Trăsături de personalitate ale criminalului psihotic

Personalitatea e un termen larg răspândit al cărui sens este cunoscut limbajului comun.

Majoritatea foloseşte cuvântul pentru a se referi la un ansamblu de caracteristici care definesc

modul în care o persoană vede şi acţionează în lume - ceva asemănător unor îmbinări a

proceselor de gândire şi de comportament. În psihologie, el ar putea fi definit ca trăsăturile

emoţionale, cognitive şi comportamentale unice fiecărui individ, învăţate şi dezvoltate prin

experienţă şi relativ consistente de-a lungul timpului.

Este puţin probabil să găsim un consens între psihologi cu privire la natura personalităţii.

Nu există o perspectivă unică asupra căreia toţi cercetătorii să cadă de acord. Este dificilă

găsirea unui acord nu numai în ceea ce priveşte definirea personalităţii, dar mai cu seamă

privitor la caracteristicile acesteia. Mai degrabă decât să caute o convergenţă psihologii,

aparţinând diverselor şcoli, au avansat definiţii şi teorii ale personalităţii pe care le-au susţinut

şi apărat cu o pasiune şi o convingere demne de invidiat.

Dintre nenumăratele teorii vă vom supune atenţiei doar pe acelea care au reuşit

realmente să se impună în comunitatea ştiinţifică şi anume: psihanalitică, behavioristă,

cognitivă, a trăsăturilor şi cea a învăţării sociale.

În ciuda faptului că toate aceste teorii permit o prezentare amplă a ceea ce numim

sistemul de personalitate, răspunsul la întrebarea fundamentală “Ce este personalitatea”

rămâne în continuare o problemă dificil de soluţionat. Nu există, cel puţin până acum, un

răspuns limpede la această întrebare. Fiecare teorie poate fi parţial corectă, sau putem spune că

toate sunt parţial corecte, ceea ce ne face să credem că răspunsul corect la întrebarea avansată

este în fapt unul cumulativ. Acel răspuns ar reuni într-o nouă teorie aspectele cele mai viabile

ale teoriilor deja avansate.

Interesul acordat azi studiului personalităţii este deosebit şi acest lucru reiese cu uşurinţă

din abundenţa studiilor prezente în literatura de specialitate. Teoria personalităţii reflectă

aşadar o parte esenţială a eforturilor continue ale psihologiei de a înţelege natura umană.

Există desigur şi motive personale de a studia teoriile personalităţii: o curiozitate

firească de a ştii cât mai mult despre propriul comportament. De ce ne comportăm gândim şi

simţim într-un anumit fel? De ce o persoană este agresivă iar alta inhibată, una plina de curaj

iar alta fricoasă, una sociabila iar alta timidă? Ce ne face pe noi să ne purtăm într-un anumit

1

fel, iar pe fraţii şi surorile noastre crescuţi în aceeaşi casă să fie atât de diferiţi? Ce factori ajută

pe anumiţi indivizi să devina oameni de succes în carieră sau/şi mariaj în timp ce alţii, cu

acelaşi potenţial cad dintr-un eşec în altul? Desigur nevoia de a ne cunoaşte pe noi înşine,

curiozitatea de a descoperi dedesubturile motivelor şi temerilor noastre este foarte puternică în

cei mai mulţi dintre noi. Examinarea variatelor perspective asupra personalităţii ne va permite

să dobândim cel puţin un modest bagaj de informaţii pentru dificila şi nesfârşita sarcină de a

ne cunoaşte pe noi înşine.

De asemenea, studiul personalităţii are o valoare practică deosebită şi în domeniul

psihologiei clinice. O analiză statistică relevă că 74% din universităţile care acorda titlul de

Master în psihologie clinică consideră cursul de teoria personalităţii ca fiind unul de

importanta crucială în pregătirea studenţilor. Studiul personalităţii este de asemenea cotat ca

fiind de mare importanţă de mai bine de 70% din centrele de sănătate mentală, spitalele şi

clinicile anchetate (Annis, Tuckev & Bakev,1984).

Tindem de asemenea să credem că personalitatea este unică. Constatăm similarităţi între

oameni şi cu toate acestea sesizăm că indivizii posedă caracteristici speciale sau combinaţii de

caracteristici care-i disting unii de ceilalţi. Ca atare în virtutea experienţelor cotidiene avem

tendinţa să percepem personalitatea ca un cluster stabil şi unic de caracteristici care poate însă

suferi modificări ca răspuns la diferite solicitări externe.

Atunci când ne propunem sa studiem sistematic si intensiv criminalii psihotici în fapt noi

vrem să ştim ce sunt ei, de ce se comportă într-un anumit fel, şi cum au devenit ceea ce sunt.

Ca atare orice teorie asupra personalităţii crimilalului psihotic trebuie să fie în măsură să

ofere răspunsuri la aceste trei întrebări. Întrebarea “ce” se referă la caracteristicile

criminalului psihotic şi la modul cum el este organizat în relaţiile cu ceilalţi. Întrebarea “de

ce” se orientează spre motivele ce particularizează comportamentul criminalului psihotic.

Răspunsurile la această întrebare relevă aspectele motivaţionale ale persoanei; ex. de ce a

decis să se deplaseze şi de ce tocmai în acea direcţie? O persoană a dezvoltat depresia ca

urmare a unei umiliri, din cauza unei iubiri pierdute, sau dintr-un sentiment de vinovăţie ?

Întrebarea “cum” se referă la factorii determinanţi ai personalităţii. În ce mod şi în ce

măsură forţele genetice şi cele ambientale au interacţionat pentru a determina structura şi

funcţionarea actuală a personalităţii.

2

Ca atare o teorie ne poate ajuta sa înţelegem în ce măsură, spre exemplu, anxietatea

criminalui psihotic este o caracteristică personală, cum această caracteristică de personalitate

s-a dezvoltat, de ce anxietatea se relevă doar în anumite contexte şi de ce criminalul psihotic

adoptă preferenţial un anumit comportament atunci când este anxios ?

Răspunsurile pe care le primim când adresăm asemenea întrebări ne conduc la trei

concepte, deosebit de utile în înţelegerea personalităţii criminalui psihotic. Acestea sunt:

structura, procesele şi creşterea şi dezvoltarea. Termenul de structură se referă la cele mai

stabile şi mai trainice aspecte ale personalităţii criminalului psihotic. Acestea reprezintă

“cărămizile” edificiului numit personalitate, ele sunt comparabile cu părtile componente ale

corpului uman sau cu ceea ce atomii şi moleculele sunt în fizică şi chimie. Concepte

structurale precum trăsăturile, răspunsurile, obişnuinţele, sinele, etc. au devenit foarte populare

şi utile în încercările de a răspunde la întrebarea “ ce sunt criminalii psihotici”. Procesele se

referă la conceptele dinamic-motivaţionale pe care le utilizăm atunci când căutam explicaţii

pentru un anumit comportament. Dacă reiterăm modelul corpului uman atunci trebuie să

acceptăm că acesta trebuie gândit nu doar în termenii unei organizări, structurări a parţilor ci şi

în cei ai unor procese ce relaţionează aceste părţi.

Fiecare teoretician oferă o versiune unică, o perspectivă personală asupra naturii

personalităţii criminalui psihotic, care devine astfel definiţia sa de lucru. Rezumând obiectivul

acestui material îl reprezintă înţelegerea diferitelor versiuni ale conceptului de personalitate a

criminalui psihotic.

O amplă teorie asupra personalităţii criminale a creat Jean Pinatel care consideră că în

comportamentul criminal „trecerea la act" constituie elementul decisiv.

Condiţiile trecerii la act sunt comandate, la delincvenţii care comit acte grave de un

nucleu al personalităţii ale cărui componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi

indiferenţa afectivă.

Nucleul personalităţii criminale este o structură dinamică, este reunirea şi asocierea

componentelor amintite, dintre care nici una în sine nu este anormală. J. Pinatel pune un

accent deosebit asupra faptului că nucleul personalităţii criminale nu este un dat, ci o

rezultantă.

J. Pinatel subliniază foarte hotărât că ceea ce numeşte el „personalitate criminală" nu

este un tip antropologic, vreo variantă a speciei umane.

3

Departe de a avea vreo legătură cu criminalul înnăscut al pozitiviştilor italieni din

secolul al XlX-lea, personalitatea criminală pinateliană - aşa cum arată el - este un model de

care analiza criminologică se serveşte în cercetările sale. Este un instrument clinic, o unealtă

de lucru, un concept operaţional.

Este un sistem de referinţe, o construcţie abstractă care se substituie unei realităţi

subiective.

Ideile avansate de J. Pinatel duc în mod firesc la concluzia că: în circumstanţe

excepţionale, orice om poate deveni criminal.

„Criminologia fundamentală este ştiinţa trecerii la actul delictuos şi nimic altceva" -

conchide Pinatel.

Subliniind apoi că personalitatea este inseparabilă nu numai de organism, dar şi de

mediu, Pinatel constată că în criminologie este esenţial să se studieze personalitatea în

situaţie.

Există situaţii specifice sau periculoase în care ocazia nu trebuie să fie căutată. Actul

criminal care rezultă dintr-o situaţie specifică constituie răspunsul (reacţia) unei personalităţi

la această situaţie. Dar există situaţii nespecifice sau amorfe în care ocazia trebuie să fie

căutată. În asemenea cazuri, personalitatea este aceea care domină situaţia, iar actul criminal

ce rezultă de aici este o consecinţă directă a activităţii personalităţii respective. Din această

scurtă analiză rezultă că factorii de mediu influenţează atât formarea personalităţilor, cât şi a

situaţiilor.

Aceasta înseamnă - conchide Pinatel - „că mediul poate fi criminogen nu numai prin

multiplicarea ocaziilor de a comite crime, ci, în egală măsură, şi prin faptul că uşurează

structurarea personalităţilor criminale”.

Demonstraţiile logice pe care le foloseşte Pinatel - bazate pe o experienţă clinică de

decenii - constituie cele mai bune argumente moderne cu ajutorul cărora se poate combate

nativul în criminogeneză. Analizând în continuare comportamentul infracţional, Pinatel arată

că infractorul nu este reţinut în săvârşirea actului său de oprobiul social, deoarece este labil,

incapabil să se organizeze pe termen lung, tot aşa cum e în stare să depăşească obstacolele

care apar în calea acţiunii lui criminale, întrucât el este dinamic şi eminamente agresiv.

4

În acelaşi timp, el reuşeşte să depăşească şi aversiunea faţă de acte odioase, căci fiind

indiferent afectiv nu-i pasă de nimeni, nu nutreşte sentimente de simpatie faţă de nimeni şi, în

consecinţă, poate comite orice crimă.

„Sistemul personalităţii”, aşa cum îl învederează definiţiile prezentate, este lipsit de

transparenţă, astfel încât el nu poate fi cunoscut decât prin investigaţii complexe. Elementele

sale constitutive, atât cele simple cât şi cele complexe se află într-un sistem de legături

multiplu determinate, astfel încât fenomenul personalităţii criminalului psihotic este dificil

de cunoscut şi reclamă utilizarea unor mijloace ştiinţifice deosebit de sensibile pentru a

efectua o analiză eficientă.

Analiza este posibilă datorită proprietăţii personalităţii de a se proiecta în lumea

exterioară prin impulsuri, atitudini, conflicte, ceea ce fundamentează şi face posibil întregul

sistem al ştiinţelor comportamentale inclusiv al psihologiei judiciare.

În analiza personalităţii, în literatura de specialitate şi în practica de investigare

pluridisciplinară, se disting două planuri de analiză: planul componentelor personalităţii şi

planul tipurilor de personalitate.

Vom analiza personalitatea criminalului psihotic din perspectiva acestor două planuri.

1.Componentele biopsihologice

Componentele biologice ale personalităţii cuprind toată zestrea nativă a individului,

indiferent dacă unele caracteristici se regăsesc şi la predecesori (caracteristici ereditare) sau nu

(caracteristici înnăscute).

În determinarea comportamentului şi mai cu seamă a celui deviant, calităţile sau

deficienţele majore ale organismului, caracteristicile temperamentale, precum şi constelaţia

aptitudinală a individului constituie forţe adesea determinante.

Calităţile şi deficienţele majore ale organismului, cele vizibile cât şi cele mai puţin

vizibile, îşi pun amprenta în mod hotărât asupra personalităţii. Oamenii cu un organism bine

structurat, dublat şi de o înfăţişare atrăgătoare au o siguranţă de sine, comportamentul lor

fiind, în mare parte, determinat în mod avantajos de constituţia lor fericită. În opoziţie cu

aceştia, o capacitate redusă de rezistenţă la greutăţi fizice sau deficienţe senzoriale ori

locomotorii influenţează negativ formarea personalităţii. Sentimentul de inferioritate generat

de statura mică sau de disfuncţii organice, potenţate şi prin dispreţul tacit sau exprimat de cei

din jur, adesea incită la comportamente compensatorii - „vitejia" lui Napoleon pare să fie

5

ilustrativă - care nu o dată pot duce la comportamente deviante. Sentimentul inferiorităţii -

cunoscut în literatură mai ales după lucrarea psihologului vienez Alfred Adler: „Studiul

inferiorităţii organelor şi compensaţia lor în activitate" (1917) - este una din caracteristicile

cele mai generale ale criminalilor psihotici.

Temperamentul constă în acele caracteristici formale care se referă la modul cum se

desfăşoară viaţa psihică a individului. Dacă pe just motiv putem vorbi de o devenire

permanentă a personalităţii, tot aşa şi criminogeneza trebuie să fie privită ca un proces de

durată în care factorii biologici individuali sunt întreţesuţi cu cei sociali, ceea ce împrumută

fenomenului infracţional nu numai multicauzalitatea, dar şi polimorful specifică.

2.Componentele sociale

Componentele sociale se referă la efectele acţiunii unor agenţi de natură socio-culturală

(mediu social, fenomenul învăţării ca substrat şi mecanism al educaţiei spontane şi

instituţionalizate) traduse în structuri achiziţionate (caracter, atitudini), care, pe măsura

consolidării lor, devin forţe motrice, chiar motive care modelează comportamentul.

Prin caracter se înţelege ansamblul trăsăturilor esenţiale şi calitativ specifice care se

exprimă în activitatea omului în mod relativ stabil şi permanent.

Activitatea individului însă, se mulează pe „modele" socio-culturale de comportare şi, pe

măsură ce se interiorizează, sunt trăite sub formă de atitudini faţă de alţi oameni, faţă de

muncă şi activitate în general, precum şi în atitudinea faţă de sine însuşi.

Dacă prin atitudine vom înţelege maniera de a se comporta într-o situaţie, atunci devine

clar că atitudinea faţă de alţii şi faţă de sine constituie acele fundamente ale caracterului care

determină, în mare măsură, fie formarea unei personalităţi echilibrate (om sociabil, activ,

exigent faţă de sine), fie formarea unei personalităţi deviante (bănuitor, distant şi nepăsător

faţă de alţii, cu o mare doză de egoism).

Trăsăturile personalităţii sunt considerate ca fiind variabile.

H. J. Eysenck, în ultima sa lucrare (1977), arată că „ ... practic, toţi criminalii fac parte

din categoria extravertiţilor” şi că „acest tip de indivizi se caracterizează printr-un nivel slab

de excitaţie a cortexului cerebral, fenomen care împiedică la ei formarea normală a reflexelor

condiţionate ... deci extravertiţii, în general, prin slăbiciunea înnăscută a aptitudinii lor de a fi

condiţionaţi (deci educaţi socialmente), au toate şansele să nu reziste la tentaţii şi astfel să

adopte, dacă nu neapărat un comportament criminal cel puţin un comportament

6

antisocial ..."„ ... există grupe de indivizi la care comportamentul criminal derivă din cauze

totalmente diferite ... aşa se pare că ucigaşii - cel puţin cei din Europa - ar fi mai mult

introvertiţi; totuşi, poate la asasinii profesionişti să fie altfel...".

După cum se vede, nici chiar un tipolog de talia lui H. J. Eysenck nu ajunge la rezultate

concludente în această problemă.

În ceea ce priveşte personalitatea criminalilor psihotici, putem pleca de la analiza

modului lor de reacţie în situaţii conflictuale, integrând totodată trăsăturile lor ca indivizi.

Situaţia conflictuală este factorul declanşator, elementul stimul, evenimentul care are loc

imediat înainte ca respectivul criminal să ucidă şi care conduce la atentatul asupra vieţii

persoanei vizate. Până în acest moment trăirile frustrante au urmat un proces de acumulare şi

s-au mulat într-un mod nefericit pe o structură de personalitate agresivă, labilă, lipsită de

afectivitate.

Ceea ce trăia criminalul psihotic în timp ce comitea acea crimă este un aspect deosebit de

important deoarece ne arată exact ceea ce l-a făcut să ucidă.

A avut familia sa un ciclu de evenimente de acelaşi gen?

A retrăit criminalul psihotic sentimente pe care le-a avut cu ani în urmă, copil fiind?

S-a simţit el în copilărie neajutorat şi neputincios în legătură cu situaţii de acelaşi gen?

A hotărât subconştient că nu se va mai simţi aşa de neputincios niciodată?

Va repeta el actul criminal vizând victime ce prezintă caracteristici similare primei

victime?

Criminalul psihotic ar putea chiar să nu realizeze că reacţionează de fapt la

evenimente care i-au fost cândva familiare, ci doar că este foarte furios datorită situaţiei de

moment – conflictuală.

Din punct de vedere psihologic, conflictul poate avea două semnificaţii:

a. una pozitivă – caracter constructiv, echilibrat;

b. una negativă – caracter distructiv, violent;

Astfel, dacă individul rezolvă echilibrul care a apărut între fiinţa sa şi lume, viaţa îşi

urmează cursul normal al onestităţii şi sănătăţii, asigurându-se conservarea şi

dezvoltarea individului în acord cu normele sociale; dacă însă această rezolvare nu

reuşeşte, atunci apare boala.

7

În crimă rezolvarea reuşeşte, dar contrazice normele sociale ce asigură convieţuirea

paşnică intre oameni. Ca atare, rezolvarea este greşită pentru că este antisocială. În final, prin

acţiunea justă a societăţii împotriva celui care a comis crima, ea periclitează din nou atât

conservarea, cât şi dezvoltarea fiinţei.

Constatăm că este o incapacitate de a surprinde aceste aspecte şi de a le însuşi, a le

interioriza deci, în definitiv este vorba despre inadaptabilitate socială.

Conflictul poate avea origine interioară sau exterioară fiinţei. Origine endogenă sau

exogenă a situaţiei conflictuale trebuie determinată tocmai în scopul aprofundării cauzelor şi

condiţiilor fenomenului de inadaptare a persoanei în mediul ei, care se traduce – după cum am

văzut – prin conduită derivată – în genere, criminalul – în special.

Criminalul psihotic, determinat de temperament, voinţă, caracter, pulsiuni şi nivel de

conştiinţă, îşi manifestă astfel ostilitatea faţă de societate. Sinteza acestor trăsături o constituie

motivaţia.

Din acest punct de vedere, considerând motivaţia drept criteriu, putem deosebi criminalii

în vizionari, misionari, hedonişti, sadici, sexuali sau doritori de putere.

Iată o scurtă prezentare a fiecăruia dintre aceste tipuri:

1. criminalul vizionar – acest tip de criminal este considerat nebun. El suferă de regulă de

schizofrenie. Deseori aude voci care îi spun să comită crimele şi el acţionează ca răspuns

la aceste voci, după instrucţiunile ce îi sunt date.

2. criminalul misionar – la suprafaţă nu pare a prezenta vreo anormalitate din punct de

vedere mintal, dar în interior, acest tip de criminal în serie resimte puternic nevoia de a

curăţa lumea de elementele pe care le consideră nedorite, imorale şi care nu ar merita să

trăiască. El consideră acest fapt ca fiind de datoria lui şi trece la realizarea

responsabilităţii ucigând indivizi care au în comun anumite elemente, trăsături (de

exemplu – prostituate, persoane corupte sau persoanele care comit adulter).

3. criminalul hedonist – acest tip de criminal ucide în simplul fapt că acest lucru îi face

plăcere. De exemplu, îl atrage să observe expresia feţelor oamenilor atunci când el le

curmă viaţa.

4. criminalul sadic – ucide tot din plăcere, dar şi obţine marea satisfacţie dorită într-un mod

foarte crud, urmărind sa-şi facă victimele să sufere cât mai mult cu putinţă.

8

5. criminalul sexual – ucide pentru a obţine plăcere de natură sexuală. De exemplu, îşi

violează victimele şi apoi le omoară în încercarea sa de a împiedica autoritatea să-l

prindă. De multe ori acest tip este şi sadic în acelaşi timp. Cu cât îşi torturează mai mult

victimele cu atât plăcerea lui este mai mare şi cu atât este mai dependent de aceasta, deci

crimele lui sunt din ce în ce mai dure. Acest criminal are o interfaţă bună cu realitatea şi

poate avea relaţii cu alţi indivizi.

6. criminalul ce caută puterea – ucide din dorinţa de a avea controlul asupra vieţii şi morţii

celorlalţi indivizi.

Fiecare din cele şase tipuri clasificate după criteriul motivaţiei mai pot fi împărţite

după alte două criterii:

- criteriul mobilităţii

- criteriul organizării

După criteriul organizării, criminalii pot fi organizaţi sau lipsiţi de organizare.

Cei mai mulţi criminali dau dovadă de organizare. Ei reprezintă cam 75% din numărul

total al criminalilor în serie şi numărul victimelor acestora este în general mai mare, aceasta şi

datorită faptului că ei posedă o inteligenţă peste medie.

Ei plănuiesc în detaliu crima şi chiar exagerează pentru a o comite mai repede; în acest

fel se şi perfecţionează pentru crimele viitoare. Folosesc de regulă un set de instrumente care

să-i ajute (frânghii, cătuşe, cloroform). În marea majoritate a cazurilor discută cu viitoarea

victimă, o conduc şi apoi o capturează total, desfăşurându-se după un plan bine definit.

Tortura are loc de regulă înainte de săvârşirea crimei.

În ceea ce priveşte violul, acesta, bineînţeles, poate fi desăvârşit numai atâta timp cât

victima se află încă în viaţă. Săvârşirea crimei se face cu atenţie astfel încât la locul crimei să

nu rămână urme. Dacă în final au rămas urme, acestea sunt îndepărtate, cu mare grijă. De

asemenea, criminalul în serie organizat poate muta cadavrul sau îl poate ascunde în încercarea

sa de a scăpa sau măcar de a întârzia descoperirea lui. Uneori poate lua anumite articole –

îmbrăcăminte sau bijuterii – sau chiar mici părţi din corpul victimei, drept trofeu.

Criminalii psihotici - lipsiţi de organizare în crimele lor nu plănuiesc, ci doar au

simplul obicei de a ucide. Crimele au loc spontan ca urmare a impulsului criminal. În

consecinţă, criminalul de acest tip nu-şi ia asupra sa instrumente care i-ar putea uşura

săvârşirea crimei si nu ia contact cu victima înainte de săvârşirea faptei amintite. Nu există

9

viol dar poate există satisfacerea instinctelor sexuale ale criminalului după actul crimei,

urmată – eventual – de acţiuni ce afectează integritatea cadavrului – mutilări, canibalism.

Deşi săvârşirea crimei de o violenţă extrem de rar întâlnită, criminalul psihotic nu

manifestă interes pentru ascunderea urmelor lăsate, nici măcar nu mişcă trupul victimei pentru

a-l ascunde, nepăsându-i dacă acesta este descoperit.

De asemenea făptuitorii iau de multe ori anumite „suveniruri” de la victimă.

Profilul psihocomportamental caracteristic al criminalului organizat (psihopat) şi

al celui neorganizat (psihotic)

Organizat – Psihopat Neorganizat – Psihotic

Scor ridicat al inteligenţei Scor scăzut al inteligenţei

Competenţă socială Inadecvat social

Calificare profesională Necalificat

Competenţă sexuală Incompetent sexual

Statut social ridicat Statut social scăzut

Loc de muncă stabil (tatăl) Fără loc de muncă (tatăl)

Educaţie inconsecventă în copilărie Educaţie dură în copilărie

Tip controlat în timpul comiterii faptei Tip anxios în timpul comiterii faptei

Consum de alcool Consum minim de alcool

Stres situaţional (agitaţie) Stres situaţional minim

Trăieşte cu un partener Trăieşte singur

Mobilitate mare (maşină bună) Trăieşte sau lucrează în apropierea locului crimei

Urmăreşte crima (în presă) Interes minim faţă de eveniment

Îşi poate schimba locul de muncă/oraşul Schimbare semnificativă de comportament (abuz de

droguri/alcool, religiozitate)

Diferenţe între criminalul organizat (psihopat) şi cel neorganizat (psihotic)

(perspectiva modului de operare – ecuaţia interpersonală în cuplul penal victimă -

agresor)

10

Organizat – Psihopat Neorganizat – Psihotic

Plănuieşte atacul Atac spontan

Victima/locul este cunoscut Victima/locul este necunoscut

Personalizează victima Depersonalizează victima

Controlează conversaţia Conversaţie minimă

Locul crimei reflectă pierderea controlului Locul crimei este neîngrijit, întâmplător

Caută victime docile Victima este aleasă brusc, cu violenţă

Constrânge victima Constrângere minimă

Viol agresiv înainte de moartea victimei Actul sexual după moartea victimei

Cadavrul este ascuns Cadavrul este lăsat la vedere

Stres situaţional (agitaţie) Stres situaţional minim

Armă/urme absente Armă/urme prezente

Transportă cadavrul Cadavrul rămâne la locul crimei

De foarte multe ori, criminalii psihotici de orice tip ar fi ei, par a fi simple persoane,

nişte oameni obişnuiţi. De regulă, sunt ultimele persoane despre care vecinii sau prietenii lor

ar putea bănui ceva. Chiar şi cei care sunt diferiţi de majoritatea oamenilor (în sensul că nu

sunt nişte firi prea comunicative) sunt capabili sa pară îndeajuns de obişnuiţi astfel încât să nu

fie bănuiţi chiar de la început că ar fi criminali in serie, de multe ori au un loc de muncă unde

sunt consideraţi respectabili, iar uneori au soţ sau soţie si copii.

Denumim prin personalităţi criminale psihopatice, indivizii cu un anumit nivel

intelectual care, de-a lungul întregilor vieţi sau de la vârsta tânără, au tulburări manifeste de

comportament de tip antisocial sau a-social, cu caracter recurent sau mai des episodic, care se

dovedesc a fi puţin influenţaţi de metode sociale penale şi medicale şi pentru care nu posedă

mijloace de natură preventivă şi curativă – afirmaţia lui D. K. Henderson redă o latură a

dezechilibrului psihic caracteristic criminalilor psihopaţi.

Personalităţile criminale psihopatice sunt personalităţi anormale care suferă datorită

anormalităţii structurale sau care prin anormalitatea lor fac societatea să sufere.

Psihopatiile reprezintă un grup polimorf de dezvoltări patologice ale personalităţii

caracterizate clinic prin insuficienta capacitate episodică sau permanentă de integrare

11

armonică şi suplă în condiţiile obişnuite ale mediului familial, profesional sau în genere social

– definite astfel de V. Petrescu.

Psihopatiile sunt modele rigide, necorespunzătoare, în legătură cu percepţia şi aprecierea

lumii exterioare şi a sinelui suficient de grave, pentru a determina tulburări severe, fie pe

planul adaptării socio-profesionale fie pe cel al suferinţelor subiective. În prezent, se preferă

folosirea termenului de personalitate structurată dizarmonic în locul celui de psihopatie, pentru

a evita confuziile determinate de proliferarea definiţiilor acestuia din urmă, dar şi pentru că

noul termen reflectă de fapt, o realitate clinică.

S-au făcut cercetări privind comportamentul criminalului psihotic din copilărie pentru a

înţelege mai bine care este motivul ce-l face să ucidă. Pe lângă personalitatea psihotică mai

există şi alte personalităţi care duce la comportamentul deviant. Deprinderile sociale au fost

observate în tipul A, studiate de Price în 1982, din comportamente competitive şi agresive

tipice unor criminali în serie cum ar fi: J. Gacy.

Tipul A are legatură cu comportamentul antisocial şi narcisist, egocentrist şi de

hipersensibilitatea lacritică. Se crede că ucigaşii psihotici împart aceleaşi credinţe şi aptitudini,

lumea este văzută ca nedreaptă, autoritatea şi viaţa nu au nici o consistenţă, obsesia prin

agresiune şi preferinţă autocratică, în lumea lor fantezia este realitatea.

Lipsa abilităţii empatice duce la susţinerea credinţei că „victimele o merită” şi că violenţa

împotriva celorlalţi este normală.

Sentimentele de furie şi de teamă stimulează, provoacă şi întreţin comportamentul

delicvent al criminalilor psihotici. Studii în detaliu au identificat unele diferenţe genetice,

anatomice, biochimice şi fiziologice care pot candida la creşterea riscului unui comportament

criminal. Dorinţa de a avea putere îşi are rădăcinile în lumea naturală când persoana respectivă

are anumite lipsuri în viaţa din societate.

12

Bibliografie:

1. Dicţionar de psihologie, coordonator Noebert 5, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2000.

2. Dicţionar de sociologie, coordonator: Boudon R; Besnard Ph.Lecuyer B.P.,Bucureşti Editura

Univers Enciclopedic, 1966

3. Coordonator Predescu V., Psihiatrie ,Ediţia a III-a,Vol.I, Bucureşti, Editura Medicală, 1989.

4. Diagnostic and statistical manual of mental disorders, American Psychiatric Association,

Ediţia a IlI-a, Washington D.C. 1987.

5. Dicţionar enciclopedic, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993.

6. Manus A., Psihozele şi nevrozele adultului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1999.

7. Mistoreanu Ghe., Păun C., Criminologie, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2000.

8. Oancea I., Probleme de Criminologie, Bucureşti, Editura ALL, 1994.

9. Popescu-Neveanu, Zlate M., Creţu, Tinca, Psihologie, Bucureşti Editura Didactică şi

Pedagogică R.A., 1995

10. Stănoiu R.M., Introducere în Criminologie, Bucureşti, Editura Europa Nova 2000.

11. Vlad T.VIad C.Psihologia şi Psihopatologia Comportamentului Bucureşti Editura Militară

1978.

13