tvrm.ii monarhia absoluta

8/9/2019 TVRM.ii Monarhia Absoluta

http://slidepdf.com/reader/full/tvrmii-monarhia-absoluta 1/5

Structuri politice şi instituţionale în Europa la sfîrşitul evului mediu şi începutulepocii moderne

La începutul secolului al XVI-lea, Europa se caracterizează printr-o mare diversitate politico-instituţională. Monarhii de tradiţie medievală, precum Imperiul Romano-German şi

papalitatea pretind supremaţia politică şi spirituală, în vreme ce se afirmă state cu o structură dince în ce mai modernă, precum Franţa, Spania, Anglia. În Italia continuă fărîmiţarea politică, maiales în centru şi nord, unde se ramarcă principate precum ducatele Ferrara, Mantova, marchizatulde Montferrat, republicile Sienna, Florenţa, Veneţia, ultima cu caracteristici de o modernitateuneori surprinzătoare.

Spre marginile Europei, în ţările scandinave sau în Rusia, suveranii încearcă săconsolideze o putere obţinută uneori cu forţa armelor, să o legitimeze şi să întemeieze o dinastie puternică. Polonia rămîne fidelă monarhiei elective, care treptat, prin impunerea principiului deliberum veto, se dovedeşte neguvernabilă.

Imperiul romano-german, condus de Carol Quintul, are maxima sa extensiune spaţială, prin incorporarea teritoriilor din Lumea Nouă.Carol de Habsburg era fiul lui Filip, zis cel Frumos, arhiducele Burgundiei, fiul împăratului

Maximilian de Habsburg, şi al Ioanei, fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei de Castilia. Încazul său genealogia e importantă în explicarea istoriei, deoarece nu se poate înţelege extinderea pe care imperiul o dobîndeşte în vremea sa fără a ţine seama de variatele moşteniri care au intratîn componenţa acestuia. Din partea paternă el stăpînea moştenirea burgundă (adusă bunicului săuMaximilian de căsătoria cu Maria, fiica ducelui Carol Temerarul), adică esenţialul Ţărilor de Jos ;de asemenea, din aceeaşi sursă deţinea Franche Comte şi domeniile habsburgice, în specialAustria. Moştenirea maternă îî aduce Spania, regatul Neapolului, Sicilia, Sardinia, ducatulMilanului, teritoriile din America.

La moartea bunicului său Maximilian de Habsburg (1519) Carol era deja, din 1516, regeal Spaniei, dar intră şi în competiţia pentru coroana imperială, care era electivă, dar aflată înfamilia habsburgică din secolul al XV-lea. În faţa unor competitori precum Francisc I regeleFranţei şi Henric al VIII-lea, regele Angliei, Carol cîştigă prin capacitatea de a oferi sume mai

mari electorilor (datorită susţinerii din partea unor mari bancheri germani, între care Fugger,Hochstetter), şi prin promisiunea de a nu pune nici un impozit fără acceptul Dietei, adunareareprezentativă.

Pentru a guverna mai bine imensul său imperiu, Carol şi-a vizitat de numeroase ori posesiunile europene. În faţa marii diversităţi etnice şi lingvistice a supuşilor săi, persoanasuveranului constituia un element de unitate, ceea ce făcea necesară prezenţa lui în diferitelecolţuri ale imperiului,

Tot din nevoia unei mai bune guvernări, el a delegat sarcini şi puteri unor persoane dinfamilia sa, precum mătuşa lui Margareta de Austria şi apoi sora sa Maria de Ungaria în Ţările deJos. Soţia sa, Isabela de Portugalia, a asigurat supervizarea afacerilor din Spania, împreună cu fiulsău, Filip al II-lea. Fratele său Ferdinand a guvernat în spaţiul german.

Variate mijloace politice au fost puse în slujba visului realizării unui imperiu universal

creştin. De alfel, idealul său creştin, dorinţa de a lua conducerea unei cruciade împotrivaotomanilor par să fi jucat un rol în hotărîrea de a deveni împărat. El preia conducerea creştinătăţiiîn momentul în care papalitatea era slabă, şi contestarea luterană era la începuturile sale. Dar idealul imperiului uiversal nu mai corespundea realităţilor care vedeau impunerea monarhiilor naţionale. După o viaţă de luptă pentru asigurarea unităţii imperiului şi a creştinătăţii, Carol asistăla eşecul visului său, pe care îl conştientizează în momentul în care împarte imperiul, cedîndSpania, Ţările de Jos şi posesiunile de peste mări fiului său Filip, iar Germania şi Austria frateluisău Ferdinand (1555-1556).

1



Monarhia absolută

Monarhia absolută reprezintă o nouă etapă a evoluţiei unor state europene, care succedămonarhiei stărilor.

Diferenţa faţă de acestea este creşterea autorităţii monarhului, care nu este însă nelimitată,

cum ar putea sugera sintagma de monarhie absolută, ci mai degrabă necontrolată de alte instituţii,cum ar fi adunările de stări. Limitele puterii monarhului absolut sunt date de “dreptul divin”, înmod concret de necesitatea colaborării cu biserica, aflată totuşi sub autoritatea regelui. Deasemenea, legile fundamentale ale regatului reprezintă stavile în calea puterii absolute a regelui(de exemplu, în Franţa, un monarh absolut nu poate încălca legea salică, prin care accesulfemeilor la tron este interzis). O serie de privilegii acordate unor supuşi sau unor regiuni mairecent alipite coroanei reprzintă alte piedici în calea absolutismului regal. De asemenea, limite pentru puterea regală le reprezintă şi distanţele mari între capitală şi provincii, care, în condiţiileîn care comunicaţiile rămân încete şi dificile, reprezintă alţi factori care nu permit o creştereexcesivă a autorităţii monarhului.

Monarhia absolută se afirmă în anumite condiţii social politice, caracterizate printr-undeclin relativ al nobilimii în raport cu burghezia, regele reprezentând astfel un factor de echilibru

între cele două categorii sociale între care există anumite tensiuni. Există şi ipoteza potrivit căreiamonarhul absolut favorizează de fapt nobilimea, din care face de altfel parte, oferindu-i posibilitatea conservării poziţiei şi privilegiilor în schimbul renunţării acesteia la autonomia sa.Monarhul joacă rolul de arbitru, folosindu-se de înfruntările dintre grupurile şi categoriile sociale pentru a-şi consolida puterea. Astfel, regii nu renunţă niciodată cu desăvârşire la colaborarea cunobilimea, pe care o îndeamnă însă să vină să se stabilească la curte, unde beneficiază de privilegii, dar poate fi şi mai bine controlată, şi transformată dintr-o categorie de războinicicvasi-autonomi, ca în evul mediu, într-o clasă de curteni, dependenţi economic şi politic de rege.

Pe de altă parte, regii apelează la specialişti recrutaţi din rândurile burgheziei. În Anglia,monarhul îşi recrutează colaboratorii din rândul noii nobilimi, orientată spre o producţie destinată pieţei, şi care se apropie de interesele burgheziei. În Franţa, burghezia pune la dispoziţia regeluispecialişti, care prin cumpărarea de titluri, se transformă într-o nouă nobilime, de robă .

În Franţa, Anglia, Spania centralizarea politică a reuşit, în secoleleXV-XVI conducând la realizarea unor state solide, în care puterea este concentrată în mâinilemonarhului şi ale apropiaţilor săi. Regele a rămas singurul care are dreptul de a da legi, de a fi judecător suprem, de a stabili şi percepe impozite, de a bate monedă, de a numi funcţionari înteritoriu, de a avea armată şi de a conduce politica externă a ţării. Un alt mijloc de a întări putereacentrală este asigurarea controlului asupra bisericii. Papalitatea, ca instituţie supranaţională,reprezenta un concurent pentru monarhii occidentali, care s-au străduit să-i diminueze puterea în propriile state. În timp ce în Franţa şi Spania regii au preluat controlul asupra bisericilor "naţionale", în Anglia s-a ajuns la ruptura cu Roma, în timpul lui Henric al VIII-lea. Aici regeleeste capul suprem al bisericii, iar religia de stat, cea pe care trebuie s-o accepte toţi supuşii dinregat, este anglicanismul.

Rămas medieval prin unele din caracteristicile sale, statul absolutist are însă o serie de

trăsături noi (impozitele regulate, birocraţia profesionistă, armata regulată, un anumit progres sprelaicizare), care fac din el înaintaşul direct al statului modern.Franţa

În Franţa, unii istorici consideră că monarhia absolută a început să se afirmă încă dintimpul lui Ludovic al XI-lea, pentru a se defini în vremea lui Carol al VIII-lea (1483-1498),Ludovic al XII-lea şi a urmaşilor acestora. Sunt şi istorici care cred că monarhia absolută seafirmă de-abia cu Henric al IV-lea (1589-1610), după depăşirea crizei reprezentată de războaielereligioase de la mijlocul secolului al XVI-lea (1462-1589). Este evident că unele caracteristici aleabsolutismului au apărut încă de la sfârşitul secolului al XV-lea, precum creşterea autorităţii

2



bisericii anglicane, a încurajat comerţul, a continuat războiul cu Spăania. Pe parcursul lungii saledomnii, ea a convocat parlamentul doar de 13 ori, semn al maturizării atinse de puterea regală.

SpaniaSpania făcuse paşi decisivi spre unificare prin căsătoria din 1469 dintre Ferdinand,

moştenitorul tronului Aragonului, şi Isabela, moştenitoarea tronului Castiliei. Aceştia încep sădomnească din 1479, dar cele două regate îşi păstrează individualitatea, conservîndu-şi instituţii

specifice, adunări de stări (Cortesuri) separate.Încoronarea ca rege al Spaniei a nepotului lui Ferdinand de Aragon şi al Isabelei de

Castilia, Carol (1516-1556), numit Quintul (al V-lea) după urcarea pe tronul imperial, asemnificat unificarea deplină a Spaniei şi instaurarea monarhiei absolute. Proiectul său de imperiuuniversal l-a făcut să încerce să utilizeeze în primul rând fondurile spaniole, şi pentru aceasta afost nevoit să convoace Cortesurile. Opoziţia faţă de presiunea fiscală a declanşat în anii ’20 orevoltă a oraşelor, care a fost în cele din urmă înfrântă, semn că tranziţia spre absolutism nu puteafi oprită.

Fiul lui Carol, Filip al II-lea (1556-1598), stăpânea un vast imperiu care cuprinde, pelângă Spania, teritoriile de peste ocean, zone întinse din Italia, Tările de Jos, Filipinele, Portugalia(în urma uniunii dinastice realizată în 1580). El a încercat să conducă personal acest imensconglomerat, cu ajutorul funcţionarilor regali, al armatei şi al bisericii. Rolul Cortesurilor a fost

mult diminuat, iar cu ajutorul Inchiziţiei au fost urmăriţi nu doar ereticii, ci şi adversarii politici airegalităţii.

La moartea sa, Spania intrase într-un declin pronunţat, în pofida veniturilor aduse decolonii. Supremaţia sa militară şi politică îi era pusă în pericol de Anglia, Franţa, Tările de jos(viitoarea Olandă) revoltate împotriva stăpânirii spaniole.

Rusia

Modelul politic bizantin avea să aibă succes asupra slavilor de răsărit, a ruşilor. Aceştia, odată cu primirea creştinismului de la Constantinopol, la sfârşitul secolului al X-lea, la iniţiativacneazului Valdimir, intrau în orbita politică bizantină. Statul rus cu capitala la Kiev adopta olegislaţie de inspiraţie bizantină şi o serie de instituţii de acelaşi tip. Rusia kieviană se fărâmiţadin punct de vedere politic în secolul al XII-lea, atât datorită războaielor civile cât şi atacurilor popoarelor stepei, pecenegii şi cumanii. Marea invazie mongolă distrugea în 1240 Kievul şi

instaura dominaţia tătară, punând capăt primei etape a istoriei independente a statului rus. Acestaavea să se reconstituie în jurul Moscovei, în secolul al XIV-lea începând eliminarea treptată adominaţiei mongole. Independenţa cnezatului moscovit avea să se afirme de-abia în secolul alXV-lea, cu unificarea cnezatelor ruseşti în jurul Moscovei în timpul lui Ivan al III-lea (1462-1505). După cucerirea Bizanţului de către otomani, cnejii ruşi se consideră urmaşii împăratului dela Constantinopol, iar Moscova devine « a treia Romă ». Ivan al IV-lea (1533-1584), supranumit« cel Groaznic », desăvârşeşte unificarea Rusiei, prin cucerirea hanatelor tătărăşti de Kazan şiAstrahan. El se implică însă şi într-un îndelungat război pentru Livonia, în încercarea de a obţineieşirea Rusiei la Marea Baltică, fără însă a obţine rezultatul scontat. Puterea ţarului creşte foartemult în vremea sa, atingând limitele despoţiei orientale. Prin opricinina, gardă personală cuatribuţii de poliţie secretă, el instaurează un regim de teroare împotriva tuturor opozanţilor politici. După moartea sa urmează o criză prelungită, care se soluţionează cu instalarea în 1613 a

unei noi dinastii, cea a Romanovilor.

Monarhia absolută in concepţia lui Jean Bodin1

Suveranitatea nu este limitată nici în putere, nici în funcţie, nici la un timp anumit. Oritrebuie că acei ce sînt suverani să nu fie de fel supuşi poruncilor altuia, şi să poată da legi

1 Jean Bodin (1530-1596), profesor de drept şi funcţionar al regatului francez

4



supuşilor ori să şteargă legile nefolositoare pentru a face altele (…). Dar cît despre legile divine şinaturale, toţi principii pămîntului le sînt supuşi, şi nu stă în puterea lor să le încalce, dacă nu vor să fie vinovaţi de lezmajestate divină, purtînd război cu Dumnezeu (…).

Dar de la legile care privesc starea statului şi aşezarea acestuia, de vreme ce sînt alăturateşi unite cu Coroana, cum este Legea Salică2, principele nu poate avea derogare ; şi orice ar face,întotdeauna succesorul poate să anuleze ceea ce ar fi fost făcut în prejudiciul legilor regale şi pe

care este întemeiată majestatea suverană. (…).Principele este într-atît obligat convenţiilor pe care le are cu supuşii săi, că nu poate găsi

derogare în puterea sa absolută (…), căci Dumnezeu însuşi este ţinut de promisiunea sa (…). Nu este în puterea principelui pămîntean de a lua impozit după plăcerea lui de la popor, şi

nici să ia bunul altuia. Şi totuşi, dacă necesitatea este urgentă, în acest caz principele nu trebuie săaştepte adunarea stărilor, nici consimţămîntul poporului, căci salvarea depinde de prevederea şihărnicia unui principe înţelept.

(Jean Bodin, Les six livres de la Republique, Fayard, Paris, 1986, vol I )

2Lege stabilită în sec. al XIV-lea, în condiţiile crizei de succesiune care a urmat morţiifără moştenitori a fiilor lui Filip al IV-lea cel Frumos, care stabilea că tronul Franţei nupoate fi transmis pe linie feminină. Prin aceasta se contracarau pretenţiile regeluiAngliei, nepot de fiică al lui Filip al IV-lea

5

tvrm.ii monarhia absoluta

Documents