COMPETIŢIE ŞI COOPERARE

COMPETIŢIE ŞI COOPERARE

COMPETIŢIA este cea mai vizibilă trăsătură caracteristică a afacerilor.

Drept urmare, mulţi oameni de afaceri sunt preocupaţi numai de maximizarea profiturilor, în limitele legii, ignorând toate obligaţiile etice faţă de ceilalţi, deoarece, în opinia lor, aceste obligaţii morale sunt nişte imperative idealiste şi umanitare, care stânjenesc afacerile, reducând profiturile lor.

Într-adevăr, afacerile sunt activităţi competitive şi oricine îşi poate da seama de efectele lor sociale benefice: produse şi servicii mai bune şi mai ieftine, inovaţie, diversitate, dezvoltare.

COOPERAREA

Mulţi nu înţeleg însă prea clar natura competiţiei economice şi conexiunea ei necesară cu cooperarea.

EGOISMUL ÎNGUST

EGOISM

fiecare individ trebuie şi are dreptul să urmărească numai fericirea sa personală, adică împlinirea dorinţelor şi intereselor sale, indiferent de ceilalţi.

Dacă egoismul este moralmente valid sau nu reprezintă o problemă dificilă, dacă nu chiar insolubilă. Raţiunea nu poate dovedi cu argumente că ar trebui să ne pese necondiţionat de ceilalţi; unii oameni cred şi simt în acest fel – călăuziţi nu numai de minte, ci mai ales de inimă – pe când alţii nu.

Dar egoismul simplist şi îngust nu poate fi acceptat ca strategie raţională nici măcar din perspectiva interesului propriu.

Competiţia nu este un scop în sine, ci un sistem de relaţii şi interacţiuni între indivizi şi grupuri, în care toţi jucătorii jocului economic urmăresc cele mai bune rezultate ce pot fi obţinute de către fiecare. Contrar unei percepţii superficiale, cele mai bune rezultate sunt asigurate nu de o atitudine permanent agresivă, urmărind să-i distrugă pe ceilalţi competitori, ci de o combinaţie inteligentă între agresivitatea competitivă şi comportamentul cooperant.

Egoismul rudimentar trebuie respins ca strategie iraţională, deoarece urmărirea de către fiecare individ a celor mai avantajoase rezultate, printr-un comportament agresiv, face ca, în cele din urmă, toată lumea să aibă de pierdut.

EGOISMUL ÎNGUST

DILEME SOCIALE ŞI TEORIA JOCURILOR

Ideea că urmărirea propriului interes poate fi uneori autodistructivă stă la baza aşa-numitelor dileme sociale.

Într-o dilemă socială, ceea ce este bine pentru unul este rău pentru toţi. Dacă fiecare alege să facă ceea ce îi conferă maximum de beneficii, toată lumea suferă cele maimari pierderi.

Acest gen de relaţii pot fi studiate în forme abstracte prin conceperea unor ‘jocuri’ cu diferite obiective, între doi sau mai mulţi competitori. Von Neumann şi Morgenstern (1944) au creat un model de analiză a situaţiilor în care oamenii se angajează în conflicte legate de unele rezultate de loc triviale (bani, putere). Numit teoria deciziei , teoria jocurilor sau teoria utilităţii, acest model a generat un volum enorm de cercetări în anii 1960 şi 1970.

DILEME SOCIALE ŞI TEORIA JOCURILOR

PRISONER'S DILEMMA

Doi infractori sunt duşi la poliţie pentru a fi interogaţi. Deşi poliţiştii cred că cei doi au comis o infracţiune gravă, ei nu deţin suficiente probe pentru a-i condamna decât pentru un delict minor. Ca să poată obţine condamnarea pentru delictul mai serios, poliţiştii trebuie să îl convingă pe unul dintre arestaţi să depună mărturie împotriva celuilalt. Separaţi în timpul interogatoriilor, infractorii evaluează fiecare alternativele oferite de anchetatori:

Dacă nici unul nu depune mărturie, amândoi vor primi condamnări uşoare pentru delictul minor.

Dacă amândoi se recunosc vinovaţi, acuzându-se reciproc, ambii vor primi condamnări blânde pentru delictul major.

Dar dacă unul depune mărturie împotriva celuilalt, pe când celălalt îşi ţine gura, turnătorul primeşte imunitate şi este eliberat, pe când cel turnat va primi maximum de pedeapsă.

A primeşte 1 an

B primeşte 1 an

A scapă

B primeşte 10 ani

A primeşte 10 ani A primeşte 5 ani

B primeşte 5 ani

Tace Mărturiseşte

Tace

Mărturiseşte

ARESTATUL A

ARESTATUL B

B scapă

Dilema dovedeşte că atunci când fiecare individ acţionează doar în propriul său interes, cu toţii putem ieşi mai rău decât dacă fiecare individ ar fi luat în consideraţie interesul colectiv.

PRISONER'S DILEMMA

Este puţin probabil să vă găsiţi vreodată în situaţia celor doi arestaţi, dar există numeroase ilustrări din viaţa cotidiană ale regulii generale pe care o susţine Prisoner’s Dilemma.

Oricine a petrecut ceva timp în trafic aglomerat ştie că, în timp ce ar fi în interesul tău individual să circuli cu maşina personală în oraş (pentru că autobuzele sunt şi ele încetinite de trafic şi nu vin prea des), ar fi în interesul tuturor dacă toţi s-ar decide să meargă cu autobuzul, pentru că atunci compania de transport şi-ar permite să scoată mai multe maşini pe traseu şi, prin degajarea traficului, toţi ar ajunge la serviciu în jumătate din timp.

PRISONER'S DILEMMA

DILEMA FERMIERULUI

Max este un mic fermier, a cărui recoltă e numai bună de cules. Nori negri se bulucesc la orizont. Dacă Max nu primeşte o mână de ajutor, va începe furtuna înainte ca el să-şi poată strânge recolta. Grâul rămas pe câmp se va pierde. Aşa că Max o roagă pe Lyn, vecina lui, a cărei recoltă nu s-a pârguit încă, să-l ajute la strânsul recoltei sale. În schimb, el se oferă să o ajute atunci când recolta ei va fi gata de strâns.

Max va ieşi mai bine dacă Lyn acceptă să-l ajute. Va fi însă şi în avantajul lui Lyn să îl ajute? Va fi, dacă Max o va ajuta la rândul lui, pentru că şi ei îi este adesea greu să-şi strângă recolta înainte de furtună. Dar se poate ea bizui pe promisiunea lui Max de a-i returna servicul? De unde să ştie ea că, după ce l-a ajutat să-şi strângă recolta, el nu va da din umeri, rîzînd de ea când îi va cere ajutorul? Dacă Lyn nu poate avea destulă încredere în cuvântul lui Max, atunci nu este în interesul ei să-l ajute. Şi-ar putea folosi mai bine timpul plivind buruienile din recolta ei. Problema lui Max este că, dacă vrea să-şi vadă recolta în hambar la timp, el trebuie să o convingă cumva pe Lyn că dacă ea îl ajută, şi el o va ajuta la rândul lui.

DILEMA FERMIERULUI

O DIFERENŢĂ ESENŢIALĂ ÎNTRE CELE DOUĂ DILEME:

Prisoner’s Dilemma este o situaţie irepetabilă. Fiecare arestat trebuie să decidă, numai o singură dată, dacă să coopereze cu celălalt sau nu. E de presupus că nici unul din ei nu se va mai afla în aceeaşi situaţie. Din acest punct de vedere, răspunsul dat anchetatorilor nu va avea alte efecte ulterioare în vieţile lor, în afară de alternativele prezentate de către anchetatori.

Max şi Lyn, pe de altă parte, sunt vecini şi e de presupus că vor rămîne vecini tot restul vieţii lor. La fel de previzibil ca şi anotimpurile, ei vor avea nevoie de ajutor la strânsul recoltei nu numai în acest an, ci mulţi ani de-acum încolo. Acest fapt introduce un vital factor adiţional, de luat în seamă de amândoi atunci când calculează ce este în interesul propriu al fiecăruia. Acum Max ştie că dacă Lyn îl ajută, iar el nu-i returnează favorul, ea va refuza cu siguranţă să-l mai ajute anul următor şi probabil încă mulţi ani. Pe când Max poate obţine un beneficiu pe termen scurt, plivindu-şi câmpul în loc să o ajute pe Lyn, pe termen lung va avea mult mai mult de pierdut. Aşa că este în interesul lui să o ajute pe Lyn; iar Lyn, ştiind acest lucru, va şti, de asemenea, că este în interesul ei să-l ajute pe Max.

O DIFERENŢĂ ESENŢIALĂ ÎNTRE CELE DOUĂ DILEME:

TIT FOR TAT

ROBERT AXELROD a organizat un turneu, la care au participat mai mulţi jucători. Fiecare jucător trebuia să joace 200 de partide cu fiecare din ceilalţi jucători. Fiecare partidă presupunea să se decidă pentru cooperare cu partenerul de joc sau pentru cooperare cu acesta.

Diferenţa este aceea că, după ce ai jucat o dată, vei juca din nou, de 200 de ori. Cu fiecare partidă, situaţia se schimbă, deoarece ştii cum a jucat oponentul în partida precedentă. După ce ai jucat cele 200 de partide cu un partener, treci la următorul şi tot aşa, până când fiecare a jucat numărul necesar de partide cu toţi ceilalţi. O regulă foarte importantă: fiecare strategie trebuie să joace împotriva ei însăşi! La sfârşit, se face totalul anilor de puşcărie încasaţi de către fiecare jucător.

Axelrod a redefinit jocul astfel:

Destul de bine  RECOMPENSĂ cooperare reciprocă  3 puncte

Foarte rău  RĂSPLATA FRAIERULUI   0 puncte

Foarte bine  TENTATIVĂ de trădare  5 puncte

Destul de rău  PEDEAPSĂ trădare reciprocă  1 punct

cooperează

cooperează

concurează

concurează

JUCĂTOR A

JUCĂTOR B

S-au înscris 14 participanţi, unii dintre ei cu strategii foarte elaborate. Computerul le-a făcut să se confrunte între ele.

TIT FOR TAT

Câştigătoare a fost cea mai scurtă şi mai simplă strategie, bazată pe două reguli:

La prima mutare, întotdeauna cooperează.

La fiecare mutare ulterioară, repetă mutarea anterioară a adversarului.

Concepută de Anatol Rapoport, un reputat psiholog şi matematician din Toronto, această strategie a fost denumită Tit for Tat, deoarece plătea mereu cu aceeaşi monedă. Dacă oponentul era prietenos şi coopera, coopera şi ea. Dacă oponentul era egoist, primea un răspuns inamical.

prima ofertăacceptă sau aşteaptă-tela represalii

TIT FOR TAT

Faptul că o strategie atât de naivă a câştigat i-a contrariat pe mulţi dintre experţii care petrecuseră mult timp pentru a concepe nişte strategii mult mai sofisticate. Axelrod a organizat un al doilea turneu, mai amplu, spre a vedea dacă vreun competitor, ştiind că Tit for Tat va concura din nou şi cât de bine s-a descurcat la primul turneu, va fi capabil să elaboreze o strategie mai bună. De această dată s-au înscris 62 de concurenţi.

Tit for Tat a câştigat din nou.

TIT FOR TAT

Logica dilemei arestatului se modifică dramatic atunci când devine o situaţie nedefinit repetabilă, în loc de a mai fi o situaţie singulară.

Spre deosebire de jocul simplu, în care "atacă" este singura strategie raţională, versiunea reiterată oferă o mulţime de abordări strategice. În jocul simplu, sunt posibile numai două strategii, ‘cooperează’ şi ‘concurează’. Repetarea jocului, însă, face posibilă o mare varietate de strategii conceptibile, nefiind de loc evident care dintre ele este cea mai bună.

TIT FOR TAT

DOUĂ TIPURI DE STRATEGII

nice: niciodată nu eşti primul care acţionează necooperant

mean: întotdeauna eşti primul care se dovedeşte egoist

Axelrod explică de ce fiinţele care acţionează de o manieră cooperantă se descurcă la fel de bine sau chiar mai bine decât acelea care se comportă total egoist. Trei descoperiri sunt esenţiale.

Strategiile nice vor începe toate prin a coopera şi vor continua să o facă. În general, aceste strategii se susţin reciproc.

Strategiile mean îşi anulează reciproc şansele de reuşită atunci când se confruntă între ele şi toate sfârşesc foarte rău.

Atunci când se confruntă strategii nice şi mean, strategiile nice se descurcă bine atâta timp cât sunt provocate să riposteze de prima acţiune egoistă a celuilalt.

Egoismul rudimentar trebuie evitat în afaceri, deoarece – dacă s-ar generaliza – s-ar dovedi o strategie autodistructivă pentru toţi competitorii.

Însă respingerea egoismului îngust nu înseamnă afirmarea validităţii altruismului total – pe care majoritatea oamenilor îl asociază cu moralitatea. Tit for Tat se descurcă bine pentru că este o strategie prietenoasă, oricând gata să coopereze; dar ‘nice’ nu înseamnă ‘weak’ (slab): Tit for Tat este întotdeauna gata să riposteze dacă un oponent ‘mean’ încearcă să îl atace.

Aşadar, ce trebuie să facă un om de afaceri dacă doreşte să acţioneze în mod raţional?

CONCLUZII STRATEGICE

INTERESUL RAŢIONAL SAU EGOISMUL LUMINAT

Respingând egoismul îngust ca strategie iraţională din perspectiva interesului personal, teoria jocurilor susţine aşa-numitul interes luminat sau raţional: ar trebui să ne pese şi de ceilalţi, deoarece cooperarea şi reciprocitatea sunt mult mai profitabile decât un conflict generalizat între oameni.

Dar, în ultimă instanţă, motivul comportamentului altruist este un fel de realism pragmatic, preocupat de maximum de avantaje pe care le poate obţine un individ raţional sau un competitor inteligent.

De ce ar trebui să le pese companiilor sau angajaţilor de comportamentul etic în afaceri?

O măsură a valorii eticii afacerilor în business este dată de daunele pe care le poate produce absenţa ei. Iar lipsa de etică în afaceri poate costa scump.

Neputinţa de a recunoaşte şi de a aborda problemele etice poate să ducă la sancţiuni legale sau băneşti substanţiale; comportamentul imoral poate să coste însăşi existenţa unei afaceri. Multe dintre cele mai dramatice prăbuşiri şi cele mai semnificative pierderi în afacerile din ultimul deceniu au fost rezultatul unui comportament nonetic.

În aproape toate cazurile, ‘bad ethics is bad business’; câştigurile pe termen scurt, care pot fi dobândite printr-o comportare imorală, rareori sunt avantajoase în cele din urmă.

ELAINE STERNBERG:

O afacere care ignoră sau înţelege greşit cerinţele eticii afacerilor are puţine şanse de maximizare a profiturilor pe termen lung.

E greu şi dezavantajos să faci afaceri cu o companie care în mod tipic minte, înşeală, fură sau nu îşi respectă promisiunile.

O companie care îşi tratează consumatorii cu dispreţ, personalul injust sau furnizorii necinstit, va fi greu de păstrat pe linia de plutire. Pe o piaţă liberă, angajaţii cei mai productivi, furnizorii cei mai buni, precum şi sursele de finanţare cele mai ieftine şi cele mai flexibile au alternative mai bune decât să lucreze cu o firmă care îi înşeală sau îi tratează incorect.

Este puţin probabil ca nişte consumatori cu discernământ să fie fideli unei companii care oferă produse periculoase sau nesigure ori servicii morocănoase şi inutile.

Pe termen lung, succesul afacerilor imorale este puţin probabil.

ELAINE STERNBERG: