Trenul fantomă - Radu Stanca

De cȃtva timp, la miezul nopții-n garǎ,Sosește-un tren dar nimenea nu știeDe unde și din ce cǎlǎtorie,...Fireascǎ, nefireascǎ, se coboarǎ.

Apare-ncet, prin cețuri sublunare,Și intrǎ, rȃmǎ leneșǎ ȋn stație,Spre ce necunoscutǎ destinațieSe-ndreaptǎ e un semn de ȋntrebare.

Stǎ cȃte-un ceas și uneori chiar douǎPe-aceeași linie moartǎ, neumblatǎ.La geamurile lui nu se-aratǎNici o figurǎ veche sau mai nouǎ.

Și totuși din vagoanele lui straniiSe-aud cȃnd te apropii, voci tǎcute,Parcǎ s-ar frȃnge-ntr-una alǎute,Parcǎ s-ar tot atinge niște cranii.

Ȋn fațǎ, palid, pe locomotivǎ,Stǎ mașinistul, ca un ȋnger rece,Cu mȃna-ntinsǎ-așteaptǎ - ca sǎ plece –Semnalul unui fulger ȋn derivǎ.

Și nici un cǎlǎtor de prin vagoaneNu se dǎ jos vreodatǎ-n gara noastrǎ.Pare adus de-o negurǎ albastrǎCe-i ȋnvelește coșuri, uși, tampoane.

Iar, cȃnd, urnit din marea lui tǎcere,Se pune iarǎși tainic ȋn mișcare,Nu uruie, scrȃșnind din roți sau fiare,Ci cȃntǎ – lent, o muzicǎ de sfere.

Ce poate fi cu trenul ǎsta oare,Domnule șef, de nimeni nu-ndrǎznește,Ȋndatǎ ce din beznǎ se ivește,Sǎ-i controleze actele stelare?

Ce poate fi cu el de-oricȃnd se-aratǎNe-nfiorǎm cu toți din cale-afarǎȘi nu-ndrǎznim tot timpul cȃt stǎ-n garǎSǎ ne uitǎm la el mǎcar o datǎ?

Sau sǎ urcǎm prin ușile lui scundeȊntr-un vagon din cele treisprezece?Ni-e teamǎ, poate, nu cumva sǎ pleceȘi sǎ ne ducǎ cine știe unde…?