trauma Şi inconştientul (1)

Sesiunea de Comunicări Ştiinţifice Studenţeşti 2014 1Universitatea Ecologică BucureştiFacultatea de Psihologie

Trauma şi Inconştientul: O privire de ansamblu asupra ultimelor cercetări

Unconscious and Trauma: An overview of the latest research

Cristina Elena Ginghină

Universitatea Ecologică Bucureşti

Facultatea de Psihologie

Trauma şi Inconştientul 2

Truma şi Inconştientul

O privire de ansamblu asupra ultimelor cercetări din această arie

There are two approaches, both controversial, related to how victims are remembering trauma. One perspective is given by neuroscience, the other by psychoanalyses. I do not wish to take a stand in this „clesh”. I want this paper to be more a presentation of the various specialist opinions – pro and against.

Cum îşi amintesc victimele trauma este un aspect foarte controversat în psihologie şi este privit şi interpretat din două puncte de vedere. Unul este al neuroştiinţei, iar celălalt este al psihanalizei.

Prin topicul acestei lucrări nu doresc să pledez pentru o poziţie dogmatică ci mai degrabă doresc să prezint părerile specialiştilor pro şi contra.

Cuvinte cheie: traumă; motivaţie; memorie; amnezie

Ne întoarcem la jumătatea secolului 19 şi ne amintim că Breuer şi Freud au scris o carte,

Studii despre isterie (1895), în care explicau teoria Catharsisului. Orice tip de isterie este

rezultatul unei experienţe traumatizante, care nu se încadrează în conceptul pacientului despre

lume în general. Deşi emoţiile asociate cu trauma nu sunt exprimate în mod direct, acestea nu

dispar ci sunt exprimate prin comportament, sub forma unor simptome fizice. Atunci când

pacientul conştientizează înţelesul simptomelor – prin terapie cathartică, sentimentele refulate

sunt eliberate (prin retrăire) şi astfel dispare necesitatea exprimării prin simptome.

Catharsisul este important in psihanaliză deoarece terapia nu poate progresa dacă

pacientul nu îşi exprimă trăirile afective, fapt ce aduce cu sine un sentiment de uşurare şi îl

încurajează pe pacient să continuie terapia. Psihanaliza acceptă ca atare această ipoteză a lui

Freud.

Dezastrele create de om au variate efecte transgeneraţionale, nu doar pentru familiile

implicate în mod direct în dezastre, ci şi pentru întreaga societate. Tratarea copiilor


supravieţuitorilor de către psihanalişti ne ajută să demonstrăm că există consecinţe şi asupra

generaţiilor următoare2.

Experienţele traumatizante se fixează în corp şi influienţează în mod direct organele

acestuia. În timp, traumatizarea poate conduce la severe incursiuni în structura psihică a unei

persoane. Unul din afectele unei traumatizări severe este că persoana afectată este introdusă

abrupt din realitate în experienţa traumatizantă. Într-o stare de disociere, victima experimentează

acum o realitate pe care o percepe în mod diferit, ireal, separată de ceilalţi oameni, izolată şi

singură. Intuitiv ea realizează ca s-a produs o infracţiune în viaţa ei care va dăinui în interiorul

său întreaga viaţă. Nimic nu va mai fi ca înainte. Psihanaliştii ştiu din tratarea pacienţilor cu

traumatizări severe că aceştia nu îşi vor mai găsi drumul înapoi la viaţa pe care o aveau înainte de

evenimentul traumatizant.

Bazându-se pe conceptualizarea psihanalitică, Bullock şi Stallybrass (1977) afirmă despre

traumă:

„Trauma pătrunde prin sistemele de protecţie ale individului şi în lipsa unei abreacţii

normale (noţiune descoperită de Joseph Breuer, procesul de eliminare al emoţiilor reprimate,

prin revederea şi retrăirea experienţelor dureroase îngropate în inconştient...o descărcare a

tensiunii) generează o reacţie de genul apariţiei unui „corp străin” – echivalentul mental al

procesului prin care ţesuturile pielii zidesc corpuri străine care îşi fac culcuş în ele. În

consecinţă excitarea emoţională poate readuce la viaţă experienţele traumatice anterioare,

ducând la un atac simultan din interior şi din exterior asupra mecanismelor de apărare.”

Reacţia de stres traumatic (Traumatic Stress Reaction) reprezintă un set de acţiuni şi

emoţii conştiente şi inconştiente, asociat cu tensiunile evenimentului tragic şi cu perioada imediat

următoare.


Tulburările de stres post traumatice ( Post Traumatic Stress Disorder) – Set de

comportamente şi emoţii, conştiente şi inconştiente, care provin din amintirea evenimentului

tragic la care a fost supus subiectul.

Criteriile internaţionale de diagnosticare a tulburărilor de stres post traumatic (PTSD) le

găsim în DSM-III, DSM-IV şi DSM-V (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders,

3th Edition, 4th Edition şi 5th Edition) şi stau la baza mai multor studii interdisciplinare.

PTSD include două subtipuri: PTSD acut unde simptomele durează mai puţin de trei luni

şi PTSD cronic unde simptomele durează trei luni sau mai mult. În debutul întârziat al PTSD,

primele simptome apar la cel puţin şase luni dupa evenimentul traumatizant.

Unii specialişti consideră că violul, lupta şi alte experienţe traumatizante sunt întipărite în

minte şi nu pot fi uitate niciodată, pe când alţi specialişti consideră că mintea se protejează prin

alungarea amintirilor din conştient (reprimare), acest aspect făcând dificilă amintirea celor mai

urâte experinţe de către supravieţuitori.

PTSD reprezintă în fond o tulburare de memorie. Foarte important este că evenimentele

terifiante din trecut sunt reamintite foarte bine, ceea ce cauzează tulburări emoţionale în prezent.

Psihoterapeuţii consideră că amintirile acestor abuzuri sunt blocate în inconştient de mecanismele

de apărare ale minţii tocmai pentru a evita tulburările emoţionale menţionate mai sus.

Unul dintre aceste mecanisme este represia care este pusă sub semnul întrebării de către

neuroştiiţa cognitivă.

Sintetizând ideea lui Freud din secolul 19 conform căreia traumele sexuale sunt reprimate

în totalitate, cu criticii feminişti contemporani care se referă la frecvenţa incestului în societatea


patriarhala, psihanalistul Alice Miller1 şi alţii susţin că multe femei de succes dar aflate în

dificultate suferă de amnezie completă din cauza unor abuzuri brutale din copilărie, astfel iluzia

unei copilării perfecte poate fi menţinută mult mai uşor.

Noile rapoarte ale diferitelor catastrofe, tragedii sau episoade violente includ o analiză a

răspunsurilor oferite de victime precum şi a circumstanţelor în care s-a produs victimizarea.

Pentru a înţelege cum oamenii îşi reamintesc trauma trebuie să fim familiarizaţi cu studiul

memoriei umane.

Eduard Claparede2 prin studiul cazului „Belle Air” (1913), a ajuns la ideea că memoria

umană este construită dintr-o combinaţie de funcţii distincte. În cazuri de amnezie, unele dintre

acestea sunt pierdute, altele sunt reţinute.

Cazul „Belle Air”

„Eduard Claparede a observat un pacient amnezic. Este cazul unei femei de 47 de ani din

azilul Belle Air. Boala ei începuse în urmă cu 5 ani. Amintirile ei vechi erau intacte. De exemplu

putea enumera capitalele Europei fără nici o greşeală, putea rezolva variate calcule mentale. Cu

toate acestea ea nu ştia unde se află, în pofida faptului ca locuia la acelaşi azil de 5 ani. Nu

recunoştea doctorii din azil, cu toate că îi vedea în fiecare zi şi nici asistenta care o îngrijea de 6

luni. Atunci când aceasta o întreaba dacă o recunoaşte femeia îi răspundea: „- Nu, doamnă! Cu

cine am onoarea de a vorbi?”.

Claparede a decis să facă un experiment destul de ciudat cu această pacientă pentru a

vedea dacă poate reţine mai uşor o impresie mai intensă care îi aduce viaţa emoţională în prim 1 Alice Miller a fost un psiholog austriac si este renumită pentru carţile sale privind abuzul parental asupra

copiilor. Cartea ei The drama of the Gifted Child a făcut senzaţie şi a devenit bestseller internaţional publicat în limba engleză în anul 1981.

2? Eduard Claparede a fost neurolog şi psiholog pentru copii austriac. Este foarte cunoscut datorită experimentului Belle Air.


plan. I-a înţepat mâna cu un ac de siguranţă ascuns între degetele lui. Această durere a fost

rapid uitată de pacientă ca şi cum ar fi fost o problemă de percepţie indiferentă, şi câteva clipe

mai târziu ea nu-şi mai amintea nimic.

Când Claparede şi-a apropiat mâinile din nou de ale ei, aceasta şi le-a retras din reflex,

fără să ştie de ce. Când a întrebat-o de ce şi-a retras mâinile, ea a răspuns surprinsă: „De ce, nu

este oare dreptul meu de a-mi retrage mâinile?”, şi cu insistenţele lui Claparede ea a spus

apoi:”-Este, oare, un ac ascuns în mâinile tale?” şi la întrebarea lui Claparede: „-Ce te face sa

crezi că vreau să te înţep?” aceasta a răspuns cu reţinere: „- Este o idee ce mi-a trecut prin

minte!”.”(pp. 84-85)

Claparede nu a fost singurul care a observat aceste disocieri în comportamentul acestor

pacienţi amnezici. Ribot şi Korsakoff3 au făcut observaţii asemănătoare, dar acestea erau mai

mult observaţii clinice şi nu erau luate în serios de psihologii experimentali în acea perioadă.

Sistemele de memorie funţionează incompatibil între ele, în sensul că fiecare sistem are

datoria de a rezolva probleme specifice lui de memorie.

Dintre variatele distincţii, aceea dintre memoria semantică şi memoria episodică a fost

propusă prima oară de E. Tulving4 (1972). El a diferenţiat cele două sisteme de memorie definind

memoria semantică ca abilitatea de stocare a conceptelor fără reţinerea circumstanţelor, iar

memoria episodică abilitatea de stocare a informaţiilor autobiografice împreună cu conţinutul

spaţio-temporal.

3 Ribot şi Korsakoff : Ribot Théodule a fost un psiholog francez care a devenit foarte cunoscut datorită Legii lui Ribot (Ribot`s Law) în ceea ce priveşte amnezia retrogradă. Sergei Korsakoff a fost un neuropsihiatru rus care a descoperit Sindromul Korsakoff – o tulburare neurologică cauzată de lipsa de tiamină în creier.

4 Endel Tulving este un psiholog experimental şi neurolog estonian-canadian. Cercetările sale despre memoria umană au influienţat clinicieni, neurologi şi psihologi.


Cinci ani mai târziu, Roger Brown şi James Kulik5 (1977) au creat termenul de memorie

„flash” (flashbulb memory). În acord cu aceştia, amintirile „flash” sunt amintirile despre

circumstanţele în care aflăm sau trăim, luăm contact pentru prima dată cu un eveniment foarte

surprinzător sau important prin consecinţe şi/sau intens activant emoţional.

Cercetările asupra amintirilor „flash” au vizat evenimente socio-politice majore şi în

special evenimente „negative”. Această preferinţă pentru evenimentele socio-politice se

datorează faptului că la astfel de evenimente se poate raporta o întreagă generaţie, comparativ cu

alte evenimente „flash” (evenimente personale, catastrofe colective) la care se poate raporta doar

un numar restrâns de persoane.

Datorită acestor descoperiri despre memorie există multe semne de întrebare cu privire la

cum îsi amintesc victimele trauma. După cum am observat, psihanaliza ia ca atare teoria

reprimării amintirilor, însă neuroştiinţa pune sub semnul întrebării acest aspect şi consideră că la

baza reprimării există o motivaţie conştientă a victimei.

Yoram Yovell6 susţine această idee şi realizează un raport de cercetare în care şase traume

au fost urmărite prospectiv. Supravieţuitorii au fost intervievaţi la 7, 30 şi 120 de zile după

evenimentul traumatizant. Fiecare interviu a avut ca scop cercetarea în detaliu a modului în care

victimele îşi amintesc trauma.

5 Roger Brown şi James Kulik sunt psihologi americani specializaţi în psihologie socială 6 Yoram Yovell este analist, psihiatru şi profesor la Universitatea din Haifa.


Figura 1: Reprezentare grafică a pacienţilor care nu a dezvoltat PTSD

Figura 2: Reprezentare grafică a pacienţilor care au dezvoltat PTSD

La 4 subiecţi care nu au manifestat simptome de stres post traumatic (PTSD), s-au

identificat scurte, stabile şi persistente lacune de memorie, care coincid cu momentele de mare


intensitate emoţională. La 2 subiecţi care au manifestat PTSD, s-au identificat lacune de memorie

lungi, progresive şi instabile.

Cercetătorii neurobiologi ne oferă două mecanisme explicative pentru aceste observaţii:

eşecul de a achiziţiona amintirile episodice poate explica lacunele de memorie stabile întâlnite la

subiecţi. Acesta poate coincide cu dereglările de stres induse de sistemul de memorie declarativ

din hipocamp. Eşecul reamintirii spontane poate fi o explicaţie pentru amnezia traumatică mai

extinsă pe care am observat-o la pacienţii cu simptome de PTSD. Aceasta seamănă cu descrierea

psihanalitică a represiei.

Structura creierului uman

Aceste cercetări preliminare sugerează că lacunele de memorie scurte şi ireversibile sunt

comune la toţi supravieţuitorii unei traume, în timp ce amnezia îndelungată, progresivă şi


potenţial reversibilă o identificăm printre supravieţuitorii care manifestă simptome de tulburări de

stres post traumatic (PTSD).

În concluzie, acest studiu a descoperit două tipuri de amnezie în urma unor traume prihice

severe: un deficit scurt, fix care pare să fie foarte comun şi probabil fără legătură cu

psihopatologia post traumatică şi o amnezie potenţial reversibilă şi expansivă care pare să fie

legată de evitare şi de PTSD.

Mecanismele de apărare psihice pentru amnezie pot fi responsabile pentru aceste rezultate

clinice.Experienţa clinică şi cercetările desfăşurate cu privire la acest subiect au condus la

schimbări în criteriile de diagnosticare dintre DSM-III, DSM-II-R (1987), DSM-IV (1994) şi

DSM-V (2013).

DSM-III adaugă pentru victimele cu PTSD criteriul „Tulburări de memorie sau probleme

de concentrare”. DSM-III-R vine cu o schimbare radicală. Deşi păstrează criteriul de „probleme

de concentrare”, criteriul „tulburări de memorie” este schimbat în „incapacitatea victimei de a-şi

aminti anumite episoade din traumă”. Acest criteriu este menţinut şi în DSM-IV (1994).

Criteriile în DSM-IV sunt clasificate pe grupe, iar „icapacitatea victimei de a-şi aminti

anumite episoade din trauma” este în grupa C („Avoidance” – „Evitare”). Ideea pe care o putem

deduce de aici este că cei care au făcut această clasificare au considerat că fundamentul care stă la

baza amneziei traumatice este evitarea, iar evitarea prin definiţie, ne duce cu gândul la motivaţie.

Ceea ce trebuie să observăm este că în DSM-V (2013) această idee a fost abandonată

foarte subtil prin trecerea de la grupa C („Avoidance” – „Evitare”) la grupa D („Negative

Aletrations in Cognition” – „Modificări negative în cunoaştere”).


Este foarte important , totuşi, că acest criteriu este încă recunoscut , in pofida faptului că a

fost scos de la criteriul a cărui bază era motivaţia, şi conform cu anumite studii chiar se întâmplă.

Am afirmat la începutul acestei lucrări că părerile cercetătorilor sunt împărţite. Unii dintre

cercetători se îndoiesc de existenţa represiunii.

Elizabeth Loftus este unul dintre aceşti cercetători. A proiectat şi realizat experimente cu

sute de subiecţi în ultimele doua decenii, investigând cum memoria este vulnerabilă la sugestii, la

trecerea timpului şi la influienţa noilor informaţii dobândite.

Ideea pe care o susţine este că există şi alte modalităţi prin care amintirile unor

evenimente traumatice pot fi reprimate pentru perioade lungi de timp, nu doar pentru a fi

recuperate multi ani mai târziu cum susţine teoria freudiană. Una dintre aceste modalităţi ar putea

fi explicată prin procesul de uitare motivată,

Primul său proiect de cercetare din această arie a fost „The formation of false memory”

(1996). Acest studiu a demonstrat că aproximativ o cincime dintre participanţii la studiu ar putea

fi determinată să creadă că a experimentat un eveniment care nu s-a întamplat, şi de asemenea, a

convins-o pe Loftus că terapeuţii ar putea implanta din greşeală amintiri false de abuz sexual în

mintea pacienţilor lor.

În ultimii ani , descoperiri recente în studiul creierului cu ajutorul tehnicilor

neuroimagistice, au stimulat şi intensificat dialogul interdisciplinar dintre psihanaliză şi

neuroştiinţă.

Până acum neuroştiinţa este echipată cu obiective şi metode precise pentru a verifica

ipoteze despre comportamentul uman, pe când psihanaliza, bazată pe o experienţă bogată cu

pacienţii şi pe metoda unică de cercetare pe teren, a descoperit o varietate de modele diferite cu


scopul de a conceptualiza mulţimea de straturi şi observaţiile complexe care derivă din studiile

psihanalitice şi testarea lor prin intermediul formei sale specifice de cercetare emipirică –

cercetarea clinică psihanalitică.

Bibliografie

1. Freud, S., (2005). „Studii despre isterie”, Editura TREI

2. Fischmann,T., Russ, O.M. şi Leuzinger-Bohleber.,M., (2013). „Trauma, dream,

and psychic change in psychoanalyses: a dialog between psychoanalyses and the

neuroscience”, Frontiers in Human Neuroscience, December 2013, Volume 7,

Article 877

3. McNally, R.Y. (2005). „Remembering Trauma”, Harvard University Press

4. McCann, L.I., Pearlman, L.A. (1990). „Psychological Trauma and the adult

survivor: Theory, Therapy and Transformation”, Psychology Press

5. Figley, C.R. (1985). „Trauma and Its Wake: The study and Treatment of Post-

traumatic Stress Disorder, Volumul 1, Psychology Press

6. Yovell, Y., M.D., PhD, Bannett,Y., Shalev, Y.A., (2003). „Amnesia for Traumatic

events Among Recent Survivors: A Pilot Study”, CNS SPECTRUM First In

Applied Neuroscience

7. Loftus, E.F., PhD, and Pickrell, E.J., BA, (1995). „The Formation of False

Memories – Recovered memories: True and False”, Psychiatric Annals

trauma Şi inconştientul (1)

Documents