TEORIA ALEGERII RATIONALE SINTEZĂ

TEMATICA GENERALA A DISCIPLINEI

1. Teoria Alegerii Raţionale ca ramură a ştiinţei politice; fundamentele filozofice, logice şi politice ale Teoriei Alegerii Raţionale; 2. Teoria Alegerii Raţionale ca teorie economică a democraţiei; fundamentele economologice (microeconomics) ale Teoriei Alegerii Raţionale;3. Raţionalitatea şi conceptul de raţionalitate. Raţionalitatea instrumentală şi raţionalitatea valorică; actorul raţional individual; 4. Raţionalitate limitată; modelele raţionalităţii limitate. Dilema prizonierului - tiparul clasic; Dezvoltări moderne ale patternului ”dilema prizonierului”; 5. Alegerea raţională: tiparele generale, premisele şi principiile alegerii raţionale; 6. Premisa individualismului metodologic – orientarea spre scop şi motivaţia instrumentală; raţionalitate, moralitate, ideologie; 7. Alegerea raţională ca rezultantă a dinamicii binomului preferinţe-constângeri; preferinţa ca funcţie de utilitate; tipologia preferinţelor; preferinţe individuale- preferinţe colective: individualitate şi interferenţe/interdependenţe; 8. Principiile raţionalităţii instrumentale; raţionalitate, iraţionalitate, raţionalitate iraţională; opţiunea teroristă ca opţiune iraţională; teoria descurajării ca iraţionalitate raţională (MAD);9. Elemente de teorie a alegerii sociale: acţiunea socială şi acţiunea colectivă; raţionalitatea în acţiunea politică; raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea militară; 10. Elemente de teorie a alegerii publice: actorul raţional colectiv; agregarea preferinţelor; raţionalitatea colectivă şi construcţia sistemelor politice; sistemul de vot şi paradoxul votantului raţional; torema blatistului; amendamente ideologice şi psihologice la premisa alegerii raţionale; 11. Actorul politic ca actor raţional colectiv; maximizarea utilităţii ca scop al acţiunii actorului politic colectiv raţional. Bunuri publice, bunuri comune; Acţiunea colectivă, principiul eficienţei şi principiul echilibrului (Optimul Pareto şi Principiul Nash). Raţionalitatea colectivă şi limitele dezvoltării durabile; 12. Actorul raţional colectiv şi birocraţia organizaţională: modele funcţionale (Modelul politicii raţionale şi modelul procesului organizaţional); procesul decizional în cadrul organismelor statale; particularităţi ale procesului decizional în domeniul securităţii; 13. Utilitarismul modern şi funcţia de bunăstare socială; Paradoxul lui Arrow şi Eficienţa Pareto; comportamentul raţional colectiv în situaţii de criză şi conflict; 14. Dilema prizonierului în teoria şi practica securităţii; sistemele de securitate ca expresie a alegerii raţionale: cooperare-confruntare; interferenţă-noninterferenţă.

NOTA:- Pentru susţinerea examenului de disciplină, fiecare student va întocmi un referat tematic. - Temele pentru referate sunt la alegerea fiecărui student şi se formulează pe baza tematicii disciplinei (Ex.:

Elemente de teorie a alegerii publice: agregarea preferinţelor). - Referatele tematice vor avea dimensiunea de 5-6 pagini (fără bibliografie), TNR 12.- Referatele pot fi trimise în format electronic, sau predate în formă scrisă la sfârşitul examenului.

BIBLIOGRAFIE GENERALA1. Constituţia Romaniei, 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003; 2. Strategia de Securitate Naţională a României, 17 aprilie 2006, Bucureşti, Ed. 2007;3. Strategia Naţională de Apărare a României, (proiect), Bucureşti, 2010; 4. Legea nr. 415/ 27.06.2002 privind Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, MO 494/ 2002; 5. Carta Naţiunilor Unite; 1945; 6. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Geneva, 10 decembrie 1948; 7. A Secure Europe in a Better World, European Security Strategy, December 2003;8. The National Security Strategy of the United States of America, WH, Washington DC, 2010; 9. NATO Handbook, Public Diplomacy Division, NATO, 1110 Brussels, Belgium, 2006;

II. LUCRĂRI DE AUTOR1. Allingham, Michael, Choice Theory: A Very Short Introduction, Oxford, 2002; 2. Arrow, Kenneth J., Economic theory and the hypothesis of rationality, The New Palgrave: A Dictionary of Economics, 1987; 3. Arrow, K.J., Social Choice and Individual Values, 2nd Edition, ISBN 0-300-01364-7, 1963; 4. Arrow, K.J.; Sen, A. K., Suzumura, K., Social Choice Re-Examined, 1997; 5. Barnes, S. B., Status Groups and Collective Action, Sociology, 1992; 6. Becker, G.S., The Economic Approach to Human Behavior, U. Chicago Press, 1978; 7. Becker, G. S., A Treatise on the Family, Cambridge: Harvard Univ. Press, 1981;8. Bermúdez, José Luis, Decision Theory and Rationality, Oxford Univiversity Press, 2009; 9. Blau, P. M., Exchange and Power in Social Life, New York: John Wiley, 1964; 10. Breen, R.; Rottman, D. B., Class Stratification: A Comparative Perspective, Hemel Hempstead: Harvester Wheatsheaf, 1995;11. Buchanan, J. M., Social Choice, Democracy, and Free Markets, in JPE, 1954; 12. Buchanan, James M., Cost and Choice: An Inquiry in Economic Theory, (1969) 1999; 13. Buchanan, James M., The Demand and Supply of Public Goods, (1968) 1999; 14. Buchanan, James M., The Limits of Liberty: Between Anarchy and Leviathan, (1975) 1999; 15. Buchanan, J. B.; Tullock, G., The Calculus of Consent: Logical Foundations of Constitutional Democracy, Ann Arbor: University of Michigan Press, 1962 (1963); 16. Buchaman, J., Limitele libertăţii, Institutul European, Iaşi, 1997; 17. Boutros Boutros Ghali, An Agenda for Peace, Report of the Secretary-General, United Nations, New York, 31 January 1992;18. Caillé, Alain, Critica raţiunii utilitare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000;19. Caplan, B., The Myth of the Rational Voter: Why Democracies Choose Bad Policies, 2009; 20. Carling, A., Social Divisions, London, 1992;21. Coleman, J., The Mathematics of Collective Action, London: Heinemann, 1973;22. Coleman, James S., Foundations of Social Theory, Cambridge, Harvard Univ. Press, 1990; 23. Dinulescu-Câmpina, Gh. C., Modeling of Rational and Beyond the Phisycs, American Research Press, Rehoboth, 2002; 24. Dahl, R., A.; Lindblom, Ch., Politics, Economics and Welfare, 1953; 24. Dahl, R., A, Decision-Making in a Democracy: The Supreme Court as a National Policy-Maker, 1957; 25. Dahl, R., A., Polyarchy: Participation and Opposition, 1971; 26. Dahl, R., A., A Preface to Democratic Theory, 1985, new edition in 2006; 27. Downs, Anthony, An Economic Theory of Democracy, 1957; 28. Downs, Anthony, Inside Bureaucracy, Boston: Little, Brown and Company, 1967; 29. Eisermann, G., Pareto, Vilfredo (1848–1923), in International Encyclopedia of the Social and Behavioral Science, Harcourt, Brace, 2001; 30. Feldman, A.M.; Serrano, R., Welfare Economics and Social Choice Theory, 2006; 31. Feldman, Robert S., Social Psychology, Theories, Research, and Application, McGROW- HILL BOOK COMPANY, 1985; 32. Felkins, Leon, The Voter's Paradox, Written 10/14/1995, Revised 8/19/2000;33. Felkins, Leon, Introduction to Public Choice Theory, Written 1997; Last Rev. Dec. 2006;34. Felkins, Leon, The Social Dilemmas, Written 10 Dec. 1995, Last Revision on 3 Dec. 2006;35. Femia, Joseph V., Pareto and Political Theory (Routledge Studies in Social and Political Thought), Routledge; 1 edition (September 15, 2006); 36. Finer, S. E., Vilfredo Pareto, Sociological Writings, New York, Praeger, 1966; 37. Fisichella, Domenico, Ştiinţa politică: Probleme, concepte, teorii, POLLIROM, 2007;38. Flyvbjerg, Bent, Rationality and Power: Democracy in Practice (Morality and Society Series), University Of Chicago Press, February 28, 1998;39. Fowler, James H.; Dawes, Christopher T., Two Genes Predict Voter Turnout, University of California, San Diego 2008;40. Gärdenfors, P.; Sahlin, N-E, Decision, probability, and utility, selected readings, Cambridge University Press, 1988; 41. Gaertner, Wulf, A primer in social choice theory, Oxford: Oxford University Press, 2006;42. Gauthier, D., Dreptatea ca alegere socială, în A. Miroiu (coord), Teorii ale dreptăţii, Alternative, Bucureşti, 1996; 43. Goodin Robert E., Kingemann Hans Dieter ş.a. Manual de ştiinţă politică, Editura: Polirom, ISBN: 973-681-802-0, 2005;

2

44. Green, D. P.; Shapiro, Ian, Pathologies of Rational Choice Theory, Yale Univ. Press, 1994;45. Grunberg, L., Cunoaşterea şi valorile. Problema raţionalităţii axiologice, în L. Grunberg (coord), Ontologia umanului, Editura Academiei, Bucureşti, 1989;46. Gunning, Patrick J., Public Choice, Public Goods, and Constitutions, http://www.gunning.cafeprogressive.com/demo/workpape/pbchpbgd.htm;47. Gunning, P., Understanding Democracy: An Introduction to Public Choice, TUP 2003; 48. Gwartney, James D.; Stroup, Richard L.; Sobel, Russell S.; Macpherson, David, Macroeconomics: Public and Private Choice, South-Western College Pub; 11 ed. 2005;49. Hardin, Garrett, The Tragedy of the Commons, Science, 1968; 50. Hardin, Russell, Collective Choice, 1982; 51. Hardin, Russell, Collective Action, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1982; 52. Heyl, Barbara S., THE HARVARD "PARETO CIRCLE", Journal of History of Behavi- vioral Sciences, Vol.4, Issue 4, Published Online: 13   Feb   2006; 53. Heywood, Andrew, Politics, Palgrave Macmillan; 2nd edition, 2002; 54. Hinich, Melvin J.; Munger, Michael C., Ideology and the Theory of Political Choice, University of Michigan Press, Ann Arbor, 1994; 55. Hochrnan, H.M.; Rogers, J.D., Pareto Optimal Redistribution, in American Economic Reviw 59, September 1969; 56. Hoppe, Hans-Hermann, Fallacies of the Public Goods Theory and the Production of Security, Univ. of Nevada, Journal of Libertarian Studies, Vol. IX, Nr.1, (Winter 1989);57. Hummel, R.C.; Lavoie, D., National Defense and the Public Goods Problem, in Edward P. Stringham, ed., Anarchy and the Law: The Political Economy of Choice, 2007; 58. Jeffrey, R. C., The logic of decision, University Of Chicago Press; 1 edition, 1990; 59. Kahneman, Daniel, Maps of bounded rationality: psychology for behavioral economics, The American Economic Review, 2003;60. Ledyard, John O., Public Goods: A Survey of Experimental Research, 1994; 61. Lichbach, M. Irving, The Cooperator's Dilemma, Univ. Michigan Press, Ann Arbor, 1996; 62. Little, M. D., Social Choice and Individual Values, in Journal of Political Economy, 1952; 63. Melberg, Hans O., Three arguments about rational choice, 1993;64. Miroiu, Adrian, Fundamentele politicii, Vol. 1 şi 2, Editura Polirom, 2007; 65. Monroe, K.R. (Ed), The Economic Approach to Politics, Harper Collins, New York, 1991; 66. Moser, Paul K., Rationality in action: contemporary approaches, Cambridg e University Press, ISBN 0-521-00883, 2005;67. Moulin, Herve, Axioms of cooperative decision making, Cambridge, Univ. Press, 1988;68. Mureşan, Al. V., Raţionalitate logică vs Raţionalitate normativă, 2003 (BD/FSP/ MSSA);69. Myerson, Roger B., Nash Equilibrium and the History of Economic Theory, March 1999,

at http://home.uchicago.edu/~rmyerson/research/jelnash.pdf;70. Nozick, Robert, Anarchy, State, and Uwpia, New York: Basic Books, 1974;71. Olson, Mancur, The Logic of Collective Action: Public Goods and the Theory of Groups, (Harvard Economic Studies), Harvard University Press; Revised edition (January 1, 1971);72. Pareto,Vilfredo, The Mind and Society [Trattato Di Sociologia Generale], 1935; 73. Parsons, Talcott, The Structure of Social Action, 2nd edn. New York, Free Press, 1961;74. Powell, G. Bingham, Contemporary Democracies, Participation, Stability, and Violence, Harvard University Press, Cambridge, Massachusettts, and London, 1982;75. Rapoport, A., Prisoner’s Dillemma: Recollections and Observations, in B. Barry, R. Hardin (eds), Rational Man and Irational Society, Sage Pub., London, 1982; 76. Rawls, John, A Theory of Justice, Oxford Press University, Oxford, 1971; 77. Ross, Kelley L., Rent-Seeking, Public Choice, and The Prisoner's Dilemma, 1996, 2002; 78. Rousseau, J-J., Contractul social, Editura Antet, 2005; 78. Rubinstein, A., Modeling bounded rationality, Cambridge: MIT Press, 1998; 79. Samuels, Richard, and oth., Reason and Rationality, Handbook of epistemology, 2004; 80. Sandler, Todd, Collective Action, University of Michigan Press, 1992; 81. Schumpeter, J., Capitalism, Socialism and Democracy, 1942; 82. Schwartz, Herman, Public Choice Theory and Public Choices: Bureaucrats and State Reorganization in Australia Denmark, New Zealand, and Sweden in the 1980s, Government and Foreign Affairs, University of Virginia, Administration & Society, 1994;83. Sen, K., Amartya, Collective Choice and Social Welfare, ISBN 0-444-85127-5, 1984;84. Simon, Herbert, Bounded Rationality and Organizational Learning, Org. Science, 1991;85. Simon, H., A Behavioral Model of Rational Choice, in Models of Man, Social and Rational

3

Mathematical Essays on Rational Human Behavior in a Social Setting, NY: 1957;86. Stuart Mill, John, Utilitarismul, Editura Alternative, Bucureşti, 1998.87. Tullock G., Economic Imperialism, in Buchanan and Tollison (eds.), Theory of Public Choice, Political Application of Economics, Univ. of Michigan Press, Ann Arbor, 1972; 88. Tisdell, Clem, Bounded Rationality and Economic Evolution: A Contribution to Decision Making, Economics, and Management, Cheltenham, UK; Brookfield, Vt.: 1996;89. Weber, Max, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993;90. Weirich, Paul, Equilibrium and rationality: game theory revised by decision rules, … 91. Zamfir, C., Incertitudinea. O perspectivă psihologică, Ed.Ştiinţifică, Buc. 1990;91. *** Arrow's theorem, in The New Palgrave Dictionary of Economics, 2nd Ed., 2008; 93. *** Bounded rationality: Definition from Answers.com, http://www.answers.com/topic/bounded-rationality;94. *** Decision Making and Problem Solving Strategies, The Sunday Times, London, 2007;95. *** Defense Spending and “Global Public Goods”, http://www.cato-at-liberty.org/2009/05/08/defense-spending-and-global-public-goods/;

96. *** The Theory of Rational Ignorance, Clemanson University, Ec. Briefing No. 29, 1998;

Bibliografie minimală

- Dahl, R., A., A Preface to Democratic Theory, 1985, New Edition in 2006; - Downs, Anthony, An Economic Theory of Democracy, 1957; - Fisichella, Domenico, Ştiinţa politică: Probleme, concepte, teorii, Ed. POLLIROM, 2007; - Goodin, R.; Kingemann H. D. ş.a. Manual de ştiinţă politică, Ed. Pollirom, 2005; - Heywood, Andrew, Politics, Palgrave Macmillan; 2nd edition, 2002; - Miroiu, Adrian, Fundamentele politicii, Vol. 1 şi 2, Editura Pollirom, 2007; - Olson, Mancur, The Logic of Collective Action: Public Goods and the Theory of Groups,

Harvard University Press; Revised edition (January 1, 1971).

SUPORT DE CURS - SINTEZĂ

1. În sensul în care este folosit în cadrul ştiinţei politice, conceptul de politică poate fi definit ca fiind: - Arta de a guverna; domeniul afacerilor publice; capacitatea de a realiza compromisul şi consensul; capacitatea de

a exercita puterea şi a controla resursele (Andrew Haywood, 2002); - “Utilizarea sub constrângere a puterii sociale; exercitarea puterii prin raţiune şi limbaj, pentru a atinge, în cadrul

unui grup de oameni, un anumit rezultat” (Goodin, Kingemann, 1996);- “Activitatea prin care diferite interese existente în cadrul unor entităţi de drept date sunt concilitate prin

implicarea lor în procesul de exercitare a puterii proporţional cu importanţa lor în asigurarea bunăstării şi supravieţuirii întregii comunităţi” (Bernard Crick, 1962).

2. Teoria Alegerii Raţionale este o modalitate modernă de abordare teoretică a ştiinţei politice, un succesor modern al descrierilor mai vechi ale conceptului psiho-social de comportament raţional.

3. Modelele clasice ale Teoriei Alegerii Raţionale pleacă de la premisa fundamentală potrivit căreia indivizii aleg cea mai adecvată cale de acţiune potrivit criteriului utilităţii, în funcţie de preferinţe şi constrângeri.

4. În esenţă, în domeniul studiilor de specialitate specifice TAR, dintr-o perspectivă eminamente economicistă, utilitatea este definită ca fiind măsura satisfacţiei relative obţinute prin consumul bunurilor şi serviciilor necesare sau dorite. Odată acceptată această definiţie, este de înţeles că această măsură poate fi mai mare sau mai mică, ceea ce înseamnă că utilitatea poate fi mai mare sau mai mică. Aceasta înseamnă că o cale de acţiune posibilă reprezintă o opţiune dacă şi numai dacă este utilă şi că oricărei opţiuni posibile i se poate ataşa o funcţie de utilitate care exprimă preferinţa (gradul de satisfacţie aşteptată) pentru aceasta.

5. În cadrul clasic al modelelor Teoriei Alegerii Raţionale, indivizii sunt văzuţi ca fiind motivaţi de dorinţe sau scopuri raţionale, conforme cu interesele reale ale acestora; motivaţiile acţionale reflectă preferinţele actorilor raţionali.

6. Modelele clasice ale Teoriei Alegerii Raţionale modelează opţiunile actorilor raţionali potrivit unor condiţii ideale (există un set determinat de opţiunin posibile; oricare actor raţional poate alege orice opţiune posibilă fără a intra în

4

coloziune cu alt actor raţional; bunurile sau serviciile pentru care se optează nu se epuizează); modelele pragmatice consideră că actorii raţionali acţionează în cadrul unor constrângeri şi limitări specifice, existente în mod obiectiv.

7. Relaţiile dintre preferinţe şi constrângerii sunt văzute, în cadrul modelelor clasice ale Teoriei Alegerii Raţionale, ca fiind pur tehnice, respectiv ca relaţii între scopuri şi mijloace.

8. Potrivit premiselor pe care se bazează Teoria Alegerii Raţionale, privite prin prisma relaţiilor dintre preferinţe şi constrângerii, alegerile pe care indivizii le fac, pot fi caracterizate prin următoarea formulare: având în vedere că, de regulă, nu pot obţine toate “bunurile” pe care şi le-ar putea dori, indivizii trebuie să facă o alegere care să ţină cont atât de scopurile urmărite cât şi de mijloacele pe care le au la dispoziţie.

9. Teoria Alegerii Raţionale consideră că indivizii sunt conştienţi de rezultatele opţiunilor lor, respectiv anticipează aceste rezultate ori calculează (sau pot calcula/aprecia) care ar fi rezultatul cel mai bun (potrivit) pe care l-ar putea obţine.

10. Teoreticienii modelelor alegerii raţionale susţin că o premisă care stă la baza unui model nu reprezintă o descriere exactă a realităţii, dar că modelele bune pot sprijini evaluarea raţională şi pot să ajute la formularea unor ipoteze fezabile, indiferent dacă acestea sunt preponderent intuitive sau deductive.

11. Teoria Alegerii Raţionale a avut şi are un impact profund asupra studiului ştiinţei politice, în special în domenii de mare actualitate precum cele care studiază: interesele de grup; situaţiile sociologice; comportamentul colectiv; alegerile (parlamentare, prezidenţiale, locale); comportamentul în cadrul procesului de legiferare.

12. Modelele pe care se bazează pe Teoria Alegerii Raţionale pleacă de la premisa individualismului metodologic, care susţine că individul este orientat spre scop şi motivat instrumental.

13. În cadrul Teoriei Alegerii Raţionale, luarea unei decizii raţionale presupune alegerea unei căi de acţiuni având în vedere preferinţele, acţiunile ce pot fi întreprinse şi aşteptările privind câştigurile aduse de aceste acţiuni.

14. Modelele clasice ale Teoriei Alegerii Raţionale consideră că, de regulă:

- alegerea are în vedere un set determinat de acţiuni posibile; - setul de acţiuni posibile este considerat ca fiind exhaustiv; - opţiunile sunt exclusive.

15. Teoria Alegerii Raţionale pleacă de la câteva premise fundamentale care definesc trăsăturile preferinţelor indivizilor pentru acţiune. Acestea sunt:

- premisa stabilităţii; - premisa de completitudine; - premisa tranzitivităţii; - premisa de conformitate.

16. Potrivit Teoriei Alegerii Raţionale, premisele care stau la baza modelării, precum şi judecăţile corelative acestora proiectează rezultatul potrivit căruia, având la dispoziţie un set de acţiuni din rândul cărora se poate face o alegere, un individ le poate ordona în funcţie de preferinţele sale, iar aceste preferinţe sunt stabile şi corespund voinţei celui care alege. Preferinţele unui individ pot să ia una din formele: preferinţă strictă; preferinţă slabă; indiferenţă.

17. Preferinţele sunt descrise, de regulă, prin funcţia lor de utilitate (payoff function). Într-o exprimare generică, funcţia de utilitate reprezintă un fel de “număr de ordine” (virtual) pe care un individ îl conferă uneia din acţiunile posibile într-o situaţie dată, precum şi, respectiv, relaţia dintre aceste numere de ordine.

18. Modelele clasice iniţiale ale TAR luau în considerare premise de tipul:

- Un individ are informaţii complete şi pe deplin corecte despre tot ceea ce ar urma să se întâmple, în funcţie de alegerea făcută;

- Un individ are abilităţile cognitive, timpul necesar şi resursele adecvate pentru a evalua orice alegere, în comparaţie cu orice altă alegere.

19. Premisa fundamentală a Teoriei Alegerii Raţionale, potrivit căreia deciziile indivizilor sunt raţionale şi urmăresc maximizarea utilităţii, poate aduce diferite beneficii ştiinţei şi practicii politice. Între cele mai importante, pot fi menţionate următoarele:

5

- Plecând de la premisa că oamenii iau decizii mai degrabă raţionale, decât bazate pe criterii stohastice, comportamentul lor poate fi modelat şi, ca urmare, se pot face predicţii cu privire la acţiunile lor viitoare;

- Formalizarea matematică a modelelor bazate pe teoria alegerii raţionale permite specialiştilor să desprindă, din modelele lor, rezultate care nu ar putea fi obţinute altfel.

20. În viziunea lui Anthony Downs (An Economic Theory of Democracy - 1957), comportamentul raţional al actorilor politici vizeaza maximizarea utilităţii în cadrul competiţiei politice, prin maximizarea numărului de voturi obţinute de partidele pe care le conduc.

21. Într-un sens general şi acceptabil, din punctul de vedere al Teoriei Alegerii Raţionale, conceptul de raţionalitate poate fi utilizat şi înţeles în câteva sensuri majore, între care menţionăm:

- Conformitatea cu regulile logicii deductive; - Capacitatea de a face calcule corecte; - Capacitatea de a trage concluzii corecte pe baza premizelor folosite; - Apelul la inducţia amplificatoare; - Folosirea corectă a deducţiilor probabilistice şi a generalizărilor plauzibile.

22. În sensul premiselor clasice ale Teoriei Alegerii Raţionale, conceptul de raţionalitate se adresează nu cunoaşterii realităţii ci acţiunii umane în cadrul unei realităţi existente. În acest context, termenul de raţional se referă la felul în care acţionăm şi în care ne comportăm, nu la la modul în care gândim, în care emitem judecăţi. Ca urmare, a fi raţional din acest punct de vedere, înseamnă: - A acţiona în aşa fel încât să ne atingem cât mai bine (eficient) scopurile; - A trata orice alt om ca un scop în sine şi nu ca un mjloc de atingere a scopurilor.

23. Plecand de la premisa potrivit căreia individul este orientat spre scop şi motivat instrumental, raţionalitatea poate fi privită din două perspective:

- Raţionalitatea instrumentală, şi - Raţionalitatea valorică.

24. Potrivit unei teorii a lui John Rawls (A Theory of Justice, Oxford Press University, Oxford, 1971), raţionalitatea instrumentală presupune ca, în alegerile lor, oamenii să respecte următoarele principii:

- Principiul mijloacelor efective; - Principiul caracterului cuprinzător;- Principiul probabilităţii mai mari.

25. Din perspectiva rationalităţii instrumentale, principiul mijloacelor efective are, în esenţă, următoarea formulare: - Dat fiind un obiectiv şi mai multe alternative (deci mai multe mijloace de a atinge acel scop), trebuie să adoptam acea alternativă care asigură cel mai bine îndeplinirea acelui scop; - Dat fiind un obiectiv, trebuie să îl atingem cu cea mai mică cheltuială de mijloace (oricare ar fi natura acestora) sau, cu alte cuvinte, date fiind mijloacele, trebuie să îndeplinim obiectivul cât mai cuprinzător.

26. Din perspectiva raţionalităţii instrumentale, principiul caracterului cuprinzător se referă la faptul că: - O alternativă este preferabilă alteia dacă aplicarea ei va conduce atât la

îndeplinirea scopului realizabil prin aplicarea celeilalte, cât şi la atingerea altor scopuri dezirabile; - O alternativă este preferabilă alteia dacă aplicarea ei va conduce la realizarea tuturor scopurilor pe care le asigură

aplicarea celeilalte, asigurând, în acelaşi timp, şi atingerea altor scopuri; - O alternativă prin a cărei aplicare se pot generează consecinţe dezirabile mai cuprinzatoare este de preferat uneia

cu rezultate dezirabile mai puţin cuprinzătoare.

27. Din perspectiva raţionalitaţii instrumentale, principiul probabilităţii mai mari statuează că dacă scopurile pe care le putem atinge prin mai multe alternative sunt, în esenţă, identice, iar şansa de a atinge aceste scopuri este mai mare în cazul folosirii uneia dintre alternativele disponibile, atunci este raţional să o alegem pe aceea.

28. Din perspectiva raţionalităţii instrumentale, respectiv a unei abordări empirice, principiul mijloacelor efective este considerat, de regulă, ca fiind criteriul natural al alegerii raţionale.

29. Comportamentul raţional al individului, definit din perspectivă instrumentală, pleacă de la următoarele prezumţii: raţionalitate; interes; informaţie.

6

30. În cadrul modelelor evoluate ale comportamentului raţional, ideea de raţionalitate - ca maximizare a propriului interes - care pleacă de la premisa că individul este parte a unui grup, se poate exprima prin următoarea afirmaţie: “fiecare individ are la dispoziţie un număr de alternative pe care le evaluează prin prisma beneficiilor pe care le poate obţine; fiecare individ ştie că şi ceilalţi membri ai grupului au la dispoziţie diferite alternative pe care le evaluează prin prisma beneficiilor pe care le pot obţine; felul în care un individ îşi poate maximiza beneficiile depinde atât de alegerea unei alternative de către el, cât şi de alegerile făcute de către ceilalţi membri ai grupului”.

31. Din punctul de vedere al teoriei alegerii raţionale, comportamentul raţional are în vedere: individul; grupul; comunitatea; organizaţia; instituţia (în sens organizaţional); entitatea (politică, socială).

32. În contextul analizei comportamentului de grup al actorului raţional, teoria alegerii raţionale urmează diferite modele. Între acestea, cele mai utilizate sunt:

- modelul politicii raţionale, şi - modelul procesului organizaţional.

33. Modelul politicii raţionale are la bază premisa potrivit căreia situaţia (evoluţia) unei ţări este rezultatul alegerilor (acţiunilor) mai mult sau mai putin corecte, unitare şi coerente ale tuturor actorilor guvernamentali naţionali.

34. Modelul procesului organizaţional din cadrul teoriei alegerii raţionale pleacă de la premisa că analiza comportamentului raţional nu trebuie să vizeze, în primul rând, acţiunile (deciziile, preferinţele) unui actor unic, ci produsele unor grupuri (organizaţii, instituţii) care funcţionează conform unor sisteme de norme şi reguli determinate.

35. Agregarea preferinţelor: V. Texte selectate (final);

36. Alegerea unanimă este una din modalităţile uzuale de agregare socială a preferinţelor. În cadrul teoriei alegerii raţionale, există următoarele forme de manifestare a alegerii unanime:

- alegerea unanimă propriu-zisa; - alegerea consensuală.

37. Alegerea majoritară este o altă modalitate uzuală de agregare socială a preferinţelor individuale. În cadrul Teoriei Alegerii Raţionale, există mai multe forme de manifestare a alegerii majoritare: regula majorităţii simple; regula majorităţii absolute.

38. Ca expresie a agregării sociale a preferinţelor individuale, regula majorităţii simple are următorul înţeles în cadrul Teoriei Alegerii Raţionale: “preferinţa socială pentru o alternativă, în raport cu o altă alternativă care se găseşte la dispoziţia membrilor unui grup, vizează acea alternativă (preferinţă strictă) care beneficiaza de sprijinul a jumătate plus unu din numărul membrilor grupului în cauză care nu sunt indiferenţi faţă de cele două alternative (deci, cei care îşi exprimă preferinţa, iar aceasta este strictă”.

39. Ca expresie a agregării sociale a preferinţelor individuale, regula majorităţii absolute are următorul înţeles în cadrul Teoriei Alegerii Raţionale: “preferinţa socială pentru o alternativă diponibilă, în raport cu altă alternativă aflată la dispoziţia indivizilor ce formează un grup, este aceea care beneficiază de sprijinul (preferinţa strictă) a jumatate plus unu din numărul tuturor membrilor grupului”.

40. Potrivit premiselor clasice ale teoriei alegerii raţionale, în absenţa unor constrângeri decisive (şi a altor factori perturbatori cu rol negativ hotărâtor) votanţii din cadrul unui proces electoral sunt actori raţionali şi, ca urmare, votul lor este unul raţional. În studiile apofundate specifice toriei alegerii raţionale se acceptă ideea că, în practică, raţionalitatea nu este absolută ci relativă sau, de multe ori, limitată (bounded rationality), majoritatea votanţilor fiind - adesea - chiar ignonanţi în legătură cu ceea ce au de ales în cadrul acelui proces electoral.

41. Realitatea lumii moderne arată că deşi în teorie democraţiile sunt considerate ca o garanţie împotriva politicilor sociale dăunătoare, în practică democraţiile adoptă şi promovează frecvent politici proaste. Într-o lucrare consacrată acestui aspect, un specialist american în domeniu, Bryan Caplan (The Myth of the Rational Voter: Why Democracies Choose Bad Policies, 2007), suţine însă că, deşi - de regulă - se încearcă a se explica acest paradox prin influenţa intereselor speciale sau prin ignoranţa alegătorilor, în fapt majoritatea covârşitoare a votanţilor sunt iraţionali şi animaţi de concepţii greşite pe care le proiectează asupra opţiunii lor.

7

42. Ipoteza ”ignoranţei raţionale” (analizată, spe exemplu, în lucrarea Pathologies of Rational Choices Theory) susţine că, în mod obişnuit, cetăţenii cunosc puţin despre viaţa publică dincolo de ceea ce pot să afle fără cheltuieli suplimentare; ei nu au nici un motiv să creadă că investind în obţinerea de cunoştinţe utile pentru a face o alegere în deplină cunoştinţă de cauză, vor obţine beneficii suplimentare faţă de situaţia în care aleg fără să cunoască totul despre toate opţiunile posibile şi despre consecinţele alegerii lor. Din această perspectivă, ignoranţa votantului este raţională.

43. Sintagma “Dilema prizonierului” defineşte o problemă fundamentală din teoria jocurilor (utilizată ca studiu de caz în teoria alegerii raţionale) care demonstrează de ce două persoane aflate în situaţii de alegere dilematică nu pot coopera, deşi cooperarea lor ar fi în interesul (în avantajul) ambilor. Această sintagmă a fost formulată pentru prima dată de către Merrill Flood şi Melvin Dresher care lucrau prin anii ”50 la Rand Corporatoin, o celebră instituţie de studii în domenii variate ale ştiinţelor politice, sociale şi de securitate. Problematica a fost formalizată ştiinţific de către Albert W. Tucker sub forma posibilităţilor de a-şi alege strategiile de apărare pe care le au la dispoziţie doi suspecţi reţinuţi de poliţie pentru a fi anchetaţi (separat) în legătură cu o posibilă infracţiune pe care aceştia ar fi săvărşit-o împreună.

44. Tipul de problemă definit de sintagma ”Dilema prizonierului” este un caz particular al unui gen de situaţii cu caracter mai general semnalat de studiile specifice Teoriei Alegerii Raţionale, şi anume al tipologiei definite de sintagam ”dileme sociale”. Trăsăturile lor comune se referă la caracterul paradoxal al unor acţiuni, la imposibilitatea explicaţiei prin prisma raţionalităţii comune, la rezultatul invers decât cel aşteptat al unor opţiuni ce pot fi considerate pe deplin raţionale din perspectiva logicii comune. Într-un studiu special consacrat unei astfel de problematici, Leon Felkins definea acest fenomen sub denumirea de ”Paradoxul votului” (The Voter's Paradox, scris în 1995 şi revizuit/ republicat anul 2000). În cadrul acestui eseu, în care termenul de paradox este descris ca fiind o problemă care nu are – tehnic vorbind – nici o soluţie (sau o situaţie în care două soluţii diferite sunt egal adevărate) sunt evidenţiate următoarele situaţii sociale (ambele afirmaţii fiind adevărate) care nu pot avea o rezolvare în cadrul aceleaşi logici:

- contribuţia unui individ la activitatea unei colectivităţi mari este profitabilă pentru toţi membri acelei colectivităţi şi se răsfrânge în mod corespunzător şi asupra celui care contribuie;

- individul care ar trebui şi ar putea să contribuie la binele unei colectivităţi va câştiga mai mult pentru sine dacă va beneficia de avantajele calităţii de membru al acelei colectivităţi, dar nu va contribui (îşi va economisi efortul/contribuţia) la realizarea bunului comun.

Opţiunea, logic corectă, pentru cea de-a doua varintă (obţinerea caeluiaşi beneficiu, dar cu o cheltuială mai mică), reprezintă paradoxul votului care, în esenţă, poate fi sumarizat astfel:

- participarea la vot necesită un efort/o cheltuială; - cu cât mai mulţi oameni vor participa la vot, cu atât mai mult valoarea fiecărui vot va fi mai mică (deci va

influenţa mai puţin rezultatul final); - participarea la vot, fără a putea influenţa decisiv rezltatul acestuia, dar cheltuind în acest scop, face ca

participarea în sine să nu mai poată fi considerată raţională, în condiţiile în care rezultatul votului (deci şi beneficiile) vor fi acelaşi;

- ca urmare este raţional să nu participi la vot, pentru că, într-un cadru democratic, beneficiile vor fi aceleaşi. O astfel de modalitate logică de abordare a dat naştere la ceea ce, în cadrul TAR se numeşte problema ”călătorului clandestin” (free rider/blatistului).

45. În procesul alegerilor care se realizează prin sistemul votului, agregarea preferinţelor se face după diferite regului prestabilite şi cunoscute de către alegători. La un număr de opţiuni mai mare de două, agregarea preferinţelor se poate confrunta cu situaţii paradoxale. Cel mai simplu caz de această natură poate fi exemplificat cu următoarea situaţie:

- Există trei candidaţi pentru o singură funcţie: CA, CB, CC; - Pentru alegerea unui dintre ei votează trei alegători: A1, A2, A3;- Fiecare votant trebuie să ordoneze candidaţii în funcţie de preferinţeloe lui; - Alegerea unuia dintre candidaţi necesită majoritatea preferinţelor; - Toţi votanţii sunt obligaţi să opteze, iar votul fiecăruia trebuie să fie valabil exprimat.

Potrivit unei analize logice, unul din rezultatele posibile poate fi următorul: - Preferinţele primului votant (V1) pot fi exprimate astfel: CA, CB, CC; - Preferinţele celui de-al doilea votant (V2) pot fi exprimate astfel: CB, CC, CC; - Preferinţele celui de-al treilea votant (V3) pot fi exprimate astfel: CC, CA, CB;

Analiza rezultatului evidenţiază următoarea situaţie: - Candidatul A este preferat Candidatului B; - Candidatul B este preferat Candidatului C; - Candidatul C este preferat Candidatului A;

8

În consecinţă, alegerea unuia dintre cei trei candidaţi este, matematic, imposibilă.

46. Ca modalitate modernă de abordare a ştiintei sociale, Teoria Alegerii Raţionale se caracterizează, în esenţă, prin aceea că: se apleacă asupra condiţiilor care definesc şi constrâng alegerile sociale; porneşte de la alegerile făcute de persoanele individuale, întelese ca actori raţionali; construieşte modele teoretice care încearcă să ţină seama de o varietate de situaţii empirice.

47. Într-o lucrare de importanţă constitutivă pentru fundamentarea Teoriei Alegerii Raţionale (Choice and Individual Values), Kenneth Arrow s-a concentrat asupra modalităţilor prin care preferinţele individuale pot fi agregate, pentru a construi o funcţie de bunăstare socială. Teorema lui Arrow susţine că nu se poate construi o asemenea funcţie de agregare a preferinţelor individuale capabilă să îndeplinească simultan anumite proprietăţi pe care, în mod rezonabil, oameni le consideră acceptabile.

48.Conceptul de politică, definit în limba engleză prin termenul de ”politcs”, are numerose conotaţii uzuale dintre care – în contextul studierii Teoriei Alegerii Raţionale – reţinem ca fiind de interes practic următoarele:

a. Ansamblul ideilor, preocupărilor şi activităţilor umane care privesc: - Dobândirea şi menţinerea controlului asupra puterii în societate; - Activitatea de guvernare; - Orientarea sau influenţarea programatică a politicilor publice; b. Ansamblul relaţiilor interumane din cadrul unei societăţi care au ca obiect diferitele modalităţi în care membrii unei societăţi se relaţionează în procesul de dobândire şi exercitare a puterii.

49. Din perspectiva definirii conceptului de politică prezentat la pct. 48, ştiinţa politică poate fi definită ca fiind acea ramură a ştiinţelor sociale care studiază atât ansamblul ideilor, preocupărilor şi activităţilor umane care privesc dobândirea şi menţinerea controlului asupra puterii în societate, activitatea de guvernare şi orientarea sau influenţarea programatică a politicilor publice, cît şi ansamblul relaţiilor interumane din cadrul unei societăţi care au ca obiect diferitele modalităţi în care membrii acesteia se relaţionează în procesul de dobândire şi exercitare a puterii.

50. Andrew Heywood (Politics, 2nd edition, palgrave foundation, 2002, p.4) defineşte politica, în sensul său cel mai larg, ca fiind activitatea prin care oamenii elaborează, asigură prezervarea şi corectează regulile care le guvernează viaţa. Pe temeiul acestei înţelegeri, politica este privită din următoarele perspective: ca putere şi mecanism de distribuţiei resurselor; ca dimensiune a vieţii sociale/domeniu al afacerilor publice; ca artă a guvernării/prin mecanismul compromisului şi consensului.

51. Din perspectiva puterii, politica poate fi cel mai bine caracterizată drept utilizarea sub constrângere a puterii sociale. Ca urmare, studiul politicii poate fi caracterizat ca fiind studiul naturii şi surselor acelor constrângeri şi al tehnicilor de utilizare a puterii sociale în cadrul constrângerilor respective (Goodin, R.E.; Klingeman, H-D, A New Handbook of Political Science, Oxford Press University, 1996).

52. Constrângerile sub care acţionează actorii politici, manevrele strategice pe care acestea le prilejuiesc şi care se petrec în cadrul lor ... reprezintă esenţa politicii” (Goodin, R.E.; Klingeman, H-D, A New Handbook of Political Science, Oxford Press University, 1996).

53. Politica în sens de distribuţie sau alocare a resurselor a fost definită astfel  : cine ce obţine, când şi cum. (Lasswell, H., Politics, Who Gets What, When, How? Ed. P. Smith, New York, 1950).

54. În sens de dimensiune a vieţii sociale, politica este înţeleasă astfel: “În esenţă, noi acţionăm politic ori de câte ori luăm decizii pe seama altor oameni şi nu doar a noastră. Politica înseamnă a planifica şi organiza proiecte comune, a stabili reguli şi standarde care definesc relaţiile umane şi alocarea resurselor între nevoi şi scopuri omeneşti rivale” (C. Anderson/Marsh, D., Stoker, G., Theory and Methods in Political Science, Macmillan, Londra, 1995). 55. Din perspectiva înţelegerii politicii ca dimensiune a vieţii sociale “politica poate fi definită ca fiind procesul prin care un grup de oameni cu opinii şi interese iniţial divergente ajung la decizii colective socotite îndeobşte ca fiind obligatorii pentru respectivul grup şi impuse ca o linie de conduită comună” (Miller, D., (coord), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000).

56. Din diferitele definiţii ale politicii, pentru teoria alegerii raţionale sunt relevante următoarele concluzii: politica vizează procesele de formare şi implementare a alegerilor şi deciziilor sociale; politica priveşte procesele care au loc în cadrul

9

diferitelor grupuri de oameni (colectivităţi umane), în întreaga societate cât şi în cadrul relaţiilor internaţionale; deciziile sociale se bazează pe opţiuni individuale, sunt rezultatul compunerii acestor opţiuni şi tind să devină/devin obligatorii pentru colectivităţile umane în cadrul cărora se iau aceste decizii, influenţând comportamentul (opţiunile) la nivel individual.

57. Din perspectiva înţelegerii politicii ca utilizare sub constângere a puterii sociale, ştiinţa politică vizează următoarele diviziuni: teorie politică; comportament politic; instituţii politice; economie politică; politici publice; administraţie publică; politici comparate; relaţii internaţionale; securitate; metodologie politică.

58. Conceptul de politică publică defineşte “o reţea de decizii legate între ele privind alegerea obiectivelor, a mijloacelor şi a resurselor alocate pentru atingerea lor în situaţii specifice. Procesul de înfăptuire a politicilor este procesul de formulare şi de aplicare a politicilor publice” (Miroiu, A., (coord), Introducere în analiza politicilor publice, Ed. Punct, Bucureşti, 2001).

59. Din perspectiva metodologiei de cercetare a fenomenelor ce constituie obiectul preocupărilor ştiinţei politice, se disting următoarele tipuri de abordare teoretică: ştiinţa politică privită ca fiind o teorie politică normativă; abordarea prin prisma studiilor instituţionale; analiza bihavioristă (comportamentală); abordare din perspectiva Teoriei Alegerii Raţionale; abordarea feministă; abordarea deterministă.

60. Analiza behavioristă (comportamentală), Teoria Alegerii Raţionale şi studiile instituţionale în ipostaza lor de neo-instituţionalism reprezintă, în viziunea lui Thomas Kuhn, încă din a doua jumătate a secolului trecut, trei paradigme fundamantale în ştiinţa politică (Kuhn, Th., Structura revoluţiilor ştiinţifice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976).

61. Analiza comportamentală (behavioristă) îşi propune să ofere explicaţii ale comportamentului politic la nivelul individului şi al grupurilor sociale; în cadrul acestor preocupări, un rol central revine cauzalităţii fenomenelor şi caracterului empiric, relativ (posibil falsificabil) al investigaţiilor ştiinţifice.

62. Principalele idei ce constituie esenţa analizei comportamental (behavioriste) se referă la faptul că a studia relaţiile de putere înseamnă a analiza deciziile concrete prin inermediul cărora actorii procesului politic îşi urmăresc propriile preferinţe, întrucât o preferinţă nu poate fi cercetată ca atare, ci numai prin decizia efectivă a actorului. Concluzia este că dacă preferinţele unor actori predomină în anumite probleme-cheie, înseamnă că acei actori exercită puterea în sistemul politic respectiv.

63. Obiectivul fundamental al analizei comportamentale (behavioriste) este acela de a dezvolta o ştiinţă empirică a politicii, capabilă să genereze ipoteze cu valoare predictivă, pornind de la analiza cantitativă a comportamentului uman în cadrul grupurilor.

64. În cadrul analizei comportamentale (behavioriste), conceptul de cauzalitate joacă un rol esenţial, relaţiile cauzale putând să fie descoperite prin analiza procesului efectiv de luare a deciziilor sociale.

65. Studiile instituţionale au ca obiect al preocupărilor ansamblul principiilor, normelor, regulilor, procedurilor şi metodelor de organizare formală a raporturilor din societate, asupra impactului pe care acestea îl au asupra procesului luării şi implementării deciziilor sociale privite prin prisma politicii. Neo-instituţionalismul, ca fază modernă a studiilor instituţionale, a apărut la începutul anilor ‘80 ca răspuns la revoluţia behavioristă din ani ‘60, pricum şi la ascensiunea în forţă a preocupărilor legatie de abordarea politicii prin prisma Teoriei Alegerii Raţionale.

66. Neo-instituţionalismul pune în evidenţă rolul crucial al instituţiilor (norme, reguli, practici sociale) şi al contextului instituţionaln în modelarea comportamentului politic şi în determinarea rezultatelor acţiunilor politice.

67. Potrivit aprecierilor neo-instituţionaliştilor, comportamentul politic al actorilor şi modalităţile în care se construiesc deciziile sociale sunt extrem de complexe şi, în mare măsură, impredictibile.

68. Instituţiile publice au tendinţa să funcţioneze pe bază de rutină şi inerţie, în sine – autonome faţă de sarcina socială pentru a căror rezolvare au fost create, şi excesiv de birocratic. Aceste tendinţe asigură stabilitate şi predictibilitate funcţională, relativ autonomă faţă de deciziile curente – factori care pot avea un rol pozitiv sau negativ, după caz, în procesul de funcţionare polirică a societăţii (comunităţilor).

10

69. Teoria Alegerii Raţionale (TAR) se concentrează asupra condiţiilor care definesc şi constrâng alegerile sociale, prin prisma alegerilor operate de indivizi consideraţi ca fiind actori raţionali; pe acest temei, TAR construieşte modele teoretice care urmăresc să încorporeaze succesiv o mare varitate de situaţii empirice.

70. Teoria Alegerii Raţionale se bazează pe supoziţia că explicarea deciziei sociale trebuie să se realizeze, în ultimă instanţă, prin apelul la acţiunile actorilor individuali implicaţi – consideraţi ca fiind actori raţionali. Ca urmare, din perspectiva TAR, a înţelege decizia socială înseamnă a înţelege modul în care se face agregarea acţiunii agenţilor. Această supoziţie este denumită individualism metodologic.

71. Teoria Alegerii Raţionale pleacă de la premisa că actorii politici (indivizi, grupuri, instituţii, state etc.) sunt raţionali, în sensul că aceştia îşi conosc interesele, îşi formulează obiectivele funcţie de aceste interese, îşi urmăresc consecvent obiectivele formulate şi caută să-şi maximizeze beneficiile.

72. Rezultatele empirice, acumulate de-a lungul timpului, evidenţiază faptul că, de regulă, există o tensiune marcantă între raţionalitatea individuală şi cea colectivă.

73. Una din primele lucrări care au dus la fundamentarea TAR a reprezentat-o lucrarea lui K.J. Arrow, Social Choice and Individual Values (Alegerea socială şi valorile individuale), 1951, care s-a concentrat asupra modalităţilor prin care preferinţele individuale pot fi agregate pentru a constitui o funcţie de bunăstare socială. În acest contex a fost formulată cunoscuta teoremă (paradoxală) a lui Arrow, care afirmă ca nu se poate construi o asemenea funcţie de agregare socială a preferinţelor individuale care să îndeplinească simultan anumite proprietăţi pe care, în mod rezonabil, noi le considerăm acceptabile. Teoria lui Arrow a constituit punctul de plecare pentru dezvoltări foarte importante în economie şi în ştiinţe politice.

74. Câţiva ani mai târziu, în 1957, într-o lucrare intitulată An Economic Theory of Democracy, A. Downs a constrit mai multe modele ale competiţiei dintre partidele politice, în care politicienii acţionează ca actori ce urmăresc maximizarea utilităţii care, spre exemplu, în cazul competiţiei politice, înseamnă maximizarea numărului de voturi ce ar putea fi câştigate de un anumit partid.

75. În lucrarea The Calculus of Consent, (1962), John Buchanan şi G. Tullock au elaborat modele ale statului şi ale comportamentului birocratic, presupunând că agenţii care acţionează în aceste instituţii se comportă ca maximizatori ai beneficiilor urmărite.

76. Teoria Alegerii Raţionale constituie un efort colectiv major având ca scop să aducă în ştiinţa politică tipul de abordare şi rigoarea specifică economiştilor, prin construirea de modele formale, capabile să ofere explicaţii ale comportamentul uman în spaţiul public şi să permită predicţiai privind conduita omului.

77. în spiritul ideilor politice promovate de Max Weber, termenul de raţional are un dublu sens. Primul vizează ivestigarea mijloacelor pe care oamenii – ca indivizi sociali – le utilizează pentru atingerea scopurilor şi este cunoscut sub denumirea de raţionalitate instrumentală. Cel de al doilea vizează, dimpotrivă, în mod prioritar, scopurile pe care oamenii le urmăresc atunci când defăşoară diferite acţiuni, utilizând anumite mijloace şi este cunoscut sub denumirea de raţionalitate valorică (axiologică). 78. TAR a reuşit să încorporeze în structura preocupărilor sale atât abordările instituţionaliste, cât şi perspectivele comportamentaliste (behavioriste).

79. În cadrul Teoriei Alegerii Raţionale, modelele actorului social care se comportă raţional, inclusiv modelele votantului raţional, se întemeiază pe ideea de raţionalitate instrumentală.

80. Din perspectiva raţionalităţii instrumentale, raţiunea nu reprezintă motivul (mobilul) acţiunii. Ea este legată, însă, nemijlocit de acţiune influenţând acţiunea umană atât prin fundamentarea proiectelor de acţiune cât şi prin implicarea în procesul alegerii. Acţiunea este determinată de cauze interne (trebuinţe, instincte, impulsuri, dorinţe, sentimente, trăiri, pasiuni) sau de cauze externe (mesaje, semnale, presiuni, cerinţe, ordine, norme, sugestii, exemple); ele generează scopurile acţiunilor umane. Determinarea se manifestă, în unele cazuri, direct, iar în altele prin intermediul reflecţiei raţionale. Din perspectiva raţionalităţii valorice (axiologice), raţiunea poate reprezenta un motiv al acţiunii.

81. Principiul mijloacelor efective este, de regulă, considerat ca fiind cel mai natural criteriu al alegerii raţionale. Ideea existenţei unui comportament care satisface principiul mijloacelor efective a fost studiată iniţial şi în mod deosebit, în domeniul economiei. Homo economicus este modelul individului uman care se comportă în temeiul principiului mijloacelor efective. În cadrul acestui model, individul uman este înzestrat cu anumite preferinţe şi face tot ce îi stă în

11

putinţă pentru pentru ca, dată fiind o anumită situaţie de alegere, să-şi realizeze cel mai bine interesele proprii. (Miroiu, A., Fundamentele politicii, Ed. POLIROM, Bucureşti, 2006).

82. Din perspectiva ipotezelor fundamentale clasice ale TAR, raţionalitatea presupune că actorul social, care este pus în situaţia să ia o decizie, are scopuri clar formulate (conforme cu dorinţele, trebuinţele, impulsurile, normele, etc. care îl animă) şi – faţă de acestea – el este capabil să-şi definească preferinţele între alternativele existente, să compare şi să ierarhizeze aceste preferinţe şi să selecteze alternativa care i-ar satisface cel mai bine scopurile.

83. Din perspectiva interesului – ca ipoteză fundamentală clasică ce defineşte actorul raţional, TAR pleacă de la premisa că acesta acţionează urmărindu-şi propriul interes. Aceasta înseamnă că, în contextul acţiunii sale, actorul raţional este tentat să ignore acţiunea celorlaţi indivizi cu care ar putea să se interfereze, în sensul că nu îşi propune să acţioneze pentru realizarea intereselor acestora, dar nici nu urmăreşte ca – prin acţiunea sa – afecteze negativ interesele acestora.

84. Din perspectiva informaţiei/informării – ca ipoteză fundamentală clasică ce defineşte actorul raţional, TAR pleacă de la premisa că aceasta este “perfectă”, respectiv că actorul are la dispoziţie toate datele de care are nevoie, în sensul că el cunoaşte toate alternativele relevante pentru situaţia dată, toate caracteristicile acestor alternative şi toate consecinţele posibile ale opţiunilor sale. În acelaşi timp, se presupune că actorul raţional ştie că şi celalţi indivizi sunt raţională, îşi urmăresc intereselor proprii şi deţin aceleaşi informaţii ca şi el, şi cunoaşte regulile după care actorii aleg între diverse alternative.

85. Din punct de vedere metodologic, raţionalitatea instrumentală este definită prin una din cele două trăsături fundamentale considerate ca fiind metode principiale de lucru:

- Raţionalitatea ca alegere non-contradictorie (conformă, consistentă intern);- Raţionalitatea ca maximizare a interesului propriu.

86. Raţionalitatea ca alegere non-contradictorie (conformă, consistentă intern) se caracterizează prin asumarea faptului că fiecare actor raţional are preferinţe sale, raportate la o paletă de alternative disponibile, iar alternativa aleasă are proprietatea că este cea mai bună posibilă. Problema care rămâne de rezolvat pentru funcţionalitatea modelelor bazate pe această metodă de definire este aceea de a determina modul în care preferinţele individuale sunt relevante pentru alegerea grupului, întrucât alegerea socială (alegerea grupului) nu depinde, de regulă, de opţiunea (voinţa) unui singur membru al grupului. Cu alte cuvinte, este vorba despre modul în care preferinţele individuale se relaţionează cu preferinţa de grup (preferinţa socială), adică despre modul în care putem agrega preferinţele individuale pentru a obţine preferinţa socială. Preocuparea vizează, aşadar, să răspundă la întrebarea dacă sau când şi cum anume putem identifica alternativa cea mai bună, valabilă la nivel de grup, pentru că numai atunci putem vorbi despre un model al alegerii sociale consistent.

87. Metodologia construirii modelelor bazate pe raţionalitatea privită ca maximizare a propriului interes pleacă de la observaţiile substanţiale ale cercetărilor de specialitate care dovedesc faptul că, în realitate, individul (actor raţional, membru al grupului, care are la dispoziţie un număr de alternative pe care le evaluează prin prisma beneficiilor pe care le poate obţine în urma alegerii sale) se comportă ţinând seama de faptul că şi ceilalţi membri ai grupului au, la rândul lor, un număr de alternative pe care le evaluează prin prisma beneficiilor pe care şi, în mod individual, le-ar putea obţine prin alegerea lor. Aceasta înseamnă că felul în care acţionează indivizii ca actori raţionali depinde şi de modul în care vor acţiona ceilalţi indivizi membri ai grupului.

88. Din perspectiva raţionalităţii şi alegerii colective, Echilibrul Nash (concept specific teoriei jocurilor) se referă la o soluţie, adoptată în cadrul unei acţiuni la care participă doi sau mai mulţi actori raţionali, în care fiecare participant alege o strategie de lucru care – în afară de faptul că satisface toate condiţiile specifice actorului raţional individual – este şi cea mai bună strategie posibilă pentru partener (ceilalţi paricipanţi). Astfel, dacă fiecare participant la o acţiune colectivă alege o strategie care îndeplineşte aceste condiţii şi nici un participant nu poate obţine un câştig unilateral prin modificarea strategiei sale (dacă şi ceilalţi participanţi îşi menţin strategiile alese), atunci setul de strategii alese de toţi participanţii, precum şi câştigurile corespunzătoare acestora, poartă numele de Echilibul Nash. Cu alte cuvinte, pentru a fi într-un echilibru Nash, fiecare participant la acţiune trebuie să răspundă negativ la întrebarea: “Cunoscând strategiile celorlaţi participanţi la o acţiune colectivă şi considerând aceste strategii ca fiind stabile, aş putea să am un beneficiu personal (unilateral) dacă îmi schimb strategia mea”?Altfel formulat, se poate spune că un set de strategii se află în Echilibru Nash dacă nici un participant la acţiunea colectivă nu poate obţine beneficii mai mari doar prin schimbarea strategiei sale atunci când celalţi participanţi nu-şi schimbă stategiile lor. Ca urmare, fiecare strategie într-un Echilibru Nash reprezintă cel mai bun răspuns faţă de strategiile celorlalţi paricipanţi la acţiunea colectivă din cadrul acestui echilibru. Echilibru Nash poate părea, în unele situaţii, ca fiind non-raţional din perspectiva unei a treia persoane (a unui observator extern).

12

89. Formularea matematică a Echilibrului Nash: O pereche (x,y) de strategii este un echilibru Nash dacă şi numai dacă x este cea mai bună strategie pentru y, şi y este cea mai bună strategie pentru x. Ca urmare, într-un echilibru Nash, nici un participant la acţiune nu are vreun moriv raţional să schimbe unilateral strategia pentru care a optat.

90. Conceptul de Echilibru Nash se pune în evidenţă prin comparaţia cu un alte concepte specifice analizei acţiunilor colective respectiv Optimul Pareto şi Superioritatea Pareto. Optimul Preto reprezintă o măsură a eficienţei: astfel, un câştig în cadrul unei acţiuni colective constituie un Optim Pareto dacă nu există un alt câştig care ar face ca fiecare jucător să fie cel puţin la fel de satisfăcut şi, în acelaşi timp, cel puţin un participant care să câştige net mai mult. Altfel spus, un câştig Optim Pareto nu poate fi îmbunătăţit fără a dăuna cel puţin unui participant. Cel mai adesea, un Echilibru Nash nu este şi un Optim Pareto.

LECTURI SUPLIMENTARE - TEXTE SELECTATE

ALEGERE ŞI PREFERINŢĂ

Alegerea între alternative

- Alegere: Acțiunea de a (se) alege și rezultatul; desemnare prin vot a unei persoane pentru un anumit post în organele puterii de stat sau în alte organe; operație care se efectuează conform unor norme precise și dinainte stabilite, pentru desemnarea prin vot a unei persoane destinate să îndeplinească o anumită sarcină

- A alege: - A prefera ceva sau pe cineva; a-și fixa preferințele asupra unui fapt sau asupra unei persoane; a decide. - A desemna pe cineva prin vot; a vota. - A deosebi dintre alții, a recunoaște dintre mai mulți; a distinge. - A (se) decide, a (se) fixa, a (se) hotărî, a (se) stabili, (pop.) a (se) îndemna, (înv.) a (se) rezolva. - A considera ca fiind mai acceptabil (în raport cu altcineva sau cu altceva); a prefera. - A admite cu fermitate; a hotărî; a decide; a ajunge la un rezultat- La alegere: la discreție; după plac.- Alternativă: 1. Posibilitate de a alege între două soluții, situații, căi sau variante care se exclud. 2. Relație între două judecăți în care, dacă o judecată e adevărată, cealaltă e neapărat falsă. 3. Posibilitate sau necesitate de a alege între două soluții, situații etc. care se exclud.

- Dilemă: 1. Raționament care pune două alternative dintre care trebuie aleasă una, deși ambele duc la aceeași concluzie.

2. Încurcătură în care se află cineva când este obligat să aleagă între două alternative cu perspective (aproximativ) egale. 3. Judecată care conține două soluții contrare sau contradictorii ale uneia și aceleiași probleme, dintre care trebuie aleasă una, deși ambele duc la același rezultat. 4. Situație în care se află cineva când trebuie să aleagă între două posibilități cu perspective (aproape) identice; alternativă. 5. (Curent) Situație cu două ieșiri, ambele defavorabile; încurcătură; alternativă

6. Raționament silogistic care pune două alternative contradictorii, dintre care trebuie aleasă una, deși amândouă duc la același rezultat.

13

- Dorinţă: - Stare sufletească a celui care tinde, râvneste, aspiră la ceva; nazuinta, dor, aspiratie. - Ceea ce constituie năzuinţa, aspiraţia cuiva; poftă, gust, atracţie; detiderat; doleanţă; - Ceea ce este dorit; deziderat

Dorinţa nu este ceea ce vezi, ci ceea ce-ţi imaginezi.Dorinţa e începutul întregii creaţii. Este primul gând. Este un sentiment grandios din suflet. Este Dumnezeu care alege ce să creeze în continuare.Dorinţa e motorul maşinăriei mentale. E un lucru binecuvântat. E o poftă dreaptă şi firească ce are o stare de conştienţă ca dreaptă şi firească satisfacereMotorul schimbării e dorinţa.

1. Conceptul de “preferinţă”

- Preferinţă: - Întâietate acordată unui obiect, unei situaţii, unei fiinţe atunci când există posibilitatea de a alege dintre mai multe obiecte, situaţii sau fiinţe; înclinaţie faţă de o anumită fiinţă - Întâietate acordată unei fiinţe, unui lucru sau unei situaţii în raport cu altele - Faptul de a prefera pe cineva sau ceva; - Predilecţie, precădere

- Precădere: - Întîietate, prioritate, preferință acordată unei persoane, unei probleme etc. - Întâietate a unui obiect, a unei ființe sau situații în raport cu altele (când există posibilitatea de a alege); preferință.- Favoare: - Avantaj acordat cuiva, cu preferință față de alții; dovadă deosebită de bunăvoință față de cineva; hatâr. - Bunăvoință care avantajează o persoană; avantaj acordat cu preferință unei persoane. - Avantaj, bunăvoință care se acordă cu preferință cuiva - Avantaj, bunăvoință care se acordă cu preferință cuiva. - Avantaj; concesie; protecție; privilegiu; cinste; grație.

Gust: Preferință deosebită pentru cevaPredilecție: Înclinație, atracție deosebită pentru cineva sau ceva; Preferință deosebită; Înclinare, afecțiune specială pentru cineva sau cevaPornire: Înclinare, predispoziție, tendință

Chef: Dorință de a avea sau de a face ceva

Drept de preferinţă: Facultatea pe care dreptul real accesoriu unui drept de creanta o atribuie titularului sau de a avea prioritate fata de toti ceilalti creditori pentru a obtine satisfacerea creantei sale prin urmarirea bunului asupra caruia poarta acest drept real [creditorul a carui creanta este garantata printr-un gaj sau printr-o ipoteca, daca se afla in concurs cu alti creditori ce nu dispun de o asemenea garantie, isi va satisface integral si cu precadere creanta sa din bunurile gajate sau ipotecate]. A nu se confunda cu dreptul de preemţiune.

14

SCHIŢA IDEII TAR

- De la publicarea cărţii lui Kenneth Arrow, Social Choice and Individual Values (1951) au apărut tot mai multe cărţi şi articole în care individul este prezentat ca un actor raţional. S-a încercat aplicarea acestei teorii şi în domeniul politicii, rezultând o teorie a electoratului raţional, care îşi alege partidul sau candidatul în funcţie de interese.

- Această abordare se regăseşte începând cu lucrările lui Anthony Downs, Economic Theory of Democracy (1957) şi a lui V.O. Key, Responsible Electorate (1966). Această şcoală de gândire, bazată pe teoria alegerii raţionale (TAR), lucrează pe baza unor simplificări radicale şi utilizează modele formale pentru a explica şi interpreta fenomenele politice. “ Un model formal este o construcţie simbolică şi logică a unor situaţii relativ simple, elaborată mental şi dotată cu aceleaşi proprietăţi ca şi sistemul factual original.” Modelele propuse sunt imagini ale modului în care ar arăta lumea dacă ipotezele cercetătorilor ar fi adevărate. Dovezi empirice sunt folosite pentru a vedea în ce măsură aceste modele se potrivesc lumii reale.

- Aria în care se aplică astfel de cercetări cuprinde practic toată sfera politicului, începând de la opţiunile electorale la formarea instituţiilor, declanşarea războaielor, ş.a. Această paradigmă tinde să devină tot mai importantă pentru ştiinţele politice, numărul de studii care o aplică fiind tot mai mare. În American Political Science Review procentul articolelor bazate pe teoria alegerii raţionale a crescut în permanenţă.

Teoria alegerii raţionale presupune că toate persoanele sunt maximizatori ai interesului personal, calculând în permanenţă valoarea ţelurilor alternative şi acţionând eficient pentru a obţine ceea ce vor. Principiile de bază ale acestei teorii au fost sintetizate astfel:

1. Teoria alegerii raţionale acţionează ca şi cum lumea politică ar fi compusă doar din indivizi şi din scopurile lor; 2. Se presupune că indivizii aleg raţional dintre scopurile lor; decizia este considerată raţională atunci când sunt alese

cele mai potrivite metode pentru a fi atinse scopurile propuse; 3. Scopurile sunt considerate a fi intrinseci, evaluate în sine şi pentru sine, sau instrumentale; 4. Scopurile intrinseci sunt personale şi asociale; scopurile instrumentale sunt sociale; scopurile personale sunt cele

pe care le putem obţine pentru noi înşine, cum ar fi banii, o casă, un nou loc de muncă; scopurile sociale se referă la ceilalţi, cum ar fi protecţia socială, securitatea naţională, etc., care depind şi de alţii.

5. Din cauză că indivizii valorizează scopurile materiale şi aproape fiecare doreşte să-şi îmbunătăţească permanent condiţia economică, interesul personal poate fi definit ca “îmbunătăţirea nivelului economic al persoanei interesate”(Laver, p. 110).

În consecinţă, nivelul de analiză primar este cel individual; referinţele la grupuri sunt de nivel derivat. Sursele acestui mod de abordare a comportamentului electoral derivă din trei cărţi fundamentale:

- Social Choice and Individual Values, a lui Kenneth Arrow (1951), - An Economic Theory of Democracy, de Anthony Downs (1957) şi - The Logic of Collective Action a lui Mancur Olson (1965).

- Înainte de Arrow, se considera că statul poate maximiza protecţia socială prin agregarea obiectivă a preferinţelor individuale. Acesta demonstrează că atâta vreme cât avem doar cunoştinţe minime asupra raţionalităţii şi complexităţii sistemului de preferinţe nu pot exista funcţii ale protecţie sociale care să nu fie impuse. Acest rezultat, cunoscut sub numele de teorema imposibilităţii, i-a adus lui Arrow un premiu Nobel pentru economie.

- Un rezultat particular al acestei teoreme pune problema posibilitatea instabilităţii coaliţiilor. Reamintindu-ne paradoxul lui Condorcet, Arrow notează că atunci când 3 alegători au de ales între trei rezultate diferite prin vot majoritar, poate apărea un ciclu vicios. De exemplu, dacă alegătorul 1 preferă rezultatul A lui B şi pe acesta lui C, alegătorul 2 pe B lui C şi pe C lui A, iar alegătorul 3 pe C lui A şi pe A lui B. În acest caz C va fi preferat faţă de A, dar va pierde faţă de B, care la rândul său va fi învins de A. În acest caz dominaţia majorităţii nu poate stabili o preferinţă.

- Pentru Downs, platforma fiecărui partid reprezintă mijlocul prin care se poate obţine victoria în alegeri, nu doar o listă a obiectivelor partidului. Când două partide se luptă pentru poziţia pe o axă ideologică, platformele tind să conveargă către poziţia ideologică a alegătorului mediu, aceasta fiind considerată poziţia câştigătoare (teorema alegătorului mediu).

15

- O altă contribuţie a lui Downs se referă la cunoştinţele electoratului despre politică. Conform acestuia, datorită naturii colective a opţiunii electorale efortul de a strânge informaţii politice este iraţional.

Modelul spaţial se poate extinde şi pentru mai multe teme de campanie, de la un model unidimensional, în cazul unei singure teme, ajungându-se la un model n-dimensional în cazul analizării a n teme. Acest lucru se complică în cazul în care importanţa temelor este diferită, dar problema nu este insurmontabilă, încercând să atribuim fiecărei teme o anumită importanţă.

Astfel, utilitatea votului alegătorului i poate fi exprimată astfel:

Ui(x,y)= bij[( ij-yj)2-( ij-xj)2]+ i

Unde U este utilitatea votului pentru platforma (x,y)

bij – importanţa acordată temei j

ij – poziţia ideală a alegătorului

i – variaţia normală datorată unor altor surse de utilitate

- Problema cu acest model este că nu prea ia în considerare imaginea candidatului, care este şi destul de greu de codificat, nici un alt factor cum ar fi identificarea partizană, nici reflectarea în presă a atitudinilor candidaţilor - Teoria presupune că poziţiile candidaţilor se bucură de o reflectare identică, ceea ce nu este adevărat. - În plus, opiniile alegătorilor sunt considerate la fel de influente, dar este evident că există unele opinii care contează mai mult (ale celor bogaţi şi influenţi). - Poziţiile asumate de către un candidat pot avea şi alte motivaţii decât urmărirea cât mai fidelă a dorinţelor alegătorilor în totalitate. - Uneori programele anunţate urmează interesele unor grupuri de interes, alteori sunt o întărire a poziţiilor asumate în procesul de desemnare a candidaţilor (în care aceştia au trebuit să facă faţă partidului, a membrilor acestuia, care au alte vederi decât tot electoratul).

- Nici în cazul preferinţelor electoratului problemele nu pot fi considerate simplist, fără să studiem distribuţia acestora. În cazul în care electoratul este puternic polarizat, poziţia centrală nu ne ajută cu nimic, prin asumarea acesteia reuşind doar să ne îndepărtăm electoratul şi din stânga şi din dreapta centrului. În această situaţie este evident că se va produce o diferenţiere a candidaţilor, fiecare încercând să se poziţioneze pe extrema cea mai apropiată de propriile preferinţe ideologice.

- The Logic of Collective Action a extins aria de acţiune a teoriei alegerii raţionale dincolo de acţiunile statului sau ale partidelor politice. Olson s-a ocupat de bazele logice ale apartenenţei şi participării la grupuri de interes. Până atunci se considera că există o tendinţă naturală de apartenenţă la un grup sau altul şi că acestea operează pe alte baze decât cele economice. Teza centrală a lui Olson că “doar prin stimulente diferite şi ‘selective’ va putea fi stimulat un individ dintr-un grup să acţioneze într-un mod orientat spre grup”. O problemă centrală abordată de Olson este cea a blatistului. În momentul în care orice beneficiu economic, politic sau social poate fi obţinut indiferent dacă am contribuit sau nu la obţinerea acestuia, tendinţa raţională va fi să nu se contribuie. Această problemă a blatistului este foarte importantă în ştiinţele politice, putând fi considerată cauza principală a slabei informări a cetăţeanului sau a absenteismului la vot.

Principalele critici la adresa aplicaţiilor teoriei alegerii raţionale în ştiinţele politice au fost sintetizate de Green şi Shapiro astfel:

o Dezvoltarea de teorii post-hoc, adică pentru a găsi explicaţii unor fapte deja cunoscute. Chiar dacă această teoretizare post-hoc poate părea o activitate legitimă din punct de vedere ştiinţific, de rezolvare a unor probleme, în mare vorbim despre o re-descriere a unor probleme deja cunoscute, nu există posibilităţi reale pentru a efectua predicţii;

o Testele folosite pentru verificarea teoriilor nu sunt satisfăcătoare. Cauzele sunt multiple, de la multiplicarea termenilor inobservabili (deci şi imposibil de măsurat) din ecuaţiile folosite la avansarea

16

unor predicţii marginale sau aproximative. În general, modelele bazate pe teoria alegerii raţionale sunt dezvoltate fără să dea posibilitatea unor definiţii operaţionale, fără instrucţiuni de aplicare a modelului, ajungând să fie imunizate faţă de încercările de testare. Nu se pot găsi exemple reuşite de aplicaţii empirice în domeniul cercetărilor bazate pe TAR;

o Modul în care dovezile în favoarea modelului propus sunt alese şi interpretate este defectuos. Există trei defecte tipice: a) se caută în primul rând dovezi care să confirme teoria, b) concluziile teoriei sunt extrapolate asupra realităţii, obţinându-se dovezi prin reconstrucţia convenabilă a acesteia.

În termeni mai polemici, cei doi autori aplică teoriei alegerii raţionale testul introdus de Robyn Dawes: din afirmaţiile produse de cercetarea bazată pe TAR ce este nou pentru bunica? Răspunsul lor este: practic nimic, ajungându-se la concluzia că există prea puţine cunoştinţe noi oferite de această direcţie de cercetare. În plus, este din nou suspectat faptul că TAR este orientat spre metodă, nu spre probleme. Cu alte cuvinte, în loc să ne întrebăm “de ce se întâmplă fenomenul X?”, punem problema astfel: “Cum ar putea teoria mea preferată să explice fenomenul X?”.

- Un alt argument contra acestei teorii îl oferă însăşi premisa de la care porneşte, cea că motivaţiile oamenilor sunt instrumentale (sau extrinseci). - Motivaţiile expresive (sau intrinseci) sunt excluse cu desăvârşire sau apar ca termeni inobservabili. - Însă comportamentul politic se bazează mult pe motivaţii expresive. A exclude comporta- mentele de acest tip ca fiind iraţionale pare excesiv. - In lumea reala, comportamentul uman este o mixtură de instrumental şi expresiv. Dintre bunurile pe care le posedăm fiecare putem uneori să preferăm casei sau maşinii cartea care ne-a marcat adolescenţa sau pisica familiei. Aceeaşi acţiune este motivată în mod diferit de fiecare dintre noi. Putem fi suporteri ai unei organizări puternic centralizate a statului din motive instrumentale (de exemplu: “o puternică centralizare poate oferi posibilitatea alocării de fonduri pentru zonele defavorizate, eu locuind într-o astfel de zonă”) sau expresive (“astfel va putea fi păstrată sau dezvoltată identitatea naţională”). - Motivaţiile expresive pot da un răspuns destul de bun problemei blatistului. Un experiment destul de interesant ne oferă un exemplu sugestiv asupra posibilităţii conflictului dintre motivaţiile intrinseci şi cele extrinseci. Luând cazul unor copii de la grădiniţă, dacă se încearcă stimularea participării lor la jocuri prin stimulente specifice, în momentul în care stimulentele încetează, aceştia vor înceta să se mai joace, chiar dacă înainte se angajau în aceste jocuri fără a fi nevoie de a fi stimulaţi. Putem vorbi în acest caz de un conflict de supra-motivaţie, existând două motive de participare, atunci când era nevoie doar de unul singur. Ceea ce era simplă plăcere s-a transformat într-o activitate motivată doar de recompensă.

- Succesul pe care îl are abordarea inspirată de teoria alegerii raţionale se poate baza şi pe fascinaţia pe care o exercită un set elegant de ecuaţii asupra cititorilor. În economie, dar şi în ştiinţe politice, colectarea datelor este privită tot mai des ca o activitate plictisitoare, prea puţin ştiinţifică, adevărata ştiinţă fiind doar cea a aşezării pe hârtie a unor modele matematice tot mai sofisticate. Ori, comportamentul uman este atât de complex, încât scapă încercărilor de matematizare.

Seducţia matematicii este evidentă. Înşiruirea pe hârtie sau pe tablă a unor semne matematice deseori cabalistice pentru cei mai puţini avizaţi are darul să impresioneze, dar deseori au valoare de exerciţiu. În legătură cu aspectul matematic al TAR se impune o precizare. Modelele propuse se bazează pe premisa că sunt îndeplinite anumite condiţii notate c 1, c2, ..., cn. Când acestea sunt îndeplinite, actorul raţional va îndeplini acţiunea X. Pentru ca să fie aleasă X trebuie îndeplinite trei condiţii:

1. Alternativele să fie limitate; 2. Costurile şi beneficiile asociate fiecărei alternative sunt clare; 3. Există libertate de acţiune.

- Este greu de crezut că în condiţiile complexităţii societăţii se pot îndeplini aceste condiţii. O predicţie bazată pe TAR ar trebui să sune cam aşa: “în condiţiile instituţionale ... şi dacă preferinţele oamenilor sunt ... atunci singurele acţiuni şi rezultate posibile sunt ...”.

- Un concept central al TAR este acela de echilibru, împrumutat din fizică. În forma sa cea mai des întâlnită, aceea de Echilibru Nash, se întâlneşte atunci când fiecare actor face ceea ce este mai bine pentru el în contextul acţiunii celorlalţi sau când strategia fiecăruia este răspunsul cel mai bun la strategiile celorlalţi; starea de echilibru are şanse să rămână stabilă; dacă există un punct de echilibru stabil (stabilitatea este dinamică) putem elabora predicţii.

17

- Modelul lui Downs a fost dezvoltat sub numele de teoria spaţială a votului. În această familie de teorii, modelul iniţial se găseşte sub denumirea de teorie a proximităţii. Votanţii şi candidaţii sunt reprezentaţi ca puncte într-un spaţiu n-dimensional care reprezintă poziţiile lor asupra unor probleme; fiecare problemă reprezintă o dimensiune a spaţiului respectiv. Candidatul cel mai apropiat de poziţiile alegătorilor are utilitatea cea mai mare şi câştigă.

Există două modele direcţionale de bază. Primul, al lui Matthews, presupune că există un statu-quo. Modelul lucrează ca şi cum candidaţii ar fi poziţionaţi pe un cerc cu raza 1 şi cu centrul în origine. Funcţia de utilitate este U=cos θ, unde θ este unghiul dintre poziţia alegătorului şi poziţia candidatului. Modelul Rabinowitz-Macdonald presupune că utilitatea este determinată atât de intensitatea cât şi de cât de comună este direcţia în care vor să se mişte şi candidatul şi alegătorul. Modelul defineşte un cerc sau regiune de de acceptabilitate dincolo de care un candidat îşi pierde utilitatea (în general, partidele extremiste sunt excluse din acest model).

Rezultatele obţinute prin aceste metode sunt destul de controversate. Care model este mai bun, cel al proximităţii sau cel direcţional? Dezbaterea pe tema a fost destul de aprinsă. Încercând să tragă nişte concluzii, Jeffrey B. Lewis şi Gary King arată că:

1. În formularea cea mai generală, sprijinul pentru fiecare model este cel mult marginal; 2. Fiecare set de autori este capabil să producă rezultate care să le sprijine poziţia doar făcând presupuneri

metodologice netestate; 3. Datele nu sunt suficient de bogate pentru a avea un test care să facă diferenţa dintre presupunerile opuse

pe care le fac unii sau alţii.

- Din familia explicaţiilor economice ale votului merită menţionate două variante care nu fac parte din familia TAR: modelul votului retrospectiv, introdus de Morris Fiorina (1979) şi cel al “consumatorului”.

- Modelul votului retrospectiv susţine că alegătorul se raportează la rezultatele pe care le-a avut partidul de la guvernare. Dacă rezultatele sunt considerate pozitive, atunci respectivul partid va fi votat, în caz contrar urmând o schimbare de opţiune electorală. Acest model este o simplificare a celui a alegătorului calculator raţional. În loc să se calculeze promisiunile din programul fiecărui partid (ceea ce presupune un însemnat efort de informare din partea alegătorului), se vor evalua doar rezultatele guvernării (care sunt direct resimţite, deci nu este cerut un efort deosebit). Modelul lui Fiorina este foarte potrivit în momentele de schimbare, în care, în termenii modelului Michigan, avem de a face cu un vot deviant. Slaba performanţă a guvernului va duce aproape automat la schimbarea acestuia. Pe scurt, este vorba de un vot bazat pe buzunar, “pentru a decide dacă cei de la putere au lucrat bine sau nu, cetăţenii au nevoie să calculeze doar schimbările survenite în propria stare materială”.

- Modelul “consumatorului” a fost introdus în 1981. Studiul s-a bazat pe o îndelungată observare a unui eşantion de 600 de copii londonezi de 13-14 ani selectat în 1951, cărora li s-au urmărit preferinţele electorale la fiecare alegere din 1959 până în 1974 (când mai erau cuprinşi în eşantion doar 178) Trebuie menţionat că s-a descoperit o mobilitate electorală de 70% (adică s-au abţinut de la vot cel puţin o dată sau au votat cu mai mult de un partid în alegerile luate în considerare), dar doar 5% au ajuns să sară de la conservatori la laburişti sau invers. Ca premisă centrală a acestuia menţionăm: “ votul, la fel ca şi cumpărarea de bunuri de consum, este doar un caz de luare a unei decizii, cu nimic diferită ca proces de luare a deciziei de toate celelalte". Prin compararea cu bunurile de consum acest model include astfel şi considerentele economice (programul unui partid, la fel ca un bun de consum, presupune costuri şi beneficii, există performanţe care pot fi comparate), ataşamentul partizan poate fi comparat cu fidelitatea faţă de o marcă, există efectul campaniei electorale sau efectul campaniei publicitare. Problema acestui model este că votul este o acţiune în mult mai mare măsură socială decât cumpărarea unui detergent, motivaţiile fiind în consecinţă destul de diferite.

Considerente privind locul şi rolul teoriei alegerii raţionale înanaliza socio-politică a complexităţii lumii contemporane

1.1 Teoria alegerii generale – precizării introductive Teoria alegerii raţionale este definita adesea ca fiind un concept al filosofiei politice, dar si al practicii politice,

utilizat pentru a explica comportamentul agenţilor diferitelor categorii de acţiuni prin apelul la decizia raţională. Principiul metodologic cel mai important la care face apel teoria alegerii raţionale este principiul individualismului metodologic. Conform acestui principiu, întregul domeniu al comportamentului uman (indiferent de natura acestuia) trebuie să fie

18

explicat în termenii calculului raţional, realizat de indivizi - consideraţi ca fiind raţionali - care urmăresc doar interesul propriu.

Dincolo de interesul real – teoretic si aplicativ – fata de oportunităţile oferite de teoria alegerii raţionale, aceasta a fost si este adesea contestată, mai mult sau mai puţin vehement. Potrivit unui cunoscut autor clasic consacrat in studiul acestei teorii (John Scott, Rational Choice Theory), principalele obiecţii care au fost aduse acestui mod de abordare a politologiei si practicii politice, pot fi rezumate astfel:

- Problema acţiunilor colective: aceasta problemă apare atunci când se încearcă să se explice acele acţiuni care influenţează nesemnificativ serviciile de care beneficiază individul. Un exemplu tipic de aceasta natura îl reprezintă înscrierea într-un sindicat sau o alta oranizaţie profesionala. Practic, fiecare individ în parte, dacă ar face un calcul raţional, ar realiza faptul că prin înscrierea sa ar aduce o creştere aproape nulă la puterea de convingere a organizaţiei. Astfel, ca şi agent raţional, individul ar trebui să refuze să se înscrie, deoarece influenţa sindicatului (şi evident, calitatea serviciilor pe care sindicatul le prestează) rămâne aceeaşi. Aceasta este problema cunoscută sub numele de "free rider" (blatist). Printr-o astfel de metoda, unii beneficiază de servicii oferite de instituţii si organizaţii fără a depune nici un efort/fără a plăti nimic în schimb. Aceasta problemă duce la un paradox  : daca toţi membrii comunităţii ar gândi în acest fel, nu ar mai apărea nici o astfel de organizaţie. În practica, însă, argumentează criticii teoriei alegerii raţionale, avem un mare număr de organizaţii politice si profesionale. Ca urmare, se apreciază ca, deşi nu poate explica orice acţiune umana, teoria alegerii raţionale este un model adecvat pentru explicarea adecvata a unor elemente ale comportamentului individului.- Problema normelor sociale: teoria alegerii raţionale nu poate explica mulţumitor apariţia normelor sociale, în special, cele de tipul : altruism, reciprocitate, încredere. Utilizările clasice ale teoriei alegerii raţionale (ex: Hobbes) au încercat să explice apariţia normelor sociale prin apelul la ideea că prin respectarea acestor norme indivizii se vor situa într-o situaţie reciproc mai avantajoasă din punctul de vedere al costurilor. Problema fundamentală a acestor explicaţii constă în faptul că ele presupun că oamenii au deja încredere unul în altul. În afara unei încrederi reciproce iniţiale, nici un fel de înţelegere (care ar duce la constituirea normelor) nu poate fi realizată. Însă noţiuni precum altruism, încredere, etc. nu pot face parte din vocabularul primar al unei teorii a alegerii pure fiind astfel nevoie să se apeleze la o teorie hibridă a alegerii pentru a se explica apariţia normelor sociale.

Cu toate acestea, se apreciaza ca, in fapt, ideea ca atare de acţiune raţională blochează posibilităţile de falsificare a teoriei. Acţiunea raţională înseamnă urmărirea beneficiilor. Nu ar avea sens să încerci să găseşti o situaţie în care indivizii nu urmăresc beneficii. Utilizând diferite exemple la indemana si firesti putem ilustra lesne ce anume determia increderea in teoria alegerii rationale si ce anume creaza dubii. Asa de exemplu, dacă un individ cumpără un ziar şi îi dă foc, prima intrebare rationala va pune in discutie utilitatea acestei acţiuni pentru individul respectiv. Dacă ea depăşeşte costurile, atunci acţiunea aduce beneficii, din punctul de vedere al individului respectiv. Dacă omul ar fi luat ziarul ca să-l citească şi acesta ar fi luat foc accidental, atunci acţiunea se solda cu pierderi.

Pe de alta parte, mulţi specialişti în politologie si practica politca reproşează teoriei alegerii raţionale caracterul ei extrem de abstract, fapt care ar conduce – în opinia lor - la construirea de modele care sunt mult prea departe de instituţiile reale. Pâna la urmă însa, totul este legat de perspectiva diferită adoptată, respectiv de faptul că, de regulă, mulţi privesc cu mare neîncredere individualismul metodologic, principiul conform căruia explicaţiile din teoria socială trebuie formulate, în ultimă instanţă, în termenii acţiunilor individuale.

Prin contrast, metodologia preferata a unora este una a colectivismului metodologic, potrivit careia instituţiile sunt entităţi ireductibile la indivizi şi la acţiunile lor. Conform unor astfel de opinii, instituţiile au virtuţi integrative: ele asigură coeziunea colectivităţilor; ele sunt, de fapt, structuri organizaţionale cu virtuţi integrative. Paradigma favorită a unei astfel de abordari este cea introdusă de către March şi Olsen. Pentru March şi Olsen, instituţiile politice sunt ritualuri sociale. March şi Olsen au criticat folosirea analizei economice de sorginte neoclasică în analiza instituţiilor. După March şi Olsen, politica modernă este tot atât de plină de simboluri, mituri şi ceremonii ca şi politica dintotdeauna, fenomene care, potrivit unor opinii, aproape ca ar scăpa teoriei alegerii raţionale.

O asemenea abordare accentuează rolul cauzal al instituţiilor, pornindu-se de la premisa (sau bazându-ne pe concluzia) că instituţiile ca atare, nu acţiunile indivizilor, sunt printre cauzele care explică fenomenele politice. Răspunsul la asfel de obiecţii este bazat pe distincţia dintre nucleul dur al unei teorii, teorie în ansamblul său şi cercetarea empirică. Este absolut firesc ca nucleul dur să cuprindă, în cazul analizei instituţionale, o serie de principii care nu sunt direct afectate de către constatările empirice. Acest nucleu dur ne permite să construim o teorie. Iar teoria aceasta nu ar avea sens dacă nu

19

ar fi abstractă. Dacă modelele aşa-zis teoretice ar fi prea aproape de instituţiile politice reale, am avea de a face cu simple descrieri, cu rapoarte de cercetare empirică.

Fara indoiala ca solutia promisiva ar fi, probabil, aceea de a căuta exemplele cu ajutorul unei abordări istorice a fenomenelor politice. În acest caz, are sens să cerem ca prezentarea să păstreze cât mai vie realitatea instituţiei ca atare. Dar şi în cazul acestor investigaţii pe cazuri empirice, descrierea plată nu este de dorit. Dacă sunt întâlnite simetrii, anumite tipare, acestea trebuie puse în evidenţă prin sistematizarea şi reconstruirea materialului, respectiv prin organizarea procesului de extragere a materialului empiric prin investigaţii istorice.

1.2 Trei viziuni socio-economice asupra raţionalităţii acţiunii umane ca acţiune politică Desigur, in spaţiul complex al unor astfel de dezbateri, coexistă numeroase orientări teoretice determinate de o

paletă largă de diferenţieri. Una din principalele diferenţieri este în funcţie de caracterul lor holistic sau individualist. Astfel, dacă teoriile holiste pornesc în analizarea fenomenelor şi proceselor de aceasta natura de la caracteristici specifice ale socialului ca întreg, sau ale politicului ca dimensiune definitorie, individualismul metodologic consideră că atat socialul cat si politicul ar putea fi înţelese prin luarea în considerare a acţiunilor actorilor individuali. În această din urmă categorie, şi anume în cadrul individualismului metodologic, se încadrează şi teoria alegerii raţionale, dezvoltată în ultimele decenii mai ales în cadrul Şcolii de la Chicago. Într-un astfel de context, James S. Coleman (1992) consideră că există trei tipuri de criterii pe care ar trebui să le îndeplinească o teorie pentru a fi pe deplin satisfăcătoare. Aceste criterii ar fi:

- setul de fenomene explicate de teoria respectivă să îl constituie comportarea sistemelor sociale (mai mari sau mai mici) şi nu comportamentul persoanelor individuale;

- explicarea comportării sistemelor sociale necesită explicarea în termenii comportamentului actorilor în sistem, ceea ce implică:

- o teorie a tranziţiei de la nivelul comportamentului sistemului social la nivelul comportamentului actorilor individuali, adesea exprimată ca problema micro-macro;

- o teorie psihologică sau un model al surselor acţiunii individuale." (1992).In practica, însă, nici o teorie nu satisface simultan toate aceste criterii. Teoriile holiste menţin criteriul (1),

ignorându-le pe celelalte. O altă clasă de teorii menţin criteriile (1) şi (2b), explicând comportarea sistemelor în termeni similari comportamentului sau tendinţelor manifestate de indivizi. In viziunea acestor teorii, tranziţia micro-macro apare ca rezultat al unei simple agregări.

Raportată la aceste criterii, teoria alegerii raţionale accentuează în special criteriul (2a), acordând puţină atenţie criteriului (2b). Încadrându-se în orientarea individualismului metodologic, teoria alegerii raţionale se va interesa în special de acţiunile individuale. In încercarea de a face din teoria alegerii raţionale o teorie satisfăcătoare, Coleman nu se opreşte doar la nivelul individual al acţiunii. De fapt, el descrie acest nivel pentru a arăta cum are loc trecerea de la nivelul microsocial la cel macrosocial, susţinând că ceea ce este problematizat în teoria alegerii raţionale nu este psihologia individuală, ci tranziţia de la nivelul micro al acţiunii individuale la nivelul macro al comportării sistemului . Aceasta deoarece "accentul trebuie să cadă pe sistemul social a cărui comportare se doreşte a fi explicată. Acesta poate fi tot atât de mic cât o diadă sau tot atât de mare cât o societate sau chiar un sistem al lumii, însă cerinţa esenţială este ca explicaţia să se concentreze asupra sistemului ca o unitate şi nu asupra indivizilor sau a altor componente ale sale" (Coleman 1990). În vederea realizării acestui deziderat, Coleman a aplicat o analiză a comportării sistemului social pe baza examinării proceselor interne ale acestuia, procese ce implică părţile sale componente, şi anume indivizii umani.

La nivelul acţiunii individuale funcţionează teoria acţiunii orientate spre scop, spre rezultate aducătoare de beneficii. Este ceea ce, în psihologia de simţ comun, stă la baza interpretării acţiunilor proprii şi ale altora. Este modelul dominant folosit pentru înţelegerea acţiunii altuia: spunem că înţelegem motivele pentru care cineva a acţionat într-un anume fel, ceea ce implică faptul că are înţeles scopul propus şi modul cum persoana respectivă a considerat că acţiunile sale contribuie la realizarea acelui scop.

Resimţind nevoia de noţiuni mai precise, teoreticienii alegerii raţionale apelează la noţiunea de raţionalitate, folosită în economie, logică, filozofie, psihologie etc. Acest concept se bazează pe faptul că diferite acţiuni au o anumită utilitate pentru actor şi implică principiul că actorul va alege acţiunea care îi va maximiza utilitatea. Deci principiul teoriei alegerii raţionale este relativ simplu: dat fiind raportul resurse, costuri şi beneficii, actorul va alege acea combinaţie a acestora care va duce la rezultate optime. Aici apare elementul care diferenţiază teoria alegerii raţionale de celelalte teorii din sociologie si politologie: noţiunea de optimizare. Teoria spune că acţionând raţional, actorul este angajat într-o operaţie de optimizare, fie că este vorba de maximizarea utilităţii, de minimizarea costului, fie de ambele. Această noţiune de

20

optimizare este cea care, în viziunea lui Coleman (1992), conferă putere teoriei alegerii raţionale: ea compară acţiunile în funcţie de rezultatul scontat de către actor şi postulează că actorul va alege (sau trebuie să aleagă) acţiunea cu cel mai bun rezultat. Aceasta implică mai întâi ca beneficiile şi costurile să fie specificate pentru toate variantele de acţiune şi apoi postulează alegerea acţiunii optime, adică a acţiunii care maximizează diferenţa dintre costuri şi beneficii. Bineînţeles, nu este vorba doar de costuri şi beneficii materiale, ci şi de cele informaţionale, psihologice, sociale.

Se stie bine ca teoria alegerii raţionale îşi are originile în economie, mai precis în microeconomie. Printre primii interesţi de aplicarea principiilor macroeconomiei pentru studierea unor fenomene din afara ariei convenţionale a economiei s-a înscris şi Gary S. Becker, cel care a lansat modul de abordare economic al comportamen-tului uman. Prima încercare a lui Becker de a aplica abordarea economică la o problemă din afara pieţei a constituit-o lucrarea din 1957, "The Economics of Discrimination". Studiul viza problema discriminării rasiale, problemă abordată din perspectiva costurilor şi beneficiilor, Becker arătând că dscriminarea exercitată de un grup oarecare W asupra unui grup N duce atât la reducerea veniturilor grupului N, cât şi a propriilor venituri. Această tentativă a fost primită cu indiferenţă şi chiar ostilitate de către economişti, însă mult mai favorabil de sociologi sau alţi cercetători din sfera ştiinţelor sociale.

În primul rând, perspectiva economică "asuma comportamentul maximizator mai explicit şi mai extensiv decât alte moduri de abordare"(Becker 1992), fie că este vorba de maximizarea utilităţii sau a bunei funcţionări a unei familii său firme. Abordarea economică mai "presupune existenţa pieţei care, prin diferite grade de eficienţă, coordonează acţiunile diferiţilor participanţi1' (1992) - indivizi, firme, naţiuni - astfel încât comportamentele lor devin reciproc comparabile. Instrumentele pieţei sunt cele care realizează cea mai mare parte, dacă nu toate, din funcţiile atribuite "structurii" în teoriile sociologice. Cu alte cuvinte, structurile sociale, deşi nu sunt pieţe, sunt tratate ca fiind pieţe. O dată cu această idee este însă introdus şi un bias, deoarece piaţa presupune existenţa anterioară a unei structuri care impune drepturile de proprietate privată, fără de care schimburile pe piaţă nu sunt posibile.

O altă caracteristică a abordării economice constă în presupoziţia că preferinţele indivizilor nu se schimbă substanţial în timp şi nici nu diferă de la persoanele bogate la cele sărace sau între persoanele din societăţi şi culturi diferite. În acest sens - consideră David Wüler (1992), profesor de sociologie la Universitatea Carolina de Sud - raţionalitatea implică nu doar faptul că actorul alege pe baza unui sistem de preferinţe ierarhizate, ci şi faptul că elementele acestui sistem de preferinţe constituie un set de utilităţi bine ordonate, comune tuturor actorilor. Prin urmare, acţiunea prezisă va fi cea care este cotată cu cea mai mare utilitate. Postularea existenţei unor preferinţe stabile furnizează, în viziunea lui Becker, o bază solidă pentru generarea de previziuni cu privire la răspunsurile la anumite schimbări şi astfel eşecurile unor previziuni nu se vor mai putea pune pe seama schimbării preferinţelor.

Pe baza acestor asumpţii ale abordărilor economice – comportament maximizator, echilibrul pieţei şi preferinţe stabile - se pot formula anumite teoreme asociate acestui mod de abordare, teoreme ce nu se limitează doar la bunuri economice sau doar la sectorul de piaţă. Tot prin prisma acestui tip de abordare, afacerile dezavantajoase desfăşurate uneori de indivizi nu constituie un comportament iraţional, ci ele pot fi explicate prin informaţia incompletă de care aceştia dispun, incompletă deoarece obţinerea ei este uneori foarte costisitoare. Abordarea economicistă a dezvoltat în acest sens o “teorie a acumulării optime sau raţionale a informaţiilor costisitoare", ceea ce implică faptul că la luarea unei decizii majore trebuie să se investească mai mult în informare decât în cazul unei decizii minore. Becker explică deci neimplicarea, neexploatarea unei ocazii aparent avantajoase prin existenţa unor mari cheltuieli psihice, fizice şi financiare legate de această ocazie, ceea ce o face mai puţin avantajoasă. Cu alte cuvinte, costurile par sa fie mai mari decât beneficiile.

O altă trăsătură a abordării economice ar fi faptul că ea "nu porneşte de la presupunerea că factorii de decizie sunt obligatoriu conştienţi de efortul pe care îl fac pentru a maximiza, sau că pot explica sau descrie într-un fel de ce comportamentul lor se înscrie sistematic într-un tipar". (Becker 1992, pg. 8) Cu siguranţă că, în cadrul pieţei, legile cererii şi consumului nu necesită ca actorii să aleagă ţinând cont de ele, însă remarcile lui Becker arată că o generalizare a unor modele de explicaţie bazate pe alegerea raţională este posibilă doar dacă se abandonează asumpţia intenţionalităţii. Căutând însă motive neintenţionate de acţiune şi mecanisme de piaţă, se acordă tot mai puţină atenţie intenţionalităţii individuale ca o condiţie explicativă. Dar, dacă explicaţia nu se raportează la intenţiile - maximizatoare sau nu - ale actorilor, sau la consecinţele acestor intenţii, atunci ea nu se desfăşoară în termenii de raţionalitate a agentului.

Concluzia la care ajunge Becker este că "abordarea economică este atotcuprinzătoare, aplicabilă la întregul comportament uman" iar faptul că unele tipuri de comportament nu au fost încă pe deplin clarificate prin această abordare se datorează unui efort insuficient şi nu lipsei de relevanţă. Becker recunoaşte însă că există multe alte variabile noneconomice care influenţează semnificativ comportamentul uman. În raport cu legile matematicii, chimiei, fizicii sau

21

biologiei care influenţează comportamentul uman, abordarea economică oferă un cadru cuprinzător pentru înţelegerea comportamentului uman, înţelegere la care contribuie, alături de economişti, şi alte categorii de experţi. Becker consideră drept nucleu al argumentaţiei sale ideea unui comportament uman care "nu este compartimentat, bazat uneori pe maximizare, alteori nu, motivat uneori prin preferinţe stabile, alteori prin unele schimbătore, conducând uneori la o acumulare optimă de informaţii, alteori nu"(l992).

Conform asumpţiilor principale ale modelul economic, întregul comportament uman poate fi privit ca o serie de participanţi care îşi maximizează beneficiile, pornind de la un set stabil de preferinţe, şi care acumulează o cantitate optimă de informaţii într-o varietate de pieţe. Acestui tip de explicaţie i se reproşează că duce la pseudoexplicaţii ca urmare a distorsiunilor introduse. David Wilier (1992) consideră ca eroarea majoră constă în faptul că abordarea economică nu este autocorectoare deoarece distorsiunile sale îi produc direct concluziile.

In ceea ce priveste raportarea teoriei alegerii raţionale la nivelul microsocial, David Willer (1992) afirmă că raţionalitatea are, în teorie, două funcţii diferite. Ea acţionează ca o lege, producând predicţii şi explicaţii, doar în cazul unui număr restrâns de situaţii sau condiţii. În rest, raţionalitatea operează ca un principiu teoretic a cărui funcţie este să pună probleme în teorie. O dată ce raţionalitatea a adus în discuţie aceste probleme, sunt invocate alte proceduri pentru a produce explicaţii şi predicţii.

Situaţiile în care raţionalitatea are o funcţie predictivă şi explicativă au facut, cu predilectie, si obiectul scrierilor politologului norvegian Jon Elster. El se opreşte asupra nivelului individual al acţiunii umane, considerând că acţiunea umană individuală este unitatea elementară a vieţii sociale şi prin urmare aceasta trebuie explicată. Această acţiune individuală este, în viziunea sa, rezultatul a două filtrări succesive: actorul social porneşte de la un set abstract de acţiuni posibile, iar primul filtru este constituit din ansamblul constrângerilor de ordin fizic, economic, legal, psihologic, etic, moral şi de altă natură cu care se confruntă individul. Aceste constrângeri determină setul de oportunităţi.

Al doilea filtru constă într-un mecanism care determină ce acţiune din acest set va fi aleasă . Acest mecanism poate fi reprezentat de alegerea raţională sau de normele sociale.

Elster consideră teoria alegerii raţionale ca fiind, întâi de toate, o teorie normativă: prescrie actorilor sociali ce trebuie să facă pentru a-şi atinge scopurile în maniera cea mai eficientă sau cea mai puţin costisitoare. Din acest conţinut normativ derivă apoi dimensiunea explicativă a teoriei.

Pentru a fi raţională, o acţiune trebuie să îndeplinească trei condiţii majore:- actorul să fie convins că acesta este cel mai bun mod de a satisface dorinţele sale; - această convingere să fie cea mai îndreptăţită care se poate forma, date fiind informaţiile de care dispune; - mai mult, cantitatea de informaţii colectate să fie optimă, nici prea mare, nici prea mică. Este necesar deci ca înseşi convingerile actorului să fie rationale, raţionalitatea lor constând în consistenţa logică a

acestora. În formarea acestor convingeri, vor fi luate în considerare numai informaţiile relevante. Cantitatea optimă de informaţii este determinată, pe de o parte, de dorinţele actorului, fiind raţional ca pentru decizii mai importante să adune mai multe informaţii, iar pe de altă parte de cunoştinţele anterioare referitoare la costul, calitatea şi relevanţa diferitelor tipuri de informaţii.

În legătură cu aceste condiţii. Elster aduce în discuţie problema raţionalităţii dorinţelor. La o primă interpretare, se poate spune că raţional este ca un individ să aibă dorinţe care, o dată îndeplinite, tind să îl facă fericit. A-şi dori ceva ce nu poate obţine este un exemplu de iraţionalitate, însă nu întotdeauna. Conformistul ori "sclavul fericit" ar fi, deci, mai iraţional, de exemplu, decât dizidentul dintr-un regim totalitar. Şi aceasta deoarece adaptarea inconştientă la inevitabil este un mecanism eteronom, în timp ce dorinţele raţionale trebuie să fie autonome. Referitor la convingeri se poate spune că este raţional ca individul să aibă convingerile care tind să îl facă fericit, acestea fiind convingeri bazate pe dovezi factuale corecte, întrucât acestea sunt cele mai probabil a fi adevărate.

Pentru a putea vorbi însă de raţionalitate - apreciază Elster – trebuie să ne aflăm în zona intenţionalităţii: " Pentru ca ceva să fie raţional, acesta trebuie să intre în sfera acţiunii conştiente, deliberate" (1989). Se observă deci poziţia sa diferă de cea a lui Becker, care afirmă că actorii nu sunt în mod obligatoriu conştienţi de efortul lor maximizator. Date fiind cele trei operaţii optime - la nivelul dorinţelor, al convingerilor şi al informaţiilor - rezultă că teoria alegerii raţionale poate greşi la trei nivele, eşecul datorându-se fie nedeterminării, fie neadecvării. O teorie este nedeterminată atunci când nu reuşeşte să ofere predicţii unice şi este neadecvată atunci când actorii nu reuşesc să-i urmeze predicţiile, adică, în cazul de faţă, se comportă iraţional. O teorie care nu oferă predicţii unice este incompletă, dar preferabilă absenţei totale a unei teorii predictive.

22

Condiţia unicităţii este îndeplinită de teoria neoclasică a alegerii, dezvoltată în economie. Această teorie, pornind de la presupoziţia că tot comportamentul uman este maximizator, apelează la o teoremă matematică conform căreia orice funcţie crescătoare are întotdeauna un maxim pentru un set crescător de puncte. Pentru consumator, există, de obicei, un singur nivel al consumului care maximizează utilitatea în cadrul unui set de cumpărături ce satisfac constrângerile sale bugetare. Spre deosebire de sfera economică, în viaţa socială sunt numeroase situaţii în care teoria alegerii raţionale nu oferă predicţii unice. Aşa este, de pildă, cazul în care există optimuri multiple, adică mai multe opţiuni care sunt egal şi maximal bune, sau cazul în care nu există nici o acţiune care să fie optimă. Elster considera că situaţiile de acest tip sunt mai bine descrise în termeni de incapacitate a individului de a ordona şi compara între ele opţiunile.

Nedeterminarea poate apărea şi la nivelul convingerilor, manifestându-se ca inexistenţa unei convingeri optime. Acest lucru se poate datora, pe de o parte, incertitudinii, adică incapacităţii de a calcula probabilităţile cu care pot apărea rezultatele diferitelor opţiuni, iar pe de altă parte interacţiunii strategice. În acest din urmă caz, individul trebuie să-şi formeze convingeri şi despre alegerile ce vor fi făcute de ceilalţi, ţinând cont că, la rândul lor, aceştia îşi formează opinii proprii.

În sfârşit, problema determinării mai este legată de cantitatea optimă de informaţii ce trebuie colectată în vederea formării unei opinii. Deoarece informaţia este costisitoare, individul va achiziţiona informaţii până când costul marginal al respectivei achiziţii va deveni egal cu valoarea marginală anticipată. Sunt însă numeroase situaţiile în care aceste costuri şi beneficii ale achiziţionării de informaţii sunt greu, sau chiar imposibil, de calculat.

Mult mai gravă decât nedeterminarea este pentru o teorie inadecvarea, adică eşuarea predicţiilor sale. În cazul teoriei alegerii raţionale neadecvarea, respectiv iraţionalitatea, se pot manifesta la toate cele trei niveluri; acţiune, dorinţe şi convingeri sau opinii. La nivelul relaţionării dintre acţiune, dorinţe şi opinii, cazul paradigmatic este slăbiciunea voinţei. Aceasta înseamnă că, deşi acţiunea X este mai bună decât Y, este aleasă acţiunea Y. Adesea X reprezintă o acţiune pe termen lung şi Y un impuls pe termen scurt.

Elster consideră că puterea teoriei alegerii raţionale poate fi apreciată corect dacă situaţiile de alegere se diferenţiază după importanţa problemei şi numărul actorilor implicaţi. Astfel, după opinia lui, teoria alegerii raţionale este aplicabilă unor probleme de mărime medie ce implică un singur agent – cum este de exemplu cumpărarea unei maşini sau a unei case - sau mulţi agenţi, caz în care există un singur set de puncte de echilibru. Deşi nedeterminarea şi iraţionalitatea sunt larg răspândite, acest lucru nu afectează principiul normativ al raţionalităţii. Mai întâi de toate, raţionalitatea este prezumată pentru că noi vrem să fim raţionali. In relaţiile personale, fiecare asumă raţionalitatea celorlalţi. Privilegiul explicativ al raţionalităţii se sprijină pe două aspecte: raţionalitatea este presupusă de orice teorie competitivă a motivaţiei, în vreme ce raţionalitatea însăşi nu presupune nimic altceva. Deci, afirmă Elster, "ar trebui să începem prin a asuma nimic altceva decât raţionalitatea" (1989).

Elster evidenţiază aspectele pozitive ale teoriei alegerii raţionale prin comparaţie cu alte teorii care încearcă să explice comportamentul uman, alternativele la abordarea economică fiind abordările psihologică, biologică şi sociologică. Alternativa sociologică constă în teoria normelor sociale, definite în special prin caracterul lor neorientat spre rezultate. Economiştii susţin că normele pot fi reduse la raţionalitatea individuală, însă Elster este împotriva acestui demers reducţionist. Una din afirmaţiile economiştilor reducţionişti este aceea că normele nu sunt altceva decât material brut pentru manipularea strategică, că oamenii invocă normele ca să îşi raţionalizeze interesul lor personal, in timp ce, de fapt, ei nu cred în acele norme.

Printre toate alternativele la teoria alegerii raţionale, teoria normelor sociale este cea mai importantă, fiind radical diferită de aceasta, în timp ce toate celelalte alternative constituie variaţii pe aceeaşi temă. În viziunea lui Elster, scopul final al ştiinţelor socio-politice trebuie să fie înţelegerea atât a motivaţiilor orientate spre rezultate, cât şi a celor neorientate spre acestea, ca elemente într-o teorie generală a acţiunii. Atâta timp cât acest lucru nu este realizat, teoria alegerii raţionale rămâne privilegiată datorită simplităţii şi puterii asumpţiei maximizării. Chiar şi atunci când obiectivul va fi îndeplinit, teoria alegerii raţionale îşi va păstra privilegiul de descriere normativă a acţiunii.

Deşi radical diferite de teoria alegerii raţionale şi prezentată ca o alternativa la aceasta, teoria normelor sociale coexista cu raţionalitatea. Elster afirmă că una din cele mai importante distincţii în ştiinţele sociale o constituie opoziţia dintre cele doua linii de gândire asociate convenţional lui Adam Smith şi Emile Durkheim, respectiv dintre homo economicus şi homosociologicus. În timp ce primul este ghidat de o raţionalitate instrumentală, atras de perspectiva viitoarelor recompense şi se adaptează circumstanţelor schimbătoare, căutând mereu îmbunătăţiri, cel de-al doilea afişează un comportament ghidat de normele sociale, fiind împins din spate de forţe cvasiinerţiale şi insensibil faţă de circumstanţe, rămânând fidel

23

comportamentului prescris, chiar dacă apar opţiuni noi şi aparent mai bune.Soluţia adoptată de Elster constă însă într-o viziune eclectică şi anume aceea că atât raţionalitatea, cât şi

normele sociale se numără printre determinanţii celor mai multe acţiuni. Această viziune a coexistenţei celor două elemente în explicarea acţiunilor indivizilor umani este evidenţiată mai ales când vorbeşte de acţiunea colectivă, în special de problema cooperării. Raţionalitatea egoistă nu poate explica singură acţiunile colective. Trebuieidentificat exact amestecul de motivaţii - egoistă şi normativă, raţională şi iraţională - ce produce respectiva acţiune colectivă.

1.3 Teoria alegerii raţionale şi tranziţia spre macrosocialTeoria alegerii raţionale este privita adesea mai degraba ca un principiu ce ridică probleme în teorie şi nu ca o lege

predictivă şi explicativă. In considerarea unei astfel de ipoteze de lucru, Coleman a incercat să explice comportarea sistemului social recurgând, pentru aceasta, la o analiză a componentelor sistemului, a proceselor interne ale acestuia care, în cazul de faţă, sunt indivizii umani cu acţiunile lor. Viziunea lui Coleman este ilustrată prin analogia cu teoria jocurilor, un joc având două componente, asemenea unui sistem social: jucătorii, posesori ai principiilor acţiunii, şi structura jocului, ce pune în mişcare aceste principii şi le combină pentru a produce comportamentul sistemului.

În conformitate cu criteriile expuse la început, teoria lui Coleman va avea trei componente: tranziţia macro-micro, respectiv elementele ce stabilesc condiţiile pentru acţiunea unui jucător, nivelul individual al acţiunii şi tranziţia micro-macro, respectiv consecinţele acţiunilor jucătorilor individuali asupra celorlalţi şi asupra jocului. La nivelul individual al acţiunii funcţionează principiul acţiunii orientate spre scop, spre anumite rezultate, Coleman introducând şi noţiunea mai precisă de raţionalitate.

Coleman vede însă scopul teoriei alegerii raţionale într-o manieră diferită de cea a lui Elster, considerând că ţinta ei principală nu este de a înţelege modul în care o acţiune poate fi văzută ca rezonabilă de către actor, ci de a arăta cum acţiuni care sunt rezonabile sau raţionale pentru actori se pot combina şi pot produce rezultate sociale, uneori intenţionate de actori,alteori neintenţionate, uneori optime social, alteori nu. Deci elementul central al teoriei sale este tranziţia micro-macro şi nu psihologia individuală.

Coleman se opreşte asupra nivelului micro pentru a arăta cum are loc aceasta tranziţie, considerând că macrosocialul emerge din interacţiunea comportamentelor individuale. Cum cele mai multe situaţii din viaţa socială nu sunt parametrice, ci strategice, Coleman nu se opreşte, ca şi Elster, asupra ceea ce fac indivizii singuri, ci asupra interacţiunii dintre acţiunileindividuale. Se poate face şi aici analogie cu teoria jocurilor, definind jocul ca "o reprezentare formală a unei situaţii în care un număr de n indivizi interacţionează, în cadrul unei interdependenţe strategice" (Stancu). Deci, în cadrul unui joc, ca şi în cazul relaţiilor interpersonale, deciziile de acţiune sunt interdependente, fiecare individ trebuind să ştie care sunt ceilalţi jucători, când acţionează fiecare şi ce cunosc atunci când acţionează, care sunt rezultatele jocului pentru fiecare situaţie în parte, care este consecinţa celor mai bune alegeri. Spre deosebire de joc, în viaţa socială aceste elemente nu sunt cunoscute exact de indivizi. Puţine sunt, însă, situaţiile care implică strategii pure, adică decizii ce nu depind decât de individul care desfăşoară acţiunea. Cele mai multe implică strategii mixte, adică deciziiluate în condiţiile în care cel puţin unul din jucători nu este sigur de ceea ce face unul sau mai mulţi jucători, deşi cunoaşte toate strategiile posibile ale acestora.

Revenind la demersul lui Coleman, trebuie mai întâi prezentat modul cum au loc, în viziunea sa, interacţiunile între actorii sociali. Actorii nu deţin controlul deplin asupra acţiunilor care le pot satisface interesele, însă aceste acţiuni le găsesc sub controlul, parţial sau deplin, al altor actori. Acest fapt este ceea ce face să apară un sistem social, în contrast cu un set de indivizi ce acţionează independent în vederea satisfacerii intereselor lor. Astfel, urmărirea de către actor a satisfacerii propriilor interese cere, în mod obligatoriu, angajarea sa în tranzacţii de un anumit tip cu ceilalţi actori. Ca urmare, interacţiunile între indivizi au loc în vederea obţinerii controlului asupra resurselor ce îi sunt de mare interes actorului, dar care nu se află sub controlul lui. Se poate spune deci că, urmând principiul maximizării gradului de realizare a intereselor, se ajunge la un schimb social, dar nu de bunuri economice, ci de drepturi de control asupra acţiunilor: actorul urmăreşte câştigarea controlului asupra resurselor care îl interesează prin renunţarea la resursele pe care le deţine şi care nu îi sunt de mare interes. Rezultatul obţinut de actor va reprezenta maximul ce se putea obţine, date fiind resursele sale iniţiale şi, în acest sens, rezultatul este optim.

24

Acest schimb de drepturi de control asupra acţiunilor este, însă, posibil numai în cazul în care actorii pot comunica între ei fie înainte, fie în timpul, fie după acţiunea respectivă. În cazul în care aceasta comunicare nu este posibilă, acţiunile actorilor sunt de asemenea interdependente. Ideea a fost operaţionalizată tot prin intermediul teoriei jocurilor, prin jocuri de tip "dilema prizonirului", în care doi indivizi interacţionează fără a aveaposibilitatea de a comunica între ei. Cum la nivel individual funcţionează principiul alegerii rationale, din jocurile de acest tip se poate observa că actorul, comportându-se raţional, va alege acţiunea care este optimă individual, ceea ce nu va duce la rezultate care să asigure un beneficiu mutual, un optim social. Problema ar putea fi soluţionată dacă indivizii ar avea posibilitatea de a comunica între ei şi ar avea loc un schimb de drepturi de control: primul ar ceda celui de-al doilea dreptul de control asupra acţiunii sale şi va obţine dreptul de control asupra acţiunii acestui al doilea individ.

Întrebarea care se ridică în acest gen de situaţii este cum se poate ca aplicarea unorstrategii individuale să ducă la realizarea unui optim social în situaţiile în care comunicarea între indivizi nu este posibilă, când schimbul bilateral nu mai poate asigura optimul social. Coleman consideră că normele sociale constituie răspunsul la această întrebare. Coleman refuză însă să ia normele ca punct de plecare pentru teoria socială, refuză să le considere ca fiind date, încercând să explice geneza acestor norme şi felul în care acestea sunt respectate într-un grup de indivizi raţionali. Apare astfel clară imaginea teoriei alegerii raţionale caprincipiu teoretic care ridică probleme în teorie - cum se poate ajunge, prin strategii individuale, la un optim social – în condiţile în care, pentru soluţionarea acestor probleme, sunt apelate alte proceduri, alte instrumente, şi anume normelesociale.

Cum în cazul mai multor actori în interacţiune, care nu pot comunica între ei, imposibilitatea obţinerii optimului social prin înţelegeri reciproce este şi mai evidentă şi acută decât în cazul a doi actori, se impune necesitatea unor norme sociale. Numai prin instituirea unor norme, prin care alte persoane ce sunt în contact cu actorii sancţionează comportamentul lor, se asigură optimul social. Coleman defineşte conceptul de normă în felul următor: "o normă privind o acţiune specifică există atunci când dreptul de control, social definit, al acţiunii nu este deţinut de actorul în cauză, ci de alţii" (1990, pg.243). Acest drept de control nu este unul legal definit sau bazat pe reguli formale impuse de o personalitate autoritară, ci este, mai degrabă, un drept definit informai, prin consens social. Cum Coleman însuşi apreciază, această definiţie a normelor are un conţinut foarte specific şi probabil limitat. Definirea normelor în modul de mai sus nu exclude normele internalizate, actorul trăind interior o recompensă dacă acţiunea realizată este în acord cu norma internalizată şi resimţind interior o pedeapsă ducă acţiunea nu e în concordanţă cu norma respectiva. În cadrul celor trei componente considerate de Coleman necesare teoriei sociale -tranziţia macro-micro, acţiunile orientate spre scop ale actorilor individuali, tranziţia micro-macro - emergenţa normelor socialeeste prototipul tranziţiei micro-macro, întrucât procesul trebuie să pornească de la acţiunile individuale, iar normele sunt o proprietate a nivelului sistemic, ce afectează acţiunile ulterioare ale indivizilor.

Un alt aspect important tratat de teoria alegerii raţionale este problema bunului public şi de aici problema "free-rider"-ului. Există acţiuni care au consecinţe doar pentru cei care le controlează şi acţiuni care au consecinţe exterioare, adică externalităţi, pentru actorii ce nu au nici un control asupra lor. Referitor la acestea, există externalităţi negative şi pozitive, în primul caz problema fiind cum şi cât să fie limitate aceste acţiuni, iar în al doilea caz cum şi cât să fie încurajate. Un caz special alsituaţiei în care apar externalităţi pozitive este plata costului unui bun public, când acţiunea fiecărui actor aduce consecinţe pozitive pentru ceilalţi, ajutând la realizarea bunului public. Însă, contribuind la realizarea unui bun public, de care vor beneficia şi cei care cooperează, şi cei care nu cooperează, actorul va avea beneficii personale mai mici decât costurile cooperării. Bunul public va fi creat doar dacă vor fi convinşi destui actori să realizeze respectiva acţiune, pentru ca beneficiile să depăşească costurile fiecărui individ.

În termeni analogi, se vorbeşte şi despre răul public. Detaliind aceasta problemă, Elster vorbeşte de un număr optim de persoane care să contribuie la realizarea bunului public. Astfel, beneficiile nete totale sunt maximizate atunci când beneficiul marginal adus de un act de cooperare în plus egalează costul marginal constant al unui act de colaborare. în luarea deciziei de colaborare la realizarea unui bun public, individul trebuie să cunoască beneficiile şi costurile contribuţiei la diferitenivele de cooperare, totodată trebuie să estimeze care va fi acest nivel de cooperare, adică numărul persoanelor care este de aşteptat să coopereze. Cel mai adesea însă, aceste estimări sunt incerte, indivizii estimând doar diferenţa dintre cooperarea universală şi necooperarea universală. În acest context, este adusă în discuţie problema celor care beneficiază de pe urma unui bun colectiv, fără însă a angaja costuri, chestiune numită în domeniu drept “problema blatistului/free-rider-ului”.

25

Neparticiparea la realizarea unui bun public constituie problema de prim-ordin a "free-rider"-ului, iar sustragerea de la sancţionarea celor care nu au cooperat constituie problema de ordin secund. Deşi e dezirabil pentru toţi ca cei ce nu participă la realizarea bunului public să fie sancţionaţi, de regulă fiecare actor cooperant preferă să rămână pasiv, deoarece costurile aplicării pedepsei sunt mari, iar beneficiile de pe urma pedepsei se împart la toţi participanţii, deci sunt mici.

Rezolvarea problemei de ordin secund a "free-rider"-ului este, în viziunea luiColeman, o condiţie pentru funcţionarea unei norme. O normă funcţionează atunci când "beneficiarii unei norme, acţionând raţional, sunt capabili fie să împartă în mod adecvat costurile implicate în sancţionarea actorului vizat, fie de a genera sancţiuni de ordin secund printre setul de beneficiari care să inducă acţiuni sancţionale către actorul vizat din partea unuia sau mai multora dintre beneficiari" (1990, pg. 273). Această condiţie depinde derelaţiile sociale existente între beneficiari.

Problema "free-rider"-ului nu se referă la aspecte ale psihologiei individuale, ci se referă la structura stimulenţilor existenţi cu care individul se confruntă, structură ce va determina o persoană raţională să lase pe seama altora contribuţia la realizarea bunului public, dacă această contribuţie este costisitoare.

Teoria alegerii raţionale susţine că arunci când unele persoane contribuie la realizarea unui bun public şi nu adopta o poziţie de "free-rider" acest lucru se datorează pătrunderii altor stimulenţi, cum ar fi legătura de rudenie sau dorinţa de a fi admirat de ceilalţi. După cum s-a văzut, însă, Coleman nu consideră normele ca fiind un dat, ci consideră interesele individuale ca fiind date şi, pe aceasta bază, încearcă să arate cum funcţionează sistemul. Normele apar şi funcţionează prin interacţiunile individuale şi prin feed-back-ul unoracţiuni individuale. S-auadus, însă, critici acestui demers, afirmându-se că normele la care se referă teoria alegerii raţionale sunt, mai degrabă, reguli de cooperare în vederea realizării unor scopuri specifice. De asemenea, nu poate fi negată existenţa unui sistem de valori şi norme în cadrul comunităţilor sociale, care este transsubiectiv şi precedent acţiunilor individuale concrete.Explicaţia comportamentelor umane nu rezidă însă numai în raţionalitatea instrumentală, existând şi alte clase de elemente explicative, cum ar fi raţionalitatea axiologică, raţionalitatea teleologică sau raţionalitatea etică, respectiv urmărirea realizării unor valori umane, puterea tradiţiei sau ataşamentul faţă de obiecte, persoane, idei.

Majoritatea acţiunilor umane se găsesc la intersecţia diverselor genuri de motive, o pondere importantă, dacă nu cea mai importantă, având totuşi comportamentul rational al individului în sensul adecvării mijloacelor la scopul, interesul, preferinţa lui. Raţionalitatea economică este tot mai prezentă în viaţa socială, având posibilitatea de a pătrunde în toate sferele ei, însă demersul de inspiraţie economică nu redă tot ceea ce implică viaţa socială. Criticii teoriei alegerii raţionale susţin că întreaga complexitate a vieţii sociale nu poate fi redusă la calcule economice, costuri, beneficii şi tranzacţii, nu poate fi redusă la simplitatea societăţii liberale. De aceea, teoria alegerii raţionale acoperă doar o parte limitată a vieţii sociale şi eşecurile sale apar atunci când puterea sa explicativă este artificial extinsă dincolo de această zona limitată.

1.4 Raţionalitatea politică a acţiunii umane din perspectivă utilitarist-morală Multe modele care analizeaza comportamentul uman în ştiintele sociale, politologie şi studiile de securitate,

presupun ca indivizii pot fi descrisi ca entitati rationale; o astfel de conceptie este ce care priveşte teoria alegerii rationale ca pe o modalitate de a interpreta si a delibera între diferite cursuri potentiale ale unor actiuni, iar rationalitatea este avansata pentru a decide ce curs al actiunii va fi ales sau pentru a prezice ce actiune va fi aleasa.

Cum putem defini însa rationalitatea? Întelesul tehnic din teoria economica este acela de preferinte: preferintele sunt definite ca fiind rationale daca sunt complete si tranzitive, adica daca pot fi comparate toate alternativele existente într-o maniera consecventa. În situatia în care individul presupune incertitudine a consecintelor actelor sale, atunci – ca o conditie a preferintelor rationale - se mai adauga axioma independentei. Rationalitatea înseamna si faptul ca individul alege întotdeauna varianta cea mai buna posibila, sau, cu alte cuvinte , el actioneaza pentru a maximiza propria sa utilitate.

Acesta este o faţetă a contextului în care ne propunem o evaluare a rolului jucat de teoria rationalitatii în teoria economica si a prezentarii sale analitice prin intermediul teoriei utilitatii. De asemenea, vor fi evidentiate relatiile dintre etica si teoria economica, deoarece teoria economica este construita în jurul teoriei rationalitatii.

Cum se conecteaza moralitatea si rationalitatea? Este întotdeauna rational sa fii moral? Pot fi propozitiile economice lipsite de judecati etice si neutre din punct de vedere axiologic ? Daca se va lua drept punct de plecare afirmatia

26

lui Hume ca normele si propunerile nu pot fi deduse doar din enunturi descriptive, iar enunturile sunt axiologic neutre din punct de vedere logic, atunci propozitiile economice nu au nici un fel de implicatii etice.

Economia a fost întotdeauna influentata de valori si ideologie. De aceea analiza presupune, de regulă: prezentarea formei functiei de utilitate a unui individ în diverse acceptiuni de-a lungul timpului; prezentarea unor argumente edificatoare cu privire la dificultatile legate de operationalizarea introducerii variabilei moralitate în functia de utilitate, si elaborarea unei analize a legaturii dintre rationalitate, utilitate, moralitate si bunastare , sau altfel spus , a implicatiilor eticului asupra ideilor economice.

Un interes deosebit îl are conceptul de rationalitate în politologia modernă, formularea sa în termeni de utilitate, precum si clarificarea unor concepte implicate în analiza finala a functiilor de utilitate. În acest mod se poate evidenţa si rolul pe care îl are analiza microeconomică în înţelegerea complexă a raţionalităţii umane – atât în ceea ce priveşte raţionalitatea pozitiva cât şi cea normativa; aceste idei sunt deosebit de utile în constructia functiilor de utilitate si clarificarea dificultatilor metodologice ale acesteia.

Pentru a introduce intr-un mod comprenhensibil eforturile lui P. Singer vizând fundamentarea comportamentului uman pe temeiul unor demersuri normativiste, economiciste sau psihologiste, ar fi probabil ilustrativ de mentionat modul în care acesta - înainte de a defini egalitatea principiala a fiinţelor umane - contesta teza lui J. Rawls din Teoria dreptatii [ J. Rawls, A Theory of Justice , Oxford Univ. Press, Oxford, 1972, p. 543 ] consacrata fundamentului egalitatii. J. Rawls considera că subiectii morali sunt cei care au dreptul la o dreptate egala. Pentru a exemplifica, Rawls punea următoarea intrebare: “in ce consta egalitatea intre un reprezentant marcant al lumii civilizate (Albert Einstein) si un membru analfabet al unui trib etiopian aflat la limita saraciei?” J. Rawls considera ca amandoi poseda o capacitate morala sau o personalitate morala. Elementele constitutive ale acestei capacitati morale pot fi analizate astfel: ”Subiectii morali se definesc prin doua caracteristici: in primul rand, ei sunt capabili sa aiba (si efectiv au) o conceptie despre binele lor (in sensul unui proiect rational al vietii); si, in al doilea rand, ei sunt capabili sa obtina (si efectiv au obtinut) un sens al dreptatii, adica dorinta de a aplica principiile dreptatii si de a actiona conform lor, cel putin intr-o anumita masura” [J. Rawls, A Theory of Justice, Oxford Univ. Press, Oxford, 1972, p. 544 ] .         

Singer contesta aceasta modalitate de a privi lucrurile. In primul rand, personalitatea morala este - susţinea acesta - intr-o mare masura o chestiune de grad, lucru recunoscut de J. Rawls in mod explicit in ultima parte a citatului anterior: unii sunt, mai mult decat altii, capabili sa aplice principiile dreptatii; si, in acelasi timp, unii sunt mai capabili decat altii sa articuleze un proiect rational al vietii lor. Pozitia lui J. Rawls, asa cum este interpretata de P. Singer, nu exclude o ierarhie a statutelor morale, cu drepturile si obligatiile existente in functie de gradul de rafinament a personalitatii morale. In al doilea rand, nu toate fiintele umane sunt persoane morale, nici macar intr-un sens minim. Nou-nascutii, retardatii, bolnavii mentali etc. nu manifesta absolut deloc o capacitate morala suficienta pentru ca ei sa aiba dreptul la o justitie egala. In spatele acestor argumente se profileaza, se pare, ideea ca J. Rawls face din egalitate ceva dependent de o caracteristica prea laxa. De altfel, J. Rawls introducea această dezbatere afirmand ca are intentia de a expune fundamentul egalitatii, respectiv caracteristicile pe care fiintele umane trebuie sa le aiba pentru ca ele sa fie tratate conform principiilor dreptatii. Or, pentru P. Singer, este greu de crezut ca ar exista ”o proprietate oarecare, semnificativa din punct de vedere moral, si ca toti oamenii o poseda in mod egal” [Peter Singer, Practical Ethics, p.17]. Singer se angajează, totuşi, în apararea a ceea ce J. Rawls ar numi o interpretare procedurala a egalitatii: aceasta consta in transformarea egalitatii in luarea in considerare a esentei egalitatii.

Avand drept fond utilitarismul, P. Singer va defini egalitatea ca fiind principiul egalei consideratii a intereselor. In forma cea mai simpla, principiul stipuleaza doar faptul ca in deliberarile noastre morale, trebuie sa acordam o greutate egala intereselor asemanatoare ale tuturor celor care sunt afectati de actiunile noastre. Imaginea balantei apare aici explicit: ”Principiul egalei consideratii a intereselor functioneaza ca o balanta, cantarind interesele in mod impartial. O balanta fidela se inclina in partea unde interesele sunt mai puternice sau in partea unde combinatia mai multor interese cantareste mai mult decat un numar mai mic de interese similare, insa ea nu tine cont de faptul ca aceste interese pe care le cantareste sunt ale unora sau ale altora” [ Peter Singer , Practical Ethics , p.17 ] .

Asa cum remarca J. Rawls, o conceptie exclusiv procedurala asupra egalitatii comporta dificultati specifice. Conceptia reprezinta un simplu precept care cere ca situatiile asemanatoare sa fie tratate in mod asemanator (adica acesta este un alt mod de a spune ca este vida). In plus, chiar daca o interpretare procedurala a dreptatii ar impune efectiv restrictii, ”ar mai ramane problema de a sti si de ce ar trebui ca noi sa urmam procedura in anumite cazuri, iar in alte cazuri nu. Ea se aplica cu siguranta unor creaturi ce apartin unei anumite clase, insa care? Totusi, avem nevoie pentru egalitate de o baza naturala care sa identifice aceasta clasa” [ J. Rawls, A Theory of Justice , p.546 ] . P. Singer consideră că solutia

27

problemei se află în considerarea faptului că, în realitate, capacitatea de a suferi nu este o capacitate naturala ca toate celelalte (precum talentul pentru matematica sau pentru sport): ”Capacitatea de a suferi sau de a simti placere este o preconditie a existentei intereselor, o conditie care trebuie satisfacuta inainte ca noi sa putem macar vorbi despre interese intr- o maniera semnificativa” [ Peter Singer, Practical Ethics , p. 50 ].

Aprecierea ridică, firesc întrebarea: de ce am putea, oare, considera prioritare preferintele care exista deja in raport cu alte preferinte noi, menite sa le inlocupe cele existente? P. Singer raspunde folosind metafora datoriei: a crea o noua preferinta ca mai apoi aceasta sa fie satisfacuta este identic cu a face o datorie ca mai apoi aceasta sa fie inapoiata. Faptul crearii unei noi preferinte doar cu scopul de a o satisface ulterior se reduce la un gest inutil: operatiunea nu compenseaza, ci doar distruge o preferinta deja existenta, iar distrugerea in sine are o valoare negativa. Cu toate acestea, această explicaţie a comportamentului uman nu este foarte satisfacatoare, ea inducând, mai de grabă, ideea paradoxalului. M. Lockwood observa ca este vorba de o varianta a ceea ce se numeste utilitarism negativ, observaţie admisă şi de Singer. [M. Lockwood, Killing and the Preference of Life, Inquiry, p.157-170].

Utilitarismul negativ a fost “inventat”, desi in mod involuntar, de catre Karl Popper. Intr-o nota din Societatea deschisa si inamicii sai, Popper sugera ca ar trebui sa ne consacram minimizarii suferintei decat maximizarii fericirii. Punctul slab al acestei teorii este acela ca modul cel mai radical de a minimiza suferinta este insasi eliminarea fiintelor capabile sa o simta. Conceptia conform careia satisfacerea unei preferinte se compara cu inapoierea unei datorii este intr-o anumita masura potrivita, fiindca implica faptul ca aducerea pe lume a unei fiinte ale carei preferinte sunt sortite a fi frustrate are o certa valoare negativa. Imperativul sau categoric poate fi formulat astfel: ”Să nu actionezi niciodata in asa fel incat o dorinta sau o preferinta sa vina in existenta, daca ea va ramane nesatisfacuta” [ Karl Popper, Societatea deschisa si inamicii sai , p. 194 ] .

De aici ar putea rezulta, de exemplu, ca este nedrept sa aduci pe lume un copil daca se poate prevedea ca fie si una din preferintele sale nu va putea fi satisfacuta, indiferent de numarul de preferinte pe care acel copil le-ar avea. Şi aceasta deoarece preferintele satisfacute reflecta simplul fapt ca anumte dorinte au fost trezite, iar aceste dorinte nu ar fi fost niciodata trezite daca copilul nu ar fi venit pe lume. Prin urmare, inseamna ca preferintele nesatisfacute fac diferenta si, cum putem prevedea ca anumite preferinte nu vor fi niciodata satisfacute, este de presupus că acest fapt va putea genera motivaţii pentru un comportament neconform cu principiile teoriei alegerii raţionale. [Peter Singer, “Life’s Uncertain Voyage”, in Metaphysics and Morality, P. Pettit, R. Sylvan, J. Norman (eds.), Oxford, Basil Blackwell, 1987, pp.154-172].

Daca atitudinea constanta a utilitarismului consta in considerarea moralitatii drept ansamblul deciziilor pe care le-ar lua un observator impartial si binevoitor, inseamna ca doctrina are intr-adevar o componenta internalista: bunavointa insasi este o inclinatie. Insa versiunea contemporana a bunavointei este utilitarismul. Singer isi prezinta concluzia in acest fel: ”Sa ramanem la principiul egalei consideratii a intereselor – acesta presupune doar doua lucruri: avem interese; suntem suficient de rationali pentru a adopta un punct de vedere general pornind de la care interesele noastre apar ca fiind mai importante decat interesele altora – ca si fundamentul etic necesar inaintea luarii unei decizii etice” [ Peter Singer, The Expanding Circle, Ethics and Sociobiology , p.11 ] .

De aceea, pentru cel ce actioneaza tinand cont de acest principiu, orice limitare a campului moralei la propriul grup de apartenenta ar parea arbitrara: exista o dinamica proprie atitudinii universale. Celui care a inteles ca in sanul grupului sau interesele proprii si cele ale apropiatilor nu conteaza mai mult decat interesele altora (si ale celor apropiati lor), etapa urmatoare ii apare ca fiind perfect logica si coerenta: ea consta in intelegerea faptului ca interesele celor din grupul sau nu conteaza mai mult decat interesele celor din alte grupuri.

Privind lucrurile dintr-o altă perspectivă, într-o abordare metaetică, T. Regan isi expune o metodologie coplexă, care refuza anumite definitii si demersuri ale eticii, insa ia în calcul exigentele minimale ale rationalitatii etice. Astfel, T. Regan refuza sa identifice judecatile morale cu judecatile care exprima preferinte personale, convingeri sau sentimente. Motivul este urmatorul: daca judecatile morale ar consta doar in acestea, nu ar mai fi posibile dezacordurile sau justificarile morale. Autorul considera, de asemanea, ca judecatile morale se aseamana cu judecatile de fapt in ceea ce priveste semnificatia si conditiile lor de adevar, in baza carora putem distinge intre o judecata morala si o judecata care exprima opinia unei majoritati. Judecatile morale nu sunt judecati justificate prin apelul la o autoritate morala infailibila (de obicei, un Dumnezeu ale carui porunci constituie continutul eticii), fiindca asemenea porunci trebuie interpretate pentru a fi aplicate (de exemplu, pentru a te supune poruncii “Sa nu furi”, trebuie sa fii capabil sa identifici ce inseamna o proprietate, un proprietar legitim etc.), iar acesta nu poate fi decat un demers rational. Pe scurt, abordarea lui T. Regan vizeaza punerea la adapost a moralei, pe de-o parte, de o disolutie relativista, iar pe de alta parte, de o anexare la depozitarele

28

transcendentei. In acest sens, concluziile si argumentele sale sunt comparabile cu cele din primul capitol din Practical Ethics.

Intr-un astfel de context, T. Regan se intreaba in ce conditii este posibila o judecata morala ideala, intelegand prin aceasta o judecata lipsita de erori. Conditiile necesare sunt urmatoarele: claritate conceptuala, informatie, rationalitate, sange-rece, si un principiu moral valid.. Notiunea de principiu moral valid este foarte importanta. T. Regan afirma: ”Ideal ar fi nu numai sa formulam o judecata corecta, ci si sa o formulam din motive corecte” [ T. Regan , The Case for Animal Rights , Routledge & Kegan Paul, 1983, p.130 ] .

Principiul moral valid este un principiu care trebuie sa-l ghideze rational, in conduita vietii, pe agentul moral, care este el insuti capabil sa-si motiveze rational actiunile. Principiul are cateva criterii de validare care sunt, potrivit lui T. Regan, consistenta, adecvarea, precizia si conformitatea cu intuitiile noastre etice. Acest ultim criteriu este si cel mai problematic. T. Regan nu este foarte atent atunci cand explica ceea ce sunt aceste intuitii din punctul lui de vedere. Nu este vorba de propozitii etice ireductibile la analiza sau de propozitii evidente in sine. Este vorba mai degraba de convingeri indelung cantarite. Cu alte cuvinte, acestea sunt convingeri la care ajungem atunci cand facem cat mai bine dovada de claritate conceptuala, de rationalitate si de sange rece, in urma unei informari pertinente.

Lucrurile s-ar putea formula intr-un alt fel daca am afirma ca este vorba de convingerile la care ajungem, in mod constient, dupa ce am incercat sa satisfacem pe cat posibil primele conditii necesare ale unei judecati morale ideale. T. Regan vrea sa spuna ca agentii morali au un anumit numar de convingeri morale spontane, a caror origine este ”schimbul” care se stabileste intre ei. In plus, agentii morali sunt capabili sa identifice principiile morale (cu toate acestea, autorul nu da exemple in acest sens; contextul indica ca ar fi vorba de principii asemenea celui al libertatii, utilitatii, respectului pentru viata, principiul dreptatii, etc.). Procedura de potrivire a convingerilor cu principiile morale este realizata de catre agentii morali care vor sa duca o viata demna de a fi traita. Procedura consta in purificarea convingerilor de ceea ce nu este indeajuns de bine cantarit si in confruntarea lor cu principiile morale. T. Regan se refera explicit la “echilibrul reflectat” despre care vorbeste J. Rawls pentru a-si caracteriza propriul demers. Nu este, deci, exclus ca unele dintre convingerile noastre sa fie abandonate sau revizuite pe parcursul procedurii de potrivire. Unele dintre convingerile noastre pot fi abandonate deoarece nu se pot adapta nici unui principiu care a trecut proba consistentei, adecvarii si preciziei; alte principii, din contra, nu reusesc sa intalneasca intuitiile noastre, cel putin in unele cazuri, si de aceea trebuie respinse. La prima vedere, aceasta metoda este surprinzatoare prin caracterul ei arbitrar: prin ce este aceasta preferabila unei alte metode? T. Regan nu spune prin ce anume. Insa raspunsul ar putea veni de la J. Rawls insusi, deoarece el afirma: ”…Este mai bine, cred, sa concepem o teorie morala ca si o teorie printre altele, considerand, dupa caz, aspectele sale socratice. Nu avem motive sa presupunem ca primele sale principii sau ipoteze trebuie sa apara ca evidente sau ca conceptele si criteriile sale ar putea fi inlocuite de alte notiuni recunoscute ca fiind non morale” [ J. Rawls, A Theory of Justice , p.619- 620 ] .

Prin urmare, potrivit lui T. Regan, avantajul metodei ar fi triplu: aceasta realizeaza exigenta unificarii rationalitatii ( teoriile morale sunt teorii ca si altele); excude orice demers fundationist ( primele principii ale unei teorii morale nu trebuie sa fie evidente); exclude si un demers de tip consecintionalist  ( conceptele morale ale unei teorii morale nu trebuie definite; este vorba in special de conceptul de valoare). Teoria cea mai simpla este ”cea care contine cat mai putine ipoteze sau care cere ca noi sa acceptam cat mai putine premise nedemonstrate si probabil imposibil de demonstrat” . In concluzie, T. Regan afirma: ”Daca am inteles bine ce sunt, inseamna ca teoriile etice trebuie sa fie evaluate prin capacitatea lor de a sistematiza convingerile noastre bine cantarite. Cea mai buna teorie, temeinic cantarita, este aceea capabila sa faca acest lucru cel mai bine. Si teoria care face acest lucru cel mai bine este aceea care (1) sistematizeaza cel mai mare numar al convingerilor noastre; in acest fel teoria este cea mai cuprinzatoare; (2) le sistematizeaza intr-un mod coerent; astfel, teoria face dovada consistentei; (3) le sistematizeaza cu un grad de precizie pe care doar un principiu moral l-ar avea in mod normal si (4) satisface aceste prime criterii de evaluare folosind un numar pe cat posibil mai mic de ipoteze. In acest fel satisface teoria morala criteriul simplitatii” [ T. Regan, The Case for Animal Rights , p. 135 ].

T. Regan insista asupra faptului ca suma micilor castiguri in utilitate ale unui mare numar de oameni poate depasi pierderile enorme in utilitate ale catorva indivizi. Daca suma neta a consecintelor pozitive in raport cu consecintele negative este una pozitiva, lucrurile sunt clare: la prima vedere, se face o mare nedreptate. Insa este oare critica indreptatita? Principiul egalei consideratii a intereselor pare sa impiedice ca astfel de situatii sa se intample. Sa nu uitam ca “trebuie sa fim capabili sa ne imaginam, in mod precis si real, in situatia eventualei victime” [ T. Regan , The Case for Animal Rights , p.211 ] . Astfel, pentru ca raspunsul sa fie satisfacator, ar trebui ca statutul principiului egalitatii (PE) sa fie clar precizat in raport cu principiul utilitatii (PU). P. Singer ii apare lui T. Regan ca fiind cel putin neglijent in prezentarea

29

sa. P. Singer se exprima uneori ca si cand PU ar presupune PE, iar alte ori ca si cand PE ar fi un principiu fundamental. Daca este vorba de o problema de presupozitie, inseamna ca Singer sugereaza ca ar exista o relatie logica oarecare intre PE si PU.

Potrivit lui T. Regan, conditia unei judecati morale ideale este impartialitatea, inteleasa ca si conformitate cu principiul dreptatii: indivizii trebuie sa primeasca ceea ce li se datoreaza; indivizii asemanatori trebuie tratati intr-o maniera asemanatoare. Interpretarea este formala si trebuie completata de interpretarea normativa a dreptatii. Pentru cine vrea sa actioneze moral nu este de ajuns sa stie daca doi indivizi sunt asemanatori pentru a-i trata intr-o maniera asemanatoare. De obicei, trebuie ca acel cineva sa cunoasca si modul in care trebuie tratati cei doi. In acest sens se confrunta doua teorii ale dreptatii: potrivit conceptiei utilitariste asupra dreptatii, ceea ce li se datoreaza indivizilor este egala luare in considerare a intereselor lor; potrivit conceptiei meritocratice, este drept ca indivizii sa fie tratati in mod diferentiat, in functie de virtutile acestora. T. Regan respinge ambele teorii, considerand ca prima ia in considerare doar ceea ce afecteaza indivizii (si nu indivizii insisi), iar a doua autorizeaza un tratament discriminatoriu, bazandu-se pe norocul fiecarui individ la ”loteria naturala”. Autorul crede ca teoria dreptatii nu poate fi decat egalitara (nefiind totusi meritocratica), insa fara ca ea sa manifeste slabiciunile utilitarismului (pentru care egalitatea nu e decat o exigenta predistributiva). O astfel de teorie trebuie sa se bazeze pe egalitatea indivizilor insisi, independent de ceea ce ii poate afecta. T. Regan exprima acest punct de vedere prin distinctia intre valoarea inerenta (inherent value) si valoarea intrinseca (intrinsic value):  ”Valoarea inerenta a indivizilor care sunt agenti morali trebuie conceputa ca distincta de valoarea intrinseca atasata experientelor acestora (de exemplu, placerile sau satisfacerea preferintelor lor)” [ T. Regan, op. cit. p. 235 ] .

T. Regan doreste sa arate ca, daca vrem sa formulam un principiu substantial al dreptatii care sa nu fie nici utilitarist, nici meritocratic, trebuie sa admitem existenta unei calitati non negociabile pe care toti agentii morali o au in mod cert (in acest caz, ca avem sau nu valoare inerenta). In virtutea posesiei acestei valori, nu mai suntem justificati sa daunam agentilor morali pe motiv ca gestul ar putea produce in schimb consecinte favorabile pentru ceilalti. Insa T. Regan nu ar fi partizanul drepturilor animalelor daca ar rezerva posesia acestei proprietati doar agentilor morali. Problema este aceea de a sti daca si cum poate avea valoare inerenta o entitate oarecare. Criteriul este urmatorul: este suficient ca entitatea sa fie subiectul unei vieti pentru a avea valoare inerenta. Notiunea de subiect al unei vieti este analizata astfel: ” Indivizii sunt subiectii unei vieti daca au convingeri si dorinte, memorie si o perceptie a viitorului, intelegand aici viitorul lor propriu, viata emotionala si sentimente de placere si de durere, capacitatea de a incepe o actiune orientata spre satisfacerea dorintelor lor sau spre realizarea telurilor lor, o identitate psihofizica in timp precum si o bunastare individuala, in sensul ca au o viata reusita sau nu, aceasta fiind si independenta de utilitatea lor pentru ceilalti sau de interesul pe care ceilalti il au fata de ei” [ T. Regan, op. cit. p. 211 ] .

Ceea ce rezultă, este concluzia potrivit căreia etica umana trebuie sa cuprinda: un sistem de convingeri, o atitudine morala ultima, un ansamblu de reguli de conduita si de norme de caracter. Raportul intre aceste trei elemente este urmatorul: ”Sistemul de convingeri sustine adoptarea atitudinii si o face inteligibila; regulile si normele dau expresie concreta acestei atitudini in practica vietii” [ Respect for Nature; A Theory of Environmental Ethics , P rinceton Univ. Press, Princeton, 1986, p. 87 ] .

Sistemul de convingeri care prezideaza etica umana se sprijina pe conceptul de persoana. Persoana este “un centru autonom de alegere si de evaluare. Persoanele sunt fiintele care dau o directie vietii lor pe baza propriei lor valori” [89] . Aceste valori nu sunt simple preferinte care se modifica de la o zi la alta: a avea un sistem de valori inseamna a avea un concept privind ceea ce este viata buna, fie ea o viata demna de trait, fie o viata cu sens. A judeca ca ceva este preferabil altui lucru nu inseamna doar a te interesa de ceva sau a-l considera placut, inseamna a estima rational ca acel lucru e preferabil altuia in realizarea vietii bune. Insistenta asupra autonomiei si rationalitatii persoanelor este tipica eticilor kantiene. P. Taylor nu este foarte original in sublinierea faptului ca exista grade ale caracterului de a fi persoana: contrar apartenentei la umanitate, la specia Homo sapiens, care se face conform regulei “totul sau nimic”, realizarea caracterului de persoana este graduala (din motive ce tin de socializare, educatie etc.). In etica umana, fiecare agent moral ii priveste pe ceilalti agenti morali ca persoane, ca “centre subiective de existenta constienta, cu capacitatea de a-si alege propriile sisteme de valori si de a trai o viata careia ei insisi ii vor da directie” [ Respect for Nature; A Theory of Environmental Ethics, Princeton Univ. Press, Princeton, 1986, p. 41 ] .

Regulile au rolul de a proteja persoanele de ceea ce le-ar putea dauna grav sau chiar distruge; ele trebuie de asemenea sa protejeze indivizii de orice amestec nejustificat in demersul lor de punere in practica a vietii bune; in plus, ele trebuie sa permita relatii interpersonale drepte si, in sfarsit, ele trebuie sa asigure o repartitie echitabila a resurselor (astfel incat nimeni sa nu fie in imposibilitatea de a-si dezvolta caracterul sau de persoana din cauza ca nevoile sale esentiale nu au

30

putut fi satisfacute). Aceste reguli au rolul de a da o expresie publica atitudinii de respect fata de persoane. Comunitate, egalitate, recunoastere publica, acestea ar putea constitui deviza lumii persoanelor.

Privind problematica, însă, dintr-o perspectivă holistică, se poate spune că lumea nu reprezinta pentru o colectie de obiecte izolate, fiecare urmarindu-si scopurile prin interesele proprii. Lumea pare a fi, mai degraba, un sistem unit de parti organice. In mod concret, aceasta inseamna ca comunitatea biotica poate fi considerata ca un organism cu o valoare proprie, valoare ce nu poate fi redusa la valoarea entitatilor care o compun. Conceptia holista este legata strans de acordarea diferentiata de a valorilor diferitelor parti care compun intregul. Principiul dreptatii corelativ eticii comunităţilor, asa cum este conceputa de A. Leopold si J. B. Callicot s-ar putea exprima astfel: ”fiecaruia dupa contributia la integritatea, stabilitatea si frumusetea comunitatii biotice”. J. B. Callicot ajunge chiar sa faca o paralela intre analizele sale si cele ale lui Platon din Republica. Este vorba de acea parte din Republica unde Platon pledeaza pentru infanticid, eugenie, abolirea proprietatii private si chiar crima in favoarea binelui cetatii ca intreg. Desigur, demersul lui J. B. Callicot nu era unul conform individualismului metodologic cu unul comunitarist. Astfel, în una din lucrările sale de marcă acesta afirma ca ”toate eticile de pana acum s-au bazat pe o singura premisa: individul este membrul unei comunitati de parti interdependente” [ J. B. Callicot, Animal Liberation: A Triangular Affair , in In Defence of the Land Ethic , p.33 ] . In sensul strict al termenului, adeptii comunitarismului sunt M. Sandel, A. MacInyre, C. Taylor, M. Walzer, care au criticat intr-un fel sau altul Statul neutru al liberalilor in favoarea unei politici a binelui comun.

Politica binelui comun da forma unei conceptii privind viata buna si o realizeaza. La randul sau, conceptia vietii bune se organizeaza in modul de viata al unei comunitati. Exista o multitudine de argumente comunitariste, insa unul din cele mai cunoscute este critica sinelui  liberal, conceput ca fiind primul in raport cu finalitatile pe care le afirma. Comunitaristii afirma, dimpotriva, ca finalitatile alese sunt constitutive sinelui, astfel incat este inutil sa credem ca ar exista o pozitie initiala de la care am putea alege in mod obiectiv intre valori. Adeptii comunitarismului, atunci cand se gandesc la comunitati,  se refera la comunitatile politice.

Dintr-o astfel de perspectivă, şi în considerarea unor analizele sociobiologice, J. B. Callicot aprecia că Darwin a fost cel care a deţinut cheia moralei lui Hume, asimilând foarte usor mila sau sentimentul de bunavointa cu altruismul si cu instinctele sociale. Astfel, lui Callicot i se pare semnificativ un anumit pasaj din The Descent of Man, unde Darwin pune explicit in legatura simtul moral si apartenenta comunitara: ”Salbaticii, dar si oamenii primitivi, nu privesc actiunile ca fiind bune sau rele decat daca ele afecteaza in mod vizibil bunastarea tribului – nu cea a speciei, nici cea a omului considerat drept membru individual al tribului. Concluzia aceasta este in acord cu ipoteza ca simtul, numit moral, deriva primitiv din instinctele sociale, caci ambele se raporteaza exclusiv la comunitate” [ J. B. Callicot, Hume’s Is/Ought Dichotomy and the Relation of Ecology to Leopold’s Land Ethic , in In Defence of the Land Ethic , p.121 ] .

Individualismul metodologic si normativ

Potrivit individualismului metodologic, orice analiză a acţiunii sociale trebuie redusă, în ultimă instanţă, la individul participant la situaţia respectivă. Cooperarea indivizilor trebuie văzută ca un act individual liber, ca urmare a consimţământului pentru un set de reguli care asigură supravieţuirea tuturor. Deşi explicaţia oricărei situaţii sociale se va concentra asupra acţiunilor individuale, schema de analiză poate lua forme mai mult sau mai puţin complexe. Or, acest model de analiză poate da seamă de alegerea constrângerilor structurale. Acţiunea umană este presupusă intenţională şi raţională, iar aici ne interesează momentul constitutional ca situatie de alegere. Numai indivizii fac alegeri şi actionează, astfel că metoda de a explica un fenomen se va referi obligatoriu la cum anume deciziile individuale se agregă interactional în decizii sociale. Abordarea este utilă deoarece ne ajută să întelegem legătura între cadrul de decizie, afectat de elemente precum cele de cultură, informaţie, mediu fizic şi alegerea în sine a individului. Totusi, elementele ce ţin de cadrul decizional nu fac obiectul unei interpretări.

Individualismul normativ este promovat de James Buchanan. Acesta critică si respinge orice concepţie organică asupra

31

acţiunilor sociale, potrivit căreia ar exista un bine general comun şi recunoscut, ce transcende indivizii. Potrivit lui Buchanan, statul şi nicio altă instituţie nu pot fi justificate decât prin apelul la indivizii participanţi. De aici decurge că indivizii trebuie trataţi egal în momentul constituţional. Totodată, Buchanan respinge orice teorie de sorginte marxistă asupra societăţii, ce pleacă de la ideea fundamentală că un grup îsi impune întotdeauna preferinţele asupra altui grup. Întrebarea lui cheie şi în manieră contractualistă, este dacă indivizii au consimţit sau nu asupra regulilor. Dacă aceştia au consimţit, atunci putem avea o institutie legitimă, ce poate fi justificată. Problema care poate apărea aici este legată de potentialele conflicte între preferinţele unor oameni raţionali şi liberi. Preferinţele pot fi diferite şi chiar opuse, fapt ce ne aduce într-o dilemă clasică a prizonierului, caracterizată de un rezultat general defavorabil pentru fiecare în parte. Însă, dacă din cooperarea socială reies câştiguri reciproce de tipul bunurilor publice, atunci este cu atât mai necesară constituţia.

Testul unanimităţii

În cadrele abordării lui Buchanan şi Tullock, punctul de plecare în evaluarea unui instituţii trebuie să fie consensul membrilor săi. Aşadar, avem nevoie de un criteriu pentru a aprecia oportunitatea adoptării unui set de reguli. Eforturile de a schimba rezultatele aferente participării la o instituţie trebuie aşadar să se concentreze asupra regulilor ce influenţează acţiunile, şi nu asupra comportamentului indivizilor. Orice încercare de a creşte eficienţa unei instituţii prin raportare directă la acţiunile umane criticate eşuează deoarece deciziile oamenilor sunt influenţate în cea mai mare măsură de reguli. De pildă, atunci când facem apel la conştiinţa umană, Riker relevă raritatea atingerii unui echilibru. Dacă nu vom defini setul de acţiuni permise şi setul de acţiuni nepermise, există şansa ca un participant să îşi schimbe oricând preferinţa sau să o disimuleze, afectând echilibrul instituţional. Pe de altă parte, păstrând condiţiile de a nu specifica setul de acţiuni permise şi setul de acţiuni interzise, dacă există dorinţa înlocuirii alternativei de status ā cu o alta a’ astfel încât a’ să învingă an...aj...ak atunci, aceasta este posibilă în condiţiile controlării agendei. Alegerea instituţională este un schimb voluntar de beneficii. De aceea, măsura eficienţei unor reguli şi instituţii trebuie să fie consensul, consimţământul indivizilor participanţi. Prin urmare, ceea ce indivizii consimt este eficient, iar situaţia ideală este ca indivizii să consimtă unanim alegerea regulilor structurale. Astfel, există acţiuni sociale ce trebuie făcute în primul stadiu, acela constituţional.

Am luat în calcul mai sus posibilitatea apariţiei unor probleme de cooperare de tipul dilemei prizonierului. De aceea, constituţia este justificată în măsura în care asigură furnizarea unor bunuri publice. Chiar dacă asumăm că acest set de reguli poate fi agreat spontan, este clar că pentru unii participanti vor apărea oportunităţi de câştig din încălcarea regulilor, la nivelul postconstitutional. Există aşadar tentaţia ca unii indivizi să respecte doar anumite reguli şi este dificil de argumentat că o evoluţie contractuală de interes public poate garanta un echilibru, în absenţa unui sistem legal efectiv administrat de către stat, ca în cazul ordinii de tip privat. În modul acesta, contractul trebuie securizat.

A doua formă de oportunism post-contractual derivă din faptul că instrumentele de alegere sunt într-o anumită măsură controlate de către unii dintre indivizii participanti sau unele grupuri participante la alegerea constitutională. Pentru că au acces mai mare decât alti indivizi, acestia vor încerca să deturneze alegerea astfel încât să beneficieze de câstiguri plătite de ceilalti. De aceea, în orice sistem de alegere nefondat pe principiul unanimitătii, se vor forma grupuri de interes si coalitie care vor încerca să obtină reprezentarea unor interese speciale, individuale sau de grup. O distribuţie inegală a puterii politice tinde să devină dominantă atunci când sistemul de distributie este permis sau garantat de contractul constituţional. Este vorba de sistemele majoritare, în care tendinţa grupurilor dominante este de a face presiuni pentru implementarea unor politici publice în interesul membrilor lor, dar ale căror costuri sunt suportate de toţi ceilalţi.

Tullock argumentează că într-un sistem de alegere majoritar, coaliţiile ce deţin puterea reusesc aproape întodeauna să adopte politicile ori setul de măsuri favorabile intereselor de grup. Frecvent, aceşti factori generează câştigul special al unor indivizi sau grupuri pe fondul unei susţineri constituţionale clare. În acest sens, teoria principal-agent argumentează că pe măsură ce se vor produce alocări de resurse în defavoarea participanţilor, se va ajunge la o rupere sau o renegociere a contractului constituţional. Particularitatea unui sistem politic ce favorizează formarea unei majorităţi dominante este aceasta: minoritatea va încerca să determine schimbarea constituţională mai degrabă decât să încerce să îşi satisfacă preferinţele speciale.

Nivelurile de alegere

A treia condiţie impusă de modelul normativ propus de James Buchanan este ca acţiunile de la nivelul procesului politic trebuie obligatoriu constrânse de nivelul constituţional. În termenii săi, nivelul constituţional va orienta procesele politice, acţiunile reprezentanţilor aleşi dar şi alegătorii, birocraţii şi juriştii. Aşa cum am arătat, nivelul constituţional trebuie să afecteze nivelul postconstituţional. De aici rezultă că istoria contractelor constituţionale explică într-o măsură considerabilă eficienţa instituţiilor, aşa cum voi arăta în continuare.

32

Formele de decizie colectiva plebiscitare de tipul referendumului sunt cu totul exceptionale. Nu este vorba despre elitism sau neincredere in popor, ci de simplul fapt ca sistemele de agregare a preferintelor colective de tip referendum sunt functionale in anumite domenii, si nu in altele. Iar atat teoria, cat si istoria spun ca politica externa este unul dintre domeniile unde acestea nu sunt nici functionale, nici dezirabile. Evident ca acest status special ce eludeaza democratia directa, introducand forme decizionale indirecte si de multe ori tehnocratice, expune sfera politicii externe unui continuu asalt al populistilor, demagogilor sau al asa-numitilor "experti academici" care imagineaza modele mai mult sau mai putin fanteziste de democratie directa. Dar acesta este un cost asumant si acceptat de cei ce inteleg problema si implicatiile ei.

Democraţia deliberativă pare a fi cea mai recentă achiziţie teoretică în câmpul teoriilor democraţiei, de-a lungul anilor ’90 ea începând să primească o atenţie sporită şi producând din ce în ce mai multe “convertiri” notabile. Poate cele mai notorii cazuri în acest sens sunt cele ale lui John Rawls (care se declară teoretician deliberativ în lucrarea Political Liberalism 1993) şi Jürgen Habermas (care articulează un model al “democraţiei discursive”, în Between Facts and Norms, 1996, preluat ca fundament teoretic de multe variante ale modelului deliberativ).

 Formula “democraţie deliberativă” a fost inventată de Joseph Bessette într-un articol din 1980 (Bessette, 1980), mai apoi a fost utilizată de Bernard Manin (1987) şi Joshua Cohen (1989), pentru ca “la începutul anilor ’90 teoria democraţiei [să ia] o turnură deliberativă definitivă. Înaintea acestei turnuri, idealul democratic fusese înţeles în termenii unei agregări a preferinţelor [individuale] prin intermediul diverselor metode de vot şi reprezentare… Esenţa democraţiei însăşi este acum larg acceptată ca fiind deliberare, şi nu vot, agregare de interese, drepturi constituţionale sau chiar auto-guvernare. Turnura deliberativă reprezintă o reînnoită preocupare pentru autenticitatea democraţiei” (Dryzek, 2000: v. 2).       

Într-adevăr, tema autenticităţii democratice este un element central al modelului deliberativ. Această temă este exploatată printr-o raportare critică faţă de modelele liberale ale democraţiei şi printr-o ostilitate nedisimulată faţă de modelul pluralist al democraţiei, mai ales în varianta sa agregativă expusă în “social choice theories”. Considerată de mulţi autori drept o apreciere adecvată a democraţiei liberale, varianta agregativă a democraţiei s-a bucurat de o carieră de mare succes în teoria politică. Atât în modelul pluralist (neo-pluralist) dar şi în cel elitist şi corporatist al democraţiei, democraţia liberală este înţeleasă în mod esenţial ca un proces de agregare a intereselor şi preferinţelor individuale.

Iată cum prezintă David Held această perspectivă liberală (referindu-se la Robert Dahl): “în abordarea pluralistă puterea [politică] este dispusă non-ierarhic şi competitiv. Ea este o parte inextricabilă a unui continuu proces de târguială (bargain) între numeroasele grupuri reprezentând diverse interese, de pildă, organizaţii de afaceri, sindicate, partide, grupuri etnice etc.” (David Held, 1989)

Această înţelegere a democraţiei ca un nesfârşit proces de negociere între diversele grupuri existente în societate, încheiat provizoriu prin vot şi reluat de fiecare dată prin noi dispuneri ale echilibrului politic, este respinsă de modelul deliberativ ca fiind cinică, nedreaptă şi iraţională. Este cinică pentru că asimilează procesul democratic unui proces de tip economic: după cum pe piaţa economică indivizii sau grupurile intră într-un proces competitiv de târguială (bargain) şi negociere în vederea maximizării profitului, în mod similar, pe “piaţa politică” indivizii sau grupurile intră într-un proces de negociere şi compromis în vederea maximizării intereselor individuale sau de grup. Această egalitate de substanţă între “piaţă” şi “forum” este asumată în mod explicit de mulţi politologi şi economişti care consideră categoriile economice (precum cele de ‘cost’, ‘profit’, ‘resurse’, ‘oportunităţi’) drept universal aplicabile, unii dintre aceştia afirmând chiar deschis că “economia … se constituie în gramatica universală a ştiinţelor sociale” (Hirschleifer citat în Mattei Dogan, 1996: 113).

Iată un exemplu ilustrativ pentru acest tip de abordare: ”dacă ignorăm pentru moment elementele iraţionale care influenţează orice comportament uman, putem considera votantul mediu în mod simplu drept o persoană care caută să-şi maximizeze beneficiile şi să-şi minimizeze costurile. Partidul politic sau candidatul face anumite angajamente politice oferind anumite beneficii în schimbul sprijinului din partea cetăţenilor. Individul alege unul din multele programe ce i se oferă şi îşi dă votul pentru candidatul sau partidul ce pare să-i ofere cel mai bun troc (bargain). Dacă trocul pare foarte bun, el poate investi mai mult decât simplul vot, punând la dispoziţia candidatului sau partidului, bani, timp, energie, sau alte resurse pentru a obţine şi alte voturi” (Thomas Reilly şi Michael Sigall, 1976: 86).

Este nedreaptă pentru că dezavantajează pe cei care nu au resurse pentru a negocia pe piaţa politică şi pe cei care nu se regăsesc în interesele promovate de grupurile de presiune, partidele politice, etc. Orice afacere, negociere, se face în baza potenţialul de ameninţare sau/şi de câştig pe care părţile în negociere îl au la dispoziţie. Dacă acest potenţial e redus, rezultatele negocierii reflectă într-un grad foarte scăzut interesele celui în cauză. În acest fel opţiunile, interesele, experienţele celor fără putere de negociere, a minorităţilor în general, a celor lipsiţi de resurse, a celor sistematic dezavantajaţi, etc. sunt ignorate şi menţinute în afara forumului politic. 

33

În fine, este iraţională pentru că rezultatul agregării prin care orice competiţie politică şi orice negociere este temporar rezolvată nu este neapărat un compus raţional al intereselor individuale. Fiecare cetăţean poate face un raţionament privitor la cele mai bune mijloace pentru a-şi maximiza propriile interese, însă rezultatul agregării nu are prin sine însuşi un caracter raţional, căci el nu a fost obţinut în urma unui raţionament colectiv, ci doar prin aplicarea unei metode neutre de agregare. Această acuză de iraţionalitate se sprijină pe anumite analize teoretice ale metodelor de agregare a voturilor care arată că orice metodă de agregare a voturilor duce la rezultate instabile şi ambigue: instabile pentru că agregarea nu poate distinge între interesele definite în mod raţional de către indivizi şi cele induse prin manipulare. Şi ambigue pentru că pornind de la aceleaşi preferinţe metode de agregare diferite duc la rezultate diferite (uneori radical diferite) (vezi şi Jack Knight and James Johnson, 1994: 279).

Respingând modelul agregativ al democraţiei liberale ca fiind o distorsionare cinică, nedreaptă şi iraţională a democraţiei, teoriile deliberative îşi propun să revitalizeze “resursele morale” (James Johnson, 1998: 163) ale democraţiei.

În fapt, noutatea fundamentală a acestor teorii faţă de modelele liberale de tip agregativ constă în propunerea unui noi baze de legitimare a procesului democratic. În modelele liberale, validitatea normativă a legilor şi deciziilor democratice (de ce ar trebui să ne supunem acestora, sau, altfel spus, ce anume conferă acestor norme democratice caracter legitim) este furnizată de două lucruri: 1) o procedură de agregare a voturilor care are un caracter imparţial: fiecare vot contează în mod egal, iar voturile sunt agregate indiferent de rasa, clasa, genul, religia, etnia etc. cetăţenilor care votează. Modelele deliberative ale democraţiei resping acest tip de imparţialitate formală ca principală bază de evaluare a validităţii normative a deciziilor democratice. După cum am văzut deja, la adăpostul acestei proceduri imparţiale, decizii cinice, nedrepte sau iraţionale pot fi cu uşurinţă promovate. 2) O altă sursă a validităţii normative în democraţiile liberale (o sursă “negativă” de testare a legitimităţii normelor democratice) o constituie respectarea unui set de drepturi şi libertăţi fundamentale considerate drept universale. Democraţia deliberativă nu respinge acest ansamblu de libertăţi fundamentale ale cetăţeanului, dimpotrivă le consideră importante mai ales în caracterul lor universal, însă modelul deliberativ constată că justificarea liberală a acestor drepturi şi libertăţi este relativ precară, ea referindu-se la o tradiţie istorică dezvoltată în Europa Occidentală în ultimele trei secole. Or această origine europeană nu poate asigura universalitatea auto-proclamată a acestor drepturi.

 Pe de altă parte, democraţia deliberativă respinge şi un model “republican” al legitimităţii normelor democratice, model care presupune idealul etic al unei comunităţi relativ omogene ce se auto-guvernează drept bază publică de evaluare a acestei legitimităţi (vezi mai ales J. Habermas, 1996b). În condiţiile democraţiilor contemporane populate de o largă varietate de astfel de perspective etice împărtăşite de diverse grupuri religioase, culturale, rasiale etc. (ceea ce Rawls numeşte “the fact of pluralism”), alegerea unuia dintre aceste proiecte etice şi transformarea lui în bază publică de judecare a legitimităţii politice este o opţiune cel puţin implauzibilă.

 Spre deosebire de aceste modele (liberal – agregativ şi cel republican), modelul democraţiei deliberative aduce în prim plan procesul de deliberarea raţională ca sursă fundamentală a validităţii normative a deciziilor democratice. În opoziţie cu competiţia pe piaţa politică şi agregarea unor interese, democraţia deliberativă aduce în prim plan argumentarea şi examinarea deliberativă a motivelor raţionale care duc la definirea intereselor individuale. Spre deosebire de modelele republicane, deliberarea nu este limitată la cei care împărtăşesc un anumit ideal etic comun ci se extinde pentru a-i cuprinde pe toţi indivizii unei societăţi democratice indiferent de valorile ultime pe care le împărtăşesc.

 Deliberarea raţională are următoarele virtuţi intrinseci: duce la sporirea cantităţii de informaţie, obligă la reflecţie asupra argumentelor, motivelor, obligă la un proces de învăţare asupra valorilor, experienţelor, motivelor celorlalţi participanţi la dialog, creşte gradul de responsabilitate a celor ce participă (vezi şi Elster, 1998a: 11) şi capacitatea pentru consens. Urmărind să-i convingi pe ceilalţi trebuie în primul rând să-i asculţi, să-i înţelegi şi să le evaluezi cu onestitate argumentele. Astfel, în urma procesului de deliberare raţională, interesele individuale, private, egoiste, se pot modifica sub forţa celui mai bun argument în direcţia unui interes mai general care reflectă mult mai autentic participarea politică democratică.

 Pe lângă aceste virtuţi inerente ale procesului deliberativ, mulţi adepţi ai democraţiei deliberative invocă o teorie morală ca fundament al validităţii normative a deciziilor obţinute în urma unui proces de deliberare democratică. Habermas este un bun exemplu în acest sens. Teoria sa morală (intitulată “etica discursului”) este construită pe o analiză a modului în care procesul de argumentare se desfăşoară în limbajul nostru de fiecare zi. O astfel de analiză arată că cel care intră într-un proces de argumentare porneşte implicit de la ipoteza (asumată conştient sau nu) că va încerca să-l convingă pe celălalt doar prin forţa celui mai bun argument şi nu prin ameninţare, promisiune, coerciţie, manipulare etc., pentru că altfel nu ar mai intra într-un astfel de proces argumentativ şi ar apela la alte mijloace pentru a-şi impune interesele. Cu alte cuvinte procesul de argumentare raţională presupune în mod esenţial o simetrie a rolurilor în dialog. Pornind de la această constatare, Habermas construieşte o teorie morală al cărei element central este următorul principiu: numai acele norme au o

34

validitate morală care sunt obţinute discursiv în urma unui proces argumentativ în care sunt respectate următoarele reguli: a) oricine poate introduce orice aserţiune în dialog; b) oricine poate contesta orice aserţiune, c) nimeni nu poate fi împiedicat din exteriorul sau din interiorul procesului deliberativ în a-şi exercita drepturile specificate de regulile a) şi b) (Habermas, 1990: 62).

 Aplicând această teorie morală democraţiei putem afirma următorul principiu deliberativ: numai acele decizii democratice posedă validitate normativă care sunt obţinute în urma unui proces deliberativ de argumentare raţională reglementat de următoarele proceduri: 1) nu există restricţii de nici un fel în privinţa participării în procesul de deliberare democratică; 2) oricine îşi poate exprima opiniile în acest proces şi poate argumenta în favoarea lor de asemenea poate contesta orice altă opinie; 3) nu acţionează nici o altă coerciţie din exterior sau din interiorul procesului deliberativ, cu excepţia coerciţiei exercitate de cel mai bun argument (vezi si Seyla Benhabib, 1996: 70)

 Cei mai mulţi teoreticieni adepţi ai modelului deliberativ acceptă această teorie morală ca bază de evaluare a caracterului normativ al unei decizii democratice. Este însă evident că aceste reguli deliberative descriu mai degrabă o situaţie de deliberare ideală în care există o perfectă egalitate a rolurilor în dialog. Situaţiile reale nu pot decât aproxima, mai mult sau mai puţin exact, această simetrie perfectă în dialog. De acea se acceptă ideea că situaţia deliberativă ideală este de fapt un standard teoretic de evaluare a legitimităţii democratice şi nu un proiect politic ce ar trebui transpus tale quale în realitate.

Dacă există un relativ consens privitor la “resursele morale” ale democraţiei deliberative, diferenţele între diversele variante ale modelului deliberativ apar atunci când se pune problema ameliorării instituţiilor democratice în sensul apropierii de idealul deliberativ, adică problema instituţionalizării modelului. Cele mai dezbătute chestiuni privesc: locul, rezultatul, relaţia cu metodele de agregare şi, în fine, întinderea deliberării democratice în condiţiile societăţilor contemporane plurale şi complexe. 

Dificultăţi:  

Problemă: cum se poate realiza o deliberare democratică care să cuprindă pe toţi cetăţenii? Nu ne îndreptă această cerinţă către un posibil derapaj plebiscitar al democraţiei? Care este spaţiul privilegiat al deliberării, piaţa publică, parlamentul, sau ce altceva?

Răspuns: Modelul deliberativă indică societatea civilă drept locul privilegiat al deliberării democratice. Argumentul principal pentru această localizare este acela că la nivelul diverselor asociaţii, organizaţii etc., realizate în jurul unei afinităţi de interese, idei şi experienţe, simetria rolurilor în dialog este cel mai bine aproximată, iar coerciţiile introduse de raţiuni de eficienţă economică sau administrativ-politică (distorsiunile sistemice introduse de “bani” şi “putere” – vezi Habermas, 1987) sunt mult mai reduse decât în cazul dezbaterilor parlamentare, spre exemplu.

 P: Ce se întâmplă dacă deliberarea democratică nu duce către consens (acord raţional), ci către dezacord raţional? În condiţiile plurale contemporane acesta este un rezultat foarte plauzibil.

 R: cele mai multe variante ale modelului deliberativ acceptă idea ca anumite metode de agregare a votului să tranşeze (pentru moment) disputele ivite. Se argumentează totodată că un vot precedat de o deliberare cât mai larga este mult mai raţional şi mai apropiat de interesul public comun decât o simplă agregare a unor interese private aşa cum acestea sunt formate în sfera privată sub influenţa corporaţiilor din mass-media şi a politicii grupurilor de interese.

 P: Societăţile contemporane sunt complexe şi această complexitate face necesară o cunoaştere specializată de tipul celei deţinute de “experţi”. O asimetrie a rolurilor în dialog este atunci inevitabilă. Cum acomodează modelul deliberativ o astfel de asimetrie inerentă realităţilor sociale contemporane?

 R: Modelul deliberativ acceptă o astfel de asimetrie ca fiind legitimă în condiţiile contemporane. Totodată respinge categoric posibilitatea ca aceste asimetrii să devină hegemonice, în sensul în care deciziile politice în democraţii să fie luate exclusiv pe baza cunoaşterii specializate a experţilor. Principiul legitimităţii democratice pretinde în mod imperativ ca procesul de luare a deciziei să fie sensibil la “vocile slabe” (Nancy Fraser, 1992) ce vin din societatea civilă, la vocile celor aflaţi la marginea societăţii, a celor lipsiţi de resurse, a celor supuşi unor excluderi repetate etc. În fond şi la urma urmei, democraţia nu este (şi nu trebuie sa fie) numai un “spaţiu” al eficienţei economice sau al exercitării unei politici oarbe de putere, ci şi un spaţiu al dreptăţii.

35

Consensus Is Not Unanimity: Making Decisions Cooperatively

by Randy Schutt

What is consensus? Is it a cooperative, loving, nonviolent process in which people share their best ideas and come up with

superior decisions? Or is it a coercive, manipulative, time-wasting process in which those who are most treacherous, are

most verbal, or have the most time can get their way? Or is it an idealistic fantasy where every problem always has a good,

simple solution that incorporates everyone’s ideas (no matter how ridiculous) and satisfies everyone completely? These are

the questions often raised by progressive activists.*

As a nonviolent activist since 1977, I have, of course, heard all these views expressed. I’ve been at some wonderful

meetings that used consensus and some horrendous meetings that (ostensibly) used consensus. There seems to be quite a bit

of confusion and ignorance about what the consensus process is, how it should work, and when we should use it. In this

paper, I will outline what I’ve learned in studying and practicing consensus over the years and try to dispel some myths.

Consensus is Not Unanimity

Many people think of consensus as simply an extended voting method in which everyone must cast their votes the same

way. Since unanimity of this kind rarely occurs in groups with more than one member, groups that try to use this kind of

process usually end up being either extremely frustrated or coercive. Decisions are never made (leading to the demise of

the group), they are made covertly, or some group or individual dominates the rest. Sometimes a majority dominates,

sometimes a minority, sometimes an individual who employs “the Block.” But no matter how it is done, this coercive

process is not consensus.

Consensus is a process for deciding what is best for a group. The final decision is often not the first preference of any

individual in the group, and many may not even like the final result. But it is a decision to which they all consent because

they know it is the best one for the group.

Consensus is a Cooperative Process

Consensus is a process for people who want to work together honestly in good faith to find good solutions for the group. It

cannot be used by people who do not, can not, or will not cooperate. Consensus should not be attempted in a group with

people who want to dominate or control others or who want to maintain their privileges at the expense of others. In these

situations, nonviolent struggle would be a more appropriate process.

Consensus is a Valuable Step Toward Democracy

Consensus is a process that allows everyone in a group to participate and work together nonviolently to make decisions —

the ultimate realization of a true democracy and very attractive to anyone who has ever been dominated or oppressed. It

gives people the power to make decisions and also demands that they take responsibility for those decisions. Rather than

abdicating power to a leader or representative, it demands that we take complete responsibility. To me, establishing and

modeling democratic and responsible governance is important, as valuable as ending war or establishing justice.

Consensus is Better than Other Processes

If not consensus, then what? Usually, people offer voting as a reasonably democratic alternative. But voting is not a

meeting process, it is only a procedure for tallying preferences. Kenneth Arrow received a Nobel prize for proving it is

impossible to come up with a decision in a logical, fair, and equitable way by combining the (existing) preferences of a

group of people except under very simple circumstances — for example, situations when there are only two possible

36

options. Even in these few situations, voting fails to consider the intensity of preference each individual feels — it does not

take into account that one person may feel very strongly opposed while many are mildly in favor. It fails to consider the

uneven distribution of consequences a decision may impose — it fails to protect the rights of people not to be hurt or killed

if they are in the minority. It also does a poor job of protecting the rights of future generations, the environment, or any

other party not voting. Whenever there is a disagreement, voting necessarily means that the minority will not get what they

want, and if the majority severely tramples them, they may leave the group or retaliate.

Voting can therefore only produce satisfying decisions if there is unanimity of opinion, if everyone is extremely tolerant, or

if one person can persuade everyone else of the validity of her perspective and her solution. But if people are enamored

with different proposals or there is competition for power in the group, the process will often bog down, factionalize, or

slide into coercive manipulation.

Good consensus process avoids these problems by allowing the members of the group to explore in depth the complete

range of options and concerns in a non-adversarial, cooperative atmosphere. Discussions in small groups allow everyone,

even those who are not verbally adept, to express their ideas, concerns, and opinions. Members of the group get a chance to

learn from each other’s experience and thinking, empathize with other’s experiences and backgrounds, and gracefully

change their minds as they hear new ideas and arguments. They can challenge dumb, obsolete, or immoral assumptions and

solutions, and they can explore unusual solutions (radical transformations, compromises, bargains, etc.) that are often

overlooked when the discussion gets polarized or restrained by formal proposals. Individuals can offer to give of their time

or wealth or to suffer a loss for the good of the group. And people can be persuaded, inspired, loved, or counseled out of

their prejudices, biases, and other rigidities or, if this fails, nonviolently prevented from acting immorally.

Of course, a good process that ends with a vote can also have all these cooperative aspects. In fact, a good voting process

may be indistinguishable from a good consensus process until the final step. But non-consensual processes usually rely on

formal proposals, debates, and other parliamentary procedures that interfere with cooperation. Knowing there will be an up-

down vote at the end often polarizes the discussion. People may argue for an extreme position so they can compromise to

their true goal.

Consensus is Not Conflict-Free or Painless

Good consensus process relies heavily on problem-solving, questioning, empathy, self-sacrifice, and nonviolent direct

action. In a good process, conflict is not ignored or covered up, but encouraged. Issues and proposed solutions are

thoroughly thrashed out until a good solution is found. Like any good nonviolent action, ideas are severely challenged, but

the people involved are listened to, loved, and supported. When there are no easy solutions, then individuals must be

willing to sacrifice their preferences for the good of the group or the group must divide or disband. When one person or a

group (a majority or minority) refuses to or is unable to work cooperatively, everyone else must boldly, yet tenderly, resist

and challenge them, or if necessary, push them out of the group (ideally, offering support and guidance to their next

endeavor).

Consensus Can Be Efficient

Many groups feel that they must allow every person in the group to fully discuss every possible perspective on every issue.

When there is little trust in a group of people, this may be justified. But consensus does not require this. In a cooperative,

trusting group it is possible to allow individuals or committees to make most decisions with little or no discussion in the

larger group. When the group is pressed for time, quick — though less ideal — decisions, can also be tolerated.

Consensus Requires Skill and a Desire to Cooperate

In a world made up of people who were all knowledgeable, skilled, rational, loving, and cooperative, a group of people

could easily practice consensus well. But in our social change organizations we find instead regular people who have been

reared in our violent society. Most are, therefore, ignorant of many important aspects of consensus process and have little

37

experience using it. Moreover, they are often overworked, irrational, and fragile, having been squashed and battered

throughout their lives.

To overcome these limitations, consensus is best practiced by a group of people who are all committed and accountable to

the group and willing to spend time and energy to help it thrive. No one should ever be given the power to block a group

unless he also accepts responsibility for working with the group to come up with something better. Members of the group

should all agree to learn about consensus and practice their skills — preferably at separate workshops, not in marathon

meetings. They should all agree to listen carefully to each other, draw out those who are shy, support each other with love

and respect, challenge each other’s silly ideas, and cooperate for the common good.

They should agree that whenever they find themselves acting irrationally or violently they will restrain themselves or leave

until they can work out their emotional difficulties. And they should agree to challenge and/or throw each other out of the

group whenever they don’t adhere to these conditions.

Learning and practicing these skills and behaviors requires some effort beyond what people usually know, so the group

must also decide explicitly that the consensus process is valuable enough to devote substantial time and energy for sorting

out problems and learning new skills. Members should particularly agree to spend some time evaluating every meeting so

the decision process can be continually improved.

Groups That Should Not Use Consensus

Groups with poor decision-making processes usually have not met these conditions. These groups often allow anyone to

join the group and its decision-making process without any instruction or screening. New members may not know the

group uses consensus or they may not truly agree to work cooperatively with others. They may be very emotionally

damaged (crazy) or have a hidden agenda to destroy or co-opt the group. In these groups, ideas about consensus are often

passed along in a haphazard way and often contaminated by notions from childhood voting exercises or from hierarchical

work experiences. The group may neglect or avoid evaluating their meetings whenever time or tempers get short.

When conflicts arise, group members often avoid dealing with them. Then as the process deteriorates, members are often

too afraid to resist manipulation or coercion. When they finally do act, they often attack, belittle, or ostracize those who

have erred.

In any group that cannot or will not meet these conditions, I suggest they use another process:

(1) Voting — using a group process that is as cooperative as possible, but may need to be as rigid as Robert’s Rules of

Order.

(2) Collaborative Group and Manager in which everyone discusses the issues, but if there is an unresolvable problem,

the manager makes the final decision. The manager, which could be a steering group, can be chosen by election, rotation,

seniority, level of performance, level of dedication, or some other method. This is the process now used by many

enlightened businesses and some social change groups.

(3) Benign Charismatic Leader in which an inspiring person tells members what to do. If they don’t like it, they leave.

There are a few sterling people out there who really might make good benign dictators. A steering committee can also serve

in this role.

(4) Federation in which people work together as much as they can, but go their own ways whenever there is disagreement.

38

ALEGEREA PUBLICĂ

Opţiunea publicã şi elementele sale Viaţa economicã se desfãşoarã dupã anumite reguli care trebuie intuite de agenţii economici. Acestea sunt în

principal legile şi mecanismele pieţei şi componentelor sale: cerere, ofertã, preţ, concurenţã. De multe ori însã, simpla manifestare a variabilelor menţionate nu genereazã satisfacţie participanţilor la procesul economic. De aceea, intervenţia statului este un element permanent în activitatea economicã. În acest fel, societatea beneficiazã de bunuri publice, eşecul pieţei este evitat, sistemul preţurilor este influenţat şi interesele agenţilor economici se satisfac mai bine.

Alegerea în general, fie cã se manifestã în sectorul privat sau public, apare ca o necesitate a limitãrii resurselor, oricare ar fi natura acestora. Economia urmãreşte administrarea cât mai bunã a resurselor economice în vederea satisfacerii cât mai multor nevoi. Utilizarea resurselor în activitatea economicã este supusã procesului decizional care se concretizeazã într-o alegere.

Decizia economicã izvorãşte din însãşi contradicţia nevoi-resurse, şi înseamnã alegerea unei variante de valorificare a resurselor consideratã a fi cea mai bunã potrivit obiectivelor propuse şi criteriilor folosite. Cum resursele au întotdeauna caracter limitat, utilizarea mai multor resurse pentru o activitate genereazã automat diminuarea volumului de resurse pentru alte direcţii. Totalitatea combinaţiilor posibile de producţii sau activitãţi ce se pot realiza cu un volum dat de resurse este pusã în evidenţã de frontiera posibilitãţilor de producţie.

Prin urmare caracteristicile unei alegeri sunt: - contradicţia dintre necesitãţi şi posibilitãţi; - procesul decizional care presupune un decident, un executant şi un mediu ambiant.

Contradicţia dintre necesitãţi şi posibilitãţi este valabilã pentru orice domeniu şi sector de activitate. În condiţiile considerãrii nevoilor ca fiind nelimitate, resursele devin insuficiente chiar dacã sunt atrase din alte surse decât cele proprii. Numai subiecţii iraţionali considerã cã pot regãsi domenii în care raportul nevoi-resurse sã fie subunitar. Desigur la nivel individual, o nevoie anume sau chiar mai multe pot fi satisfãcute total atunci când se atinge pragul de saturaţie şi utilitatea marginalã este zero. Dar, chiar şi la nivel individual, pentru ca toate nevoile sã fie satisfãcute, dacã este vorba despre un individ tipic cu o infinitate de nevoi şi nu de unul atipic care considerã cã nu mai are nevoie de nimic, ar trebui sã existe o infinitate de resurse. Cum aceasta este o imposibilitate, raportul nevoi-resurse este supraunitar, oricare ar fi sectorul de activitate sau subiectul pe care îl vizeazã. Procesul decizional este o succesiune de etape prin care se urmãreşte adoptarea unei decizii, sau altfel spus folosirea unor criterii pe baza cãrora se comparã alternativele de valorificare a resurselor în vederea realizãrii obiectivelor prin transpunerea deciziei adicã a alegerii alternativei celei mai bune, în practicã.

Acest raţionament al alegerii este valabil şi pentru sectorul public. Si aici, resursele destinate au caracter limitat. Se poate spune cã investiţia în asistenţã socialã sau învãţãmânt intrã în competiţie cu investiţia în transport sau parcuri publice, deoarece dezvoltarea primelor domenii se poate face numai pe seama diminuãrii investiţiei în celelalte segmente de interes public, volumul de resurse fiind dat.

În schimb, alegerea publicã prezintã câteva caracteristici în plus faţã de cea privatã: a) are caracter colectiv, ceea ce înseamnã cã decizia publicã este adoptatã de guverne sau grupuri cu autoritate decizionalã în sectorul public; b) se caracterizeazã prin ceea ce se numeşte optimul Pareto. Acesta se manifestã atunci când alocarea resurselor se face în aşa fel încât schimbarea alocãrii resurselor în sensul creşterii efectelor valorificãrii lor asupra unui individ se face fãrã diminuarea satisfacţiei altuia.

a) În aceste condiţii, alegerea publicã devine o alegere socialã, prin caracterul sãu colectiv. În teoria economicã, s-a pus adeseori problema mãsurii în care alegerea publicã reflectã preferinţele indivizilor. Astfel, avuţia naţionalã sau bunãstarea apare ca o funcţie a modului de alocare a resurselor, respectiv a nivelelor de utilitate pe care le resimt indivizii. Avuţia naţionalã stã la baza regulii decizionale pentru alegerea publicã. Se spune cã alegerea publicã este rezonabilã (raţională) atunci când sunt îndeplinite urmãtoarele criterii:

Raţionalitate colectivã - în funcţie de care are loc alegerea între alternative, fãrã a se neglija preferinţele individuale;

39

Principiul Pareto - care aratã cã dacã fiecare individ preferã situaţia A faţã de B, atunci varianta A este evaluatã superior faţã de B şi la scarã socialã;

Independenţa alternativelor nesemnificative - prin care alegerea socialã din mai multe alternative depinde numai de preferinţele indivizilor cu privire la acele alternative. Astfel, dacã alternativele supuse analizei sunt A, B şi C, conteazã preferinţele indivizilor faţã de acestea, reacţiile lor privind alte situaţii fiind nesemnificative;

Non-dominaţia - care aratã cã nu existã nici un individ ale cãrui preferinţe sã domine şi sã dicteze automat preferinţele altuia.

Practic, aceste condiţii nu pot fi îndeplinite simultan de nici o regulã sau decizie. Este, ceea ce se cheamã teorema imposibilitãţii. Cu alte cuvinte o alegere publicã nu poate satisface toţi indivizii, nu poate fi perfectã. În economia de piaţã, alegerea publicã se înscrie într-o zonã a "posibilului", în care cel puţin un criteriu din cele precizate este mai puţin satisfãcut.

b) În condiţiile optimului Pareto, poate fi amelioratã alocarea resurselor şi poate creşte satisfacţia unui individ fãrã ca altul sã resimtã o descreştere a acesteia. În acest fel, curba posibilitãţilor de producţie nu mai funcţioneazã în varianta tradiţionalã. Se poate interpreta criteriul Paretian şi în sensul cã o persoanã cunoaşte o satisfacţie suplimentarã pe baza efortului alteia, din moment ce volumul resurselor nu se schimbã. Si atunci, intervin principiul echitãţii distribuite şi testul de compensare. Echitatea distribuitã urmãreşte repartiţia justã a producţiei între indivizi, inclusiv a avuţiei. Testul de compensare pune în discuţie dispoziţia celui care pierde într-o tranzacţie faţã de compensarea pierderii resimţite dacã printr-o asemenea compensare, câştigãtorul îşi mãreşte avantajul. În practicã, compensarea nu se întâlneşte, dar distribuţia echitãţii se manifestã prin intervenţia puterii publice.

Optimul Pareto este generat de regula triplelor rate marginale: Rata marginalã a substituţiei în consum, ce exprimã raportul în care un consumator poate schimba un

bun cu altul fãrã a înregistra o modificare a satisfacţiei, respectiv a utilitãţii; aceste bunuri substituibile în consum se situeazã pe aceeaşi curbã de indiferenţã. Aceastã ratã trebuie sã fie aceeaşi pentru toţi consumatorii oricare ar fi cele douã bunuri;

Rata marginalã de substituţie tehnicã, ce exprimã raportul în care se poate înlocui un factor de producţie cu altul, fãrã a se modifica nivelul producţiei; se aplicã mai ales din cerinţa minimizãrii costurilor, când un factor mai scump este înlocuit cu altul mai ieftin. Aceastã ratã trebuie sã fie aceeaşi oriunde ar fi factorii de producţie folosiţi;

Rata marginalã de transformare, ce exprimã raportul în care se renunţã într-o economie la producţia unui bun în schimbul creşterii producţiei altuia. Aceastã ratã trebuie sã fie egalã cu rata marginalã de substituţie în consum a celor douã bunuri.

În concluzie, alegerea publicã este o opţiune socialã pe baza unei decizii colective şi constã într-o alegere a mai multor indivizi cu privire la bunurile publice sau alte aspecte ale vieţii sociale care influenţeazã comportamentul mai multor grupuri de indivizi. Are ca trãsãturi generale contradicţia nevoi-resurse şi elementele procesului decizional - decident, executant, mediu ambiant -, iar ca trãsãturi specifice optimul Pareto şi caracterul colectiv.

Analiza cost-beneficiu şi alegerea publicãDecizia publicã, în forma frecventã de decizie politicã este factorul decisiv în ceea ce priveşte formele şi direcţiile

de implicare guvernamentalã. Într-o societate democraticã, alegerea publicã se face în interesul majoritãţii şi afecteazã eficienţa economicã a activitãţii umane. Aceasta înseamnã cã acţiunea publicã este necesarã pentru ameliorarea rezultatelor economice dar nu este exclusã nici posibilitatea unei intervenţii publice care sã înrãutãţeascã o situaţie economicã. Prin urmare procesul decizional trebuie sã se supunã şi la acest nivel unei analize de tip cost/beneficiu.

Dacã în sectorul privat, deciziile privind maximizarea profitului şi creşterea producţiei au la bazã relaţia dintre costul marginal şi venitul marginal, aceeaşi legãturã trebuie sã fie suportul deciziilor publice. Astfel, beneficiul marginal trebuie sã depãşeascã sau cel puţin sã egaleze costul marginal pe care îl presupune o anumitã acţiune publicã. Dacã un proiect guvernamental aduce un câştig societãţii de 10 mil $ şi costã 6 mil $, atunci punerea lui în aplicare se justificã din punct de vedere economic. Dacã în schimb, o acţiune publicã ar avea ca efect un câştig de 5 mil $ în condiţiile unor cheltuieli de 8 mil $, aplicarea acestuia nu ar fi justificatã din punct de vedere economic.

În practicã însã, cheltuielile publice nu se realizeazã întotdeauna pe baza analizei cost-beneficiu, evaluarea eforturilor şi efectelor fiind dificilã. De exemplu, decizia privind construirea unui dig este un proces complex, în care avantajul legat de regularizarea viiturilor şi eventual ieftinirea curentului electric revine comunitãţilor din josul râului. Dar, pe de altã parte localnicii pot fi nevoiţi sã apeleze la trasee mai lungi pentru a avea acces la localitãţile apropiate; totodatã, unele specii de peşti pot fi ameninţaţi de dispariţie, ceea ce mãreşte costul acţiunii întreprinse. Evident, existã avantaje şi dezavantaje ale oricãrei intervenţii publice, dar uneori, în acest sector costurile sunt suportate de anumite persoane fizice

40

sau juridice, în timp ce beneficiile se rãsfrâng asupra altora. Prin urmare, analiza cost-beneficiu în domeniul alegerii publice ignorã douã aspecte esenţiale ale societãţii: distribuţia veniturilor şi echitatea.

În sectorul privat, piaţa este cea care regleazã funcţionarea agenţilor economici; dacã o firmã produce un bun necesar societãţii şi îl vinde la un preţ al pieţei inferior costului sãu, aceasta înregistreazã pierderi. Pe termen lung supravieţuirea firmei se va putea asigura numai printr-o schimbare de profil sau completare cu alte activitãţi generatoare de câştig suficient de mare pentru a compensa pierderea din activitatea iniţialã.

În sectorul public, piaţa nu mai poate avea un rol reglator în funcţionarea economiei. Dimpotrivã, intervenţia publicã este cea care îşi propune evitarea sau ameliorarea unor dezechilibre ale raportului cerere-ofertã. În aceastã situaţie, nu existã nici o garanţie cã beneficiile vor depãşi cheltuielile.

Deciziile publice au la bazã un alt raţionament decât cele private bazate pe corelaţia cost-câştig. Alegerea publicã în societãţile democratice se face dupã regula majoritãţii. Aceasta are la rândul ei anumite neajunsuri izvorâte din lipsa de implicare a unei pãrţi a populaţiei sau colectivitãţii pe care o vizeazã decizia respectivã şi care se manifestã în evitarea exprimãrii opiniei individuale.

În sistemul de votare prin regula majoritãţii deciziile au la bazã alegerea fãcutã de pe 50% dintre votanţi. Se întâmplã adeseori situaţia în care aceştia nu reprezintã acelaşi procent din persoanele cu drept de vot, care oricum nu coincid cu întreaga colectivitate asupra cãreia se rãsfrânge decizia. Aşa se explicã de ce ulterior adoptãrii deciziei publice, nemulţumirile nu întârzie sã aparã. Si atunci, se ridicã întrebarea de ce nu existã o motivare suficientã pentru fiecare individ pentru a-şi exprima opinia privind o anumitã intervenţie publicã?

Pe lângã factori întâmplãtori şi subiectivi care pot genera lipsa de interes în exprimarea preferinţei prin vot şi evident absenteismul existã şi cauza numitã ignoranţã raţionalã. Aceasta reprezintã decizia de a nu cãuta informaţii necesare exprimãrii unei opţiuni deoarece costul marginal depãşeşte avantajul marginal al cãutãrii şi obţinerii de informaţii. Aceastã ignoranţã raţionalã are un suport economic individual, având la bazã analiza cost-câştig, dar nu poate fi invocatã de factorii politici în determinarea creşterii interesului de exprimare a alegerii publice. De aceea, ei apeleazã la argumente de tipul datoriei cetãţeneşti şi conştiinţei publice.

În concluzie, alegerea publicã are sprijin în analiza economicã, dar implicaţiile sale depãşesc aceastã sferã şi are la bazã reguli specifice, respectiv principiul unanimitãţii şi regula majoritãţii. În sectorul public, analiza cost-beneficiu urmãreşte impactul activitãţii guvernamentale asupra bunãstãrii societãţii în general şi a indivizilor şi grupurilor, în special, cu luarea în considerare a aspectelor de eticã şi eficienţã în evaluarea oricãrui proiect.

Elementele de bazã ale analizei cost-beneficiu la nivelul sectorului public se concretizeazã în urmãtoarele aspecte: - a) Resursele economice. Orice proiect public presupune costuri în afara cheltuielilor publice, şi din partea

societãţii. Desigur, beneficiile se rãsfrâng asupra comunitãţii. Si atunci, este necesarã compararea resurselor unei zone, ale comunitãţii care sunt consumate pentru punerea în practicã a unei acţiuni publice prin cheltuieli guvernamentale, cu resursele câştigate de comunitate, respectiv beneficiile acestei acţiuni. În plus, poate fi vorba şi despre un proces de redistribuire a resurselor între indivizi;

- b) Caracteristicile programului public: duratã, importanţã şi naturã politicã. Cu cât o intervenţie publicã este mai importantã, cu atât se comparã mai multe alternative practice şi se încearcã obţinerea de economii prin valorificarea variantei mai puţin costisitoare. Dacã proiectul este de amploare, estimarea costurilor şi condiţiilor economice viitoare este o necesitate. În plus, apariţia unor controverse politice, atunci când existã interese pro şi contra unei anumite acţiuni din partea unui grup politic, o sistematicã analizã, cu argumente solide este singura şansã pentru succesul proiectului;

- c) Dublã analizã cost-beneficiu anti şi post factum. Orice proiect public genereazã costuri şi beneficii. Dar decizia de amânare sau renunţare la un proiect public presupune de asemenea costuri şi beneficii. Ori, trebuie evaluate nu numai costurile cu beneficii în situaţia în care nu se intervine public şi în situaţia aplicãrii proiectului, dar şi costurile pe care le înregistreazã societatea dacã nu se acţioneazã, cu costurile proiectului, şi beneficiile societãţii, cu cele potenţiale care ar apãrea generate de proiect. Desigur, costurile nu sunt numai monetare, ele sunt costuri de oportunitate. De exemplu un proiect care atrage mai mulţi turişti într-o zonã poate sã genereze un dezavantaj comunitãţii prin apariţia unei aglomerãri a traficului. De multe ori, comunitatea afectatã pozitiv sau negativ se extinde şi asupra locuitorilor din zonele învecinate localitãţii vizate. La fel, beneficiile, nu sunt numai monetare. Acestea trebuie bine depistate pentru a putea obţine o corectã evaluare a unei acţiuni sau proiect public. În plus, resursele nu sunt întotdeauna create sau consumate, ci distribuite de la un individ la altul. În acest fel, nu apare un cost efectiv al consumãrii resurselor, şi nici un câştig al creãrii de resurse, cu un cost de transfer. Costul de transfer al resurselor nu este un cost real, din moment ce cantitatea totalã de resurse nu se modificã. Implementarea unui program guvernamental prin care se reduc impozitele pe proprietate plãtite de pensionari duce la creşterea impozitelor pe proprietate ale populaţiei active. Beneficiile, la rândul lor nu sunt numai monetare şi nu sunt întotdeauna reale, existând ca şi costurile, beneficii de transfer. De exemplu, un teren de fotbal al unui liceu în care sectorul public investeşte genereazã beneficii societãţii. Dacã spectatorilor li s-ar impune o taxã de intrare, care ar fi destinatã acoperirii cheltuielilor de amenajare, beneficiile acestei acţiuni sunt transferate de al spectatori la plãtitorii de impozite care au contribuit la crearea fondului public;

d) Analiza în contextul factorului timp. Costurile şi beneficiile trebuie identificate atât pe termen scurt cât şi lung. De exemplu, construcţia unei parcãri într-o localitate poate pãrea mai avantajoasã dacã este realizatã de un investitor

41

privat şi nu de sectorul public care ar investi din fondurile publice. Dar, pe termen lung, taxele de parcare ar fi evident superioare dacã proprietarul ar fi un agent particular, decât în situaţia în care parcarea s-ar afla în proprietate publicã;

e) Analiza comparatã a mai multor acţiuni similare. Orice analizã cost-beneficiu se realizeazã mai eficient dacã se comparã proiectele similare, adicã proiectul vizat cu unul similar care a fost deja aplicat;

f) Consideraţiile etice. Nu existã programe publice care sã afecteze pozitiv sau negativ toţi membrii unei comunitãţi în mod egal. Costurile şi beneficiile transferate şi procesul distribuţiei demonstreazã acest lucru. De aceea, multe proiecte sunt respinse din considerente etice, chiar dacã beneficiile totale depãşesc costurile agregate. Indiferent dacã o intervenţie publicã modificã procesul distribuţiei în societate sau nu, implicaţii etice existã. În vederea identificãrii implicaţiilor unui proiect public asupra eticii se impune:

identificarea grupurilor de populaţie care recepţioneazã fiecare avantaj şi care suportã fiecare categorie de cost; cuantificarea, în mãsura în care este posibilã a impactului acţiunii publice asupra fiecãrui grup; depistarea influenţei distribuţiei costurilor şi beneficiilor asupra şanselor de aplicare a programului public.

În concluzie, analiza cost-beneficiu aplicatã la problematica sectorului public nu conduce la o soluţie unicã, clarã, ca în deciziile pe aspecte private. Dar ea este utilã pentru cã sprijinã procesul decizional şi este un punct de pornire în alegerea publicã.

Alegerea colectivã prin votul majoritãţiiDecizia colectivã este o necesitate în numeroase aspecte ale vieţii economico-sociale. Ce bunuri publice trebuie sã

producã sectorul public pentru societate şi în ce cantitãţi? În ce condiţii şi prin ce modalitãţi se poate interveni prin acţiuni guvernamentale pentru corectarea externalitãţilor? Cum se poate reglementa sistemul distribuţiei veniturilor prin impozite şi taxe? Acestea sunt numai câteva întrebãri la care o soluţie clarã, unicã este greu de gãsit şi în legãturã cu care se impune o decizie colectivã.

Într-un sistem democratic al economiei de piaţã, decizia publicã se bazeazã pe votul majoritãţii. În zona politicului, votul majoritãţii funcţioneazã cel mai bine. În acest caz, candidaţii politici oferã pachete de politicã alternative populaţiei care la rândul sãu, alege pe cei care par sã adopte cele mai bune decizii în interesul colectivitãţii. De asemenea, votanţii îi eliminã de pe scena politicã pe cei care nu reprezintã în mod corespunzãtor dorinţele şi interesele lor. Aceasta se realizeazã periodic prin votul direct exercitat de cetãţeni la nivel local sau central.

Existã douã teorii principale cu privire la comportamentul politic şi interesele urmãrite în mod colectiv: - teoria economicã a politicii; - teoria maximizãrii avuţiei sociale. În teoria economicã a politicii se explicã comportamentul politic pe baza cãruia cei ce voteazã sunt

maximizatori de utilitate, iar partidele politice maximizatori de voturi. Indivizii care voteazã opteazã pentru un partid politic despre care crede cã este capabil sã îi asigure prin activitatea guvernamentalã cea mai mare utilitate. La rândul lor, partidele urmãresc sã ofere politici care sã le atragã cât mai multe voturi. Se poate spune astfel, cã politicienii sunt motivaţi de propriul interes ce vizeazã ocuparea unui loc în sfera politicã şi acţioneazã în acest sens.

În teoria maximizãrii avuţiei sociale, politicienii urmãresc ocuparea unui loc în sfera politicã cu scopul de a urgenta politicile destinate îmbunãtãţirii vieţii sociale. În plus, politicile promovate reflectã preferinţele mediei voturilor. Interesele votanţilor care primeazã sunt cele care vizeazã câştigul şi activitatea de producţie fiind premergãtoare satisfacerii intereselor de consum. Înseamnã cã recunoaşterea distincţiei dintre interesele de producţie şi cele de consum stã la baza orientãrii politicii guvernamentale în direcţia asigurãrii locurilor de muncã şi remunerãrii echitabile.

Alegerea colectivã prin votul majoritãţii are la bazã regula unanimitãţii prin care se adoptã o decizie numai dacã este aprobatã de toţi membrii comunitãţii asupra cãreia se rãsfrânge aplicarea în practicã a deciziei. În general, aceastã regulã este costisitoare atât din punct de vedere material cât şi în ceea ce priveşte timpul consumat pentru aplicarea sa şi atrage dupã sine îmbunãtãţirea echilibrului Pareto.

Sistemul bazat pe majoritatea simplã nu este întotdeauna eficient. El poate conduce la un conflict de consecinţe care nu mai permite adoptarea unei decizii. Aceasta se întâmplã atunci când votanţii se pronunţã ambiguu în ceea ce priveşte alternativele posibile, sau când existã diversitate mare de opinii astfel încât nici unul dintre participanţii la vot nu are o viziune comunã cu altul. Acest conflict de consecinţe în sistemul majoritãţii simple se numeşte paradoxul votãrii şi poate fi demonstrat, precum în teoria deciziilor.

Fie, la un moment dat, 3 decidenţi care îşi exprimã ordinea preferinţelor a 3 situaţii astfel încât nici unul nu are o pãrere comunã cu altul. Astfel decidentul D1 preferã alternativele în ordinea A, B, C, decidentul D2 preferã situaţiile în ordinea B, C, A, iar decidentul D3 îşi exprimã ordinea preferinţelor ca fiind C, A, B. Se observã cã A este preferatã lui B de douã ori (de cãtre D1 şi D3), B este preferatã lui C de douã ori (de decidentul D1 şi D2) iar C este preferatã lui A tot de douã ori (de cãtre D2 şi D3). Dar din preferinţele colective pentru A faţã de B şi B faţã de C, rezultã prin tranzitivitate cã A este preferatã lui C, ceea ce intrã în contradicţie cu preferinţa colectivã a lui C faţã de A. Este un cerc vicios, care se poate rezolva prin mai multe metode, considerate alternative ale votului majoritar şi anume:

Votul de aprobare. Acesta este o formã a procesului decizional în care fiecare individ voteazã pentru fiecare set de alternative pentru care şi exprimã acordul. Varianta care acumuleazã cele mai multe voturi de aprobare este cea aleasã; în acest fel, se evitã paradoxul votãrii;

42

Votul total. Acesta este o formã de decizie colectivã în care fiecare individ indicã varianta cel mai puţin preferatã. În consecinţã, se va elimina alternativa evaluatã cel mai slab de cei mai mulţi votanţi. Procesul se repetã pânã când rãmâne o singurã alternativã, consideratã cea mai bunã;

Votul prin puncte. Acesta este o formã de decizie colectivã în care fiecare individ participã la alegere cu acelaşi numãr de puncte pe care este liber sã le repartizeze în orice fel considerã cã reprezintã mai bine evaluarea alegerilor alternative. Astfel, poate aloca toate punctele unei variante importante sau poate atribui un punctaj egal tuturor alternativelor;

Evaluarea Borda. Aceasta reprezintã o formã a alegerii colective în care fiecare votant acordã un numãr de puncte mai multor alternative, astfel cã cea mai bunã primeşte maximul de puncte, iar cea mai puţin preferatã este apreciatã cu nota 1. Apoi, se însumeazã punctele acordate de fiecare participant la vot fiecãrei alternative, fiind aleasã cea care însumeazã cel mai ridicat punctaj;

Criteriul Condorcet. Acesta este o altã metodã de alegere colectivã în care varianta aleasã este cea care în sistemul comparaţiilor perechi (una cu alta) este cea preferatã de fiecare datã;

Regula pluralismului. Aceasta este o metodã de alegere colectivã în care se opteazã pentru varianta apreciatã ca prima preferinţã de cei mai mulţi dintre votanţi. Se ignorã astfel preferinţele indivizilor pentru celelalte variante;

Votul schimbat. În practicã, paradoxul votãrii se eliminã cel mai adesea prin schimbarea voturilor prin care un individ acceptã decizia sau preferinţa altui individ cu condiţia ca şi acesta sã sprijine propria alegere într-o situaţie similarã ulterioarã, concomitentã, vizând altã problemã. Este posibil ca în urma schimbãrii voturilor costul suportat de individul care a cedat în schimbul satisfacerii unui alt interes, sã fie mai mare decât beneficiul resimţit din satisfacerea interesului primitã la schimbarea voturilor, şi atunci, se spune sã se înregistreazã o pierdere socialã.

Analiza comparativã între alegerea privatã şi alegerea publicã În alegerea privatã, se acordã atenţie comportamentului consumatorului. Scopul urmãrit de acesta este identificat

sub mai multe forme: maximizarea utilitãţii, a consumului, a satisfacţiei, alegerii sau calitãţii vieţii. Mai mult decât atât, comportamentul consumatorului se manifestã diferit în procesul cumpãrãrii faţã de procesul consumului.

Existã mai multe modele comportamentale care au la bazã motivaţiile consumatorilor: - Comportamentul marshallian considerã propriul interes drept premisa care declanşeazã acţiunea individului; - Comportamentul pavlovian considerã acţiunile indivizilor un rãspuns la stimulii interni şi externi recepţionaţi care se concretizeazã în corelaţia acelaşi stimul (aceeaşi nevoie) _ acelaşi rãspuns (aceleaşi produse), cu posibilitatea "învãţãrii", adicã a experimentãrii de noi produse; - Comportamentul freudian explicã acţiunile consumatorului din punct de vedere psihanalitic, prin aspectele simbolice şi funcţionale conferite de indivizi unor bunuri; este vorba despre mobiluri nedeclarate, poate chiar neconştientizate; - Comportamentul veblenian explicã acţiunile umane ca efect al influenţelor exercitate de mediul cultural şi social în care individul trãieşte. În practicã, se poate recunoaşte un model complex de comportament care se sprijinã pe mai multe motivaţii şi are

caracter logic pentru cã nu ignorã deciziile anterioare şi experienţa de consum, fenomenologic, pentru cã este determinat de capacitatea individului de a rezolva o problemã de consum şi mixt în sensul cã este influenţat de o multitudine de factori psihologici, sociologici şi de altã naturã. Într-o analizã comparativã amplã, consumatorul urmãreşte, aşa cum afirmã Leo V. Aspinwall, cinci caracteristici pentru o marfã:

- rata de înlocuire care exprimã proporţia în care un bun cumpãrat este consumat în vederea obţinerii satisfacţiei aşteptate; - marja brutã care exprimã diferenţa dintre costul produsului şi preţul de vânzare încasat; - capacitatea de ajustare care exprimã posibilitãţile de îmbunãtãţire a mãrfii prin amploarea serviciilor ce se pot adãuga produsului, pentru mai buna anticipare a nevoilor consumatorilor; - timpul de consum care se referã la durata în care prin folosirea bunului, consumatorul primeşte satisfacţia aşteptatã; - timpul de cãutare care vizeazã durata medie (şi distanţa, eventual) de la locul cumpãrãrii pânã la cel al consumãrii produsului. În consecinţã, alegerea privatã se adoptã în favoarea combinaţiei de bunuri care conferã cea mai mare utilitate

posibilã consumatorului, adicã utilitatea corespunzãtoare restricţiei bugetare. Grafic, curba bugetului intersecteazã un nivel de utilitate.

În alegerea publicã, decizia se adoptã printr-un proces mai complicat deoarece fiind o decizie colectivã, în general, decidenţii judecã alternativele unei situaţii prin prisma propriilor comportamente. Ca în orice situaţie, resursele, sau fondurile nu sunt suficiente, adicã existã o restricţie bugetarã. Dacã se alege o dezvoltare în construcţia de locuinţe, se vor diminua cheltuielile pentru servicii sociale sau facilitãţi publice, sau dezvoltare economicã. Cu un volum dat de cheltuieli publice, se poate alege între douã proiecte publice A şi B. Dar restricţia bugetarã, nu are o formã liniarã simplã, ca în alegerea privatã ci concavã.

43

Aceasta, deoarece proiectele publice nu pot fi corelate direct unele cu altele, din moment ce existã preferinţe în societate ale unor grupuri de indivizi diferite, pentru un proiect sau altul. Cu alte cuvinte, nu se poate spune cã proiectul A este mai preferat decât B decât pentru o parte a societãţii, alţi membrii ai comunitãţii apreciind mai mult proiectul B.

În aceste condiţii, cu un volum dat de resurse financiare, fie se poate investi pentru proiectul A, fie pentru B. dar, societatea are nevoie de ambele investiţii. Si atunci, a investi mai mult în proiectul A, înseamnã a investi mai puţin în proiectul B, şi invers. Ceea ce este esenţial este cã rata de creştere a rezultatelor obţinute dintr-un proiect public nu coincide cu rata de diminuare a efectelor celuilalt proiect pentru care se reduc fondurile alocate. Aceasta deoarece legea randamentelor descrescãtoare se aplicã şi în contextul alegerii publice. Astfel, pe mãsurã ce creşte investiţia în proiectul A rezultatele sporesc într-un ritm din ce în ce mai mic, ceea ce înseamnã cã pe mãsurã ce se diminueazã investiţia în proiectul B, rezultatele se reduc, într-un ritm crescãtor. Înseamnã cã existã un nivel optim al investiţiei în cele douã direcţii.

Factori de influenţã asupra alegerii publice Politica publicã influenţeazã alegerea publicã. Alternativele însele se modificã fie pentru cã se schimbã frontiera

posibilitãţilor de producţie fie pentru cã se modificã preferinţele decidenţilor. În primul rând, prin politica publicã, coordonatele alegerii publice se modificã dacã se transferã decizia unui decident privat. Acesta poate avea libertate deplinã în cheltuirea resurselor financiare alocate de la buget, sau poate fi monitorizat şi controlat. În practicã, se recunosc trei modalitãţi de sprijin financiar al unei organizaţii din fonduri publice: subvenţii, finanţare sau alocare parţialã.

- Prin subvenţii, se poate acoperi o anumitã cotã din cheltuielile pentru un proiect, ceea ce are acelaşi efect asupra alegerii publice ca o reducere a preţului activitãţii subvenţionate, deci, modificarea restricţiei bugetare.

- Prin finanţare, nu se impun restricţii în ceea ce priveşte cheltuirea fondurilor, ci se modificã numai restricţia bugetarã, care este astfel, mai generoasã.

- Prin alocare parţialã, bugetul acordã o sumã cu destinaţie precisã pe care investitorul trebuie sã o foloseascã în scopul specific. Dupã folosirea acestei sume, restul investiţiei, dacã rãmâne dupã îndeplinirea scopului, capãtã aceleaşi implicaţii ca o finanţare simplã, banii putând fi destinaţi oricãrei activitãţi. Echilibrul în alegerea publicã se atinge la nivelul alegerii optime,

Elemente de epistemologie politică: Raţionalism şi raţionalitate în politică

Raţionalitatea, într-o definiţie a lui Roger Trigg, este “capacitatea de a argumenta ceva ce unii consideră drept concluzii adevărate”. Raţionalismul ar reprezenta, având în vedere definiţia menţionată, o însuşire a discursului politic bazat pe argumente de ordin raţional.     Raţionalitatea în politică se află în antiteză nu numai cu iraţionalitatea, înţeleasă ca atitudine umană având resorturi de altă natură decât cele raţionale, dar şi cu orice alţi factori exteriori care ar putea perturba efortul raţional orientat spre un anumit rezultat (fenomene naturale, condiţionări biologice şi geografice etc). În acţiunea umană, în general, elementele raţionale şi cele iraţionale se întrepătrund, neexistând o distincţie foarte clară. Asumarea unui anumit scop, ca finalitate a unei acţiuni ce urmează a fi întreprinsă, poate avea resorturi iraţionale sau raţionale. Dificultatea găsirii liniei unde se termină iraţionalul şi unde începe raţionalul în politică este dată de complexitatea fenomenului politic, de implicaţiile şi interdependenţele cu realitatea socială în ansamblu, cu subiectivitatea indivizilor, mai mult sau mai puţin indusă de factori externi.     Politica, fiind prin excelenţă un habitus al acţiunii, are ca esenţă raţionalismul pragmatic al oamenilor şi raţionalitatea practică a puterii pentru că nu este altceva decât urmărirea unui scop, care poate fi diferit, funcţie de paradigma în care ne situăm (de la binele comun al gândirii aristotelice la binele proincipelui lui Macchiavelli).     Putem astfel să vorbim despre o raţionalitate a acţiunii politice (alocarea raţională a mijloacelor pentru a atinge un anumit scop) şi una a obiectului cunoaşterii politice – fenomenul politic – ca locul în care elementele raţionale se amestecă cu cele iraţionale (iraţionalitatea maselor, factori naturali etc).

Raţionalitatea acţiunii politiceGândirea politică clasică grecească s-a întemeiat pe principiile raţionalismului şi al spiritului civic. Polis-ul, “locul

natural” al gândirii politice, potrivit lui Aristotel, este matricea acestei gândiri. Paradigma etico-politică, care a dominat gândirea politică antică, a avut în raţionalitatea demersului politic sprijinul necesar în atingerea scopului pentru care era exercitată acţiunea politică: binele comunităţii.     Gândirea politică se manifestă ca o permanentă tensiune între “binele comun ca scop şi cucerirea puterii ca mijloc, între proiectul social, politic şi realitatea exercitării puterii”.3. Astfel, raţionalitatea în politică este, din acest punct de vedere, corolarul şi nota generată de necesitatea ca omul politic să ajungă de la intenţie la scopul vizat, cu mijloacele propuse.     Abordarea politicului în paradigma etico-politică a antichităţii poate fi considerată ca fiind făcută în limitele raţionalităţii inerente atingerii scopurilor (centrate pe ideea de bine comun). Pe de altă parte, însăşi sociabilitatea naturală a

44

fiinţei umane determină abordarea raţionalistă a problematicii politice.     Când polis-ul grecesc şi-a pierdut importanţa politică ca urmare a înglobării sale în imensul imperiu macedonean, şi apoi în regatele elenistice, a avut loc “fuziunea raţionalismului pragmatic şi a civismului polis-urilor greceşti cu voluntarismul monarhic pe fondul iraţionalismului maselor de supuşi din despoţiile orientale”.

Despre raţionalitatea politicului se poate vorbi şi în cadrul paradigmei teologico- politice, întrucât şi acolo, deşi puterea politică are temei iraţional (puterea divină), obiectivul politic (cetatea lui Dumnezeu)  necesită abordări raţionale, practice, cu scop definit şi mijloace specifice.       Raţionalitatea acţiunii politice este văzută de Roger Trigg ca fiind în contradicţie, deseori, cu bazele factuale ale unei cercetări, de exemplu, de tip economic. Ca ştiinţă socială, economia încearcă să reducă libertatea umană de opţiune, păentru că pretenţia economiei de a fi o ştiinţă exactă pare ameninţată de recunoaşterea libertăţii ca valoare. În aceste condiţii, tehnocraţii politicului vor avea în vedere un scop impus de orientarea politică care domină la un moment dat societatea, şi vor evalua doar rezultatele (probabile) ale alocării unei anumite valori în contextul social dat. Tentaţia de a considera politicul ca un apendice al economicului (ca la Marx), coroborat cu pretenţia unui domeniu ca economia de a fi o ştiinţă exactă, atinge riscul negării libertăţii ca valoare într-un sistem politic.     Raţionalitatea la marxişti diferă de felul în care această raţionalitate este văzută în gândirea politică de dreapta. Dorinţele personale ale indivizilor fiind condiţionate social, intenţia marxistului este de a produce cel mai bun tip de societate care îi va rezolva, implicit, problemele sale personale. “Acolo (în societatea propusă de marxist-n.M.P.) nu va exista ideologie, dar vom avea controlul conştient al societăţii, întrucât înţelegerea noastră asupra ei ne va revela situaţia autentică a lucrurilor”.

Raţionalitatea fenomenului politic, ca obiect al cunoaşteriiUna dintre particularităţile fenomenului social, ca obiect al cunoaşterii, este faptul că rezultatul efortului nostru de

cunoaştere influenţează însuşi obiectul explorat. Dubla calitate pe care o are fiinţa umană, o dată - subiect al cunoaşterii şi altă dată - obiect al cunoaşterii prins în ipostaza faptului social, dă socialului în general, şi politicului, în particular, o notă aparte de obiect al cunoaşterii: obiect care transcende în subiect şi apoi redevine obiect, dar într-o formă mai mult sau mai puţin modificată, funcţie de proiectul politic încercat sau rezultatele vreunei consultări populare.      Cu toate acestea, de la începutul antichităţii şi până la sfârşitul Evului Mediu, eforturile cunoaşterii umane s-au centrat cu precădere pe lumea exterioară omului, adică pe o realitate a obiectelor şi pe una transcendentă. Raţionalismul modern a conferit o nouă demnitate problematicii sociale. Natura ideii de individ şi acuitatea întrebărilor cu privire la relaţia sa cu puterea au determinat o mutaţie în ordinea cantitativă a cunoaşterii umane: preocupările pentru ştiinţa lumii fizice şi biologice nu s-au mai încheiat abrubt şi utopic în formule universale, ci au evoluat tot mai mult spre o finalitate mai înaltă- omul.     Dată fiind această finalitate -omul- ,cu toate că specificul său este generat de complexitatea realităţii obiective, pe de o parte, şi subiective, pe de altă parte, eforturile de explorare a socialului din perioada istoriei moderne, ca fenomen adiacent acestei finalităţi, au fost făcute pe modelul ştiinţei fizice. Succesul enorm al ştiinţei fizice în manipularea lumii a făcut-o pe aceasta să pară ca având metodele necesare extinderii cunoaşterii în toate domeniile. Empirismul ştiinţei fizice a exercitat o presiune astfel încât disciplinele intelectuale să devină “ştiinţifice”.       Un apogeu al unei astfel de abordări epistemologice poate fi considerat Manifestul grupului filosofic cunoscut sub numele de Cercul de la Viena, care în perioada interbelică a ajuns să concluzioneze cu privire la efortul cognitiv: “Există numai cunoaştere rezultată din experienţă care se bazează pe ceea ce este dat şi care stabileşte limitele pentru conţinutul ştiinţei legitime”.     Progresul cunoaşterii din perioada modernă a dus la naşterea a două problematici: pe de o parte, o critică a metodei, “critică izvorâtă din incapacitatea ştiinţei timpului de a oferi adevăruri certe”, (9) şi, pe de altă parte, operarea unei distincţii între ştiinţele naturii şi ştiinţele spiritului. Michael Oakeshott a arătat în “Raţionalismul în politică” că Francis Bacon, în “Noul Organon”, a găsit artei cercetării trei caracteristici majore: 1. este un set de reguli; poate fi formulată într-un set de instrucţiuni care poate fi învăţată pe dinafară; 2. este un set de reguli a cărei aplicare este mecanică; 3. este un set de reguli cu aplicare universală.

Raţionalismul modern, tentat de tehnicizarea cunoaşterii, deschidea problema diferenţei dintre maniera tehnică şi cea practică a cunoaşterii. “În pofida coexistenţei lor în orice întreprindere umană (...) cele două tipuri de cunoaştere au fost în mod exagerat separate”. Pentru raţionaliştii radicali, ceea ce nu este cunoaştere tehnică nu merită să fie tratată ca şi cunoaştere. În contextul dezbaterilor, se admite că, în cunoaşterea socio-umanului, sunt două probleme, identificate, de altfel, de teoreticienii epistemologiei. Specificitatea cercetării socio-umanului este dată de faptul că, pentru a ajunge la o evaluare teoretică şi la o acţiune socială raţională este necesară o abordare antitradiţionalistă. În practica politică s-a instaurat spiritul voluntarismului constituţional. Raţionalismul a impus un stil şi o adevărată instanţă critică şi autoreflexivă. Potrivit lui W. H. Newton Smith (în “Raţionalitatea ştiinţei”) cunoaşterea ştiinţifică îşi arogă în mod exclusiv, posesia raţionalităţii prin excelenţă. “Comunitatea ştiinţifică se vede pe sine ca principala paradigmă a raţionalităţii instituţionalizate” (W.H.Newton Smith). Ea posedă metoda şi, implicit, “logica justificării” şi tehnica pentru o operare obiectivă a meritelor teoriilor ştiinţifice. Dar, având în vedere aceste condiţii, imaginea omului se vede mult schematizată, pentru a se adapta spiritului tehnic.

45

Pe de altă parte, cea de a doua problemă sesizată are în vedere dificultatea situării cunoaşterii socio-umanului în raportul cu dimensiunea teoretică şi cea empirică, între direcţia formală şi cea substanţialistă din încercarea de validare a enunţurilor ce conţin relaţii cauzale. Direcţia formală a exagerat în abordarea ei cantitativă care impune numeroase restricţii corelaţiilor sociologice, astfel încât demersul matematic al cunoaşterii minimalizează importanţa sau semnificaţia enunţului sociologic propriu-zis. Direcţia substanţială a scos la iveală teorii sociologice, principii care nu sunt altceva decât abstracţiuni ce nu mai pot fi verificate şi aplicate. În consens cu trendurile unor astfel de opinii, unii autori susţin că soluţia ar constitui-o “linia de mijloc” prin conştientizarea deosebirii dintre explicaţia cauzală şi cea cvasi-cauzală, prin acceptarea celei din urmă ca fiind dominantă în istorie şi ştiinţele sociale la care există un determinism special. Acest tip de determinism special este explicat prin contrastul dintre cauzalitate şi teleologie. Explicaţia cauzală este orientată spre trecut  (bazându-se pe conexiunea dintre cauză şi efect, de tipul condiţionării suficiente), pe când explicaţia teleologică este orientată spre viitor (bazată pe o relaţie cauză-efect de tipul condiţionării necesare).      Aşa cum în ştiinţele naturii multe explicaţii nu sunt teleologice pur şi simplu ci cvasi-teleologice, în ştiinţele sociale explicaţiile de tipul “Evenimentul X a avut loc pentru că...” nu sunt cauzale veritabile, ci cavsi-cauzale.

În temeiul unor astfel de judecăţi, universul uman se află în consonanţă cu relaţia specială dintre libertate şi cauzalitate. Potrivit lui Georg Henryk von Wright, nici acţiunea nu va putea fi complet prinsă în reţelele cauzalităţii, nici nu putem susţine că de fapt cauzarea presupune libertate. Nici că modul în care operează natura ar fi dependentă de omenire. Admite însă afirmaţia conform căreia conceptul cauzării presupune conceptul de libertate, pentru că numai prin ideea de a face lucruri, a acţiona, ajungem să sesizăm ideile de cauză şi efect.

Demersul cognitiv care are ca obiect realitatea fizică diferă de cel care are ca obiect realitatea socio-umană pentru că, în primul rând, societatea poate fi explicată doar din găsirea unei ordini necesare a elementelor ei primare care sunt faptele sociale. La rândul lor, acest fapte sunt acţiuni fizice sau spirituale, cu autor şi rezultat. Acest specific al realităţii supuse cunoaşterii de către subiect determină şi specificul demersului cognitiv de tip politic. În fapt, în realitatea socio-umană întâmplarea se manifestă prin întretăierea condiţiilor şi a cauzelor.

Realitatea socială, şi deci şi cea politică, este produsul transformării realităţii naturale de către realitatea subiectivă. Realitatea socială este atât realitate obiectivă (în afara posibilităţilor de acţiune a individului) cât şi realitate subiectivă (prin faptul că indivizii pot acţiona şi determina un anumit efect.     Pentru Foucault, realitatea socialului, adevărul realităţii socialului (care este, în sine, obiectul cunoaşterii ştiinţelor sociale, şi implicit, al ştiinţei politicii) este în relaţie de interdependenţă cu puterea. Puterea este parte integrantă a producerii acestui adevăr. “Adevărul e ceva ce ţine de lume: el este produs sub acţiunea unor forme multiple de constrângere şi induce efectele obişnuite ale puterii. Fiecare societate are regimul său de adevăr,<<politica sa generală>> privind adevărul, adică tipuri de discurs pe care le acceptă şi le face să funcţioneze ca adevărate”.

Ştiinţele umane şi aplicarea lor au ajuns din ce în ce mai mult să monitorizeze, să disciplineze şi să “trateze” elementele deviante din corpul social. Iluminismul a lăsat ca moştenire ştiinţe şi practici care furnizează criterii ale funcţionării normale, de la sănătatea fizică la comportamentul social şi politic. Foucault arată că aceste standarde sunt la fel de înrădăcinate în iraţional, contingent şi arbitrar ca şi cele cărora le-au luat locul. El consideră că “ştiinţele umane au determinat categoriile înseşi în cadrul cărora conceptualizăm propria subiectivitate”. Acest mecanism a produs “supuşii disciplinaţi ai statului modern, şi, implicit, însuşi acest stat”. Statul modern guvernează mai puţin prin folosirea violenţei “originare” a lui Paul Ricoeur, ci, mai degrabă, prin folosirea cunoştinţelor şi practicilor din ştiinţele umane. Statul, prin astfel de instrumente “construieşte subiectivitatea suspuşilor săi printr-o microfizică a puterii”.

46

MODELE DE DECIZIE RAŢIONALĂ: CRITERII FORMALE ŞI NORMEProblema raţionalităţii are un loc central in orice discuţie cu privire la capacităţile umane de cunoastere, decizie si

acţiune. Orice incercare de explicare a modului in care indivizii iau decizii si trec de la decizii la acţiuni presupune implicit o delimitare a spaţiului raţionalităţii. Această delimitare implică intrebări cu privire la tipul criteriilor si normelor utilizate, relaţia dintre antecedentele intenţionale ale deciziei si consecinţe, relaţia raţionalitate epistemică - raţionalitate practică etc.

Intr-un fel, delimitarea spaţiului raţionalităţii se desfăsoară mereu intr-un orizont de frustrare: orice incercare de a trasa cu exactitate graniţe pare supusă esecului, pare să sărăcească sau simplifice inacceptabil de mult bogăţia si diversitatea caracteristicilor (explicitate sau nu) pe baza cărora calificăm opinii, decizii sau acţiuni drept raţionale.

Intrebarea care se pune este dacă aceste limite sunt ale decidenţilor (limitări psihocognitive),ale situaţiilor analizate (complexitate, comportament non-linear) sau ale modelului de raţionalitate utilizat. Argumentăm, in capitolele următoare, că nu e vorba in primul rand de o insuficientă precizare a cadrului raţionalităţii practice, ci de un mod inadecvat de a pune problema, care presupune construirea unui model închis de decizie sau acţiune raţională. Prin model inchis inţelegem un model bazat pe specificarea unui set complet de criterii de adecvare raţională cu aplicabilitate generală, impreună cu o procedură determinată exhaustiv de aplicare la situaţii empirice.

In cadrul modelelor de decizie dezvoltate pe baza teoriei alegerii raţionale (rational choice theory) - substanţa conceptului de acţiune raţională este maximizarea utilităţii individuale. Subiectul are de ales intre acţiuni alternative, ţinand seama de propriile preferinţe si de stări ale naturii (contexte care precizează si limitează alegerea).

Raţionalitatea deciziei este evaluată in funcţie de măsura in care rezultatele alegerii vor maximiza utilitatea (vor satisface intr-o măsură cat mai mare preferinţele individuale), date fiind constrangerile contextuale.

Insă un astfel de model, bazat exclusiv pe aplicarea de criterii formale (care nu fac referire la conţinutul antecedentelor deciziei sau al contextelor de decizie) se confruntă cu probleme legate de capacitatea sa descriptivă (comportamentul efectiv al decidenţilor nu poate fi descris sau explicat in mod satisfăcător pe baza lui) sau normativă (aplicarea sa rigidă duce la rezultate contra-intuitive, pe care decidenţii le consideră nerezonabile).

Criteriile formale pot func_iona drept condi_ii necesare, insă nu si suficiente, de evaluare ra_ională a deciziilor. Pentru a rămane relevante empiric si normativ, modelele de decizie trebuie să includă specificarea unor norme de raţionalitate – inţelese drept reguli preliminare, modificabile si cu aplicabilitate locală.

Criterii formale de adecvare raţionalăModelele de decizie dezvoltate pe baza teoriei alegerii raţionale se bazează pe un concept de raţionalitate formală,

care face afirmaţii legate de consecvenţa si consistenţa logică a comportamentului, nu de "substanţa" acestuia. Criteriile de adecvare raţională propuse sunt strict formale: ele vizează structura antecedentelor deciziei (opinii, preferinţe, dorinţe) sau relaţiile dintre acestea. In mod specific, raţionalitatea preferinţelor individuale presupune respectarea unor cerinţe formale de adecvare:

• Completitudine - individul este in stare să facă o ordonare completă a preferiţelor sale pentru fiecare pereche de elemente din lista de alternative, pentru orice {x,y}, x≥y sau y≥x*Completitudinea presupune posibilitatea de a ordona oricare două elemente ale setului de alternative. Evident, contextele de decizie limitează de la bun inceput numărul alternativelor disponibile (unele opţiuni sunt eliminate din start datorită resurselor insuficiente sau a imposibilităţii de a obţine informaţii relevante), insă completitudinea vizează posibilitatea de principiu de a ordona orice pereche de opţiuni. In ultimăinstanţă, completitudinea presupune faptul că agentul are acces la - sau că ar putea in principiu obţine - toate informaţiile relevante pentru luarea deciziilor.

• Reflexivitate - pentru orice x, x≥x (nu poate exista o preferinţă strictă a lui x in raport cu x)Reflexivitatea introduce o cerinţă suplimentară de consistenţă: se presupune că preferinţele individuale sunt complet precizate si stabile. Există insă numeroase cazuri de modificare a preferin_elor (de exemplu, ca urmare a unor informa_ii apărute ulterior) sau de insuficientă precizare a lor (imposibilitatea de a distinge clar intre preferin_e similare).

• Tranzitivitate – dacă x este preferat lui y si y este preferat lui z, atunci x este preferat lui z pentru orice {x,y,z}, x≥y si y≥z implică x≥z Tranzitivitatea presupune consistenţa logică a preferinţelor. In lipsa unor preferinţe tranzitive, agentul poate lua decizii contradictorii in situaţii similare; comportamentul său este puţin previzibil, iar urmărirea sistematică a unor scopuri este dificilă. Dacă presupune ciclicitate (x≥y si y≥z, z≥x), intranzitivitatea poate genera o spirală a deciziilor dezavantajoase (un exemplu simplu este vanzarea si cumpărarea repetată a unui produs, fiecare tranzacţie făcandu-se in pierdere).

• Continuitate - dacă x≥y si z este destul de apropiat de x, atunci z≥y.

47

Continuitatea introduce o presupunere cu privire la structura nefragmentată a spaţiului preferinţelor. Dacă subiectul il preferă pe a lui b si există un element suficient de apropiat de a, atunci preferinţa se va extinde si asupra acestuia. Cu alte cuvinte, nu există "unităţi de analiză" la care să poată fi redusă evaluarea unei preferinţe; gradul de precizie sau de nuanţare in descrierea acestora poate fi indefinit de ridicat.

* > desemnează o relaţie de preferin#ă strictă: x este preferat lui y, ceea ce implică faptul că x nu eindiferent in raport cu y si că y nu e preferat in raport cu x ≥ desemnează o relaţie de preferinţă slabă: x este preferat lui y sau este indiferent in raport cu y ~ desemnează o relaţie de indiferenţă (x poate fi inlocuit cu y si invers, valoarea utilităţii lor fiind egală)

Există insă numeroase exemple care pun în discuţie conţinutul acestor criterii (enunţurile cu privire la rela_iile dintre antecedentele deciziei), ca si generalitatea aplicării lor. Acest lucru pune la indoială nu doar acurateţea empirică, ci si relevanţa lor normativă – capacitatea lor de a oferi reguli, norme sau proceduri care să poată fi utilizate cu succes in optimizarea decizională.

I. CompletitudineaDeciziile efective sunt, cu excepţia unor cazuri extrem de simple, rareori luate pe baza unei ierarhizări complete a

preferinţelor. O asemenea ambiţie ne-ar pune in imposibilitatea de a lua majoritatea deciziilor importante – decizii care trebuie luate in condiţiile in care deţinem informaţii, capacităţi de procesare si timp limitate.

Indiferenţa în raport cu două opţiuni poate să nu ţină de echivalenţa utilităţilor, ci de dificultatea de a stabili ierarhia preferinţelor, datorită complexităţii informaţionale a setului de opţiuni disponibile si limitării capacită_ilor de procesare. Modelul raţionalităţii restranse (bounded rationality) explicitează o constatare empirică: preferinţele nu reprezintă reflectarea mecanică a unor gusturi, dorinţe sau interese individuale constante, ci rezultatul interacţiunii dintre acestea, constrangerile contextuale si normele de adecvare raţională aplicabile. Acest rezultat rămane deschis modificărilor aduse, de exemplu, de noi informa_ii disponibile (care pot modifica opiniile) sau de noi constrangeri (care limitează posibilită_ile de decizie si pot determina ajustarea dorinţelor şi a scopurilor). Normele de adecvare sunt, la randul lor, modificabile: situaţii decizionale caracterizate de incertitudine pot fi abordate aplicand maximin sau principiul raţiunii suficiente, insă decidentul poate, pe baza experienţei acumulate, să ajusteze procedura de decizie sau să introducă norme suplimentare (reguli euristice, proceduri de simplificare si chiar reguli ad-hoc, propuse ca teste).

Lăsand la o parte constrangerile contextuale, preferinţele si dorinţele noastre, spre deosebire de opinii, pot fi divergente sau conflictuale fără ca acest lucru să implice in mod necesar iraţionalitatea agentului. Preferin_ele exprimă relaţii intre dorinţele, înclinaţiile, gusturile noastre. In cadrul deliberării, subiectul compară si evaluează importanţa relativă a acestor preferinţe, fără să se bazeze pe o ierarhizare predeterminată sau pe un criteriu infailibil de ordonare. Pe de altă parte, chiar dacă se porneste de la un set consistent de preferinţe/dorinţe/opinii, preferinţele ”secundare” (cele obţinute în urma raţionamentelor practice) pot fi inconsistente1 în cadrul aceluiasi context (cu alte cuvinte, presupunand că ierarhia preferinţelor nu se modifică).

Capacitatea de a obţine o ordonare completă a preferinţele individuale este limitată la cazurile construite pe baza unor simplificări, care reduc semnificativ relevanţa lor practică. Dincolo de argumentele abia menţionate, dificultăţile legate de ierarhizarea completă a preferinţelor sunt direct legate de dificultăţile teoriei utilităţii – de incercarea de a generaliza modul in care indivizii isi “administrează” preferinţele legate de achiziţie si consum la intreaga gamă a preferinţelor umane si de a oferi un criteriu de comparaţie trans-individual pentru utilităţi.

II. ReflexivitateaCerinţa reflexivităţii este deja presupusă de cerinţa completitudinii: in măsura in care subiectul poate ordona orice pereche de preferinţe, setul complet de preferin_e este clar delimitat. Este asumat faptul că o preferin_ă strictă a lui x fa_ă de x ar putea implica doar o delimitare incompletă sau ambiguă a preferin_ei respective. Insă deciden_ii pot manifesta preferin_e non-reflexive datorită modificării acestora. Ei nu isi tratează preferin_ele ca pe un dat stabil, ci le “administrează” (intervin in stabilirea ierarhiei si in organizarea lor, contribuie la formarea si la modificarea lor), le evită sau le suprimă, le confundă etc.2 Subiec_ii nu aplică in mod sistematic cerinţa reflexivită_ii in ra_ionamentele practice, datorită unor limite informa_ionale si cognitive evidente. In lipsa informa_iilor relevante sau, dimpotrivă, in fa_a complexită_ii informa_ionale, procesarea cognitivă este par_ială si fragmentată. O preferin_ă este complet precizată doar prin raportare la un anumit context decizional (in primul rand setul de alternative disponibile si utilită_ile asociate); ca atare, preferin_e similare pot fi tratate drept identice constrangerile contextuale.

Ordonarea preferin_elor poate fi diferită si in func_ie de constrangerile impuse de contexte decizionale diferite. Să luăm exemplul celor doi adolescen_i care se intrec intr-o cursă auto in filmul “Rebel fără cauză”. Regulile sunt simple: cele două masini pornesc in viteză spre o prăpastie, cel care se aruncă primul din masină pierde ("lasul"), cel care se aruncă ultimul castigă ("eroul").

Fiecare doreste să rămană in masină mai mult decat celălalt (pentru a-si dovedi curajul), dar trebuie să sară la timp pentru a nu cădea cu masina in gol. Vom numi cele patru rezultate posibile “via_ă” (amandoi sar in acelasi timp, nu există un castigător), “erou” (cel doi sar succesiv, ultimul castigă), “las” (cei doi sar succesiv, primul pierde) si “moarte” (cei doi

48

răman in masini si se prăbusesc odată cu ele). Putem presupune că ierarhia preferinţelor este, in sens descrescător: “erou” - “viaţă - “laş” - “moarte”.

Ca in orice joc de coordonare conflictual, esecul coordonării strategiilor poate duce la rezultate dezastruoase pentru to_i participan_ii. Există două echilibre Nash (Erou, Las) si (Las, Erou) asimetrice. Situa_ia este complicată de faptul că, in cadrul acestui joc, ordonarea preferin_elor se poate modifica: constrangerile contextuale (rusinea de a fi cedat, reac_ia privitorilor) si imposibilitatea comunicării (cand va sări celălalt – cand trebuie să sar eu) pot determina modificarea locală a ierarhiei preferin_elor “moarte" este preferat lui "las”, sau, dimpotrivă, diferen_ele dintre ele pot fi percepute supradimensionat.

Relevan_a exemplului poate fi subminată dacă considerăm că alegerile făcute de indivizi nu reflectă in mod necesar preferin_ele lor. Cu alte cuvinte, dacă este respins conceptul de “preferin_ă manifestată” propus de Paul Samuelson, pe baza faptului că el nu pare să func_ioneze in numeroase cazuri in care subiec_ii fac alegeri superficiale, bazate pe o cunoastere incompletă sau fără cantărirea tuturor alternativelor, sau in cazuri in care comportamentul lor este determinat de reguli de conduită sau imperative etice (exemplul dilemei prizonierului)3. Cu toate acestea, considerăm conceptul de “preferin_ă manifestată” o ipoteză metodologică utilă. In lipsa lui, singurul mod de a cunoaste preferin_ele celorlal_i se bazează pe afirma_iile lor, chiar si in cazurile in care rela_ia dintre preferin_e si alegeri este contradictorie.

Teoria alegerii ra_ionale presupune faptul că gusturile si preferin_ele reprezintă caracteristici relativ constante ale indivizilor, si că acestia posedă o cunoastere completă a acestora. Insă modificările preferin_elor pot fi explicate drept acumulare de "capital uman"; de exemplu, participarea la un curs de istorie a artei, la un concert sau la o degustare de vinuri poate modifica ierarhia preferin_elor, pentru că individul a devenit mai eficient, mai eficient in a genera utilitate din activită_ile respective. Modificarea gusturilor in timp poate fi minimă sau inexistentă, insă ierarhia lor se poate schimba, in func_ie de acumulările specifice de capital uman. Inova_ia tehnologică poate duce, la randul ei, la modificări ale ierarhiei preferin_elor: folosirea pe scară largă a tranzac_iilor online determină o aten_ie sporită a consumatorilor fa_ă de acele categorii de bunuri si servicii care pot fi cu usurin_ă tranzac_ionate in mediul virtual (cum sunt căr_ile, CD-urile, accesul la biblioteci si baze de date online, printre multe altele).

Pe de altă parte, din moment ce vorbim de preferin#e si dorin#e, nu de opinii, p si non-p pot coexista. Faptul că există unele motive pentru care subiectul preferă p si altele pentru care preferă q nu reprezintă un accident, ci ilustrarea faptului că, in majoritatea situa_iilor reale de decizie, nu există o scală comună de evaluare a utilită_ii fiecărei alternative in parte, iar complexitatea situa_iei de alegere este de multe ori prea mare pentru a ne pune problema evaluării tuturor alternativelor sau a unei ordonări exhaustive.

Este adevărat că subiectul poate forma ra_ionamente practice eronate sau poate ac_iona ira_ional plecand de la preferin_e conflictuale. Insă simplul fapt al coexisten_ei unor preferin_e conflictuale sau inconsistente nu este un semn de ira_ionalitate.

III. TranzitivitateaParadoxul lui Arrow vizează imposibilitatea definirii unei proceduri cu aplicabilitate generală care să garanteze

agregarea tranzitivă a unor preferin#e individuale tranzitive. De altfel, cazurile de decizie individuală sau colectivă in care tranzitivitatea preferin_elor nu este respectată sunt prea numeroase pentru a fi tratate ca excep_ii.

Intranzitivitatea poate _ine de limitările epistemice si cognitive ale agen_ilor (de exemplu, alternative similare vor fi de multe ori tratate ca fiind identice, chiar dacă informa_ia suplimentară ar pune in eviden_ă diferen_e semnificative intre ele). Situa_iile de alegere colectivă bazate pe criterii multiple si inconsistente pot genera, la randul lor, preferin_e individuale intranzitive – de exemplu, in structuri federative in care subgrupuri relativ autonome interac_ionează pentru a genera beneficii colective. Pe de altă parte, preferin_e individuale tranzitive pot genera agregări intranzitive – paradoxul lui Condorcet ilustrează această situaţie in cazul regulii majorităţii.

Să presupunem că un grup de 3 persoane (ra_ionamentul poate fi extins la orice grup peste 3) trebuie să aleagă intre trei op_iuni (de exemplu, trei candida_i) pe baza votului majorită_ii. Ordonarea preferin_elor este următoarea:

X: a este preferat lui b, b este preferat lui c,Y: c este preferat lui a, a este preferat lui b,Z: b este preferat lui c, c este preferat lui a.

La nivelul grupului, constatăm că:X si Y il preferă pe a lui b,X si Z il preferă pe b lui c,Z si Y il preferă pe c lui a.Care este ordonarea preferin#elor agregate? Există majorită#i distincte care il preferă pe a lui b, pe b lui c si pe c

lui a. Ordonarea este netranzitivă (ciclică) tocmai pentru că ordonările individuale se referă la majorită_i diferite. Nu există o agregare legitimă a preferin_elor individuale in preferin_e colective, ci o majoritate variabilă cu preferin_e intranzitive. Intranzitivitatea preferin_elor agregate coexistă cu tranzitivitatea preferin_elor individuale.

Ca atare, intr-un asemenea scrutin nu ar putea fi desemnat un castigător pe baza regulii majorită_ii, din moment ce fiecare candidat ar ob_ine un număr egal de voturi

49

IV. ContinuitateaPresupunerea legată de structura continuă a preferinţelor pare să corespundă unei intui_ii comune: nu există

"particule fundamentale" la care să apelăm in evaluarea si compararea preferin_elor; descrierea acestora este continuă pentru că experienţa subiectivă a delimitării acestor preferin_e este continuă, nefragmentată. Insă planul experien_ei subiective trebuie distins de planul ra_ionamentelor practice. In practică, preferin_ele sunt utilizate discontinuu, date fiind limitele informa_ionale si cognitive ale decidentului. Delimitarea si ordonarea preferinţelor este limitată de gradul de senzitivitate in faţa diferen_elor minore, sau de lipsa unor informa_ii relevante. De exemplu: X preferă ceaiul fără zahăr. Dacă in ceaiul lui X va fi pus un singur grăunte de zahăr, se poate presupune că X va fi indiferent intre ceaiul fără zahăr si cel care conţine un grăunte de zahăr. Iterand situa_ia de un număr suficient de mare de ori, ajungem la concluzia că X este indiferent intre ceaiul fără zahăr si ceaiul care con_ine n grăun_e de zahăr, dat fiind că adăugarea unui singur grăunte nu modifică sesizabil, la fiecare iteraţie, rezultatul si funcţia utilităţii asociată acestuia.

Criterii vs. normeCare este relevanţa acestor dificultăţi pentru problema delimitării raţionalităţii deciziei? E vorba de o problemă

legată de alegerea criteriilor (asa incat altele ar func_iona mai bine si ar evita aceste dificultăţi) sau de rolul criteriilor formale în general in evaluarea ra_ionalită_ii deciziilor? Să plecăm de la o observa_ie la indemană: orice model de decizie dezvoltat pe baza unui set predefinit de criterii va avea aplicabilitate limitată. Nu tot ceea ce nu catalogăm drept ra_ional este cu necesitate ira_ional: există o zonă de indeterminare care caracterizează o bună parte a deciziilor sau ac_iunilor noastre. Acesta presupune faptul că, oricare ar fi modelul de decizie cu care operăm, va exista o zonă a deciziilor si ac_iunilor pe care nu le putem califica drept raţionale pe baza respectivului model, insă in acelasi timp nu le putem include in zona ira_ionalului. Este spaţiul deciziilor a căror ra_ionalitate e deocamdată neprecizată, cu privire la care nu ne putem pronun_a, chiar dacă (de multe ori intuitiv) suntem dispusi să le recunoastem drept rezonabile.

In general, existen_a spa_iului de indeterminare a fost explicată prin referire la o lipsă sau insuficien_ă – la nivelul capacită_ilor cognitive, al informa_iei disponibile, a agregării preferin_elor si scopurilor individuale, sau al unor constrangeri exogene impuse de contextul decizional specific. Insă există si un alt tip de indeterminare, care nu poate fi eliminată prin simpla aplicare a unui set predefinit de criterii sau prin introducerea unor presupozi_ii convenabile cu privire la ob_inerea si procesarea informa_iei, disponibilitatea de a coopera etc. Existen_a acestei zone de indeterminare nu este un accident. Ea indică, pe de o parte, subdeterminarea implicită a oricărui model de ra_ionalitate in raport cu diversitatea faptelor pe care trebuie să le explice si, pe de altă parte, o inadecvare a cadrului conceptual pe baza căruia definim ra_ionalitatea si diferen_iem intre ra_ional si non-ra_ional.

Existen_a spa_iului de indeterminare ilustrează nu doar diversitatea nelimitată a experien_elor decizionale posibile, ci si faptul că raţionalitatea practică se constituie dinamic, că limitele si con_inutul său sunt, in parte, precizate în cadrul situa_iilor de decizie. Incercarea de a fixa contururile clare ale ra_ionalită_ii practice for_and lucrurile să intre intr-o schemă predefinită, orice schemă, induce in eroare.

Presupozia delimitării aprioriste a unui model de decizie cu aplicabilitate generală poateconduce la rezultate contra-intuitive si percepute drept nerezonabile. Ra#ionalitatea deciziilor (construită analitic, formalizată) nu poate face abstracţie de rezonabilitatea deciziilor (informală, adesea percepută intuitiv).

Ne dovedim rezonabili atunci cand reusim să alegem o variantă satisfăcătoare în condi#iile date, atunci cand procedăm cu măsură si tact intr-un context caracterizat de lipsă de măsură, atunci cand facem un pas inapoi pentru a ne detasa, pe cat posibil, de imediatul situa_iei si a căuta o variantă care să servească obiective pe termen lung. A fi rezonabil nu inseamnă a aborda realitatea prin lentilele simplificatoare ale unui model formalizat, ale unei re_ete edificatoare, ci a rămane deschis si flexibil, dispus să accep_i eviden_e contrare opiniilor tale. Rezonabilitatea numeste ra_ionalitatea lipsită de morgă, nedogmatică si deschisă in fa_a diversită_ii nelimitate a experien_elor posibile. In opozi_ie cu hybris-ul teoretic caracteristic teoriei alegerii ra_ionale, rezonabilul este marcat de o modestie a construc_iei teoretice, care recunoaste implicit limitele oricărui model formalizat de ra_ionalitate si respinge ca inadecvată transformarea acestor limite (preliminare si modificabile) in grani_e ale ra_ionalită_ii ca atare. Rezonabilitatea reprezintă prealabilul intuitiv al oricărui demers de evaluare a ra_ionalită_ii deciziilor sau ac_iunilor. Ea poate fi utilizată ca standard orientativ de evaluare, din moment ce nu oferă, in mod evident, un criteriu infailibil de delimitare a ra_ionalită_ii.

Specificarea unui set de criterii formale nu poate oferi, in majoritatea situa_iilor de decizie, un criteriu de delimitare cu aplicabilitate generală. Presupunerea că ra_ionalitatea practică poate fi descrisă in mod adecvat si complet pe baza unui set inchis de criterii universalizabile pare să _ină, intr-o măsură importantă, de influen_a exercitată de o anumită tradi_ie metodologică aprioristă si de un model de ra#ionalitate formală dezvoltat pe baza acesteia. In particular, e vorba de un model bazat pe ideea de "inferen_ă legitimă" – o inferen_ă "ghidată de principii care sunt formale, universale, a priori"4. Aplicarea rigidă si nediferen_iată a acestui concept in stiin_ele sociale si in filosofie are efecte negative, sus_ine Kincaid, prin faptul că ignoră caracterul esen_ialmente empiric al inferen_elor care stau la baza regulilor metodologice. In

50

cadrul modelelor de ra_ionalitate analizate, acest reduc_ionism se traduce printr-o cerin_ă a intemeierii ra_ionalită_ii practice pe un set inchis de criterii predefinite si cu aplicabilitate generală.

O alternativă este oferită de aplicarea complementară si flexibilă a criteriilor formale (cu statut de condi_ii necesare) si a normelor informale, deschise ajustărilor adaptative: "Ra_ionamentele formale cu privire la axiomele postulate (inclusiv compatibilitatea si coeren_a lor), ca si in_elegerea informală a valorilor si normelor (inclusiv relevan_a si plauzibilitatea lor) sunt ambele orientate in această direc_ie productivă".

Caracterizarea normelor poate fi făcută, in bună măsură, pornind de ceea ce James March numeste raţionalitate adaptativă. Aceasta nu mai este centrată exclusiv pe ideea de alegere inten_ională, făcută pe baza unei cunoasteri explicite. Ea propune o perspectivă in care “cunoasterea, sub forma normelor de conduită, evoluează de-a lungul timpului in cadrul unui sistem si se acumulează odată cu timpul, indivizii si organiza_iile, fără să fie complet constientă de propria sa istorie”. Normele pot să nu fie complet explicitate si aplicarea lor nu se face pe baza unei proceduri formalizate. In plus, ele sunt supuse modificărilor si ajustărilor in cadrul sistemului. Aspectul cel mai relevant e insă rela_ia norme-valori. Criteriile, dat fiind caracterul lor pur formal, vizează exclusiv rela#ia mijloace-scopuri (modul in care agentul foloseste strategiile disponibile pentru a maximiza beneficiile). Spre deosebire de criterii, normele fac apel la valori, angajamente, luări de pozi_ie ale decidentului: ele sunt ireductibile la niste simple proceduri de optimizare instrumentală. Această distinc_ie intre o ra_ionalitate bazată pe aplicarea de criterii si una bazată pe aplicarea de norme evocă distinc_ia weberiană intre ra_ionalitatea formală si cea substan_ială. Prima are in vedere organizarea ac_iunilor pe baza unui calcul care să conducă la indeplinirea unor scopuri prestabilite cu maximum de eficien_ă; a doua are la bază ac_iunea ra_ională orientată de valori.

Spre deosebire de primul tip, care poate fi asociat unei proceduri de calcul top-down (in care regulile de operare sunt fixate de la inceput si oferă – pe baza unui algoritm – solu_ii pentru problemele considerate), raţionalitatea bazată pe norme face apel la experien#ă poate fi asimilată unei proceduri bottom-up. Aceasta este caracteristică sistemelor adaptative, in cadrul cărora regulile de operare sunt supuse continuu unor ajustări locale. Decidentul isi poate ajusta normele de adecvare ra_ională utilizate, pe baza istoriei sale decizionale si a constrangerilor contextuale: procedurile puse in joc ac_ionează asupra datelor de intrare (inputs) si, in acelasi timp, sunt supuse revizuirilor cerute de rezultatele (outputs) propriei lor ac_iuni.

Contextualizarea normelor de adecvare raţională presupune respingerea preten#iilor de aplicabilitate universală (si trans-contextuală) a unui set predeterminat de criterii formale, nu relativizarea evaluării ra_ionalită_ii deciziilor. Alegerea exclusivă intre aplicarea nediferen_iată si rigidă a unui set inchis de criterii si justificarea contextuală relativizantă este irelevantă. Prima este blocată de dificultă_i legate de explicarea numeroaselor cazuri care nu respectă setul de criterii specificat, dar care nu pot fi concediate ca simple episoade ira_ionale. A doua face irelevantă impăr_irea ac_iunilor in ra_ionale si ira_ionale, din moment ce in favoarea ra_ionalită_ii unei alegeri pot fi aduse doar justificări contextuale, fără utilizarea unor proceduri obiective si generalizabile de evaluare.

Procesul de decizie nu se reduce la găsirea de tehnici de maximizare a utilităţii, sau la alegerea pe baza unui set de scopuri si preferin_e; el este mai degrabă un proces de negociere si compromis intre preferinţe si scopuri diferite si adesea inconsistente.

Deciden_ii pot face alegeri rezonabile date fiind constrângerile contextuale, dar care pot părea absolut ira_ionale intr-un alt context. Ra_ionalitatea practică nu poate fi redusă la o problemă de adecvare logică. Normele de adecvare raţională complementează criteriile formale utilizate, prin luarea in considerare a contextului decizional (accesul limitat la informa_ia relevantă si capacitate limitată de procesare, etc.), a istoriei decizionale si a experienţei acumulate sau a unor noi informa_ii. Normele sunt aplicabile local, iar precizarea lor se face în cadrul procesului decizional: care anume sunt alternativele relevante sau care e limita rezonabilă de procesare a informaţiei inainte de luarea deciziei sunt lucruri imposibil de redat sub forma unei liste rigide si exhaustive de criterii, dar posibil de specificat sub forma unui set de norme deschis ajustărilor. Specificarea conţinutului normelor de adecvare rămane preliminar şi parţial; normele se află intr-o relaţie de echilibru reflectiv cu scopurile, opiniile, valorile, preferinţele care stau la baza deciziilor.

Perspectiva deschisă este aceea a unui concept de raţionalitate bazat pe un set minimal de criterii formale de adecvare (spre exemplu, capacitatea de a construi raţionamente logice sau preferinţe consistente) si pe un set deschis de norme de adecvare raţională orientative, delimitate contextual, aplicabile selectiv şi supuse modificărilor._______________

51