1

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ

După ce veţi studia aceasta unitate de învăţare veţi putea înţelege:

Relatia dintre nevoile umane nelimitate şi resursele economice limitate

Necesitatea alegerii si utilitatea conceptului cost de oportunitate

Obiectul si metoda de studiu proprii stiintei economice

Microeconomia şi macroeconomia

Analiza pozitivă şi analiza normativă

Principiile fundamentale ale economiei

Caracteristicile economiei de piata

1.1 Nevoile umane şi resursele economice

1.2 Raritatea, alegerea şi costul de oportunitate

1.3 Economia – componentă a sistemului ştiinţei economice

1.4 Economia pozitiva şi economia normativă

1.5 Economia de piaţă

Economia reprezintă mecanismul prin care este organizată utilizarea resurselor de muncă, pământ şi capital în

vederea satisfacerii nevoilor umane. Ea constituie un mecanism dinamic, aflat într-o continuă schimbare. Fiecărei

societăţi îi sunt proprii anumite reguli, instituţii, tradiţii prin care activitatea economică este organizată şi condusă.

Toate societăţile se confruntă cu probleme similare de natură economică pe care încearcă să le rezolve cât mai bine.

1.1 Nevoile umane şi resursele economice

Nevoile umane

În analiza activităţii economice se porneşte de la om şi nevoile sale. Nevoile umane apar sub forma a ceea

ce oamenii consideră ca fiindu-le necesar pentru existenţă. Expresia “a avea nevoie de” arată o situaţie de

tensiune, un sentiment de frustrare şi, în consecinţă, o dorinţă, care rezultă dintr-un dezechilibru. Altfel spus,

noţiunea de nevoie sau de trebuinţă umană desemnează starea de privaţiune acompaniata de dorinţa de a o

face să dispară. Nevoile umane constituie impulsul tuturor activităţilor umane, iar satisfacerea lor scopul

acestora.

Nevoile umane sunt preferinţe, dorinţe, resimţiri, aşteptări ale oamenilor de a avea, de a fi, de a şti şi de a

crede, respectiv de a-şi însuşi bunuri, toate acestea fiind condiţionate şi devenind efective în funcţie de

nivelul dezvoltării economico-sociale şi de nivelul de cultura si civilizatie al indivizilor.1

Nevoile umane sunt, în esenţă, nevoi de bunuri şi servicii. Ele pot fi de bază şi de natură psihologică.

Unele bunuri şi servicii sunt consumate în vederea satisfacerii unor nevoi biologico-materiale, asigurând

supravieţuirea fiinţei umane. Aici sunt incluse nevoile de hrană, adăpost şi îmbrăcăminte. Puţini oameni se

1. Dictionar de economie, Ed. Economica, editia a doua, Bucuresti, 2001

2

mulţumesc doar cu satisfacerea acestor nevoi. Cei mai mulţi aspiră la un nivel de trai mai ridicat care să

includă acoperirea nevoilor de ordin psihologic. În cadrul acestui tip de nevoi sunt cuprinse nevoile de

educaţie, de informare, de respect, de afecţiune, de morală, de petrecere a timpului liber etc.

In funcţie de existenţa sau nu a resurselor necesare satisfacerii lor, nevoile pot fi solvabile sau insolvabile.

Din punct de vedere al momentului satisfacerii lor, aceleaşi nevoi pot fi prezente sau viitoare. Iar dacă se

ţine seama de subiecţii purtători atunci nevoile pot fi individuale, de grup şi sociale.

Nevoile umane se află într-o permanentă competiţie la un nivel dat al venitului. Ele sunt satisfăcute în

ordinea urgenţei lor. Nevoile de bază sunt mai urgente decât cele de natură psihologică. Cea mai

cunoscută reprezentare a structurării nevoilor este “Piramida lui Maslow”(figura 1.1).

Figura 1.1 Piramida nevoilor dupa A. Maslow

Satisfacerea unei nevoi într-o măsură mai mare se realizează cu preţul diminuării resurselor pentru

celelalte nevoi. Există de cele mai multe ori un anumit grad de substituire între nevoi, aşa cum există şi

între bunurile destinate satisfacerii acestora. Apariţia unor nevoi noi accentuează caracterul concurenţial al

nevoilor.

Nevoile umane sunt în continuă dezvoltare (cantitativă şi structurală) şi, practic, sunt nelimitate.

Caracterul lor nelimitat derivă din repetitivitatea nevoilor de bază, creşterea continuă a nevoilor de natură

psihologică şi apariţia unor nevoi noi pe măsura progresului economico-social.

Nevoile umane constituie mobilul oricăror activităţi socio-economice. Economiile diferitelor state

încearcă să răspundă cât mai bine ansamblului de nevoi umane. Nivelul de dezvoltare al unei economii

condiţionează în mod decisiv gradul de satisfacere al nevoilor. Lumea contemporană oferă imaginea unui

spectru foarte larg al capacităţii de acoperire a nevoilor în funcţie de măsura în care reuşesc să găsească

cele mai adecvate răspunsuri la aspiraţiile oamenilor.

Resursele economice

5.Necesitati de autorealizare

A gandi

creativ,

a realiza idei

proprii

Stimă, respect

de sine, curiozitate, necesar de

informatie, dezvoltare,

responsabilitate

Apartenenta la grup, colaborare, comunicare

Serviciu, asigurarea nivelului economic atins, protectie

fata de eventualele riscuri

Foame, sete, instinct de automentinere,

necesitati de miscare

4.Necesitati de

pretuire

3.Necesitati

sociale

2.Necesitati

de siguranta

1.Necesitati

fiziologice

3

În realizarea activităţii lor, oamenii au în vedere nu numai scopurile ei, conform cărora o orientează, ci şi

resursele care pot fi utilizate în vederea atingerii obiectivelor urmărite.

Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor care pot fi utilizate la producerea şi obţinerea de

bunuri economice. Deoarece în starea lor naturală resursele nu pot satisface în mod direct nevoile umane,

devine necesară folosirea lor în cadrul proceselor de producţie. Astfel, se obţin bunurile şi serviciile utile

existenţei. Resursele atrase în procesul de producţie reprezintă factori de producţie. Factorii de producţie

includ natura, forţa de muncă, capitalul şi abilitatea întreprinzătorului.

Natura, ca factor de producţie, reprezintă acele resurse privite ca “daruri ale naturii” şi folosite

pentru producerea bunurilor şi serviciilor. Natura include resursele de teren (suprafeţele agricole şi

de construcţie), precum şi resursele solului şi subsolului (mineralele, resursele forestiere, lacurile

naturale, râurile şi animalele sălbatice etc.). Toate aceste resurse sunt adesea incluse în categoria

generică “pământ”.

Resursele naturale pot fi regenerabile si neregenerabile. Prima categorie desemneaza acele

resurse al caror nivel poate fi mentinut in timp, datorita reinnoirii continue a acestora. In aceasta

categorie se includ energia solara si eoliana, lemnul, apa, solul etc. Totusi, unele resurse de acest

tip pot inregistra un declin de-a lungul timpului daca sunt consumate intr-un ritm superior

capacitatii mediului de a asigura regenerarea lor. Spre deosebire de resursele regenerabile, cele

neregenerabile isi modifica stocul pe masura ce sunt consumate. Aici se regasesc combustibii

fosili (carbune, petrol, gaze naturale), precum si minereuri (aluminiu, cupru, fier). Reducerea ratei

de diminuare a stocului acestor resurse poate fi atenuata de recuperarea si reciclarea deseurilor sau

de substituirea acestor resurse cu alte tipuri de materiale. Mecanismul preturilor regleaza

consumul acestor resurse diminuand consumul lor excesiv si epuizarea prematura.

Forţa de muncă constituie efortul fizic şi intelectual depus pentru a produce bunuri şi servicii.

Forţa de muncă are o latură cantitativă – totalul populaţiei apte de muncă - şi o latură calitativă –

reprezentată de nivelul de calificare, de dezvoltare spirituală, de structura profesională.

Capitalul tehnic. Capitalul tehnic reprezintă tot ceea ce este produs de oameni şi se află la baza

obţinerii altor bunuri sau servicii. El include bunurile realizate în procese de producţie anterioare

şi utilizate ca intrări într-un nou proces de producţie. Capitalul tehnic cuprinde, la rândul său, două

componente: capitalul tehnic fix şi capitalul tehnic circulant. Capitalul tehnic fix participă la

mai multe procese de producţie şi este încorporat treptat în rezultatul producţiei. Pentru o

întreprindere, clădirile, echipamentele, maşinile, utilajele, instalaţiile etc. constituie capital fix. Durata de utilizare a capitalului fix este în general ridicată, el fiind înlocuit pe măsura deprecierii sale fizice

şi morale.

Capitalul tehnic circulant participă la un singur proces de producţie, fiind transformat sau

încorporat imediat în produsul finit. În capitalul circulant sunt incluse materiile prime, materialele,

combustibilul, energia, piesele de schimb şi semifabricatele.

Bunurile de capital tehnic diferă, în consecinţă, de bunurile de consum. Bunurile de capital nu pot

satisface în mod direct nevoile umane, aşa cum o fac bunurile de consum. Ele trebuie mai întâi

atrase şi utilizate într-un proces productiv, iar rezultatele acestui proces pot constitui bunuri de

consum.

Orice afacere presupune însă şi un capital bănesc care să permită cumpărarea de factori de

producţie şi obţinerea, în final, a profitului. Capitalul bănesc reprezintă orice sumă de bani care

este utilizată în scopul obţinerii de câştiguri.

Abilitatea întreprinzătorului sau antreprenorială poate fi privită ca abilitate managerială sau

organizatorică şi este indispensabilă menţinerii şi succesului unei afaceri. Abilitatea managerială

constă în capacitatea de organizare a producţiei, de decizie, de asumare a riscurilor şi de inovare.

Întreprinzătorul are iniţiativă în combinarea resurselor de muncă, natură sau capital. El încearcă

permanent să inoveze, adoptând tehnici de producţie şi metode de comercializare mai bune sau

introducând în fabricaţie noi produse. De asemenea, el caută să identifice pieţe noi, atât de

4

aprovizionare cât şi de desfacere. Asumarea riscului nu reprezintă decât o premisă şi nu o garanţie a

profitului. “Răsplata” pentru demersurile întreprinzătorului poate fi, după caz, câştigul sau pierderea.

1.2 Raritatea, alegerea şi costul de oportunitate

Raritatea exprimă neconcordanta dintre cantitatea, calitatea şi structura resurselor, pe de o parte, şi

volumul, structura şi intensitatea nevoilor pe de altă parte. Resursele, si in consecinta si bunurile

economice, sunt insuficiente pentru a satisface nevoile fiecaruia. Resursele sunt rare sau limitate prin

comparatie cu nevoile nelimitate. Raritatea resurselor poate fi exprimată prin inegalitatea:

nevoi nelimitate resurse limitate.

Intre resurse si nevoi exista o stare de tensiune permanentă, cu grade de intensitate diferite de-a lungul

timpului. Nicio economie, indiferent de nivelul sau de dezvoltare, nu este ocolita de o asemenea

problema. Totusi, societatile dezvoltate sunt in masura sa asigure o satisfacere mai buna a nevoilor prin

comparatie cu societatile sarace, si astfel consecintele raritatii resurselor sunt mai putin dramatice.

Tensiunea dintre nevoi şi resurse impune necesitatea utilizarii eficiente sau rationale a resurselor.

Maximizarea rezultatelor utile în condiţiile minimizării eforturilor reprezintă principiul raţionalităţii.

Eficienta economica imbraca doua forme: eficienta tehnologica si eficienta alocativa. Din punct de vedere

tehnologic, un proces de productie este eficient atunci cand volumul productiei este maxim in raport cu

volumul factorilor de productie. Eficienta alocativa se refera la alocarea resurselor limitate, al carei

rezultat consta intr-o combinatie de bunuri si servicii produse. Eficienta combinatiei de bunuri si servicii

trebuie apreciata in raport cu efectele acesteia in planul bunastarii sociale.

Caracterul limitat al resurselor impune efectuarea alegerilor. Oamenii trebuie să aleagă între nevoile ce

pot fi satisfăcute în limitele resurselor de care dispun. Din această perspectivă, resursele au utilizări

alternative. Astfel, în procesul satisfacerii nevoilor, oamenii vor selecta anumite utilizări ale resurselor,

renunţând la celelalte utilizări posibile.

Frontiera posibilitatilor de productie

Dacă resursele ar exista din abundenţă atunci problema opţiunilor în alocarea lor ar fi lipsită de sens. S-ar

produce tot ceea ce se doreşte, iar cantităţile ar fi corespunzătoare nevoilor. Bunurile ar deveni nelimitate,

dobândind caracterul unor bunuri libere, precum aerul sau lumina soarelui. Din nefericire, problema

rarităţii resurselor are un caracter universal, iar alegerile caracterizează, în ultimă instanţă, orice fiinţă.

Sarcina de bază a unei economii constă tocmai în lupta oamenilor cu raritatea resurselor.

Raritatea şi alegerea pot fi puse în evidenţă cu ajutorul curbei sau frontierei posibilităţilor de producţie.

Frontiera (curba) posibilitatilor de productie (FPP) reprezintă un model simplu care surprinde relaţia

dintre producţia de bunuri şi servicii şi utilizarea resurselor disponibile pentru o anumită perioadă de

analiză. Mai precis, ea arata cantitatile maxime de bunuri si servicii pe care o economie le poate realiza in

conditiile utilizarii complete si eficiente a resurselor, dat fiind un nivel al tehnologiei disponibile.

Ipotezele acestui model sunt următoarele:

a) cantitatea şi calitatea resurselor disponibile (muncă, natură, capital şi abilitate a

întreprinzătorului) sunt fixate pentru întreaga perioadă de analiză. Aceasta limitează

dimensiunea până la care nevoile pot fi satisfăcute.

b) tehnologia este dată şi nu înregistrează progrese în cursul perioadei de analiza.

Urmare a acestei ipoteze, productivitatea inputurilor nu se modifică în cursul

perioadei.

c) se consideră existenţa şi producerea a două bunuri într-o economie ipotetică: hrană şi

îmbrăcăminte. O asemenea simplificare permite o reprezentare într-un spaţiu

bidimensional şi obţinerea ulterioară a unor concluzii cu caracter general.

5

d) unele inputuri sunt mai bine adaptate producţiei unui bun decât celuilalt.

Dată fiind cantitatea şi calitatea resurselor numai o cantitate limitată de bunuri poate fi realizată

în cadrul economiei. Considerăm următoarele date posibile privind producţia celor două bunuri

la nivelul economiei:

Tabelul 1.1 Producţia de îmbrăcăminte şi hrană la nivelul economiei

Îmbrăcăminte

(milioane unităţi)

Hrană (milioane

unităţi)

0 5,5

1 5,0

2 4,0

3 2,5

4 0

În graficul din figura 1.2 s-au reprezentat bunurile menţionate pe cele două axe: hrana pe

ordonată şi îmbrăcămintea pe abscisă.

Figura 1.2 Curba posibilităţilor de producţie

Hrană I

5,5 II

5,0 III * Z

4,0

IV

2,5

V

0 1 2 3 4

Îmbrăcăminte

Figura 1.2 Curba posibilităţilor de producţie

Presupunem, pentru început, că decidenţii de politica economica optează pentru

combinaţia I. În acest caz, resursele sunt utilizate în întregime pentru producţia de hrană, ceea ce

se materializează într-un număr de 5,5 milioane unităţi de hrană. În schimb, producţia de

îmbrăcăminte este zero. Dacă se doreşte realizarea unei producţii formată din ambele bunuri

atunci producţia de hrană se va reduce. În condiţiile cantităţii de resurse fixate, dorinţa de a

produce 1 milion unităţi de îmbrăcăminte presupune atragerea de resurse în acest scop, ceea ce

se traduce prin reducerea cu 0,5 milioane unităţi a producţiei de hrană. Continuând

raţionamentul, orice creştere a producţiei de îmbrăcăminte se însoţeşte de fiecare dată de

obţinerea unei cantităţi mai mici de hrană. În celălalt caz extrem, corespunzător ultimei

combinaţii din figură, resursele sunt folosite în întregime pentru producţia de îmbrăcăminte,

determinând un maxim pentru acest bun.

6

Punctul Z, situat în exteriorul curbei posibilităţilor de producţie, reprezintă o combinaţie

imposibil de realizat datorită insuficienţei sau rarităţii resurselor. În schimb, orice combinaţie

situată în interiorul curbei posibilităţilor de producţie evidenţiază o producţie mai mică, cel puţin

dintr-un bun, determinata de o gestionare deficitara a resurselor sau utilizare parţiala a acestora.

Utilizarea integrală a resurselor economice conduce la combinaţii între cele două bunuri

situate de-a lungul curbei posibilităţilor de producţie. În mod normal, orice societate îşi doreşte

situarea într-un punct pe aceasta curba. Opţiunile privind utilizarea resurselor corespund

selectării unui punct aflat pe curbă.

S-a constatat că sporirea producţiei de îmbrăcăminte se realizează în detrimentul

producţiei de hrană. Creşterea continuă cu câte 1 milion unităţi de îmbrăcăminte s-a realizat cu

preţul reducerii unor cantităţi din ce în ce mai mari din producţia de hrană. Astfel, trecerea de la

prima combinaţie la fiecare dintre celelalte patru combinaţii, notate pe grafic, s-a făcut cu

sacrificiul a 0,5, 1, 1,5 şi, respectiv, 2,5 milioane unităţi de hrană. Economiştii folosesc termenul

de cost de oportunitate pentru a evidenţia costul producerii unui bun legat de alternativa la care

se renunţă. Costul de oportunitate al producţiei de îmbrăcăminte este dat de producţia de hrană la

care se renunţă. Dacă se notează cu X producţia de îmbrăcăminte şi cu Y producţia de hrană,

atunci costul de oportunitate pentru producţia de îmbrăcăminte este Y/X. Costul de

oportunitate pentru îmbrăcăminte arată la câte unităţi de hrană se renunţă pentru a mări producţia

de îmbrăcăminte cu o unitate.

Tabelul 1.2 Costul de oportunitate al producţiei de îmbrăcăminte

Îmbrăcăminte

(milioane unităţi)

Hrană (milioane

unităţi)

0 -

1 0,5

2 1,0

3 1,5

4 2,5

Costul de oportunitate (al şansei sacrificate sau de opţiune) constă în preţuirea, aprecierea (în expresie

fizică şi/sau monetară) acordată celei mai bune dintre şansele sacrificate atunci când se face o alegere,

când se adoptă o decizie de a produce, a cumpăra, a întreprinde o anumită acţiune dintr-o plajă posibilă.

În general, costul de oportunitate este crescător. Datele din tabelul 1.2 confirmă acest lucru. Pe măsura

creşterii producţiei de îmbrăcăminte cu câte o unitate, se renunţă la o producţie din ce în ce mai mare de

hrană. Evidenţa empirică demonstrează acest lucru în multe alte cazuri, astfel că sporirea costului de

oportunitate exprimă conţinutul unei legi. Curba posibilităţilor de producţie, care este concavă înspre

origine, relevă legea creşterii costului de oportunitate. Din punct de vedere matematic, costul de

oportunitate reprezintă panta curbei posibilităţilor de producţie. Cum acest cost diferă pentru fiecare

unitate suplimentară de îmbrăcăminte, panta este diferită în funcţie de punctul în care ne aflăm pe curbă.

Pe termen lung, ipotezele abordării statice sunt modificate astfel că vor avea loc deplasări ale FPP spre

dreapta sau stânga. Deplasarea FPP spre dreapta permite producerea unor cantităţi mai mari de bunuri,

inclusiv a acelor combinaţii anterior imposibile, ca urmare a unor cauze precum:

- creşterea ofertei de resurse

- ameliorarea calitativă a resurselor economice

- progresul tehnologic.

Deplasarea spre dreapta a curbei posibilitatilor de productie conduce la creştere economică (figura 1.3).

Figura 1.3 Deplasarea curbei posibilitatilor de productie

7

Y

X

Este posibil ca productia maxima dintr-un bun sa nu sufere modificari daca se produce o schimbare de

genul imbunatatirii tehnologiei de productie care priveste doar celalalt bun.

Deplasarea FPP spre stânga este generată de diminuarea posibilităţilor de producţie (ex: dezastre naturale

care distrug o parte din resursele existente).

1.3 Economia – componentă a sistemului ştiinţei economice

Economia este o ştiinţă socioumană care studiază modalităţile în care agentii economici decid asupra

alocării resurselor limitate între utilizările lor alternative în vederea satisfacerii nevoilor nelimitate.

Stiinţa economica are drept responsabilitati fundamentale, pe de o parte, să explice fenomene reale, iar, pe

de alta parte, să realizeze predicţii si prognoze privind evoluţia acestora.

Gândirea economică are o istorie relativ îndelungată. Idei, şi chiar teorii economice, au apărut încă din

antichitate. Acestea erau formulate şi integrate în alte sisteme de gândire (de pildă, în cel filozofic).

Termenul de economie politică a fost consacrat de francezul Antoine de Montchrestien, prin Tratatul său

de Economie Politică (1616). Acest termen provine din trei cuvinte de origine greacă:

oikos (casa, gospodărie)

nomos (lege)

polis (oraş, cetate).

Ştiinţa economică răspunde la următoarele probleme economice fundamentale:

- CE ŞI CÂT SĂ SE PRODUCĂ? O asemenea întrebare se referă la stabilirea bunurilor şi serviciilor ce

urmeaza a fi produse în vederea satisfacerii nevoilor, precum şi la cantităţile ce trebuie să se producă din

fiecare bun sau serviciu. De exemplu, o naţiune trebuie să decidă la un moment dacă produce bunuri

civile şi bunuri militare şi în ce cantităţi.

- CUM SĂ SE PRODUCĂ? Răspunsul la o asemenea întrebare vizează alocarea resurselor între

sectoare, între întreprinderile unui sector, precum şi combinaţia de factori de producţie pentru obţinerea

bunurilor în cadrul unei întreprinderi.

- PENTRU CINE SĂ SE PRODUCĂ? Aici este abordată problema distribuţiei rezultatelor producţiei

între membrii societăţii.

Ştinţa economică poate fi studiată la niveluri diferite, ceea ce conduce la cele două mari subdomenii,

microeconomia şi macroeconomia.

Microeconomia studiază problemele economice din perspectiva entităţilor individuale ale unei societăţi -

producători şi consumatori. Ea oferă o imagine în detaliu a economiei. Microeconomia analizează

comportamentul indivizilor consumatori şi întreprinzători care iau decizii, se informează, îşi aleg

strategiile între diferite variante de acţiune, comparând beneficiile şi costurile alternativelor disponibile.

Ea pune un accent deosebit pe modul de formare al preţurilor şi pe rolul acestora în afaceri şi decizii

personale. Datorită acestei preocupări privind preţul şi schimburile de bunuri şi servicii, microeconomia

8

este numită uneori şi teoria preţurilor. Analiza microeconomică oferă un punct de vedere util pentru

studierea comportamentului uman, permiţând înţelegerea unor probleme, inclusiv din perspectivă social-

politică.

Macroeconomia studiază problemele economice din perspectiva societăţii în ansamblu. Economia este

privită ca un întreg. Sunt analizate performanţa generală a economiei şi modul cum diferite sectoare sunt

legate între ele. Probleme precum valoarea totală a producţiei naţionale, capacitatea economiei de a

furniza locuri de muncă, modificarea puterii de cumpărare a monedei, relaţiile cu alte economii etc. intră

în sfera macroeconomiei. De asemenea, sunt abordate unele dezechilibre majore, precum inflaţia şi

şomajul, în vederea identificării cauzelor producerii şi oferirii de soluţii pentru prevenirea lor. Un

asemenea scop este justificat de efectele majore asupra economiei. De exemplu, inflaţia erodează puterea

de cumpărare, creează instabilitate economică, afectează competitivitatea firmelor pe piaţa internă şi

externă, distorsionează alegerile oamenilor. Totodată, macroeconomia studiază fluctuaţiile agregate şi

sugerează politici pentru atenuarea efectelor lor negative.

Cele două domenii, microeconomia şi macroeconomia, sunt puternic corelate. Analiza microeconomică

este fundamentală realizării unei analize macroeconomice pertinente. Elaborarea politicilor

macroeconomice presupune cunoaşterea comportamentului la nivel microeconomic al agenţilor

economici producători şi consumatori. De exemplu, macroeconomiştii studiază efectul unei reduceri a

impozitului pe venit asupra producţiei de bunuri şi servicii nu înainte de a estima efectul acestei reduceri

asupra deciziilor gospodăriilor privind cheltuielile de consum.

1.4 Economia pozitivă şi economia normativă

Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie şi ceea ce se poate întâmpla dacă va avea loc un

anume eveniment, dacă se vor produce anumite acte şi fapte economice, naturale, tehnico-ştiinţifice,

politice etc. Atunci când economiştii încearcă să explice procesele şi fenomenele petrecute în economie ei

se situează pe poziţia omului de ştiinţă, imprimând obiectivitate analizei întreprinse. Afirmaţiile pozitive

sunt descriptive.

Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile economice şi ce ar trebui făcut

pentru ca procesele economico-sociale să se încadreze în normalitate. Concluziile sale, măsurile de

politică economică în speţă, sunt subiective şi depind de interpretarea consecinţelor politicilor respective.

Ele îndeplinesc rolul de ghid de acţiune. Afirmaţiile normative conţin judecăţi de valoare şi predicţii,

stabilind un standard prin care realitatea poate fi judecată. Afirmaţiile normative sunt prescriptive.

Ştiinţa economică normativă se sprijină pe cea pozitivă. Cunoştinţele furnizate de economia pozitivă fac

posibile recomandări normative realiste.

1.5 Economia de piaţă

Satisfacerea nevoilor se realizează fie prin producţie proprie, prin autoconsum, fie prin schimb,

apelând la produsele altora. Acestor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespund două forme

diferite de organizare şi desfăşurare a activităţii economice: economia naturală şi economia de schimb.

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în

care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi, fără a se apela la schimb.

Economia de schimb desemnează acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii

economice în care bunurile se produc în vederea vânzării, obţinându-se în schimb altele, necesare

satisfacerii trebuinţelor. Toate economiile contemporane funcţionează ca economii de schimb.

Caracteristici generale ale economiei de schimb:

specializarea agenţilor economici în obţinerea anumitor bunuri

autonomia şi independenţa economică a agenţilor economici

9

piaţa este instituţia economică centrală

monetizarea economiei

legăturile economice dintre agenţii economici se desfăşoară sub forma tranzacţiilor

bilaterale de piaţă

bunurile economice au caracter de marfuri.

Adam Smith a demonstrat că diviziunea muncii şi specializarea reprezintă cel mai important

factor de progres pentru individ şi societate in ansamblul sau. In urma specializarii, agentii economici

recurg la schimb, operatiune care face posibila obtinerea unei cantitati mai mari de bunuri comparativ cu

situatia producerii întregii game de bunuri necesare existenţei.

Un agent economic dispune de avantaj absolut atunci când produce o cantitate de bunuri cu mai

puţine resurse în raport cu orice alt agent economic. Un agent economic dispune de avantaj comparativ

(relativ) în raport cu alţii dacă obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic decat ceilalti.

Principiul avantajului comparativ a fost evidentiat de David Ricardo in lucrarea „Despre principiile

economiei politice si ale impozitarii”.

Economia de piaţă reprezintă un sistem economic, un ansamblu coerent şi specific de structuri şi

comportamente economice, tehnice, politice, sociale, juridice, etice, care urmareste sa raspunda cat mai

bine la problema economica fundamentala. Sistemul real al economiei de piaţă are la bază următoarele

caracteristici:

a) piata asigura alocarea eficienta a resurselor respectand criteriile eficienţei şi libertăţii de actiune a

agentilor economici;

b) piaţa, ca mecanism automat de reglare a funcţionării economiei, depinde esenţial de sistemul de preţuri;

acestea constituie semnale recepţionate de către agenţii economici de care ei trebuie sa tina seama in

decizii;

c) preţurile se formează liber, prin negocieri între vânzători şi cumpărători, de regula fără intervenţii

administrative ale statului;

d) concurenţa constituie regula si exprimă un model de comportament al agenţilor economici; aceasta

practica favorizează întreprinzătorii eficienti si-i elimina pe cei cu performante slabe şi inadaptabili;

e) existenta pluralismului formelor de proprietate, în care ponderea o deţine proprietatea privată;

f) economia este descentralizată, funcţionarea ei fiind consecinţa acţiunilor a numerosi agenti economici

aflati in interactiune permanenta;

g) statul este democratic, asigurand, pe baza unui cadru legislativ coerent, respectarea regulilor pieţei si

concurentei.

Termeni cheie

Resurse economice Factori de producţie Natura Forţa de muncă Capital Capital tehnic

Capital fix Capital circulant Abilitatea întreprinzătorului Cost de oportunitate Microeconomie

Macroeconomie Economie pozitivă Economie normativă Economie de piaţă Avantaj economic absolut

Avantaj economic comparativ Economia naturală Economia de schimb Economia de piata

Întrebări de verificare

1. Definţi nevoile umane şi arătaţi cum pot fi clasificate acestea.

2. De ce raritatea resurselor este problema economică fundamentală?

3. Ce semnificaţie are curba posibilităţilor de producţie?

4. Oferiţi exemple din activitatea dvs. cotidiană privind deciziile adoptate ţinând seama de

costul de oportunitate.

5. Ce este ştiinţa economică?

10

6. Explicaţi, cu ajutorul unui exemplu, diferenţa dintre factorii de producţie şi resursele

economice.

7. Explicaţi modalităţile prin care poate fi stimulat spiritul de întreprinzător.

8. Oferiţi exemple de probleme aflate în sfera de studiu a microeconomiei şi macroeconomiei.

9. Oferiţi exemple de afirmaţii pozitive şi normative.

10. Prezentaţi semnificaţiile avantajului absolut şi ale avantajului comparativ.

11. Care sunt principalele caracteristici ale sistemului real al economiei de piaţă?

Teste grilă

1. Mecanismul prin care resursele sunt organizate pentru a fi folosite în vederea satisfacerii

nevoilor societăţii este cunoscut sub numele de:

a) guvern;

b) societate comercială;

c) întreprindere publică;

d) administraţie privată;

e) economie.

2. Factorii de producţie reprezintă:

a) parte a capitalului tehnic;

b) parte a capitalului bănesc;

c) parte a resurselor economice atrase în procesul economic;

d) numai obiect al proprietăţii publice;

e) numai obiect al proprietăţii private.

3. Care dintre următoarele resurse nu constituie factori de producţie? a) capitalul tehnic; b) populaţia aptă de muncă, dar neocupată; c) materiile prime, materialele şi combustibilul; d) populaţia ocupată; e) construcţiile speciale ale societăţilor comerciale. 4. Conceptul de raritate a resurselor semnifică faptul că: a) resursele sunt disponibile în schimbul unui preţ; b) oferta de resurse este finită; c) alegerile individuale sunt inutile; d) importul este inevitabil; e) resursele sunt insuficiente în raport cu volumul şi structura nevoilor. 5. Forma curbei posibilităţilor de producţie reflectă: a) legea cererii; b) legea ofertei; c) legea descreşterii randamentelor; d) legea creşterii costului de oportunitate; e) scăderea costului de oportunitate. 6. Costul de oportunitate reprezintă: a) valoarea celei mai bune alternative sacrificate de alocare a resurselor; b) costul suplimentar pe care-l suportă producătorul atunci când măreşte producţia cu o unitate; c) valoarea resurselor folosite pentru implementarea unei decizii; d) costul celui mai important factor de producţie;

11

e) cheltuielile efectuate pentru realizarea unei unităţi de produs.

7. Un fermier poate cultiva pe o suprafaţă de teren grâu şi/sau porumb. Presupunând că resursele

de care dispune sunt folosite integral, se dau următoarele combinaţii posibile accesibile

fermierului:

Posibilităţi Producţia de grâu

(tone)

Producţia de porumb

(tone)

1 200 40

2 100 80

3 50 100

4 0 120

5 150 60

6 300 0

7 250 20

Costul de oportunitate pentru grâu este:

a) 4 tone de porumb;

b) 10 tone de porumb;

c) 0,4 tone de porumb;

d) 2,5 tone de porumb;

e) nu se poate determina.

8. Creşterea producţiei de bunuri realizate în cursul unei perioade de timp la nivelul unei

economii naţionale ar putea fi provocată de:

a) creşterea numărului şomerilor;

b) creşterea nivelului general al preţurilor;

c) schimbarea preferinţelor de consum ale populaţiei;

d) utilizarea unor tehnologii mai eficiente;

e) reducerea volumului de resurse disponibile.

9. Care dintre următoarele afirmaţii exprimă cel mai bine scopul economiei ca ştiinţă?

a) studiul utilizării resurselor în vederea obţinerii de bunuri şi servicii pentru propria folosinţă şi

pentru schimb;

b) studiul utilizării banilor în cadrul unei economii;

c) distribuţia venitului între membrii societăţii;

d) studiul utilizării resurselor rare, cu întrebuinţări alternative, pentru satisfacerea nevoilor

nelimitate;

e) studiul cererii de bunuri şi servicii din partea menajelor.

10. Microeconomia se ocupă cu studiul:

a) agregatelor macroeconomice;

b) populaţiilor;

c) acţiunilor agenţilor economici individuali;

d) politicilor de combatere a şomajului;

e) politicilor de combatere a inflaţiei.

11. Macroeconomia se ocupă cu studiul:

a) acţiunilor economice ale populaţiei unei regiuni;

b) deciziilor întreprinderilor de mari dimensiuni;

c) preţurilor şi producţiei întreprinderilor aparţinând unei ramuri industriale;

d) comportamentului economiei privită ca un întreg;

12

e) alocării resurselor economice la nivelul producătorului individual.

12. ............. face afirmaţii despre “ce ar trebui să fie”, în timp ce .............face afirmaţii despre

“ceea ce este” bazate pe evenimente observabile şi posibil de verificat:

a) analiza pozitivă/analiza normativă;

b) analiza normativă/analiza pozitivă;

c) macroeconomia/microeconomia;

d) microeconomia/macroeconomia.

13. Arătaţi fenomenul care nu determină deplasarea FPP:

a) o descoperire tehnică aplicabilă în producţia uneia dintre cele doua bunuri;

b) o creştere a populaţiei active;

c) o preferinţă crescută pentru unul dintre cele doua bunuri;

d) descoperirea de noi resurse utilizabile în producţia celor doua bunuri.

14. Într-o oră, producătorul A poate coace 12 pâini sau 8 plăcinte. Costul de oportunitate pentru

coacerea fiecărei pâini este:

a) 2/3 plăcinte;

b) 3/2 plăcinte;

c) 4/3 plăcinte;

d) 1 plăcintă;

e) nici o variantă.

15. Nu reprezintă caracteristică esenţială a sistemului economiei de piaţă:

a) proprietatea privată asupra factorilor de producţie;

b) urmărirea de către indivizi a propriului interes;

c) intervenţia limitată a statului în economie;

d) planificarea distribuţiei principalelor resurse la nivel social;

e) manifestarea liberă a iniţiativei agenţilor economici.

Răspunsuri:

Grila nr. Răspuns corect

1 E

2 C

3 B

4 E

5 D

6 A

7 C

8 D

9 D

10 C

11 D

12 B

13 C

14 A

15 D

13

BIBLIOGRAFIE :

1. Cătălin Huidumac, „Microeconomie”, Editura Libertas Publishing, București, 2007,

pag. 9-32

2. Cătălin Huidumac, Angela Rogojanu, „Introducere în studiul economiei de piaţă”,

Editura ALL, Bucureşti, 1998, pag. 1-16, 31-38

3. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ”Economie” Ediţia a opta,

Editura Economică, Bucureşti, 2009, pag. 11-46

4. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ”Economie-Aplicaţii” Ediţia a

şasea, Editura Economică, Bucureşti, 2009, pag. 9-30

5. R.L.Heilbroner, ”Filozofii lucrurilor pământeşti”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994,

pag. 19-44, 45-80

6. Daniel M.Hausman,”Filozofia ştiinţei economice”, Editura Humanitas,Bucureşti,1993,

pag.7-9, 28-33, 33-44, 54-68, 69-93

7. J.K.Galbraith, ”Ştiinţa economică şi interesul public”, Editura Politică, Bucureşti 1982,

pag.11-21, 231-276, 377-388

8. Paul Heyne, ”Modul economic de gândire”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1991, pag.307-317

9. R.Lipsey-K.Chrystal „Principiile economiei”, Editura Economică, Bucureşti, 2002,

pag.38-45

10. Niţă Dobrotă „Economie Politică”,Editura Economică, Bucureşti 1997, pag.31-48

11. J.E. Stiglitz, C. E. Walsh, ” Economie”, Editura Economică, Bucureşti, 2005, pag. 25-

76

12. N. Gregory Mankiw, „Principles of Economics” Third Edition, Thomson South Western,

USA, 2004, pag. 3-60

13. N.N. Constantinescu, „Dileme ale tranziţiei la economia de piaţă”, Editura AGER-

Economistul,Bucureşti,1992, pag.41-64

14. Dictionar de economie, editia a doua, Ed. Economica, Bucuresti, 2001