

folosinţă grupate în folosinţe agricole şi neagricole. În grupa folosinţelor agricole intră terenuri

arabile, păşuni, fâneţe, vii şi livezi. În grupa folosinţelor neagricole sunt 8 categorii: păduri şi alte

terenuri cu vegetaţie forestieră, ape curgătoare, ape stătătoare, drumuri, căi ferate, construcţii şi

curţi, terenuri neproductive.

Categoria de folosinţă este determinată de destinaţia economică a terenului care se

stabileşte în mod natural sau artificial de către posesorul terenului.

Trei categorii de factori determină modul de utilizare al terenurilor: factori naturali,

factorul antropic şi factorul capital.

În urma analizei factorilor ce influenţează modul de utilizare a terenurilor, observăm că

dintre factorii naturali, geologia şi relieful au cele mai mari implicaţii. Din punct de vedere

geotehnic, depozitele sarmaţiene fac parte din clasa “argilelor grase”, plastic-vâscoase,

constituind terenuri ce necesită măsuri specifice de fundare. Altitudinea, panta şi expoziţia sunt

indici morfometrici restrictivi ce pot determina folosinţe obligatorii.

Factorul antropic intervine în utilizarea terenurilor prin manipularea resurselor naturale şi

organizarea spaţiului în scopul valorificării optime a terenurilor.

Factorul capital constituie un factor de producţie în utilizarea terenurilor agricole ce

necesită investiţii în maşini şi utilaje, în lucrări de hidroameliorare, îmbunătăţiri funciare,

prevenire şi combatere a eroziunii solului.

Utilizând tehnicile de vectorizare şi cuantificare puse la dispoziţie de soft-ul TNT.Mips

v.6.9, am încercat o aducere la zi a suprafeţelor categoriilor de folosinţă şi a modificărilor

înregistrate. Pentru aceasta s-au utilizat planurile topografice L 35-32-C-a si L 35-32-C-b, la

23

scara 1:25000, întocmite în anul 1985 în proiecţia Gauss Krüger şi ortofotoplanuri din anii 2005-

2006.

Poligoanele obţinute în urma delimitării celor 9 categorii de folosinţă şi rezultatele

obţinute includ şi anumite erori legate de maniera de interpretare. În ceea ce priveşte

modificările, au fost considerate doar situaţiile semnificative pentru scara de lucru.

2.2. Modul de utilizare a terenului până în 1990

Începând din 1948 şi până în 1989, România a traversat o perioadă socialistă, în care

economia era de tip planificat, de stat şi centralizată. Structura utilizării fondului funciar extrasă

de pe hărţile topografice la scara 1:25000, ediţia 1985, se prezintă astfel:

Fig.2.1. Structura procentuală a fondului funciar (1985)

2.2.1. Terenuri agricole

Urmărind repartiţia terenurilor pe categorii de utilizare remarcăm ponderea de 73% a

suprafeţelor cu utilizare agricolă.

La nivelul anului 1985, categoria de utilizare dominantă în zona Bucium era viţa de vie,

care ocupa 35% din suprafaţa studiată. Ponderea mare a acestei folosinţe a terenului atestă faptul

că zona Bucium, alături de Vişan, Bârnova, Pietrăria şi Vlădiceni, constituiau unul dintre

24

centrele viticole cu renume din cadrul podgoriei Iaşi, exploatarea plantaţiilor viticole fiind o

ramură importantă a economiei locale şi regionale.

Cu un istoric atestat documentar încă din 1469 când Ştefan cel Mare dona Mitropoliei

din Suceava o suprafaţă de vie din dealul Socola, centrul viticol Bucium este unul dintre cele mai

importante din zona Moldovei15

.

Oficial, bazele podgoriei Bucium s-au pus în anul 1949, iar în 1970 - 1980 societatea

Agroindustriala Bucium avea în exploatare 1050 ha de viţă de vie şi 400 ha de pomi fructiferi,

fiind una dintre cele mai mari din Moldova.

Viţa de vie reprezintă una dintre categoriile de utilizare a terenurilor, impusă de relief.

Astfel, pentru creşterea stabilităţii versanţilor s-au efectuat lucrări de terasare a terenurilor în

pantă, în scopul combaterii eroziunii de suprafaţă.

Livada este a doua categorie ca pondere pentru zona Bucium, cumulând 18% din

suprafaţa totală de 1720 ha, evidenţiind încă odată specializarea viti-pomicolă a zonei Bucium.

Sub raportul componenţei livezilor, mărul deţine ponderea cea mai mare, urmat de păr,

nuc şi cireş, însumând 304,27 ha din arealul studiat.

Din motive de ordin practic, în cadrul categoriei păşuni am inclus atât suprafeţele

propriu-zise de păşune, păşunile împădurite, păşunile cu pomi fructiferi, păşunile cu tufărişuri,

cât şi categoria fâneţelor şi terenurile umede situate de-alungul pârâului Vămăşoaia.

Astfel, păşunile ocupă o suprafaţă importantă în arealul studiat (273,09 ha), fiind

categoria de utilizare repartizată în general, terenurilor care nu pot fi valorificate din punct de

vedere agricol. Cele mai potrivite şi frecvent repartizate terenuri pentru păşuni, sunt luncile

inundabile ale râurilor, terenurile cu apa freatică aproape de suprafaţă.

Relieful colinar al zonei Bucium nu este cel mai pretabil pentru terenuri arabile, astfel

încât înainte de 1990, acestea ocupau 77,54 ha, doar 4% din suprafaţa totală a arealului studiat.

15

Cotea V.D., Barbu N., Grigorescu C., Cotea V.V. (2003) – Podgoriile şi vinurile României, ediţia a II-a

(revăzută), Editura Academiei Române, Bucureşti.

25

2.2.2. Terenuri cu folosinţă neagricolă

26% din suprafaţa totală a zonei Bucium revine terenurilor neagricole, din care utilizarea

forestieră deţine ponderea cea mai mare (17%). O suprafaţă de 294,54 ha era ocupată în anul

1985, de păduri. Mult mai extinse în trecut, pădurile au fost intens defrişate, mai ales în perioada

1850-1950, păstrându-se trupuri mai compacte doar în zona înaltă de podiş şi pâlcuri de pădure

alcătuite din tei şi salcie de-a lungul pârâului Vămăşoaia.

Cea mai extinsă suprafaţă de teren cu utilizare forestieră este cantonată pe masivul

deluros Repedea – Păun la altitudini de peste 250 m. Cele mai importante specii sunt

reprezentate de stejar, plop, tei şi carpen.

În anul 1985, doar 5% din arealul studiat revenea categoriei de utilizare curţi-construcţii,

acestea fiind amplasate de-a lungul drumului naţional 24.

Drumurile se regăseau la nivelul anului 1985, pe o

suprafaţă de 45,33 ha, constituite din drumul naţional

24 care este aproximativ paralel cu pârâul Vămăşoaia,

şi drumuri tehnologice şi de exploatare din interiorul

plantaţiilor multi-anuale, ce fac legătura între centrele

de producţie agricolă şi drumurile publice. Pentru

altitudini şi pante mari se proiectează drumuri de

exploatare în serpentină (fig.2.2).

Fig.2.2. Drum de exploatare în serpentină (extras de pe ortofotoplan)

Conform Cadastrului general, în categoria terenurilor neproductive se includ suprafeţele

de teren care nu produc venit cadastral. Terenurile neproductive ocupă doar 1% în arealul studiat

şi au apărut din cauza defrişărilor din trecut care au favorizat instalarea proceselor

gravitaţionale, reprezentate de ravene şi alunecări de teren. Aceste terenuri intră cu dificultate în

circuitul agricol sau forestier întrucât necesită costuri ridicate de reabilitare.

26

2.3. Dinamica modului de utilizare a terenurilor după 1990

Schimbarea modului de utilizare a terenului este determinată de principalul factor, omul,

cu implicaţiile sale socio-economice.

Structura utilizării fondului funciar extrasă de pe ortofotoplanurile din anii 2005-2006, la

scara 1:5000, se prezintă astfel:

Fig.2.3. Structura procentuală a fondului funciar (2005 - 2006)

Urmărind repartiţia terenurilor pe categorii de utilizare remarcăm ponderea de 55% a

suprafeţelor ocupate de terenuri agricole, faţă de 73% în anul 1985, şi 44% terenuri neagricole,

faţă de 26% cu 20 de ani în urmă.

În urma interogării tabelelor de atribute aparţinând vectorilor creaţi pentru cei 2 ani de

referinţă, am obţinut o cuantificare a categoriilor de utilizare pe baza căreia am realizat un tabel

centralizator şi un grafic, care surprind modificările ce s-au produs în structura utilizării terenului

pe un interval de 20 ani.

27

Tabel nr.1. Dinamica utilizării terenurilor în zona Bucium

Categorii de

folosinţă

Suprafaţa (ha)

1985

Suprafaţa (ha)

2005-2006

Dinamica

suprafeţelor

(ha)

Arabil 77.54 39.87 37.67

Păşune 273.09 252.31 20.78

Livadă 304.27 229.42 74.85

Pădure 294.54 377.18 82.64

Vie 597.5 438.4 159.1

Construcţii 87.11 302.93 215.82

Neproductiv 21.77 0.62 21.15

Drumuri 45.33 60.42 15.09

Râu 18.55 18.55 0

Total 1719.7 1719.7 0

Conform datelor din tabel, la nivelul anilor 2005-2006, se constată o diminuare a

suprafeţelor agricole cu 292,4 ha în favoarea terenurilor neagricole, care ocupă în prezent cu

313,55 ha mai mult decât acum 20 ani.

Categoriile de utilizare a terenurilor care au înregistrat cele mai mari modificări în

intervalul 1985-2006 sunt viţa de vie, construcţiile şi terenurile neproductive. În timp ce

construcţiile s-au extins pe o suprafaţă cu 215,82 ha mai mare, plantaţiile viticole s-au diminuat

cu 159,1 ha. Suprafeţele neproductive s-au redus cu aproape 100%.

28

Fig.2.4. Modificări ale modului de utilizare a terenurilor între anii 1985 - 2006

Remarcăm faptul că recenta repunere în drepturi a foştilor proprietari odată cu apariţia

legii fondului funciar nr.18/1991, a produs profunde transformări în structura fondului funciar.

Desfiinţarea vechiului sistem agricol aduce terenul proprietarilor, dar are şi o serie de consecinţe

care au acţionat negativ asupra modului de utilizare a terenului.

De exemplu, mulţi posesori de terenuri viticole se văd puşi în situaţia de a nu avea

capacitatea şi cunoştinţele necesare întreţinerii şi gestionării plantaţiilor, pentru producerea

vinurilor de calitate. O primă consecinţă a acestui fapt este scăderea calităţii vinurilor, urmată de

schimbarea folosinţei viticole cu o altă utilizare a terenurilor.

Din studiul hărţilor de mai jos (fig.2.5.) şi a graficului alăturat, observăm că din punct de

vedere cantitativ, suprafaţa viticolă s-a redus cu 10% în anul 2006 faţă de anul 1985, deci cu

circa 160 ha.

29

Fig.2.5. Extinderea viţei de vie în 198516

(stânga) şi 2005-200617

(dreapta)

Fig.2.6. Extinderea construcţiilor în 1985 (stânga) şi 2005 - 2006 (dreapta)

Dacă analizăm şi dinamica construcţiilor între aceeaşi ani (fig.2.6.), remarcăm faptul că

la nivelul anilor 2005-2006 acestea deţineau 18% din suprafaţa totală a zonei Bucium, faţă de 5%

în anul 1985, înregistrând astfel cea mai pregnantă modificare în structura fondului funciar din

ultimii 20 de ani.

16 Prelucrare după harta topografică, ediţia 1985, scara 1:25000 17

Prelucrare după ortofotoplanuri din 2005-2006, scara 1:5000

30

Extinderea construcţiilor după 1990 cu 302,93 ha, poate fi pusă pe seama nerespectării

unor reguli impuse de Stat în ceea ce priveşte construibilitatea unor terenuri cu parametri naturali

restrictivi. Acest fapt impune un control mai eficient al statului.

Fig.2.7. Extinderea păşunilor în 1985 (stânga) şi 2005 - 2006 (dreapta)

Dintre terenurile agricole, păşunile reprezintă categoria de folosinţă care a înregistrat cea

mai redusă modificare în perioada de timp analizată. Într-un interval de 20 de ani s-au pierdut

20,78 ha de păşune din lunca Vămăşoaiei datorită drenării acesteia în scopul construirii.

În decursul celor 20 de ani, terenurile arabile îşi înjumătăţesc suprafaţa, în favoarea

extinderii construcţiilor, ocupând în anul 2006, doar 39,87 ha, faţă de 77,54 ha în 1985.

Terenurile neproductive cunosc o diminuare a suprafeţelor cu aproape 100% reintrând în

circuitul agricol prin utilizare pastorală.

Ca o consecinţă a ritmului crescut de construire în zona Bucium, reţeaua de drumuri îşi

extinde suprafaţa cu 15,09 ha la nivelul anilor 2005-2006.

31

Fig.2.8. Suprafaţa ocupată cu păduri în 1985 (stânga) şi 2005 - 2006 (dreapta)

În ceea ce priveşte utilizarea forestieră a terenurilor, aceasta cunoaşte o dinamică pozitivă

a suprafeţelor ocupate cu păduri, cunoscând o creştere de 82,64 ha în 2006 faţă de 1985.

Defrişările din trecut au declanşat reacţii negative precum creşterea torenţialităţii şi a eroziunii,

declanşarea de alunecări de teren. În acest scop, după 1990 se înfiinţează plantaţia Căpriţa –

Bucium, alcătuită numai din arborete pure de salcâm şi pin, acoperind şi stabilizând versantul

bahluian Căpriţa – Bucium – Bălan din nordul arealului studiat. Astfel, de la o suprafaţă de

294,54 ha în 1985, pădurile ocupă în 2006 o suprafaţă de 377,18

ha.

Fig.2.9. Suprafaţa ocupată cu livezi în 1985 (stânga) şi 2005 - 2006 (dreapta)

32

Comparând dinamica suprafeţelor ocupate cu păduri şi livezi, constatăm faptul că

diminuarea suprafeţei plantaţiilor pomicole cu 74,85 ha în 2006 faţă de 1985, s-a făcut în

favoarea extinderii pădurii cu 82,64 ha. Astfel, de la o suprafaţă iniţială de 304,27 ha, livezile

mai ocupă azi 229,42 ha.

2.4. Raporturi între relief şi utilizarea terenurilor

2.4.1. Distribuţia categoriilor de utilizare a terenurilor pe clase de altitudine

Conform graficelor de mai jos, ponderea categoriilor de folosinţă pe paliere altitudinale se

prezintă astfel:

Terenurile cu altitudini mai mici de 50 metri caracterizează Şesul Bahluiului şi lunca

Vămăşoaiei şi sunt folosite în principal pentru construcţii şi secundar pentru păşuni, arabil şi

păduri, impropriu spus “păduri”, fiind vorba de fapt de un pâlc de pădure alcătuit din tei şi salcie.

33

Între 50 – 100 metri altitudine, construcţiile rămân modul de utilizare dominant, acestea

însumând 54,31% în cadrul categoriei de folosinţă. Păşunile prezintă şi ele cea mai mare

extensiune în cadrul acestei clase altitudinale. Pădurile şi viile ocupă şi ele suprafeţe importante,

acest lucru datorându-se în mare parte şi ponderii acestei clase de altitudine de 29,32 % în cadrul

arealului studiat.

În cadrul clasei altitudinale 100 – 150 metri care cumulează cca 500 ha, viţa de vie are

extensiunea cea mai mare, atât în cadrul clasei altitudinale cât şi în cadrul categoriei de utilizare

(51,84%). Categoria de utilizare secundară este pădurea, care prezintă şi ea extensiunea maximă

în cadrul categoriei de folosinţă a terenului.

34

Construcţiile şi păşunile ocupă încă o suprafaţă importantă, şi începând cu această clasă

altitudinală, îşi fac apariţia livezile, cu o suprafaţă destul de restrânsă (11,80 ha).

Clasa de altitudine 150 – 200 metri (203, 04 ha) este specifică plantaţiilor pomicole care

înregistrează extensiunea maximă atât în cadrul clasei altitudinale cât şi în cadrul categoriei de

utilizare (45,42%). Pădurile, păşunile şi viile reprezintă categoriile de folosinţă secundare, dar

ocupă suprafeţe întinse, spre deosebire de construcţii, care de la o suprafaţă de 64,72 ha în clasa

altitudinală precedentă, scad brusc la cca 10 ha.

35

Livezile rămân categoria dominantă şi pentru ecartul

altitudinal 200 - 250 metri, (159,09 ha) urmate de păduri,

păşuni şi vii. În cadrul acestei clase altitudinale se

construieşte doar dispersat. Îngrijorătoare este însă

extinderea terenurilor arabile la altitudini ridicate, care

sunt lucrate pe direcţia deal-vale (fig.2.10.), favorizează

creşterea vitezei apei la suprafaţă şi accelerarea proceselor

de eroziune. Acesta este un exemplu de utilizare

defectuoasă a terenurilor care s-ar preta mai bine utilizării

silvice sau pastorale, reducându-se astfel efortul

tehnologic şi uman şi pierderile cauzate la nivelul solului.

Fig.2.10. Modul “tradiţional” de cultură pe direcţia deal-vale (extras de pe ortofotoplan)

Clasei altitudinale 250 – 300 metri (124,72 ha) îi este caracteristică utilizarea forestieră,

şi secundar se impun păşunile, viile şi livezile, construcţiile păstrând acelaşi caracter accidental,

similar clasei precendente.

36

Utilizarea dominantă pentru clasa de altitudine 300 – 350 metri (82,18 ha) este de tip

forestier-pastorală (58,67 ha). Se observă o diminuare bruscă a utilizării viti-pomicole, de la o

suprafaţă de 46,19 ha la una de 6,27 ha, şi acelaşi mod de construire dispersată odată cu creşterea

altitudinii.

Doar 25,44 ha din arealul studiat se situează la altitudini mai mari de 350 metri, din care

14,85 ha revin păşunii de pe platoul Repedea.

2.4.2. Distribuţia categoriilor de utilizare a terenurilor pe clase de pantă

Înclinarea terenului reprezintă unul din cei mai importanţi parametri morfometrici, cu

utilitate deosebită, teoretică, dar mai ales practică, îndeosebi în ceea ce priveşte utilizarea

terenurilor şi amenajarea teritoriului.

37

Conform graficelor detaliate pe fiecare clasă de pantă, se pot remarca următoarele:

Observăm că terenurile cu o înclinare mai mică de 1 grad (106,29 ha) sunt folosite în

principal ca terenuri pentru construcţii şi secundar pentru păşuni. Arabilul (2,18 ha), livezile

(3,87 ha), pădurile (4,18 ha) şi viile (10,40 ha) apar în mod accidental.

Terenurile cu pante cuprinse între 1 – 3 grade (173,03 ha) păstrează aceleaşi caracteristici

ca ale clasei de pantă precedente, cu menţiunea creşterii ponderii viţei de vie.

38

Versanţii caracterizaţi prin valori de pantă între 3 - 5 grade însumează 250,42 ha şi

prezintă un caracter puternic viticol, categoriile de folosinţă secundare ocupând suprafeţe fără

diferenţieri majore.

În clasa de pantă 5 – 10 grade se regăsesc cele mai întinse suprafeţe cu terenuri arabile,

construcţii, livezi, păduri, păşuni şi vii. Această presiune a tuturor categoriilor de utilizare pe

aceeaşi clasă de pantă indică pe de o parte un planning viabil, dar nu putem exclude ponderea

mare (47,18%) a acestei clase de pantă în cadrul arealului studiat.

39

Versanţii cu înclinări cuprinse între 10 – 15 grade ocupă 308,45 ha din care 104,91 ha

revin pădurii, categoria de utilizare dominantă, urmată de vii, livezi şi păşuni, categorii ce ocupă

suprafeţe relativ egale.

Utilizarea preponderent forestieră rămâne dominantă şi pentru clasa de pantă 15 – 25

grade (68,60 ha) urmată de livezi şi păşuni ca moduri de utilizare secundare. Pe aceşti versanţi se

construieşte în mod accidental şi dispersat.

40

Pe pante mai mari de 25 grade se regăseşte o suprafaţă restrânsă (2,93 ha), ocupată în

mod echilibrat de livezi, păduri, păşuni şi vii.18

2.4.3. Distribuţia claselor de orientare în cadrul categoriilor de utilizare a terenurilor

Pe baza hărţii expoziţiei versanţilor şi a hărţii utilizării terenurilor din 2005 – 2006, am

obţinut date referitoare la distribuţia categoriilor de folosinţă a terenurilor pe diferite orientări a

versanţilor.

Astfel, remarcăm că în

arealul studiat, terenurile arabile

preferă suprafeţe cu orientare

vestică şi nord-vestică, cu un

grad moderat de insolaţie şi cu

cantităţi importante de

precipitaţii atmosferice.

18 Drumurile şi terenurile neproductive nu au fost analizate întrucât constituie categorii de folosinţă slab

reprezentate, cumulând cca 4% din arealul studiat, de aici provenind diferenţele observate în grafice.

41

Construcţiile ocupă suprafeţe cu orientare nord-estică şi vestică, dar ponderi importante

deţin şi expoziţii nordice şi

nord-vestice.

Livezile preferă

versanţii cu expoziţie

nord-estică şi vestică, dar

suprafeţe importante se

regăsesc pe versanţii estici

şi sud-estici, cu un grad

mai mare de insolaţie.

Pădurile ocupă

versanţii orientaţi spre

vânturile de nord, nord-

vest şi vest care aduc

precipitaţii atmosferice

abundente pe teritoriul

studiat.

42

Păşunile preferă

orientarea vestică şi nord-

vestică din aceeaşi raţiune a

necesităţii precipitaţiilor

atmosferice sub formă de ploi,

pentru refacerea covorului

vegetal.

Viţa de vie are extensiunea

maximă pe versanţii vestici unde

insolaţia este atât de puternică

încât temperatura ridicată

activează dinamica locală a

atmosferei, iar în sectoarele cu

expunere vestică şi sud-vestică a

versanţilor aflaţi în calea maselor

de aer cald, ce vin dinspre vest,

cad mai multe precipitaţii.

Cumulând informaţiile obţinute din graficele de mai sus, observăm preferinţa tuturor

categoriilor de utilizare pentru expoziţia vestică şi nord-vestică. Acest lucru este datorat

dependenţei de precipitaţiile atmosferice pentru buna desfăşurare a activităţilor umane în general

şi agricole, în special, dar nu putem exclude ponderea mare (46,29%) a acestor clase de orientare

în cadrul arealului studiat.

43

Concluzii

Fiind o zonă periferică a oraşului Iaşi, fiecare etapă străbătută de acesta pe parcursul

traversării istorice şi-a pus amprenta mai mult sau mai puţin şi asupra zonei Bucium. De la

sistemul socialist la cel democratic de astăzi, oraşul s-a aflat într-o continuă evoluţie, schimbările

survenite după 1989 fiind mai profunde. În agricultură, acestea s-au materializat sub raportul

proprietăţii funciare, prin desfiinţarea proprietăţii socialiste şi împroprietărirea celor care nu

aveau pământ şi reîmproprietărirea deţinătorilor de pământ, diminuarea suprafeţelor agricole cu

18% într-un interval de 20 de ani.

Pe parcursul anilor se observă tendinţa de extindere a intravilanului în zonele periurbane,

fenomen ireversibil, rezultatul unor factori precum dezvoltarea comerţului, a transporturilor etc.

Procesul de urbanizare trebuie însă realizat în condiţiile unei dezvoltări echilibrate, durabile

pentru a reduce efectele nocive asupra mediului.

“Dezvoltarea durabilă răspunde necesităţilor generaţiilor actuale fără a compromite

abilitatea generaţiilor viitoare de a răspunde propriilor necesităţi” (Comisia Mondială pentru

Mediu şi Dezvoltare). Astfel, dezvoltarea poate genera prosperitate în condiţiile în care se

abordează corespunzător problema resurselor naturale şi dacă se protejează mediul.

Multă vreme, între procesele de dezvoltare urbană şi protecţia mediului a existat un

antagonism, dezvoltarea economică realizându-se prin afectarea mediului înconjurător. Această

opoziţie a fost însă depăşită, apreciindu-se că mediul şi echilibrul natural stau la baza dezvoltării

sociale şi umane.

În ceea ce priveşte amenajarea teritoriului, nu se pot separa utilizarea acestuia (spaţiul

natural, spaţiul agricol, urban) de repartizarea activităţilor (locuinţe, comerţ, producţie etc),

mobilitatea actuală în materie de utilizare a teritoriului şi trecerea de la o categorie de utilizare la

alta realizându-se destul de rapid.

Efectele pozitive ale redobândirii terenurilor după 1991 se reflectă în relativa creştere a

nivelului de trai al locuitorilor prin mărirea numărului de locuinţe, însă nu şi în calitatea modului

de utilizare a terenurilor.

În urma analizei spaţio-temporale a modului de utilizare a terenurilor, putem aprecia că

zona Bucium a suferit în ultimele 2 decenii o presiune fără precedent a construcţiilor asupra

44

plantaţiilor viti-pomicole. Creşterea de 13% a acestora în ultima perioadă sprijină afirmaţia de

mai sus.

Cu o suprafaţă totală de 1719,7 ha din care 960 ha sunt terenuri cu folosinţă agricolă,

putem spune că arealul cercetat reprezintă o zonă dominant agricolă, cu specializare viti-

pomicolă, cu potenţial mare de dezvoltare în condiţiile diminuării extinderii construcţiilor în

defavoarea plantaţiilor multi-anuale.

Ponderea mare a viilor şi livezilor în anul 1985, când ocupau 53% din suprafaţa totală a

zonei Bucium, demonstrează caracterul de zonă viti-pomicolă a arealului studiat, iar nu de zonă

rezidenţială spre care tinde în ultimii 20 de ani.

De aceea prima problemă care se cere a fi rezolvată este cea a acordării avizelor necesare

unor noi construcţii pe terenurile cu indici morfometrici restrictivi. Pentru aceasta se impune un

control mai eficient al statului în ceea ce priveşte regimul de construire.

Pentru a păstra un echilibru între mediul natural, resurse şi om, este necesară o planificare

strategică de dezvoltare, astfel încât să existe în permanenţă un raport stabil între habitatul

natural şi populaţia umană.

Lucrarea de faţă urmăreşte să aducă la zi o serie de corelări a diferitelor cuantificări

efectuate pentru ca în final să atragă atenţia asupra situaţiei delicate a diminuării plantaţiilor

multi-anuale în favoarea construcţiilor şi necesităţii luării de măsuri în ceea ce priveşte

extinderea acestora în anii următori.

45

Bibliografie

1. Barbu N., Ungureanu Al. (1987) - Geografia municipiului Iaşi, Edit. Univ. “Al. I. Cuza”,

Iaşi.

2. Barbu N. (1974) – Raporturi pedo-geomorfologice în Câmpia Moldovei, extras din An.Şt.

ale Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi, (serie nouă), secţ. II Geografie, Tomul XX, 1974, pg. 77-82,

Iaşi.

3. Barbu N., Brânduş C. (1967) – Solurile de pe teritoriul oraşului Iaşi şi a împrejurimilor

sale, extras din An. Şt. ale Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi, Tomul XIII, Fasc. 2.

4. Băcăuanu V. (1958) – Contribuţii la studiul geomorfologic al Câmpiei Moldovei (partea de

Sud), An.Şt. ale Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi, Secţiunea II, Ştiinţe Naturale, Tomul IV, fasc. 1,

pg. 175-183.

5. Băcăuanu V. (1968) – Câmpia Moldovei - studiu geomorfologic, Edit. Acad. R.S.R.,

Bucureşti.

6. Băcăuanu V., Barbu N., Pantazică Maria, Ungureanu Al., Chiriac D. (1980) – Podişul

Moldovei. Natură, om, economie. Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti.

7. Brânzilă M. (1999) – Geologia părţii sudice a Câmpiei Moldovei, Editura Corson, Iaşi.

8. Cotea V.D., Barbu N., Grigorescu C., Cotea V.V. (2003) – Podgoriile şi vinurile României,

ediţia a II-a (revăzută), Editura Academiei Române, Bucureşti.

9. David M. (1940) – Relieful Coastei Iaşilor şi problemele pe care le ridică sub raportul

geomorfologic şi antropogeografic, Instit. de arte grafice “Brawo”, Iaşi.

10. Donisă V., Donisă, I. (1998) - Dicţionar explicativ de teledetecţie şi sisteme informaţionale

geografice, Edit. Junimea, Iaşi.

11. Donisă I., Boboc N., Ioniţă I. (2009) – Dicţionar geomorfologic cu termeni corespondenţi

în limbile engleză, franceză şi rusă, Editura Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi.

12. Erhan Elena (1979) – Clima şi microclimatele din zona oraşului Iaşi, Editura Junimea, Iaşi.

13. Erhan Elena (1971) – Diferenţieri climatice în zona urbană şi periurbană a oraşului Iaşi,

Extras „Lucrări Ştiinţifice”- Geografie, pg. 85-94, Institutul Pedagogic, Oradea.

14. Ionesi L., Ionesi Bica, Roşca V., Lungu Al., Ionesi V. (2005) – Sarmaţianul mediu şi

superior de pe Platforma Moldovenească, Editura Academiei Române, Bucureşti.

46

15. Ionesi Bica (1986) – Asupra Sarmaţianului şi subdiviziunile sale, Anuar. Muz. Şt. Nat. (

Geol.-Geogr.), vol. 5, 1980-1942, pg. 59-82, Piatra Neamţ.

16. Ionesi L. (1994) – Geologia unităţilor de platformă şi a Orogenului Nord-Dobrogean,

Editura Tehnică, Bucureşti

17. Ionesi L., Barbu N. (1996) - Consideraţii asupra genezei Câmpiei Moldovei, Studii şi

cercetări de geografie, T. XLIII, pg. 23-31, Editura Academiei Române, Bucureşti.

18. Ioniţă I. (2002) – Relieful de cueste din Podişul Moldovei, Editura Corson, Iaşi.

19. Irimuş I. A., Vescan I., MAN Titus C. (2006) – Tehnici de cartografiere. Monitorizare şi

analiză GIS, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj - Napoca.

20. Jeanrenaud P. (1961) – Contribuţii la geologia Podişului Central Moldovenesc, An. Şt.

Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi, Şt. Nat., Tomul VII, fasc.2, pg.417-432, Iaşi.

21. Macarovici N. (1955) – Cercetări geologice în Sarmaţianul Podişului Moldovenesc,

Anuarul Comitetului Geologic, vol. 28, pg. 221-251.

22. Martiniuc C., Băcăuanu V. (1968) – Harta geomorfologică a oraşului Iaşi, An. Şt. ale

Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi, Tomul XIV.

23. Martiniuc C., Băcăuanu V. (1982) – Deplasările de teren din municipiul Iaşi şi

împrejurimi, Buletinul Societăţii de Ştiinţe Geografice, vol. VI, Bucureşti.

24. Mărgărint M.C. (2004) – Utilizarea teledetecţiei în studiul geografic al teritoriului

judeţului Iaşi, Edit. Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi.

25. Mititelu D., Viţelariu Gh. (1967) – Caracterul florei şi vegetaţiei împrejurimilor oraşului

Iaşi, extras din An. Şt. ale Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi, Tomul XIII, Fasc.1.

26. Pantazică Maria (1974) – Hidrografia Câmpiei Moldovei, Editura Junimea, Iaşi.

27. Patriche C. (2005) – Consideraţii privind relieful de cueste din Podişul Central

Moldovenesc, Memoriile Secţiilor Ştiinţifice, seria IV, Tomul XXV, 2002, Editura

Academiei Române, extras pg. 117-128.

28. Secu C., Neacşu L., Vasiliniuc I., Roşca B., Pîrnău R. (2007) – Atlasul culorilor şi

semnelor convenţionale pentru legenda hărţii solurilor. Propunere pentru utilizatorii SIG,

Edit. Terra Nostra, Iaşi.

29. Shram Maria, Erhan Elena (1978) – Contribuţii la cunoaşterea potenţialului natural al

teritoriului municipiului Iaşi, cu unele implicaţii de ordin practic, extras din An. Şt. ale

Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi, Secţia II b, Tomul XXIV, Iaşi.

47

30. Schram Maria, Pantazică Maria, Martiniuc C. ( 1977) - Aspecte hidrogeologice din zona

municipiului Iaşi şi împrejurimi, extras din An. Şt. ale Univ. “Al. I.Cuza”, Iaşi, secţ. II,

Geografie, Tomul XXIII, Iaşi.

31. Surdeanu V. (1998) – Geografia terenurilor degradate. Alunecări de teren, Editura Presa

Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Surse bibliografice în format digital:

* * * ICPA, (1980) – Sistemul Român de Clasificare a Solurilor, Bucureşti.

* * * Atlasul semnelor convenţionale pentru planurile topografice 1:5000, 1:2000, 1:1000,

1:500, publicat de Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare, Direcţia de Fond Funciar

şi Cadastru, 1978.

* * * www.geo-spatial.org

* * * www.ancpi.ro