PROCESUL LEGIONARILOR PARASUTATI – 1953

 TestamentSa nu lasam pe urmasii nostri sa piarda binefacerile sufletesti ale Nasterii Mântuitorului!

Sa nu lasam o tara fara Biserici, fara icoane, fara ocrotirea mâinii lui Dumnezeu! Sa nu lasam copiilor nostri o viata în care vor fi pierdut pe Cristos!

Iar pentru asta sa nu fugim din fata jertfei pentru apararea Crucii!Ion I. Mota 

COMUNICATUL COMANDANTULUIMiscareã Legionarã

ComandantulPentru Neam si Legiune

Camarazi ,Din tara ne-a sosit cutremuratoarea veste ca un grup de legionari, plecati de mai multa

vreme din rândurile noastre, au cazut în mâinile comunistilor si au fost condamnati la moarte de Tribunalul Militar al Capitalei, în ziua de 13 octombrie 1953. Cu umilinta ne plecam fruntea în fata jertfei lor pentru Neam si Legiune Tanase Alexandru, Comandant Legionar, format în Grupul Studentesc Timisoara, a suferit în închisorile antonesciene, a facut campania din Rusia în batalioanele speciale de la Sarata, iar dupa capitularea României intra ca voluntar în Armata Nationala si se distinge în luptele de pe Oder, fiind decorat cu Crucea de Fier.

Dupa un lung prizonierat în Belgia, continua lupta în mijlocul legionarilor din exil, îndeplinind functii de raspundere pâna când pleaca în ultima lui misiune. Samoila Ion, Comandant Ajutor, originar de pe Târnave, a facut parte din organizatia de Prahova, ajungând o figura legendara a prigoanelor. Arestat în timpul dictaturii carliste, reuseste sa evadeze din penitenciarul Ploiesti. Intra apoi în legatura cu echipa lui Miti Dumitrescu.

Condamnat sub regimul Antonescu, e trimis la închisoarea Aiud, de unde evadeaza din nou dupa cinci ani de detentie. Se alipeste miscarii de rezistenta, înscriind la activul sau o serie de actiuni îndraznete. Trece granita în Iugoslavia în 1948 numai dupa ce primeste ordin de la Centru, fiind prea urmarit de autoritatile comuniste. Dupa doi ani de pribegie în Austria, în care timp se casatorise si îsi crease o buna situatie materiala prin propria lui munca, se desparte de sotie si copil fara sovaire si se întoarce în mijlocul luptei. Golea Ion, Comandant Ajutor, originar de pe Târnave, si-a facut educatia legionara în Fratia de Cruce, ajungând în anii 1941-1942 sef de Grup FDC1 la Sighisoara. Continua activitatea legionara în cadrul Grupului Studentesc de la Iasi, unde era student la medicina.

Dupa invazia sovietica intra în legatura cu legionarii veniti din Germania, ajutându-i în misiunea lor si dovedind exceptionale calitati de luptator si camarad. Acest tânar e de un curaj fara margini, de o temeritate care îngrozeste pe urmaritori. Cazând la Sibiu într-o capcana, cu revolverul în mâna îsi face drum prin zidul de agenti, doborând pe unii, punând pe fuga pe altii. Dupa aceasta întâmplare se refugiaza în Iugoslavia si apoi în Austria, unde nu are alta dorinta decât sa se întoarca în tara.

Popovici Mircea, legionar, originar din Oltenia, sublocotenent în rezerva, a facut campania din Rusia, iar dupa capitularea României a intrat în Armata Nationala de la Viena. Un tânar de mare puritate si distinctie sufleteasca. Viteaz, fara sa se arate, si modest pâna la desavârsire.

Tolan Ion, legionar, nascut în judetul Arad, de profesie mecanic, intra ca voluntar în Armata Nationala si lupta pe Oder. Dupa capitulare lucreaza în cadrul organizatiei legionare din Germania pâna când se întoarce în tara, pe un drum plin de primejdii. Odata cu acesti camarazi rupti din rândurile noastre apar si alte nume legionare în proces, necunoscute noua celor din exil, Dinca Gheorghe, Mihai Vlad Vasile si Buda Ion, care arata cât de adânc traieste Legiunea în constiinta neamului. Acestia sunt solii pe care i-a trimis Miscarea din strainatate în tara. Viteji între viteji, credinciosi si devotati pâna la moarte. Ei si-au ales de buna voie locul cel mai

1 din 120

greu în lupta de dezrobire a neamului, acolo unde sângele trece peste capul luptatorului. Ei stiau ca Miscarea traieste atâta vreme cât spiritul de sacrificiu ramâne viu între noi. "Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are ca viata lui sa si-o puna pentru prieteni", zice Iisus. Ei au ascultat îndemnul lasat de Capitan "Sa va umpleti inimile de foc si de hotarâre în lupta dreapta în care v-ati înclestat si din care avem cu totii porunca sa iesim biruitori sau morti". Sa nu uitam ca tineretul român este expus astazi primejdiei de a fi deformat sufleteste din cauza educatiei comuniste care se prelungeste de ani de zile.

Jertfa acestor camarazi a restabilit continuitatea de gândire si simtire între generatii si a dat întregii miscari de rezistenta din tara un sens de afirmare legionar. Numele acestor eroi este rostit de toata suflarea româneasca. Legionarii din tara stiu acum ca noi, cei din strainatate, nu ne-am pus pe asezare si odihna si nu ne-am împacat cu soarta de pribegi, ca suntem cu totii gata sa ne dam viata pentru mântuirea neamului românesc. Tanase Alexandru, Popovici Mircea, Samoila Ion, Golea Ion, Tolan Ion, înfratiti cu legionarii din tara Vlad Mihai Vasile, Dinca Gheorghe, Buda Ion si cu alti români cazuti în împrejurari asemanatoare, formând o grupa de 13 condamnati la moarte, asteapta împacati ziua când vor fi dusi în fata plutoanelor de executie.

Pe acesti eroi sa nu-i plângem dupa masura durerii omenesti, ci sa-i slavim. Oricine nutreste alte gânduri fata de jertfa lor, îsi dezvaluie propria neputinta si saracia sufleteasca. Ei au depus marturie pentru Neam dintr-un imbold interior, mai tare decât viata si mai tare decât moartea. În lunga lor agonie, pâna când Dumnezeu îi va chema în fata judecatii Lui, dragostea noastra sa nu-i paraseasca nici o clipa. Sa-i întovarasim pe drumul Golgotei, sa le cercetam celulele în care zac si sa-i privim cu ochii îngândurati de Marea Întâmpinare. Sa ne retinem de la orice grija, priveliste sau gând care ar putea sa ne abata de la drama lor. Dar sa stie asupritorii ca, rapunând viata acestor camarazi, n-au rapus Legiunea. Din jertfa lor se vor ridica mii si mii de suflete viteze si oricâte morminte ni s-ar deschide în cale, nu vom da un pas îndarat în lupta de dezrobire a neamului.

16 Octombrie 1953 Traiasca Legiunea si Capitanul! Horia Sima Miscarea Legionarã ComandantulOrdin de ziI. Pentru vitejie si hotarâre în lupta pâna la moarte sunt decorati cu "Crucea Alba"

legionarii Tanase Alexandru, Golea Ion, Samoila Ion, Popovici Mircea, Tolan Ion, Dinca Gheorghe si Buda Ion

 II. Sunt decorati cu "Crucea Alba" cetateanul român de origine germana Erich Tartler si Corlan Aurel din comuna Vladuleni, pentru ca si-au pus viata pentru camarazii nostri, gazduindu-i si ocrotindu-i.

 III. Sunt înaintati în grad: Comandantul Ajutor Samoila Ion la gradul de Comandant Legionar. Comandantul Ajutor Golea Ion la gradul de Comandant Legionar. Legionarul Popovici Mircea la gradul de Comandant Legionar. Legionarul Tolan Ion la gradul de Comandant Ajutor.

16 Octombrie 1953 Traiasca Legiunea si Capitanul! Horia Sima             Momentul 1953 Coboara Arhanghel cu spada de foc În fruntea revoltei valahe ! Se scoala mortii si viii din jug Si suna alarma din crestet de munte Spre Tetina, Dunare, Tisa si Bug...  E ceasul când neamu-si croieste destin Strivind tirania pagâna. Pe ruguri strigându-si credinta spre cer,

2 din 120

 Primeste-i jertfa de-a pururi crestina, Caci neamuri sfarâma catuse ...sau pier!                                      Dumitru Leonties 

SENTINTAÎn procesul unor spioni si teroristi parasutati de serviciul de spionaj american

"Scânteia" Marti, 13 Octombrie 1953La 12 Octombrie Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti a pronuntat sentinta în procesul

unor spioni si teroristi parasutati de serviciul de spionaj american pe teritoriul tarii noastre, pentru a desfasura actiuni de spionaj, terorism si alte forme de activitate subversiva împotriva Republicii Populare Române. Pe baza dosarelor de cercetari, a interogatoriilor acuzatiilor, a depozitiilor martorilor, a corpurilor delicte, a rechizitoriului procurorului si a sustinerii apararii, completul de judecata a stabilit urmatoarele: Acuzatii Tanase Alexandru, Popovici Mircea, Golea Ion, Samoila Ion, Pop Gavrila si Bebi Toma au fost recrutati si instruiti de serviciul de spionaj american, dotati cu armament, munitii, aparate de radio emisie - receptie, substante explozive si otravitoare, cifruri, documente false, sume de bani, si parasutati din avioane americane pe teritoriul Republicii Populare Române cu scopul de a savârsi actiuni criminale de spionaj, teroare si diversiune si de a desfasura o activitate subversiva împotriva independentei nationale si a orânduirii de stat a Republicii Populare Române.

Acuzatul Tolan Ion, recrutat si instruit de catre serviciul de spionaj, a fost strecurat în mod clandestin pe teritoriul Republicii Populare Române cu aceleasi misiuni criminale. Ajunsi pe teritoriul tarii, acuzatii au trecut la executarea acestor misiuni, pâna la descoperirea si arestarea lor de catre organele de stat. 2. Acuzatii Tartler Erich, Vlad Mihai Vasile, Buda Ion, Dinca Gheorghe, Corlan Aurel, Popovici Alexandru, Stetin Elena, Ion Iuhasz si Ion Cosma au adapostit pe spionii si teroristii parasutati de serviciul de spionaj american, le-au dat sprijin activ în desfasurarea activitatii lor criminale, le-au înlesnit legaturi cu alte elemente criminale si le-au dat informatii din diferite domenii de activitate, cu scopul de a fi transmise serviciului de spionaj american.

Stabilind ca faptele mai sus aratate sunt deplin dovedite, Tribunalul a pronuntat sentinta prin care: Au fost condamnati la moarte si confiscarea totala a averii pentru crima de tradare de patrie: Tanase Alexandru, Popovici Mircea, Golea Ion, Samoila Ion, Pop Gavrila si Tolan Ion. De asemenea au fost condamnati la moarte si confiscarea totala a averii pentru complicitate la crima de tradare de patrie: Tartler Erich, Vlad Mihai Vasile, Buda Ion, Dinca Gheorghe, Corlan Aurel, Iuhasz Ion si Cosma Ion.

Au mai fost condamnati pentru crima de tradare de patrie: Bebi Toma la 3 ani temnita grea si confiscarea totala a averii, acordându-i-se circumstante atenuante pentru ca s-a prezentat organelor de stat dupa parasutare, a predat toate obiectele si materialele cu care fusese înzestrat înaintea parasutarii si a marturisit misiunile de spionaj, diversiune si teroare pe care le-a primit înainte de parasutare; Stetin Elena, pentru complicitate la crima de tradare de patrie, la 25 ani munca silnica, întrucât i s-au acordat circumstante atenuante pentru ca a marturisit la primele cercetari faptele savârsite de ea si a ajutat cercetarile; Popovici Alexandru pentru complicitate la crima de tradare de patrie, la 20 ani temnita grea, întrucât i s-au acordat circumstante atenuante.

Oamenii muncii au primit cu profunda satisfactie dreapta sentinta a Tribunalului Militar. Majadahonda Jertfa-ati cazut Idealului sfânt, În lupta contra-aceluiasi dusman.Cu sânge ati scris sa piara Cei tradatori de tara, Cei vânzatori de neam.Voi traiti printre noi,

3 din 120

 Al hidrei jug sa-l sfarâmati, Cu glas de trâmbita chemati Ai Patriei eroi.Mota, Marin, legionari, De straja sfânta stati acum, Dusmanul sa nu-si faca drum Spre-al Patriei altar.Un glas se-nalta-n zari, Strabate munti si mari, E glasul jertfei sfinte ce-ati adus: Strigat de lupta pentru neam, Un crunt raspuns pentru dusman, Al legionarilor discurs.Pe-al vostru sânge juram, Crezul sfânt sa-l împlinim, Tarii noastre sa îi dam Totul, ori murim.Pe-a voastra jertfa de eroi Juram ca nu vom da-napoi Va vom urma pâna-n mormânt Caci glasul vostru-i sfânt. 

Cuvântul editoruluiCartea "Procesul legionar 1953" a aparut prima data în toamna anului 1953 într-un

numar special al revistei "Vestitorii", oficiosul Miscarii Legionare, imediat ce s-au primit din tara ziarele cu relatarile asupra desfasurarii procesului, caruia regimul i-a dat o mare publicitate. Cartea a aparut în limbile româna, germana, franceza si engleza si i s-a facut o larga distribuire. În fiecare an la Madrid se oficia un parastas pentru odihna sufletelor celor condamnati la moarte în acest proces. Si în alte centre legionare se faceau parastase, chiar daca nu cu aceeasi rigurozitate ca la Madrid. În 1973, la împlinirea a 20 de ani de la evenimente, la München s-a oficiat un parastas cu o participare mai larga, de la care redam un text al d-lui Mircea Dimitriu citit atunci. În 1983, la 30 de ani de la proces, a aparut a treia editie a "Procesului" într-o forma îmbunatatita. Prezentam în cuprinsul actualei carti textul aparut în buletinul Miscarii Legionare "Tara si Exilul" cu acea ocazie.

Nici regimul comunist din tara nu s-a lasat mai prejos în a marca a 30-a "aniversare". A publicat un articol de o pagina si jumatate, sub titlul " Drumul spre neant al tradarii", în numarul 426, din octombrie 1983, al revistei "Pentru Patrie", editata de Ministerul de Interne pentru trupele sale. Reproducem în întregime articolul atât pentru a ilustra importanta ce-a acordat-o regimul acestei actiuni a Miscarii Legionare în înclestarea ei cu comunismul, cât si pentru datele documentare pe care ni le furnizeaza si pe care altfel nu am avea de unde sa le luam. Articolul aduce mai ales o completare a datelor biografice ale lui Gheorghe Dinca si o relatare destul de instructiva asupra întregii operatii de redactare si multiplicare a manifestelor, actiune întreprinsa de grupul lui Ion Golea cu ocazia Festivalului Mondial al Tineretului Comunist care a avut loc la Bucuresti în august 1953.

La Anexe redam în întregime atât textul acestui manifest tiparit în cinci limbi cât si textul manifestului adresat românilor, ambele difuzate printre participanti la o scara care a înspaimântat guvernul. Un ziarist suedez care a participat la Festival, întors acasa, descrie vasta si perfecta raspândire a manifestului astfel: "De te urcai în tramvai, când coborai gaseai în buzunar un manifest." "De te duceai la restaurant, sub farfurie gaseai un manifest." "Când te întorceai la hotel, bagat pe sub usa gaseai un manifest." La acest Festival au participat câteva mii de tineri din toate tarile lumii libere, chemati sa vada "raiul comunist" din România.

Toti tinerii au primit manifestul în limba lor pentru a se edifica asupra adevaratelor realitati comuniste din spatele cortinei ce a fost tesuta între participanti si populatia tarii. D-l Aronescu-Baragan, ca student român participant la Festival, a fost personal martor la actiunea întreprinsa de Ion Golea pentru a demasca tinerilor din strainatate reala fata a regimului din tara.

4 din 120

În cuprinsul cartii redam si reportajul D-sale. În editia de fata mai împrumutam si un capitol: "Începuturile luptei anticomuniste" din lucrarea lui Teofil Mija "Am fost coleg si prieten cu Ionel Golea", unde el descrie aspecte ale activitatii antibolsevice care au motivat revenirea în tara a lui Ion Golea si Ion Samoila. Teofil Mija a facut parte dintr-un grup de luptatori anticomunisti din regiunea Târnavelor si din Grupul Studentesc de la Cluj, ceea ce implica o valoare documentara deosebita relatarilor sale de o autoritate politica si morala indiscutabila. Cei interesati de mai multe detalii cu privire la biografia lui Ion Golea sunt rugati sa recurga la cartea mai sus amintita a lui Teofil Mija.

Deosebit de binevenita este descrierea facuta de d-na Dina Teglariu asupra "Centrului de rezistenta anticomunista din Codrii Fetea", locul unde a fost parasutat grupul Golea-Samoila. Portretele, actiunile, atmosfera si relatiile dintre cei care formau baza permanenta sau care se perindau pe la acest Centru sunt de o valoare documentara unica pentru istoria rezistentei anticomuniste din România. În completarea biografiilor celor care au format lotul personal al lui Ion Golea, redam marturia lui Ilie Banciu, condamnat la 20 ani ,a sotiei sale Tamara Banciu, cât si a Nadejdei Golea, sotia mea, condamnata si ea la 6 ani închisoare si 2 ani domiciliu obligatoriu în Baragan. Tin sa-i multumesc lui Teofil Mija si pentru marturia sa în ce-l priveste pe Ion Bucsan, condamnat în lotul lui Ion Golea.

El mi-a fost coleg, camarad si ruda, fratele socrului meu, unul din ultimii oameni de care m-am despartit în septembrie 1948, spunându-i ca vreau sa parasesc tara. I-am propus sa vina cu mine. Mi-a taiat-o scurt, spunându-mi ca "este sub demnitatea mea sa fug acum din tara." În continuare, pentru ceilalti martiri, redam biografia lui Alexandru Tanase, scrisa de Filon Verca, apoi schita autobiografica destul de completa a lui Ion Samoila. În completare dam o depozitie a fostei sale sotii, d-na Maria Muscalu - Baicu. Cu multa bucurie am primit doua contributii biografice mai bogate privindu-l pe Vasile Mihai-Vlad, una de la fratele sau Aurel Vlad, care în prezent traieste la New-York si alta de la Teofil Mija, cu care a lucrat mai mult timp. Despre Gheorghe Dinca am luat un material si o fotografie de la d-l A. N., fost coleg de liceu si de Fratie de Cruce. Trebuie sa marturisesc cu regret ca nu am putut obtine mai multe date biografice despre Dr. Ion Buda si Erich Tartler, în afara de cele ce sunt în marturia d-nei Muscalu si a lui Banciu despre Tartler, cât si în depozitiile lui Mija despre Buda. Cu acelasi regret precizez ca, despre Ion Tolan si Mircea Popovici, în afara de putinele date cuprinse în scrisoarea circulara din 16 octombrie 1953, a lui Horia Sima, nu am reusit sa mai aflu ceva. Fiecare dintre cei condamnati la moarte a avut un lot al sau, care s-a judecat mai târziu si care în unele cazuri s-a ridicat la zeci de arestati. Ei au fost acuzati fie ca i-au adapostit, fie ca nu i-au denuntat sau ca i-au ajutat într-un mod oarecare. Întregirea acestei lucrari cu toate datele ramâne în seama istoricilor. Ei trebuie sa aiba acces la dosarele Securitatii pentru a culege numele si faptele tuturor celor implicati în uriasul proces. Estimez la câteva sute numarul total al celor judecati si în final condamnati la diverse pedepse.

20 Octombrie 1993 Traian Golea 

Începuturile luptei anticomuniste de Dr. Teofil MijaÎmprumutat din cartea sa "Am fost coleg si prieten cu Ionel Golea"

În luna septembrie 1944, Nelu a plecat voluntar ca elev sanitar, cu un spital de campanie în Ardealul de Nord. Eu am ramas în continuare la spitalul de zona interioara Medias, unde numarul ranitilor a crescut în urma luptelor pentru eliberarea Ardealului de Nord. Spitalul s-a extins, cuprinzând si internatul unui liceu german. Curând însa Nelu s-a întors. Spitalul sau de campanie a plecat în urma trupelor care au trecut deja în Ungaria. Am început din nou sa lucram împreuna la spitalul din Medias, dar lipseam amândoi destul de mult din spital pentru ca eram foarte solicitati fiecare dintre noi în satele noastre de bastina, unde populatia era periclitata. Au început sa se formeze garzi nationale pentru protectia populatiei. Armatele sovietice jefuiau din plin pe unde treceau, dar cei mai periculosi erau dezertorii lor, care ghidati de lichele si de ticalosi, intrau în gospodariile mai înstarite sau unde erau fete si femei tinere, jefuind si violând. Noi purtam înca uniforma de elevi de scoala militara, aveam arma asupra noastra si am putut astfel ajuta la organizarea si consolidarea acestor garzi nationale care în mare parte erau

5 din 120

compuse din invalizii si batrânii satului. Nadejdea lor era în noi, care aveam instructie militara si care mai eram în plus si hotarâti în atitudinea noastra atât împotriva rusilor cât si a comunistilor. Nu ma pot extinde acuma prea mult în descrierea rolului jucat de aceste garzi nationale în protectia populatiei noastre civile în fata pârjolului ruso-comunist. În aceste vremuri în sate ramasesera doar batrânii si copiii, femeile fiind ascunse prin paduri, unde li se ducea de mâncare în locuri numai de noi stiute. În comuna noastra pagubele înregistrate de catre gospodarii au fost imense. Pe de o parte jefuiau rusii, iar pe cealalta parte veneau autoritatile noastre sa sechestreze bunuri pentru împlinirea obligatiilor impuse prin asa zisul armistitiu. Mai greu lovite au fost comunele asezate pe soselele principale, asa cum era si satul meu. Nu ma pot avânta sa descriu în amanunt comportamentul armatelor sovietice învingatoare, deoarece asta ar ocupa prea mult spatiu si as putea fi acuzat ca ma bag în treaba istoricilor. Pentru ei vad o mare sarcina în ce priveste viitorul tarii noastre, ca sa restaureze si sa instaureze adevarul istoric dupa acesti 50 de ani de minciuna, înselatorie, mistificare si mai ales jaf organizat, pus în slujba celei mai abjecte caste de exploatatori pe care i-a cunoscut vreodata neamul nostru. Vreau totusi sa subliniez curajul nostru de a încerca sa ne opunem bestiilor în ciuda posibilitatilor reduse. Desi îmbracat militar, socotind ca asa voi putea actiona mai bine, totusi aceasta uniforma era cât pe-aci sa-mi fie fatala, un plutonier rus considerându-ma, în urma unei confruntari, drept dezertor din armata. Cu foarte multa greutate am reusit sa scap cu viata din mâna lor, dupa ce am ajuns în fata unui polcovnic. Acestuia am reusit sa-i dovedesc cu acte ca sunt elev militar sanitar si ca lucrez la spitalul orasului Medias, la abia 5 km de comuna noastra. Ziua aceste pericole erau mai mari . Noaptea reuseam, împreuna cu cei câtiva batrâni consateni, înarmati si ei, sa-i fugarim pe rusii izolati care se abateau prin diferite gospodarii în cautare de femei sau de posibilitate de jaf . Trageam cu armele dupa ei si-i urmaream pâna la locurile unde erau cantonati. În acei ani, 1944-1945, cât timp a durat acel vacarm de miscari de trupe rusesti înspre Berlin si înapoi, a fost o perioada de cumplite suferinte pentru populatia României. Pot afirma însa ca începuturile luptei anticomuniste în România au coincis cu formarea acelor garzi nationale, care s-au înfiripat în toate comunele din tara. Ele au înmanunchiat pe cei curajosi într-o lupta care a continuat si va continua atâta timp cât va mai exista picior de comunist în tara noastra. Nelu atunci, imediat dupa 23 August, a început sa învete ruseste, gândindu-se ca-i poate folosi la ciocnirile cu navalitorii. Vazând prapadul ce-l fac bandele de dezertori rusi, s-a înarmat cu un pistol si o mitraliera, si cutreiera calare regiunea pentru a-i descoperi pe raufacatori. Oriunde întâlnea cete de rusi care jefuiau, violau si ucideau, îi soma sa se predea postului de jandarmi. Îsi dezvoltase o tactica proprie de a-i surprinde, care n-a dat gres niciodata, si mai era ajutat si de faptul ca le vorbea limba. Populatia satelor din jur se simtea ocrotita de acest tânar si când apareau dezertorii, îi trimitea vorba sa vina. Cursurile universitare au fost sistate în aceasta perioada. Au început abia în martie-aprilie 1945 si s-au încheiat în iunie-iulie ale aceluiasi an. Nu-mi amintesc când a luat Nelu legatura cu grupurile din armata nationala parasutate în tara, însa este cert ca asta s-a petrecut pe la sfârsitul anului 1944. Îmi amintesc însa bine cum plin de bucurie a venit la mine sa ma anunte ca se întrezareste o raza de lumina, ca de acum înainte stim ce avem de facut si ca ne vom înregimenta în aceasta armata nationala româna. Si asa a început închegarea grupului de rezistenta activa în regiunea noastra. Baza teritoriala a fost aleasa tot de Nelu, în padurile Fetea, din apropierea comunei Noul Sasesc. În alegerea acestei amplasari ne-am bazat pe urmatoarele considerente: 1. Este cea mai mare întindere de padure din regiunea noastra si chiar din Ardeal, având în jur de vreo 15 comune de refugiu. 2. Aici aveam cea mai sigura baza de existenta pentru un timp mai îndelungat oferita de familia Ursu, a colegului nostru Aurel Ursu din comuna Noul Sasesc. Aceasta familie, de la mic la mare, era cu trup si suflet alaturi de noi. Avea multe rude în comuna si în satele din jur, tot oameni de isprava ca si ei. 3. Dar cel mai convingator argument a fost existenta si prezenta familiei lui Zaharia Ursu, fratele mai mare Aurel, cioban, locuind într-o casa care se gasea chiar în mijlocul acestei regiuni împadurite. În plus, beneficiam de ascendentul moral ce-l avea Nenea Zaharia asupra celorlalti gospodari risipiti în întreg acest teritoriu, printre care una din familii era chiar a matusei sale, matusa Navodar Susana. Comunele din jurul codrului Fetea erau toate la o distanta între 6 si 15 km de centrul sau. Ele erau : Biertan, Richis, Pelisor, Zlatna, Apus, Coves, Ighis, Vard, Agnita, Ruja, Iacobeni, Stejeris, Malâncrav, Copsa Mare, Noul

6 din 120

Sasesc si Rondola. Aproape în fiecare din aceste comune am creat puncte de sprijin, antrenând în actiune multi oameni dispusi sa ne ajute, gata oricând sa se alature luptei noastre. Casa primitoare din Noul Sasesc a familiei Ursu era deschisa la orice ora din zi si din noapte pentru noi, cu adapost si mâncare, precum si cea a lui Nenea Zaharia din Fetea, care de altfel au fost cei doi stâlpi de baza ai rezistentei noastre împotriva comunistilor. De aceste doua familii, a lui Zaharia senior si cea a lui Zaharia junior, respectiv familia Ursu, trebuie sa se tina seama atunci când se va scrie si se va vorbi despre luptele rezistentei armate anticomuniste din inima Ardealului, atât în faza de început cât si mai târziu când s-a trecut la luptele de partizani. Aceste centre de actiune au reprezentat primele începuturi de rezistenta eroica a neamului nostru împotriva comunismului. Sper ca împreuna cu colegul si bunul prieten Aurel Ursu, supravietuitor si el al închisorii Aiud, sa putem reda mai în amanunt toate aceste fapte si acte eroice din aceasta regiune a epopeii rezistentei armate anticomuniste din perioada 1944-48. De codrul Fetea, respectiv catunul Fetea de pe harta, sunt legate cele mai importante evenimente ale grupului nostru de rezistenta din perioada 1944-48. La constructia buncarelor pentru alimente si armament am folosit oameni care nu erau de prin partea locului, cu exceptia familiei Ursu. De fapt tot greul la construirea acestor adaposturi a fost lasat pe seama membrilor familiei Ursu. Pe lânga faptul ca ea a fixat alegerea pozitiilor care erau cel mai greu de depistat de catre inamici, tot ei au fost aceia care, cunoscând cel mai bine terenul, caile de acces si având si atuul de a putea cutreiera oricând caile hotarului fara sa fie suspectati de activitati subversive, si-au luat si sarcina sa duca la bun sfârsit aceste operatii. Si dintre ei, cei mai de nadejde, fara ajutorul carora nu am fi putut realiza atâta, au fost fratii Nicolae si Ieronim Ursu. Alaturi de ei nu-l putem uita pe bunul prieten al lui Ieronim, pe consateanul sau Toma Bogdan, un om de mare încredere si daruire, care a ajutat mult atât la construirea adaposturilor cât si la aprovizionarea lor. Toma Bogdan a avut însa un tragic sfârsit. Arestat, si-a dat sufletul în mâinile jandarmilor în timpul batailor la care a fost supus. Plutonierul de jandarmi poreclit Cocoselul a fost autorul acestei crime, ajutat de un tigan din sat, activist de partid. La vârsta de numai 30 de ani, Toma Bogdan a fost asasinat atât de barbar de calaii blestematului partid comunist. Camarazii veniti din afara comunei Noul Sasesc care au luat parte la construirea buncarelor au fost urmatorii: Broscateanu din Blaj, zis si Pruncu, ca fiind cel mai tânar, Ion ( Nelu ) Popescu zis si Pufi, învatator într-o comuna de pe Târnava Mica, Gavrila Lepadatu din Medias, Axente Pacurariu din Coves, Corbeanu, elev din Coves, Aurel Ursu si cu mine, Teofil Mija. Chiar de la început ni s-a alaturat si un neamt foarte tânar, Klaus, descendent al unei familii de aristocrati din Germania, al carui tata a avut functii importante, fost ministru, si care aici era ocrotit de noi sa nu cada în mâna vânatorilor de nazisti. Aceasta echipa care a lucrat saptamâni în sir la construirea adaposturilor, în fiecare seara se retragea cu multe precautii în sat. Se evitau caile de circulatie publica pentru a nu stârnii suspiciuni. Retragerea la casa lui Nenea Zaharia, în Fetea, era mai usoara, putându-se ajunge acolo la adapostul padurilor, dar si la el ca si spre celelalte baze, nu ne deplasam decât noaptea. Pe lânga adapostul padurii îl mai aveam si pe acela al întunericului. În toata aceasta perioada în cele doua case, a lui Zaharia Ursu batrânul în Noul Sasesc si a lui Zaharia tânarul din Fetea, gaseam adapost si masa întinsa, cu mâncare îndestulatoare, în fiecare seara. Oricâta bunavointa as depune acuma ca sa redau tot ce aceste doua familii au facut pentru noi si pentru cauza noastra, nu as putea reusi s-o fac nici macar fragmentar. Este peste putinta mea de a ma exprima în asa fel ca sa cuprind întregul lor efort si sacrificiu pentru neamul românesc. Crestin fiind, trag totusi nadejdea ca Dumnezeu, care le stie pe toate, are puse pe rabojul Sau toate aceste daruiri ale familiei Ursu pentru Neam si pentru El. Pentru ca, cine va fi vreodata în stare s-o înteleaga pe sora lui Aurel, pe Ana, care si-a sacrificat tineretea si toata viata ei în slujba Miscarii Legionare, ea fiind stâlpul casei din Noul Sasesc, la acea vreme mama lor gasindu-se paralizata? Ana gatea pentru toti si nimeni dintre noi nu si-a pus vreodata întrebarea, de unde mai reusea ea sa procure cele necesare pentru atâtea persoane, familia ei fiind destul de numeroasa, la care ne mai adaugam zilnic si noi vreo 4-5 insi. A fost alaturi de noi în toate încercarile grele care s-au abatut asupra noastra. A reusit sa supravietuiasca totusi comunismului si sa treaca la cele vesnice în 1990 la Brasov, împacata sufleteste ca si-a facut datoria fata de neam. Dumnezeu sa-i rasplateasca marea jertfa ! De asemenea pentru noi toti va ramâne în frumoasa amintire sotia lui Nenea Zaharia, tataisa

7 din 120

Cornelia, cum îi spuneam noi toti câti am trecut prin aceasta casa plina de atâta bunavointa si cumsecadenie. Doar neamtul Klaus avea dificultati sa-i spuna tataisa, el pronunta mereu dadaisa Cornelia. Tataisa Cornelia a ramas pentru noi ca o icoana luminoasa de adevarata mama si sotie, pentru ca putine familii românesti pot sa prezinte o atât de uriasa baza morala si capacitate de sacrificiu precum aceasta familie Ursu, al carei stâlp era tataisa Cornelia. Apoi cine va fi în stare sa redea portretul lui Nenea Zaharia, acel cioban luminat, plin de întelepciune si de curaj, care impresiona pe oricine de la prima vedere prin vorbele lui cu tâlc si încrederea ce-o inspira în tot ce întreprindea? Este aproape de necrezut cum acest cioban a putut în vara anului 1948 sa-i îmbrobodeasca pe securistii care venisera sa-l aresteze, si care pâna la urma s-au multumit sa-l oblige sa duca pâna la Medias, cu caruta lui cu cai, marea cruce de mesteacan pe care o ridicaseram noi, în Fetea, în august 1946, pe locul unde planuiseram pentru mai târziu o catedrala si o "Casa a Neamului". În însemnarile lui Nelu gasesc ca el dorea ca "Românii sa se roage pentru toti cei cazuti pe linia idealurilor românesti aici slujindu-se slujba martirajului national si crestin. În Casa Neamului vor gasi românii o alinare a durerilor lor si un drum nou spre marele "mâine". Vom da prin asta un ritm nou vietii românesti din jur, un ritm necesar dupa atâta dormitare nationala. Rugându-ne lui Dumnezeu, El va fi cu noi si ne va ajuta!" Este greu de explicat acum, si nici noi cei care am participat continuu la aceste actiuni de rezistenta anticomunista, nu ne putem da seama cum de am reusit sa trecem prin atâtea eforturi, uneori la limita puterilor noastre omenesti, prin nesfârsite precautii si simulari, sa îndeparta orice banuiala a satenilor, si mai ales a jandarmilor, despre prezenta noastra în acest teritoriu. Nelu a trebuit sa-si asume rolul de medic voluntar al comunei pe timpul zilei, ca apoi sa poata supraveghea nopti în sir construirea si camuflarea buncarelor si legaturile acestui centru cu restul tarii cât si cu cei de peste hotare. Legatura cu strainatatea era încredintata lui Marusca, zis Sarpele, care avea în dotare aparatul de emisie-receptie cu cifrul respectiv. Prezenta lui Marusca trebuia sa fie bine camuflata, cu paza de încredere gata oricând de lupta. El avea în permanenta o zona întinsa de deplasare în toata regiunea Târnavelor pentru a nu fi depistat usor locul acestui post de emisie pe timpul când transmitea, de catre organele militare de supraveghere goniometrica a teritoriului. Deplasarile lui Marusca, însotite mereu de paza sigura, se faceau de regula noaptea, fie la Medias, fie la Bratei sau în alte comune din regiune, pentru a evita întâlniri cu politia sau cu jandarmeria. Dar cum lucrurile nu se întâmpla întotdeauna cum sunt planuite si dorite, aici am avut si accidente, unul din acestea chiar cu urmari grave. Este cazul unuia dintre cei mai curajosi si mai devotati membri ai acestui centru, Broscateanu, zis Pruncu, care în timpul unei deplasari pe o noapte foarte întunecoasa prin padure, a cazut pe pistolul mitraliera ce-l avea atârnat pe umar. Piedica pistolului a fost lovita, descarcând un cartus în plexul brahial al mâinii sale drepte. Nelu, care-l însotea, a rupt din camasa de pe el o fâsie de pânza cu care i-a pansat plaga si i-a facut hemostaza de urgenta. Apoi a fost transportat imediat de Nenea Zaharia cu caruta la spitalul din Sighisoara însotit si de Nicolae. Pruncu a fost supus unei interventii chirurgicale, dar anumite complicatii nu au putut fi evitate si asa a ramas cu pareza mâinii drepte. Cum au reusit sa salveze aceasta situatie Nenea Zaharia si cu Nicolae, ca sa nu trezeasca banuieli asupra modului cum s-a produs accidentul, numai ei stiu. Dupa terminarea construirii si dotarii buncarelor, dintre care unul era pentru alimente si celalalt cu armament, o parte dintre membrii echipei au putut pleca la rosturile lor, ramânând de paza doar Nelu si Pruncu, împreuna cu membrii familiilor Ursu. În aceasta perioada s-au perindat prin Fetea oameni de legatura, prieteni si prietene, unii urmariti de politie si jandarmerie. Aici toti îsi gaseau adapost sigur. Printre cei urmariti de politie erau Pufi si Samoila, amândoi evadati de la Aiud. Fetele cautate de politie au putut sta aici în toata siguranta. Ele au fost Dina Teglariu si Xenia Mihailescu, studente la Cluj. Dintre camarazii veniti din Germania care si-au gasit aici adapost de mai scurta sau mai lunga durata, au fost Bucur Secu, Popa Aurel, Ion Cristea, Mocanu Sebastian, Marusca, Constantin Oprisan si Nistor Chioreanu. Aceste nume se afla însirate toate în însemnarile lui Nelu. Bineînteles ca lista nu-i întreaga, fiind mentionati doar cei angajati în sistemul de actiune al rezistentei, caci daca se ia în considerare numele tuturor acelora care s-au perindat prin acest centru, se ajunge la ordinul sutelor. Din toti acestia au ramas putini supravietuitori. Pentru restul, plecati acolo "unde sunt cei ce nu mai sunt", avem datoria sfânta: sa veghem si sa luptam sa nu se astearna valul uitarii peste faptele si sufletele lor

8 din 120

de eroi, caci doar un neam traieste si va trai mereu prin martirii sai! Datele despre adaposturile cu alimente si cu armament, pregatite pentru o lupta de partizani, nu le cunosteau decât cei care au lucrat efectiv la construirea si dotarea lor, oameni de totala încredere. Dar totusi nu a fost chiar asa, pentru ca puterea de rezistenta a unora, sau poate slabiciunea altora, a permis Securitatii din 1948 sa afle câte ceva din secretele noastre. Asa se face ca, în 1948, Serviciul Sigurantei din Medias, dupa arestarea grupului de rezistenta din Sighisoara, condus de Virgil Totoescu si Grigoras, a aflat de existenta buncarelor din Fetea, padurea Belgheroaia. În plus, în decembrie 1945, când s-a convenit sa se dea politiei armamentul si munitiile de care dispuneam, nu s-au predat toate câte au fost depozitate în buncare. Cei de la Sighisoara stiau de existenta armelor, caci au fost procurate în iarna 1944-45 chiar de la Legiunea de Jandarmi din Sighisoara, prin intermediul ofiterului legionar Havrilescu Vasile. Munitia si armamentul au fost aduse atunci la Fetea de catre Nelu, ajutat de Nicolae, cu o caruta cu caii nostri, condusa de Broscateanu - Pruncu. Toti trei aveau uniforme militare. Armele nepredate au fost ascunse sub cuptorul de pâine în gospodaria lui Nenea Zaharia din Fetea. Mai târziu Aurel le-a luat de aici si le-a îngropat, bine ambalate, în padure, nu departe de casa lui Nenea. Pe baza declaratiilor grupului arestat la Sighisoara, Siguranta din Medias, al carei sef era o bestie umana, Moga, cel care l-a asasinat pe Dr. Emil Muresan, a gasit armele ascunse în padure si l-a obligat pe Nenea sa le transporte cu propria caruta la Medias, pe o distanta de vreo 30 km. Cu aceasta ocazie Nenea le-a jucat politistilor o farsa de pomina, încât au ramas convinsi ca el n-a fost cu nimic implicat în afacerea buncarelor, ca este un taran redus, care nu întelege nimic din aceasta lume în afara de oile si de caii lui. Nu cred ca un artist scolit într-o piesa regizata de o mâna mestera ar fi putut juca mai bine rolul lui Nenea. Cu aceasta ocazie a fost dusa la Medias si Crucea de mesteacan, de care a fost vorba mai înainte. O precizare: Nelu, dupa ce a ales acest loc ca centru de rezistenta în regiunea noastra, tot el a fost acela care a condus si supravegheat zilnic, toate actiunile anticomuniste din acest teritoriu, pâna în decembrie 1945, când a trebuit sa predam armamentul Politiei în schimbul intrarii în legalitate a luptatorilor anticomunisti din Armata Nationala. Atât Nelu cât si eu, am fost tot timpul alaturi de grupurile de luptatori drept pentru care nu am frecventat în acel an cursurile universitare, considerând ca este mai necesara prezenta noastra lânga unitatile Armatei Nationale, care nu cunosteau bine situatia si oamenii din regiune. Problema luptei anticomuniste era mai importanta pentru noi decât interesele personale. Despre actiunile pe care le-am întreprins în aceasta perioada nu pot spune prea multe acum. Au fost momente foarte grele, mai ales pentru grupurile venite din Germania, carora noi trebuia sa le asiguram adaposturi, acte, legaturi sigure exterioare si interioare. Aproape toata iarna Nelu a petrecut-o în padurea Fetea împreuna cu aceste grupuri, miscându-se doar noaptea dintr-o comuna într-alta. As putea caracteriza acea perioada de timp ca pe una de "asteptare de ordine", care însa nu au venit. Împreuna cu unul din cei opt frati ai lui Aurel, Marian, de o vârsta cu mine si bun prieten, ne miscam mai mult, noua revenindu-ne sarcina de a face aprovizionarea si a asigura baza materiala. Chiar daca rusii ne-au schimbat o pereche de cai buni pe altii obositi si rablagiti, am reusit totusi în scurta vreme sa-i refacem si sa-i putem folosi la caruta în deplasarile noastre. Cu toate ca întreg teritoriul era întesat de rusi, reuseam totusi sa ne strecuram printre ei. Dumnezeu ne-a ajutat de fiecare data sa nu fim depistati, nici atunci când treceam prin posturile lor de control, având asupra noastra obiecte zise compromitatoare. Nu pot încheia acest capitol fara sa consemnez contributia imensa adusa de familia Nicolae Florea în toata aceasta perioada de lupta anticomunista. Casa lor, situata în Medias, pe strada Târgului, la marginea orasului, înspre Bratei, a fost de asemenea primitoare, deschisa zi si noapte tuturor camarazilor câti au activat din 1944 si pâna la arestarea din 1948. Florea Nicolae era functionar la primaria orasului. Avea o tinuta morala ireprosabila, bucurându-se de multa încredere si stima atât din partea colegilor de la serviciu, cât si din partea cetatenilor orasului. Nu era cunoscut ca legionar, ceea ce i-a permis sa poata activa fara teama de a fi urmarit. Si astfel casa lui a fost transformata în cel mai important punct de legatura între tot Ardealul si restul tarii, si asta mai ales dupa sosirea grupurilor din Germania. Ca si la familia Ursu, si aici îsi gasea fiecare camarad un adapost sigur si o masa pusa la orice ora din zi si din noapte cu draga inima. Cred ca n-a fost zi în care usa acestei familii sa nu fi fost deschisa de unul sau altul dintre cei multi angajati în lupta anticomunista. De mare însemnatate a fost serviciul lui Nicolae

9 din 120

Florea mai ales ca el ne procura acte de identitate pentru cei întorsi din Germania. Si tot în aceasta casa a stat bolnav Ion Cristea, pe care îl cunosteam din liceu, el fiind elev în clasa a VI-a, eu în clasa a II-a la Dumbraveni. Originar era din comuna Cergau, de lânga Blaj, reîntors acum si el din Germania. Era iubit si stimat de toti pentru calitatile lui de bun organizator si luptator neînfricat. Facea parte din elita legionara, una din sperantele Miscarii Legionare. Desi a beneficiat de un tratament la domiciliu din partea unui medic specialist de la spitalul din Medias, consatean cu N. Florea, totusi nu a putut fi salvat, deoarece a facut un stop cardiac pe fondul unei pleurezii masive. Stingerea lui a fost pentru toti un moment foarte greu, cea mai mare pierdere suferita de noi atunci. Cu acte false procurate de dl. Florea, l-am îngropat dupa toata rânduiala crestineasca în cimitirul din Medias. Slujba a fost tinuta de catre parintele Stoian Valeriu, cel care a oficiat si înmormântarea medicului Muresan Emil de la spitalul Medias, asasinat de politistul Moga în 1948. Parintii au fost anuntati de deces si tatal sau a venit la mormânt. De aceasta înmormântare clandestina Securitatea a aflat abia dupa arestarile din 1948. Despre familia Florea, ca si despre atâtea familii care au fost angajate în acea perioada alaturi de noi în rezistenta anticomunista va trebui sa se scrie mult, sa se scoata la iveala toate sacrificiile lor, pentru a ramâne exemple de demnitate umana si de simtire româneasca generatiilor ce vin. Dl. si d-na. Florea au fost pentru mine ca a doua familie datorita griji parintesti ce ne-o purtau. Arestat în 1948, dl. Florea a fost considerat ca unul dintre cei mai bravi si mai rezistenti la anchete, ceea ce i-a determinat pe politistii din Medias, în frunte cu acel odios Moga, sa-l supuna la cele mai bestiale chinuri. A fost condamnat la 15 ani, maximum de pedeapsa ce se putea da la ora aceea. Când a ajuns la penitenciarul Aiud, era doar o umbra care se mai misca. Aici s-a îmbolnavit de toate formele posibile de tuberculoza, ramânând pentru întreaga perioada de detentie în sectia de bolnavi, fara însa sa i se aplice vreun tratament, închis în celule care semanau mai de graba a morga. Este o adevarata minune cum de a putut supravietui acest om. Tot Dumnezeu cu puterea Sa cea mare a intervenit si l-a salvat. Pentru a întelege si dovedi pe deplin dârzenia si vitejia sa, voi relata întâlnirea dintre noi doi, prilejuita sub forma de confruntare, în prezenta vestitului colonel Craciun si a statului sau major, confruntare care a avut loc în biroul din poarta închisorii Aiud în ajunul Rusaliilor din 1963. Domnului Florea îi expirase termenul de condamnare si trebuia sa fie pus în libertate. Dar aceasta eliberare era conditionata de o proba prin care el trebuia sa dea dovada ca este reeducat si nu mai prezinta nici un pericol pentru societatea comunista dupa ce va fi eliberat. Am fost pusi amândoi fata în fata: dl. Florea o aratare de om, un schelet ambulant, iar eu scos dupa ani de zile de izolare la celulele din zarca, ajuns distrofic, cântarind doar 47 kg la 173 m înaltime. În jurul nostru erau Craciun si cu aghiotantii sai care nu mai încapeau în uniformele de securisti din cauza osânzei depuse si care-i facea sa arate ca niste porci pusi la îngrasat. Colonelul Craciun l-a întrebat pe dl. Florea: - Ia spune, ma, îl cunosti pe banditul asta?, aratând cu degetul spre mine. - Nu-l cunosc!, a raspuns el cu glas domol si blând. - Uita-te bine la el, nu mai face pe eroul, ca imediat te întorc de unde te-am adus si aici o sa-ti putrezeasca oasele. - Nu-l cunosc si puteti face cum doriti. A urmat apoi un ropot de înjuraturi la adresa noastra a amândurora cum numai securistii de talia lui Craciun erau capabili sa rosteasca. Dupa care l-a mai întrebat: Cum nu-l cunosti pe banditul asta cu care ani de zile ai uneltit împotriva clasei muncitoare? Uita-te bine la el, este doctorul Mija. Dl. Florea s-a întors mai hotarât spre Craciun si a raspuns: Daca asa arata acum doctorul Mija este normal sa nu-l mai recunosc. Asa s-a comportat atunci ca si întotdeauna si cât va mai trai acest om neegalat de nici unul dintre noi prin rezistenta si curajul sau. Ca prin minune, el supravietuieste înca. Si asa cum marturisea într-un interviu Petre Tutea, numai Dumnezeu l-a salvat. În încheiere, ma simt obligat sa amintesc si despre participarea consatenilor mei, a familiei mele, a colaboratorilor mei Macarei Dionisie si Totoescu Ilie, a familiilor de sasi si a altor cetateni ramasi pâna acum în anonimat, la actiunile centrului de rezistenta anticomunista de pe Târnave. Prin organizarea garzii nationale, care trebuia sa ne apere împotriva dezertorilor rusi, am ajutat si uneori am salvat chiar pe cei de la postul de jandarmi. Am asigurat fetelor si femeilor tinere ascunzisuri prin paduri din fata puhoiului bolsevici si am ocrotit, pe cât s-a putut unele femei din familiile sasilor, ca sa poata scapa de deportare în Rusia. Dintre ele câteva au fost ascunse chiar în locuintele familiilor noastre. Ajutorul a fost reciproc, pentru ca mai târziu, în 1948, când aveam treaba prin Bratei,

10 din 120

am fost gazduit de familia Grossman. În primavara si în vara anului 1945, casa noastra a fost deschisa zi si noapte, celor care erau periclitati si aveau nevoie de un adapost mai sigur. Brateiul, fiind la numai 6 km de Medias, legatura cu familia Florea era foarte usoara de tinut. În ce priveste vizitele mai frecvente la noi acasa decât la alte familii din sat, nimeni nu-si punea întrebari pentru ca ma stiau de student care în împrejurarile razboiului îsi face practica medicala la spitalul din Medias. De altfel aveam vecini buni iar faptul ca acordam asistenta medicala gratuita oricui din comuna a creat un fel de obligatie morala si respect atât pentru mine cât si pentru familia mea, ceea ce ne-a fost de mare ajutor. Ca sa asigur conditii de adapost camarazilor mei de lupta, am primit ajutor de la familiile de sasi cu care am fost si am ramas în cele mai bune relatii. Dintre acestea, nu putem uita familia Radler, Schenker, Fronius, Schmidt, Grossman, Graef, Neckel si Schuster, ca sa nu mai însir decât pe cele care m-au ajutat cel mai mult. Când Sarpele se afla la Bratei, locuia la noi, însa aparatul de emisie îl mutam mereu la alte familii de sasi, care bineînteles ca nu stiau ce facem noi în camera pe care ne-o puneau la dispozitie. Dupa deportarea în Rusia a sasilor, la noi în Bratei nu mai ramasesera decât copiii sub 16 ani si adultii peste 45 de ani. M-am ajutat foarte mult cu acesti copii si mai ales cu cei ai familiei Schenker si în mod deosebit cu varul lor, Stefan. Persoana care organiza totul a fost o colega si buna prietena, Radler Medi. Ea a reusit sa scape de deportare casatorindu-se cu o ruda de-a mea, Gheorghe Vladut, de aceeasi vârsta cu tatal ei. Bineînteles ca a fost doar o casatorie de forma, iar dupa un an au si divortat. Familia Radler a fost cea mai bogata din sat si i-a ajutat material pe toti, fie ca erau rudele celor deportati, fie ca erau expropriati. Se poate afirma ca si sasii au avut mult de suferit în acea epoca blestemata de instalare a comunismului la noi în tara. Nimeni dintre consateni nu va putea uita vreodata suferintele si exemplul personal de demnitate al preotesei sasilor, învatatoarea Scheerer, ramasa fara nici un ajutor material dupa deportarea sotului ei, în decembrie 1944. Avea în îngrijire pe cele doua fiice, amândoua sub 5 ani, si numai Dumnezeu stie cu ce greutati si sacrificii de mama a strabatut aceasta perioada. Una dintre fetite s-a îmbolnavit de rinichi, iar eu am tratat-o cu ce se mai gasea pe atunci, si a scapat fara complicatii. Preoteasa singura îsi lucra gradina, - atât îi mai ramasese - singura îsi ducea la piata zarzavaturile cu un carucior pe doua roate, pe care îl tragea 6 km dus si 6 km întors, de la Bratei la Medias. În plus, îsi îndeplinea si rolul de preot - învatator al sasilor ce-au mai ramas în comuna. A fost o adevarata mama pentru toti consatenii, un exemplu de luptatoare anticomunista pentru generatiile viitoare. Medi ma informa despre toti soldatii din comuna noastra care se reîntorceau din Germania si care erau fie raniti, fie bolnavi sau aveau nevoie de ajutor medical. Tot prin relatiile ei am luat legatura cu grupurile de militari germani rataciti de pe front ascunsi pe la diferite familii de sasi, asteptând o ocazie potrivita sa ajunga în Germania. Întrucât nu au reusit sa ma aresteze în mai 1948, a fost arestata Medi si tatal ei, considerati prieteni ai mei. Ei au trecut destul de bine prin ancheta si în curând au fost eliberati. Si acesti consateni, câti vor mai fi supravietuitori dintre ei, merita întreaga noastra recunostinta. În toamna anului 1945, dupa reusita evadare a lui Nelu din casa capcana de la Medias, salvarea si refugiul imediat al lui, a fost casa noastra de la Bratei. Cum Nelu cunostea bine hotarul si drumurile noastre, dupa iesirea din Medias s-a strecurat prin padure pâna a intrat în curtea noastra. Când a aparut în casa, mama, care-l cunostea foarte bine, si-a dat seama ca e vorba de o situatie cu totul neobisnuita. L-a poftit în casa de dinainte, i-a facut ceva de mâncare, apoi a venit la o ruda unde stia ca ma gaseste pe mine si chemându-ma acasa, mi-a spus: - Du-te direct în casa de dinainte, unde te asteapta Nelu. E tare nelinistit. Vezi ce-i cu el. Am ramas câteva zile împreuna la Bratei, apoi într-o noapte, pe drumuri stiute numai de noi, am ajuns "sus" la Nenea. Închei acest capitol, cu gândurile testament ale lui Nelu cu privire la ceea ce a fost si va trebui sa ramâna Fetea pentru noi: "Ca prim pas spre realizarile noastre "sus", imediat ce vom avea mai multa vreme, vom amenaja un mic parc sportiv, cu toate cele necesare. Aceasta ca o prima treaba, pentru a ne recrea cu folos noi si altii care vor merge acolo..." "Trebuie sa începem cu lucruri mici, cu realizari practice, necesare pentru un început cât si pentru ca cei care vor trece pe acolo, sa îndrageasca regiunea. Numai daca o vor îndragi, vor putea sa se angreneze cu toata fiinta lor în mecanismul de elaborare si realizare a ceea ce noi vrem sa facem "sus". "Pentru copiii lui Nenea va trebui sa avem o deosebita grija". Am întrerupt aici drumul a ceea ce a fost si va ramâne pentru noi toti idealul si rostul vietii noastre. Aici ne-am înscris cu tot ce am avut

11 din 120

mai bun în noi, mai frumos, mai arzator de dorinte, de împliniri pe linia destinului Neamului nostru. Doamne al Puterilor, fii cu noi! Doamne ajuta-ne!

 Centrul de rezistenta din Codrii de la Fetea

de Dina TeglariuDupa 23 august 1944 aliatii nostri din Rasarit au intrat în tara nu ca prieteni, ci ca

jefuitori. Au pus stapânire treptat pe bunuri, pe pamânt si pe sufletele noastre. Comunismul si-a aratat imediat coltii: au început suferintele materiale si morale, iar cu ajutorul tancurilor sovietice comunistii au acaparat toata puterea. În aceasta situatie, Miscarea Legionara n-a putut ramâne indiferenta. Steagul ridicat împotriva comunismului în 1919 a fost reînaltat si lupta cu acest flagel satanic a fost revigorata. Tineretul român a strâns rândurile ca sa apere Neamul si Biserica lui Hristos. Studentimea legionara s-a aruncat si ea în lupta cu tot elanul tineretii. S-au reîntors în tara camarazii din exil, unii parasutati, iar altii strabatând pe jos linia frontului, cale lunga, ca sa ajunga acasa si sa ia parte la rezistenta si lupta anticomunista. Toti împreuna am încercat sa oprim suvoiul comunist care, mai puternic decât noi, s-a revarsat asupra tarii întregi. Dar noi n-am disperat, nu ne-am lasat înfrânti, ne-am opus si am rezistat cu trup si suflet timp de decenii, prin lupta si jertfa, fiindca am crezut neabatut în destinul crestin al neamului nostru. În drumul nostru de rezistenta din 1944-45 pasii ni s-au îndreptat spre dealurile împadurite si spre minunatele plaiuri ale Târnavelor, gasind loc de popas între comuna Noul Sasesc si Agnita, în codrul Fetiei, unde-i asezata si padurea Bergheroaia. Acolo, pe un adevarat plai, "pe o gura de rai", se afla un platou, o poiana mare înconjurata de padure. În mijlocul acestei poieni sunt însirate câteva gospodarii cu ciobani cu turme de oi si care formeaza asa numitul catun Fetea. Pe aceste plaiuri haladuia Nenea Zaharia cu turma lui de oi si câinii lui ciobanesti, cu o pereche de cai fara egal la acea ora în tot judetul. Un cioban desprins ca din legenda, întrupând toate caracteristicile strabunilor luptatori ardeleni: dragoste de glie si de neam, credinta în Dumnezeu si multa darnicie, încoronate de o impresionanta bunatate. Erau adunate în el toate aceste calitati, ca sa întruchipeze prin viata sa toata întelepciunea seculara si tot umorul poporului român - un reprezentant autentic al neamului nostru. Copil fiind, a fost dus de parinti la liceul din Dumbraveni ca sa învete carte, dar el fuge de acolo, se întoarce acasa nu fiindca nu ar fi putut face fata la învatatura, ci asa cum i-a marturisit tatalui sau, care a ramas mirat de aceasta isprava îndrazneata a feciorului sau cel dintâi, ca el vrea sa ramâna în sat si sa duca mai departe viata parintilor si strabunilor sai. Si asa a devenit acest om "Nenea Zaharia"(cum îi spuneam noi), un cioban de frunte. Era îndragostit de oile, de caii si de padurile din jur ca nimeni altul. Dupa eliberarea din armata - facuta la calarasi cu schimbul - si-a întemeiat o "adevarata familie". Sotia lui, Lelita Cornelia, era jumatatea sotului în familie: harnica, credincioasa, cu multa dragoste de neam si frica de Dumnezeu. Si pe buna dreptate se poate spune ca aceasta familie era binecuvântata de Dumnezeu, si un rod al acestei binecuvântari au fost cei trei copii atât de dragi parintilor, cât si noua, tuturor celor ce i-am cunoscut: Zaharia, Cornelia si Iancu. În linistea acestui camin copiii cresteau frumos, ocrotiti de grija si dragostea parinteasca. Aceasta familie, acesti oameni cu adevarat, s-au devotat cu întreaga lor fiinta luptei împotriva comunismului. Au fost pentru noi leagan si scut. Casa lor ne-a adapostit, fiindu-ne deschisa la orice ora din zi si din noapte. Cu umorul sau înnascut, Nenea Zaharia întretinea o atmosfera optimista si ne înveselea cu snoavele lui, povestindu-ne cu mult talent întâmplari din viata ciobanilor din jur si a fostilor sai consateni din tinerete. Era un sfetnic bun si delicat. Cu întelepciunea ce-l caracteriza din plin, adeseori se folosea de snoave si de parabole pe socoteala noastra pentru a ne da sfaturi. Nu tot la fel era tatal sau, Nenea Zaharia din Noul Sasesc. Acesta ne aparea ca un unches dârz, parca cioplit din piatra, de o seriozitate impunatoare, care nu suporta neghiobia, si de ce sa n-o spunem: adeseori ne mustra pentru o oarecare superficialitate a noastra, mai ales în alegerea oamenilor cu care urma sa colaboram. În astfel de situatii devenea foarte categoric si ne certa ca pe adevaratii sai copii. Ne pretindea sa dam dovada de maturitate, sa nu gresim si "sa nu ne jucam cu focul. Într-o asemenea hora trebuie sa-ti asumi toate riscurile si sa lasi copilaria la o parte". Dumnezeu sa-l odihneasca în pace pe acest dac ce ne-a trezit de multe ori la realitate. Cei mai multi dintre cei ce-am trecut pe aici, pe la acest Centru de rezistenta anticomunista de pe Târnave, eram tineri, în majoritate studenti de la

12 din 120

Universitatea din Cluj. Ne perindam prin Fetea cu diverse treburi. Se putea asista aici la adevarate dezbateri pe diverse teme, de la care Nenea Zaharia nu lipsea si întotdeauna lua parte la discutii. Din gura lui ieseau numai vorbe întelepte, ca de la un adevarat îndrumator spiritual. Adeseori, prin ironii pline de grija si dragoste, nu se lasa pâna nu îndrepta greselile ce le observa la unii dintre noi. Acesta era pentru noi climatul din Fetea, iar în rarele ore de ragaz tineam pasul cu lectiile ce ar fi trebuit sa le audiem fiecare la Universitatea clujeana. De abia asteptam ocazia sa mergem la Fetea, unde ne simteam cu adevarat ca la noi acasa. Cu timpul Nenea i-a dat numele centrului nostru de aici "Facultatea de la Nicaierea", bineînteles noi alegându-l pe el decanul acestei facultati. Multe am avut de învatat de la acest decan al nostru precum si de la camarazii nostri mai vârstnici ce se perindau în acea perioada prin codrul Fetea. Si trebuie sa recunoastem ca Facultatea de la Nicaierea si-a meritat cu prisosinta numele de "Facultate", fiind pentru noi o adevarata scoala a caracterelor. Au fost si situatii când frecventarea sediului (casei) Facultatii era interzisa. Atunci ramâneam cu totii în padurea din apropiere, asteptând un semnal convenit cu Nenea ca pericolul a trecut deocamdata. În zilele însorite si senine era o adevarata delectare sa ramânem în mici poienite din padure ; mai greu era iarna si în zilele cu ploaie. Oricum ar fi fost însa timpul, noi ne simteam ca într-o adevarata vacanta: discutam, glumeam, citeam si toata lumea era a noastra. Inconvenientul era ca trebuia sa ne obisnuim sa vorbim încet, sa facem mereu de paza, ca sa nu fim surprinsi sau sa ne întâlnim cu persoane nedorite. Daca uneori ramâneam si noaptea în mijlocul padurii, paza era întarita, ciulind urechile în toate directiile. Ajunsesem sa putem surprinde si deosebi orice zgomot, din orice directie si de la distante ce ne asigurau o retragere fara nici un pericol. La marginea padurii, într-un loc bine ales, o asteptam de multe ori pe Ana, sora mai mica a lui nenea Zaharia, care locuia în Noul Sasesc. Era cu putin mai în vârsta decât noi, dar mult mai matura, mai curajoasa si de o bunatate rar întâlnita. Ea venea la noi ca sa ne aduca mâncare calda. Profita de obiceiul din sat de a duce boii la pasune si cu acest pretext Ana pleca din sat dis-de-dimineata, înca întuneric fiind, cu caruta cu boi înspre locul unde trebuia sa ne întâlnim. Când o auzeam îndemnând boii "hai boulean, hais boulean ", noi alergam spre caruta ca niste copii ce-si asteapta parintii venind de la târg cu daruri. Deveneam nerabdatori sa vedem ce ne-a adus de mâncare, dar mai ales sa ne spuna vesti bune din sat sau din regiune. Ana dejuga boii si apoi descarca desaga cu mâncare. Bucurosi ne asezam cu totii în jurul mâncarii calde, iar placintele calde umplute cu urda - specialitatea casei - nu le vom uita niciodata. Si în timp ce noi mâncam cu pofta, Ana ne povestea despre ce mai e nou prin lume si ne transmitea informatii primite de la Centru prin punctul de legatura din Noul Sasesc. Întâlnirea noastra dura putin, atât cât sa terminam de mâncat, apoi Ana îsi punea vasele în desagi, le ascundea bine în caruta si pleca sa pasca boii în alta parte a hotarului. Noi ne retrageam în liniste iarasi în padure, la locurile alese si bine asigurate de noi, gândindu-ne la sacrificiile si riscul ce si-l asumase Ana de a ne aproviziona. Toti o iubeam pentru bunatatea si caldura ei sufleteasca . Astazi Ana nu mai e printre noi; a plecat pe celalalt tarâm, lasându-ne amintirea ei ce nu se va putea sterge niciodata din sufletele celor ce au cunoscut-o în acea perioada în Codrul Fetea. De la o vreme am observat cum pe nenea Zaharia îl framânta ceva ce noi nu reuseam sa aflam. În cele din urma Nenea si-a deschis sufletul si ne-a spus o vorba despre grija parinteasca fata de cei trei copii, toti înscrisi de acum la scoala în primele clase; si cum toamna deja venise, acesti scolari ar fi trebuit sa fie dusi la bunicii lor din Noul Sasesc pentru a frecventa de-acolo scoala. Cum Nenea îsi dadea bine seama ca acesti copii n-ar putea fi în stare sa pastreze secretul despre tot ce vedeau ca se petrece în casa lor din Fetea, a hotarât ca în acel an scolar acesti trei copii sa întrerupa cursurile si sa ramâna izolati în Fetea. A ales aceasta solutie convins ca e mai sigura decât aceea de a interzice copiilor sa nu discute cu nimeni despre "Studentii de la Facultatea de la Nicaierea". Ne-am oferit sa-i scolarizam noi în particular, însa Nenea s-a opus, motivând în fata copiilor ca "asa a hotarât tata, ca e mai bine sa ramâna acasa în acest an." Bineînteles ca noi totusi ne-am ocupat de instruirea copiilor si suntem convinsi ca au câstigat mai multe cunostinte în raport cu colegii lor ce au frecventat scoala în acel an. Toti îi îndrageam pe acesti trei frati, iar ei nu de putine ori ne-au marturisit în taina ca stiu ce se petrece în casa lor si în jur, dar ca "nici pasarea nu trebuie sa afle secretele noastre." Si le simteam bucuria lor de a ne marturisi secretul, ei parca plutind în al noualea cer. Îmi amintesc cum odata Zaharia III, baiatul cel mai

13 din 120

mare, mi-a marturisit cum fara sa vrea a gasit pe patul din "casa de dinainte tot un rând de perine si un rând de arme, si iar un rând de perine si un rând de pistoale, tot asa pâna-n grinda." La sfârsitul anului scolar Nenea, înduplecat de insistentele noastre, i-a luat pe cei trei scolari în caruta si i-a dus la scoala din Noul Sasesc, unde învatatorul i-a examinat si i-a promovat în clasele urmatoare. Si viata din Fetea îsi continua cursul, care pentru noi devenise ceva normal, ducând mai departe luptele de rezistenta anticomunista în regiunea Târnavelor. Un alt frate de-al lui Nenea Zaharia, Nicolae, urma si el cursurile de la facultatea cu decanatul în casa lui Nenea. Îmi amintesc bine de ultima noastra întâlnire, într-o situatie foarte trista. În vara anului 1948, ma dusesem la Agnita într-o zi de târg ca sa-l întâlnesc pe Nenea Zaharia sa-i transmit unele informatii în legatura cu noul val de arestari ce începuse dupa 15 mai 1948. Eram aproape sigura ca Nenea va coborî cu caruta cu caii la Agnita ca sa vânda cas si brânza si sa cumpere cele necesare gospodariei. Dar zadarnic l-am cautat pe Nenea Zaharia peste tot, ca în acea zi el nu mai coborâse la târg. Eram deci obligata sa ma furisez pâna sus la Fetea ca sa aflu vesti despre cei de acolo. Când sa ies din piata, apare în fata mea Nicolae cu parul ravasit, cu fata plina de vânatai, tumefiata, aproape de nerecunoscut, abia tinându-se pe picioare, între doi agenti de politie care îl tineau fiecare de câte o mâna. Probabil ca acesti agenti îl cautau si pe Nenea, dar cu alte intentii diabolice. Bunul Dumnezeu ne-a dat în acel moment puterea necesara ca nici Nicolae si nici eu sa nu schitam nici cel mai mic gest care sa ne schimbe expresia fetei. Am trecut unul pe lânga altul ca doi straini. Agentii m-au privit totusi cu insistenta, cu suspiciune profesionala, dar n-au lasat prada din mâna ca sa ma legitimeze. Oricum, posedam acte de identitate si alibiul îmi era bine pus la punct. De atunci nu l-am mai vazut pe Nicolae, ramânându-mi în minte doar aceasta ultima imagine a sa, de om la limita puterilor fizice, dar neînfrânt. Cu durere în suflet am luat drumul spre Fetea, loc atât de îndragit si de bine cunoscut de mine. Puteam ajunge aici pe orice drum, chiar si pe întuneric. Ma grabeam sa ajung la Nenea înaintea politistilor. La apropierea de casa m-a întâmpinat Iancu, al doilea copil al familiei, strigând de bucurie cât îl tineau corzile vocale : "Haideti ca a venit domnisoara ! " În graba mare au iesit din casa Nenea Zaharia si Matusa Cornelia, ne-am îmbratisat cu lacrimi de bucurie cu totii, apoi intrând în casa, am stat de vorba pe îndelete, anuntându-i chiar de la început despre întâlnirea din Agnita cu Nicolae. Ei mi-au spus ca agentii de politie trecusera deja prin Fetea, le facusera obisnuita perchezitie, dar ca deocamdata n-au gasit nimic compromitator. Din Fetea, pe carari bine stiute de noi, am reusit sa ma strecor pâna în Noul Sasesc, s-o întâlnesc pe Ana, cu întreaga ei familie Zaharia Ursu I. Acolo l-am întâlnit si pe Marian, unul din acesti minunati opt frati ai acestei familii, ce de acum înainte va fi greu încercata de regimul ateo - comunist prin slugoii sai, elemente tiganesti si alti netrebnici din comuna. Marian era de vârsta noastra. Era dotat cu mult simt practic, priceput în ale comertului si al aprovizionarii cu de toate. Aceasta ultima calitate a sa ne-a fost de mare folos si noua tuturor celor ce am frecventat Facultatea de la Nicaierea. Pe drept cuvânt, trebuie sa o spunem si sa o recunoastem ca tot ceea ce nu reuseam noi, reusea el sa duca la bun sfârsit. Avea multe legaturi, nu numai pe Târnave, ci în toata tara, datorita talentului sau de a cultiva prietenia. Mostenise din plin din zestrea familiei de a fi bun si sincer, saritor la nevoie pentru oricine, calitati ce l-au ajutat sa scape mai usor de supravegherea si urmarirea copoilor politisti. Se mai întâmpla uneori sa ne dea emotii, caci datorita atâtor relatii nu reusea întotdeauna sa ajunga punctual la întâlniri . Aparea însa întotdeauna si motivarile sale ne linisteau. În ziua urmatoare Marian ne-a însotit pâna la gara Danes, strabatând pâna acolo alte trei comune ( Rondilea, Laslea si Danes ), un drum de circa 25 km. Dupa o viata de zbucium si o boala necrutatoare, Marian a trecut si el de timpuriu în lumea celor drepti. Dumnezeu sa-l odihneasca în pace! Si acum a venit timpul sa vorbesc despre cel mai tânar student de la Facultatea de la Nicaierea. Acesta a fost Ghita Broscateanu. Noi toti îi ziceam Pruncu. Era de loc din Blaj, locuinta sa parinteasca fiind prima casa dupa podul ce leaga Blajul de catunul Veza (azi cartier marginas al acestui oras ). Era un tip mai scund, dar cu o musculatura bine dezvoltata, ceea ce îi dadea o forta si o rezistenta deosebita. Ochii-i pareau ca seninul cerului, iar parul ca de aur. A facut parte din Fratiile de Cruce ale Blajului, ceea ce i-a adus o condamnare de mic copil pe timpul lui Antonescu. Era devotat cu trup si suflet Legiunii, gata oricând de sacrificiul suprem si era tare bucuros si mândru ca se afla alaturi de noi. Îmi amintesc de o noapte întunecata si trista: ne aflam amândoi într-o caruta în care

14 din 120

transportam arme si munitii la adaposturile noastre de la Fetea. Întrucât trebuia sa evitam drumul obisnuit pe sosea pentru a nu ne întâlni cu patrule de jandarmi, ne-am angajat pe un drumeag de lânga o vale cu salcii. La un moment dat a început o ploaie strasnica. Am acoperit încarcatura cu tot ce aveam la îndemâna pentru a nu patrunde ploaia la arme si munitii. Tunetele si fulgerele care luminau ca ziua s-au întetit, iar boii s-au speriat, încât de-abia i-a mai putut tine Pruncu pe loc. Aveam în fata un spectacol feeric. Doar la câtiva metri de noi un traznet a lovit o salcie care s-a aprins si apoi s-a carbonizat. De abia atunci ne-am dat seama din ce mare pericol am scapat, fiind în apropierea materialelor metalice, în preajma salciilor si a apei. Încet, încet furtuna s-a potolit si noi am ajuns cu bine acasa la Facultate, multumind lui Dumnezeu ca ne-a mai salvat înca o data de la moarte. Dar se vede ca totusi încercarile grele nu l-au ocolit pe Pruncu. Într-o noapte, când facea de planton în padure la "buncare", el a auzit niste strigate de ajutor. Era tot o noapte fara luna si fara stele, iar în padure domnea un întuneric bezna. Sufletul sau nu putea ramâne indiferent. A trezit imediat pe camaradul ce urma sa-i ia locul de planton, spunându-i ce se întâmpla, îndreptându-se apoi spre locul de unde se auzeau chemarile de ajutor. Toti ne-am trezit, dar în zadar am încercat sa-l convingem sa nu se îndeparteze de adapostul nostru pâna ce nu vom gasi o lanterna care sa-i lumineze cararea într-acolo. El a motivat ca nu poate pierde timpul, ca si asa va ajunge târziu ca sa dea ajutor celui în primejdie, asa ca a pornit singur prin întuneric. Ca un înger pazitor, din urma l-a ajuns Ion Golea cu o lanterna, însa a fost deja prea târziu. Pistolul mitraliera pe care îl purta Pruncu fiind încarcat, la o trecere peste o buturuga Pruncu a cazut, iar arma nefiind asigurata, i s-a descarcat în axila dreapta, lezându-i plexul brahial si producându-i o hemoragie grava. Ion Golea, student medicinist, fiind foarte aproape de el, la auzul împuscaturii i-a sarit în ajutor si fara a pierde prea mult timp, i-a si facut un pansament improvizat, care i-a fost salvator pâna a ajunge la spital. L-am scos din padure pâna la un loc unde s-a putut apropia de Nenea cu caruta cu cai si în miez de noapte, împreuna cu Nicolae, l-au transportat cât au rezistat caii de repede, la spitalul din Sighisoara. Ranitul având asupra sa acte în buna regula (bineînteles, false ) a fost retinut la sectia chirurgie, unde i s-a extras glontul din brat, oprindu-i-se si hemoragia. Nenea si cu Nicolae au declarat ca l-au gasit din întâmplare lesinat pe marginea drumului. Au disparut apoi repede amândoi de la serviciul de garda al spitalului de teama de a nu fi identificati. Bineînteles ca a doua zi un medic al spitalului, bun camarad, l-a luat sub ocrotirea sa, ajutându-l în tot ce a avut nevoie pe timpul spitalizarii. Dar cu tot tratamentul si îngrijirile medicale de specialitate, Pruncu a ramas cu mâna dreapta paralizata. Nu si-a pierdut însa nici veselia tinereasca si nici speranta în reusita luptei noastre. A ramas în continuare cu noi acelasi bun camarad, blând si gata de orice sacrificiu. Stiu ca în vara anului 1948 a fost arestat si torturat de Securitatea din Blaj, renumita în crime si bestialitati. Cu mult drag mi-aduc aminte si de Pop Cornel (Puiu), student medicinist la Cluj, transferat acum si el la Facultatea de la Nicaierea. Fiu de preot greco-catolic din comuna Lopadia de lânga Aiud, a primit înca din familie o educatie aleasa crestin-nationalista, pe care usor s-a altoit cea din Fratiile de Cruce din Blaj, continuata ca elev în închisoarea Alba-Iulia si Aiud în timpul regimului lui Antonescu. De statura potrivita, cu o fata maturizata prematur, serios, vorbea mai putin decât noi, iar când râdea, era o adevarata sarbatoare. Avea un suflet mare si bun. El si-a închinat toata viata Legiunii. Toti îl iubeau si-l respectau. Ni se parea ca dintre noi toti el este cel mai aproape de Dumnezeu. Cred ca nu greseam considerându-l un viitor element al elitei noastre legionare. Era prezent întotdeauna acolo unde era mai mare primejdia si nevoia. Uneori îl surprindeam foarte obosit. Îmi aduc aminte cum într-o noapte în primavara anului 1945, pe Târnave sedeam amândoi pe marginea unui drum ce ducea la Fetea, asteptând o caruta cu provizii de alimente si armament. M-a rugat sa ramân eu de veghe, ca el este atât de restant cu dormitul si atât de obosit încât trebuie sa atipeasca macar câteva clipe, dupa care e convins ca se va trezi mai refacut. L-am lasat vreun sfert de ora sa doarma, apoi l-am trezit si am pornit împreuna la drum. Atunci l-am surprins cum mergea dormind, eu fiind nevoita sa-l trezesc mereu, caci numai el îl cunostea pe cel ce trebuia sa vina cu caruta la întâlnire. Am mai avut apoi si alte ocazii sa-l vad obosit frânt, dar si sa-i constat îndârjirea cu care persevera în îndeplinirea misiunii noastre. Altadata eram tot pe aproape de casa lui Nenea un grup mai mare, si toti ne uitam în urma lui cum reusea sa mearga dormind. Pâna în 1948 a fost student medicinist în Centrul Studentesc Legionar Ion Mota din

15 din 120

Cluj. Dupa 15 mai, data arestarilor masive printre studenti, ne-am mai reîntâlnit ca "fugari" la Cluj, Arad, Turda si Bucuresti. Ramasese acelasi bun si devotat camarad, prezent în aceasta noua prigoana dezlantuita de dusmanii lipsiti de neam si Dumnezeu împotriva celor mai buni fii ai neamului românesc. Oriunde era nevoie de sacrificiu si jertfa, se angaja si acum pâna la epuizarea fortelor sale fizice, fara calcule si fara rezerve. A detinut functiuni de conducere în Fratiile de Cruce din Ardeal, facându-si pe deplin datoria oricând si oriunde. Îl caracteriza si îl ajuta în lupta o vointa de fier, o nemarginita credinta în Dumnezeu si o dragoste deplina fata de Legiune si camarazii sai. Dupa arestarea sa a ajuns în închisoarea iad de la Pitesti. Calaii si tortionarii de aici au pus din primul moment ochii pe el. Sentinta i-a fost hotarâta. Trebuia exterminat, dar nu oricum, ci prin metode NKVD-isto-securiste, de la care nu mai exista scapare cu viata. Si astfel, dupa ce i-au zdrobit firavul trup, i-au distrus si sufletul, i-au paralizat constiinta si i-au spalat creierul. Au reusit sa-l transforme într-un robot al raului. Bineînteles ca drumul de la dârzenia si neînfricarea sa si pâna la capatul Golgotei a fost foarte lung si greu, dar în final au reusit sa-l nimiceasca pe deplin, pe el, unul dintre cei mai buni dintre noi. Si ca sa dispara pentru totdeauna o marturie înca vie, l-au condamnat la moarte si l-au executat la Jilava alaturi de criminalii de la Pitesti. Acum este prea târziu, când adevarul începe sa iasa la iveala, ca nu el trebuia sa fie condamnat la moarte, ci generalul NKVD Nicolski împreuna cu toti consilierii sai straini de neamul românesc, ei care au ordonat si au savârsit infernul de la Pitesti. Noi toti camarazii care l-am cunoscut pe Puiu, îi pastram în suflete chipul sau de luptator ce a pasit în scurta sa viata alaturi de noi. Dincolo de mormântul sau necunoscut de nimeni, rugam pe bunul Dumnezeu sa-l odihneasca în pace. Un alt camarad al Centrului de Rezistenta din Fetea a fost învatatorul Popescu Ioan (Pufi), din comuna Jidvei, de pe Târnava Mica. Crescut si educat si el în Fratiile de Cruce din Blaj, facea parte dintre elevii care au facut puscarie înca de pe timpul regimului lui Antonescu. Era de statura mijlocie, bine legat, blond, cu ochii verzi. Singurul scop al vietii sale era sa-si slujeasca Neamul si Legiunea. Deosebit de curajos, neînfricat, cu o mare putere de daruire si dragoste pentru camarazii sai, starile de veselie si buna dispozitie se împleteau cu cele meditative. Iubea mult copiii, un adevarat învatator prin har si vocatie. Trasatura sa esentiala de caracter îi era modestia. Dupa terminarea Scolii Normale din Blaj, se înscrisese ca student la Drept. Facuse aceasta alegere mai mult pentru a-si completa cunostintele, caci nu concepea sa-si paraseasca datoria de dascal. A cutreierat si el împreuna cu noi drumurile de pe Târnave, am petrecut zile si nopti ascunsi prin padure si s-a bucurat si el de spiritualitatea decanului nostru de la Facultatea de Nicaieri. Plin de initiative, se gasea întotdeauna în primele rânduri ale luptei noastre. Dupa 15 mai 1948 a ajuns fugar în Bucuresti, unde, pâna la arestare, a dat dovada de aceeasi dârzenie si daruire. În închisoarea Aiud, unde a fost expus exterminarii alaturi de elementele de elita ale neamului românesc, a avut aceiasi tinuta dârza si demna, protestând de mai multe ori prin greva foamei împotriva tratamentului bestial la care au fost supusi detinutii politici aici. Ne rugam lui Dumnezeu pentru odihna sufletului sau bun! Pe legionarul Ionel Cristea, ( Patrut ), reîntors parasutat din Germania în toamna anului 1944 în fruntea unei unitati din Armata Nationala, care s-a raspândit aproape pe tot teritoriul tarii, l-am cunoscut tot la Centrul de rezistenta din Fetea. Înainte de a pleca în exil în Germania, în 1941, el a condus Fratiile de Cruce din Blaj. Cei ce au avut norocul sa lucreze cu el în Fratiile de Cruce, nu-l vor uita niciodata pe "seful" lor care întruchipa toate calitatile de sef: bun organizator, cu mult tact pedagogic si plin de dragoste camaradereasca. Pe noi ne domina prin gândirea sa matura si înfatisarea sa de luptator calit în batalii legionare. Fratii de cruce pregatiti de el au avut un model reusit de urmat si bineînteles ca nu s-au dezis, Fratiile de Cruce din Blaj fiind cele care au dat elemente de elita în Miscarea Legionara. În jurul sau simteam întotdeauna dragoste camaradereasca, dar si respectul ce-l datoram noi toti acestui caracter integru, cu suflet mare, credinta tare si un curaj deosebit. Vorba lui era întotdeauna bine gândita, cumpatata, cinstita si plina de demnitate. Locul sau în elita legionara era pe deplin meritat. Avea metode si un deosebit simt psihologic care îl ajuta sa se apropie de fiecare camarad în parte, având mereu în obiectiv salvarea cinstei si demnitatii legionare. Dar a avut o soarta neînduratoare, un destin ce nu-l putem întelege si greu putem sa-l acceptam, cu atât mai putin atunci când am aflat vestea mortii sale la Medias, în vara anului 1945, la vârsta de numai 28 ani. A fost rapit brutal, pe neasteptate dintre noi. Probabil ca organismul sau supus la atâtea

16 din 120

încercari si privatiuni. atât în tara cât si în lagarele din Germania, nu a mai avut puterea de a se apara de o tuberculoza galopanta, desi a beneficiat de un tratament de specialitate, atât cât se putea atunci în acea conjunctura nefavorabila noua. Pe crucea sa din cimitirul din Medias exista o inscriptie care spune doar atât: "Ing. Tudor", caci a trebuit sa-l înmormântam cu actele din clandestinitate. A fost pentru noi toti atunci un moment de grea încercare, de jale si de durere greu stapânita si toti l-am plâns si l-am jelit ca pe fratele nostru cel mai mare si cel mai bun. Atât am putut face atunci pentru el. Camarazii blajeni supravietuitori, care au pierdut pe cel care le-a daltuit caracterul si i-a convins ca scopul nostru nu este viata, ci Învierea Neamului, vor sti ce au de facut în viitor ca sa asigure trairea si dainuirea fiintei spirituale a acestui erou al neamului românesc. Cât vom trai îl vom purta în inimile noastre si-i vom datora vesnica recunostinta. Când ne aducem aminte acum de Central de rezistenta anticomunista din Fetea, ne apare în prim plan, în flancul din dreapta, figura de student haiduc a medicinistului Ioan Golea. El a pus bazele depozitelor de armament si alimente din Fetea, luând parte la toate actiunile de aici. A fost aproape nelipsit mai bine de un an din padurile Fetei, coordonând si îndeplinind aici îndrumarile de la grupurile de comanda pe tara. Si cred ca a fost singurul care a avut frecventa completa, nelipsind de la nici un curs al Facultatii de Medicina. Era un baiat dârz, curajos, luptator de elita, patruns pâna în ultima sa fibra de dragostea de Neam si Tara. În plus era dublat de o sensibilitate care reusea sa emotioneze pâna la lacrimi când descria sau povestea scene de vitejie din trecutul legionar. Sunt convinsa ca între timp a si încercat sa scrie câte ceva din vibrarea corzilor sale sufletesti. Citea mult si cu placere. De Nenea Zaharia, decanul nostru, se simtea foarte legat sufleteste. Îi sorbea vorbele si în lipsa lui Nenea ni le reproducea cu mult talent. Era foarte activ, bun gospodar, având la îndemâna solutii la orice situatii. Nenea îi spunea "neastâmparatul". Repede saritor în ajutor la oricine si oricând. În timpul când eram în casa la Nenea, îti era mai mare dragul sa-l auzi pe Nelu cântând, mai ales doine de pe Târnave. Stia multe cântece, iar cu cele legionare îsi încheia întotdeauna repertoriul. Stia pe de rost multe poezii ale poetilor nostri clasici, iar pentru Goga si Cosbuc avea un adevarat cult. Cu firea lui plina de energie ajungea uneori în conflict cu tatal lui Nenea, cu Zaharia I, din Noul Sasesc, care tocmai fiindca îl iubea foarte mult, îsi permitea sa-l mai si mustre parinteste, ca pe proprii sai copii. Nenea Zaharia din Fetea, care cred ca a tinut la Nelu cel mai mult dintre noi toti, îi lua întotdeauna apararea în astfel de împrejurari si cu umorul sau caracteristic reusea sa transforme o înfrângere în biruinta. În padure Nelu ne întretinea cu povestile lui, din care nu puteau lipsi snoavele lui Nenea. Îmi amintesc cum în primavara anului 1945 stateam toti într-o noapte pregatiti pentru aterizarea unui avion. Din timpul zilei pregatisem materialele si lemnele de foc pentru semnalizare, pe un platou, la o distanta destul de îndepartata de casa lui Nenea. Timp de doua saptamâni, ziua ramâneam în padure, iar noaptea ieseam si faceam de straja în aceasta poienita, asteptând avionul, cursa care între timp a fost contramandata din motive de ordin politico -militar. Dupa ce am reusit sa refacem legatura prin radio cu Armata Nationala, ne-am reîntors la poiana noastra din Bergheroaia, în apropierea adaposturilor construite de noi. La începutul anului 1946 Nelu Golea si-a reluat cursurile la Facultatea de Medicina din Cluj. Aici ne-am reîntâlnit aproape toti câti frecventasem anul scolar universitar 1944/45 la Facultatea de la Nicaierea. În Centrul Universitar legionar Cluj stiu ca Nelu Golea a avut functia de raspundere, fiind un colaborator apropiat al Comandamentului legionar din Ardeal. Când îl întâlneam, era numai voie buna, plin de dragoste camaradereasca, ceea ce îl facea îndragit de noi toti. Desi vremurile erau grele, iar pentru noi ca studenti legionari si mai grele, consecintele pierderii razboiului simtindu-le din plin, plus si anul de saracie generala datorita secetei din Moldova, totusi acea perioada, pâna la 15 Mai 1948, ramâne pentru generatia noastra cea mai frumoasa perioada din viata studenteasca, cu cele mai frumoase amintiri de adevarata camaraderie si ajutor reciproc legionar. Nelu avea foarte multi prieteni la Cluj, cu legaturi în toate paturile sociale, iar colegii sai de an de Facultate îl iubeau si-l respectau, caci prin tinuta si comportamentul sau el reprezenta cu adevarat studentul legionar din acea perioada. Din Cluj Nelu Golea ori de câte ori avea ocazie si clipa de ragaz, facea câte un drum spre Fetea, unde lasase o parte din sufletul sau, din viata sa de legionar. Reîntâlnirile lui cu familia lui Nenea Zaharia erau prilejuri de adevarata sarbatoare. Dupa 15 Mai 1948, a ramas si el în ilegalitate, "fugar" prin Ardeal. Când ne-am despartit pentru ultima data, el a luat-o înspre Sibiu, iar eu spre

17 din 120

Alba Iulia. Dupa o lupta cu politistii din Sibiu, care încercuisera casa în care se afla împreuna cu alti câtiva colegi medicinisti si buni camarazi, a scapat totusi nevatamat, fiind nevoit sa ia calea exilului. Numai el stie prin ce pericole a trecut si cât de grea i-o fi fost viata printre straini. N-a ramas însa mult în Apus dincolo de Cortina de Fier, caci în 1951, cu o echipa de camarazi la fel de viteji, printre care si bunul sau prieten Mircea Samoila, au revenit în tara parasutati chiar în Codrul Fetea, pe care amândoi îl îndragisera atât de mult si-l cunosteau foarte bine. Doreau sa continue lupta de rezistenta anticomunista acasa, pe pamântul românesc. Si a fost aceasta lupta a lor foarte grea, pâna la jertfa suprema, lupta pe care istoria neamului din aceasta perioada va trebui sa o scrie cu litere mari pentru generatiile viitoare, de la care li se cuvine respect si recunostinta. Lupta lor a durat pâna în toamna anului 1953, când, probabil prin aceiasi mârsava tradare cuibarita în creiere bolnave si suflete vândute ale unor renegati ai neamului nostru, aceasta lupta a fost întrerupta prin arestarea unui numar mai mare de legionari si alti români si oameni de bine ce au ajutat. Toti au fost arestati si supusi la crime inimaginabile în beciurile Securitatii din tara. Justitia tradatoare, pusa în slujba dusmanilor si a strainilor de neam, i-a condamnat la moarte si i-a executat la Jilava. Mormintele lor au ramas necunoscute, dar sufletele lor sunt în cer alaturi de ale celorlalti eroi si martiri ai neamului si ai Miscarii Legionare. Dumnezeu sa-l odihneasca si pe Nelu în pace si sa-i dea linistea de care atât de putin a avut parte în cei 30 de ani ai vietii sale pe pamânt. Alaturi de Ion Golea trebuie sa ni-l amintim si pe Ion Samoila, zis Mircea, din comuna Ighisul Vechi, comuna curat româneasca, situata la marginea codrului Fetea. Mircea era putin mai în vârsta decât noi. O buna parte din viata sa si-o petrecuse pâna atunci în lagare si-n închisori alaturi de elita legionara. În vara anului 1945 a evadat de la colonia de munca Galda de Jos a închisorii Aiud si si-a gasit loc de refugiu si siguranta la Fetea. Era înalt de statura, brunet, cu ochii foarte expresivi, cu niste sprâncene bine arcuite, cu o fata ce trada dârzenie si o hotarâre caracteristica numai oamenilor integri si neînfricati. Viata lui se confunda cu viata Legiunii. Traia pentru a o servi. Era ager la minte, abil si reusea sa se descurce cu bine si în cele mai grele situatii. Îsi iubea camarazii, îi stima si-i ocrotea. Avea un suflet mare si bun, sensibil, care uneori îl punea în conflict cu disciplina înteleasa de noi. Dupa plecarea din Fetea, si-a stabilit domiciliul la grupul legionar de la Rastolita -Mures. S-a angajat cu acte false la fabrica de tanin de aici. A ajuns unul din componentii de baza ai centrului de rezistenta anticomunista de aici. În 1948, organele de represiune ale comunistilor îl surprind acolo, dar el reuseste sa-i dezarmeze si sa se retraga în padurile din acei munti împreuna cu alti trei camarazi la fel de viteji. La scurt timp reuseste si el sa treaca frontiera si sa ia calea exilului spre Apus. Nu ramâne nici el prea mult linistit în exil, caci în 1951 se reîntoarce în tara împreuna cu Nelu Golea, parasutati amândoi în Codrul Fetea, pe care amândoi îl îndragisera atât de mult. Pâna în toamna anului 1953 a activat în regiunea Brasovului, reorganizând reteaua de lupta anticomunista din Ardeal. A fost arestat împreuna cu unii dintre cei mai buni camarazi care reusisera sa scape pâna atunci de chinurile si bataile securistilor si a calailor din închisorile comuniste. Justitia aservita regimului l-a condamnat la moarte si a fost executat si el la Jilava în luna noiembrie 1953. Nici el nu a avut parte de mormânt, însa jertfa lui pentru Neam si Biserica lui Hristos va ramâne pentru totdeauna înscrisa în istoria neamului nostru. Dumnezeu sa-l odihneasca în pace! Mi-a ramas întiparita adânc în minte si în suflet imaginea acestui "muschetar român", care a mers neabatut pe drumul Legiunii pâna la sacrificiul suprem, nedorind altceva de la viata decât Biruinta Legiunii, a neamului românesc, a binelui contra raului ce s-a abatut prin comunismul sovietic ca sa ne distruga. El si-a petrecut tineretea în lagare, în închisori si în ilegalitate. Numai copilaria traita pe dealurile Târnavelor, în vecinatatea codrului Fetea, i-a oferit un strop de libertate. Doar atunci, copil fiind, a putut sa se simta liber, dupa voia lui. Apoi el a oferit Patriei ceea ce a avut mai scump pe lume, propria viata, convins ca ea poate fi o caramida la temelia unei tari "ca soarele sfânt de pe cer" Un alt candidat la admitere la Facultatea de la Nicaierea a fost studentul Gheorghiu (Pustiul). A evadat odata cu Samoila, de la închisoarea Aiud. Ambii s-au îndreptat spre Codrul Fetea ca niste haiduci de alta data, convinsi ca aici vor gasi cel mai bun si mai sigur adapost pentru ei. El era de loc din Constanta, fusese student la Politehnica din Bucuresti, iar în urma evenimentelor din ianuarie 1941, a fost arestat, condamnat si încarcerat la Aiud. Era de statura potrivita, cu parul saten deschis, ochii caprui, mereu vesel, plin de viata si de dor. S-a acomodat

18 din 120

mai greu cu regimul nostru de viata din padurea Fetea. Îi venea greu sa se reobisnuiasca sa manânce cu cutit si furculita dupa perioada petrecuta la Aiud unde se folosea numai lingura. Pustiul iubea mult copiii lui Nenea, cu care s-ar fi jucat ziua întreaga, încercând adesea sa-i obisnuiasca si cu situatii bruste, neprevazute. Era devotat Legiunii si era gata oricând de jertfa suprema, straduindu-se sa-si asigure un echilibru sufletesc, o armonie interioara. Nu s-a despartit de Samoila, l-a însotit la Rastolita - Mures. Cu acte false a fost si el angajat la aceeasi întreprindere pe un post de carutas. În vara anului 1948, plecând cu o misiune la Târgu-Mures, a fost arestat si împuscat fara sa fi fost judecat, procedeu folosit în acea vreme de catre organele de represiune comuniste. O soarta trista, o crima de neiertat fata de un tânar cu un suflet curat ca lacrima, om de omenie, angajat cu tot elanul tineretii lui în lupta împotriva comunistilor tradatori de Neam si Tara. Dintre legionarii care s-au întors din Germania, unul care a gasit ajutor la Fetea a fost Ion Marusca, (zis Sarpele). El era cel mai înalt din grupul nostru, brunet, cu o fata cu trasaturi armonioase, cu ochii ca de vultur, patrunzatori, curajos peste masura, o vointa de fier, cu o prezenta de spirit ce friza uneori tupeul, calitate pe care i-am considerat-o absolut necesara, caci el era radio - telegrafistul nostru. Dublat de o forta fizica herculeana, purta într-o mâna, ca pe o servieta, ambalajul ce ascundea si camufla bine aparatul de radio emisie - receptie, care avea o greutate de vreo 15 kg. Dadea impresia ca ar avea în mâna o usoara servieta de diplomat cu acte de valoare. Îmi amintesc cum într-o noapte, trebuind sa schimbam locul de emisie al aparatului TFF, l-am însotit mai multi camarazi care eram gata sa aparam acest aparat cu orice pret pentru ca ne era absolut necesar. În drumul nostru am observat apropiindu-se de noi o patrula de jandarmi. Cum o parte dintre noi nu eram nici cu actele de identitate prea în regula, Marusca a dispus ca numai doi dintre noi sa ramâna în caruta, iar ceilalti sa coboare si sa mearga pe lânga caruta cântând si fara grija. Când jandarmii au ajuns în dreptul nostru, ne-au oprit, iar noi am început sa cântam si sa glumim. Am simulat astfel ca suntem foarte bine dispusi, ca ne întoarcem de la o petrecere colegiala. Jandarmii au fost convinsi ca asa stau lucrurile si ne-au rugat sa facem mai putina galagie pentru ca e noapte si sa nu trezim lumea care doarme si astfel au renuntat de a ne mai legitima si de a controla ce transportam în caruta. Altadata, urmarit de armata care înconjurase doua sate pentru a depista persoane si locul de unde se faceau emisiuni TFF, el si-a luat aparatul la brat, a iesit în sosea, a oprit chiar unul din camioanele cu militari dintre cei ce-l urmareau tocmai pe el, si pe un ton poruncitor le-a cerut sa-l duca imediat pâna la Sfatul comunal din satul vecin. Militarii l-au poftit în cabina soferului si s-au scuzat ca nu pot sa-l duca chiar pâna la sfatul comunal pentru ca ei sunt în misiune speciala si trebuie sa urmeze un alt drum. Marusca li s-a prezentat ca activist de partid, câstigând astfel încrederea militarilor, care i-au si spus pe cine cauta în comunele care erau încercuite. La despartire, Marusca le-a multumit pentru transport, convenind cu ei ca "reactiunea trebuie sa fie distrusa". si asa, în mod aproape incredibil, si-a mai salvat înca odata atât viata cât si miraculosul aparat. Ne-am revazut pentru ultima oara într-o clinica din Cluj, unde eram internata ca sa-mi refac sanatatea. Surpriza mi-a fost cu atât mai mare cu cât de aceasta data aveam în fata pe teologul Marusca cumintit, dar parca arata mai falnic în vesmântul preotesc. Devenise de acum un stralucit student teolog, ceea ce confirma ca numai situatiile exceptionale ne-au obligat sa punem mâna pe arme. La scurt timp dupa aceea am aflat ca a fost arestat de Rusi si multa vreme nu s-a mai stiut nimic de el. A scapat însa si de la NKVD cu bine, dar nu a mai putut scapa de arestarea securistilor români, care odata ce l-au avut în mâna, i-au aplicat un regim de exterminare si pâna astazi nu avem o stire sigura despre soarta sa. Un alt coleg medicinist al lui Ion Golea care a frecventat si el cu regularitate Facultatea de la Nicaierea, a fost Axente Pacurariu. Pe lânga Facultatea de Medicina din Cluj, el frecventa si Facultatea de Litere si Filosofie, devenind astfel coleg si cu mine. În cele din urma a optat pentru Medicina si Teologie. De loc era din comuna Caves - Agnita, situata la una din intrarile în Codrul Fetea. Era un baiat blând, tacut, dar cu o mare putere de munca, antrenat fiind si la muncile câmpului ca fiu de taran. Era gata oricând pentru orice misiune, care putea ajunge pâna la sacrificiul suprem. În vara anului 1948 a fost si el surprins împreuna cu Ion Golea si cu alti camarazi într-o locuinta conspirativa din Sibiu. A fost o lupta ca în filme, studentii medicinisti reusind sa-i tina la distanta pe politisti. Toti fiind asediati, au reusit totusi sa scape din încercuire datorita în primul rând lui Ionel Golea care a reusit sa-l raneasca si sa-l

19 din 120

imobilizeze pe cel ce avusese curajul sa intre în camera în care erau adapostiti acesti camarazi. Pe Bubu Pintea, alt medicinist care luase parte la aceasta încaierare, politistii l-au urmarit si l-au împuscat în picior, încât usor l-au putut prinde. L-au dus la Blaj si fara nici o judecata l-au împuscat pe malul Târnavei. La scurt timp dupa aceea a fost arestat si Axente Pacurariu. Stiu ca dupa aceasta prima arestare a reusit sa evadeze, însa din nou a fost descoperit, arestat si împuscat tot fara nici o judecata în curtea Securitatii din Sibiu. Relatând acum ca o simpla marturie aceste incalificabile crime si bestialitati savârsite de securisti împotriva tineretului român ce nu avea alta vina decât aceea de a-si iubi Neamul si pe Dumnezeu, împotriva carora se coalizase toata suflarea ateo -iudaico- comunista, ni se înfiora sufletele. Am lasat la urma amintirile si relatarile despre Serban Secu. El este cel care a stat si a ramas pentru noi toti ca cei mai bun dintre noi, în el concentrându-se toata speranta noastra de viitor, fiind un legionar de mare elita. Era un luptator neînfricat, înzestrat cu o inteligenta sclipitoare, plin de dragoste si de daruire pentru Miscarea Legionara, deosebit de calduros si apropiat de noi toti; era mai interiorizat decât noi. S-a întors si el în toamna anului 1944 din Germania. Avea un deosebit talent diplomatic, procedând cu multa grija în legaturile noastre cu restul populatiei. Era dublat de o cultura generala demna de invidiat. Dumnezeu l-a înzestrat cu toate calitatile de care are nevoie un adevarat conducator, atât în vremuri de liniste cât si în cele de primejdie. Îsi întrerupsese studiile la Politehnica din Bucuresti în ianuarie 1941, când a luat calea exilului, dar în 1946, dupa intrarea în legalitate a legionarilor care s-au întors din Germania, si-a completat si el studiile si si-a luat diploma de inginer. Arestarile din 1948 l-au obligat din nou sa intre în ilegalitate. Ne-am întâlnit în aceasta perioada de mai multe ori, eu fiind oarecum stabilita în judetul Alba, iar el preluând conducerea Miscarii Legionare dupa ce fusesera arestati Comandantii Patrascu, Chioreanu si Vica Negulescu. Serban Secu îsi stabilise domiciliul în Bucuresti, dar era mai mult pe drumuri, când la noi Ardeal, când la Iasi, când la Timisoara, încercând sa salveze ce se mai putea salva din calea uraganului comunist pustiitor dezlantuit cu atâta furie si ura împotriva elitei neamului românesc. Cine oare va fi în stare sa înteleaga ce pierdere colosala si mai ales ireparabila a suferit Neamul românesc prin exterminarea acestei elite, începând de la elevi, studenti, si pâna la cei cu parul albit, toti arzând de dragoste pentru Neam si Tara. Noi, cei ce-am supravietuit, ne straduim ca macar sa transmitem urmasilor nostri faptele de vitejie ale acestor suflete curate ca de crin, ca sa nu ramâna sterse din istoria adevarata. Pe la Facultatea de la Nicaierea au mai trecut multi altii, care sper ca ma vor întelege de ce nu i-am amintit aici cu numele. Si-au scaldat si ei privirile pe dealurile însorite ale Târnavelor si au cutreierat si ei padurile din Fetea, poposind ca la o oaza la depozitele de armament si alimente din padurea Bergheroaia, asteptând ca pe ziua de Pasti ziua izbavirii neamului din robia comunista. Dupa câtiva ani de la eliberarea mea din închisoare, nu am mai putut rezista dorului de familia lui Nenea si riscând orice, am plecat la Brasov unde am aflat ca s-a stabilit, dupa ce a fost obligat sa paraseasca Fetea, care i-a fost atât de draga. Reîntâlnirea cu decanul nostru la Brasov mi-e imposibil sa o redau cu toata fidelitatea. Dupa ce ne-am secat de lacrimi, ne-am depanat împreuna doar amintirile si am retrait intens trecutul nostru cu toate bucuriile, amaraciunile si tristetile lui. Nenea se simtea un om dezradacinat, ca si un brad pe care îl furi din padure si-l aduci ca sa-l sadesti într-o curte pustie. La scurt timp dupa aceea am aflat ca a murit si Nenea si Lelea Cornelia. Dumnezeu sa-i numere cu dreptii pe acesti adevarati eroi ai neamului românesc. Am amintit aici pe cei de care stiu ca nu mai sunt printre noi, care sunt adica acolo "unde sunt cei ce nu mai sunt". Sa nu-i uitam! Sa le pretuim cum se cuvine jertfa pentru Neam si credinta în Dumnezeu. Sa le urmam pilda în drumul spre mai bine atât noi cât si urmasii nostri. Am pomenit aici doar pe cei executati, pe cei exterminati în închisorile comuniste, pe cei cazuti în credinta legionara. Ei dorm sub glia strabuna fara cruci, fara slujbe de înmormântare, desi s-au scurs trei ani de la asa zisa eliberare a tarii din robia comunista. Trebuie sa fim lasati, daca nu noi, macar copii si nepotii nostri, ca sa-si îndeplineasca o datorie crestineasca fata de acesti eroi, caci ei sunt marturia sigura peste veacuri ca patria noastra nu s-a lasat calcata în picioare de catre cei fara - de - lege.

 ION TÃNASE

20 din 120

Icã Tãnasede Filon Verca

Extras din volumul "Pe meleaguri straine"La 31 octombrie s-au împlinit 35 de ani de la asasinarea lui Ica Tanase si a celor 12

camarazi ai lui. Simt ca o necesitate interioara evocarea momentelor care au dus la jertfa lor. În toamna lui 1948, evadând pentru a doua oara de la Securitatea din Timisoara, dându-mi seama, mai ales, dupa arestarea tuturor camarazilor mei, la 15 mai al aceluiasi an, ca nu voi mai putea lupta cu eficacitate împotriva regimului comunist care stapânea destinul tarii, m-am gândit sa plec în Occident, ca emisar, unde, dupa guvernul român de la Viena, mai ramasesera înca multi camarazi cu care sa pregatim o actiune de eliberare cu ajutorul lumii libere, care nu va lasa, credeam eu, ca Rusia Sovietica sa se instaureze pe jumatate din Europa. Dupa multe peripetii, în care mi-am riscat viata de mai multe ori, trecând prin lagarul de la Kovacica, mina de amianta din Korlace, în Iugoslavia, fuga spre Grecia, prin frontul comunist grec care ocupa muntii, ce strajuiau Valea Vardarului, lagarul de la Lavrion, unde am fost imobilizat timp de un an si jumatate, ajung în sfârsit în Franta, la Paris, în primavara lui 1950. Aici îl întâlnesc pe Dr. Mircea Musetescu, vechi camarad si pensionar al lagarului din Buchenwald. - De acum s-a terminat cu toate peripetiile, ma întâmpina el. Aici esti în lumea libera si vei putea sa te bucuri din plin de aceasta libertate... - Noi parca mai avem ceva de facut. Nu avem dreptul la odihna, îi replic eu. Stiti bine, daca nu, va voi povesti eu tot ceea ce îndura fratii nostri. Multi au cazut în lupta, altii rezista în munti, iar altii zac din nou în temnite, asa cum au avut parte în cele doua domnii sângeroase, ca cea a lui Carol, care a stropit cu sânge tot pamântul tarii si cea a lui Antonescu, care a ucis cu acelasi sadism sute, mii de camarazi. Noi nu putem sta acum cu bratele încrucisate, bucurosi ca am scapat teferi, sa huzurim de placerile vietii, atunci când tara arde de atâta prapad. Încet frate, sa nu crezi ca noi ne-am asezat pe odihna, reia el. Si începu sa-mi împartaseasca tot ceea ce au întreprins pâna acum. Dupa discursul lui Churchill de la Fulton, în Statele Unite în 1946, urmat de incidente multiple între aliatii de ieri, razboiul putea sa survina. O scânteie este de ajuns. Americanii si francezii au propus Miscarii Legionare sa creeze în tara o retea de rezistenta împotriva comunismului. Ei vor ajuta Miscarea prin instruirea si înzestrarea cu echipament necesar grupele ce vor fi parasutate în tara, în eventualitatea unui conflict pentru a elibera tot estul Europei de bolsevism. Am fi avut o alta alternativa, sa refuzam, sa stam linistiti, sa nu mai riscam nimic, asteptând ca altii sa ne elibereze tara, în timp ce noi sa profitam de viata calma, bine meritata. Puteam noi accepta aceasta perspectiva, atunci când atâtia români sufera si mor, luptând cu ultima energie pentru a supravietui? Ar fi ramas Capitanul insensibil la soarta celor destinati sa piara, în timp ce noi ne-am fi orânduit viata fara griji în Occident, cu riscul de a fi sortiti si noi disparitiei prin asimilare într-un popor strain, care ne-ar accepta sa supravietuim pasnic pâna la adânci batrâneti, uitând ca vreodata am cunoscut, am iubit o tara, tara noastra România? Daca am ales lupta, sa nu o conditionam de un final categoric favorabil. Nici o lupta nu cunoaste de la început soarta. S-ar putea ca angajamentul nostru sa nu poarte rodul sacrificiului consimtit, dar câti din camarazii nostri au cugetat, analizând sansele, înainte de a purcede la lupta, daca vor ajunge sau nu la capatul ei, sa vada victoria? Pretul acestei victorii este jertfa si ei n-au ezitat o clipa a se darui pentru un ideal de Neam. Datoria noastra, daca mai exista o minima sansa de a contribui la salvarea fratilor nostri, este de a o sesiza si daca va fi sa cadem alaturi de cei ce si-au închinat viata acestui crez, Dumnezeu va binecuvânta aceste jertfe, pe temelia carora se va construi mâine o Românie libera. lata ce ma framânta atunci si cu aceasta hotarâre am intrat în centrele de pregatire. Aici am cunoscut pe toti aceia cu care trebuia sa ne întoarcem în tara: Ica Tanase, Mircea Popovici, Ion Samoila, Ionel Golea, Ion Tolan. Se apropia ziua când prima echipa: Ionel Golea-Ion Samoila îsi va lua zborul sa duca ravas spre tara, ca cei ce sufera si gem, nu au fost abandonati. Doctorul Ionel Golea, înainte de a parasi tara, a promis ca se va întoarce sa "ajut la eliberarea tarii mele de sub regimul comunist". Si a venit sorocul sa-si împlineasca o sfânta datorie; a plecat primul, cum si-a promis-o lui însusi. Din ce în ce mai mult ramân la sfat cu Ica Tanase, care se pregatea si el sufleteste, asa cum a facut-o Mota înainte de marea jertfa. "Camarade Filon, daca mai avem ceva de facut în viata noastra, apoi numai acolo o mai putem face." Simtea el ca focul mistuie viata unui popor, departe de noi. Ca aici ne vom pierde în masa

21 din 120

altora, ca vom dispare, ademeniti de o viata usoara, de belsugul materiei. Ne vom desprinde de trunchiul natiei, vom deveni straini printre straini. De ar fi chiar sa cadem acolo, si el nu excludea acest deznodamânt, vom apartine de-a pururea Neamului nostru. Ne vom pastra numele în istoria tarii noastre, ca puncte de reper generatiilor viitoare. Avea un medalion ce-i atârna pe piept, o imagine sfintita a Fecioarei. A purtat-o tot timpul campaniei din Rasarit, a purtat-o pe Oder împotriva aceluiasi dusman, apoi în lagarele americane. I-a protejat viata peste atâtea încercari. O desprinde de la gât si mi-o întinde. Un metal modest, un lantisor învechit de sudoarea pielii. Nu avea nici o valoare materiala. El avea însa valoarea unui simbol, a unei vieti oferite Neamului, peste tot acolo unde era amenintata supravietuirea lui. De acum Ica Tanase nu mai avea nevoie de protectie, pentru ca în inima lui decizia era deja luata: se ducea la moarte. Pentru el era o necesitate de a se oferi în toata seninatatea lui jertfei. "De vom mai putea face ceva în viata, numai acolo", rasuna vocea lui. "Fac azi", scrie Mota Capitanului, "ceea ce nu voi mai putea face în tot restul vietii mele". Iata întâlnirea dintre cei doi martiri ai crestinismului, între cei doi ce erau profund români. Sunt momente în viata popoarelor când un singur om, prin pilda lui, zguduie un neam, pâna a-l trezi din adormirea fatala, a-i da puterea de a se depasi, sa înfrunte furtuna care-l ameninta cu moartea. Poporul nostru a avut acest privilegiu sa nasca din rândurile lui, la intervale apropiate, un Corneliu Codreanu, acest profet care a prevestit Românul, omenirea întreaga, de ceea ce-l pândeste. El a creat o avangarda sa întâmpine destinul; un Ionel Mota, eroul crestin, care s-a oferit cu atâta candoare pe altarul jertfei: "Nu este o binefacere de a muri pentru Hristos ?"; Ica Tanase, cavalerul fara teama, constient ca numai acolo, în focul ce mistuie fiinta neamului, vom mai putea face ceva. Da! El a mai facut ceva acolo. A murit cu seninatate si curaj, alaturi de cei 12 camarazi ai lui, constient fiind ca numai asa îsi va putea servi Neamul. M-am despartit de el cu speranta de a-l regasi si eu acolo. O presimtire totusi îmi cutreiera cugetul : ca nu-l voi mai vedea. Eram trist, dar parca eram si fericit de a fi trait alaturi de el un crâmpei de viata. Asa erau de fericiti toti aceia care i-au fost apropiati. Pe câti i-am întâlnit, mai târziu, povesteau cu smerenie dar si cu un legitim simt de mândrie, cum l-au cunoscut, cum s-au simtit atrasi de acest om de o bunatate rara. O atractie interioara era forta lui magnetica. Era acea dragoste sadita de Dumnezeu în sufletul lui. Capitanul spunea: "Vei fi sef peste atâtea fiinte, cât puterea dragostei tale poate cuprinde". Ica Tanase era un mare sef, pentru ca autoritatea lui emana dintr-o dragoste neconditionata. La cursul de fotografie eu serveam de cobai, ne fotografiam unii pe altii. Pastrez o fotografie a lui Ica Tanase pe care am facut-o eu. Privesc imaginea lui, îl vad asa cum era în ultimul ramas bun si de fiecare data o tristete ma stapâneste, o nostalgie neretinuta. Parca ar fi viu înca. Si viu va ramâne în sufletele celor care l-au cunoscut. Procesul lui, atitudinea unui luptator în fata judecatorilor, l-au facut cunoscut Neamului întreg. El va ramâne viu în istorie si pentru aceia care-l vor cunoaste din scris, din gura în gura, dus de legenda peste vremi. lata raspunsul de mare curaj dat judecatorului, care-l interpela: -- Presedintele: "De ce americanii s-au adresat Miscarii Legionare pentru pregatirea de razboi?" - Pentru ca erau siguri ca legionarii prezinta mai multa încredere în aceasta actiune. Pentru ca singura forta din România, care poate mobiliza potentialul revolutionar al poporului român si sa-l azvârle în lupta contra agresiunii comuniste este Miscarea Legionara. Acum, când tara era ocupata de Soviete, era natural ca Miscarea Legionara sa se orienteze spre alte forte capabile sa stavileasca expansiunea comunista si sa elibereze tara. - "Noi n-am schimbat pe stapân", raspunde judecatorului care acuza Legiunea de oportunism politic, referindu-se la alianta cu Germania, "ci fortele anticomuniste din lume s-au schimbat. Fortele din Vest au venit pe linia pe care eram eu când am intrat în Garda de Fier" Iata duelul pe viata si pe moarte dintre calau si condamnat. Din atitudinea lui Ica Tanase reiese clar ca prin jertfa lui, oferita cu atâta curaj, voia sa adreseze un apel Neamului întreg îngenunchiat si umilit, ca mai exista si o alta arma ce a mai ramas demnitatii de om, din resemnare, prin pilda daruirii lui. Era un apel la lupta, la sfarâmarea lanturilor care au imobilizat spiritele, acceptând fatalitatea. Ecoul acestui tribun al libertatii a strabatut vaile muntilor, care au început din nou sa freamate. Pâna în anul 1957 muntii Carpatilor au format un zid de rezistenta împotriva bolsevismului stapân pe tara. Gavrila, Arsenescu si atâtia altii, si-au daruit viata pe linia marilor eroi trasata de Ica Tanase si camarazii

22 din 120

lui. Istoria de mâine îi va aseza în Panteonul românesc, figuri ce vor sta acum la temelia noii Românii, daca ea va mai exista vreodata sub o alta forma decât cea de robie.

Decembrie 1988 

Ion Golea

ION GOLEAPoet si luptatorde Horia Sima

La o noua editie a poeziilor lui Ion Golea, gândul meu se întoarce, sfios si îndurerat, cu atâtia ani în urma, pentru a prinde ceva din taina acestui om. L-am cunoscut abia câteva luni, când am fost împreuna în Germania, în vara anului 1951, unde se pregatea sa-si ia zborul spre tara. Ceea ce mi-a ramas mai puternic în amintire din întâlnirile si conversatiile cu el, era o voiosie cristalina, care tâsnea din el ca dintr-un izvor de munte. Parea o imagine vie a eternei primaveri. Niciodata nu l-am vazut crispat la fata, muscat de nelinisti, sau cel putin îngândurat de ce avea sa se întâmple cu el, daca se întoarce în tara. Parea ca nici nu are senzatia primejdiei. Era un viteaz de cea mai pura esenta, dar fara morga, fara sa acorde vreo importanta deosebita gestului sau. Ion Golea mergea la lupta ca si cum ar trage o chiuitura la o petrecere. Cred ca n-a iubit mai mult alte versuri din poezia legionara decât acelea care aseamana moartea pentru Capitan cu "cea mai scumpa nunta dintre nunti..." Ion Golea a fost un haiduc al vremurilor noastre. Era înrudit sufleteste cu Iancu Jianu si cu toti razvratitii din neamul nostru care s-au ridicat împotriva orânduielilor straine. Primejdia, departe de a-l înspaimânta, îl atragea, îi dadea fiori de bucurie, îl facea sa se simta în elementul lui. Dupa patru ani de lupta cu poterele dusmanului care ne cotropisera tara, a izbutit sa ajunga în lumea libera. Trecuse prin atâtea încercari - biografia lui este marturie - încât nimeni nu i-ar fi putut lua în nume de rau daca si-ar fi statornicit definitiv rosturile în exil. Îsi facuse datoria fata de tara si îsi cucerise libertatea cu arma în mâna, participând la cele mai temerare actiuni. Si totusi primul lui gând de când a pasit pragul lumii libere a fost sa se întoarca pe potecile muntilor lui dragi. Grija de neamul înlantuit si chinuit si de camarazii închisi era mai mare decât grija pentru siguranta personala. Ion Golea era eroul pur, care nu se întreba de rentabilitati sau de oportunitati politice. Avea în sânge gustul marilor întreprinderi. El stia doar atât, ca masele populare, dupa marile arestari din 1948, aveau nevoie de o noua încurajare, de suportul unor noi actiuni eroice, ca sa nu-si piarda speranta si sa reziste cotropitorului. "Spiritul Dobrinei" îi cerea sa se întoarca în tara "ca sa bage spaima în dusman". "Traiane," îi spunea Ion fratelui sau la plecare, "gândul asta, de a ma întoarce în tara pentru a continua lupta, s-a nascut si a crescut în sufletul meu ca o floare. Acuma s-a desfacut si eu sunt gata de duca..." Cu fratele lui de suferinta, Ion Samoila, si-a luat zborul spre România în toamna anului 1951. De asta data, si-a fixat câmpul de activitate chiar în inima dusmanului. Au operat pe axa Brasov - Bucuresti. Aici au lovit cu putere chiar în capul hidrei. Prin mii de manifeste, despre care nu stia nimeni de unde vin, au tinut guvernul în permanenta încordare si neliniste. În august 1953, se tine la Bucuresti Festivalul Mondial al Tineretului. Regimul voia sa îndulceasca imaginea cruzimilor ce le savârsea, oferindu-i Occidentului un alt aspect, o tara în sarbatoare, care primeste tineretul din lumea întreaga, fara deosebire de ideologie. Ce teroare sa fie într-o tara în care tineri din toate continentele joaca "Hora Uniri" si fraternizeaza cu tineretul român? Atunci s-a gândit Golea ca e momentul unui contra-atac viguros. Regimul trebuia demascat, aratându-se participantilor din tarile libere ca tineretul României, adevaratul ei tineret, tineretul legionar, e absent de la marea sarbatoare, zacând în bezna închisorilor. Au redactat un manifest în acest sens si l-au difuzat între oaspetii straini. Efectul a fost fulgerator. Guvernul a fost surprins nu numai de continutul manifestului, bazat pe o reala cunoastere a situatiei interne din România, dar si de precizia raspândirii lui. Aria lui de difuzare

23 din 120

demonstreaza existenta unei organizatii bine puse la punct. Nu se putuse descoperi nimic, nici un fir, nici înainte si nici în cursul operatiei, desi o bariera de agenti izolau pe congresisti de restul populatiei. Manifestul aparea cu regularitate acolo unde se aflau concentrati strainii. Un ziarist suedez, invitat la Festival, în reportajul ce l-a facut la întoarcere acasa, scria urmatoarele: - Daca te urcai în tramvai, la coborâre, cautându-te prin buzunare, dadeai de un manifest. - In restaurante, la mesele rezervate strainilor, sub farfurie gaseai un manifest. - La hotel, când deschideai camera, jos pe dusumea gaseai un manifest. Mai mult de doi ani, Golea si Samoila au tinut guvernul în alarma, dând lovituri si apoi disparând. Dar totul merge pâna la un timp. Dupa Festival, regimul mobilizase întreg aparatul de Stat ca sa-i prinda si cercul se strângea în jurul lor. Legaturile cu Occidentul se rupsesera, dar ei nu s-au descurajat o clipa. Cu aceeasi energie se rup de urmaritori, se strecoara printre retelele lor si poposesc la alte gazde. Pâna-ntr-o zi... Nu stim în ce împrejurari au cazut. Sunt fel de fel de versiuni, dar ne imaginam imensa satisfactie a fiarelor bolsevice când au pus mâna pe ei. Ce chinuri groaznice. La ce torturi au fost supusi de specialisti în materie, formati la înaltele scoli ale Moscovei. Moartea a fost pentru ei o eliberare. Când oasele lor zdrobite au primit lovitura de gratie, sufletul lor nemuritor s-a urcat la cer, pentru a se întâlni cu cohortele de legionari cazuti înaintea lor si pentru a da raportul Capitanului... Aceasta e viata luptatorului. Dar Ion Golea mai are si o viata intima, ancorata în viziunea poetica a neamului. Haiducul îsi tragea seva din basmele, legendele si doinele noastre "De vorba cu neamul" si-a întitulat singur colectia de poezii. Sunt putine, dar suficiente pentru a patrunde în lumea lui de visuri si idealuri. În ele se reflecta aceeasi aspiratie fundamentala a sufletului sau de a fi în viata un crainic al neamului sau, fie când pune mâna pe arma, fie când îsi exprima sensibilitatea poetica. Fiinta lui interioara nu se scindeaza, nu curge paralel pe doua planuri, ci o gasim întreaga si imaculata atât în lupta cât si în creatiile poetice. Poetul si luptatorul sunt cele doua tulpini care rasar din acelasi falnic stejar al neamului.

13 Septembrie 1975 

ION GOLEA- Schita biografica -

Ion Golea se tragea dintr-o familie de tarani fruntasi din comuna Bachnea, judetul Târnava Mica. S-a nascut în 5 decembrie 1922, fiind ultimul din cei cinci copii ramasi în viata ai familiei. Atât strabunicul, Gemu batrânul, cât si bunicul si tata, înca pe timpul dominatiei maghiare, au fost primari în sat, desi aproape jumatate din sat era format din unguri si cu toate ca tot aici îsi avea mosia si resedinta unul din grofii Bethlen, o ramura a vestitei familii care a dat atât Transilvaniei cât si Ungariei conducatori de seama. Tatal lui Nelu, Nicolae Golea, în cartea sa de amintiri "O viata închinata unui sat", aparuta în editura "Studii Istorice Românesti" a lui Traian Golea, ne da în istoricul satului scene si întâmplari din trecut cu rolul grofilor Bethlen în viata satului. De mic copil, Nelu era istet si vorbaret, fiind iubit nu numai de parinti si neamuri, ci si de vecini. Unde aparea el, era numai joaca, râsete si veselie. Dupa ce a sfârsit scoala primara în sat, gimnaziul la Târnaveni, a terminat liceul la Dumbraveni, si între timp a avut si o bursa la Colegiul Carol I din Craiova. Dupa bacalaureat se înscrie, în anul 1942, la Facultatea de Medicina din lasi, desi înclinatiile lui personale îl îndreptau mai mult spre Litere si Filozofie. Ion Golea descopera Miscarea înca de pe bancile liceului. Fratele de Cruce Ion Vintila, într-o scrisoare adresata lui Traian, îsi aduce aminte de el din anul scolar 1940/41, când conta ca unul din fratii de cruce de nadejde ai liceului. Împreuna am facut câteva marsuri de zi si de noapte... La rebeliune a participat la Blaj. Dupa parerea mea, Ionel facea parte din Miscare mai de demult, deoarece dupa rebeliune, reorganizându-se Fratia de Cruce din Dumbraveni, el a ramas în continuare, cu toate ca atunci au fost scosi toti noii membrii. Momentul psihologic al intrarii sale în Miscare, Ionel îl considera ca a fost "rebeliunea", când a pus mâna pe pistol si s-a dus la Blaj. De atunci Nelu a ramas cu el în mâna pâna la moarte. Dupa invazia bolsevica, în august 1944, începe sa învete ruseste, gândindu-se ca-i poate folosi la ciocnirile cu navalitorii tarii. Vazând prapadul ce-l fac bandele de dezertori rusi, s-a înarmat cu un pistol si o arma mitraliera si calare cutreiera regiunea pentru a descoperi pe raufacatori. Oriunde întâlnea cete de rusi care jefuiau, violau si ucideau, îi soma sa se predea, îi dezarma si apoi îi preda postului de jandarmi. Îsi dezvoltase o tactica proprie de a-i surprinde, care n-a dat gres niciodata, ajutat si

24 din 120

de faptul ca le vorbea limba. Populatia din satele din jur se simtea ocrotita de acest tânar, si când apareau dezertorii, îi trimeteau vorba sa vina. În acelasi timp Ion Golea s-a angajat si în sistemul de lupta subterana contra armatei de ocupatie si a uneltelor lor din România, sistem organizat de legionarii care au venit din Germania. Între alti legionari, a lucrat cu Secu Serban de la Dumbraveni si Ion Cristea de la Medias. Tot de pe atunci l-a cunoscut si pe Ion Samoila, cu care s-a întors în tara si a împartasit aceeasi soarta. Pentru a fi mai aproape de casa, dupa încorporarea Ardealului de Nord, Ion Golea s-a mutat de Ia lasi la Facultatea de Medicina din Cluj, unde a urmat cursurile pâna în ultimul an. Ca toti legionarii care faceau parte din organizatia clandestina a Miscarii, Ion Golea a fost permanent hartuit de autoritati în perioada 1944-48. Gratie curajului sau legendar si istetimii lui înnascute, a reusit sa scape teafar din toate cursele în care a cazut si sa treaca frontiera în 1948. Ca sa ne dam seama de extraordinara lui prezenta de spirit, în împrejurari care pe altii i-ar fi pierdut, vom povesti doua episoade din viata lui din aceasta perioada. Faptele se petrec în Medias, 1945. Ion Golea pleaca la Medias pentru a face legatura cu un camarad care actiona în aceasta regiune. S-a dus la casa unde se întâlneau de obicei, fara sa stie ca, între timp, locuinta fusese descoperita de politie. Legionarul care sedea aici, fugise, dar nu avusese timp suficient ca sa-i anunte pe toti camarazii care frecventau aceasta casa. Când a intrat în odaia unde locuia prietenul lui, - care era o camera închiriata - a gasit înauntru o persoana necunoscuta. - Buna ziua! - Buna ziua! - Ion, se recomanda Golea. - De unde vii? întreaba necunoscutul. - Din jur. - În numele legii, esti arestat ! Necunoscutul scoate un pistol pe care-l îndreapta spre pieptul lui Golea. Golea nu îsi pierde prezenta de spirit. Avea si el pistol si cauta sa-l scoata. Agentul se apropie de el, cu pistolul în mâna, somându-l sa se predea, dar Golea nu se înfricoseaza. Desi statea în bataia tevii revolverului, începe sa-i vorbeasca, facându-l las, om de nimica, o cârpa de om, care s-a pus în slujba bolsevicilor si tremura în fata unui om neînarmat. Agentul e uluit de îndrazneala lui. Profitând de un moment de neatentie al agentului, pune mana la brâu sa scoata pistolul. Agentul îl someaza -Ia mâna ca trag! - Voiam sa scot numai ceasul, îi raspunde linistit Golea. Se îndreapta atunci spre fereastra, cu gândul sa sara în curte. Agentul din nou îl someaza, dar Golea descopera atunci ca pistolul agentului era gol, caci de abia în acel moment agentul introduce pe teava pistolului un cartus. Daca ar fi stiut, de mult ar fi terminat cu el. Tinându-l pe Golea sub bataia revolverului, agentul cheama pe proprietara casei, o femeie în vârsta, de origine germana, si îi spune sa mearga la politie si sa cheme ceva agenti. Ion Golea îsi da seama de situatie. Daca veneau întariri, nu mai putea evada. În graba îsi schimba planul. Îi spune agentului ca se preda si accepta sa mearga cu el la politie. Acesta, foarte satisfacut, este de acord. Se gândea ca meritul lui, în fata superiorilor, va fi cu atât mai mare cu cât reusise sa aresteze singur pe un legionar atât de periculos. Casa unde locuia camaradul avea doua iesiri si el le cunostea, iar treptele care coborau în strada erau repezi. Pe la jumatatea treptelor, administreaza agentului o lovitura zdravana si bine calculata; acesta si-a pierdut echilibrul si s-a rostogolit pe trepte pâna în strada. Profitând de acest moment, Ion Golea a iesit pe partea cealalta care dadea într-o strada paralela. Politistul se scoala, scoate revolverul si începe sa-l urmareasca. Dupa un colt de strada, Golea da de un gardian care vrea sa-l opreasca. Cu revolverul în mana, trage câteva focuri deasupra capului gardianului care se culca la pamânt. Golea sare peste el si fuge. Agentul nu îl slabeste. Se tine aproape de el, tragând focuri în directia lui, dar fara sa-l atinga. Un taran îi taie calea. Vazând ca fuge si este urmarit, crede ca e un raufacator si începe sa-l ameninte cu biciul. Golea, cu revolverul în mâna, îi face semn sa-i lase calea libera. Taranul se retrage înfricosat si Golea reuseste sa iasa din oras si-si pierde urma în padurile din jurul Mediasului. Cum s-a aflat mai târziu, cazul luase proportii. Agentul a raportat la Comisariat ca a urmarit pe un mare comandant legionar, ca a reusit sa-l raneasca si ca probabil se ascunsese în padurile din jur. Imediat s-au organizat potere, dar Ion Golea, iute de picior, parasise regiunea si îsi gasise adapost în alta parte. A doua ciocnire a lui Ion Golea cu politia se petrece în august 1948, la Sibiu. În acest an avusesera loc marile arestari de legionari. Putini mai ramasesera liberi si latul se strângea tot mai mult în jurul celor care scapasera din razia de atunci. Ion Golea, împreuna cu legionarii Bubu Pintea si Axente Pacurariu, urmariti la Cluj, ajung sa se refugieze la Sibiu. Aici îsi gasesc refugiu la o familie legionara bine cunoscuta. Au ajuns spre seara si gazdele i-au chemat la cina. Nici nu începusera bine sa manânce si deodata se deschid usile în laturi cu

25 din 120

putere si intra un grup de 5-6 agenti cu pistoalele în mâna. Încep legitimarile. Primul este legitimat Pacurariu, apoi este perchezitionat si trecut în antreu sub paza. Urmeaza la rând Pintea, care avea asupra sa si un pistol ruginit, de care nici nu se putea folosi. Era doar pentru intimidare. Agentii încearca sa-i ia pistolul. Pintea se opune si se naste o busculada. În acelasi timp un alt agent îl legitimeaza pe Ion Golea. Acesta ofera calm legitimatia, dar în timp ce agentul o cerceteaza, scoate de la brâu revolverul Walter si trage asupra lui doua focuri. Agentul se prabuseste. Ceilalti agenti, surprinsi, încep sa traga si ei în nestire. În acel moment lampile se sting, probabil din cauza împuscaturilor. În camera se face întuneric, iar agentii se trântesc la pamânt. Ion Golea, din coltul lui, vede ca o umbra se strecoara pe coridor. Crede ca e unul din camarazii lui. Se ia dupa el, fugind afara în strada. Dar de pe trotuarul celalalt doi agenti îl asteapta si trag asupra lui. Totusi reuseste sa fuga. Agentii se iau dupa el, tragând mereu. Golea fuge ca un vârtej si le raspunde tragând si el din fuga, pâna ce reuseste sa-si piarda urma pe niste strazi laterale si sa-si gaseasca adapost la o alta familie legionara. Mai târziu s-a aflat ca legionarul Pacurariu a reusit sa se salveze. În schimb, Pintea a fost ranit, arestat si dus la Siguranta, de unde nu s-a mai întors viu. Funia se strânsese în jurul parului mult de tot. Ion Golea a fost identificat si era urmarit de acum pe întreaga tara. Dupa arestarile masive din mai 1948, legaturile se îngreunasera. Tot mai putini oameni erau dispusi sa îsi riste viata pentru a ascunde pe fugari. În aceste împrejurari Ion Golea si-a dat seama ca nu mai poate fi de nici un folos miscarii de rezistenta din interior si s-a hotarât sa paraseasca tara. Fratele lui, Traian Golea, mânat de acelasi gând, îsi aranjeaza un concediu de boala la baile de la Lugoj, ca sa fie aproape de frontiera si sa poata studia posibilitatile de trecere si reuseste chiar sa-si procure prin intermediul lui Ion Bucsan, coleg de facultate si ruda, care lucra la Institutul de Cercetari Agronomice din Bucuresti, o delegatie de inspector fito-sanitar pe judetul Timis. Se si deplasase pe frontiera pentru cercetari, trimis de Minister. Scopul sau a fost sa gaseasca locul de trecere în Iugoslavia. În acest moment vine Ionel si spune ca trebuie sa paraseasca tara în cel mai scurt timp, fiind pus în urmarire cu alarma de gradul I pe întreaga tara. Atunci apare si Boris Bucsan, fratele Nadejdei, sotia lui Traian, student la agronomie la Timisoara, care traia în clandestinitate de câteva luni. În noaptea de 7 spre 8 septembrie 1948, cei trei, Ion, Boris si Traian trec frontiera în Iugoslavia pe la Jamul Mic. O noapte întunecoasa, îmbracati în negru, descaltati, cu câte o legaturica de rufe de schimb în spinare, cu pistoalele în mâna si cu indicatii exacte asupra frontierei, fara nici un incident au trecut frontiera. Era pe vremea când înca nu se instalasera sârma ghimpata si sisteme de alarma pe frontiera. Au fost arestati de militia sârba în gara la Kikinda si dusi la închisoarea din Kovacica, unde se gaseau si alti refugiati din România. De acolo au fost dusi, cu un asa zis lot studentesc la minele de plumb din Trepcea, în apropiere de Srbska Mitrovica, unde au fost pusi la munca grea, la extras minereu de plumb de la 800 metri sub pamânt. Cum munca era foarte istovitoare si multora li se facuse rau, întreg lotul a declarat greva foamei. La doua zile dupa greva, au fost scosi de acolo si dusi la minele de carbuni de la Kosovo Polje, pe Câmpia Mierlei, în sudul tarii, aproape de Grecia si Albania. Si acolo era rau. Dupa alte greve ale foamei, autoritatile i-au scos de la lucrul din mina si i-au dus la Pristina, capitala provinciei Kosmet, vecina cu Albania, cu 85% locuitori mahomedani, unde numai administratia si militia erau sârbi. Ion Golea a fost repartizat sa lucreze la spitalul local, al carui sef se nimerise sa fie tot un român din Timoc, numit medic în Kósmet pentru a nu lucra în regiunile românesti ca sa vada ceilalti români din Yugoslavia ca si dintre români ajung sa fie medici. Ia Pristina lotul studentesc a stat din decembrie 1948 pâna la Pasti 1949. Atunci mare parte din acest lot s-au hotarât sa evadeze. Cu legitimatii furate, cu stampile si nume falsificate, un grup de 14 insi au plecat spre gara Kosovo Polje, nod de cale ferata, pe unde trecea linia Atena - Belgrad. Dar cum soseaua de la Pristina la Kosovo Polje era patrulata de militieni, au trebuit sa mearga peste araturi si asa se face ca au ajuns cu câteva minute dupa plecarea trenului, care trecea pe acolo doar o data pe zi. Cei 14 legionari au fost nevoiti sa se întoarca la Pristina. Politia a sesizat aceste miscari si disparitii în grupul refugiatilor români si i-a luat la politie. Dupa ancheta, câtiva dintre ei au fost declarati capi de rebeliune. Printre ei era si Ion Golea. Dupa câtva timp, el este dus la Nis si de acolo, într-o noapte, împreuna cu alti doi colegi studenti au fost aruncati peste frontiera în Bulgaria. Au scapat vigilentei granicerilor bulgari, care i-ar fi dus din nou în România. Au reusit sa se retraga în interior, asteptând noaptea si au

26 din 120

trecut din nou înapoi în Iugoslavia, unde au fost arestati si închisi la Nis. Fratii Golea au fost astfel despartiti. Între timp Traian reuseste sa treaca în Austria în toamna anului 1949. Aflând ca fratele sau este în viata si tot în Iugoslavia, a facut nenumarate cereri pe la Crucea Rosie Internationala sa intervina pentru eliberarea lui Ion. Astfel de cereri au fost trimise la toate ambasadele si consulatele iugoslave din capitalele lumii libere, cât si la Ministerul de Interne de la Belgrad pentru eliberarea lui. Scopul actiunii a fost sa faca cunoscut autoritatilor sârbesti ca se stie de soarta lui Ion Golea si ca cineva se intereseaza de existenta lui, de care nu vor putea dispune în tacere. Nu se stie daca datorita acestor cereri, sau din alte motive, dar Ion Golea a fost eliberat din închisoare si trecut de granicerii sârbi în Italia, la Trieste. În vara anului 1950, cu prilejul Anului Sfânt, se organizeaza un pelerinaj al refugiatilor români din Austria si Germania la Roma, sub conducerea Parintelui Johann Mueller, catolic originar din Cobadin, Constanta, un anticomunist activ si foarte bun prieten al românilor. Prin corespondenta, Traian stabileste cu Ion sa se întâlneasca la Florenta, în Piata Catedralei, unde va gasi în ziua si la ora respectiva, autobuzul de Salzburg. Cei doi frati s-au regasit si apoi au facut drumul împreuna pâna la Roma. Cum Ion Golea nu avea pasaport de nici un fel si cu atât mai putin o viza austriaca pentru a trece frontiera, la întoarcerea grupului, cu ajutorul Parintelui Mueller si cu complicitatea unor prieteni ai sai din Conegliano, care cunosteau bine terenul, în timp ce autobuzul îsi urma cursul pe sosea si a trecut prin formele de control al pasagerilor, Ion Golea, dupa indicatiile primite a trecut frontiera si ne astepta, tolanit pe iarba de pe marginea soselei la câteva sute de metri în interiorul Austriei, fumând o tigara. Asa au ajuns la Salzburg, la Caminul din Elisabethstrasse 38, care apartinea ca proprietate Miscarii Legionare si functiona sub numele de Misiunea Catolica - Româna, care furniza alimentele pentru cantina Caminului, Miscarea asigurând administratia.

 Ultima si suprema jertfã

- memoriei eroului Ionel Golea - de Ovidiu VuiaÎn loc de motto: Am pastrat pe "mâni si pâni", ca-n unele versuri cotrusiene, pentru a da

poemului primitivitatea scrisului iesit de sub mâinile batatorite si brazdate de vine groase ale unui taran din satul de origine a lui Ion Golea, stranepotul lui Horia, fratele batrânului sau tata, "Unchesii" pictorului St. Dumitrescu. Cu gândul la fapta Iui Ionel Golea, iata cu cine a voit sa se identifice umilul si încercatul meu suflet. Asadar, nu am facut altceva decât sa rastalmacesc murmurul tainic, glasul venit de departe, din vesniciile neamului:

 În transee fratii tai au fost ucisi Sub cerul Apocalipsei rosii, unul câte unul, pe rând, Dusmanii au trimis sa le sfârtece inima, haite de câni. Ai ramas tu si codrul lui Eminescu, pustiu si plângând, Singur, cu steagul tarii tale în mâni. Privesti înapoi, sa fugi te opresc mortii Si strabunii coborâti din Istorie, Caci toti nu mai sunt pe vatra lor stapâni. Înapoi te-asteapta bejenie fara glorie, Singur, cu steagul tarii tale în mâni. Înainte vezi cum se desfasoara Armatele calailor, furiilor, hoatelor... Închinându-te satului de pe Târnave si sfintei pâni, Pornesti cu pieptul gol contra gloantelor, Singur, cu steagul tari tale în mâni. Te-au doborât, sfârsindu-ti Calvarul Groapa fara cruce sub sângerosul cnut.

27 din 120

 Din trupul tau, încet, va creste altarul Învierii Românilor, din nou în casa lor stapâni. Si veciile ca soarele vor straluci pe locul unde ai cazut Singur, cu steagul tarii tale în mâni. 

Marturia lui Ilie BanciuÎntr-una din zilele lunii noiembrie 1951, întorcându-ma acasa de la birou, am gasit-o pe

sotia mea, sosita cu putin timp înainte, stând de vorba cu un tânar. - Nu-l cunosti ? m-a întrebat sotia, zâmbind. Ma uit mirat. - Nu ! - E Nelu! - Dar Nelu e plecat! - Plecat si înapoiat, îmi raspunde noul venit, Ion Golea, fratele lui Traian Golea, cumnatul meu. Da, îmi aduceam aminte. În anul 1948, la Feldioara, judetul Brasov, unde functionam ca pretor, l-am cunoscut pe Nelu, fratele inginerului agronom Traian Golea, seful ocolului agricol al plasii Feldioara. Era student la medicina la Cluj si în trecere prin Feldioara. Stiam ca în acelasi an (1948), împreuna cu fratele lui, Traian, si fratele sotiei mele, Boris Bucsan, student la facultatea de agronomie din Cluj, au plecat din tara. Si acum era din nou între noi. Mirarea nu a disparut. - Unde sunt ceilalti?, am întrebat. - Ei n-au venit ! a fost raspunsul. În aceea seara de noiembrie 1951, ne-a povestit amanuntit cum au plecat din tara prin Iugoslavia unde au stat un an de zile mai mult prin închisori si lagare, cum apoi despartiti unul de altul au ajuns în Apus, Traian fiind la aceea data în Austria, iar Boris în Franta unde îsi continua studiile, desi nu i-am putut trimite actele cerute mai înainte. L-am întrebat pe Nelu daca stie ca situatia din tara s-a înrautatit, ca pericolul de a fi arestat e mai mare, ca Securitatea este peste tot si legitimeaza lumea la fiecare pas. Toate acestea le cunostea. Situatia lui era însa grea, abia venise în tara parasutat lânga Sighisoara si acum statea provizoriu la cineva, avea nevoie de locuinta si buletin de identitate pentru a circula. Noi locuiam într-o singura camera, si eram cinci persoane: eu, sotia, un copil de sapte luni, mama si soacra mea. Deci a ramâne la noi nu era chip. Noaptea aceea a ramas la noi, fara sa doarma, urmarind mereu ceasul si având în permanenta revolverul la îndemâna. Stiind si el cât de periculos este sa te întorci acasa în astfel de conditii, l-am întrebat daca n-ar fi fost mai bine sa ramâna în Apus sa-si termine studiile si apoi, ca medic sa se întoarca în ajutorul celor pe care a fost nevoit sa-i paraseasca. "Daca crezi ca am plecat din tara ca sa-mi salvez pielea, te înseli. De rusi si de comunisti nu ne vor salva fostii mosieri sau industriasi refugiati în Apus, ci tineretul care este gata oricând sa-si riste viata pentru salvarea tarii." Un raspuns care nu accepta nici o replica. Toti cei din tara asteptau ca scaparea de comunisti sa vina din partea Apusului, de la americani. Expresia "Vin americanii" era pe buzele tuturor. Ca termen în fiecare an se dadea primavara viitoare, dat fiind faptul ca iarna îi favoriza pe Rusi. "De rusi trebuie sa ne scapam noi, contând cel mult pe ajutorul americanilor, dar nici ei si nici altii nu ne vor scapa fara actiunea noastra. Iata de ce sunt aici", mi-a spus Nelu în continuare. La toata aceasta discutie a luat parte si sotia mea, Tamara. La plecare, în dimineata urmatoare, a spus ca mai trece pe la noi, noi neavând unde îl cauta. Ne-a cerut ca de sosirea lui în tara sa nu-i spunem nimic cumnatei sale, Nadejdea Golea, sora sotiei mele. Dupa plecarea sa ne-au coplesit gândurile. Cum am putea sa ajutam un om în clandestinitate când situatia este atât de încordata? Odata cu înfiintarea Securitatii în 1948, s-a emis un decret privind securitatea Statului, si o serie de actiuni anticomuniste erau de acum sanctionate cu pedepse care mergeau pâna la cea capitala, precum: agitatie, uneltire, spionaj, tradare, etc. Legea prevedea obligatia de a denunta pe cei care s-ar fi facut pasibili de aceste infractiuni, sub sanctiunea pedepsei pâna la 10 ani. Despre denuntare la Securitate nu i-a trecut prin minte nici unuia dintre noi. Desi pedeapsa pentru omisiune de denunt era mare, prea putini s-au gasit atunci în România sa informeze Securitatea, dovada fiind numarul mare de condamnari pentru aceasta infractiune. În închisoare fiind, un coleg de celula, Santa, din regiunea Baia Mare, înapoiat în patrie clandestin, mi-a spus ca s-a dus la Iasi la o adresa primita la plecarea spre tara, unde locuia o persoana de încredere. Gasind persoana în cauza, i-a relatat situatia în care se afla. Aceasta i-a raspuns ca nu-l poate ajuta si pentru a nu se expune la o condamnare grava, se vede nevoit sa se duca la Securitate sa-l denunte. I-a spus sa faca ce va sti pentru ca dupa o ora va anunta Securitatea. În ora de ragaz acordata, cel sosit a parasit localitatea. A fost prins mai târziu si la interogatoriu a fost întrebat, când a luat legatura cu cel ce l-a denuntat. Declaratiile fiind de acord cel în cauza nu a avut nimic de suferit. Au fost desigur si oameni care au denuntat. Mai târziu informatorii Securitatii

28 din 120

erau pretutindeni si comunicau cele mai neînsemnate întâmplari. Unii dintre ei au fost cunoscuti de catre cetateni, altii nu, listele lor nu s-au dat publicitatii si probabil ca nici nu se vor da. Din contra, SRI (noua Securitate), a adus la cunostinta publicului (în 1990, n. r.) prin ziarele locale, numerele de telefon la care cetatenii "de buna credinta" pot suna pentru a da informatiile despre care cred ca pot servi autoritatilor. Desigur ca vechii informatori vor fi reactivati. Nelu a mai trecut pe la noi, pe neasteptate, si când pleca, cauta sa fie însotit de câte o persoana, cu care discuta, astfel fiind mai putin suspect. N-am stiut unde statea, dar de regula îl însoteam înspre zona Brasov-Bartolomeu. În februarie 1952 s-a adoptat reforma monetara, fiecare persoana majora putând sa schimbe suma de 10.000 lei în raport de 20 la 1. Neavând 40.000 de lei în casa, (salariul meu era de circa 10.000 lei) i-am schimbat si lui Nelu niste bani. Într-una din zile când a venit la noi, ne-a spus ca vrea sa se duca la Bucuresti si în acest scop trebuie sa ia legatura cu Ing. Ion Bucsan, unchiul sotiei mele, care lucra la Institutul de Cercetari Agronomice. Am dat diferite telefoane la Institut pentru a-l chema la Brasov, însa nu l-am putut gasi, fiind mereu în deplasare. I-am lasat vorba, însa nu m-a contactat. Cum nu aparea deloc, am fost nevoit într-o sâmbata sa plec la Bucuresti, urmând ca a doua zi sa ne întoarcem împreuna, iar Nelu sa ne astepte. Spre surprinderea mea, când am ajuns acasa la el, m-a întrebat: - S-au întors baietii? - Numai unul. - Care? - Nelu În aceeasi seara a venit la Ing. Bucsan un student, care s-a prezentat Vasile Vlad si a cerut sa doarma acolo. Bucsan mi-a spus ca tânarul nu are un domiciliu stabil si ca la el vin mai multi cunoscuti aflati în aceiasi situatie si profitând de faptul ca proprietarul casei este o persoana discreta, ramân peste noapte. Cum de obicei acesti vizitatori sunt strâmtorati baneste, îi mai ajuta cu bani si manânca împreuna. A doua zi dimineata am plecat spre Brasov toti trei. La obiectia mea ca nu pot duce în casa o persoana straina când Nelu este la noi, Bucsan mi-a zis ca pentru asta raspunde el. La sosire, Nelu ne astepta. Cum aveam o singura camera, s-au retras toti trei într-un colt si au stat de vorba. La un moment dat Nelu a venit la mine si m-a rugat sa nu ma supar, dar este mai bine sa stiu cât mai putin de activitatea lui pentru a nu ma expune la un risc prea mare. Nelu a plecat duminica seara, iar Bucsan si Vlad luni dimineata. Tot în primavara lui 1952, Nelu mi-a spus ca este gazduit la un sas si ca proprietarul are o problema, de care urmeaza sa ma interesez si eu . Acesta doreste sa se însoare cu o tânara sasoaica, ce sta la el, însa nu se pot casatori deoarece fata a fost condamnata la cinci ani închisoare pentru ca în 1944 a gazduit un soldat german. A evadat si acum este în clandestinitate. A vorbit cu avocatul Mircea Stanescu sa deschida o actiune de rejudecare a procesului, dar acesta tot amâna punerea pe rol a cauzei. Îmi cere mie, care-l cunosc pe avocat, sa ma interesez de situatie. Si Nelu are tot interesul ca aceasta situatie sa se rezolve. Trebuie sa fac o precizare. L-am cunoscut pe Traian Golea în toamna anului 1947, pe când functionam ca pretor la plasa Feldioara, Brasov, el venind în postul de sef al ocolului agricol. Cum agricultura, pe atunci necolectivizata, trebuia sa asigure hrana necesara populatiei, noile organe ale puterii de Stat se ocupau intens de însamântari, de recoltare, de strângerea cotelor de cereale si în aceasta problema au fost angajate si organele administrative, ca notarii si pretorii. Astfel activitatea mea ca pretor era strâns legata de cea a lui Traian Golea, seful ocolului agricol, amândoi având aceleasi probleme de rezolvat. Am colaborat cu Traian Golea pâna în august 1948, când a plecat pentru tratament la bai, la Buzias, în Banat, în urma unei boli de febra tifoida. Fiind în plin sezon agricol, cei de la Serviciul Agricol judetean (fosta Camera Agricola), prin telegrame l-au rechemat la serviciu. De la Buzias s-a comunicat însa ca acesta a plecat din statiune. Cum la Feldioara nu s-a înapoiat nici el si nici sotia sa Nadejdea Golea, a fost dat în urmarire. Ing. Apostol de la ferma experimentala Satu Nou-Halchiu a spus organelor agricole sa nu-l mai caute pentru ca sigur a plecat din tara prin Iugoslavia. La aflarea stirii ca Golea a plecat din tara, subinginerul Turcanu de la ocolul agricol, originar din Basarabia, s-a speriat si a parasit localitatea. A ramas ca de ocolul agricol sa ma ocup eu, ca unul care cunosteam problema îndeaproape. Au venit organele judetene si au verificat situatia. Cum o mica suma de bani n-a putut fi justificata prin fuga subinginerului Turcanu, lui Traian Golea i s-au confiscat bunurile din casa si o vaca. În procesul intentat a fost judecat în lipsa si condamnat la 3 luni închisoare corectionala, cu suspendarea executarii pedepsei, dat fiind faptul ca nu a mai fost condamnat. Cu ocazia prezentei în Feldioara a lui Traian Golea, am cunoscut-o pe sotia acestuia, Nadejdea, pe soacra sa Eudochia Bucsan si pe fiica ei Tamara Bucsan, cu care

29 din 120

m-am casatorit în decembrie 1949. Cum soacra si cumnata locuiau în incinta ocolului agricol, au fost obligate sa elibereze locuinta si atunci s-au mutat la Codlea, la familia lui Nicolae Modval, notarul comunei, care era frate cu Eudochia Bucsan nascuta Modval. Odata cu raionarea teritoriului republicii, plasile s-au desfiintat si eu am fost trecut ca avocat-jurist consult la Comitetul provizoriu al Sfatului popular al Regiunii Stalin. În aceasta situatie ma gaseam la venirea lui Nelu în tara. Având legatura zilnica cu instantele de judecata, mi-a cerut sa iau legatura cu avocatul Stanescu. Acesta mi-a raspuns ca a facut cererea de revizuire, însa el urmareste sa ajunga la un anumit complet de judecata. În primavara anului 1952 s-a judecat procesul. A asistat si Nelu. Pe salile Tribunalului am schimbat chiar câteva cuvinte. La începutul dezbaterilor procurorul (o femeie nou numita), a acceptat revizuirea procesului, dar a cerut ca inculpatul sa se prezinte ca prizonier. Cum cea în cauza era evadata, a cerut amânarea procesului pentru ca aceasta sa se prezinte în instanta sub stare de arest, conditie ceruta de lege. Avocatul a cerut instantei sa procedeze la audierea martorilor care sunt prezenti si sa se pronunte asupra incidentului de forma ridicat de procuror odata cu judecarea fondului. Martorii audiati au declarat ca persoanele gazduite de inculpata nu au fost nemti, ci sasi de-ai lor. Instanta a amânat pronuntarea sentintei pentru câteva saptamâni, pentru ca în final sa admita cererea de revizuire si sa achite pe inculpata de orice pedeapsa. Deci cazul s-a rezolvat favorabil. Dupa arestarea lui Nelu si a sasului la care locuia, casatorit între timp cu cea care, fiind achitata, a putut sa apara în fata autoritatilor, avocatul Stanescu a fost declarat arestat în biroul procurorului. Profitând de un moment de neatentie, acesta s-a aruncat pe fereastra de la etaj si a murit. Când s-a întâmplat acest lucru eu eram arestat si nici pâna astazi nu stiu care a fost cauza. Cumnata-mea, Nadejdea Golea, dupa plecarea din tara a sotului ei, s-a stabilit la Codlea la unchiul ei, Nicolae Modval si ulterior a intrat în serviciu la întreprinderea "Tesatura". Venea destul de des la Brasov la noi sa-si vada mama si sora. Cum Nelu nu venea niciodata anuntat, într-o zi în primavara anului 1952, când cumnata-mea a intrat în casa l-a gasit pe Nelu. Aflând ca a sosit de mai multa vreme fara sa o anunte, s-a suparat foarte tare. I-am explicat ca întâlnirea cu cumnatul ei era periculoasa si ca ar putea avea mari neplaceri, motiv pentru care el nu a luat legatura cu nici un membru la familiei sale. Ulterior s-au întâlnit de mai multe ori si dupa ce Nelu a plecat la Bucuresti, obisnuia sa ne anunte când venea la Nadea la Brasov pentru a se întoarce împreuna la Bucuresti, sa nu calatoreasca singur. Mi-a spus ca are un aparat de transmisie si ca vrea sa-l duca la Bucuresti sa-l repare. Într-o seara m-am dus cu Nadea lânga statia CFR Brasov-Bartolomeu unde l-am întâlnit pe Nelu si împreuna am adus aparatul la noi acasa. Locuiam în Scheiul Brasovului. Apoi, însotit de Nadea, a dus aparatul la Bucuresti. Dupa arestare am aflat ca inginerul Gheorghe Dinca a reparat aparatul. A fost si el condamnat la moarte împreuna cu Nelu, Erich Tartler, gazda lui Nelu de la Brasov-Stupini, si alti inculpati, constituiti într-un lot si judecati în proces public, în 10-12 Octombrie 1953. În vara anului 1953, cu ocazia unei veniri la Brasov, Nelu mi-a spus ca se pregateste sa plece din nou din tara, prin Iugoslavia, caci de acum autoritatile au ajuns sa-l caute peste tot. Într-o zi pe salile Tribunalului Brasov ma acosteaza un necunoscut si adresându-mi-se pe nume, ma întreaba daca Ion a plecat în strainatate. Fiindca am ramas surprins de întrebarea lui, mi-a spus ca Ion a stat la ei, si deci cunoaste situatia familiei noastre, a unchiului sotiei de la Codlea. I-am raspuns ca nu stiu daca Ion a plecat si ca nu am în prezent nici o legatura cu el. În tot timpul cât a fost în tara, Nelu nu ne spunea unde locuieste sau cum l-am putea gasi. M-am întrebat, de unde ma cunoaste cetateanul care s-a interesat de Ion? Mai târziu am aflat de la Hans Tartler, gradinar din Stupini, Brasov, ca Nelu a stat la fratele sau Erich, condamnat la moarte în lotul principal si ca la Tribunal a stat de vorba cu Erich. La jumatatea lunii august 1953, m-am dus în concediu la o verisoara de-a mea, în Cârtisoara, Fagaras, împreuna cu toata familia - mama de 78 de ani, cu un picior fracturat, sotia si doi copii, unul de doi ani si cea mai mica de sase luni. În dimineata zilei de 26 august 1953, de la primaria comunei, un copil m-a anuntat ca cei de la regiune ma cheama înapoi la serviciu. Intrigat de aceasta chemare, m-am dus la primarie sa iau legatura cu telefonica cu regiunea. Centrala telefonica de la Arpasul de Jos mi-a spus ca nu poate obtine legatura cu Brasovul, linia telefonica fiind foarte ocupata. Dupa ce m-am întors acasa, a venit din nou copilul si mi-a spus ca a sosit o masina sa ma duca la Brasov. Îmbracat cu un costum de pânza, m-am dus la Primarie, sa vad despre ce este vorba. La intrarea în curtea Primariei era un

30 din 120

Jeep. Fiindca nu cunosteam masina si nici pe însotitori, i-am întrebat daca ma cauta pe mine. Mi-au spus ca sunt de la Sfatul Popular a Raionului Fagaras si ca au primit ordin de la Sfatul Popular Regional sa vina dupa mine. Nefiind pregatit, le-am spus ca ma duc acasa sa ma îmbrac. Mi-au raspuns ca merg si ei cu masina. M-au urcat si pe mine în spate, m-au întrebat daca sunt înarmat si daca am cutit, anuntându-ma ca sunt arestat. M-au obligat sa ma las jos pe banca, pentru a nu fi observat de trecatori. La iesirea din comuna erau mai multi oameni la aria de treierat, care m-au vazut totusi în masina si au anuntat ca am fost luat. În comuna în zilele acelea era o mare agitatie. Se daduse ordin sa se aduca cerealele din câmp la aria din marginea satului sa se treiere acolo. Oamenii s-au opus. În mod normal, cerealele se transportau din câmp în suri unde se treierau . Prin treieratul la arie era nevoie de o munca dubla, si în plus, cerealele erau expuse intemperiilor si se risipeau multe boabe. In mod tacit, intr-o noapte oamenii au dus cerealele în suri. La somatia militiei de a le duce la arie, s-au opus si au plecat toti la primarie pentru a li se aproba sa treiere în suri, dar n-au ajuns la nici o întelegere cu autoritatile comuniste, care nu dadeau înapoi în fata opozitiei satenilor. La venirea noptii, lumea adunata la Primarie a plecat acasa. Îndata au început arestarile. Aflând de masurile luate, oamenii s-au ascuns, însa zilele urmatoare au început sa duca cerealele la arie. Aceasta era situatia în comuna. În drum spre Brasov, masina în care eram dus a trecut prin fata oficiului de telefoane din Arpas, unde mai asteptau doua masini. La iesirea din Arpas, Jeep-ul în care eram, s-a oprit, soferul a desfacut capota de la motor, simulând un defect. Îndata a trecut pe lânga noi o masina, iar a doua a oprit în urma. Prima s-a oprit la câtiva metri înaintea noastra si cei dinauntru au întrebat daca am fost adus. M-au trecut în prima masina si însotit de celelalte doua m-au dus la Securitatea de la Brasov. Aici am intrat într-o sala de conferinte si mai multi ofiteri au început sa ma întrebe tot felul de lucruri. Îndata ce mi s-a spus ca sunt arestat, mi-am dat seama ca este vorba de Nelu si am dedus ca si cel ce m-a acostat la Tribunal ar putea fi arestat prin el aflându-se de mine. Întrebându-ma de cumnatul meu, Traian Golea, le-am spus ca din 1948 nu mai stiu nimic de el. Când a venit vorba de fratele lui, de Ion Golea, le-am spus ca îl cunosc, ca stiu ca este student la medicina la Cluj si ca din când în când trece pe la noi pe la Brasov unde uneori ramâne pâna a doua zi. Întrucât m-au întrebat cu insistenta unde este acum, mi-am dat seama ca înca nu este arestat. În seara zilei de 26 August m-au transportat cu catuse la mâini la Bucuresti, pe strada Uranus. A doua zi au început anchetele. Toate declaratiile mele s-au axat pe cele sustinute la început, adica îl stiam pe Nelu student la medicina la Cluj si nu-i cunosteam o alta activitate. Întrucât cele declarate de mine corespundeau eu cele declarate de Tartler, l-a început m-au considerat de buna credinta. Insistau tot mai mult sa-l descriu pe Nelu. Când au încetat sa ma întrebe despre el, mi-am dat seama ca l-au arestat. Într-o zi anchetatorul mi-a spus ca desi nu au dovezi despre vinovatia mea, nu voi fi pus în libertate, ci mi se va da o condamnare de cinci ani, închisoare administrativa. În ziua de 14 Septembrie 1953 un nou anchetator (mentionez ca anchetatorii se schimbau des) mi-a luat o noua declaratie, foarte detaliata. La un moment dat s-a oprit si mi-a spus ca doua saptamâni m-au crezut, însa acuma situatia nu mai este aceia pe care le-am relatat-o eu. Mi-a spus ca Ion Bucsan, pe care eu l-am adus de la Bucuresti spre a se întâlni cu Nelu la noi în casa, este arestat, ca mai sunt arestati Nicolae Modval, unchiul meu, Nadejdea Golea, cumnata-mea si Tamara Banciu, sotia. Acum sa stabilim adevarul. A trebuit sa recunosc ca l-am adus pe Ion Bucsan însotit de Vasile Vlad, spre a se întâlni cu Nelu la noi acasa, sa recunosc ca am stiut de plecarea lui Nelu din tara. Acum aveau suficiente dovezi pentru a ma gasi vinovat de favorizare. Grija mea era ca sotia sa nu fie si ea încadrata la favorizare, încadrare grava. Ea trebuia sa ramâna numai cu omisiune de denunt. Orice ajutor dat lui Nelu, trebuia sa fie recunoscut ca fiind dat de mine. În luna octombrie un nou anchetator, care s-a purtat frumos si omenos cu mine, mi-a spus ca voi fi martor în procesul celor judecati în lotul principal si mi-a formulat depozitia pe care trebuia sa o sustin în fata instantei. Cum ezitam sa fac unele precizari deoarece nu stiam ce anume lucruri sunt cunoscute de anchetatori, a scris singur declaratia, deducând din cuprinsul ei ce anume se cunostea cu precizie si recunosc ca se cunosteau multe lucruri pe care eu nu le declarasem. S-a stabilit sa mai fiu chemat la ancheta pentru definitivarea declaratiei. Si cum nu s-a mai adus vorba despre ea într-una din zile când am fost chemat, am întrebat care este situatia. Mi s-a spus ca s-a renuntat la aceasta declaratie. De la arestare si pâna în octombrie am fost tinut singur în celula. În octombrie 1953

31 din 120

am fost mutat într-o celula cu alti doi detinuti, un cetatean francez, Louis Houte, inginer la filatura Jilava înca de dinainte de razboi, ramas în tara dupa 1948 si un avocat Filipescu, proaspat arestat în legatura cu parasutistul Mircea Popovici pentru omisiune de denunt, care, în timpul judecari procesului lotului principal de parasutisti si favorizatori, a fost liber în Bucuresti. De la acesta am aflat primele amanunte asupra procesului. Pe la jumatatea lunii noiembrie 1953, am fost judecati într-un lot format din ing. Ion Bucsan, llie Banciu, Ion Stanica, cumnatul inginerului - Gheorghe Dinca, Galut Ion si Galut Emil, frati din Banat, Weber din Medias, Golea Nadejdea, Nicolae Modval, Dicescu, sotii Cupceag si altii pe care nu-i mai retin. Procesul s-a tinut cu usile închise si cu avocati din oficiu, s-a judecat foarte repede, iar dupa încheierea dezbaterilor, la un sfert de ora de la retragerea magistratilor pentru deliberare, s-a pronuntat urmatoarea sentinta:

 Ion Bucsan, 25 ani munca silnica Ilie Banciu, 20 --------"---------- Ion Stanica, 20 --------"---------- Cupceag, sotia, 15 --------"---------- Emil Galut 10 --------"---------- Nicolae Galut 10---------,,----------- Weber, 10 --------"--------- Nadejdea Golea, 6 ani închisoare Nicolae Modval, 5 -------"----------- Dicescu, 5 --------"---------- Cupceag, sotul, 3 --------"---------- Valentin Popa, 3 --------"---------- Banciu Tamara 1 --------"----------De la Tribunalul Militar Teritorial M A l Bucuresti am fost transferati la Jilava. Aici,

stând de vorba cu ceilalti din lot, am aflat ca Nelu a intentionat cu adevarat sa se întoarca din nou în Apus, prin Iugoslavia. Prin Vasile Vlad a cunoscut doi soldati: pe Galut Nicolae, care avea casa parinteasca în Banat, pe malul Dunarii si pe camaradul Weber din - Medias. Împreuna cu acestia doi, îmbracati militar toti trei, trebuiau sa se duca la familia Galut în Banat si de acolo cu Galut Emil, fratele mai mare al lui Nicolae, sa treaca Dunarea înot, tot necesarul fiind pregatit, inclusiv actele. Plecarea întârziind din cauza Festivalului, cei în cauza au fost arestati. Se stie ca în august 1953 la Bucuresti, a avut loc Festivalul Mondial al Tineretului. Nelu, ajutat de sotia lui Cupceag, asistent la Facultatea de filologie din Bucuresti, a facut mai multe manifeste în limba româna, franceza, germana si engleza, care au fost distribuite strainilor veniti la festival. Am aflat ca ing. Ion Bucsan a fost arestat la 30 august la Iasi, iar sotia mea si Nicolae Modval, unchiul ei, au fost arestati la 5 septembrie în Codlea. Cum sotia sosise la Codlea de la Cârtisoara cu cele doua fetite - de 2 ani si respectiv de 6 luni - noaptea când au venit securistii sa-i ridice, sotia a spus ca ea are copii si ca nu poate pleca fara ei. Un securist si-a dat cuvântul de onoare ca merge numai pâna la Securitate sa dea o declaratie si se va întoarce. S-a întors dupa un an de detentie, copiii fiind salvati de soacra mea Eudochia Bucsan care, anuntata telegrafic la Odobesti, unde era la o alta fiica a ei, Lidia Poenaru, s-a întors la timp lânga copii. Când s-a dus cu copii la locuinta din Brasov, a gasit-o ocupata de securisti si numai cu greu a putut ramâne în ea. Mama mea, Elena Banciu, de 76 ani, infirma, a ramas la verisoara mea din Cârtisoara, unde a murit în luna ianuarie 1954 în urma unei gripe. Împotriva sentintei de condamnare am facut cu totii recurs, însa au fost respinse în întregime. S-a admis recursul Procuraturii împotriva mea, a sotiei si a cumnatei mele, Nadejdea Golea. Acesta s-a judecat în cursul lunii august 1954 de Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti si a fost respins, ramânând toti la vechile pedepse. Mentionez ca recursul Procuraturii nu a fost motivat nici în scris si nici verbal în instanta. S-a afirmat simplu ca pedepsele sunt prea mici. Motivul real al recursului contra noastra era prezenta în Apus a lui Traian Golea, fratele lui Ion, condamnat la moarte. În luna septembrie 1954, sotia a fost pusa în libertate si s-a înapoiat la copii. În luna iulie 1955 am fost transferat de la Jilava la închisoarea Lugoj, unde am ramas pâna în februarie 1956, când am fost transferat, cu un popas de câteva zile la Aiud, în penitenciarul Gherla. Aici sa facem o paranteza: La 4 iulie 1958, în jurul orei 11, s-au auzit strigate si obloanele de la camera mare

32 din 120

dinspre oras a cladiri principale a penitenciarului, de la ultimul etaj, au fost aruncate jos. Bataile în usile de metal ale camerelor faceau sa vibreze tot celularul. Se striga: "Jos teroarea lui Goiciu!", (comandantul penitenciarului cu gradul de maior, fost hamal în portul Galati), "Vrem legaturi cu familia!". În camera respectiva, unde erau cca. 100 paturi suprapuse, erau detinuti nou veniti, cu pedepse mici de 2-3 ani, condamnati în deosebi pentru tentativa de trecere a frontierei. Penitenciarul Gherla era considerat unul din penitenciarele destinate executarii pedepselor mari, cu un regim aspru, fara drept de a avea legaturi cu familia. Aceasta s-a petrecut mai ales dupa revolutia din Ungaria si i-a nemultumit pe nou venitii. Actiunea începuta în camera respectiva s-a extins si la celelalte camere, unde în cea mai mare parte obloanele au fost aruncate jos, se batea insistent în usi, iar detinutii se urcau la ferestre si strigau. Penitenciarul fiind situat la marginea orasului în apropierea soselei Gherla-Dej, a atras atentia locuitorilor din împrejurimi si a trecatorilor. Posturile de paza au fost imediat dublate, iar mitralierele au fost îndreptate spre cladirea închisorii, care vibra ca un viespar. În mai putin de o ora închisoarea a fost înconjurata de tancurile unei unitati militare din Dej. Dupa orele 5 p.m. în celular a intrat o multime de gardieni si militieni înarmati cu arme automate si drugi de lemn sau de fier. Detinutii din camera unde a început actiunea au blocat usa cu paturi. Aceasta a fost fortata si detinutii scosi afara si trecuti printre siruri de gardieni din penitenciar si de militieni nou adusi, care-i loveau cu ciomegele si rangile unde si cum nimereau, au fost coborâti la parterul cladirii si culcati pe ciment. S-a trecut apoi la celelalte camere care au aruncat obloanele jos si, la întâmplare, au fost scosi o parte din detinuti si dusi la parter, loviti unde se nimerea si umpluti de sânge. Apoi a început pansarea celor raniti, unii cu mâini rupte sau capete sparte. Penitenciarul s-a scufundat, odata cu lasarea întunericului, într-o tacere sinistra, întrerupta numai de gemete. Din dimineata zilei urmatoare a început în întreg penitenciarul adevarata teroare. Diversi detinuti, multi la numar, au fost scosi din camere si dusi la parter, la dusuri, bagati cu picioarele în gratarele de lemn si astfel imobilizati au fost batuti cu parul de catre gardienii care faceau cu schimbul când oboseau. Multi detinuti au fost adusi înapoi în camere pe paturi, nemaiputându-se tine singuri pe picioare. Au fost dusi si batuti si detinuti bolnavi scosi din infirmerie. Maiorul Goiciu a participat si el la aceste batai. Era o namila de om, înalt si gros. Adesea batea personal detinutii . În celula în care eram eu cu înca 15 oameni, era si unul "Nagy", care a luptat în Vietnam în legiunea franceza. Cazut prizonier, a fost adus în tara prin China si URSS si condamnat la 11 ani închisoare pentru tradare. Era bolnav si facea dese crize de epilepsie, încât nu putea fi tinut de catre ceilalti detinuti din camera decât daca era legat cu cearceafuri de pat. Într-o zi a fost scos din camera, dus si batut si adus din nou pe patura si aruncat în camera. Un învatator, Munteanu, bolnav fiind, a avut într-o zi un conflict cu medicul închisorii, Sin, svab din Banat, caruia i-a reprosat ca nu i se acorda tratament medical. A fost scos din camera si batut cu parul. La aceasta bataie a participat si dr. Sin personal. Luni de zile a continuat aceasta teroare, si nu numai în penitenciarul Gherla; ea s-a extins în toate penitenciarele. Cei ce treceau dintr-un penitenciar într-altul, ajungeau în mod obisnuit si prin Jilava. Aici erau batuti atât la sosire cât si la plecare fara nici un motiv si fara nici o discriminare. La sfârsitul lunii iulie 1958, detinutii condamnati pentru înalta tradare am fost transferati la penitenciarul Pitesti, unde am ramas timp de doi ani, supusi unui regim de înfometare, încât la plecare cea mai mare parte erau distrofici. Aici la Pitesti, pentru cea mai mica abatere, reala sau fictiva, detinutul era pedepsit cu izolarea într-o camera de ciment de 2/4 m., unele având o tineta, iar noaptea o rogojina. Mâncare primea o jumatate de portie la doua zile. Celula fiind foarte rece în timpul iernii, cei pedepsiti se întorceau bolnavi, multi dintre ei nemaiputând sa-si revina. Cum între detinuti erau multi care au executat ani grei de detentie, nu au mai rezistat regimului atât de aspru si au murit. La penitenciarul Dej, unde am fost mutati de la Pitesti, pentru cele mai mici abateri eram pedepsiti cu izolarea si cu regim alimentar redus. Apoi s-a introdus bataia. În asistenta comandantului si a medicului închisorii (o doctorita), detinutului i se aplicau 25 de lovituri la spate. Pentru a nu se mai auzi în celule racnetele celui batut, se dadea drumul la gazul metan din soba care facea zgomot mare când ardea la maximum. În august 1958 am fost transferat la Pitesti, unde au fost concentrati detinutii condamnati pentru înalta tradare. În vara anului 1960 am fost mutat la penitenciarul Dej, pentru ca în 1962 sa fim transferati la Gherla, de unde am fost pus în libertate la 24 iunie 1964 printr-

33 din 120

un decret de amnistie. În cursul detentiei la Gherla l-am întâlnit pe Galut Emil, care mi-a spus ca în vara anului 1954 a fost dus la Securitatea din Brasov, unde a fost confruntat cu Nelu. Acesta era de nerecunoscut. Avea un dinte lipsa si în timp ce Galut nu recunostea anumite fapte, acesta continua sa sustina cele declarate înainte, la ancheta. Când si unde a fost executat Ion Golea? Nu stiu.

  Viata dupã eliberarea din detentie

 Prin anul 1963 a început sa se vorbeasca în penitenciar de o posibila eliberare a detinutilor politici. La Gherla, unde am fost dus din nou, în unele camere unde au fost pusi anumiti detinuti alesi de ofiterul politic, au început sa se dea ziare. Mai târziu s-au dat si în alte celule. S-a rulat si un film, "Partea mea de vina". La prezentarea filmului, ofiterul politic a spus ca în tara s-au facut uriase realizari. Ca de la Aiud unii detinuti au fost dusi sa vada cu ochii lor aceste realizari si nu si-au putut închipui cum s-au facut toate acestea. Ni s-au aratat vederi din diferite orase ale tarii pe care detinutii nu le mai recunosteau. Ofiterul a mai spus ca noi ca detinuti avem o parte de vina, însa regimul întelege sa ne dea posibilitatea de a contribui si noi la recladirea tarii, desigur fiind vorba de cei ce vor sa se încadreze în munca. În primavara anului 1964, prin ziare s-a comunicat ca a aparut un decret de gratiere. Unii au fost pusi în libertate, pentru ca mai târziu eliberarea sa se faca în masa. Cu o zi înainte de data eliberarii, detinutul era chemat de un securist care îi comunica ca va fi pus în libertate. Îl sfatuia sa fie cu rabdare, pentru ca afara multe lucruri s-au schimbat. Unii vor fi socati când vor afla anumite evenimente familiale, precum divort, deces, etc. Toti cei pusi în libertate vor fi încadrati în munca prin grija organelor de Stat, dupa pregatirea fiecaruia. În ziua de 24 iunie 1964, dupa 11 ani de detentie, am fost si eu eliberat din penitenciarul Dej. În dimineata zilei când am fost dusi la magazie sa ne ridicam bruma de efecte ce le mai aveam, ne-am întâlnit cu ofiterul politic, care ne-a întrebat: - "Cei cu voi, ma, de sunteti asa de abatuti, de parca ati merge la puscarie si nu în libertate?" Am asteptat iesirea din închisoare ani multi si grei, fara a pierde nadejdea ca vom ajunge si aceasta zi; unii însa n-au mai ajuns, în deosebi aceia care si-au pierdut orice nadejde sau cei rapusi de boli si care au devenit total degradati fizic. Desi dorita atât de mult, aceasta eliberare, atunci când a venit, ne-a gasit obositi, sceptici, încât nu ne-am putut bucura pe masura asteptarilor. Au trecut mai multe zile pâna ce, macar în parte, ne-am refacut sufleteste. Sotia îmi spunea ca umblu pe strada ca speriat. Toti aveam înfatisari de om speriat. Eram tunsi si slabi încât oricine ne întâlnea, stia ca suntem fosti detinuti. Lumea ne privea cu mirare, dar si cu bunavointa, iar unii dintre cei cunoscuti, chiar cu excese de bucurie. Ajuns acasa la Brasov, a carui gara noua m-a facut sa nu mai stiu unde ma aflam, primul soc ce l-am avut a fost revederea familiei, si în deosebi a fetitelor, pe care le-am lasat mici, de jumatate de an, respectiv de doi ani si jumatate. Mi-au placut întotdeauna copiii si înainte de detentie, ma apropiam cu usurinta de ei, chiar daca nu-i cunosteam. Fata de proprii mei copii ma simteam însa stingher, si ei la fel. Sotia a plecat la serviciu si am ramas acasa numai noi. Ne uitam nedumeriti unul la altul. Înfatisarea mea era deplorabila. Faceam eforturi sa vorbim între noi. Încet, încet situatia s-a ameliorat si am început sa ne apropiem unul de altul. Golul lasat de despartirea de ele în anii primei copilarii l-am simtit însa tot timpul. Si ele au avut un soc. Stiau ca exist, li s-a spus ca sunt la spital bolnav si când ma voi însanatosi, ma voi întoarce acasa. La început mai întrebau când ma voi întoarce, dar mai târziu nu au mai întrebat. Prin copiii din jurul lor au aflat adevarul si au tacut. Erau foarte atasate de mama lor, care le-a crescut cu multa dragoste si gingasie. Acum ca am venit acasa, un strain s-a interpus între ele si mama lor, si din cauza asta au suferit, mai ales Dana. Timpul vindeca toate, dar legatura care se face în primii ani ai copilariei între copii si parinti cu greu se reface, daca se reface vreodata. Pentru ca fetitele sa nu sufere la scoala din cauza ca tatal lor este arestat, sotia a divortat, asa cum au divortat majoritatea sotiilor detinutilor politici. Când în închisori soseau comunicarile de divort, detinutii treceau prin momente grele, desi toti ne asteptam la asta si întelegeam situatia. Sotia mea a avut grija ca sa nu mi se comunice divortul, de care am aflat abia dupa eliberare. Nu cunosteam care va fi evolutia situatiei politice în tara, dar stiam ca în viitor vom fi mereu însemnati pentru trecutul nostru, si pentru a nu cauza noi neplaceri copiilor, nu ne-am recasatorit decât în toamna anului 1974, cu o luna înainte de casatoria Danei. În prima zi dupa ce am ajuns la domiciliu, a trebuit

34 din 120

sa ma prezint la Securitate pentru a-mi depune viza ca sa pot obtine buletinul de identitate. Securistul pe care l-am gasit acolo mi-a spus ca situatia în tara s-a schimbat, ca regimul este stapân pe situatie si ca lumea în totalitatea ei sprijina si are încredere în regim, ceea ce însa nu înseamna încetarea masurilor de supraveghere. Mi-a spus ca Securitatea stie tot ce se întâmpla în tara si ca asta este menirea ei. Îi stie si pe cei care înca se mai îndoiesc asupra viitorului, ca noi cei scapati din detentie trebuie sa ne încadram în câmpul muncii, sa avem totala încredere în regim care ne va ajuta, iar când vom vedea ca totusi cineva încearca sa ne faca greutati, ar fi de datoria noastra de cetateni în care guvernul, prin eliberarea noastra anticipata si-a aratat încrederea, sa sesizam organele de resort. Mi s-a dat un numar de telefon si am plecat cu indicatia ca sa-l sun de câte ori ar fi cazul, chiar si numai pentru a-i spune cum m-am reîncadrat în munca sau daca am anumite neplaceri si greutati, ei fiind dispusi oricând sa ma ajute. Daca eu nu i-am sunat si nu i-am cautat, în schimb au facut-o ei în nenumarate rânduri, când m-au interogat sub diferite forme. Periodic mi s-au cerut declaratii, iar cei cu care lucram erau si ei pusi sa dea tot felul de declaratii despre mine. Chiar la putin timp dupa eliberare, am fost chemat la Securitate si mi s-a cerut sa-i scriu cumnatului meu Traian Golea, aflat în strainatate, ca am fost eliberat din detentie. Am refuzat categoric sa-i scriu, spunând ca el poate afla asta din ziare. Am refuzat sa am vreo legatura cu ei si am refuzat orice sprijin din partea lor, stiind ca oricând îti pot cere lucruri la care nu te poti preta. Daca eu am refuzat însa orice colaborare cu ei, chiar si în cele mai inofensive probleme, ei au avut grija ca sa-mi puna piedeci în orice fel de actiuni pe care le-am întreprins, oricât ar fi fost ele de legale. Dupa doua luni de la punerea în libertate, am fost angajat la oficiul de plasare a fortelor de munca, ca economist cu probleme juridice, la IISAR (Întreprindere industriala de Stat pentru aprovizionare cu animale de rasa si medicamente de uz veterinar). Întreprinderea era mica, cu cca. 30 de salariati. Mai târziu, când întreprinderea a ramas numai cu aprovizionarea cu medicamente de uz veterinar, aceasta a devenit si mai mica. Faptul ca am fost încadrat la o întreprindere atât de mica a avut repercusiuni asupra salariului, care diferea dupa categoria întreprinderii. Salariul de încadrare a fost cel de stagiar si dupa 13 ani de munca, la data pensionarii, era cu mult inferior salariului colegilor de aceeasi vârsta cu mine. Orice încercare de a ma transfera la o întreprindere mai mare mi-a fost blocata. În 1970 am reusit totusi sa obtin transferarea la întreprinderea comunala de apa, canal, gaze, fara ca la salarizare sa pot obtine un spor însemnat. În general, conducatorii de întreprinderi ezitau sa încadreze fosti detinuti politici, de altfel si multi salariati evitau contactele cu noi. Un fost salariat de la Sfatul Popular Regional care ma cunostea, lucrând la data arestari mele la aceeasi institutie, mi-a spus, când am ajuns la IISAR unde era si el, ca e mai bine sa nu spunem ca ne cunoastem de dinainte. Multi au ramas tot timpul timorati, dar au fost si oameni care mi-au aratat multa încredere fara nici un fel de ezitare. Dupa pensionarea din 1983, am solicitat pasaport, dar cererea mi-a fost refuzata, oricâte contestatii si memorii am facut. Am ramas pentru totdeauna pentru regim o persoana non grata.

Calvarul Tamarei Banciu    La 6 septembrie 1954, dupa executarea unui an de detentie la care am fost condamnata

de Tribunalul Militar Teritorial MAl pentru omisiune de denunt la crima de înalta tradare, am fost pusa în libertate de penitenciarul Jilava, împreuna cu alti detinuti, barbati si femei. De la penitenciar pâna la soseaua nationala am mers pe jos, apoi am luat un autobuz pentru Bucuresti. Cum nu aveam bani, ne-am dus cu totii la o familie cunoscuta de unul dintre noi. Aceasta familie ne-a dat la fiecare banii necesari pentru a ne deplasa la cunostintele din Bucuresti. Eu m-am dus la tanti Vasea (Vasilisa Marian) în Baneasa. Ea mi-a dat banii de tren si am plecat apoi înspre Brasov, unde am ajuns a doua zi dimineata. Acasa la Brasov am gasit fetele si pe mama, împreuna cu sora-mea Lili Poenaru si cei doi copii ai lor, toti într-o singura camera. Aici o mica paranteza: În mai 1952 din Brasov au fost evacuate fortat mai multe familii, între care si familia Zârnoveanu. Locuinta acesteia ne-a fost repartizata noua de Sfatul Popular Regional, încheind contract de închiriere cu fiul celor deportati, Nicolae Zârnoveanu. Dupa arestarea noastra, locuinta compusa din 2 camere, bucatarie si pivnita, a fost ocupata de Securitate. Numai cu greutate a reusit mama sa reocupe locuinta împreuna cu fetitele de doi ani si jumatate, respectiv 6 luni. În 1954 familiilor evacuate li s-a spus sa revina la oras. Familia Zârnoveanu, sot si sotie, au revenit la locuinta lor. Au cazut de acord cu mama sa le elibereze o camera si

35 din 120

bucataria ,iar mama cu copii sa ocupe o camera si bucataria din pivnita. Aceasta era situatia locuintei la înapoierea mea. Mentionez ca între proprietar si mama s-a încheiat un nou contract de închiriere, desi repartitia locuintei era pentru familia noastra. Când am ridicat problema ca acest contract este ilegal, mi-au raspuns s-o dau în judecata pe mama. În aceasta locuinta, care avea WC - ul în curte si apa în strada, am stat pâna în anul 1963, când am schimbat camera cu o garsoniera (camera, baie si bucatarie) la bloc, întrucât imobilul vechi a fost vândut. Aici se încheie paranteza. Desi am lipsit atâta de acasa si fetita mai mare, Dana, avea doar 2 ani si jumatate la plecare, când m-am întors din închisoare si ea a deschis ochii din somn, m-a recunoscut imediat si m-a luat în brate, rostind "mamica mea". Cea de a doua fetita, Doina, care a avut sase luni când am lasat-o, spunea la toata lumea mama, numai mie nu. Mie a început sa-mi spuna mama abia în 1958, când s-a îmbolnavit tare rau. Prima obligatie dupa ce am fost eliberata si am ajuns acasa, a fost sa ma prezint la Securitate. O buna parte din timp a trebuit sa fac aceasta prezentare saptamânal. Prin cunostintele ce le aveam, în luna noiembrie 1954 am fost angajata ca muncitoare la fabrica de produse zaharoase Dezrobirea. Munceam la norma, plecând dimineata si întorcându-ma seara pe jos, abia reusind sa câstig 180 lei lunar, suma enorm de mica, stiut fiind ca aveam de crescut doi copii, iar pensia mamei era si ea foarte modesta, mai mult simbolica si nu puteam conta efectiv pe ea pentru întretinerea noastra Într-una din zile m-am dus cu fetita la consultatie la dispensar. Doctorita m-a întrebat daca n-am facut liceul la Eparhial la Chisinau si daca nu cumva sunt din Basarabia. Am negat tot timpul. Nu doream sa ma cunoasca si sa ma recunoasca nimeni. Ea însa n-a renuntat la dorinta ei de a sti cine sunt. Ea era Tamara Stirbu, casatorita cu medicul Nedelcu si care ma cunostea bine si stia si situatia noastra. Aceasta familie m-a ajutat apoi enorm de mult tot timpul cât a lipsit sotul meu. Prin ea fetitele au fost primite la caminul întreprinderii, desi cea mai mica nu avea înca vârsta necesara; acolo fetitele primeau trei mese pe zi, ceea ce pe mine ma ajuta enorm. Prin dr. Nedelcu Aurel si dr. Bologa Emil, care-l cunosteau pe sotul meu, am fost acceptata sa ocup postul de registrator medical la spitalul dermato-venerian. Administratorul spitalului era Caftanat, basarabean, care nu ma cunostea dar care a fost pus la curent cu situatia mea. Acesta era seful personalului. Mi s-a dat sa completez un chestionar. Cei care m-au recomandat, m-au sfatuit sa nu scriu ca as fi fost arestata si ca sotul meu este înca detinut. Cum formularul avea întrebari precise asupra situatiei fiecaruia, nu am putut sa mint si am început sa plâng si am dat formularul înapoi, declarând ca ma voi întoarce mai degraba la fabrica. Dl. Caftanat mi-a spus sa arat situatia reala si el va raspunde de faptul ca a dat de lucru unei mame pentru a-si putea creste copiii. Am fost înteleasa si ajutata mult în timpul cât am lucrat la acest spital. Pentru ca nu puteam sa-mi duc copiii la camin dimineata si sa fiu la orele 7 la serviciu, mi s-a aprobat sa lucrez de la orele 10 la 18, acoperind astfel la fisier ambele schimburi. Plecam dimineata de acasa cu copiii, ducând-o pe cea mica în brate si uneori chiar si pe cea mai mare, si ma întorceam seara. Drumul îl faceam pe jos, ajungând la serviciu transpirata si tremurând ca varga, oricât de frig ar fi fost afara. Aici am gasit multa întelegere din partea colegilor, care cam toti aveau situatii dificile fata de regim, (unul fost ofiter, altul fost procuror, etc.). La prânz, neducându-ma acasa, nu mâncam, nici la cantina nu ma duceam ca sa nu cheltuiesc banii. O colega de serviciu, dna Chiritescu, sotia fostului director de banca de la Chisinau, când venea la serviciu în turele de dupa masa, mi-aducea într-un sufertas mâncare calda. Administratorul spitalului ma trecea pe statele de prime foarte des. Când i-am spus ca ceilalti colegi nu privesc cu ochi buni acest lucru si l-am rugat sa nu ma mai treaca, mi-a raspuns ca el raspunde de aceasta si am continuat sa primesc prime mai departe. Pentru a putea face fata cheltuielilor cu salariul meu de 250 lei, mai mic decât cel al unei femei de serviciu, fiindu-mi insuficient, am început sa bat la masina de scris de la serviciu dupa orele de birou, diferite lucrari pentru medici. Faceam câte 9 copii, ceea ce era foarte obositor pentru ca trebuia sa bat tare, si totusi copiile erau slabe. Eram nevoita sa lucrez pâna noaptea târziu. Cu toate aceste eforturi însa, fara ajutorul celor din jur, cunoscuti si prieteni, nu m-as fi putut descurca. M-au ajutat cu alimente, haine pentru copii, bani. În special tin sa-mi exprim recunostinta fata de surorile Margareta Pop si Claudia Cadiu. Sprijinul moral ai celor din jur a fost neprecupetit. Foarte mult m-a sprijinit si Iosif Lazar, prieten al familiei si fost coleg al sotului meu. O perioada de timp am îndeplinit si functia de casier la Asociatia pentru ajutor reciproc a functionarilor, datorita dnei Ripanovici. În

36 din 120

felul acesta mi s-au înlesnit mai multe împrumuturi când eram la mare nevoie. În tot acest timp am fost mereu verificata de Securitate. Într-o zi, un securist mi-a spus sa ma duc la un hotel sa stam de vorba. I-am raspuns ca nu am ce cauta la hotel; daca sunt chemata la Securitate, ma duc, caci n-am de ales, dar la hotel nu ma duc. - Nu va jenati sa veniti la Securitate? m-a întrebat. - Nu, pentru ca nu vin decât când sunt chemata. În toamna anului 1955, m-am dus la vorbitor la sotul meu, la penitenciarul din Lugoj. Am luat cu mine bagaj mai mult, îmbracaminte si alimente. Am ajuns în gara la Lugoj noaptea. Pe drum, un tânar m-a întrebat unde ma duc cu atâta bagaj? I-am raspuns ca sotul meu este arestat. Dupa ce m-a ajutat la bagaj, m-a întrebat daca nu am vreo cunostinta la care sa stau. I-am raspuns ca voi ramâne în gara, pentru ca nu am unde sa ma duc. Mi-a spus ca ma conduce el la un hotel. Am refuzat, pentru ca nu aveam bani. Atunci mi-a propus sa plateasca el hotelul. Am refuzat. Atunci a spus ca va ramâne cu mine întreaga noapte în gara, deoarece nu poate sa ma lase singura. Apoi am acceptat sa ma conduca la un hotel unde el a platit camera si a plecat. Nu stiu cine a fost acest om. A doua zi m-am dus la penitenciar la vorbitor. N-au vrut sa-mi primeasca bagajele, spunându-mi sa le pun la posta. Eu nu aveam la mine nimic cu ce sa fac colete. Nestiind ce sa fac, m-am dus la posta si le-am povestit situatia. Au sarit cu totii, au adus cutii de ambalat, sfoara si ce ne-a mai trebuit ca sa facem pachetele si le-au expediat ei fara sa ma coste ceva. N-am cunoscut acesti oameni, dar erau vremurile când toti se aflau alaturi de cei vitregiti de regim. În iarna anului 1956/57, am avut vorbitor la penitenciarul Gherla, unde sotul meu a fost transferat între timp. Am ajuns la penitenciar în zori. Era umed si frig. Mi s-a spus ca numai la ora 9 am începe vorbitorul, care dura zece minute, dupa un drum de zile. Am plecat pe strada zgribulita, cu bagajul dupa mine. Dintr-o curte a iesit o batrânica si vazându-ma, m-a întrebat, ce-i cu mine. I-am spus ca am venit la penitenciar, la vorbitor. M-a adus imediat în casa, mi-a dat lapte cald, mi-a pus cald la picioare si nu stia ce sa mai faca ca sa-mi revin. N-am cunoscut-o si nu stiu cine a fost, dar comportarea unor astfel de oameni te întarea mult sufleteste când erai în nenorocire. La sosirea din detentie, mama mi-a spus ca dupa ce s-a aflat de arestarea noastra în 1953, un locuitor din comuna Feldioara, Brasov, Petre Hubes, a venit la Brasov si a cerut mamei sa-i încredinteze lui cele doua fetite sa le creasca, asigurând-o ca le va îngriji ca pe copiii lui. Avea deja trei copii sub 12 ani. Petre Hubes a fost deportat în URSS, la Donbas, în 1945, de unde s-a înapoiat în primavara anului 1948. Averea si casa i-au fost expropriate, sotia cu trei copii a ramas singura. În casa lui a locuit câtiva ani viitorul meu sot împreuna cu mama lui, femeie în vârsta, de peste 70 ani. Cunoscând situatia grea a sotiei lui Hubes, viitoarea mea soacra a ajutat-o cât a putut. Familia Hubes cu cei trei copii, de acum mari, au plecat mai târziu în Germania. În septembrie 1958 fetita cea mai mica, Doina, s-a îmbolnavit grav de rinichi. A avut la început o forma usoara de scarlatina, care a trecut neobservata si ca urmare a facut o infectie la rinichi. Nu am observat decât când a început sa urineze cu sânge. A fost internata de urgenta la spitalul de copii din Brasov. Atunci avea 5 ani. Doctorita Oprisescu a spus sa fie tinuta la pat cu caldura tot timpul. Sa nu fie coborâta din pat nici pentru nevoile personale. Boala agravându-se, mi-a facut si mie internarea în spital. Atunci am putut observa ca indicatiile date de doctor nu erau respectate, dimineata fiind dusa desculta si numai în camasuta pe coridorul care era rece, pentru a fi cântarita. Am ramas câteva zile în spital cu fetita, mama stând acasa cu Dana, care începuse sa mearga la scoala primara. Boala Doinei progresând repede, mi s-a spus ca situatia a ajuns foarte grava si ca sunt putine sanse de salvare. S-a constituit o comisie medicala cu specialisti veniti de la Cluj, care a propus sa fie operata. Doctorita Tamara Nedelcu, fosta mea colega de la Chisinau, de la Eparhial, mi-a spus ca operatia este foarte grea si ca sansele de reusita fiind reduse, crede ca eu ar trebui sa ma opun operatiei. Fetita era toropita de febra, ureea în sânge crestea mereu si ajunsese nici sa nu mai poata urina. Am crezut ca din moment ce fetita nu mai poate fi salvata, de ce sa mai fie chinuita cu operatia? Daca tot timpul de când ea s-a îmbolnavit eu am fost foarte îngrijorata si necajita, acum când mi s-a spus ca Doinita nu mai poate fi salvata, m-a cuprins o stare de indiferenta, de prostatie. Dr. Emil Bologa, seful spitalului dermato-venerian, care ne cunostea situatia familiei, ca de altfel toti medicii de acolo, m-a sfatuit sa plec cu Doinita la spital la Bucuresti. I-am spus ca nu plec, pentru ca nu am nici bani si nici nu cunosc pe nimeni acolo si atunci ce rost are sa ma duc cu ea între straini. Bologa mi-a raspuns ca daca mai este o sansa de unu la un milion,

37 din 120

nici atunci nu am dreptul sa renunt. Fara sa mai tina seama de parerile mele, a luat legatura cu spitalul Emilia Irza din Bucuresti si, fara sa mai pot trece pe acasa sa ma schimb, sa iau ceva cu mine, am fost dusa cu salvarea la aeroport, urcata într-un avion mic, sanitar, Aviasan, si trimisa cu fetita la Bucuresti. Cu noi a plecat si dr. Nicolae Pridie, care a tinut fetita în brate în avion lânga pilot, nemaifiind alte locuri. La aterizare în Bucuresti ne astepta masina salvarii care ne-a dus la spital. Aici medic de garda era o doctorita evreica, dr. Dona...., care a luat fetita în primire, spunând: - Vedeti de mama, ca de fetita ma îngrijesc eu! Eu eram distrusa, obosita, nedormita, neschimbata de mai multe zile, disperata... Diagnosticul de glomerula nefrita era grav si starea fetitei era rea. Nu putea urina iar ureea în sânge crestea si cazuse într-o stare de somnolenta. Doctorita mi-a spus ca va trebui sa înceapa un tratament intensiv, foarte dur, de injectii, iar daca fetita va rezista, ar putea fi o sansa de salvare, dar ca pentru moment nu-mi poate spune nimic altceva. La câtva timp de la începerea tratamentului, fetita a urinat un lichid negru ca pacura. Tratamentul a continuat, facându-i si injectii intra-venoase la mâini, la degete, la cap, încât nici nu mai stia unde sa i le faca. Când doctorita venea la spital dimineata, înainte de a se dezbraca, venea sa vada fetita si zicea: "Mi-e destul sa ma uit la mama ca sa-mi dau seama de starea fetitei." Doina era foarte cuminte si ascultatoare. Niciodata nu se opunea la injectii. Punea mânutele ca la rugaciune si spunea: "Da Doamne sa nimereasca!", iar când termina injectia, spunea: "Multumesc!". Doctorita a spus ca a avut multi copii la tratament, însa ca acesta, care dupa ce a fost chinuit cu injectiile intravenoase sa mai si multumeasca, n-a mai întâlnit. Când o vedea ca se roaga înainte de injectie, spunea ca ea nu crede în Dumnezeu, dar ca de-acum îi vine si ei sa se roage. Situatia s-a îmbunatatit usor si doctorita mi-a spus ca de acum a început sa aiba sperante. Aceasta stare de sperante cu clipe de deznadejde, pentru ca boala avea si ea oscilatiile ei, a fost groaznica. Bolnava a trebuit sa fie hranita, însa tot ce înghitea, vomita. Eram foarte îngrijorata si mai ales foarte înspaimântata, însa Doinita spunea: "Nu plânge mamico, ca manânc din nou." Tratamentul a durat foarte mult si eu am stat mereu în spital. Când si eu m-am îmbolnavit de gripa, mi-a luat locul sora mea, Lili. Nu mi-am putut imagina niciodata ca medicii pot depune atâta interes pentru salvarea si vindecarea unui bolnav. Dupa spitalizare, adusa acasa, a început o lunga perioada de convalescenta, timp în care trebuia sa urmeze un regim alimentar foarte strict, fara grasimi si fara sare. Mi s-a recomandat sa-i dau portocale. Cum acest articol nu se gasea pe piata, le puteam procura doar de la un restaurant de lux, de la Aro, la un pret foarte mare. Din ele extrageam sucul pe care-l dadeam Doinitei. Niciodata nu am avut nici cea mai mica greutate din partea Doinitei cu respectarea acestui regim alimentar. Mânca ce i se dadea si daca pe masa era o mâncare care ei îi placea foarte mult si eu îi spuneam ca ea nu trebuie sa manânce din ea, nu mânca, fara sa faca vreun moft oarecare. Desi de la spital nu mi s-au cerut bani pentru întregul tratament al Doinitei, totusi am avut mari goluri banesti de umplut, la care, fara ajutorul si sprijinul celor din jur, nu as fi putut face fata. Tuturor acestor binefacatori ai mei le multumesc si pe aceasta cale si îl rog pe Dumnezeu sa-i rasplateasca.

 Tamara BanciuSi când gândesc la viata-mi, îmi pare ca ea cura Încet repovestita de straina gura. Ca si

când n-ar fi viata-mi, ca si când n-as fi fost.M. Eminescu - "Melancolie"

Marturia Nadejdei GoleaPeste viata senina a Basarabiei a cazut ca un trasnet ultimatumul dat de rusi la 28 iunie

1940, de cedare si evacuare în decurs de doua zile. Foarte putina lume a putut sa se refugieze într-un timp atât de scurt, iar cei care au ramas, au platit scump. Asa l-am pierdut pe tatal meu, care a fost arestat la scurta vreme dupa intrarea rusilor si a fost deportat undeva în fundul Siberiei. Am primit de la el o carte postala, si dupa aceea nimic... Peste un an Basarabia a fost reluata si armata româna a urmarit dusmanul împreuna cu armatele germane, adânc în interiorul Rusiei. În 1944 s-a întors roata. De acum rusii erau aceia care-i alungau pe români si pe germani. Tradarea de la 23 august le-a usurat mult invadarea. Multe jertfe au fost si multi ostasi si-au pierdut viata în aceste confruntari. Pentru cei care vroiau sa paraseasca Basarabia s-a organizat acum, în 1944, evacuarea, punându-se la dispozitie trenuri, în majoritate marfare, care faceau zile întregi pâna la destinatie. Noua ne-a trebuit o saptamâna de la Chisinau pâna la

38 din 120

Timisoara. În tara, cei care au fost functionari de stat au fost repartizati pe la diferite posturi în tot cuprinsul României. Mama fiind învatatoare, a fost repartizata la Beregsau lânga Timisoara, unde organele locale au înfiintat o cantina pentru refugiati, în care alimentele erau date de comuna, iar refugiatii faceau cu schimbul la gatit. Dar rusii nu s-au marginit sa ocupe numai Basarabia, ci au invadat întreaga tara si au mers chiar mai departe. Dupa ocuparea tarii de catre rusi, a început jaful cel mare organizat de armata: sute de vagoane pline cu grâu, lemne si petrol luau calea Rusiei. În unele locuri au scos si sinele de cale ferata si le-au dus în Rusia. Dar jaful nu s-a marginit numai la marfuri. Ei vroiau sa-i ia pe toti cei nascuti în Basarabia pe care îi considerau ca cetateni sovietici. Organele de stat ale administratiei românesti întocmeau liste cu cei nascuti în Basarabia pentru a-i "repatria". Mama a fost si ea chemata la inspectoratul scolar din Timisoara unde i s-a pus în vedere sa mearga la biroul alaturat, sa se înscrie pentru plecare. Dar mama a iesit pe o alta usa si s-a întors la Beregsau. Am avut noroc ca în acest timp, la Beregsau, a venit din armata fratele meu Boris si cu Traian Golea cel care în scurt timp dupa aceea mi-a devenit sot. El era ardelean din Bachnea, de pe Târnava Mica, ceva mai sus de Târnaveni. Pe Traian l-am cunoscut când eram înca în Basarabia, pentru ca desi ardelean, a facut Agronomia la Chisinau, unde a fost coleg de an cu unchiul meu Ion Bucsan, fratele mai mic al tatii, caruia noi îi spuneam Gioni, cu care de altfel am copilarit, caci era numai cu patru ani mai mare ca mine. Prin el l-am cunoscut pe Traian si pe multi alti colegi de-ai lui, care deseori veneau la Durlesti, lânga Chisinau, unde locuiam noi. Traian avea una din surori, Otilia, casatorita în Blaj. Sub amenintarea arestarii si "repatrierii" noastre ne-am hotarât sa plecam în Blaj. Ne-am facut urgent bagajul si cu un tren de marfa am si plecat. Acolo baietii au cunoscut niste functionare de la primarie si cu ajutorul lor au confectionat acte false, ca fiind nascuti în Transilvania, ceea ce ne-a scapat de "repatriere". Mama a primit un post de învatatoare lânga Blaj si asa a putut trai familia noastra, mama, eu si cu cele doua surori mai mici, Lidia si Tamara. Între timp Traian, care fusese lasat la vatra, a fost numit administrator al mosiei Brukenthal din Micasasa, a doua statie din Blaj catre Medias, unde în septembrie 1945 ne-am si casatorit. Erau timpuri când nu puteai face multi purici într-un loc. Asa ca am ajuns în 1946 la Nanov, lânga Alexandria în Teleorman, de unde peste un an am revenit în Ardeal, la Feldioara, Brasov, unde Traian a fost sef de ocol agricol. Aici munca lui era strâns împletita cu a pretorului Ilie Banciu, care mai târziu mi-a devenit cumnat, casatorindu-se cu sora mea mai mica, Tamara. În ianuarie 1948 la Felioara a izbucnit o epidemie de febra tifoida. Traian, în drumurile pe care le facea zilnic prin comunele din jur, a baut pe undeva apa infectata Si asa a ajuns la Brasov, în spitalul de contagiosi, pentru doua luni, pâna prin 20 Martie. Între timp a facut si o complicatie de flebita (inflamatia venelor la picioare). Cum situatia interna devenea din ce în ce mai critica, ne gândeam si noi ca ar fi bine sa plecam din tara. Boala i-a înlesnit lui Traian un concediu la baile Buzias, lânga Timisoara. Lânga Buzias, la Bacova, locuia sora mea Lidia, între timp casatorita si ea cu un inginer agronom, Ilie Poenaru, seful statiunii viticole de la Bacova. Fiind noi la Buzias, într-o noapte a venit fratele lui Traian, Ionel, student la medicina în Cluj în ultimul an, si ne-a spus ca situatia lui este critica, fiind urmarit cu alarma de gradul întâi pe toata tara, astfel încât trebuie sa gaseasca o cale de a parasi România cât mai repede. La Sibiu atunci se întâmplase ciocnirea cu politia, din ghearele careia Nelu a scapat dupa ce a doborât cu pistolul pe un politist si i-a culcat la pamânt pe ceilalti. La Bacova mai statea ascuns si fratele meu Boris, fugit de la Cluj unde era student la agronomie, pentru ca era urmarit. Planul lui Traian si al meu era ca, de la Buzias, sa ne pregatim trecerea peste frontiera pe îndelete, cu atât mai mult cu cât cumnatul meu Ilie Poenaru cunostea niste oameni care faceau treceri peste frontiera în schimbul unei sume de bani. În circa o saptamâna se putea ajunge la Viena fara prea multe riscuri. Dar au intervenit evenimente neprevazute care au schimbat aceste planuri. Aproape de Arad a cazut un grup care voia sa treaca în Ungaria. Au fost arestate si calauzele care îi conduceau. Oamenii pe care îi cunostea Ilie Poenaru nu stiau în ce masura polita nu a aflat si de existenta lor ca "trecatori" si astfel sa fie pusi în urmarire, încât un timp oarecare trebuiau, sa nu întreprinda nimic care sa-i faca suspecti. Pentru ca situatia lui Nelu era urgenta, iar Boris era si el urmarit, dupa discutii lungi s-a vazut ca nu este alta cale decât fuga din tara noaptea peste frontiera în Iugoslavia. Daca la început, când se pusese problema ca trecerea frontierei sa se faca cu ajutorul unei calauze, eram de acord sa ma duc si eu cu ei, dar

39 din 120

acum, sa trecem numai noi singuri, fara calauza prin necunoscut, mi se parea greu de realizat. Riscurile, dupa cum le vedeam eu, erau prea mari, de aceea ma chinuiam, plângeam si nu eram în stare de nici o decizie. Vazând Traian nehotarârea mea, m-a sfatuit sa ramân, ca si asa lucrurile nu vor dura prea mult si într-un an se vor întoarce si ei acasa. Ei au plecat si eu am ramas, dar cât am putut sa regret aceasta ramânere! Abia dupa plecarea lor parca ma trezisem si abia acum îmi dadeam seama cât de rau am facut. De atâta parere de rau ma îmbolnavisem de-a-binelea. Am avut o cadere nervoasa si o perioada de timp nu m-am putut tine pe picioare, mergeam sprijinita de pereti. Am ramas la sora mea. Mama a trebuit sa plece la Feldioara unde aveam toata gospodaria: pasari, mai cumparasem si o vaca cu lapte, etc. La Feldioara, resedinta sefului de ocol se compunea din locuinta noastra, grajdul în care erau doi armasari frumosi si tineri ai ocolului, iar în fundul curtii era o casuta unde locuia singura fosta proprietara a acestei curti, o sasoaica cumsecade, cu care ne-am înteles foarte bine. Când m-am întors eu la Feldioara si am intrat în curte, aceasta femeie m-a întâmpinat si mi-a spus: - De ce ati venit, Doamna? Plecati cât mai repede ca va cauta. Mi-a mai spus scurt ca au ridicat tot ce era ca mobila, îmbracaminte, vase de bucatarie, pasarile, vaca, în sfârsit, absolut tot ce-am avut. Mi-a spus ca mama s-a dus la fratele ei, Nicolae Modval, care fusese mai multi ani notar la Codlea. Acum era secretar la sfatul popular din Codlea. Nici nu stiu cum am iesit din curte. Nu stiam ce sa fac si cum sa dispar mai repede ca sa nu apuce sa ma vada mai multa lume, caci se facuse mare vâlva la Feldioara din cauza disparitiei lui Traian. Un refugiu imediat l-am cautat în casa prietenilor nostri Claudia si Leonida Gheorghiu, amândoi ingineri agronomi, el fiind directorul Scolii de Agricultura din Feldioara. Am batut la usa dar nu mi-a raspuns nimeni. Am mai asteptat putin si între timp a aparut servitoarea lor, care mi-a zis ca dânsii sunt la Brasov si nu se întorc decât seara. Ce puteam face? Gara era aproape dar din grija sa nu întâlnesc pe cineva, am luat-o direct peste câmp spre Bod, urmatoarea gara. Mi-am luat bilet pentru Codlea si asa m-am prezentat la casa unchiului meu, unde era si mama. Ei m-au sfatuit ca, pâna se mai linistesc lucrurile, sa plec undeva mai departe, si asa am plecat înapoi la sora mea Lidia, care între timp se mutase la Timisoara, sotul ei fiind numit asistent la catedra de Viticultura. La ei am stat pâna în 1951, când m-am întors din nou la Codlea în casa unchiului meu. Între timp lucrurile s-au mai potolit în ce ne priveste, încât în 1951 am putut intra functionara la fabrica de tesaturi" Codlea". În aceasta perioada sora mea, Tamara, care se casatorise cu pretorul Ilie Banciu, era la Brasov, el fiind numit jurisconsult la Sfatul Regional Brasov. Mama locuia acum cu ei, sora mea având primul copil, o fetita, pe Dana, care era de vreo 8-9 luni. Eu lucram la Codlea, dar veneam foarte des la Brasov sa-i vad. Într-o sâmbata, în vara anului 1952, când eram acolo, s-a deschis deodata usa si a aparut Nelu. Am ramas ca împietrita: - Tu aici? De unde te-ai luat? Unde-i Traian? La asta el mi-a raspuns ca Traian e bine, sanatos si munceste. Apoi l-am întrebat: bine, dar ce ti-a spus pentru mine? La asta Nelu a zis: - Nimic, pentru ca eu nu trebuia sa te întâlnesc pe tine. Tu ai fi fost prima la care Securitatea s-ar fi gândit în legatura cu mine. Mi-a cazut greu acest raspuns. Am asteptat atât de multe de la si despre sotul meu... Nelu nu trebuia sa ia legatura cu familia si totusi a fost nevoit pentru ca, facându-se stabilizarea monetara în vara anului 1952, a ramas complet fara bani deci fara nici o posibilitate de întretinere si de mâncare. El stia, înca dinainte de plecarea lui din tara, ca la Codlea locuia unchiul meu Nicolae Modval si atunci si-a încercat norocul. Acesta a fost primul sau contact cu rudele. El a venit la Codlea, dar noi toti eram la serviciu. Acasa era numai bunica, de 90 de ani. Nelu o cunostea dinainte si i-a spus sa nu spuna nimanui, niciodata, ca l-a vazut, si în special mie sa nu-mi spuna. Desi locuiam în aceeasi casa, bunica nu mi-a spus nimic pâna când am aflat singura, dând nas în nas cu el, în locuinta surori mele din Brasov. Desigur ca unchiul meu l-a ajutat cum a putut. Unchiul a fost în comisia de schimbare a banilor si a putut astfel sa-l scoata din încurcatura, înlocuindu-i o parte din banii cu care el venise pregatit din Vest. Mai târziu am aflat ca Ilie Banciu, cumnatul meu, a cautat, la cererea lui Nelu, sa-l puna în legatura cu celalalt unchi al meu, Ion Bucsan, care lucra la Institutul de Cercetari Agronomice din Bucuresti. I-a scris ca sa vina urgent la Brasov, dar Gioni n-a venit. Îsi dadea seama probabil de marele risc ce-l implica o întâlnire cu Nelu, si atunci a plecat cumnatul meu la Bucuresti ca sa-l aduca. Gioni a venit, si asta l-a costat o condamnare de 25 de ani închisoare. A iesit si el odata cu ceilalti în 1964. Cum a fost anchetat si ce i-au facut nu stiu, dar a suferit o depresie puternica în închisoare. Nu-l mai interesa nimic,

40 din 120

nu vorbea, nu mânca. A fost cumnatul Banciu si altii care au avut grija de el. Nu mult dupa ce a iesit din puscarie, a murit de inima. Sora mea din Brasov locuia în Schei si chiar de la locuinta lor terenul începea sa fie neregulat, abrupt. Pe partea lor terenul era mai jos si pe cealalta parte, peste drum, era un mal mult mai ridicat. Când mergeam la Brasov, vedeam în casa de vis-a-vis de pe mal, un militar stând mereu pe veranda. Asta a durat luni de zile. Ne-am dat seama ca era un lucru suspect, ca desigur se urmareste ceva, dar nu stiam atunci ca obiectul observatiei sale era chiar casa surorii mele. Prin august 1953, sora si cumnatul, cu cele doua fetite - caci între timp a mai venit una pe lume, - cea mai mare era de 2 ani si jumatate si cea mai mica de sase luni - s-au dus sa petreaca vreo doua saptamâni la Cartisoara, judetul Fagaras, de unde era Ilie. La fabrica din Codlea, unde munceam eu, aveam foarte mult de lucru în preajma platii lefurilor, când trebuia sa complectez declaratia de salarii cu evidenta avansurilor, a concediilor, etc. Într-o dupa amiaza, când toti ceilalti functionari plecasera, eu fiind tot la birou, vine conducatorul tehnic, care era si organul politic al întreprinderii, caci directorul întreprinderi avea numai atributii administrative, si îmi spune sa ma duc la Militie ca sa ridic o corespondenta urgenta. I-am raspuns ca sunt prea ocupata si nu pot sa ma duc, gândindu-ma în sinea mea, ca de când am ajuns "curier"? Când am terminat treaba, pentru ca Militia era în drumul meu spre casa, m-am gândit sa intru totusi si sa întreb de acea corespondenta. Acolo mi s-a raspuns ca acuma e târziu, nu mai e nevoie de mine. Dupa cum s-au înlantuit lucrurile, abia mai târziu mi-am dat seama ca de atunci începuse urzeala pentru arestarea mea, numai ca se astepta momentul prielnic. Dupa câteva zile m-am dus la Brasov sa-mi scot un dinte care ma necajea mult. Întâi am trecut pe la locuinta surorii mele care era deja plecata la Cârtisoara. Pe drum spre casa ei, la o distanta oarecare de mine, un militar venea mereu în urma mea si apoi a intrat în vorba cu mine. Mie numai de taclale nu-mi ardea, într-atâta ma durea dintele si i-am spus-o si lui. M-a întrebat daca am un doctor bun si i-am spus care este doctorul. A plecat. Când am ajuns la doctor si i-am spus ca vreau sa-mi scoata dintele cu pricina, m-a mirat mult taraganeala lui cu pregatirea instrumentelor. În sfârsit, mi-a scos dintele si când am vrut sa plec, mi-a spus sa mai ramân, sa stau linistita caci se pare ca nu ma simt prea bine. Am stat putin si apoi am plecat, dar m-a mirat comportamentul doctorului. Abia când s-a derulat întreaga operatie a arestarii mele, mi-am dat seama de ce doctorul insista sa mai ramân. Era înca o încercare de a ma aresta, dar apoi s-au razgândit. Unchiul si matusa din Codlea n-ar fi stiut unde am plecat si s-ar fi alarmat iar Securitatea voia sa lucreze cât mai pe tacute. Obrazul îmi era umflat, dar a doua zi m-am dus totusi la lucru. Pe la ora 11 vine directorul întreprinderii si-mi spune ca seful serviciului financiar este chemat la Minister la Bucuresti. Eu i-am spus ca nu ma simt bine si nu pot pleca asa la drum. Contabilul sef a intervenit si a zis ca de ce sa nu se duca el, ca si asa are mai multe probleme de rezolvat la Bucuresti. Directorul a spus ca trebuie sa mearga cine este chemat. În aceasta situatie n-am avut ce face si m-am dus acasa sa ma pregatesc de drum si sa-mi anunt familia ca plec. Matusa mea, fiind în concediu, era acasa. Am mâncat si tocmai vroiam sa ies, când cineva a sunat la usa. Au intrat doi barbati si au spus ca sunt de la spatiul locativ. Eu am plecat si ei au ramas stând de vorba cu matusa. Am trecut din nou pe la întreprindere, mi-am luat biletul de calatorie si m-am îndreptat spre gara. În urma mea veneau cei doi care fusesera în casa la matusa. Trenul a fost foarte aglomerat, mai aglomerat ca niciodata. Am trecut din vagon în vagon în speranta ca voi gasi un loc de sezut. Abia când am ajuns la Brasov s-au eliberat niste locuri. N-am reusit bine sa-mi aranjez bagajul si sa ma asez pe o banca, ca cei doi s-au înfiintat lânga mine, m-au întrebat care-mi este bagajul, m-au înhatat unul de-o mâna si altul de alta ca sa ma duca cu ei. Eu m-am revoltat, mi-am smuls mâna si i-am întrebat ce au cu mine. Ei mi-au spus ca am insultat o persoana sus pusa, dar asta era doar o justificare de ochii lumii care se uita nedumerita la hartuiala noastra. M-au târât din tren si m-au urcat într-o masina care statea gata si ne astepta. M-au dus la Securitatea din Brasov, si de acolo în continuare la Bucuresti. Pe serpentinele de la Predeal mi se facuse atât de rau încât îmi venea sa vomit si, probabil ca sa nu le murdaresc masina, opreau din când în când si ma lasau sa ies la aer. Asa m-am trezit arestata la Ministerul de Interne la 25 August 1953. Am ajuns noaptea si m-au dus direct sus, într-o camera de ancheta. Primii anchetatori erau mai în vârsta decât cei care au urmat mai târziu si printre ei era, cred eu, chiar Nicolski, unul tuns, care vorbea foarte prost româneste. Au început cu ce stii despre el, si unde l-ai vazut. Era vorba de Nelu. Si pe acel

41 din 120

scaun am stat în continuare, fara nici o întrerupere, toata noaptea si toata ziua urmatoare, pâna s-a înnoptat din nou. Eram atât de sleita ca nu mai stiam pe ce lume sunt. Capul îmi cadea de oboseala si ochii mi se închideau si atunci anchetatorul, ca sa ma trezeasca, lovea odata zdravan cu pumnul în masa, si eu saream din loc buimacita. Ma trimitea la geamul larg deschis în noapte ca sa-mi vina aerul direct în fata, sa ma mai învioreze. Eram bolnava, eram obosita si plina de frica. As fi facut orice numai sa termin cu aceasta situatie. Daca as fi avut ocazia sa ma pot apropia singura, neobservata, de un geam deschis, n-as fi pregetat nici o secunda sa ma arunc jos de la orice etaj ar fi fost, pentru ca singurul lucru ce mi-l doream, era sa scap de toate. În sfârsit, m-au dus jos într-o celula mica de tot, cu un pat suprapus, în care nimic altceva n-ar mai fi încaput. Ca sa fiu mai în siguranta, m-am urcat în patul de sus, dar imediat mi-au dat ordin sa cobor. Mi-au adus niste pastile, dându-si seama probabil în ce hal eram. N-am vrut sa le iau si atunci mi le-au bagat fortat pe gât. Dupa toata aceasta oboseala si surescitare acuma, când în sfârsit as fi putut dormi, somnul nu se lipea de mine. Acelasi zbucium continua sa ma tina treaza. Deodata aud usa de vizavi si aud vorba. Îl recunosc pe cumnatul meu, Banciu Ilie, care suferea de ficat si când facea câte o criza acasa, îl tinea câte o saptamâna tot vomitând. Acum îi era rau, vomita, si plantoanele îl chinuiau cu întrebari. Mi-am dat atunci seama ca nu numai eu, ci toti ceilalti ai mei sunt arestati. Stateam pe pat, fara sa pot dormi. Aveam pe mine o rochita de vara si o jacheta mai groasa, pe care o luasem la drum. Nu stiu cum am dat cu mâna si am simtit ca într-o cuta de la jacheta era înfipt un ac cu ata în el. Atunci mi-a venit nastrusnica idee sa mi-l înfig în inima si sa mor, sa termin cu toate. L-am înfipt în piept ca si când mi-as fi facut o injectie si apoi cu degetul l-am apasat cât am putut de tare în adânc. Deodata am simtit ca s-a întâmplat ceva. Acul nimerise probabil într-o coasta si s-a rupt si ata spânzura afara. Apucând firul de ata care era în doua, încet, încet, tragând de el, am reusit sa scot afara urechile si o mica portiune din ac. Restul a ramas bine înfipt si atunci, ca si când asta nu ar fi fost de ajuns, m-am gândit sa ma strâng de gât si sa mor prin sufocare. Mi-am rupt poalele de la combinezon si mi-am facut un cordon cu care am început sa-mi strâng gâtul, dar oricât ma fortam de tare, nu reuseam sa ma sufoc de tot. Am încercat de mai multe ori, dar fara succes. Dimineata, când a deschis militianul usa sa ma scoata la program, îl vad ca se uita la mine, strigând: - Ce-ai facut? Spune ce-ai facut? Nu întelegeam ce vrea si deodata vad ca începe sa-mi cerceteze gâtul. Cât am strâns eu de tare încercând mereu sa ma sufoc, gâtul meu se facuse numai rani. Imediat s-au repezit la pat, au scotocit totul si au gasit urechile acului cu ata înca atârnând în el. M-au întrebat unde e restul de ac. Nu le-am spus nimic. A doua zi m-au mutat într-o camera spatioasa care avea un singur pat. Într-o parte era un geam mare, ca o vitrina, care dadea într-un culoar, iar în partea opusa era usa cu vizeta - un ochi mic în usa, acoperit cu o tablita de metal care se putea da la o parte si prin care plantoanele te puteau spiona. Acum o puteau face si prin geam si prin vizeta. Seara vad ca intra plantonul si-mi spune ca pot sa ma culc pe pat. Eu nu m-am miscat din pozitia mea rezemata de perete. A venit de câteva ori sa-mi spuna sa ma culc si cu cât ei insistau mai mult, cu atât ma încapatânam sa ramân în aceeasi pozitie. În fond, ma fortam sa ramân treaza. Nu stiam ce vor, ce aveau de gând sa faca cu mine si-mi era frica. Cum stateam asa rezemata de perete, dintr-odata am simtit ca în camera patrunde un fum din partea geamului si fumul devine tot mai des. Deodata n-am mai stiut nimic. La un moment dat, ca o strafulgerare de-o secunda, am avut în fata ochilor un tablou. În mijlocul camerei statea un individ în halat alb, care tinea în mâna o siringa ridicata în fata ochilor, ca atunci când te pregatesti sa faci o injectie si cauti mai întâi sa scoti aerul împingând pistonul pâna începe sa iasa lichidul. Atâta, si din nou totul s-a scufundat în întuneric. A doua zi ma duce plantonul la ancheta. Mi-a pus ochelari negri ca sa nu vad. Intrând si el, statea alaturi de mine. Anchetatorul îl întreaba: - Ei, cum e ? La care plantonul raspunde: - Acuma îi facem... si a aratat cu mâna spre capul lui. Am putut sa vad gestul sau pentru ca militianul statea alaturi de mine si prin partea laterala a ochelarilor se putea vedea putin într-o parte, dar nimic în fata. Dupa ce a iesit plantonul, l-am întrebat pe anchetator: - Ce înseamna "acuma îi facem", si am dus si eu mâna la cap. A sarit ca un turbat. - Ce, esti nebuna, ce vorbesti ? La noi nu se face asa ceva. Asta se face numai în tarile capitaliste. Când mai târziu, dupa 20 de ani, m-am reîntâlnit cu Traian si i-am povestit despre asta, mi-a spus ca desigur mi-au injectat niste droguri care te fac sa nu mai ai control asupra ta si sa vorbesti de toate, si mai ales despre acele lucruri despre care ai fi dorit sa nu se afle

42 din 120

niciodata. Eu nu stiam nimic din ce se practica nici în tarile capitaliste, nici în cele comuniste, dar din spusele lui am înteles ca ceva foarte grav mi-a fost facut. De la Ministerul de Interne am fost dusa la închisoarea Uranus. Acolo, spre surprinderea mea, am auzit-o pe Tamara, sora mea, plângând si chemând numele fetitei sale, Doinita, Doinita, Doinita.... Mi se rupea sufletul de jalea ei si de jalea micilor fetite, de jalea tuturor napastuitilor încaputi în marele abator al Securitatii. Militienii când o auzeau, se distrau, zicând: - Iar a-nceput Doinita! Ce puteau ei pricepe din chinurile si durerile noastre, din jalea noastra fara margini, din jalea unei mame smulsa de lânga copilul ei care avea doar câteva luni. Când am fost scoasa din nou la ancheta, am spus anchetatorului ca sora mea e bolnava cu inima, are si boala "Basedow" si l-am rugat sa fie mai întelegator ea. M-a întrebat de unde stiu ca sora mea e aici. I-am spus ca i-am auzit plânsetul si strigatul de deznadejde pentru Doinita, fetita ei cea mai mica. Deci acum stiam ca si Tamara e luata, iar copiii ei au ramas singuri, fara nici unul din parinti. Dupa cum am spus, înca mai înainte de a fi fost arestata stiam ca Mara plecase la Cârtisoara, în satul natal ai lui Ilie, ca sa petreaca acolo o vacanta de doua saptamâni. Sotul ei, Ilie, era jurisconsult la Sfatul Popular Brasov si nu mai avusese concediu de câtiva ani. Acum, în sfârsit, se înfaptuise minunea, dar nici n-au apucat sa se aseze bine ca a venit un om de la Sfatul Popular local si i-a spus cumnatului ca îl asteapta acolo cineva care vrea sa-i vorbeasca. Sora mea a sarit în sus, crezând ca e cineva de la Brasov si vrea sa-l recheme din concediu. Vazând Ilie cât este de suparata Tamara, nu s-a dus atunci, dar putin mai târziu, s-a gândit totusi sa mearga ca sa afle despre ce este vorba. A luat-o de mâna pe Dana, fetita cea mai mare, si au plecat amândoi. Când au ajuns acolo, nu mai era nimeni si s-au întors acasa. N-au trecut decât câteva minute si de data asta a venit baiatul din vecini, spunându-i lui Ilie ca cineva îl cheama la poarta. El a iesit, dar nu s-a mai întors în casa. Era Securitatea care l-a luat asa cum se gasea: într-un costum de pânza, în sandale, fara ciorapi. Sora mea nu si-a dat seama de cele întâmplate. Credea ca tot la Brasov a plecat, fiind nevoie urgenta de el acolo, dar pe de alta parte se gândea cum putea sa plece asa, sa nu-i spuna nimic? Nici a doua zi nu a primit nici un semn de la el. Atunci si-a luat fetitele, una în brate si alta de mâna, si s-a dus la Brasov la Sfat, sa vada ce s-a întâmplat cu Ilie. Acolo i s-a spus ca ei nu l-au chemat si nici nu stiu ceva despre el. Disperata, a luat autobuzul si s-a dus la Codlea, la unchiul Nicolae Modval, sa vada ce este de facut. Dar Nicolae Modval nu mai era nici el. Fusese arestat. În casa lor era mare jale si suparare. Jeni, matusa, i-a spus Tamarei: - Nu mai vreau sa stiu nimic de voi. Din cauza voastra s-a întâmplat totul. Ce sa faca biata sora-mea, caci nici aici n-a aflat sprijin?! Mama în acest timp era la sora mijlocie, la Lidia, care locuia la Odobesti cu sotul ei, Ilie Poenaru, seful statiunii viticole de acolo. Asa ca, s-a dus la posta si i-a trimis mamei o telegrama sa vina imediat la Codlea. Atât a mai apucat sa faca. Securitatea a venit si a arestat-o. N-a contat ca mai înainte i-au luat sotul, n-a contat ca cei doi copii ramâneau singuri si erau asa de mici. Când a venit mama de la Odobesti, Dana a îmbratisat-o plângând si i-a spus: - Mamica a plecat si m-a lasat singulica, singulica! Doinita, care nu avea decât sase luni, nu stia ce se întâmpla în jurul ei si cred ca a suferit mult de foame caci, pâna a venit mama, nimeni nu a avut timp pentru ea. Mama a încercat s-o hraneasca cu biberonul. Ea plângea, îl scuipa afara si nu-l suporta deloc în gura ei. Atunci mama a încercat sa-i dea câte putin cu lingurita si în felul asta a fost ceva mai bine. La Codlea nu aveau gaz. Încalzitul si gatitul se faceau cu lemne. Pentru Doinita mama avea mereu nevoie de foc sa-i încalzeasca laptele, caci putea mânca doar putin cu lingurita si atunci trebuia s-o hraneasca mult mai des. De aceea mama s-a vazut nevoita sa plece cu fetitele la locuinta din Brasov, unde aveau gaz si unde ar fi fost mai linistita, stiind ca nu deranjeaza pe nimeni. Când a ajuns la Brasov, casa fiind ocupata de Securitate, ea cu cei doi copii mici a ramas în strada. S-a dus la Securitate si a cerut sa-i dea locuinta înapoi. Securistii i-au spus sa se duca la Codlea si sa stea acolo la fratele ei. Mama le-a raspuns ca ea nu se poate duce acolo, fiindca are nevoie de gaz si de caldura pentru copii. Si apoi la Codlea e totusi o casa straina, care nu e obligata sa suporte necazul altora. Asa a umblat câteva zile la Securitate cu o fetita în brate, cu alta de mâna si cu olita dupa ea. Securistii, exasperati de insistentele mamei, i-au spus: - Daca nu te linistesti acolo la Codlea, te arestam si te trimitem si pe d-ta dupa ei. Mama, plângând, le-a raspuns: - Mai rau decât îmi este mie acum, nu-mi va fi, orice veti face cu mine. Cu chiu cu vai i-au aprobat o camera, deci acum avea un colt unde sa stea, dar era lipsita de bani. Avea în acea vreme o pensie de 180 lei, pentru ca se

43 din 120

pensionase cu un an mai devreme. Înainte de fuga lui Traian din tara, când mama statea la noi, am sfatuit-o sa nu se mai chinuiasca cu serviciul înca un an ci sa iasa la pensie. Provizoriu i s-au dat acesti 180 lei lunar, urmând ca atunci când i se împlinea timpul de pensionare sa i se recalculeze pensia. Asa au fost arestarea surorii, cumnatului meu, si patimirile mamei. Acum sa ma întorc din nou la domiciliul ce-l aveam la închisoarea Uranus. Celula era vopsita în verde închis, culoare întunecata si deprimanta. Aerisirea nu se facea. Câteodata, când te scoteau la program dimineata, lasau usa întredeschisa si mai intra putin aer de pe coridor. Toata ziua trebuia sa stai asezata la marginea patului, cu picioarele spânzurate în jos. Asta n-ar fi fost nimic, dar marginea de fier a patului era mult mai înalta decât salteaua, asa ca practic stateai cu încheieturile genunchilor direct pe aceasta margine îngusta de fier care îti întra în carne. Aici pielea mi se îngrosase si se facuse de parca era tabacita. Într-o zi mi-au adus în celula pe cineva. Avea vreo 25 de ani si era asa de nepasatoare ca parea sa sfideze toata mizeria puscariei. Era vesela, toata ziua glumea cu plantoanele la vizeta. Avea regim special de mâncare, primea tigari, avea voie sa stea pe pat cum dorea si chiar sa doarma daca îi venea somnul. Era scoasa din celula afara pentru ore întregi. Nu invidiam nimic din toate câte le avea, caci nu-mi statea gândul la ele. Nenorocirea întâmplata noua, tuturor, era prea mare ca aceste favoruri facute cuiva în închisoare sa conteze. Mi-am dat seama ca ea nu are nici o suferinta si era cu totul altceva decât un detinut obisnuit. M-am închis în mine ca si când ea nici nu ar fi fost în celula. Era foarte nemultumita, chiar iritata ca eu taceam. Deseori îmi spunea: - Dar spune si tu ceva. Povesteste o excursie, o întâmplare oarecare, o carte citita, ca sa ne treaca vremea mai usor. Pentru ea oricum vremea trecea usor caci ore în sir nu era în celula. Având acul în piept, deseori parca simteam întepaturi. Odata, ea m-a vazut pipaindu-ma la piept si m-a întrebat: - Ce ai? Te doare inima? I-am spus ce am facut cu acul. A fost scoasa din celula ca de obicei si în aceeasi seara am fost si eu dusa într-un birou unde se afla un sanitar. M-a întrebat ce am si ce ma doare. I-am spus ca n-am nimic. Atunci a început sa-mi pipaie pieptul, sa strânga în diferite directii, ca sa-si dea seama unde si când ma doare la pipait. Ce putea el descoperi când acul era adânc si bine înfipt în învelisul coastei ? Lui nu i-am spus ce am facut, cu toate ca acum acul începuse sa ma îngrijoreze. Dupa acest episod, tovarasa mea de camera a fost scoasa de la mine si pe altcineva nu mi-au mai adus cât am stat acolo. Într-o zi m-au dus cu duba la Ministerul de Interne. M-au lasat într-un subsol plin de lazi si alte lucruri depozitate. Ma gândeam: ce mai vor sa faca cu mine? Într-un târziu m-au dus într-un birou sus. A venit cineva, probabil unul dintre anchetatori, mi-a zis sa iau loc si apoi mi-a comunicat ca voi fi confruntata cu Nelu. Mi-a spus: - Acum ai ocazia sa-i strigi în fata toata revolta pentru tot ce v-a facut el voua. Sa-i spui ca este o bestie, un bandit care v-a nenorocit pe toti cu uneltirile lui criminale contra Republicii Populare Socialiste. Anchetatorii, sau cine erau acele persoane, intrau, ieseau, susoteau între ei, dar nimic nu se întâmpla. La un moment dat credeam ca Nelu nu va mai aparea si ma gândeam ca poate nici nu e prins. Dar, în sfârsit, s-a deschis usa si el a intrat în camera. Era linistit. L-au invitat sa ia un loc, l-au servit cu tigari. Ne uitam unul la altul... - N-aveti voie sa va uitati unul la altul, n-aveti voie sa vorbiti! a tunat vocea unuia dintre ei. S-a întors apoi catre mine si mi-a spus: - Ei, acum poti sa-i spui tot ce crezi despre el, dupa toate câte v-a facut voua. Pentru ca eu taceam, a început sa strige la mine, de ce nu vorbesc si nu-i arunc în fata toata tradarea si ticalosia lui? Sunt si eu o ticaloasa. Nu stiu ce mi-au mai spus, strigând si spumegând. Atunci a intervenit Nelu, zicând: - Va rog tineti cont ca e femeie si are circumstante atenuante. Asta a fost toata confruntarea. Am fost dusa înapoi la Uranus. Acum, ca parasutistii au fost arestati, se pregatea procesul lor. Anchetatorul m-a chemat si mi-a spus ca voi fi adusa la proces ca martor si trebuie sa învat ce sa declar acolo. El îmi zicea si eu trebuia sa repet dupa el si asta câteva seri de-a rândul. Îmi venea asa de greu sa repet, ca un papagal. Cuvintele îmi stateau în gât si el îmi striga: - "Ce, nu stii sa vorbesti? Repeta si iar repeta!" Într-o zi era mare miscare pe sala. Se întâmpla în timpul procesului, care s-a tinut între 9-12 Octombrie 1953. S-a deschis usa de la celula mea. Mi-au dat niste sosete, caci fusesem arestata în rochita de vara si fara ciorapi. Cu rochita asta eram îmbracata si ziua si noaptea. Au luat-o sa mi-o calce, dupa ce mai întâi au încercat sa-mi gaseasca ceva corespunzator de îmbracat, dar n-au gasit. M-au dus la Tribunal noaptea. Când am intrat în sala de sedinte era o mare de lume. Cred ca toata Securitatea din Bucuresti se afla acolo. În fata, în partea stânga, pe o estrada (o boxa mare) erau ei, toti

44 din 120

parasutistii. Printre ei si o femeie. Era Elena Stetin, sora parasutistului Mircea Popovici, pe care am cunoscut-o mai târziu. A murit la Jilava de cancer la sân. M-au dus mai în fata si am fost întrebata de Tribunal, cine sunt? Daca cunosc pe cineva din boxa? Am spus ca-l cunosc pe cumnatul meu Ion Golea. - Ce stii despre el? Ce ti-a spus? - Mi-a spus ca a fost prin mai multe tari si ca a venit în tara parasutat. - Dar ce sti despre activitatea lui? - Nu stiu nimic, absolut nimic. Nu îmi amintesc când am fost apucata de brat si scoasa afara. Din nou în duba si înapoi la Uranus. Când am ajuns era noapte târziu. Anchetatorul m-a chemat. Era foarte suparat. Mi-a adresat cele mai oribile cuvinte si cele mai grele insulte. Degeaba se straduise el seri de-a rândul sa ma învete ce sa spun? Printre altele, mi-a zis: - Puteai sa fi libera acum, dar asa vei sta în boxa alaturi de ei. Eu însa stiam ca tot în boxa aveam sa stau orice as fi spus. Numai ca, pentru un moment, supararea lor era prea mare caci nu zisesem nimic din cele ce am fost învatata sa spun. Iar acest proces era foarte important pentru ei. Dupa acest proces al parasutistilor, despre care au scris toate ziarele din tara si din strainatate, s-au judecat procesele noastre, ale celor inculpati în legatura cu ei. Fiecare parasutist avea lotul lui de rude, prieteni, gazde, cunoscuti si chiar necunoscuti, care doar auzisera de ei, lot ce se ridica la câteva sute de persoane. La data de 1 Noiembrie a fost procesul grupului nostru. Numai din familia mea au fost judecati: sora si cumnatul (Tamara si Ilie Banciu), unchiul de la Codlea (Nicolae Modval), unchiul din Bucuresti (Ion Bucsan) si eu, Nadejda Golea. În afara de noi, rudele, mai erau si altii, printre care Mia Capceag, care a tradus un manifest al lui Nelu pentru a fi raspândit la Festival în mai multe limbi: spaniola, engleza, franceza, italiana si germana. A primit 15 ani. La proces, la ultimul cuvânt, atât Ilie Banciu cât si Nicolae Modval au cerut sa le dea lor pedepse mai mari, dar s-o lase pe Tamara sa se întoarca acasa la fetitele ei. Pedepsele au fost urmatoarele:

 Ioan Bucsan 25 ani Ilie Banciu 20 ani Nicolae Modval 5 ani Tamara Banciu 1 an Nadejdea Golea 6 ani. De la proces am fost dusi cu totii direct la Jilava, unde ne-au repartizat apoi în diferite

camere. Pe mine nu m-au lasat în aceeasi camera cu sora mea. Când usa camerei în care m-au dus s-a deschis, am vazut înauntru o mare de lume. Am respirat usurata oarecum, caci pâna atunci statusem singura, iar acum eram între oameni. În loc de paturi erau priciuri, adica scândura dintr-un cap în altul al camerei, pe o parte si pe alta, de-a lungul peretilor, pe doua rânduri, sus si jos. La usa, într-un colt, era tineta, un hârdau de lemn în care-ti faceai trebuintele si un altul mai mic pentru apa. Daca se întâmpla sa cobori noaptea pentru trebuinte fiziologice, riscai la înapoiere sa nu-ti mai gasesti locul, asa de înghesuite eram pe priciuri. Iar daca în cursul noptii cineva se întorcea pe o parte, tot sirul trebuia sa se întoarca, caci altfel nu era chip sa te asezi. Dintre persoanele de la Jilava îmi amintesc cu placere de Suzi Benvenisti, din lotul sionist, o persoana realista, calma, modesta si foarte buna. Pe toate ne încuraja. Dupa cum se vede, sionistii, dupa ce au creat comunismul, au ajuns si dintre ei câtiva prin puscarie, datorita probabil unor conflicte interne, în familie. Dar nici pe departe nu au avut de suferit chinurile anchetelor si nici n-au primit pedepsele noastre de zeci de ani. Îmi vine mai degraba sa cred ca au fost bagati si dintre ei câtiva prin puscarii numai de ochii lumii, pentru a îndulci acuzatia ca ei ar fi marii conspiratori ai întregii noastre tragedii. La Jilava am mai stat cu Mioara Muscalu, Tanti Magos, Frida Lacaz, în urma devenita Holban, prin casatorie cu baiatul generalului Holban. Dupa eliberare a plecat la Paris, unde este stabilita si acum. Pentru ca acum eram împreuna cu atâta lume, viata era mai suportabila. Stateam pe priciuri, vorbeam, povesteam, dar necazul meu cu acul ma preocupa în continuare, caci acum nu mai voiam sa mor. Voiam sa traiesc. Am raportat ofiterului politic cazul si am rugat sa fiu dusa la spital la Vacaresti pentru operatie. Nu m-au trimis si atunci am ,,raportat" ca fac greva foamei. Ofiterul politic mi-a spus: - Nu-i nevoie sa faci greva foamei caci vei fi trimisa la Vacaresti. Într-adevar, m-au trimis la Vacaresti, la spitalul nostru, al detinutilor politici. Mi s-a facut radiografie si doctorul a confirmat ca am în piept un corp strain, ce pare sa fie un ac. Cu aceasta confirmare m-am întors la Jilava si dupa putin timp am fost adusa din nou la Vacaresti pentru operatie. Mi s-a facut iarasi radiografie si doctorul a pus un semn cu creionul chimic pe pieptul meu. Cum nu m-au

45 din 120

operat imediat, semnul s-a sters, asa ca atunci când m-au dus la operatie, nu mai era. Doctorul a facut o incizie în lung pe piept, dupa aceea mai multe de-a curmezisul, cautând sa dea de ac, dar nu l-a putut gasi, asa ca toata macelarirea pieptului meu a fost facuta degeaba. Acul mi-a fost scos însa mai târziu, la spitalul Babes, fost Gerota. Am mai petrecut un timp la Jilava, cu viata si programul de acolo. Cred ca era prin 1955. De câteva zile nu mai aveam nici o pofta de mâncare; îmi venea sa vomit numai când simteam mirosul mâncarii. Tin minte ca era la masa o tocana de cartofi cu maruntaie de carne, cu ceva ardei, o mâncare socotita buna. Eu nu m-am atins de ea si toate colegele s-au pus pe capul meu, zicându-mi ca trebuie sa manânc macar putin. Nu am putut. Când m-am dat jos de pe prici, o colega de celula se uita la mine si zice: - Dar tu esti galbena toata, ai icter. Doctorita m-a vazut, mi-a prescris regim alimentar de cartofi, pe care însa îi fierbeau toti odata si câteva zile îmi tot dadeau din ei reci. Numai bine nu puteau sa-mi faca. Boala mea a avansat, din galbena m-am facut verde închis ca maslina. Atunci doctorita m-a trimis în sfârsit la spital. Militienii care m-au dus se uitau la mine si ma întrebau: - Cum ai putut sa stai pâna ai ajuns în halul asta? Ei saracii nu stiau ca nu eu dispuneam de persoana mea, ci aceia în mâinile carora eram. La Vacaresti îmi dadeau pastile de metionina, ceva zahar si ce mai puteam eu ciuguli din supa celorlalte detinute. Daca era supa de cartofi cu carne, cartofii erau ai mei. Într-o zi vin la Vacaresti doua persoane de la Securitate si întreaba de mine. Dupa putin timp am fost scoasa de militian si dusa într-o camera jos, unde ma asteptau cei doi. M-au întrebat cum ma simt si cum e cu acul. - Acul, multumesc, sta bine înfipt în pieptul meu. Atunci ei mi-au spus ca nu pot promite nimic, dar s-ar putea ca într-o saptamâna ori zece zile sa fiu dusa la un spital în oras pentru operatie, ca sa mi se scoata acul. Asa a si fost. Am fost internata la spitalul Babes, singura într-un salon, desigur cu militianca lânga mine. Operatia a fost facuta sub raze Roentgen, cu anestezie generala si acul mi-a fost scos. Pentru ca, desi adormita, nu ma linisteam, ma zbateam mereu cautând sa ma ridic de pe masa, mi-au bagat atâta narcotic încât am facut o grava congestie pulmonara, care m-a tinut mai mult de o luna. Ficatul a fost si el vatamat, mai ales ca aveam si icterul, asa ca am început sa vomit mult si numai verde. Am stat la acest spital vreo patru-cinci luni. Un capitan trecea mereu pe acolo sa vada care este situatia. De la Uranus a venit chiar seful Securitatii -- asa cum am înteles de la militience -- cu înca unul si mi-a oferit o carte postala ca sa scriu acasa. La început am refuzat, dar gândindu-ma la biata mama, ce lucru mare ar fi pentru ea sa stie ceva despre mine, am scris. Cei doi de la Securitate mi-au spus ca-i pot scrie si sotului meu, care era în Germania. Eu am raspuns ca nu-i scriu, gândindu-ma ca i-as putea cauza un rau, ei folosind scrisoarea în cine stie ce scopuri. Au insistat: - De ce nu vrei sa-i scrii, ca el a scris si se intereseaza de d-ta? - Mie nu mi-a scris nimic, am raspuns eu. - Dar ne-a scris noua, si am putea sa-ti dam pasaje din scrisoare, ca sa recunosti ca el a scris-o. - Daca v-a scris dvs., raspundeti-i dvs. Eu n-am de ce sa-i scriu. Într-o zi s-a întâmplat un lucru cu totul extraordinar. Usa s-a deschis si-n camera a intrat sora mea, Lidia Poenaru, cu baietelul ei Radu, împreuna cu cele doua persoane de la Securitate care-mi cerusera sa-i scriu lui Traian. Eu o stiam pe sora mea la Odobesti. Ea era singura nearestata, caci n-a stiut nimic de Nelu. Sotul ei, Ilie Poenaru, a fost adus la Bucuresti la institutul de Cercetari Agronomice, sectia Viticola, iar sora mea cu copiii a ramas la Odobesti, asteptând ca Ilie sa gaseasca o locuinta, ca apoi sa vina si ea cu cei doi baieti, Radu de 6 ani si Vladut de 3 ani. Cum cumnatul meu nu reusise sa gaseasca nimic, a venit si ea cu copiii la Bucuresti, ca sa alerge toata ziua, sa-si poata gasi o locuinta. Prof. Negreanu, de la institut, i-a pus la dispozitie o camaruta mica, în care nu încapea decât un pat unde dormeau copiii. Sora cu sotul dormeau pe jos, iar ca masa aveau un taburet mai lungut. Însotitorii surorii mele s-au asezat pe patul de vizavi si-mi povesteau râzând cum, sa o încercând sa o aduca pe sora mea, ea s-a asezat pe taburetul care-i tinea loc de masa si a spus ca nu pleaca nicaieri pâna nu vine sotul ei de la serviciu. Atunci, ca s-o linisteasca, i-au spus sa ia si copilul, si asa m-am trezit cu ei la usa. Am vorbit cu ea ce-am vorbit si la un moment dat am apucat-o de mâna si am tras-o spre geam, dorind sa-i spun ceva numai ei. Au sarit imediat de pe patul unde stateau si s-au apropiat de noi. Daca am vazut ca nu pot vorbi numai cu ea singura, atunci am spus fata de ei: - Lidia, daca ti se va cere vreodata sa-i scrii lui Traian, te rog mult sa n-o faci. Asta-i problema mea si nu a voastra, deci sa nu-i scrii. Ma gândeam ca au adus-o la mine ca sa-i poata cere si ei anumite servicii. M-au întrebat, de ce am facut asta? - Pentru ca mi-e frica sa nu i se întâmple

46 din 120

ceva rau si lui Traian. N-au mai spus nimic si au plecat împreuna cu sora mea. Eu am mai ramas la spitalul Babes. Militiencele tot mai des faceau aluzie la ziua când voi fi libera. Una mi-a spus ca desigur, atunci când voi fi libera si ne vom întâlni pe strada, nici n-am sa vreau sa ma uit la ea... I-am raspuns ca n-am de ce sa fac asta, pentru ca ea nu mi-a facut nici un rau. Când a venit dl. Capitan, printre altele, mi-a spus si el ca s-ar putea sa plec acasa în scurt timp. Am ramas naucita. Nu puteam sa cred si de aceea l-am rugat sa nu glumeasca cu astfel de lucruri. Mi-a raspuns ca nu glumeste deloc. Am insistat: - Pe cuvânt de onoare? - Pe cuvânt de onoare! a fost raspunsul sau. Nu-mi venea sa cred si totusi cât as fi dorit sa fie asa. Clarificarea a venit mult mai repede decât o asteptam. La urmatoarea vizita, Capitanul mi-a spus: - Nu vei pleca acasa. Trebuia sa se faca o amnistie mult mai larga, dar pâna la urma n-au întrat în ea decât putine categorii. Aveam impresia ca-i parea si lui rau ca s-a întâmplat astfel. Ce puteam sa mai zic? Am mai stat un timp scurt la acest spital, iar dupa aceea am fost adusa la Securitate, la Uranus. M-au dus într-o camera mica, dar care avea un geam ce dadea afara. Ce folos însa de geam, când nu vedeai prin el decât un zid înalt, cenusiu si pustiu. Era asa de dezolanta aceasta priveliste. Nimeni nu avea cu mine nimic, nu ma deranja, nu ma întreba, dar singuratatea începuse sa ma apese din nou. Am cerut sa fiu scoasa la raport. Nu m-au scos. Atunci am dat mâncarea afara. Asta a avut efect. A venit chiar seful cel mare care fusese la mine, la spitalul Babes. Când i-am spus ca nu mai pot sta acolo asa, de una singura, ca vreau si eu sa merg unde sunt celelalte detinute, mi-a raspuns: - Vrei sa pleci? Bine, dar sa sti ca o sa-ti para rau. Acolo unde vrei sa te duci nimeni n-o sa te asculte când vei avea vreo doleanta. Raspunsul meu a fost ca eu vreau sa fiu împreuna cu celelalte. Asa am ajuns din nou la Vacaresti, dar nu m-au dus la sectia unde erau detinutele, ci peste zid, la "secret", cum se numea acea sectie. Dupa nu mai tin minte câte zile, m-au trecut în sectia unde erau detinutele. Desigur ca am fost privita cu oarecare curiozitate. Unde disparusem atâta vreme? Ce facusem între timp? De ce m-au scos la un spital în oras? De ce s-ar fi ocupat de mine mai mult decât de oricare alta? Le facusem poate anumite servicii? Si asa, mii si mii de semne de întrebare, pe care poate si eu mi le-as fi pus, sa fi fost în locul lor. Cum ar fi putut ele sa stie ca mai sunt si abateri de la regula generala, ca mai sunt si diferite jocuri politice si ca într-unul din aceste jocuri eram si eu o mica piesa. Nu eu direct îi interesam pe ei, ci sotul meu, Traian, care era în Germania. Prin mine puteau eventual pune mâna si pe el, atragându-l în vreo cursa. Pe vremea aceea se faceau rapiri de persoane din Vest, de catre Securitate. Asa s-a întâmplat cu Puiu Traian, rapit de la Viena si cu istoricul Decei, rapit de la Ankara. Asa ca eu, cu voie sau fara voie, eram o piesa importanta în mâna lor. Ca urmareau ceva prin mine, era sigur. De aceea mi-au si cerut cu atâta insistenta sa-i scriu lui Traian si de aceea eu ma temeam ca vor încerca sa foloseasca în acest joc pe careva dintre cei apropiati mie. Mai târziu, când ne-am reîntâlnit, Traian mi-a spus ca a fost chemat de catre Securitate la Pankow (Berlinul de Rasarit), ca sa discute situatia mea. Legatura cu el a fost luata prin intermediul unei cunostinte comune (care înca traieste, destul de bine, la Bucuresti), si ale carei scrisori soseau prin curier la München. Erau bagate în cutia sa postala de la locuinta. În aceste scrisori Securitatea, prin "prietena" noastra, îi spunea lui Traian ca eu sunt într-o stare critica, fiind foarte bolnava, ca nici doctorii nu stiu ce am, ca starea sanatatii mele e disperata si ca nu sunt prea multe sperante. Deci, scria prietena mai departe, numai o întâlnire cu Traian ar fi putut sa îmbunatateasca starea sanatatii mele, ridicându-mi moralul si prin asta ajutându-ma sa înving boala. Asta si înca multe alte argumente au fost servite pentru a-l determina sa vina la întâlnire. Cum la Pankow Traian ar fi intrat de buna voie în ghearele lupului, fara absolut nici o aparare, a refuzat oferta. Apoi l-au chemat sa vina la o întâlnire la Viena, la o saptamâna de la primirea scrisorii. Traian a cerut dona saptamâni termen pâna la întâlnire. El mi-a explicat ca cei de la conducerea Miscarii Legionare acordau o importanta destul de mare acestor tentative ale guvernului din tara de a intra în contact cu el, banuind ca în realitate ei vor sa intre, prin Traian, în contact cu Miscarea. Aceste tentative de contact aveau o justificare din partea lor, el fiind sotul meu si eu obiect de santaj în mâna lor. Conducerea Miscarii Legionare a fost tinuta la curent si prin ea au fost informate si serviciile vestice, cu care Miscarea era în colaborare. Si ele, Serviciile, credeau acelasi lucru, ca sefii guvernului de la Bucuresti cauta contacte politice cu Miscarea, îngroziti fiind de amploarea actiunii parasutistilor în tara. Pentru întâlnirea de la Viena, cel care trebuia sa asigure acoperirea si siguranta lui Traian era serviciul englez, dar care

47 din 120

avea nevoie de aprobarea Londrei si asta nu se putea obtine într-o saptamâna, ori Securitatea si-a dat seama de manevra si întâlnirea nu a mai avut loc. La Vacaresti n-am stat mult, pentru ca nu venisem din cauza de boala, ci facusem doar un stop în drumul spre Jilava. De data aceasta nici la Jilava n-am locuit mult si am luat-o spre Miercurea Ciuc. Aici regimul era foarte sever. Nu te puteai apropia de pat toata ziua. Pâna la ora 10 seara eram obligate sa stam pe o banca în mijlocul camerei sau în picioare. Pedepsele erau foarte severe. Pentru cea mai neînsemnata abatere ajungeai la izolare în frig, fara mâncare, fara haina mai groasa, fara ceva pe care sa te asezi în timpul zilei, pe jos fiind ciment, iar salteaua o primeai numai la ora 10 noaptea, pentru culcare. Perchezitiile se faceau des. Fiecare bucatica de os din care se confectiona un ac era un cap de acuzare. Câteodata perchezitiile se soldau cu rasturnarea paielor dintr-o saltea sau doua, în mijlocul camerei, cu tot praful din ele rascolit, si putinele lucruri pe care le aveam le aruncau special dintr-un capat în celalalt al camerei. Era o catastrofa sa bagi paiele înapoi în saltea si sa-ti aduni lucrurile. Tot aici, la Miercurea Ciuc, detinutele au fost supuse unui act cu totul barbar. Nu iesisem doar nicaieri, nu aveam contact cu nimeni, nu primeam pachete de acasa, eram cu total izolate si cu toate acestea detinutele din întreaga puscarie au fost obligate sa treaca prin actul degradant al controlului vaginal. Militianca, care nu era nici macar sanitara, cu o manusa pe mâna, fara nici un dezinfectant ne facea acest control trecând de la una la alta. Când am aflat ca se va face, am propus câtorva din camera sa ne opunem toate si sa nu ne lasam controlate, caci opunându-ne toata camera, ce ne-ar fi putut face? Dar n-am gasit ascultare si nici aprobare, si totusi, când am fost duse la acest control, s-a gasit una singura din camera noastra care a fugit direct de pe holul unde eram la cabinetul medical, strigând ca ea nu admite sa fie controlata decât de sanitare. Militienii fugeau dupa ea, dar odata intrata în cabinetul medical, au lasat-o în pace. Numele ei era Lucica, nu mai tin minte cel de al doilea nume. Dupa câte îmi aduc aminte, nici n-au pedepsit-o macar. Prea oribil si dezgustator fusese gestul lor, umplându-ne de scârba. Grea si cu totul nesanatoasa era viata în puscarie. Nu aveam un geam macar crapat, prin care sa ne intre putin aer. Tinetele erau dogite, iar prin crapaturi curgea afara pe podea din continutul lor si era un miros infect. Noi trebuia zi de zi sa inhalam acest aer. Când veneau dimineata sa faca deschiderea, militiencele duceau imediat batista la nas. Se gasea câte una mai "isteata", care ne striga cu dispret: - Spalati-va, împutitelor, nu simtiti cum mirositi? Si noi ne spalam doar în fiecare zi, nu numai pe fata, ci si pe corp. Detinutele care au trecut pe la Mislea au primit pachete de acasa si fiecare avea un lighenas al ei. Erau pe camera vreo 7 lighene si la fiecare din aceste lighene era abonat un numar de persoane, care erau mereu acelasi. Cum se facea deschiderea, imediat saream din pat si una dupa alta alergam la ligheanul unde eram abonate. Ne spalam din cap pâna-n picioare. Daca n-ar fi fost aceste lighene, am fi ramas asa cum ne numeau militiencele, "nespalate". Si asa, cu mare greu si mizerie multa, anii au trecut si pedeapsa s-a terminat. M-am eliberat în aceiasi zi cu Tanti Magos, dar nu spre a merge acasa, ci spre Baragan, caci ni s-a mai adaugat la amândoua un supliment de pedeapsa administrativa de doi ani. Noi am fost duse la Rubla. O parte detinuti au fost dusi în alte localitati din Baragan. La Rubla fiecarui detinut i se repartiza o casuta de la primarie, din casele ce le construisera svabii când au fost deportati de pe frontiera cu Iugoslavia în Baragan. Casutele erau uzate, fiind ridicate din chirpici de pamânt iar acoperisurile erau si mai nenorocite, caci casele fusesera acoperite cu coceni de porumb, ori în cele mai fericite cazuri (foarte rar), din stuf. Cele acoperite cu coceni s-au degradat repede. Casa care mi s-a dat mie avea o camera si o bucatarie micuta. În camera ploua, dar bucataria era uscata. Desi mica, a încaput în ea un pat si o masuta si mi-am facut aici camera mea de stat si de dormit. Unul dintre baietii cu domiciliu obligatoriu stia sa faca sobe, si mi-a amenajat si mie una. A nimerit-o foarte bine, caci puneam în ea doar câteva bete de floarea soarelui si imediat se încalzea. De casa tinea si un mic lot de pamânt, unde se putea cultiva porumb. Ajunsa la Rubla, nu aveam nici un mijloc de trai si am fost nevoita sa ma duc sa lucrez la câmp, pentru ferma de acolo, la taiatul palariilor de floarea soarelui. Era o munca îngrozitoare, caci tulpinile de floarea soarelui sunt foarte înalte si atât de tepoase, încât îti zgâriau pielea oriunde te atingeau, pe gât, pe fata, pe mâini si pe picioare. Unul dintre barbatii cu domiciliu obligatoriu, care lucra pe lotul vecin, la taiat de floarea soarelui, mi-a spus mai târziu: - Doamna, când te-am vazut atât de mica si de necajita, zgâriata toata din cap pâna-n picioare, putin a lipsit sa nu vin sa-ti spun: du-te Doamna acasa sa nu te mai vad si lasa-

48 din 120

ma sa fac eu treaba asta singur. Si asa ne-am împrietenit. Pentru ca locuia aproape de mine, mai târziu m-a ajutat arându-mi lotul de lânga casa si semanându-l cu porumb. Mi-a îngradit curtea cu bete de floarea soarelui, îmi aducea pâine de la ferma Rubla, unde lucra, si-mi facea alte mici servicii. La taiatul de floarea soarelui, betele se dadeau spre folosinta celor care le taiau, adica noua. Asa am putut sa-mi îngradesc curtea si sa am si de ars. Alta munca presupunea prasitul porumbului si asta-mi era aproape imposibil sa o fac, caci nu ma puteam îndoi de sale, asa cum trebuia sa stai la prasit. Am lucrat putin, dar pe urma a trebuit sa renunt. Se mai putea lucra si la caratul stiuletilor de porumb, cu cosul de la siloz, pâna la masina de treierat. Asta în timp de iarna. Când m-am dus si eu, cum stateam cu genunchii pe porumbul înghetat pentru a încarca cosul, am racit. O saptamâna lucram, cealalta eram bolnava. Nu ma obisnuisem cu acest fel de munca. Aveam obligatia ca în fiecare duminica sa mergem la Primarie, sa semnam de prezenta. Tot atunci, venea un securist care mai statea de vorba cu noi. La Rubla, prima care m-a vizitat a fost sora mea, Tamara, care mi-a adus si un rucsac de alimente. Mai târziu, a venit si mama cu fetitele, Dana si Doinita. Mama luase la Brasov niste pui de la o clocitoare, care au crescut, dar erau foarte debili, putin rahitici, caci crescusera închisi în casa. Atunci, pentru ca tot se gândea sa vina la mine, mama a luat fetitele si cusca cu pui, si fara sa stiu nimic, m-am trezit cu ei la Rubla. Erau vreo 35-40 de pui. Aici, pe sant, în fata casei, aveau multa iarba. I-am lasat liberi, afara, toata ziua. Au crescut si s-au facut foarte frumosi. Au început sa faca si oua, deci acum aveam pui de taiat si oua proaspete de mâncat. Cumparam laptele, iar vecinul meu ne mai aducea pâinea si ne mai dadea de la el din curte ardei, vinete si rosii, pe care le cultiva singur. Mama a stat cu fetitele o luna si poate mai bine, pâna a venit sora mea din nou sa le ia acasa. Pasarile au ramas cu mine. A dat Dumnezeu de s-a terminat si cu domiciliul obligatoriu si am putut merge, asa zis, acasa. Casa eu nu mai aveam din momentul în care a plecat Traian. M-am dus la Brasov la sora mea. La Brasov nu-mi puteam gasi serviciu pentru ca nu aveam buletin de Brasov, iar buletin nu mi se dadea pentru ca nu aveam serviciu. Când ieseam în oras, vedeam ca cei de la Securitate erau tot pe urmele mele. Luasem legatura cu Traian si el îmi scria pe adresa surorii mele din Brasov. Ma duceam la posta si din când în când îi dadeam câte un telefon, el nestiind când ma poate gasi. Securistii erau tot dupa mine. M-au invitat la Securitate: - Ai primit scrisori de la sotul? m-au întrebat. - Da, am raspuns eu. - Pe viitor daca mai primesti, vino cu ele aici la noi. I -am întrebat: - De ce sa le aduc când dvs. le cititi înainte de a le primi eu? - Asta asa este, dar vrem sa discutam pe marginea lor si daca nu le avem aici în fata noastra, ai sa spui ca nu scrie asa. Le-am raspuns ca pot sa le opreasca daca vor, dar eu cu scrisorile nu ma duc la ei. Mai târziu am primit câteva rânduri pe o carte postala de la cumnatul lui Traian, preotul Ioan Popa. Îmi scria sa ma duc pe la ei la Odorhei, poate voi putea gasi acolo un serviciu. A doua zi de dimineata, cum am ajuns, a venit un militian si mi-a spus ca sunt chemata la Militie cu pasaportul. M-am dus. Era tot Securitatea. M-au întrebat de ce am venit tocmai la Odorhei sa-mi caut serviciu si de ce nu am ramas la Brasov? Mi-au propus sa-mi gaseasca ei de lucru la un hotel, ca sefa a personalului de serviciu, însarcinata cu evidenta si repartizarea pe camere a efectelor de la magazia hotelului. Când am ajuns din nou acasa de la militie, sora lui Traian m-a întrebat: - De ce te-au chemat? Te-au întrebat ceva despre noi? I-am raspuns: - Nu cu voi, numai cu mine au ei ce au. M-au privit neîncrezatori. Vazând ca nici aici nu pot gasi un serviciu, ca nimeni nu se straduise sa se intereseze de vreo posibilitate, m-am întors la Brasov. Nu m-am dus însa la Securitate, pentru postul de care îmi vorbisera. Am facut câteva memorii la Ministerul de Interne, prin care solicitam aprobarea de a pleca la Traian în Germania. I-am trimis si lui Ceausescu acest memoriu, dar fara rezultat. Am cautat sa intru în legatura la Bucuresti cu un avocat Serbanescu, care se zicea ca facea interventii la Ministerul de Interne, având legaturile lui acolo si reusea. Eu însa n-am reusit nimic. Cât am stat la sora mea Lidia, la Bucuresti, am fost urmarita tot timpul de cineva. Venea dimineata, se posta în micul hol de la intrare si întepenea acolo pâna ieseam. Atunci, se lua dupa mine oriunde as fi mers, cu autobuzul sau pe jos. Nici macar n-o facea mai cu perdea, ca sa nu fie atât de jenant. Întoarsa la Brasov, am încercat sa ma înscriu la excursii scurte, de 4-5 zile la Viena, în Franta sau în Germania. Am fost din nou chemata la Securitate si întrebata în ce scop m-am înscris la aceste excursii. Am spus adevarul: - Caut o posibilitate de a ma întâlni cu sotul meu. În acest timp, Traian cauta o posibilitate sa ma aduca în Germania. La Londra era un oarecare domn Jakober,

49 din 120

care pentru 3.000 de dolari scotea pe oricine din tara. Traian a depus întreaga suma, pe un cont cu destinatie conditionata (Sperrkonto), în Elvetia, urmând ca dl. Jakober sa încaseze banii dupa ce as fi sosit eu. Traian l-a facut atent ca e un caz mai dificil si nu va fi usor de obtinut aprobarea de iesire. Dl. Jakober a raspuns: - Dar cine crezi d-ta ca este sotia d-tale, ca eu sa n-o pot scoate cu bani din România? Nu i se întâmplase probabil asa ceva pâna atunci. Dupa vreo sase luni l-a anuntat pe Traian ca nu mi se da voie sa ies din tara. Mai târziu au început sa plece din România multi sasi, pentru care guvernul german platea guvernului român bani, printr-un interpus, avocatul Garlepp din Stuttgart. Dar Garlepp mai scotea din România si pe altii, nu numai germani, pentru care plateau rudele sau prietenii respectivilor. Pretul pentru acestia era de 10.000 de marci de persoana. Traian si-a încercat norocul si cu Garlepp si a depus banii la Bayerische Hypotheken und Wechsel-Bank din München. Rezultatul a fost acelasi: guvernul din tara n-a aprobat plecarea mea nici de aceasta data. Ei nu vroiau sa ma scape din mâna si asa au continuat pâna am reusit sa plec din tara. Mereu ma chemau, mereu aveau ceva de spus sau de întrebat. Cu ajutorul unei doctorite de la Brasov, care o cunostea pe inspectoarea Rusila, m-am angajat ca educatoare la Preventoriul de Copii TBC - Timisul de Jos. Faceam zilnic naveta Brasov-Timis si drumul nu era deloc usor, mai ales în timp de iarna. Trebuia sa ma scol cu noaptea în cap, ca sa iau autobuzul de la Steagul Rosu spre Timisul de Jos. Dupa ce Preventoriul Timisul de Jos s-a desfiintat si a fost mutat la Preventoriul de Copii TBC - Santuri, noi, educatoarele de la Timis, am ramas pe dinafara. Inspectoarea Rusila ne-a spus sa avem rabdare caci vom fi reîncadrate la Santuri, întrucât acolo va fi nevoie de mai multe educatoare. Ne-a zis sa trecem din când în când pe la Inspectorat, pentru a ne tine la curent cu starea lucrurilor. Când am trecut si eu odata pe acolo, inspectoarea Rusila a fost foarte draguta cu mine, mi-a spus sa n-am nici o grija ca în curând lucrurile se vor aranja. Dupa vreo saptamâna am trecut iar. De data aceasta inspectoarea m-a primit foarte rece, parca n-ar mai fi fost ea. Era ostila si mi-a vorbit dur: - Eu nu stiu ce-ai facut si ce faci d-ta, dar a venit aici cineva de la Securitate si m-a atentionat în privinta d-tale. N-am zis nimic, dar în aceeasi zi m-am si dus la Securitate, de data asta nechemata. Eram asa de suparata si de revoltata, ca le-am spus: - Înteleg sa nu ma ajutati cu nimic, dar nu sa-mi puneti bete în roate când e asa de greu pentru mine sa gasesc ceva de lucru, mai ales ca n-am nici buletin. - Noi n-am facut nimic. - Cum n-ati facut nimic, când chiar inspectoarea Rusila mi-a spus-o. Dupa asta am fost totusi numita la Santuri si nu pentru ca inspectoarea Rusila ar fi vrut, ci pentru ca probabil tot Securitatea a revenit. Cu inspectoarea Rusila am mai avut oarecare tangente la cercuri culturale, sau când venea în inspectie, dar cu mine a ramas mereu distanta si rauvoitoare. Acum, fiind la Santuri, nu mai trebuia sa fac naveta, pentru ca obtinusem o camera împreuna cu alte trei educatoare. Încalzirea se facea cu lemne, care mai întâi trebuiau cumparate, taiate si carate de catre noi. Oricum, era mai bine decât înainte. Dar "grija" Securitatii pentru mine n-a încetat nici aici. Cineva a venit sa ma ajute sa obtin buletin si de atunci venea mereu sub diferite pretexte. L-am întrebat care este motivul pentru care ei cauta sa fie mereu în contact cu mine si în puscarie, si afara. Ce urmaresc cu asta? Mi-a raspuns ca cei de dinaintea lor au vrut una, acum ei vor alta, dar ce anume vroiau nu mi-au spus-o nicicând. Într-o zi vine la Santuri tot acest domn în a carei grija se vede ca fusesem data de catre Securitate, si-mi spune: - Acum ai putea sa pleci la sotul dumnitale în Germania, dar pentru asta trebuie sa mergi la Bucuresti, la Ministerul de Interne, sa stai de vorba cu o persoana de acolo. Mi-a dat numele si biroul unde sa-l caut. M-am dus la Bucuresti si am stat de vorba cu aceasta persoana. Nu mi-a spus mare lucru, doar ca pentru a pleca la sotul meu trebuie sa fac cerere la Militia de la Brasov. Am întrebat cum sa fac cererea ca sa am mai mult succes: pentru vizita sau pentru plecare definitiva? El mi-a raspuns: - Fa-o cum vrei, ca-i totuna. Am depus cererea de plecare definitiva, la Militia din Brasov. Nu am apucat sa primesc vreun raspuns, pentru ca acel domn de la Securitate care venea mereu la mine, mi-a spus ca ar fi mai bine sa-mi dea o viza de turist în Iugoslavia si de acolo eu pot pleca mai departe la Traian. De ce gândisera în felul acesta, numai ei stiau. Eu, la rândul meu, gândeam ca si asa e bine, numai sa ma vad iesita din tara. Mi-au dat viza de turist în Iugoslavia, valabila pentru trei luni: ianuarie, februarie si martie 1968. La tesatoria din Codlea avusesem coleg de birou un sas, Hans Gross cu care am ramas în legatura de prietenie. Tot acolo, lucra la contabilitate o sasoaica, Irene Brenner, care urma sa plece la Linz, în Austria, unde sotul ei se stabilise dupa întoarcerea

50 din 120

din prizonieratul rusesc. Si ea mi-a ramas buna prietena. Când a plecat, i-am dat o scrisoare pentru Traian. M-am sfatuit cu Hans Gross cum sa fac sa-l anunt pe Traian ca am viza de turist în Iugoslavia, fara ca Securitatea sa stie despre asta. Atunci el mi-a spus ca îi va scrie lui Irenne prin cineva din Viena care acum este în vizita la rude, în Codlea. Irenne l-a înstiintat pe Traian care, în aceeasi zi, a fost la ei la Linz. I-a dat lui Irenne 500 de marci pentru drum si a rugat-o sa vina imediat în tara si sa stea de vorba cu mine. Irenne a acceptat. Când a venit în tara, mi-a spus ca la Belgrad voi fi asteptata fie de Traian, fie de un prieten al lui din München, Willi Wolf, un svab din Banat. Îl voi putea recunoaste usor, caci este o persoana foarte înalta si voinica si va avea pe cap o palarie bavareza. Chiar daca din întâmplare nu-l voi întâlni imediat pe Willi, sa nu ma îngrijorez si sa ma duc la Hotel International din Belgrad, unde Traian va rezerva o camera pentru mai mult timp, de îndata ce va sti ziua în care sosesc si va depune si o suma de bani la dispozitia mea. La început Traian se gândise ca ar fi poate riscant pentru el sa se duca într-o tara socialista, mai ales ca trecuse prin Iugoslavia când fugise din România si îi fusesera luate toate actele de identitate de catre militia iugoslava. Când s-a dus însa la consulatul lor din München pentru a obtine viza de turist, aceasta i-a fost data pe loc, fara nici o alta formalitate si a considerat ca nu e nici un pericol sa vina chiar el la Belgrad. Din Iugoslavia, Traian trebuia sa ma scoata la negru, eu neavând viza. S-a sfatuit cu Willi Wolf sa vina în Iugoslavia cu doua masini germane. Willi avea atunci un Mercedes nou, iar Traian avea tot un Mercedes. Cu ei a venit si nevasta lui Willi, Rose-Marie. Au luat ca legitimatie pentru mine pasaportul mamei lui Willi, si astfel pregatiti trebuia sa încercam o trecere clandestina. Prin Irenne i-am comunicat lui Traian ziua sosirii la Belgrad, fixata pentru 28 Martie 1968. Ajunsa la Belgrad, m-am dat jos din tren si am pornit dea-lungul peronului. Mergând prin multime, am zarit figura masiva a lui Willi si m-am îndreptat spre el. Am trecut însa mai departe, pentru ca la o distanta oarecare în spate era Traian, cu un buchet mare de flori. Si asa ne-am întâlnit exact dupa 20 de ani de despartire. Willi avea niste rude la Torac, în Banatul sârbesc, nu departe de Belgrad. Ne-am dus acolo si am stat doua zile, asteptând sa vina sfârsitul de saptamâna, când la frontiera este o mare circulatie de turisti germani. Printre ei speram sa ne putem strecura si noi. Aglomeratia era mare, iar controlul se facea superficial sau deloc, mai ales pentru masinile germane. Aproape de frontiera eu am trecut în masina lui Willi si m-am îmbracat cu o manta bavareza. Pe cap aveam o palarie tot bavareza. Numele de pe pasaport era Wolf ca si al lui Willi. Pentru orice eventualitate luasem un mar la mine, asa ca daca granicerii ar fi încercat sa îmi vorbeasca, sa nu le pot raspunde fiind cu gura plina, si sa-l las sa discute pe Willi. Pe la iugoslavi am trecut usor, s-au uitat la pasapoarte, si ne-au dat libera trecere. Când am ajuns la austrieci, a început o ploaie marunta si afara nu era nimeni. Willi s-a dat jos din masina începând sa faca galagie ca sa fie auzit. Granicerii au iesit afara si Willi i-a întrebat daca n-au un dentist pe acolo, pentru ca are mari dureri de dinti. Culmea ironiei: el însusi era dentist. Granicerii râdeau. Deodata unul se desprinde de grup si vine spre masina unde eram eu. Am înlemnit. Era jale daca ma trimiteau înapoi în Iugoslavia. El însa s-a apropiat de masina, s-a uitat, a salutat si s-a întors la ceilalti. Am rasuflat usurata. Scapasem cu bine, si asa am trecut frontiera în Austria. Ne-am oprit la primul restaurant de la frontiera, asteptându-l acolo pe Traian si pe Rose-Marie, care ne urmau la interval de 20 de minute pentru a nu stârni suspiciuni. Trecusem hopul cel mai mare. La cealalta frontiera, dintre Austria si Germania, nici nu ne-au oprit, n-au facut nici un control, si astfel am ajuns duminica seara la München. Nu luni, dar marti ne-am prezentat la politie, unde Traian înaintase o cerere pentru mine sa ma stabilesc la München la el, în cazul când as fi venit cu aprobare legala din tara. La politie, Traian a spus cum a reusit sa ma scoata din Iugoslavia. Ei i-au raspuns ca nu-i intereseaza cum am venit, acum sunt aici, sunt sotia lui si mi-au eliberat imediat pasaportul pe statutul juridic al lui Traian, de refugiat politic. Ajunsesem în sfârsit la capatul unui lung si greu drum. Acum situatia mea era legala, eram lânga sotul meu la München si cu asta începea un nou capitol de viata.

 PROCESUL LEGIONARILOR PARASUTATI -1953

-continuare- 

51 din 120

Ing. Ion BucsanDr. Teofil Mija Împrumutat din cartea sa "Am fost coleg si prieten cu Ionel Golea" scurtul capitol

"Refacerea legaturilor" este pentru a pune în relief contributia la rezistenta activa anticomunista a lui Ion Bucsan, condamnat la 25 de ani închisoare în procesul parasutistilor si decedat la scurta vreme dupa eliberare:

 Refacerea legãturilor Refacerea legãturilor în Bucuresti cu inginerul Ion Bucsan, Dr. Ion Buda, Dr.

Stefanescu Cristache si studentul medicinist Vasile Vlad.Ramas în Bucuresti, cu domiciliul pe la rudele mele, nu aveam alta legatura decât cu

inginerul Ion Bucsan. Împreuna ne-am straduit cât am putut sa refacem contactele cu cei înca nearestati, toti nazuind sa-si dea contributia la lupta noastra anticomunista. Încet, încet grupul nostru de actiune a fost reconstituit. De la Cluj erau Ion Buda si Vlad Vasile, de la Iasi Stefanescu Cristache, iar de la Bucuresti Ion Bucsan. Fiecare aveam legaturi apropiate cu familii ce erau trup si suflet alaturi de noi, asteptând sa vina americanii. Mare parte din aceste familii erau ale camarazilor arestati. Nu voi consemna aici "viata de fugar în Bucuresti", pentru noi cei ce eram deja condamnati în contumacie si dati în urmarire cu semnalmentele respective pe întreaga retea din tara a Securitatii. Cel care conducea de fapt, de acum înainte, activitatile Securitatii, era NKVD-ul, care-i instruise pe securisti sa pastreze în rândurile lor si elemente din vechea Siguranta. Acestia din urma faceau exces de zel pentru a scapa astfel de pedeapsa ce le revenea, fiindca arestasera mai înainte comunisti. Tinerii securisti ne spuneau ca au învatat meseria de a bate si a chinui de la fostii agenti ai Sígurantei. Grupul nostru, respectiv Buda, Stefanescu, Vlad si cu mine, n-am fi putut rezista în Bucuresti fara ajutorul moral si material al lui Bucsan. El singur ramasese nedescoperit ca legionar si lucra la Institutul de Cercetari Agronomice din Bucuresti. Avea o camera în fosta vila a Maresalului Antonescu de la Baneasa. În aceasta camera - garsoniera a lui ne strecuram prin poarta întotdeauna pazita. Uneori ramâneam saptamâni întregi închisi aici, el plecând ziua la serviciu. Aproape toata întretinerea noastra, gazduire si alimentatie, a ramas în 1950 în grija sa. Din salariul lui ne ajuta pe toti, îsi împartea ultima bucatica de pâine cu noi. Era entomolog, ca pregatire profesionala. Studia viata insectelor si avea o structura sufleteasca cum nu am mai întâlnit. Era plin de compatimire si de întelegere. Si acest suflet nobil, munte de credinta pentru Neam si Dumnezeu, a fost atât de mult torturat în ancheta încât nu si-a mai putut gasi echilibrul în viata, decedând la scurt timp dupa eliberarea din 1964.

 Ion Samoilã

Schita biograficãSursa: Ioan Samoila, Germania, 1951

 Primul contact cu Miscarea Legionara l-am luat în 1936, prin camaradul Vasile

Borcoman, eu fiind elev la Scoala de Arte si Meserii la Rupea, Târnava Mare. În 1937 am terminat scoala si am fost angajat la I.A.R., în Brasov, unde cam. Borcoman era functionar si sef al sectiei motoare. Dupa o pregatire legionara facuta cu cam. Baicu, sunt introdus în "cuibul" "Nita Constantin", al carui sef era cam. Borcoman. În cuib mi-am facut întreaga educatie legionara, alaturi de camarazii Veranovschi Nicolae, C. Georgescu, Nelu Munteanu, Tanase, Chioreanu, Manea, Blaga Iosif, Anton Nicolae, si altii veniti mai târziu în familia de cuiburi "Nita Constantin". În primavara anului 1938 cuibul nostru a "roit", si eu am plecat cu cam. Veranovschi în noul cuib "Nita Constantin Nr. 1", al carui sef de cuib era cam. Veranovschi. În luna septembrie 1938 cam. Veranovschi a plecat din Brasov si mi-a predat mie sefia cuibului. Cam tot în aceeasi vreme este arestat si cam. Borcoman, iar eu am ramas cu întreaga familie de cuiburi pâna dupa moartea Capitanului. Atunci am predat oamenii ce-i mai aveam camaradului Constantinescu, iar eu am fost trecut sa lucrez direct cu echipele de sacrificiu. În tot acest timp, de la intrarea mea în cuib si pâna la intrarea în echipele de

52 din 120

sacrificiu, am luat parte la toate marsurile si bataliile date de garnizoana Brasov sau unitatea din care faceam parte. Am facut scoala de cadre sub comanda instructorului legionar Seceleanu, iar în campania electorala din 1937/38 am lucrat împreuna cu cam. Borcoman în plasa Codlea. În timpul prigoanei am luat parte la raspândirea de manifeste si circulari. Când s-a raspândit "Adevarul în procesul Capitanului" au cazut mai multi camarazi, care au spus cu cine au mai lucrat si asa am ajuns sa fiu descoperit si pus în urmarire. A trebuit sa parasesc Brasovul. În martie 1939 am plecat la Ploiesti, unde l-am gasit pe cam. Vaicila Gheorghe, care mi-a facut legatura cu cam. Ciupala, Costica Dumitrescu si Ion Vasiliu. Dupa o verificare, sunt introdus în echipa lui Ion Vasiliu, în care mai erau cam. Vaicila si Constantin Bulau. Aici am cunoscut pe Miti Dumitrescu, fara sa stiu însa cine este. El mi-a fost prezentat ca Ionescu, învatator. Mi-au mai fost prezentati Nelu Moldoveanu, fratii Popescu, Ion Ionescu, Paraschivescu, Isaia si Marin Stanculescu. Am lucrat la Concordia, unde sef al organizatiei legionare era cam. Gheorghe Vasiliu. Cu acesta am colaborat la organizarea sectiei. Dupa pedepsirea lui Armand Calinescu a cazut întreaga organizatie de Prahova. Eu nefiind cunoscut acolo de politie, prin mama cam. Ciupala am luat legatura cu el si cu altii de prin oras si judet, care scapasera. Am lucrat cu Badea Popescu, cu Puiu Davidescu care scapase si el, si am luat legatura cu Câmpina prin Meiu Petre, reusind astfel sa ne strângem o echipa de lupta. În decembrie cade si Meiu de la el aflându-se mai apoi ceea ce organizasem aici. Politia a izbutit sa puna mâna atât pe parola cât si pe adresele curierului de legatura, si asa am ajuns sa fiu arestat în 15 decembrie 1939. Am fost anchetat de echipa volanta a lui Cristescu, Rosala, Curelea, am fost dus si confruntat cu Meiu. Am fost tinut la politia din Câmpina pâna în ianuarie 1940, când am fost internat în lagarul de la Vaslui, cu ing. Alexandru Georgescu, Mitica Pavelescu, Vasile Popa si Mihaila. Aici am fost tinut pâna la lichidarea lagarului, în 24 Aprilie 1940. Întors la Ploiesti, am început organizarea sectiei Concordia si pregatirea unei noi echipe de lupta, din care au facut parte: Giurincu Vasile, Nehu loan si Dan Constantin. În acest timp am avut contacte de lucru si cu Badea Popescu, Gica Tase, Gheorghe Cârciumaru si C. Georgescu, iar dupa fuga lui Lucian Caramlau de la Chisinau, am lucrat si cu el pâna în 1 Septembrie 1940. Cum atunci toate pregatirile le faceam pentru ocuparea institutiilor din Ploiesti, în ultima zi am primit ordin ca noi va trebui sa actionam la Bod-Brasov, unde era postul de radio. Numarul echipelor de lucru a fost redus. Împreuna cu cam. Giurincu am fost repartizati la echipa cam. Cârciumaru, iar ceilalti doi au ramas la Ploiesti. În echipa lui Cârciumaru eram eu, Giurincu, Stoicescu Ion, care de altfel nu s-a prezentat la locul de întâlnire, si cam. Ardelea Constantin. Cu un taxi de Brasov am ajuns la Vâlcele, unde era punctul de adunare. Am fost plasati la marginea padurii de catre cam. Costin. Aici am fost descoperiti si a început lupta cu jandarmii, moment când a cazut cam. Lucian Caramlau si Gheorghe Stefanescu. Apoi am primit ordin de raspândire. Eu nu m-am despartit tot timpul de cam. Cârciumaru si Giurincu. Dupa caderea lui Lucian Caramlau, cei care aveau raspunderea s-au raspândit si ei. Noaptea am reusit, fredonând prin fluierat "Pe-al nostru steag...", sa ne regrupam vreo 22 insii, printre care au fost: Cârciumaru, Giurincu. Contes, Bozdog Aurel, Enachescu, Juganaru, Bodea Popescu, Bâlca si altii din Bucovina, pe care nu i-am cunoscut. Cu aceasta echipa am plecat înspre Bod. Sef acuma era un cam. din Bucovina, al carui nume nu l-am stiut niciodata. La podul de peste Olt am fost primiti de paza podului cu focuri de mitraliera din partea jandarmilor. Am deschis si noi focul si cu ajutorul grenadelor am reusit sa-i punem pe fuga. Aici a cazut ranit Victor Enachescu si înca un camarad. În cealalta parte a podului s-a regrupat paza si le-au sosit întarituri. Am primit ordin sa nu mai încercam sa trecem podul, ci sa ne deplasam pe lunca Oltului înspre Brasov. În toiul luptei l-am pierdut pe Cârciumaru. Împreuna cu Giurincu si Bâlca, prin apa si noroi, dupa o zi s-o noapte, am ajuns la Brasov unde am luat contact cu cam. Spornic; iar el a comunicat imediat la chestura, care era deja ocupata de noi. Eu am fost trimis la Ploiesti cu o motocicleta pentru a aduce bani si cele necesare pentru înmormântarea lui Gheorghe Stefanescu si a lui Lucian Caramlau. Dupa 3 Septembrie 1940 am condus cuiburile din sectia Concordia, unde am fost ajutat de Giurincu, si în acest timp am fost luat de cam. Cârciumaru sa lucrez si în S.O. (Serviciul de Ordine) La 21 ianuarie 1941 am strâns întreaga unitate si am ocupat societatea Concordia, din ordinul cam. Ciupala, care era seful garnizoanei. Am fost chemat la sediu si când a sosit Com. leg. Victor Silaghi, am plecat cu dânsul la Prefectura. Eram: Cârciumaru, Costica Dumitrescu, Bodea

53 din 120

Popescu si altii. La poarta era o santinela care însa nu ne-a somat. Ne-am îndreptat înspre intrarea principala, dar usa aici era încuiata. Un grup am reusit sa intram prin spatele Prefecturii, pe la federala, iar dl. Com. leg. Silaghi printr-o alta intrare din stânga. Dânsul era în fruntea noastra. În coridor suntem întâmpinati cu foc de pistol. Cade ucis pe loc dl. Com. Silaghi. Moare zâmbind. Alaturi de el cade si Bodea Popescu împuscat în cap, si Costica Dumitrescu împuscat în omoplat si mâna. Deschidem si noi foc, garda se refugiaza în pivnita si dupa un sfert de ora mai bine de 100 de soldati au fost dezarmati. Prefectul militar care era acolo, Col. Cretoiu, a fost facut ostatic, iar comanda garzii a luat-o lt. Dumitrescu. În acest timp am fost mereu în legatura cu legionarii din Chestura de Politie unde era cam. Misu Tase, si cu cei de la Telefoane, unde era Zoze Grigorescu. Apoi am revazut cu Ciupala toate unitatile legionare care au fost concentrate în fabrici si diverse alte sedii. Dupa rebeliune, cu Gheorghe Tase si cu Giurincu am însotit masina care ducea corpul neînsufletit al Com. leg. Victor Silaghi la Bucuresti, unde era deja sosita Dna Silaghi cu dna Codreanu si parintele Ardeleanu, un unchi ai lui Victor Silaghi, si înca un frate care era medic-militar. Întorsi de la Bucuresti, am fost arestati si tinuti pâna a doua zi, când noul prefect, un alt colonel, ma roaga sa fac tot posibilul ca legionarii sa înceapa lucrul, pentru ca au fost mai bine de 200 de legionari care au lipsit în acele zile de la munca. Odata ce-am fost liber, am luat legatura cu camarazii si am lasat în locul meu pe Vaicila, iar eu, care eram urmarit, am fost dus de cam. Cârciumaru la Consulatul german. Aici am fost tinuti mai multi într-o camera timp de doua saptamâni si în acest timp am fost mintiti mereu, ba ca plecam azi, ba ca plecam mâine. La Consulat mai era si Costache Georgescu, Cârciumaru, Costica Dumitrescu, pe care l-am scos eu într-o noapte din spitalul Schuler, de unde a doua zi ar fi trebuit sa fie ridicat sau sa i se puna o garda. Dupa doua saptamâni, timp în care am dormit pe jos, fara saltele si fara nici o patura, m-am îmbolnavit si am fost obligat sa plec. M-am dus la casa unui inginer neamt, iar de aici, cu o autorizatie de calatorie, am plecat pâna la Sibiu, la un unchi al meu. Dupa o luna de zacut în pat, m-am refacut si am reluat legatura prin Autofane cu judecatorul Dinica, care mi-a facut cunostinta cu Varnica, Grig Angelescu si Aleman. Am lucrat însa cu judecatorul Dinica. În urma unui denunt, în iunie este înconjurata casa si eu sunt arestat. Anchetat la Sibiu si Ploiesti, cu doua mandate de câte 15 ani munca silnica, unul de la Chestura si altul de la Prefectura, învinuit de dezarmare si lovire de santinela. Am fost bagat în procesul politiei legionare si cu declaratiile strânse de la evreii care se aflau în lagarul de la Tg. Jiu, am fost condamnat la 20 ani munca silnica. În ziua când s-a declarat razboiul contra Uniunii Sovietice, eram în închisoarea din Ploiesti, unde venisem doar de câteva zile de la Brasov. Comandantul legionar Aurel Ionescu era seful peste detinutii legionari din închisoare si mi-a lasat mie sefia. În dimineata zilei de 22 iunie a venit preotul închisorii si a facut o rugaciune de binecuvântare a razboiului, iar pentru seara am dat ordin sa se tina sedinte pe camere, sa se faca o rugaciune si sa se cânte "Cu noi este Dumnezeu". În fiecare camera sa se cânte un alt cântec legionar, dar nu prea tare. Însa cum bucuria noastra, a tuturor, ca a început razboiul contra comunistilor, a fost nemarginita, n-am putut sa ne abtinem, sa cântam încet, si astfel a cântat fiecare pe cât l-a lasat sufletul, si nu numai câte un cântec pe fiecare celula, ci le-am luat pe toate la rând, toate cântecele legionare, pâna la ora 12 noaptea, când a venit directorul închisorii Georgescu si cu procurorul militar, însotiti de gardieni si soldati cu pusti mitraliere, care au înconjurat închisoarea. Procurorul ne-a rugat insistent sa nu mai cântam, iar a doua zi eu am fost chemat la birou si apoi izolat în alta curte, cu Toma Ionescu, Seri Lenciuc, Popovici si Sichim. Mi s-a facut proces si am fost judecat de Curtea Martiala, având ca aparator din oficiu pe un capitan care mi-a cerut condamnarea pentru ca sunt un element incorigibil. Sunt acuzat ca as fi cântat cântece subversive, de rebeliune în închisoare si ca am lovit un gardian. Mi se da si pentru asta 10 ani de munca silnica, iar ceilalti doi care au fost cu mine, au fost condamnati la câte 8 ani, respectiv 5 ani. Dupa aceste condamnari am fost dus la Aiud, la 12 august 1941 si am stat pâna în primavara anului 1942. Tocmai în aceasta perioada erau framântari mari la Aiud. Noi am sosit un grup de vreo 20 insi. Dupa câteva zile sunt facut ajutorul sefului de etaj. În dimineata Învierii Domnului 1942, în curtea bisericii, se apropie de mine un bun camarad si prieten al meu, Sandu Stefanescu, si ma roaga sa-l iert, dar înainte de a se cumineca si a lua Sf. Pasti, ar vrea sa ma întrebe, cum a murit camaradul Lucian Caramlau, pe care l-a cunoscut si a stat cu el în închisoare la Chisinau. I-am povestit pe scurt

54 din 120

cum s-a întâmplat si îl rog sa-mi spuna, de ce tocmai în aceasta dimineata a gasit de cuviinta sa ma întrebe, la care ei mi-a raspuns ca a stat de vorba cu Ilie Niculescu cu câteva zile mai înainte, si acesta i-ar fi spus ca de moartea camaradului Caramlau eu sunt vinovat. El crede ceea ce i-am spus, descrierea pe care i-am facut-o asupra împrejurarilor în care a murit Lucian Caramlau, ma roaga însa sa nu ma duc la Ilie sa-i spun ceva si sa-i dau cuvântul ca aceasta chestiune s-o las sa fie rezolvata dupa biruinta legionara. I-am promis si nici n-am spus-o nimanui, în afara de cam. Cârciumaru si acum, când scriu aceste lucruri, mi-am amintit si de acel moment. Pe atunci în închisoare se facea si repartizarea pentru a fi trimisi muncitorii la Deva, iar elevii la Alba Iulia. Eu am nimerit într-o camera cu dl. Caramlau, tatal lui Lucian, de a carui moarte eram acuzat. Aceste sarbatori au fost cele mai grele zile din viata mea. Ajuns la Deva, împreuna cu un grup de aproape 150 insi, am stat de vorba la plecare cu dl. Rogojanu, cu cam. Ica Tanase si cu cam. Dragomir Streinu, care ma roaga sa am grija de grupul banatenilor, iar ceilalti în câteva cuvinte mi-au schitat atitudinea ce trebuie s-o avem acolo, si mi se spune ca legatura cu organizatia o are camaradul Bilascu, prin gardianul legionar Tanta. Din cauze de indisciplina un grup dintre noi este izolat si bagat la celula neagra. Noi ceilalti ne-am solidarizat cu cei pedepsiti si sunt si eu bagat la celula neagra de colonelul Petrescu, apoi am fost trimis disciplinar la Galati. La Galati am avut hrana proasta, si ni se dadea apa din râu, nefiltrata, si toata ziua eram tinuti în celula cu geamurile vopsite si batute în cuie. Aici m-am îmbolnavit de dizenterie si cu mare greutate, abia dupa o luna de zile, mi s-a admis sa pot fi vazut de medicul închisorii, un evreu, care s-a speriat când m-a vazut în starea în care eram si a cerut telefonic aprobarea de la Bucuresti ca sa fiu internat în spitalul închisorii, unde am stat pâna în 1944, când am fost din nou trimis la Aiud. Aici, pentru ca nu am acceptat sa dau o declaratie de desolidarizare de Miscare si de Comandantul ei, am fost tinut la zarca pâna la 28-30 august, când închisoarea s-a refugiat si ea la Alba Iulia. Apoi întorsi din nou la Aiud, am stat aici pâna în 1945. Prin camaradul Nicolae Cojocaru am reusit sa repun pe rol un proces vechi de 5 ani munca silnica, care s-a judecat în lipsa, si atunci am fost transferat la Ploiesti. Toate aceste manevre le-am facut ca sa ajung în alta închisoare, deoarece de la Aiud nu puteam sa evadez. Ajuns la Ploiesti, am câstigat repede încrederea directorului închisorii si a primului gardian, si în ziua de 27 aprilie, fiind dus la spital însotit de un gardian, l-am lasat sa astepte în sala de asteptare si eu am intrat în sala de consultatii, de unde pe o alta usa am iesit în coridoarele spitalului si am fugit acasa la Badea Popescu. Aici l-am gasit pe camaradul Vasile Popescu, care mi-a dat hainele lui militare si un ordin de serviciu, si în aceeasi seara am parasit Ploiestiul. Dupa câteva zile, prin sora mea, am reusit sa intru în legatura cu camarazii Golea, Mija si Misu. Am stat eu ei în padure cam o saptamâna si pe urma am plecat la Medias, unde l-am gasit pe Serban Secu, Aurel Popa si Marusca Iosu. Fiindca eram foarte slab, cum iesisem din închisoare, m-au trimis din nou la padure la Fetea, unde am stat o luna de zile. Complet refacut, m-am prezentat comandantului Nistor Chioreanu si am lucrat în continuare cam o luna de zile la Medias, facând curierat cu Timisoara si Arad. În luna august am fost trimis la Cluj pentru reorganizare, unde aveam o singura adresa, a camaradei Silvia Dârlea. Prin ajutorul ei am reusit sa intru în legatura cu camaradul Stirbu Ioan si Mitrea Dumitru, amândoi învatatori. Cu ei am început reorganizarea Clujului. Dupa o luna a venit la Cluj si seful Ardealului de Nord, Tocoianu Gheorghe, care a facut greseala de a da celor din Muntii Apuseni adresa casei de siguranta din Cluj. Pavel Grimalschi a trimis apoi un curier cu totul nepregatit. A fost arestat si la perchezitie i s-a gasit adresa unde trebuia sa duca scrisoarea de la Grimalschi pentru Tocoianu. Eu trebuia sa trec pe la acea casa odata pe saptamâna. În 19 septembrie am trecut pe acolo si casa a fost ocupata de politie, iar eu am fost arestat si dus la Chestura. Aici am fost cercetat de inspectorul Patriciu, dr. Lasla, Buciu, Hulubei si Dumitrescu. Mi-au stabilit adevarata identitate prin Tocoianu, care le-a dat întreaga organizatie a Clujului. M-au tinut la Cluj pâna în luna februarie. De aici am fost trimis ia Brasov pentru rejudecarea procesului. În procesul de la Cluj au fost achitati dl. Patrascu, Tocoianu, Secu si ceilalti, iar eu am fost condamnat la 2 ani munca silnica pentru activitate subversiva si evadare. La Brasov, în închisoarea militara cu Ciupala, Cezar Partenie, Gheorghe Albu si Patrascanu am ramas pâna în decembrie 1947. În februarie, garantat de Rogojanu, am fost scos la colonia de munca. De aici, în iulie am fugit, împreuna cu Virgil Gheorghiu, la Medias, la dl. Florea, si de acolo am fost

55 din 120

trimis în judetul Mures, în comuna Rastolita, unde sub numele de Nicolae Cândea am fost angajat la o fabrica de tanin, "Etamal". Aici am fost sef de fabricatie pâna în ziua de 4 iunie, când a venit politia sa aresteze pe un ofiter, Grigorescu Ninel. Erau veniti doi politisti si un jandarm. I-am dezarmat eu pe ei si i-am dus la padure unde i-am lasat si eu am plecat la Târnaveni, unde l-am gasit pe camaradul Cârciumaru. De aici am plecat mai departe la Brasov. La Rastolita am avut legatura cu organizatia de Mures, cu seful judetului, Beiu, iar direct am avut legatura si cu dl. Chioreanu prin dl. Florea din Medias si prin Secu Serban. Aici am lucrat cu dr. Cengher, ing. Mihu, Virgil Gheorghiu, Sandu Moldovan, Samarghitan, Pop si altii. La Brasov am lucrat la reorganizarea cadrelor în judetele Fagaras si Sibiu, cu Cârciumaru si Secu Serban, eu fiind curierul, pâna în ziua de 22 septembrie, când am predat toate legaturile si am plecat la Bucuresti eu camaradul Cârciumaru. La Bucuresti l-am întâlnit pe Grigore Pop, care venise eu acelasi tren de la Brasov. Am fost dati în primire camaradului Popescu Ioan, iar seara împreuna cu Bozog Aurel, Braila si Pop am plecat spre Timisoara, însotiti de avocatul Ionescu. De la Timisoara am plecat la Oravita, iar de aici, cu o caruta, ne-am dus spre frontiera iugoslava. În noaptea de 25 septembrie am trecut frontiera si am ajuns la Biserica Alba, de unde seara am plecat mai departe, spre Belgrad. În tren am fost însa arestati si dusi la Alibunar, iar de aici în lagar la Covacita, unde am dat peste înca alti vreo 200-300 de români. Aici i-am gasit pe Golea Ion si Traian, pe camaradul Verca Filon, pe inginerul Tuliu Basiu, si altii. De aici, dupa zece zile, am fost trimisi la lucru la mina din Trepcea, de unde apoi la Pristina. De aici pe mine m-au trimis la centrala minei din Zvecean, unde am lucrat pâna în mai 1949. Între timp mi-am procurat si niste harti si am fugit, ajungând cu trenul la Belgrad. În Belgrad am cunoscut niste studenti români din Banatul ramas la sârbi, pe Onciu Tiberiu, Moise Trifon, Petre Dimcea si înca unul, al carui nume îmi scapa. Apoi a venit Vasile Cretu si au mai adus pe un student medicinist, Nicolae Radoi. Amândoi au plecat cu mine spre Austria. Frontiera am trecut-o pe la Jeresko, si ne-am dus în continuare la Salzburg, unde era sediul unui Comitet al românilor din Austria. La Salzburg l-am gasit pe camaradul Borobaru, si apoi am ajuns la Oberndorf, la Radulescu, unde am stat din 15 iulie pâna la 1 ianuarie 1950, când am plecat cu societatea la care îmi gasisem de lucru, la Kufstein, în Tirol. Aici am lucrat la o turnatorie de matrite, la o matriterie, pâna în 13 septembrie 1951, când am plecat în Germania.

 Schingiuirile grupului legionar de la Cluj

O depozitie a lui Ion SamoilaEste vorba de schingiuirile grupului legionar de la Cluj de catre inspectorul de politie

Patriciu, alias Petrovici, de catre evreul Ertzel, sef al Sigurantei, de ungurul Laszlo, comisarul român venit din Iasi, Hulubei, si de ajutorul de comisar, Buciu.

În luna septembrie 1945, dupa întoarcerea unei parti din românii refugiati din Ardealul de Nord la vetrele lor, cât si a o parte din studentime, au început luptele între români si sovinii unguri din Cluj. Miscarea legionara s-a reorganizat aici pe vechile cadre si cu multe elemente noi. Din Cluj se face legatura cu echipele de rezistenta venite parasutate din Germania, care se gaseau prin Muntii Apuseni si prin Nordul Ardealului. Legaturile s-au stabilit în casa profesorului Bujor, care închiriase o camera legionarei Silvia Dârlea. În septembrie, comandantul legionar Pavel Grimalschi a trimis un curier dupa informatii, bani si alimente, la Cluj. Curierul a cazut în mâinile Sigurantei si a fost torturat, încât a marturisit casa unde trebuia sa se întâlneasca cu seful Ardealului de Nord. Este înconjurata casa profesorului Bujor cu armata ruseasca si politie, cu pusti mitraliere. Toti cei din casa au fost arestati si casa a fost ocupata de politie timp de o luna de zile. Toti cei care veneau în casa erau arestati si dusi la Siguranta, unde erau batuti si schingiuiti si retinuti ca sa nu poata anunta pe cei care mai trebuiau sa vina. Asa au fost arestati si trei studenti prieteni ai fetelor Bujor si alti prieteni ai familiei. Prin acest sistem au reusit sa prinda 14 legionari, care au fost batuti la talpi de catre însusi inspectorul Patriciu care, când dadea si cu pumnii, nu lovea decât în ochi. Asa a fost batut Bucur Secu, Popa Dumitru si altii. Arestati si dusi la Siguranta sau la Inspectorat, unde nu li se dadea nimic de mâncare. Comandanta legionara Silvia Dârlea a fost tinuta într-o celula fara sa i se fi dat ceva de mâncare 7 zile. Dupa aceste 7 zile i s-a dat o ciorba si apoi iar nu i s-a mai dat nimic 4 zile. Ca sa-si râda de ea, dupa acest tratament, inspectorul a întrebat-o daca a nu cumva

56 din 120

a declarat greva foamei? În celule fara paturi si fara paturi, pe cimentul gol, a fost tinut în continuare grupul legionarilor din Cluj doar cu o ciorba pe zi si fara pâine, sase saptamâni, batuti zilnic, torturati, înjurati si astfel terorizati de politia din Cluj. Noaptea între orele 1,30 - 2,00 venea masina NKVD si-l ducea pe câte unul la cercetari la Rusi. Aceasta masina devenise o groaza pentru toti. La Rusi era bagat în celula si tinut câteva zile fara sa fi întrebat de ceva. Pentru unii aceasta perioada putea dura pâna la doua saptamâni, în care timp nu puteau sa ia nici un fel de contact cu nimeni. Mâncare primeau numai daca îti tradai camarazii, altfel aveau doar ciorba cu doua-trei foi de varza si o bucatica de pâine pe zi. Când începeau cercetarile, erau tinuti nopti întregi în fata unor reflectoare puternice, în picioare, si chestionati. Daca nu erau multumiti, începeau cu amenintarile de împuscare sau deportare în Siberia, cu batutul la testicule cu un ciocan de lemn si alte torturi. Preotul Mirasoiu (Murasanu?) Florea fiind arestat la ei de câteva luni, fara sa se stie nimic de el, în ziua întâi de Pasti a fost scos si pus sa spele masinile bolsevicilor în curtea politiei, ca sa vada credinciosii crestini ce face preotul în Ziua Învierii. De la Rusi, dupa ce ti se puneau în fata zeci de fotografii ca sa le recunosti, erai fotografiat si predat Românilor la Curtea Martiala, pentru a te trimite la câte 20 ani munca silnica în temnita.

 Marturia Mariei Muscalu-Baicu fosta sotie a lui Ion Mircea Samoila

Supravegheati 1953 vara. De multe ori ma nelinistea postul fix de observatie militar aparut, de la un

timp, pe vârful Dealului Melcilor, unde în vremea razboiului fusese o instalatie de aparare antiaeriana. De acolo de sus se putea vedea cu binoclu orice miscare în curtea unde locuiam cu mama si sora, si în ultima vreme si Ion Mircea Samoila, sotul meu, înca din 1946. În plus, acum mai aveam si pe micuta noastra doar de cinci luni. Mircea, implicat adânc în operatiunea parasutistilor, îsi epuizase orice posibilitate de a se adaposti în Brasov ori altundeva. Eu îl ajutam cu toate puterile mele în problemele ce le avea de rezolvat, fie ca erau în legatura cu misiunea lui, fie ca erau în legatura cu siguranta sa personala. Majoritatea celor din grup, care erau raspânditi prin Bucuresti sau în alta parte, fusesera deja arestati. Stiam ca suntem si noi urmariti. Mai mult, ne dadeam seama ca suntem încercuiti. Aici i-a fost ultimul refugiu si nu mai era scapare. El a fost parasutat odata cu Ion Golea, dupa ce mai întâi fusesera instruiti în Franta. Eu m-am atasat actiunii lor, fiind convinsa ca lupta împotriva comunismului e necesara. Simteam ca neamul românesc îi cazuse prada. Închisorile erau pline. Multi au fost împuscati, cum a fost cazul studentilor Isac si Sava. Nici azi nu stim unde le sunt mormintele, martiri ai neamului stiuti doar de Dumnezeu. Arestarea În ziua de 23 august 1953 am fost arestati. Strada a fost împânzita de securisti. Imediat am si fost transportati la Bucuresti, la Ministerul de Interne. M-au luat de acasa, fara sa-mi pot macar îmbratisa fetita si pe mama, ramasi fara nici un sprijin si cu sora bolnava. Fratele meu Gicu a fost si el arestat si dus la Interne, fara sa fi avut vreo legatura cu cauza care ma implica pe mine. Singurul sprijin al familiei a fost el. Chiar si sora, care era bolnava, a fost arestata si retinuta doua saptamâni la Securitatea din Brasov. Dupa sapte luni, în urma unei tuberculoze galopante, s-a stins din viata. Mama, ramasa singura, n-a putut sa hraneasca suficient fetita, iar Securitatea a interzis vecinilor sa-i vina într-ajutor. Un timp nici nu a avut voie sa iasa din casa, având-o în grija si pe sora care era bolnava. Pentru iarna au ramas fara lemne de încalzit, încât degerau în casa. Toate astea au dus la îmbolnavirea fetitei de tuberculoza. Internata mai târziu în spital si apoi într-un sanatoriu, a reusit sa-si revina. Când ma gaseam în închisoarea din Arad, m-au vizitat doi securisti din Brasov si mi-au cerut sa ma învoiesc ca Securitatea sa-mi ia fetita si s-o creasca, spunându-mi ca mama nu mai are nici o posibilitate s-o întretina si sa-i dea o crestere. Mama însa a refuzat sa accepte propunerea Securitatii, dar între timp a facut o paralizie. Dupa cinci ani s-a întors fratele acasa si s-a îngrijit el de fetita pâna la eliberarea mea în 1964, când am putut sa ma ocup de ea. Pe tatal ei nu a reusit sa-l mai vada, el ramânând undeva într-o groapa comuna de la închisoarea Jilava. La Interne În celula mea de la subteran, pe patul de ciment, în orele dintre anchete, auzeam plânsul fetitei si vocea mamei în camera alaturata si eram convinsa ca-i aidoma, ceea ce ma chinuia pâna la a înnebuni cu totul. Abia mai târziu mi-am dat seama ca a fost doar în framântarile, în chinurile si-n obsesia mea. Într-o noapte de ancheta, am fost scoasa si dusa într-o camera unde,

57 din 120

dupa ce mi s-au scos ochelarii negri, m-am gasit în fata a patru câini uriasi. Înspaimântata, n-am mai vazut pe urma altceva decât boturile lor lungi si gurile lor cascate. Desi stiam de mai înainte de figura asta a anchetatorilor, spaima a pus totusi stapânire totala pe mine. Cu alta ocazie, un anchetator m-a amenintat ca daca nu spun totul despre fratele meu Gicu, îl vor împusca. Nu am avut ce sa le spun. Atunci m-au scos pe coridor si acolo am auzit un zgomot puternic ca de împuscatura într-una din camere. Mi-au spus ca este un avertisment. Disperata am strigat: nu cred, nu cred ca se poate întâmpla asa ceva! Nu am mai fost întrebata despre el niciodata. La proces l-am vazut. Era bolnav. Fusese chinuit mult si batjocorit. Atunci m-am adresat instantei cerând eliberarea lui, pentru ca nu avea nici o vina. A fost totusi condamnat la cinci ani munca silnica, pe care i-a executat în întregime. M-a framântat mult faptul ca el era închis nevinovat. Infirm din nastere, întreaga lui suferinta ulterioara s-a datorat faptului ca era fratele meu. Pastila Ancheta s-a desfasurat într-un ritm rapid si cu o nervozitate crescânda din partea anchetatorilor. Am rezistat în fata presiunilor lor. Eram singura în celula si nu mâncam nimic. S-au adunat multe gamele de mâncare neconsumata. Atunci m-au amenintat cu hranirea artificiala si de teama am început sa manânc câte putin. Eram totusi bolnava si slabita si nimic nu ma mai preocupa decât soarta fetitei de acasa. Într-o zi am fost chemata la vizeta si un oarecare domn îmbracat în civil mi-a dat o pastila, spunându-mi ca "îmi va face bine". Am uitat ce mi-a spus odata doctorul Soiu, în 1948, când ma gaseam în închisoarea din Brasov, ca în timpul anchetei sa nu accepti niciodata nici o pastila, daca ti se ofera. Civilul mi-a adus si un pahar de apa, si m-a obligat s-o înghit în prezenta lui. În situatia mea, nu mi-am dat seama ca la mijloc ar fi putut sa fie o rea intentie. Mai apoi mi-a venit rau, un rau de moarte. M-am dus spre usa sa bat, dar am cazut si apoi n-am mai stiut de mine. Când m-am trezit, dupa nu stiu cât timp, lânga mine, în celula, mai erau câtiva civili, dintre care unul avea în mâna o siringa. M-au întrebat ce mi s-a întâmplat, întrucât ei au fost anuntati ca eu am cazut jos. De altfel si când vorbeam cu ei, tot jos eram. Mi-au spus ca mi s-a facut o injectie si ca voi avea voie sa stau pe pat, care, dealtfel, era numai pentru noapte. Eu nu-l puteam însa folosi nici noaptea, deoarece noptile eram mai mult în ancheta. În aceste zile am avut senzatia ca ma gasesc într-un mormânt. Confruntarea M-au scos din celula. S-a reluat ancheta, îmi ziceam eu. Am fost dusa într-un birou spatios, cu geamuri mari, prin care patrundea o lumina naturala, de care n-am mai avut parte de când am intrat la subsolul Ministerului de Interne. Un ofiter mai mare în grad statea într-un fotoliu la birou. Mi-a spus sa iau loc la masuta, pe scaunul din dreapta usii pe care am intrat. Un timp destul de îndelungat nimeni nu mi-a spus nimic si nu am fost întrebata de nimic. Aceasta asteptare ma tulbura. La un moment dat a aparut pe usa din fata mea Mircea, sotul meu si tatal fetitei mele. A fost si el invitat sa ia loc la masa opusa. Am înteles ca va avea loc o confruntare. Ofiterul, colonelul Dulbergher, cunoscut si ca Dulgheru, dupa cum am aflat mai târziu, ni s-a adresat la amândoi: "Daca aveti sa va spuneti ceva..." Am tacut si unul, si altul, si timpul trecea... iar noi nu ne spuneam nimic. Interventia lui, de a ne spune ce-ar fi crezut ei ca aveam sa ne spunem, era de prisos. Cineva a zis: Nenorocirea nu se teoretizeaza. Ea se traieste. Procesul S-a terminat ancheta ca un taifun care lase urme grele. Eram bolnava fizic, dar aveam nadejdea ca ma voi însanatosi. În acelasi timp simteam ca în adâncul sufletului va ramâne o rana ce nu se mai poate vindeca: copila de-acasa. Staruiam totusi în convingerea avuta de la început, ca m-am atasat unei lupte sfinte, aceea de a-mi apara tara de comunism; dar durerile de oriunde vin, ramân dureri. Sotul meu era expus condamnarii la moarte. Poate ca era singura certitudine ce-o înfatisam, nimic altceva decât executia. Îmi trecea acum prin cap tot ce-au facut anchetatorii cu mine, ca într-un film îi vedeam pe toti cei doisprezece la numar, dar al caror nume nu l-am stiut niciodata. Îi vad însa cu gesturile lor de bestii, brutalitatile lor prin care ma terorizau în nopti si nopti de anchete în sir: unii în uniforma, altii civili, români, rusi, unguri, evrei, ca Dulgheru, si pâna la urma si-un grec. Îi las pe ceilalti în plata Domnului. Totusi la anchetatorul grec am simtit mai multa omenie. Eram doar o umbra când am ajuns sa ma cerceteze. Mi-a spus ca are si el copii si ca nu are de gând sa forteze declaratiile mele. A venit si ziua procesului. A decurs fulger. Am avut impresia ca anii de condamnare ne-au fost prescrisi de dinainte, ca-ntr-un joc macabru… La pronuntarea sentintei, am aflat ca sunt condamnata la douazeci de ani munca silnica, si ca mai erau altii care aveau condamnari si mai grave. Câtiva din cei cca. 300 de insi care formau lotul parasutistilor au primit chiar pedeapsa capitala. Printre

58 din 120

ei erau: Mircea, sotul meu, Erich Tartler, Ion Golea si Mircea Popovici. Dupa proces, în timp ce ne executam pedepsele în penitenciare, din cauza conditiilor proaste de viata în care traiam, au mai fost si altii care si-au pierdut viata. Dureros mai este si faptul ca sunt unele familii care au suferit mai multe pierderi, ca familia lui Popovici, de exemplu, unde au murit patru insi. Altele, care n-au avut atâtia morti, au avut mai multi condamnati, încât nenorocirea le-a lovit prea dureros. Închisoarea Jilava Dupa proces am fost încarcata cu un lot într-o duba si nu stiam încotro vom fi dusi. Putin dupa aceea duba s-a oprit si Fortul 13 Jilava si-a deschis portile si apoi usile celulelor. La capatul fortului, sub dâmb, se afla sectia femei. Rând pe rând am fost repartizate în celulele închisorii. Am nimerit într-o celula mai mare, cu detinute de tot felul, tinere si mai în vârsta. Una din fetele mai tinere m-a întâmpinat cu o apreciere putin magulitoare, ca anume cele din lotul parasutistilor n-am mai fi chiar zdravene. Spusele ei m-au tulburat. M-am uitat însa la noi toate si aratam cu adevarat îngrozitor. La câteva zile dupa sosirea mea, a intrat în celula o femeie batrâna. Parca era coborâta dintr-o icoana. Ne-a spus ca era mama fratilor Popovici, condamnati în procesul parasutistilor. M-am apropiat de dânsa, am luat-o lânga mine pe prici. Îi curgeau lacrimile pe obraji si întreba mereu daca o sa-i omoare. Dupa un timp mama Popovici a fost scoasa din celula, iar mai târziu am aflat ca a fost chiar eliberata. Avea deja 84 de ani. Unul din baietii ei, Mircea, cel parasutat, fusese împuscat, iar la scurta vreme dupa eliberare a murit si ea. O fi stiut ceva despre soarta feciorului ei? A venit apoi iarna cu înzapezirile din 1953-54, când întreaga Jilava a fost acoperita de zapada. Greu au putut patrunde pâna la noi serviciile administrative. Când în sfârsit s-a desfundat drumul, a venit ofiterul politic sa ne spuna ca suntem înzapeziti, dar ca s-a reusit sa se taie o carare si ni se va da apa si hrana rece. Mai greu va fi cu scoaterea tinetelor. Nu mai tin minte cât a durat înzapezirea. În aceste zile, când nici geamurile nu se puteau deschide si noi sufeream de lipsa de aer, am avut vreme sa însumam toti anii de puscarie la care am fost condamnate cele din celula: totalul trecea de cinci sute. Cei care au fost condamnati la moarte, au fost executati la 30 octombrie, acolo la închisoarea Jilava, pe Valea Piersicilor, si asa s-a mai umplut o groapa comuna. "Fie ca din jertfele noastre sa rasara un soare cu mai multa lumina." (Eneida - IV - 628.)

 Vasile Mihai Vlad- Date biografice -

Sursa: Aurel Vlad, frate, nascut în 1933, detinut în perioada 6 mai 1949- 4 mai 1955. Ajuns în SUA în 1981

Prezint câteva date biografice sumare despre Vasile, pe care le-am început dar întrerupt de nenumarate ori. Îndata ce îmi amintesc de el, ochii mi se scalda în lacrimi necontrolat, datorita structurii, afinitatii si atasamentului reciproc. În plus, m-a chinuit sentimentul vinovatiei fata de Vasile, mai ales în perioada detentiei. Mi-a lasat în grija si pastrare cartile legionare, care au ajuns la Securitate dupa arestarea mea, în mai 1949. La primele anchete am declarat ca proprietarul cartilor era un alt frate, mort pe front. Aceasta declaratie a dus la eliberarea lui Vasile de la Securitatea Cluj, unde zacea arestat din 15 mai 1948 si care nu i-a mai gasit motiv de condamnare. Ajuns liber, "s-a dat la fund" imediat. Drumul în viata ales de Vasile este explicabil prin evolutia familiei lui, parinti si frati, si pentru asta dau câteva cuvinte despre Familia Vlad Mihai Petreanu. Am fost sapte copii, din care sase baieti si o fata. La maturitate am ajuns doar 5 baieti, iar razboiul si ciuma comunista ne-au redus la doi în prezent. Desi Vasile a fost cel mal îndragit, tributul platit de fratii mai vârstnici, care si-au sacrificat cariera sau chiar viata, dupa caz, le confera locul de înaintasi. Vasile nu a fost decât unul din frati, care si-a facut datoria, când i-a venit si lui timpul, în ordinea maturizarii. Succint deci câteva vorbe despre fiecare, în ordinea nasterii, care coincide si cu a mortii, exceptându-l pe Gicu, care continua sa bea din paharul "fericirii" comuniste pâna azi, 23 august 1983, când scriu la New York. În copilarie mi-am respectat parintii, dar nu eram atasat de ei. Erau reci si duri cu noi,cei mici. Pentru a urmari evolutia si întelege caracterul copiilor, caracter ce le-a pecetluit destinul, se cuvine sa scriu despre parinti mai mult. Ei au dat tarii cinci ostasi, iar noi toti laolalta cel mult unul. Mihai Vlad, 1894-1944 deci tata, s-a nascut în Maramures, sub jugul austro-ungar, jug ce i-a grabit moartea. La scoala a fost întâiul la carte, îsi iubea neamul, asa ca învatatorul îl lua într-un colt, îsi desfacea haina si aratându-i tricolorul cusut pe captuseala rostea doar doua

59 din 120

vorbe: "Vlade, priveste-l". Aceasta lectie neprevazuta în programul stapânirii, nu a uitat-o niciodata si ne-a transmis-o noua, urmasilor. Dupa primele patru clase primare, bunica l-a retras de la scoala din motive economice si egoiste, ceea ce a constituit durerea vietii lui. De aceea, cât a trait tata s-a zbatut exclusiv pentru scolarizarea noastra în capitala tarii, unde a dus si copii ai consatenilor. Îl interesau framântarile sociale si politice; Avram Iancu si Horia erau eroii lui. Nu s-a înscris în vreun partid, socotindu-se un adept al puterii poporului, un democrat. În anul 1939 mi-a fost arestat un frate, iar tata s-a îmbolnavit de durere. Într-o buna zi, si-a luat traista pe umar si a plecat sa-si caute feciorul, îmboldit fiind si de un unchi. A batut la usile mai marilor, inclusiv la usa supremului "bordel" al tarii, ale carui crime ramâneau nepedepsite, si unde avea acces la Maresalul Palatului. Si-a salvat fiul prin Vaida Voievod de la Interne, unde baiatul s-a bucurat zilnic de trei batai la talpi timp de sase saptamâni. Într-o zi, cel mai mare dintre noi, Ionel, venind de la scoala s-a oprit din drum sa doboare nuci cu pietre dintr-un nuc situat pe strada principala a satului; tata l-a vazut si l-a batut îngrozitor. El nu accepta nici furtul si nici escrocheria, lucru ce mai târziu i-a fost fatal. Ionel s-a trezit în clasa a IV-a de liceu ca învatatura nu are sens, mai ales ca si zodia îi prezicea ca nu are noroc la haine negre, adica sa ajunga om cu carte. A venit de la Bucuresti în sat si tata l-a batut atât de crunt încât vecinii l-au salvat cu mare greutate. Ulterior Ionel a fost eminent la studii. Eram de fata când tata l-a întrebat, în ziua de Pasti din 1942, la o masa festiva: - "Ei, Ionele, cine a avut dreptate?" - "Dumneata, tata!" a raspuns Ionel. Dar si zodia s-a adeverit. Sau poate prezicerea tatii? Tata îl sfatuise sa studieze Medicina si nu Dreptul, fata de care avea o aversiune datorita avocatilor hrapareti, care luau laptele de la gura copiilor saraci, cum zicea el. L-a prevenit ca studiind Dreptul, va muri pe linia întâia în caz de razboi, dar ca student la Medicina îsi va face datoria în spatele frontului. Al doilea copil, Gicu, a urmat sfatul tatei. El a lucrat în spital si traieste, pe când Ionel a murit pe linia I. Desi taran cu patru clase, previziunile tatei au fost exacte. Când a citit stirea cu cedarea Basarabiei, a izbit lampa cu petrol si-a spart-o. A zis: "Acum urmam noi. Se cedeaza Ardealul." Când nemtii defilau tantos prin toata Europa, tata sustinea ca vor pierde razboiul din cauza interventiei imbatabilului capital american. Înainte de 1940, afaceristi necinstiti din comuna au vândut padurile, proprietate obsteasca, si au cumparat terenuri pe care si le-au însusit. Tata i-a dat în judecata si i s-au oferit 100.000 lei mita ca sa închida ochii . Si-a consultat fiii mai mari, pe Ionel si Gicu si i-a pus sa aleaga între glasul constiintei si un automobil ca partas la furt. Ei au optat pentru cinste si saracie. Consecintele: 1. Afaceristii ne-au incendiat o casa din afara satului. 2. Ne-au spart geamurile în miez de noapte, când tata era plecat la Bucuresti. 3. Au informat autoritatile, dupa cedarea Ardealului, ca tata ar fi antimaghiar, ceea ce echivala cu condamnarea la moarte prin schingiuire. Drept urmare am fost nevoiti sa ne refugiem cu totii dincolo de Carpati. 4. Tata a murit în mai 1944 cu gândul la sat si cu durere ca vârsta nu-i permite sa lupte pentru Ardeal. A fost un om dur si colturos, ca saracia în care se zbateau maramuresenii si motii. Daca-i cântai: "A plecat motul la teara, Cu donita si cu ciubara, ........................................" câstigul îti era asigurat, mai ales când era cu tuica pe masa, si asta se întâmpla destul de des, zicând ca-i de inima albastra. El era invalid de razboi, dar a refuzat sa primeasca pensie din constiinta si mândrie personala, sustinând ca-i apt de munca si nu accepta milostenie. Drept mostenire ne-a lasat rezistenta fizica cu care sa ne aparam tara. Dorinta lui era sa lupte pentru Ardeal, dar fiindca moartea l-a împiedicat, aceasta sarcina i-a revenit primul nascut, Ionel. Maria Vlad, 1898- 1964 adica mama. Nu a învatat carte. La scoala o batea un coleg, iar bunicul, om orgolios, nu a suportat ofensa. Nu a mai lasat-o sa-si continue învatatura. A fost crescuta si pregatita sa fie sotie credincioasa si mama evlavioasa. Educatia de acasa, cele zece porunci crestine si predica ascultata în fiecare duminica la biserica, i-au înnobilat sufletul mai mult decât toate universitatile. S-a sacrificat pentru familie si rasplata nu s-a lasat asteptata. Izvorul lacrimilor nu i-a secat niciodata. Începând cu 1939 perchezitii, arestari, morti. Desi vaduva si cu un copil mort pe front, dupa arestarea noastra au trecut-o pe lista chiaburilor în mod cu totul abuziv, ca sa plateasca cote în natura: lapte, brânza, carne, lâna, desi mai ramasese doar cu o vaca si o pisica. În viata a mentinut-o credinta. A murit asa cum a trait: singura. A dat toata viata ei si nu a primit nimic, de la nimeni. Nici un ajutor. Niciodata. Ion (Ionel) Vlad, 1920-1944. A studiat Dreptul si Academia Comerciala. S-a retras din Maramuresul cedat în 1940 cu ultimul reprezentant al administratiei române, seful de post, si a

60 din 120

revenit în 1944 primul. A participat la toate luptele de recucerire pe linia I, fiind vânator de munte într-o unitate de elita acoperita de glorie pe ambele fronturi. Proaspat sublocotenent în rezerva, a cazut, dupa trecerea Tisei, în fruntea plutonului, îmbarbatându-si camaradul ranit, ardelean si el. Un fost coleg de liceu de-al lui Ionel, întâlnit în SUA, mi-a spus ca l-ar fi putut muta în spatele frontului, cu ajutorul unor relatii, dar Ionel facea politica. Da, este adevarat, el îsi avea politica lui, mostenita prin sângele familiei. Era politica Datoriei, care statea mult mai presus de viata pe care si-a dat-o la timpul si la locul potrivit. Sacrificiul sau a fost înteles de noi, fratii mai mici. A fost înaintat în grad post-mortem si decorat cu "Mihai Viteazul" fara sa fi beneficiat cineva în vreun fel oarecare de avantaje ulterioare, în afara de închisorile comuniste. Fiecare cu norocul sau! Gheorghe (Gicu) Vlad, nascut în 1921 În 1940 era student la Medicina, iar cedarea l-a gasit la Bucuresti, chemat de un coleg în pripa, printr-o telegrama cifrata. Si-a întrerupt definitiv studiile datorita vremurilor, iar în toamna anului 1944 s-a întâlnit cu Ionel la Cluj, amândoi în uniforma kaki. Dupa nici sase ani, m-am întâlnit si eu cu Gicu la Cluj, dar de asta data în uniforme vargate, de tradatori. În 1950 eram detinut la Cluj, si doctorul penitenciarului m-a scos din celula fiind suspect de TBC. Pe coridor am dat cu ochii de doctorul detinut, ajutorul celui civil, adica Gicu. Când am ramas singuri pe culoar, a dus un deget la gura. Am înteles. "Nu ne cunoastem". A fost eliberat de la Aiud, executând ceva si peste termen. Ulterior i-au mai gasit un nod în papura. Arestarile în familia noasta au început cu el, în februarie 1948. A pastrat si pentru mine ziarele cu procesul grupului de eroi Ica Tanase, din care am decupat micul anunt din 30 octombrie 1953 cu "executarea" parasutistilor. Locuieste la Cluj, dar lucreaza în afara orasului, pe un santier de constructii, ca mic functionar, în prag de pensionare. Din sapte ce-am fost, mai traim doar noi doi. Vasile Vlad, 1925 -31 oct. 1953 În 1941, directorul liceului "Mihai Viteazul" din Bucuresti i-a cerut tatei sa-l transfere pe Vasile, ca sa nu fie exmatriculat din toate scolile din tara. Asa se explica faptul ca el a terminat la Colegiul National Carol I din Craiova, în 1944. Dupa bacalaureat s-a înscris imediat la Facultatea de Drept si Filozofie din Bucuresti, dar a trecut la Medicina si s-a transferat la Cluj. Vasile a considerat ca numarul de avocati din tara era deja supraponderal, fata de nevoile reale, mai ales în conditiile viitorului stat socialist care prindea deja un contur amenintator. Spre deosebire de Ionel si Gicu, studenti si cu problemele lor, Vasile facea tot posibilul sa ajunga acasa în vacantele scolare. Asa se explica slabiciunea mea pentru el; l-am cunoscut mai bine. El nu-si trada niciodata principiile, indiferent daca pierdea sau nu. A trait neclintit în convingerile sale. În perioada 1941-45 camasa verde a lui Vasile a fost salvata de mama cu mari peripetii. Jandarmii rascoleau casa, iar mama a scos-o din soba, simulând ca-i cenusa; a pus-o în oala, a iesit cu ea pe sub nasul santinelei si a aruncat-o afara în iarba. În 1947, presimtind ce urmeaza, mama a vopsit camasa, spre marea durere a lui Vasile. La alegerile din noiembrie 1946, Vasile a fost foarte activ în lupta electorala, bucurându-se de multa simpatie din partea consatenilor. La votare a depus atâta suflet în mobilizarea taranilor, încât ofiterul însarcinat cu asigurarea ordinii, temându-se de o ciocnire cu populatia si pentru a calma situatia, l-a chemat pe Vasile la o discutie în primarie. Apropierea ofiterului de Vasile a fost interpretata ca o încercare de arestare. Cineva a ridicat un felinar si l-a îndreptat spre capul ofiterului. O mâna din spate l-a oprit însa la timp. Cel care a ridicat felinarul a fost un unchi, Vasile Ticala, arestat cu mine în 1949 si accidentat mortal la Canal. La Peninsula am întâlnit si pe fostul sef al garzii de la alegeri, condamnat si el. Presimtindu-si arestarea, Vasile mi-a încredintat cartile lui spre pastrare. Credea ca eu nu voi fi niciodata închis. Aici s-a înselat. În februarie 1948 Gicu este arestat, apoi urmeaza Vasile, cu Centrul Studentesc Cluj. Din beciurile Securitatii a reusit sa expedieze acasa o scrisoare, care exprima gândurile unui om ajuns în fata mortii. Considera ca a gresit în viata fata de mama; spunea ca s-a pocait în bezna celulei, ca îi cere iertare. Adresându-se lui Mihai, scria: "Draga frate, poate gresesc ca-ti marturisesc aceste gânduri intime, dar daca voi fi supus unui regim de exterminare, nu voi urma decât o singura linie, linia legionara." Îl mai ruga pe Mihai, ca ultima încercare, sa mearga la prof. Parhon într-o audienta, în speranta unei interventii favorabile. Raspunsul profesorului a fost ca nu are influenta la Securitate. Mentionez ca Parhon i-a propus lui Vasile postul de secretar particular înca din 1947, dar acsta l-a refuzat delicat, din motive politice. Totusi, la 1 ianuarie 1948, Parhon l-a felicitat pe Vasile de ziua sa onomastica, trimitându-i urarile pe o carte de vizita proaspat tiparita, cu noua sa

61 din 120

functie de "Presedintele Republicii Populare Române" Pentru a ilustra puterea de sacrificiu a unora în a-i salva pe ceilalti, povestesc urmatoarea întâmplare: În anul 1942, Vasile înota în Jiu, dar la mijlocul apei l-au lasat puterile. În loc sa se agate de gâtul fratelui sau Mihai, care i-a sarit într-ajutor împreuna cu un prieten, nu a procedat ca înecatul, ci a facut apel la ratiune. Au reusit sa-l salveze, pentru ca Vasile nu a opus nici o rezistenta, ci înghitind apa, s-a lasat moale în mâinile lor. Unul îl mentinea la suprafata, iar celalalt îi împingea spre mal. Daca s-ar fi agatat de ei, aveau sanse sa moara toti trei, asa cum s-a întâmplat la arestarile de mai târziu. A fost suficient ca unul sa cedeze, ca sa moara 13. Vasile, ca de altfel toti fratii sai, s-a întretinut singur la scoala, dând meditatii. Era de o cinste ireprosabila si de o delicatete rar întâlnita. Moartea tatei si fratelui cel mare a dus la înrautatirea situatiei financiare a familiei, ceea ce nu mi-a permis sa-mi continui studiile la liceu, desi eram primul la carte. Nu aveam nici macar o pereche de încaltaminte ca sa ma pot duce la scoala. Când am primit niste bocanci cadou la Craciunul lui 1947, i-am oferit lui Vasile care, student fiind, consideram, ca are mai multa nevoie de ei. Pantofii lui nu mai aveau talpa. Încaltamintea nu poate fi întotdeauna evaluata în bani. Pentru mine bocancii reprezentau atunci accesul la scoala. Insuccesul lui Mihai cu interventia la Parhon si apoi scrisoarea hotarâta a lui Vasile trimisa din arestul Clujului, plus afirmatia, ca daca i s-ar gasi la o perchezitie tot ceea ce detine, ar fi împuscat, m-au determinat sa vorbesc cu cei care organizau rezistenta în Maramures în iarna anului 1948/49. Era vorba de cartile sale legionare, ca "Pentru Legionari" etc., pe care urma sa le dau lor, plus un pistol. Nu am ajuns însa pâna acolo. Între timp grupul de rezistenta a fost lichidat. Popsa Vasile din Sighet, student legionar, a fost surprins si înconjurat într-o casa din comuna Ieud, datorita unei tradari. În schimbul de focuri ce a urmat a fost împuscat în cap de capitanul Retezan. Fratele sau, Ion Popsa, a scapat acoperit de o grenada defensiva, dar a fost capturat peste câteva luni si a murit de TBC la Târgu Ocna. Securitatea reusise sa-si infiltreze un om în grupul de partizani, si au urmat apoi sute si sute de arestari, încât si cartile lui Vasile, pâna la urma, au ajuns tot la Securitate. La data arestari mele, la 6 mai 1949, nu stiam nimic de Vasile, ceea ce însemna ca era înca în mâinile Securitatii. Posesia cartilor legionare am trecut-o pe seama fratelui mort, Ionel. În felul acesta Vasile a reusit sa scape, iar mama l-a avertizat sa nu mai dea pe acasa. A disparut... Dupa circa patru ani, Vasile a fost arestat la restaurantul "Zori de Zi", pe malul Dâmbovitei, încercând sa vânda dolari unui locuitor din Otopeni. Vasile a fost condamnat deci pentru trafic de valuta si îsi ispasea linistit pedeapsa la drept comun, într-o colonie din Baragan, pâna la aterizarea lui Bebi Toma si arestarea grupului de eroi. Tortura celor arestati a smuls marturisiri care au dus la Vasile. Anchetatorii sai, pacaliti mai înainte prin falsa justificare a provenientei dolarilor, l-au readus la Interne si aici i-au aplicat tratamentul corespunzator. Si-au luat revansa... De ce nu a fost el condamnat în 1948? Pentru simplul motiv ca nu a fost tradat. În plus, Vasile era venit de la Bucuresti, deci prea putin sau chiar deloc cunoscut la Cluj. La Bucuresti nu mai aparuse, la Cluj nimeni nu l-a acuzat. Prudenta si tacerea l-au salvat cât timp a depins totul de el. Nici eu nu stiam nimic din ceea ce facea. Amanunte cu privire la activitatea lui ar putea da exclusiv camarazii cu care a lucrat. Acum, dupa atâtea decenii, este greu sa-i gasesti, chiar daca traiesc. Am întâlnit cândva un fost student la medicina din Bucuresti, care trecuse prin focul de la Pitesti si care afirma ca Vasile a activat la Bucuresti, probabil ca sef de an. Dupa 1949, acasa nu a mai aparut, dar a trimis odata pe gazda sa, care a dus-o pe mama la Bucuresti. Ultima fotografie a lui Vasile dateaza de atunci, probabil 1953. Nu mai vin cu amanunte privind activitatea si straduinta sa de a abate linia ferata Salva-Viseu pe Valea Izei, si care are o asemanare cu povestea batrânului Golea cu albia apei din satul lui. Aceasta actiune a fost începuta de tata înainte de 1940, facând memorii la Bucuresti, si apoi a fost continuata de Gicu si de Vasile, atingând apogeul în 1947, când au reusit sa antreneze toate comunele si toti primarii de pe Valea Izei. În octombrie 1953, eram la Canal si un camarad mi-a dat un ziar ca sa-mi recunosc fratele, implicat în proces. Era el. Ca încheiere, cred ca Vasile, în fata mortii, a fost la înaltimea grupului de sacrificiu. Cinste lor! Mihai Vlad, 1928- 21 Martie 1983. În 1940 a trecut granita clandestin, în grup, la vârsta de 12 ani, refugiindu-se din Ardealul cedat la Bucuresti. Dupa ce a murit tata, a terminat clasa a VI-a de liceu. Initial a lucrat ca învatator în sat, apoi pe toate santierele mari ale tarii ca tehnician si maistru. În 1949 a scapat de arestare pentru ca a fost mai inspirat si mai prudent decât mine. A vrut sa-i verifice pe cei ce se dadeau

62 din 120

partizani, si a avut dreptate. Tradatorul era printre ei. Eu la ancheta nu am recunoscut ca el ar fi stiut ceva în aceasta privinta, desi Securitatea dorea acest lucru. Mihai, de teama arestarii, nu a venit nici la vorbitor, la Canal, dar s-a dus la Vasile când locuia cu Ionel Golea si altii pe care i-a cunoscut. Vizita l-a costat doi ani de închisoare, majorati la patru la recursul si insistentele procurorului, justificând ca este "frate cu frate-sau", si caruia i-a dus un pachet cu mâncare. A fost eliberat printr-un decret de gratiere aplicat pedepselor mai mici. Grav bolnav de inima, la emigrarea mea nu mai avea putere de munca si traia cosmarul ca într-o zi îl vor trimite în frig, pe santier, si ca nu va mai putea sa reziste... A murit la numai 55 de ani, fiind singurul care a lasat un fecior si nu stiu de voi fi în stare sa îl aduc în lumea libera.

Vasile Vlad cum l-a cunoscut Teofil MijaS-a nascut în 1925 în comuna Dragomiresti, Maramures, pe Valea Izei, o comuna curat

româneasca, binecunoscuta pentru luptatorii ce s-au opus stapânirii austro-ungare împotriva metodelor de deznationalizare si suprimare a drepturilor românilor transilvaneni. Cunosc bine specificul si traditiile de lupta ale acestei regiuni, caci, în 1948, am fost medic de circumscriptie în comuna Sacel - Saliste, la izvoarele Izei, la 10 km. de Dragomiresti. Familia lui Vasile Vlad a fost una dintre cele fruntase ale comunei. A avut cinci feciori, pe care i-a dat sa învete carte. Pe Gheorghe, fratele cel mai mare, l-am cunoscut în primavara anului 1948, când am fost numit medic la dispensarul Sacel - Saliste condus de el. Eu aveam sarcina de serviciu sa acord asistenta medicala brigadierilor voluntari de la santierul Salva-Viseu, ce trecea prin teritoriul comunei Sacel. Aici i-am cunoscut si pe ceilalti 3 frati ai medicului Gheorghe Vlad, respectiv pe Vasile, Mihai si Aurel, caci unul din cei cinci murise pe front .Tatal lor, un om respectat atât în familie cât si de catre consatenii sai, era tipul taranului întreprinzator si plin de cutezanta, trasaturi care explica bine de ce dupa Dictatul de la Viena n-a vrut sa ramâna sub ocupatie horthysta, ci s-a refugiat cu toti cei cinci feciori ai sai în tara ramasa libera, lasând întreaga gospodarie din Dragomiresti pe seama mamei. A murit în timpul refugiului neîmpacat cu soarta. Pe mama acestor bravi baieti am cunoscut-o tot în primavara 1948, caci venea aproape saptamânal la dispensar sa-si vada fiul ajuns medic. Facea pe jos drumul dus-întors de cca. 15 km, uneori chiar în aceeasi zi. Era o femeie bine legata, plina de energie, cu o fata distinsa, ca de intelectuala, traind cu frica lui Dumnezeu, poate prea modesta, dar plina de dragoste fata de copiii ei, pe care i-a crescut în conditii materiale precare, mai ales dupa ce a ramas prea de timpuriu vaduva. Parca o vad în portul ei de taranca maramuresanca cum sorbea din ochi pe prima ei nepoata, Monica, fiica lui Gheorghe, având atunci doar frageda vârsta de doi ani. Pe cât de mult îsi iubea copiii, pe atât de mult era severa cu ei, acestia ascultând-o în toate sfaturile parintesti fara murmur sau sovaire. Aceasta autoritate de mama si-a pastrat-o chiar si dupa ce feciorii s-au casatorit. Îmi amintesc cum asistând odata la o discutie între ea si Gheorghe, casatorit, mama, la o situatie sovaielnica a acestuia, l-a apostrofat, spunându-i ca în comuna lor, Dragomiresti, nu se cunoaste cuvântul "divort", si ca un barbat divortat nu mai este demn de parintii sai si nici nu va mai avea dreptul sa se întoarca în comuna natala. Crescut în aceasta atmosfera de familie, în care virtutile moral-crestine erau traite ca reguli de viata, iar sentimentul national transmis ca o comoara de mare pret din generatie în generatie, Vasile Vlad si-a continuat si desavârsit aceasta educatie în Fratiile de Cruce. Vasile a fost elevul liceului Mihai Viteazul din Bucuresti pâna în 1941, când directorul liceului i-a cerut sa aleaga între a fi transferat la un alt liceu sau a fi exmatriculat datorita activitatii sale legionare. Asa se explica transferul în clasa a V-a la Colegiul National Carol I din Craiova, pe care l-a absolvit în 1944. Vasile revine la Bucuresti în 1944, când se înscrie ca student la Facultatea de Litere si Filosofie si la Facultatea de Drept. În 1946, din cauza unei boli necrutatoare de plamâni, cât si datorita eforturilor intense intelectuale în conditii materiale din ce în ce mai grele, întrerupe cursurile universitare la Bucuresti si se înscrie la Facultatea de Medicina din Cluj în toamna anului 1947. Atât în perioada de elev cât si ca student, a trait din meditatii si bursa, altfel n-ar fi putut continua studiile din lipsa mijloacelor materiale. În primavara anului 1948, dupa ce l-am cunoscut pe Vasile în dispensarul din Sacel, i-am facut legatura cu studentii camarazi medicinisti din Centrul Studentesc "Ionel Mota" din Cluj. A ramas alaturi de acestia doar pentru scurt timp, caci în luna mai 1948 Centrul Studentesc din Cluj a fost ravasit de arestarile masive, Vasile fiind si el arestat dar necondamnat. Eliberat în 1949, a fost obligat sa devina "fugar", sa

63 din 120

paraseasca Clujul si sa se îndrepte spre Bucuresti, la vechile lui cunostinte, printre care familiile Dudescu si Antonescu. În primavara 1949 ne-am reîntâlnit în Bucuresti, ramânând cei mai buni prieteni si colaboratori în lupta de rezistenta anticomunista. Dupa arestarea mea din 25 mai 1950, el a ramas în Bucuresti alaturi de dr. Buda de la Cluj si dr. Stefanescu de la Iasi, colegi de-ai mei de facultate, ca sa mentina legaturile cu familiile celor arestati precum si cu celelalte formatiuni ce se aflau angajate pe atunci în lupta de rezistenta. Continuarea activitatii în capitala a devenit din ce în ce mai grea dupa arestarea sefului nostru Serban Secu, în primavara anului 1949. Gazdele erau tot mai putine. Prigoana si arestarile masive au înfricosat pe cei ce nu erau înregimentati în rândurile partidului comunist, securisti, turnatori sau oportunisti. Pentru aceasta perioada pot spune ca omul trimis de Dumnezeu ca salvator al nostru a fost inginerul agronom Ion Bucsan, care avea o garsoniera chiar în cladirea Institutului de Cercetari Agronomice, unde lucra ca entomolog. Aici era refugiul nostru, unde ne strecuram cu multa prudenta atât la intrare cât si la iesire din cladire. Vasile îsi mai gasea adapost si la cele doua familii amintite mai sus, respectiv Dudescu si Antonescu, care îl iubeau si-l ocroteau ca pe adevaratul lor copil.De asemenea îl mai ajuta si un avocat din Sorcuta Mare, care locuia în Bucuresti pe strada Romulus. Pentru a ne asigura cât de cât existenta, pe lânga ajutorul material primit în toata aceasta perioada de la inginerul Bucsan, împreuna cu Vasile am lucrat ca zilieri la încarcat si descarcat vagoane în gara Bucuresti Triaj, apoi ca tâmplari. Dupa arestarea mea în 1950 si apoi a lui Stefanescu în 1951, dr. Buda si cu Vasile Vlad au supravietuit nedescoperiti de Securitatea. N-au mai putut scapa însa de arestarile din 1953, din lotul Golea - Samoila. În 1953, în lunile septembrie-octombrie, fiind din nou dus la Ministerul de Interne, anchetatorul mi-a aratat fotografiile lui Golea, Samoila, dr. Buda si Vlad Vasile. Eram anchetat si eu în legatura cu activitatea lor din Bucuresti si cunoscând toate metodele diabolice ale Securitatii, am cerut sa fiu confruntat cu cei despre care ma anchetau. Bineînteles ca mi s-a refuzat confruntarea, dar mi-au fost prezentate fotografiile acestora, ca sa ma conving ca au ajuns si ei în mâinile lor. În mod sigur, fotografiile erau facute dupa torturile la care fusesera supusi în timpul anchetelor, caci toti erau aproape de nerecunoscut, slabiti, desfigurati. În mod deosebit, Vasile Vlad era foarte slabit si nu ma mira acest fapt caci îl stiam de când eram împreuna în Bucuresti cât suferise si de pe urma bolii lui pulmonare. A fost ultima data când i-am vazut fata blânda, purtata de un trup firav, dar stapânit pâna la ultima sa fibra de vointa de a nu precupeti nimic pentru realizarea visului nostru, ca tara întreaga sa reînvie si sa devina mândra ca soarele sfânt de pe cer. Desi nu a avut nici el parte macar de un mormânt pe acest pamânt, sufletul sau curat si mare va fi în mod sigur alaturi de cohortele nesfârsite ale camarazilor cazuti în lupta pentru Dumnezeu si Tara, înscriindu-se în Cartea de Aur a eroilor Neamului.

 Dincã Gheorghe Gheorghe Dincã -Neam de Dac Biografie - Mãrturii Giogiu - asa îl chemam cei care eram mai apropiati de el - familie si prieteni. Adesea în

gluma, îi pronuntam intentionat, ca-n vers de poezie, numele lui complet: "Gheor-ghe-Din-ca", iar el adauga în-acelasi ritm:"Neam-de-Dac"; ochii lui negri si adânci parca îi scaparau, în timp ce bratul drept accentua scadenta silabelor. Eram tineri, înca pe bancile liceului Gheorghe Lazar din Bucuresti, când ne-am întâlnit si ne-am împartasit din acelasi duh de dragoste si sacrificiu pentru Neam si Credinta. Era prin 1938-39 când simteam ca rosturile lumii se schimba si ca furtuna groaznica a razboirilor si sacrificiilor sângeroase ameninta cerul tarii. Afirmarea lui de "neam de Dac" i-a definit destinul. În perceperea noastra a evenimentelor de atunci, ne reaminteam din ce în ce mai mult de virtutile stramosilor daci mostenite de noi ca popor român. Tara noastra parea sa devina o noua Sarmisegetuza, iar noi eram chemati sa o aparam. Gheorghe Dinca îsi vedea - instinctiv - în aceasta identificare de "neam de Dac" adâncurile si rosturile fiintei sale. În 1941 a facut închisoare la Jilava; în 1942 a fost pe frontul din rasarit; în 1944 destinul ne-a despartit definitiv: el a ramas în tara, iar eu, trimis pe frontul de Vest, am ramas dupa razboi în lumea libera. Târziu, dupa multi ani, am aflat de suprema lui jertfire. Dupa

64 din 120

cât stiu a fost executat, împreuna cu ceilalti din echipa, la Arsenal în Bucuresti. Sângele lor a fost varsat pe pamântul peste care astazi se afla sfidator palatul odiosului. Doamne Dumnezeule, ma rog Tie primeste jertfa lor pentru mântuirea neamului nostru Românesc.

A.N. - 1993 BUDA ION  Notã biograficã de prof. Marcel Petrisor Nascut în Ardeal, comuna Bontesti din judetul Arad în anul 1920 din parinti învatatori în

aceeasi localitate. La vârsta de doi ani îsi pierde tatal, iar mama sa , Valerica Vujdea se muta în comuna Aciua, azi Avram Iancu, la fratele ei, preotul Petru Vujdea. Aici îsi creste copilul, într-o lume de tara, mirifica, plina de eresuri, legende si povesti. Studiile secundare le face la liceul "Avram Iancu" din oraselul Brad, liceu facut de bisericile ortodoxe din regiunea motilor de pe Crisul Alb. Satul de munte îi modeleaza sufletul, iar scoala îl educa în spiritul unui traditionalism autohton de care nu se va dezice niciodata. Termina cu brio studiile liceale si în 1938, sfatuit de ilustrul profesor Nestor Lupei din Brad, se înscrie la facultatea de medicina din Cluj. La terminarea studiilor universitare, este retinut ca asistent la catedra de ftiziologie a profesorului Danielo, unde îsi desfasoara activitatea pâna în mai 1948 când, urmând sa fie arestat cu grupul Centrului Universitar din Cluj, fuge ascunzându-se prin Muntii Apuseni pe la prieteni si rude. În 1950 paraseste Ardealul si vine la Bucuresti unde îi gaseste pe alti colegi si camarazi scapati de diverse arestari de prin tara. Asa îi întâlneste pe Vasile Vlad, pe doctorul Dumitru Cosma, pe Nelu Dumitreasa, pe faimosul Teo zis "Tigrul"(porecla data pentru felul sau felin de a escamota primejdia) si pe cei din familiile Dinca si Constantin.Activitatea legionara si-a început-o în Ardeal. Implicarea în grupul Samoila-Golea-Tanase, s-a facut dupa venirea la Bucuresti, unde îi întâlneste în diverse familii dintre care deosebit de ospitaliere cu ei s-au vadit a fi Dinca, Ciupitu si Constantin. Cu acestia actioneaza la raspândirea de manifeste în timpul Festivalului Mondial al Tineretului din 1953. Este arestat la Bucuresti în acelasi an, judecat tot atunci de un Tribunalul Militar special. Executat si înmormântat Dumnezeu stie unde.

 La 30 de ani de la proces

Pentru Patrie - Revista fortelor Armate M. A. I Octombrie 1983În 1983, la împlinirea a 30 de ani, în lumea libera Miscarea a scos a 3-a editie a

"Procesului legionar din România, 1953". Nici guvernul comunist nu s-a lasat mai prejos, si cu aceiasi ocazie revista fortelor armate "Pentru Patrie", nr. 10, din octombrie 1983, a publicat un articol lung în care descrie actiunea cu manifestele dusa de Ion Golea cu ocazia Festivalului Mondial al Tineretului din 1953 cu titlul: "Drum spre neant al tradarii". Îl redam în continuare: Omul ca suma a faptelor sale Era soare, era veselie si foarte multa caldura în Bucurestiul anului 1953. Caldura data de soarele torid, dar si de caldura inimilor tineretului adunat în capitala României noi pentru a-si striga crezul sau: pace si prietenie. Dar undeva, prin niste coclauri sau hrube întunecoase se ascundeau, ca sobolanii, temându-se de lumina, niste rataciti care adoptasera interesele altora ca scop al vietii lor stâlcite. Erau patru cu totii. Tineri si ei, cu trupuri atletice, dotati de natura cu o inteligenta corespunzatoare unor oameni socotiti, dupa toate regulile biologice, normali, cu buna stiinta de carte, care si-ar fi gasit locul, ca toti tinerii tarii în noua orânduire. Pentru ce paseau contra timp? Ce-i facea sa se ascunda? Râul care-si iese din matca, nu mai este râu, ci o revarsare stihinica, tulbure si rau mirositoare. Când au trebuit sa dea socoteala pentru faptele lor, n-au stiut sa arate resorturile care-i propulsasera în afara cursului normal al unei vieti de oameni normali. Niste rataciti. Da, rataciti, dar foarte periculosi pentru societate prin faptele lor abominabile. Cel care se gasea în fruntea lor avea o bibliografie pe cât de romantica pe atât de absurda. Ion Galin (Ion Golea, n. n.), asa se numea, originar din judetul Maramures, a vrut, cu orice chip, sa urmeze exemplul fratelui sau mai mare, Traian, facându-se legionar, prin 1948, tocmai dupa ce patronii legionarismului îsi zburasera creierii în buncarul cancelariei celui de al III-lea Reich, sau atârnasera în streang, conform

65 din 120

hotarârii Tribunalului International de la Nuremberg. Un anacronism, desigur, dar este un fapt de viata. Galin Ion fiind student la medicina la Cluj, împreuna cu altii, a trecut la reorganizarea unei grupari legionare, asa cum aflase de la fratele sau ca facuse înainte de razboi, când era student la agronomie în Chisinau. Aventura nu a durat mult, pentru ca organele securitatii poporului, de curând înfiintate (30 august 1948) le-au dibuit urma, facând ceea ce se face în asemenea împrejurari: arestarea "rezistentilor". Galin Ion a reusit sa dispara. Luni în sir rataci în nestire si fara speranta. Îsi formase un mers de nici nu se auzea când calca. La orice fosnet suspect se încorda ca un arc, gata sa se destinda, sa loveasca, sa ucida. Simtea în ceafa suflarea urmaritorului, facându-l sa traiasca un perpetuu cosmar. Lumina si oamenii îi repugnau. Numai noaptea îsi punea pasii în miscare, ca animalele de prada. Într-o noapte de toamna, ploioasa si neagra ca cerneala, daca simturile ascutite l-ar fi tradat, ar fi cazut în mâna urmaritorilor. Se afla în locuinta unui prieten din Sibiu care, desi observase ca ceva nu este în regula cu el, nu stia însa ca Galin se ascundea. Când a aparut ofiterul de securitate, somând gazda sa deschida usa, Galin Ion fulgerator scoase pistolul din teaca de sub brat, trase, sari pe fereastra si disparu în noapte. Urmaritorii savârsisera o grava abatere de la regulile muncii si platisera un tribut greu. Lui Galin nu i s-a mai dat de urma pâna.. În scoala de spionaj Înfruntând riscurile unei calatorii în necunoscut, Galin a trecut clandestin frontiera, ajungând în Germania apuseana, unde se afla si fratele sau înca din timpul razboiului, dupa acea tentativa nereusita de a-l înlatura pe generalul Antonescu de la cârma tarii. O Germanie iesita din cosmarul razboiului, care facea eforturi sa-si vindece ranile, încercând sa dea de lucru tuturor. Ce stia sa faca noul venit? Sa care caramida, sa faca zidarie, ce altceva putea sa faca atunci? Mai întâi trebuia sa spuna ce mai este prin tara si ce speranta mai puteau avea naimitii care nu depusesera armele. "Comandamentul" legionar, în frunte cu Horia Sima, se descurcau de minune cu noul patron: spionajul american. Galin a scris saptamâni întregi zeci de pagini, a desenat, a fixat pe o harta tot ce vazuse si auzise în noua Românie. Si a întocmit o lista lunga de "relatii", descriind pe fiecare, facând recomandari sau exprimându-si îndoieli asupra loialitatii unora... Se contura o misiune pe care avea sa o primeasca, dar despre care, în acel stadiu, nu banuia nimic. Se grozavea ca sa para cât mai interesant si sa intre în gratiile noilor cunostinte, fiind îndemnat în acest sens si de fratele sau. Dupa un respiro de nici doi ani, a ajuns "elev" într-o scoala de spionaj în care se pregateau agenti pentru a fi lansati clandestin în România. Ziua fatidica pentru el a venit a venit în noiembrie 1951 când, dintr-un avion american fara însemne, a fost lansat cu parasuta, în echipa cu un altul, pe dealurile din preajma Agnitei. Au procedat ca si cei dinaintea lor, ca si cei care au urmat: au deschis cusca cu porumbei -postas, în speranta ca vor ajunge acolo unde trebuie, ducând mesajul ca parasutarea s-a înfaptuit cu succes. Au îngropat parasutele, statia de emisie - receptie si cifrurile, dupa care s-au îndreptat spre prima gazda. Au avut noroc: nu au fost azvârliti în strada si nici nu au fost anuntati autoritatilor, caci gazda era un vechi legionar, bine stiut de Galin. Tandemul nu a rezistat în timp, cei doi parteneri ajungând repede la conflict, bataie si "divort". Mai departe fiecare se va descurca cum va putea. Misiunea pentru care fusesera trimisi în România? Ce importanta mai avea acea misiune când asupra capului lor atârna o sabie amenintatoare. Totul era sa-si protejeze "pretioasele" lor vieti. Dar pâna când o puteau face? Promisiunea facuta de "patroni", ca vor fi scosi din România când viata le va fi în pericol, nu capata consistenta. În pericol se aflau de când pusesera piciorul pe pamântul românesc. Si apoi nici unul nici celalalt nu avea posibilitatea de a comunica cu "Centrala", statia de radio se defectase, iar scrisorile, care sa ascunda un scris invizibil, puteau fi periculoase. Asa ca în asteptarea unei schimbari în bine se ascundeau.

Securitatea intra în alerta Mai întâi, ofiterul Saftu, din Brasov, primeste o informatie (1952) cum ca Maria Muncelu (Muscalu, n. n.) ar fi pe cale sa dea nastere unui copil, posibil sa fie facut cu... -- Fugi dom - le, ca ala se afla în Germania; chiar zilele trecute rudele sale au primit o scrisoare de la el. -- Totusi, nimeni nu cunostea sa aiba un prieten...Face si cam multe târguieli..., a cumparat si câteva perechi de ciorapi barbatesti. Stiti, înainte de a fugi din tara Galin, erau ca si casatoriti. -- Bine. Daca mai afli ceva, sa-mi spui. Si cu asta pretioasa informatie a fost cusuta la dosarul Galin, fara sa se ia vreo masura de verificare a ei. Saftu, de altfel un ofiter competent, lucra în alt gen de probleme si nu avea habar de agenti parasutati sau trecuti altfel granita tarii. El a gresit grav când nu a prezentat informatia sefilor sai care, desigur,

66 din 120

i-ar fi înteles tâlcul, luând masurile ce se impuneau. În acest caz, faptele descrise în continuare, nu ar mai fi avut loc si ar fi fost mai bine asa. Dar întâmplarea determina fapte neprevazute, schimba destine... Galin Ion parasise gazda din Brasov si se mutase în Bucuresti. E un fel de a spune se mutase, pentru ca prietenul fratelui sau, legionar si el, la care apelase pentru gazduire, îi spusese scurt: -- Fugi. Nu te-am vazut, n-am auzit de tine. Dispari, ia de aici, si îi întinse o suta de lei. Câteva nopti a dormit în Gara de Nord. A sondat o a doua cunostinta, tot un legionar. -- Mai mult de trei zile nu te tin. Întelegi cât risc eu... Galin, în disperare a recurs la un siretlic. În prag de seara, a acostat pe strada o tânara, pe care invitat-o la cinematograf. Am un bilet în plus si daca va face placere... Norocul i-a surâs, fetei i-a facut placere compania tânarului chipes, cu trasaturi viguroase. Locuia singura într-o garsoniera. Ba mai avea o locuinta si într-o comuna de lânga Giurgiu, unde îsi exercita meseria de doctorita. Nici ca se putea mai bine pentru Galin: gasise un adapost sigur. Dar cât de sigur poate fi adapostul unui clandestin? Pe prietenul care-l gazduise câteva nopti si care la plecare îi daduse o suta de lei, îl "usurase" de buletinul de identitate, pe care lipise fotografia sa. Oricum, avea un document. Vazând ca totul îi merge bine, a început sa capete curaj, iesind "în lume", cum se spune. Numai ca tot ce-i mult, strica. Si lui Galin acele plimbari în lumina zilei, prin Bucuresti si prin comuna unde "logodnica" exercita nobila meseria de medic, i-au daunat. -- Alo! Securitatea? Aici un binevoitor. L-am vazut prin Bucuresti pe Galin Ion, fost student cu mine la Cluj. Cine sunteti dvs. ?, întreaba ofiterul de la celalalt capat al firului. Dar mai mult de faptul ca Galin fusese student la medicina si ca, dupa cum auzise el, ar fi fugit în Germania, binevoitorul nu a vrut sau nu a stiut sa mai spuna ceva. Investigatii, cautari febrile, sperante si îndoieli. Locotenentul Ileasa Mihai, care primise de la maiorul Hontau misiunea sa verifice acea informatie, a facut primul drum la Cluj. Da, Galin Ion, student la medicina, în anul trei la facultate, nu se mai prezentase la cursuri si la examene, motiv pentru care fusese exmatriculat. Locotenentului Ileasa nu i-a fost greu sa afle povestea lui Galin din 1948, inclusiv o lista a celor implicati în organizatia legionara depistata atunci. Pe drumul de întoarcere spre Bucuresti, ghemuit într-un compartiment de clasa a doua, îsi lasa gândurile sa zboare în voie. Pentru ce Galin îsi calauzise pasii pe o cale care ducea la pierzanie? Ce resorturi intime actionasera de-i formasera convingeri atât de puternice? Sau poate simplu spirit de aventura? Un ratacit ca toti ratacitii? Iesind din reverie, locotenentul începu sa încropeasca un plan de actiune, prin care sa-l dibuie pe Galin. "Mai întâi am sa-l caut pe prietenul sau bucurestean, inginer Dinca Gheorghe." Despre prietenia cu studentul Dinca de la Politehnica, îi vorbise unul dintre fostii colegi ai lui Galin, ramas asistent la medicina. -- Erau prieteni la catarama, dom'le. Dinca a fost cercetat în afacerea legionara, dar a scapat. Prieten tot atât de bun fusese si cu Budaru (Buda Ion, n. n.), tot medicinist, si cu Stamate (Vlad Mihai Vasile? n. n.) de la geologie. Astia doi au disparut si ei odata cu Galin. Se strânge cercul Undeva, la periferia Bucurestiului, pe Pantelimon, locuiau parintii inginerului Gheorghe Dinca. O casa de chirpici, de oameni modesti, facuta si ea cu sacrificii. Mândria lor era fiul lor, Gheorghe, ajuns inginer, depasind conditia parintilor si a tuturor neamurilor din partea mamei si din partea tatalui. Numai ca Gheorghe nu gândea cum trebuie, nu gândea în spiritul vremurilor noi. Tata, ca muncitor se bucura de înnoirile ce cuprinsesera tara, în timp ce fiul gasea tot feluri de cusururi. Si-l mai supara ceva pe tata: acele aparitii: Budaru, Stamate. "Pentru ce vin si pleaca numai noaptea? Iar daca ramân si peste zi de ce nu ies din sopron?" În curtea casei, cum se intra, pe stânga, se afla sopronul pentru lemne si depozit a tot felul de angarale: butoaie dogite, maturi tocite, sapa, hârletul, grebla. În ultimii doi-trei ani Budaru si Stamate facusera - împreuna sau separat - nenumarate vizite familiei Dinca, atâta timp cât Gheorghe nu se însurase si locuia aici. Pe urma, dupa plecarea lui Gheorghe, disparusera si cei doi. Din luna mai 1953, au reaparut si odata cu ei înca unul, caruia îi spuneau Nelu. Mestereau ceva în sopron. Ce anume, batrânul nu stia si nici nu avea voie sa intre acolo, atâta timp cât ei "lucrau". -- Vom inventa ceva grozav, tata, încerca Gheorghe sa-l linisteasca. Ai sa fii mândru de mine, mai adaugase el, apelând la coarda sensibila a batrânului. "Inventie" se numea activitatea subversiva - contrarevolutionara. În acest sopron darapanat, "mândria" batrânului Dinca, inginerul Gheorghe Dinca, împreuna cu cei trei "prieteni": Galin Ion, Budaru Ion si Stamate Constantin, au "inventat" cum se confectioneaza manifeste calomnioase, cu ajutorul carora sa informeze "corect si cinstit" pe participantii la Festivalul Mondial al

67 din 120

Tineretului, despre realitatile din România, în urma "uzurparii drepturilor si libertatilor sarmanului popor român". Aici, în sopronul darapanat, cei patru au redactat un text "trasnet", pe care l-au tradus în cinci limbi (germana, engleza, franceza, spaniola si rusa), au confectionat matrite, au reparat un vechi gestetner, gasit în podul casei în care se mutase inginerul Dinca, cu tânara lui sotie, au multiplicat în câteva sute de exemplare "manifestul" care avea sa "demonstreze" ca "mai sunt si români ce nu dorm, nu înclina steagul". Dar actiunile bine gândite si corect executate ale organelor de securitate condusesera la identificarea lui Galin Ion, a gazdei sale doctorita Capraru, precum si a tot felul de alte legaturi ocazionale. Se stabilisera si vizitele pe care le facea cu regularitate inginerului Dinca la noua sa locuinta sau la locuinta parintilor acestuia, din Pantelimon. Si astfel se adunase un material voluminos, care, pentru a fi triat, selectat, clasificat, necesita o munca uriasa. Forte erau putine si nu tocmai experimentate. În proportie de 80 la suta erau tineri între 20-25 ani, cu 2-3 ani în munca de securitate. Erau însa entuziasti si cu simtul datoriei foarte dezvoltat. Maiorul Hontau, locotenentul Ileasa si ceilalti colegi antrenati în afacerea Galin depuneau maximum de efort pentru a desira ghemul ce se arata a fi destul de încâlcit. Se lucra cu sârg, dar si cu multa prudenta. Ofiterii au apreciat ca nu si-au facut pe deplin datoria, când în luna urmatoare - august - din ancheta celor arestati au aflat - în sfârsit - ca ei sunt autorii manifestelor tiparite si difuzate. Aflasera si ei de manifestele difuzate în zilele Festivalului, dar nu-si imaginau ca prezenta în sopronul batrânului Dinca a lui Galin si a prietenilor sai ar avea vreo legatura cu aceasta. Crezusera ca aici ei încercau sa repare statia de radio emisie - receptie, cu care fusese parasutat Galin si care, într-adevar, era defecta. Ca acest grup era foarte preocupat sa puna în functie statia de radio, rezulta si dintr-un raport înaintat de Galin "Centralei", printr-un curier, raport intrat în fotocopie, în posesia lui Ileasa. "Echipa functioneaza ca un ceasornic. Pot furniza infirmatii pretioase, dar nu le pot încredinta oricui. Si asa am riscat cu cele câteva ocazii, sper ca ati primit materialele. Pacat ca-i statia defecta. Sper ca în curând sa functioneze." Lui Ileasa nu-i ramânea decât sa introduca în "dosarul Galin" si asa destul de voluminos, înca o fila, care încrimina pe acesti înraiti. Scurt epilog pentru tradatori În procesul care a avut loc în octombrie 1953, în Bucuresti, Galin Ion, Dinca Gheorghe, Budaru Ion, Stamate Constantin, au fost condamnati la moarte. Sentinta a fost dusa la îndeplinire.

Neagu Cosma Marturia lui Constantin Aronescu - Baragan privind Actiunea lui Ion Golea la Festivalul

Mondial al Tineretului ComunistÎn august1953 l-am întâlnit pe unul din "CEI TREISPREZECE"

 Început de august 1953. Tara traia zile de restriste. Închisorile erau pline, iar satele pe

jumatate pustii. Taranii erau în parte arestati, iar altii fugiti care încotro. Deposedati de rodul muncii lor de-o viata, ei erau acum privati de cele mai elementare drepturi si jecmaniti chiar si de uneltele necesare îndeletnicirii lor zilnice. Hartuiti, îngroziti si adusi la disperare, îsi vorbeau doar în soapta când se întâlneau pe ulita. Orasele traiau si ele aceiasi atmosfera de groaza. Bucurestiul îsi etala pe strazi figurile fantomatice ale cetatenilor sai flamânzi. Pentru a îngrozi si mai mult lumea, regimul a recurs la metodele cele mai macabre, întâlnite doar în filmele cu Frankenstein. Dimineata scoteau cadavre din închisori si le expuneau pe Lipscani, la Sf. Gheorghe si pe alte strazi. Numai îngrozindu-i în acest fel mai puteau stapâni populatia sa nu izbucneasca în revolta deschisa, din cauza mizeriei si lipsei totale de alimente. Toate rezervele tarii si toata productia luau drumul Rusiei. Singura grija a regimului era sa-si asigure o securitate si o militie credincioasa care, desigur, nu duceau lipsa de nimic. Pe acest fundal tragic au venit ziarele sa anunte ca în luna august va avea loc în capitala Festivalul Mondial al Tineretului. Erau asteptati zeci de mii de tineri din toate tarile lumii. Imediat au aparut pe piata, ca din pamânt, pâine, brânza, carne, unt, bere, vin, fructe si câte altele. Bucurestenii au cazut ca paralizati la vederea tuturor acestor bunatati si nu le venea sa creada ca ele vor disparea din nou dupa doua saptamâni, când Festivalul va fi terminat. În 1953 eram student, si ca atare eram obligat si eu sa conduc grupuri de oaspeti participanti la Festival, de la hotel sau camin, la salile de spectacole sau în diferite parcuri. Primele zile ale Festivalului erau rezervate contactelor,

68 din 120

schimbului de baticuri si insigne. Securistii însa misunau peste tot, împânzind multimea. Numai strainii aveau voie sa vorbeasca. Noi eram "gazdele", si dupa logica bolsevica "gazdele nu vorbesc", dar, cu toata interdictia Securitatii, contactele noastre cu strainii n-au putut fi oprite. Într-o seara libera ma gasea cu un grup de colegi în fata Salii Dalles. Bulevardul fiind larg, grosul promenadei se mutase pe aceasta artera. Stateam cu totii rezemati de barele din fata micului, dar celebrului edificiu, care acum este mascat cu un falset de bloc asezat în fata lui pentru a întregi linia arhitectonica a acestei artere. Priveam la proaspetii trecatori pe strazile Bucurestiului cu aerul lor nonsalant, caracteristic tarilor de unde veneau. Când se ivea câte un grup de rusi le întorceam spatele. Era destul de animata aceasta prima seara a Festivalului si aveai impresia ca promenada de pe b-dul Elisabeta se mutase pe b-dul Bratianu. Multimea oaspetilor misuna peste tot. La un moment dat, zaresc venind dinspre Circul de Stat un grup care parea mai preocupat, mai prins în discutii, spre deosebire de celelalte care treceau degajate. Ceva m-a intrigat si m-am saltat în vârful picioarelor, deoarece mi se blocase privelistea. În acest timp, grupul cu pricina s-a apropiat. Când a traversat str. Batistei si a ajuns în fata Creditului Minier, am vazut ca acesti tineri, în majoritate francezi, ascultau la unul din mijlocul lor care le vorbea limba si care era foarte aprins. Avea vârsta studentiei, arata o fata deschisa, de statura mijlocie, îngrijit îmbracat într-un costum de vara. Parea însa un intelectual format, inteligent si vorbea cu multa ardoare. În primul moment am fost derutat. Credeam ca se cearta cu ei. Noi, gazdele, pândeam fetele si vânam insigne, baticuri, maieuri si chiar camasi, caci Festivalul a prilejuit un târg la negru de podoabe marunte tineresti. Atunci am facut prima oara cunostinta cu expresia "business". Grupul care se apropia, din când în când se oprea uluit de relatarile vorbitorului. Cu cei trei ani de franceza din liceu nu puteam întelege prea bine, decât ca era vorba de o nemultumire de ordin politic. Pe mine ma fura si muzicalitatea limbii, dar totusi din cuvintele prinse am priceput cam ce spunea acest tânar ardent. Avea un proces psihic foarte rapid si întoarcerile lui bruste catre unul si altul tradau circumspectie. Ochiul sau de argus si-l tot rotea pe la margini. Îmi aduc aminte ca tinerii oaspeti erau aproape intimidati de vorbitor. Unul din ei, de care nu-mi dadeam seama daca s-a atasat atunci grupului, sau de mai înainte, aproba vadit tot logosul aprins si convingator al tânarului iradiant. Apoi a facut din nou câtiva pasi, târând grupul ca hipnotizat dupa el. Vedeti, parea ca spune, tara toata e o închisoare. Exploatarea se vede si în înfatisarea celor de pe strada. Asa arata muncitorii în tara voastra? Pâna mai ieri aceste vitrine erau complet goale. Nimic în ele. Absolut nimic. Acum, pentru ca ati venit voi, le-au umplut, dar dupa plecarea voastra totul va dispare. Venirea voastra aici este si un prilej de torturi pentru noi, caci dupa ce voi veti fi parasit tara, o insigna sau un alt lucru de-al vostru gasit la careva va fi piesa de acuza. O vorba de-a voastra adresata unui tânar de-al nostru este înregistrata si devine motiv de condamnare. Cuvintele lui erau însotite de gesturi care accentuau o profunda nemultumire. La un moment dat pledoaria i-a fost întrerupta de un tânar francez, care parea ca se scuza, spunând ca el n-a stiut ca situatia este atât de îngrozitoare în România, pentru ca altfel n-ar fi acceptat sa vina. Manifesta o vadita jena, proprie omului cinstit. Apoi le-a vorbit de sclavia comunista, de închisori, de cruzimile regimului si de barbaria rusa. Am înteles ca acesta trebuie sa fie mesajul adevaratului popor român ce-l adreseaza oaspetilor. M-am tinut de grup pâna la cofetaria Scala. Îmi venea parca mai usor sa-i înteleg pe tinerii francezi care comentau ca la Marsilia, Toulon si Paris lor li s-a spus ca vin într-o tara bogata, care nu duce lipsa de nimic. Domnul acela cu atitudine aprobativa era mereu acolo, dar deodata am observat ca-i face un semn oratorului, care s-a întrerupt si a plecat. Mai departe s-a atasat altui grup. A fost probabil semnalul unui pericol ce se apropia. Pentru flacara patriotica din inima acestui tânar, pentru cutezanta lui de a vorbi chiar în bârlogul fiarei, pentru frumusetea faptei sale, l-am numit "Ferante Pala, omul liber", dupa eroul din romanul lui Stendhal. În camin, dupa aceea, îmi întrebam colegii daca l-au mai vazut pe Ferante Pala, omul liber. Când a început anul scolar, îl cautam prin cantine, pe culoarele de la Filologie, Drept, Arhitectura, dar n-am mai dat de el. Dupa frunte si statura l-as fi cunoscut dintr-o mie. Meteoricul tânar disparuse. A ramas asa cum l-am vazut în fata Sali Dalles: incandescent, hotarât, divin. A venit apoi procesul celor treisprezece legionari parasutati de americani, tinut în luna octombrie. Din relatarile ziarelor puteam banui ca tânarul meu Ferante Pala ar fi fost Ion Golea, autorul manifestelor care au dat peste cap întreg efortul regimului de a prezenta situatia

69 din 120

noastra interna, miilor de straini veniti la Festival, ca pe o "fericire socialista". Peste 30 de ani, în lumea libera, am dat peste o fotografie unde l-am identificat. Era cu adevarat el, Ion Golea, unul din cei treisprezece care s-au întors în România, tara a legendelor, pentru a se lua de piept cu fiara, intrând astfel ei însisi în legenda.

Constantin Aronescu-BãrãganANEXE 

Manifestul pentru strãiniFestivalului Mondial al Tineretului, August 1953 la Bucuresti.

Prieteni strãini România reala, care lupta în munti si sufera în închisori, va spune: Bine ati venit! Cei

care ne conduc azi vor face totul spre a va împiedica sa cunoasteti adevarul asupra tarii în care va aflati. Un munte de minciuni a fost ridicat între voi si noi. În primul rând, guvernul a chemat la Bucuresti pe toti agenti sai de prin orase si sate, pe toti copiii smulsi din familiile lor si crescuti prin fabrici în cultul urii pentru tot ce nu este sovietic. Luni întregi ei au fost instruiti si apoi tinuti în cantonamente spre a învata cum sa se poarte la Festival, ce sa raspunda, cum sa minta. Acestia sunt singurii oameni care au dreptul sa va conduca si au datoria sa va supravegheze, în timp ce populatia este tinuta departe prin concentrari ad-hoc, prin arestari si obligatii de serviciu, sau pur si simplu prin teroare. Organizatiile politice au cerut salariatilor sa ocoleasca mai cu seama delegatiile apusene, "compuse din spioni si dusmani de moarte ai poporului român". Minciuna este si ceea ce vedeti în acest oras. Într-o saptamâna capitala noastra înfometata si-a schimbat complet înfatisarea. Vitrinele în care pâna mai ieri se gaseau doar ghivece cu flori, portrete si lozinci, sunt acum relativ încarcate de marfuri. Au aparut untul, ouale, vinul. Se gasesc prajituri si bomboane. Pâinea din comertul liber, care putea fi cumparata numai pe baza buletinului de populatie în cartierul respectiv, pentru ca taranii flamânzi sa nu o poata capata, se gaseste astazi pretutindeni, ca si franzela si chiflele. Toate acestea au facut sa dispara cozile care ne storceau zilnic ultimul rest de energie, dupa 10 ore de munca normata. Dar si în alte privinte capitala nu mai este de recunoscut. Afisele despre "atâtatorii la razboi", caricaturile uriase, gazetele de strada sau de perete, cuprinzând cele mai înveninate calomnii, au fost înlocuite prin inscriptii ce propovaduiesc pacea si prietenia. Steagurile rosii - în proportie oficiala de 3 la 1 cu cel tricolor - au fost înlocuite cu drapelul national, iar enormele stele rusesti au fost demontate si coborâte în pivnita. Ele vor fi puse la loc dupa plecare dvs. Daca va este greu sa întelegeti toate acestea, amintiti-va din istorie ca mistificarea în proportii nebanuite este o veche specialitate ruseasca. Potemkin a folosit-o primul, ridicând în Crimeea sate din decoruri de scândura vopsita. Capitala RPR este astazi un astfel de sat al lui Potemkin. Aceeasi minciuna domneste în viata noastra politica si sociala. România este în realitate o tara ocupata militareste, dar pe care invadatorul o sileste sa-si proclame în fata întregii lumi libertatea si recunostinta pentru el. În mare masura însa, asa numitul nostru comunism, este o mistificare. Imperialismul moscovit a avut întotdeauna nevoie de un instrument ideologic care sa-i usureze penetratia peste hotare. În sud, fata de popoarele slave din jurul nostru, ideea panslava. Azi, mijlocul de a însela multimile îl ofera comunismul, caci între principii si aplicarea lor este o deosebire de neînteles pentru cei ce respecta logica si buna credinta. La început, proletariatul nostru a putut crede ca inegalitatea de avere în România va fi rezolvata în favoarea sa, dar n-a trebuit sa treaca mult spre a vedea ca tot ceea ce era luat din mâna claselor avute, pleca într-un fel sau altul, în Uniunea Sovietica. Astfel, îndata ce industria a devenit sector socialist, ea a fost obligata sa lucreze pentru pretinsul nostru export, în baza caruia RPR primeste de exemplu 0,25 lei pentru o pereche de bocanci trimisi în Rusia, adica pretul unui pahar de sifon. În sectorul rural, mosiile ramase dupa prima expropriere din 1945 n-au mai fost împartite taranilor, ci au devenit "gospodarii de stat", care trimit tot ce produc peste granita. Aceasta face ca Uniunea Sovietica sa fie astazi singurul latifundiar din România. La rândul lor, zacamintele si industria petroliera au fost luate în întregime de sovietici, devenind binecunoscutul Sovrompetrol, ale carui produse sunt asa de rare pe piata interna, încât populatia s-a întors la opait. Într-un cuvânt, tot ceea ce a

70 din 120

devenit "sector socialist", inclusiv Sovromurile, a fost scos din circuitul economiei nationale si a devenit domeniul de exploatare sovietica. Cât despre taranul român, ordinea comunista însemneaza pentru el o iobagie mai grea decât oricare alta din trecutul îndepartat. Stapânirea de azi îi rapeste de pe propriul sau pamânt dijma cea mai ridicata ce s-a pretins cândva în aceasta tara, iar cotele de lapte, carne, lâna, sunt o nerusinata hotie. Întreaga primavara, când comunistii au pregatit Festivalul, taranul acesta flamând si gol a adus la oras câte 2-3 litrii de lapte tras de la gura copiilor, schimbându-l pe bucati de pâine, pe care militia nu-i îngaduia sa si-o cumpere singur, sub pedeapsa de a fi ridicat de acasa si dus pe o zi la munca fortata. De altfel aceasta discriminare în paguba taranului - pe care o reflecta pâna si regimul de vânzare a pâinii sau a altor produse alimentare si industriale - este urmarea fireasca a punctului de vedere oficial, dupa care taranimea formeaza o categorie sociala inferioara, caci desi în republica noastra de "democratie populara", muncitorii agricoli reprezinta 80% din totalul populatiei, ei nu fac parte din "clasa muncitoare", fiind numai niste "tovarasi de drum", tolerati de nevoie. De aceea ei nu pot aspira, nici macar formal, la conducerea treburilor obstesti, care este apanajul exclusiv al proletariatului, adica a minoritatii de cel mult 11%. Când va formulati teoretic concluziile cu privire la ordinea politica ce domneste la noi, amintiti-va aceste realitati statistice, care prin nimic nu pot fi subtilizate. Dar cel putin daca proletariatul ar fi multumit cu regimul care îi proclama pretutindeni hegemonia. Câstiga oare muncitorul român atâta cât sa-i îngaduie sa traiasca în conditii normale de hrana, locuinta si îmbracaminte? Întrebati pe primul acar de tramvai pe care îl gasiti în strada, cât câstiga lunar si veti afla ca salariul sau este de 280 lei pentru cel putin 10 ore de munca. Puneti aceiasi întrebare tinerei muncitoare de fabrica ce va însoteste pe strada si, daca nu minte, va va spune ca salariul ei nu trece de 350 lei pentru acelasi numar de ore. Calculati apoi ce s-ar putea cumpara cu aceste salarii - daca bineînteles va exista totdeauna marfa - stiut fiind ca pâinea alba este 4,35 lei kg, untul 27 lei, carnea la târgul liber 16 lei, uleiul de floarea soarelui 40-45 lei. Considerati apoi preturile articolelor de manufactura, pe care le vedeti în vitrine, desi si acestea au fost serios modificate în vederea Festivalului, ceea ce explica marea afluenta de cumparatori în magazine, ceea ce va mira. Un costum de haine gata, care foarte probabil nu este mai bun decât cel pe care-l purtati, costa la Bucuresti 850 lei, iar o pereche de pantofi nu prea frumosi, 200 lei. Aceste câteva cifre va vor face sa întelegeti care sunt posibilitatile de trai ale muncitorului nostru. Nu uitati însa ca pâinea alba, untul si untdelemnul, untura, carnea si zarzavaturile - care sunt trimise în Uniunea Sovietica, unde pretul lor a fost redus cu 50% la instalarea lui Malenkov - au lipsit aproape cu desavârsire înaintea Festivalului, ca si articolele de îmbracaminte necartelate. Situatia va fi cu siguranta si mai grea dupa plecarea dvs. Tabloul conditiilor de viata din RPR mai trebuie întregit cu alte câteva aspecte esentiale. Ceea ce striveste pe muncitor si în special pe salariatul român, împingându-l catre cea mai periculoasa epuizare fizica si morala, este pe de o parte jugul normelor, iar pe de alta parte, asa numitele sarcini obstesti si ideologice. Daca la noi salariile sunt atât de disproportionat de mici, faptul se datoreaza si preocuparii haine de a face ca munca sa atinga cu orice pret rentabilitatea maxima posibila, indiferent de urmarile ce le-ar avea pentru muncitor. "Cincinalul în patru ani" al lui Gheorghiu Dej este cea mai buna ilustrare a acestui principiu, caci împins de nevoie si de foame, muncitorul nostru se sileste sa "sparga normele", adica sa câstige prin supramunca un adaos de salariu. De aceea în RPR se munceste astazi ca într-o colonie sovietica de detinuti - o colonie creata nu într-o insula de la capatul pamântului, ci într-o tara de cultura, care a cunoscut tiparul înaintea Rusiei însasi. Ca sa nu-si gaseasca vreme sa cugete asupra mizeriei sale externe, ceea ce l-ar împinge sa se rascoale, salariatul nostru are si obligatia de a participa, în afara orelor de program, la sedintele de productie, de sindicat, de limba rusa, marxism si "Arlus" (Asociatia româna pentru legaturi cu URSS), cu ajutorul carora el descopera mai ales ca, în tara sa, tot ceea ce nu este obligatoriu este interzis. Aceste sedinte îi ocupa în mod obisnuit, toate zilele saptamânii, cu exceptia sâmbetei. Salariatul mai este îndatorat sa mearga la parade, purtând portrete rusesti, lozinci sau steaguri rosii. Daca la sedinte el a trebuit sa aplaude în picioare ori de câte ori îi cerea ritualul, la manifestarile de strada are datoria sa cânte sau sa scandeze lozinci. Toate aceste "sarcini" trebuiesc îndeplinite punctual, cu "constiinciozitate". În caz de abateri, absente, evaziuni, este denuntat masei în sedinta largita si, în sfârsit, daca abaterile se repeta, este licentiat din slujba ca dusman al clasei muncitoare.

71 din 120

Rezultatele acestei mizerabile apasari morale care degradeaza si distruge, lunga subalimentatie si oboseala se vad pretutindeni. România este astazi tara cu cel mai mare procent de mortalitate infantila din lume, cum rezulta din raportul recent al Organizatiilor Natiunilor Unite de la Geneva. Oamenii înca tineri au corpul ros de boli si sunt epuizati. Tuberculoza si maladiile nervoase fac ravagii de neînchipuit. Daca vreti sa aveti dovezi concrete în aceste privinte, cercetati sanatoriile TBC sau Spitalul Central de boli mintale din Bucuresti, unde veti gasi ca majoritatea covârsitore a bolnavilor o formeaza muncitorii si functionarii subalimentati, epuizati de munca si înfricosati de restrictii, care în ratacirea lor continua si acolo sa-si faca normele si sa se autocritice. Acest aspect al nebuniei, cu radacini directe în conditiile noastre sociale, a facut obiectul unor repetate referate ale corpului medical catre Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român. Nu e de mirare deci, ca în tara noastra domneste pretutindeni o revolta surda, ca în munti generalul Arsenescu comanda grupuri organizate de rezistenta, ca cel putin 600.000 dintre cei mai buni români putrezesc în închisori sau mor muncind la Canalul "Dunare-Marea Neagra" sau la Bicaz. Guvernul comunist ar fi maturat în câteva ceasuri daca nu l-ar apara trupele sale de securitate, foarte bine platite si mai ales, daca nu ar fi protejat de diviziile sovietice raspândite peste tot si camuflate prin paduri. Va aratam toate acestea pentru ca dvs. ati venit la Bucuresti în numele pacii, al progresului si al tineretii. Dar va rugam sa credeti ca noi pretuim pacea cel putin tot atâta cât si dvs., mai ales ca la noi razboiul continua si azi, dupa 12 ani. Fiecare familie româneasca îsi are jertfele ei în aceasta lupta interna, pe care un guvern, care nu cunoaste decât teroarea si propaganda, v-o ascunde cu discursuri si scamatorii. Românii doresc din tot sufletul pacea, dar nu pacea tâlharului care o pretinde numai ca sa se poata bucura în liniste de prada sa. Va dam de asemenea aceste informatii deoarece adevaratul progres nu are nimic de-a face cu ceea ce vedeti dvs. în jur. În ultimul deceniu lumea a facut un impresionant pas înainte în domeniul tehnicii si al stiintei, dar noi nu beneficiem înca de noile descoperiri. Întreprinderile statului sunt obligate sa întrebuinteze instrumente si aparate vechi, cumparate de la particulari prin mijlocirea comertului de consignatie, care este tolerat tocmai din aceasta cauza. Simpla existenta a acestui comert de aparate vechi este cea mai buna dovada de a carentei tehnicii noastre, de altfel împreuna cu Uniunea Sovietica, "tara cea mai înaintata din lume". Un fapt petrecut cu ocazia venirii dvs. este tot atât de graitor: delegatiile care au adus cu ele autoturisme de tipuri mai noi au fost împiedicate sa le foloseasca, deoarece provocau prea multa mirare în publicul românesc, pe care oficialitatea se sileste în tot chipul sa-l convinga ca progresul vine numai de la rasarit. S-au dat chiar dispozitii membrilor de partid sa tagaduiasca existenta si caracteristicile acestor masini, ceea ce aminteste un alt fapt asemanator, dar din pacate mult mai grav: acum câteva luni, în sanatoriile TBC, unde descoperirea Rimifonului a adus legitime sperante printre bolnavii care l-au cerut cu insistenta, s-a comunicat prin afise ca acest medicament este un leac fals, folosit de capitalisti numai pentru a se îmbogati. Iata o pozitie fata de stiinta si progres, la care desigur ca nu v-ati gândit pâna acum.. În sfârsit, ne adresam dvs., tineret strain, pentru ca la vârsta pe care o aveti v-ar fi imposibil sa nesocotiti adevarul si valorile morale. De aceea, ceea ce vedeti la noi s-ar putea sa aiba pentru dvs. o mare însemnatate daca veti interpreta corect realitatile. Situatia din România subjugata este datatoare de seama pentru toate tarile de sub dominatia rusilor si denunta astfel, în fata dvs. întreaga mistificare mondiala a Moscovei. Acei ce credeti în comunism, sunteti astazi în situatia în care s-au aflat Gide si scriitorul român Panait Istrati, cu prilejul vizitelor lor în Uniunea Sovietica: ei s-au înapoiat de acolo absolut convinsi ca Sovietele au tradat toate idealurile sociale pentru care acesti doi gânditori luptasera întreaga lor viata. Daca veti sti sa va documentati singuri, fara ajutorul interpretilor scoliti, mincinosi, care va dau mereu ocol, dvs. veti ajunge la acelasi rezultat la care au ajuns Gide si Panait Istrati. Drumul în România va va ajuta astfel sa iesiti din robia unei minciuni care va falsifica judecata, facându-va instrumentele oarbe ale celei mai degradate tiranii.

 MANIFESTUL PENTRU ROMÂNI

TINERI ROMÂNI CARE PARTICIPATI LA FESTIVAL 

72 din 120

Cu ocazia trâmbitatului "festival" aveti o datorie sfânta catre Tara si anume: <<Dezvaluiti delegatiilor tarilor participante viclenia mârsava a comunistilor care au transformat frumoasa noastra tara într-o închisoare. Spuneti-le si aratati-le cu aplica comunistii doctrina lor pentru a robi si asupri masele muncitoresti. Dezvaluiti-le asa zisa lor cultura si superioritate tehnica. Explicati-le ca "democratia" sovietica nu e de cât sclavie: sclavia mintii si a trupului. Spuneti delegatilor celorlalte tari ce înteleg diavolii rosii si satrapii lor comunisti prin "gospodarie colectiva", prin unitati si munca voluntara" prin "pace" si "prietenie". Explicati-le ca s-a luat hrana de la gura muncitorilor - chiar si de la gura copiilor - pentru a se da mâncare din belsug delegatiilor straini. Vorbiti-le ca un adevarat tineret român si nu ca purtatori de cuvânt al U.T.M. -ului. Acesta este sfatul nostru, al tuturor Românilor adevarati, adresat asupritorilor sovietici: "Zi de zi voi vorbiti despre pace si prietenie. Daca într-adevar doriti pace, dovediti aceasta prin fapte si lasati-ne liberi. Nu vrem , pe pamântul nostru scump, armatele voastre harparete si asupritoare, politrucii vostri salbatici si hotii vostri . care nu ne-au adus decât violenta , foamete si suferinta! Atâta vreme cât ei vor ramâne în mijlocul nostru va fi razboi, nu pace, ura, nu prietenie. Plecati! Iesiti din Tara! Duceti-va la voi acasa!">> Biata noastra Tara asuprita ne cere ca noi sa tinem aprinsa flacara adevaratei libertati si sa aparam patrimoniul nostru national. Alaturati-va noua si pregatiti-va în taina pentru marea zi când vom lua parte la eliberarea Tarii de muscali. Dumnezeu si lumea libera e cu noi!

 TRAIASCA TINERETUL ROMÂN! TRAIASCA ADEVARATA PACE SI PRIETENIE ÎNTRE POPOARE! TRAIASCA ROMÂNIA ÎNTREGITA SI INDEPENDENTA!Treceti aceasta prietenilor de încredere. 

BALADA CELOR TREISPREZECE - variantã -Ce vorbã sã cadã

In ritm de baladã?Ce cuvânt sã vinãIn plâns si suspinã,De cei treisprezece,Morti în sfânta lege?Treispe fecioriCa treispe bujori,Morti pentru dreptate,Pentru libertate,Pentru toti din noi,Toti morti ca eroi.

Toti, unul si unul,Sã sfarme cu pumnulStânca, cât îi eaDe mare si grea,Muntii, cât îs eiDe mari si de grei.Cinci Ioni sprintari,Cu trup de artari,Vlad si cu Lisandru,Lujere de leandru,Erich, pãrul luiSpicul grâului,Mircea si GavrilCu ochi de copil,Gheorghe si-Aurel,Blândete de miel,Si Golea cel tânãr,

73 din 120

Ce purta pe umãrGoruni printre steleSi mesaje grele.

Toti, acelasi leat,Au descãlecatIn tara de loc,Din pãsãri de foc,De prin alte zãri,De peste mãri si tãri,La stiut hotar,In luna lui jar,Când aprinde dor,Luna lui Cuptor.In tara strãbunã,Tara lor, cununã,In tara cu nuci,In noapte de tuci.

Stele i-au adus,Luna i-a ascuns.Noaptea îi fereste,Ciutele-i hrãneste,Adãpost îsi sapã,Apele-i adapã,Si cu pasi mãruntiVin în jos pe munti,Cu albul zorilorIn sfârcul sprâncenelor.Cãrarea-i în douãSi-s botezati cu rouã,Si-acei treispe feciori,Ca treispe bujori,Când calea-i abate,Hãlãduesc prin sate,Prinsi în brâu cu flori,Treispe sãrbãtori.Cu flinte 'narmati,Treispe soldati.

Si-apoi s'au depãrtat,In oras svon au dat,Cutezând cu fiara,Ce ne-a vândut tara,Si dusu-le-a sfatLa cei în oftat,Si le-au spus la tineriCin-ne stã pe umeri.La toti de departe,Din tara pe moarte,Plinã de ororiSi de trãdãtori.Român de-i auzea,Inima-i crestea,Si se întremaCa izvoareleCând dã soarele,

74 din 120

Ca pâraieleCând dau ploile.

Si era brodealãSã dea la ivealãCriminali cu fise'Ntr'un cer de afise.

Dar zile cu soareNu-s fãrã trãdare...

Si numa'ntr'o ziFiara auziSvoana cã în tarãVa fi foc si parã.Comunista pleavã,Plinã de otravã,Nãpârca ivitãCrezând cã-i zdrobitã.Si-au pornit tâlharii,Ca mai ieri jândarii,Suflete zãlude,Cu figuri de slute,Si astã cireadãPrins-a mândra ceatã:Cinci Ioni sprintari,Cu trup de artari,Vlad si cu Lisandru,Lujere de leandru,Erich, pãrul lui,Spicul grâului,Mircea si Gavril,Cu ochi de copil,Gheorghe si-Aurel,Blândete de miel.Si Golea cel tânãr,Ce purta pe umãrGoruni printre stele,Si mesaje grele.

Si lunã si steaNu-i va mai vedea.

Lacrimi au secat,Dar au prins rãsad,Ura se încingeSi ea te împingeSã strigi pentru fratiLa acei argati,Ce-au stins primãvara,Si ne-au vândut tara:Vã înfierezCa pe vite'n cirezi,Cu fier rosu'n carne,Ca pe vita cu coarne,Cu fier cât o turtã,Ca pe cal sub burtã,La fel ca pe fiare.Si vine rãzbunare

75 din 120

Pentru cei fecioriImpuscati în zori,Cinci Ioni sprintari,Cu trup de artari,Vlad si cu Lisandru,Lujere de leandru,Erich, pãrul luiSpicul grâului,Mircea si Gavril,Cu ochi de copil,Gheorghe si-Aurel,Blândete de miel.Si Golea cel tânãr,Ce purta pe umãrGoruni printre stele,Si mesaje grele,Cei treisprezece,Morti în sfânta lege,Lege româneascã,Lege haiduceascã,Lege pãdureanã,Cea lege codreanã.

Auzitã de la o bãtrânã în muntii Vrancei, în Mai 1977, de cãtre dl. Nicolae Nitã, directorul si redactorul revistei "Libertatea" care apãrea la New York, SUA.

 PROCESUL LEGIONARILOR PARASUTATI -1953

-continuare-

ECOUL PROCESULUI ÎN LUMEA LIBERÃ

PENTRU NEAM SI CRUCE"UNIREA"

 Oficiosul Bisericii Unite din SUA Decembrie 1953În urma unui proces de o anvergura neobisnuita, pe data de 13 octombrie a.c., la

Bucuresti a fost condamnat la moarte un grup de 13 tineri români pentru "spionaj în favoarea americanilor". De la 23 august 1944, ziua "eliberarii de sub jugul fascist", aceste condamnari la moarte s-au repetat într-un tempo din ce în ce mai rapid, încercând astfel sa se pecetluiasca soarta poporului român. Deschizând însa mormânt dupa mormânt, cei fara lege si fara Dumnezeu nu fac altceva decât sa aprinda si mai puternic în sufletul neamului robit flacara nadejdii în eliberare; sa stimuleze actiunea de lupta împotriva lui Anticrist, lupta care nu va întârzia a-si arata roadele depline... Pentru ca exista un Dumnezeu si pentru ca mai credem neprecupetit în El, Cel care s-a jertfit pentru noi. În spatele "adevarului" pe care tara l-a aflat prin intermediul presei comuniste, poporul român simte, traieste si împartaseste - poate ca în mai mare masura decât credem noi - toata drama si rasunetul jertfei grupului celor 13 tineri. O mâna de oameni numai - în comparatie cu imensitatea hoardelor navalitoare care ne-au cotropit tara, datorita orbirii si tradarii altora - o mâna, da, însa cu suflet curat, cu suflet mare, oameni ce s-au depasit pe ei însisi, asa cum au fost atâtia în cursul istoriei noastre glorioase. Ca arma nu aveau altceva decât dragostea de Cristos, dragoste ce a dominat complet viata lor pamânteana, si iubirea fierbinte a tarânii care le-a dat viata, arma pe care au materializat-o constient în propria cenusa a trupurilor lor... S-au dus senini la lupta împotriva dusmanilor lui Cristos, stiind dinainte ca încununarea acestei lupte nu poate fi alta decât moartea, jertfa ultima si cea mai

76 din 120

plina a iubirii Patriei subjugate. S-au dus pentru ca si acasa la noi se "trage cu mitraliera în obrazul lui Cristos". Iar Neamul îsi pleaca fruntea cu smerenie în fata jertfei lor. Cei din tara stiu acum ca nu i-am uitat nici o clipa, ca sunt mereu în mijlocul gândurilor si inimilor noastre. Nu putem face prea mult pentru ei, pentru ca suntem putini. Însa din mijlocul acestor "mici si putini" s-a desprins un grup care s-a dovedit a fi "mare si puternic", care a facut pentru cei de acasa însutit mai mult decât toate declaratiile oamenilor de stat apuseni. Da, "se tragea cu mitraliera în obrazul lui Cristos". . . Însa cu o mult mai diabolica înversunare de cum se tragea nu de mult într-o alta tara crestina (Spania-în timpul razboiului civil - n.r.). Si Apusului i se ofera din ce în ce mai des dovada ca dintre noi se ridica alte rânduri care repeta întrebarea: "oare putem sa stam nepasatori?"

E.C.SI-AU DAT VIATA PENTRU LIBERTATE

 Donauschwäbische Rundschau Südost Pressedienst Nr. 48 - 29 Nov. !953 Nr. 46 - 14 Nov. 1953În zorii zilei de 31 octombrie 1953 au rasunat din nou 13 salve ucigatoare ale armelor

comuniste undeva într-o curte interioara a Tribunalului Militar Bucuresti si au curmat, odata cu rasunetul lor, viata a tot atâtia martiri, luptatori pentru libertatea neamului lor. Dupa cum transmite Radio Bucuresti, luptatorii împotriva tiraniei comuniste, condamnati la moarte în procesul de la Bucuresti din 9-12 octombrie, au fost executati. Este vorba de acei barbati curajosi ce dispretuiau moartea si care au fost parasutati în patria lor subjugata si au organizat, condus si reanimat, de mai multa vreme, rezistenta româneasca. Securitatea din România a putut, fara îndoiala, sa înscrie la activul ei un mare succes prin descoperirea grupelor de rezistenta din care faceau parte si cei 13 condamnati la moarte; fara îndoiala, acest succes se datoreaza tradarii, însa faptul apare secundar în aprecierea de ansamblu a problemei. Numai când ne dam seama cu câta oboseala si cu câta daruire a fost dezvoltata aceasta actiune de rezistenta, se poate judeca în mod corect întinderea tragediei luptei anticomuniste. S-ar însela însa acela care ar presupune ca dupa acest eveniment cu adevarat zguduitor de pe tarâmul Dunarii inferioare, cruciada româneasca a fost înfrânta sau cel putin intimidata pentru multa vreme. În cursul procesului s-a relevat cu toata claritatea ca atât persoanele care au fost parasutate în România, cât si aceia care au pregatit în Vest aceste actiuni, erau membrii ai Garzii de Fier, despre care la un moment dat se spunea ca este moarta demult. Ceea ce se stie în cercurile mai intime ale luptatorilor anticomunisti din România si anume faptul ca numai acei antibolsevici convinsi ai Garzii de Fier sunt în masura sa conduca lupta împotriva terorii rosii, a fost acuma difuzat în întreaga lume în cursul procesului. Comunistii n-au ascuns c-a fost vorba de "legionari ai Garzii de Fier ai lui Horia Sima" si nici n-au încercat sa bagatelizeze activitatea acestei grupe. Dimpotriva, comentariile presei românesti au aratat cu toata claritatea posibila ca regimul comunist considera Garda de Fier ca fiind dusmanul lui de moarte si cel mai periculos. S-ar putea afirma, având constiinta împacata, ca bolsevicii din România se tem numai de Garda de Fier si ca sunt convinsi ca pot termina fara greutate cu toate celelalte organizatii politice. Astfel, pentru prima data dupa razboi, Garda de Fier a aparut din nou în public. Populatia înrobita a României a urmarit cu atentie procesul si se înmultesc semnele ca o mare parte a ei manifesta o rezistenta pasiva contra regimului, ca si cum ar simti ca legionarii se gasesc pretutindeni printre ei. De pe acum, se poate afirma ca propaganda antilegionara, desfasurata de autoritati atât de intens, a actionat ca un bumerang si a obtinut tocmai rezultatul opus. Cu exceptia putinilor comunisti convinsi, nimeni în România nu se teme de "fascistii criminali ai lui Horia Sima", ci dimpotriva, toti îsi pun sperantele de eliberare în ei. Denuntarea Garzii de Fier ca organizatie "fascista", nu mai face asupra nimanui vreo impresie, deoarece comunistii acorda acest calificativ tuturor celor care nu le sunt pe plac. În realitate, Garda de Fier este o organizatie nationalista si nationalismul nu este acelasi lucru cu fascismul. Tot atât de bine ar putea fi denumiti "fascisti" miile de locuitori ai Triestului care, animati de sentimente nationaliste, au demonstrat în favoarea cauzei lor. Ultimul proces din Bucuresti a aratat de asemenea limpede ca multi români au fost gata sa-i ajute pe cei parasutati în tara. Sacrificiul celor 13 nu va îngrozi marea masa, ci va constitui un simbol în lupta pentru libertate a tarilor subjugate din spatele Cortinei de Fier.

77 din 120

 ÎNTOARCEREA FATALÃ A Dr-ului GOLEA

 The Windsor Daily Star 3 Nov. 1953-- Prietenii spun povestea care a condus la executie --Unul dintre cei treisprezece executati de catre regimul comunist din România ca "spion

pentru americani", dr. Ion Golea, s-a dus în tara nu la cererea americanilor, ci din proprie initiativa. Identitate secreta. Aceasta informatie precum si fotografia dr-ului Golea au fost date ziarului "The Windsor" de catre un om ce l-a cunoscut si care a venit acum câtiva ani în Canada din România. El nu poate fi numit din cauza represaliilor ce s-ar abate contra familiei sale ramase în tara. Dânsul spune ca dl. Golea a scapat din România cu un grup de compatrioti în 1948 si s-a refugiat într-un teritoriu neutru al Europei. Câtiva dintre ei au venit în Canada si în Statele Unite, însa altii au preferat sa se reîntoarca în România pentru a se înregimenta în miscarea subterana de rezistenta. Golea a spus atunci ca el vrea sa mearga înapoi si sa ajute la "eliberarea patriei mele" de sub regimul comunist. Stirea executarii celor treisprezece a fost facuta cunoscuta luni, într-un ziar din Viena.

 TREISPREZECE EROI ROMÂNI

 de J. L. Gomez Tello "ARRIBA" Nr. 6550, Madrid, Nov. 8, 1953Alexandru Tanase, Mircea Popovici, Ion Golea, Ion Samoila, Gavrila Pop, Ion Tolan,

Erich Tartler, Ion Buda, Gheorghe Dinca, Ion Iuhasz, Ion Cosma, Vasile Mihai Vlad, Aurel Corlan. Iata treisprezece luptatori ai Garzii de Fier românesti împuscati de comunisti în ziua de 1 noiembrie în Bucuresti. Acesti oameni sunt mostenitorii doctrinei lui Corneliu Codreanu, ai Capitanului, care la Iasi în 1935 rostea urmatoarele cuvinte : "Legionarii nu mor. Drepti, nemiscati, neînvinsi si nemuritori privesc victoriosi întotdeauna convulsiile urii neputincioase. Din aceasta lupta în care ne-am înclestat am primit toti porunca de a iesi învingatori sau morti. Ma gândesc la voi, acei care va trebui sa muriti, primind cu seninatatea stramosilor traci, botezul mortii." Ei sunt mostenitorii lui Mota si Marin, cei cazuti cu fata spre inamicul occidentului, la Majadahonda si ai ostasilor care mergeau la lupta pentru Patrie, având ca îndemn frumoasele versuri ale lui Vasile Alecsandri: "Hai sa dam mâna cu mâna, cei cu inima româna"..., care aduc cu ele parfumul codrilor si primavara Carpatilor. Sunt urmasii dârzelor echipe ale mortii, ale Arhanghelului Mihail din icoana închisorii de la Vacaresti. Sub acest semn au cazut mii de oameni la Chisinau, la Odesa, pe Nipru, în fata Sevastopolului si a Stalingradului, atât în ofensiva, cât si în ultimele lupte din timpul retragerii. Alexandru Tanase, ca si ceilalti doisprezece camarazi ai sai, a trait în pericol. Stia ca si pentru ei era scrisa deviza de a primi moartea cu seninatatea stramosilor traci. Tanase apartinea Garzii de Fier din 1935. A înfruntat moartea, a suferit în închisori. A luptat împotriva trupelor sovietice pâna în ultimul moment, când regimentele românesti aparau cu onoare drapelul tricolor în padurile Germaniei. Traia în Europa Occidentala ca si alti camarazi de-ai sai. Nimic nu-l obliga sa reîncepa lupta. Nimic în afara de inima sa. Si un om este o inima de soldat, sau nu este nimic. Am cunoscut existenta acestor refugiati veniti din tarile europene cazute sub stapânire bolsevica. I-am întâlnit, saraci, în lagarele germane si pe strazile Berlinului. Am vazut aceste comunitati de români intelectuali, studenti, muncitori dormind pe acoperisul buncarului din Zoo, lucrând în fabricile de la începutul strazii Grenelle din Paris si în portul Marsilia. Oameni cu o credinta fara limite, fara scepticism si fara a cunoaste pacatul lasitatii. Europa ar trebui sa simta teribile remuscari fata de acesti oameni luminati, care cred în eliberarea patriei lor si lupta împotriva întunericului, sclaviei si plutoanelor de executie. Este posibil sa fie unii care cred ca nu exista alta atitudine în fata comunismului decât a discuta cu el cum sa-si aseze capul în apropiere de "nagan". Aceasta este o chestiune de gusturi personale si nu ne ramâne decât sa deplângem ca responsabilii dezechilibrului omenesc sunt totodata responsabili de o serie de erori care au prefacut în grajduri bisericile din Alba Iulia, din Sinaia si din Vâlcovul cu frumusetile verzi ale Dunarii atât de mult visate. Este posibil ca aceasta inconstienta sa transforme - dupa un nou

78 din 120

acord Yalta -- într-un spatiu lipsit de aparare si partea libera a Europei, victima a lasitatii sale. Totul este posibil. Daca nu se va întâmpla asa - si credem ca nu se va întâmpla -va trebui sa datoram aceasta nu unei mase de burghezi speriati, nu "rafinatilor" intelectualitatii, aceasta pasta acra si respingatoare, ci unei mâini de alesi care, în loc sa astepte într-un neutralism împaciuitor tancurile rusesti, au plecat sa lupte contra lor, acolo, în spatele "cortinei de fier", fara speranta reîntoarcerii. Alexandru Tanase si camarazii sai au ales cea mai frumoasa atitudine: sa moara luptând. Timp de un an si jumatate cei treisprezece voluntari au savârsit minunea de a se înfrunta cu vigilenta ruseasca si cu slugile ei. Probabil ca amanuntele luptei lor nu se vor cunoaste niciodata. Ceea ce se stie însa sigur, este faptul ca în acest timp milioane de oameni înrobiti s-au simtit razbunati si încurajati de aceasta echipa de eroi. Comunistii turbau de mânie si de neputinta când gaseau în birouri, în buzunare si în adunarile lor manifestele Garzii de Fier, care, dispretuind tot aparatul propagandistic al bolsevicilor, demascau farsa festivalului comunist din luna august. În fiecare casa, în fiecare cabana si în fiecare sat, legionarii au gasit prieteni. Au fost torturati timp de doua luni, judecati în doua zile si împuscati în zori, în apropierea Dunarii "rosii". Au avut înca ragaz de a privi o stea si a descoperi ca moartea lor nu va fi inutila si ca de la Nistru si pâna în Carpati s-au înaltat rugaciuni pentru ei. Rusii au folosit ocazia pentru a reactualiza prezenta pericolului fascist în termeni identici cu cei folositi la 17 iunie pentru manifestatiile din Berlin; îi repeta în Polonia, unde o padure înghite o coloana sovietica, îi repeta în Cotbus, Croatia sau în Slovacia, fiindca se ridica împotriva lor nu pacifistii, ci oameni în carne si oase, cu arma în mâna. Fiecare îsi poate alege drumul pe care-l doreste: acela al sinuciderii de la Lugano, sau moartea ca fiinta libera. Dar, între o viata de "subtili contemplativi-atotstiutori" - carora li se rezerva si asa un glont în ceafa - si între o moarte pe câmpul de lupta, mi se pare mult mai onorabila ultima, aceea a celor treisprezece eroi din România. Pentru ei nu s-a miscat nici una dintre bocitoarele condeie care au plâns atât de mult soarta spionilor Rosenberg. Nici cel putin n-a existat pentru ei spatiul care se aloca rocambolistilor aventurieri ai lui Pontecorvo si Mac Lean. Nici cel putin nu au gasit o presa "buna", care în schimb era atenta la ultimele piruete ale comunistului Picasso si la extravagantele d-lui Sartre. S-au dus sa lupte ca niste soldati necunoscuti; dar eu doresc ca cel putin numele sa le fie cunoscute când, peste opt zile, noi, prietenii lor, ne vom ruga pentru ei. Pentru acei care au ales libertatea ce nu este prescrisa niciunde: aceea de a muri cu arma în mâna.

 13 EXECUTATI ÎN ROMÂNIA

 The Windsor Daily StarCanada - Nov. 2, 1953--- Cifra - avertisment împotriva miscarii de rezistenta --Viena, (70) - România a executat 13 "spioni în favoarea americanilor ", probabil ca un

avertisment - prin severitatea fara precedent - împotriva miscarii de rezistenta fata de regimul comunist.

"Spioni" americaniCei 13 barbati - sase dintre dânsii acuzati ca ar fi spioni instruiti de americani si lansati

cu parasuta în România de catre avioane americane - au fost condamnati la moarte în ziua de 12 octombrie de catre un tribunal militar din Bucuresti. Prima veste despre moartea lor a fost transmisa de "Radio Bucuresti" la sfârsitul saptamânii. Radioul n-a spus când au fost executate sentintele sau prin ce metode, însa se presupune ca cei 13 au fost împuscati în cursul zilei de sâmbata. La radio s-a mai anuntat ca cererile de gratiere ale condamnatilor "au fost respinse de catre Prezidiul Marii Adunari Nationale Române" si ca "verdictele au fost deja executate".

Toti au marturisitSe spune ca toti cei 13 au marturisit ca au facut "spionaj, terorism si activitati subversive

împotriva Republicii Populare Române, în favoarea serviciului secret al Statelor Unite". Asprimea pedepselor subliniaza hotarârea regimului comunist de a stavili extinderea rezistentei subversive.

 GARDA DE FIER A FACUT SA SE VORBEASCA IARASI DESPRE EA

79 din 120

 Die TatSalzburger Nachrichten Zurich, 6 Nov. 1953 Salzburg, 6 Nov. 1953- De la colaboratorul nostru pentru Europa de Rasarit -Procesul despre spionaj, terminat zilele acestea la Bucuresti cu condamnarea si

executarea a 13 acuzati, a reactualizat un nume despre care de mult timp nu s-a mai auzit nimic si ce parea sa apartina deja istoriei. 20 de ani a tinut Garda de Fier a lui Codreanu în încordare nu numai România, ci si Europa, pâna când, în 1941, fiind supusa unei încercari de forta cu Generalul Antonescu, a trebuit sa cedeze si a disparut de pe scena politica. Horia Sima, urmasul lui Codreanu, omorât de regele Carol, s-a refugiat în Germania si a format, în ultima faza a razboiului, un guvern de exil la Viena. Apoi s-a dat la fund pentru un alt sir de ani. Procesul de la Bucuresti a aratat acum ca, Garda de Fier n-a murit, ci dimpotriva, s-a regrupat si a reluat lupta contra stapânitorului de azi al României. În timpul Festivalului Mondial al Tineretului, tinut la Bucuresti în luna august a acestui an, s-a petrecut un incident penibil pentru regizorii acestei manifestari de mase: într-o buna zi, au aparut, în Capitala, manifeste contra regimului, scrise în mai multe limbi. Ele au distrus toate pregatirile de culise ale acestei întâlniri. N-a stiut nimeni la început de unde au venit manifestele anticomuniste. Abia acum s-a aflat ca au fost opera grupelor de legionari lansati cu parasuta în România. Procesul în care au aparut 16 acuzati si 9 martori, dezvaluie detalii interesante în legatura cu activitatea subterana împotriva regimului comunist din România. Acuzatii au fost înarmati cu aparate de radio-emisie, arme, bani si harti si au reusit sa gaseasca în toate cazurile adapost si ajutor în sânul populatiei. Imediat dupa aterizarea lor, centrala de la Paris a fost încunostintata prin porumbei curieri si chiar în noaptea urmatoare s-a stabilit legatura radiofonica cu Vestul transmitându-se, în decursul saptamânilor urmatoare, importante stiri lumii libere. Dupa doua saptamâni s-au expediat chiar carti postale si ziare, pe care cu cerneala simpatica s-a transmis o adresa pentru trimiterea unui al doilea aparat de radio-emisie. A sosit si raspunsul în limba germana, care totusi n-a putut fi descifrat de complotisti. Cu legitimatii false s-au deplasat la Bucuresti, au luat legatura cu cercuri anticomuniste si au îndraznit chiar sa tipareasca manifestele mai sus amintite. Probabil ca le-ar fi fost posibil acestor diferite grupe sa continue activitatea, daca nu ar fi avut tradatori în propriile rânduri. Acuzatul Bebi Toma, care se refugiase mai demult din România si care n-a gasit în Vest acea soarta pe care o sperase, a facut un act fatal pentru toti prin aceea ca îndata dupa lansarea sa în România, s-a prezentat politiei si a tradat misiunea lui si a celorlalti. La început efectul a fost redus. Totusi a atras atentia. Prin difuzarea manifestelor, cercul în jurul legionarilor a devenit din ce în ce mai strâns. Unul dupa altul au fost ridicati. Curioasele lor stilouri, în care se puteau introduce cartuse lacrimogene, a caror declansare orbea pe urmaritori pentru 48 de ore, n-au mai putut fi întrebuintate. Numai grupa "Carpati" a reusit sa se opuna prin forta armelor, în aceasta ciocnire fiind împuscat Mare Sabin. Din desfasurarea procesului a parut ca din rândurile emigratiei românesti numai membrii faimoasei Garzi de Fier au continuat lupta activa de eliberare a patriei lor de sub comunism. Aproape toti acuzatii au fost legionari, care înca din timpul dictaturii lui Carol primisera mari condamnari. În orice caz, prin concursul populatiei, a fost asigurat diverselor grupe de sabotaj, în timpul activitatii lor în România, un succes însemnat pe care, desigur, l-au platit cu viata. Interesanta de asemenea este si declaratia unui acuzat, ca ar fi fost condus din Salzburg, prin zona de rasarit austriaca, peste granita ungara, pâna spre teritoriul român si apoi predat unei alte persoane care l-a trecut si peste aceasta frontiera. Aceasta declaratie demonstreaza ca toate masurile de siguranta luate la granita democratiilor populare, nu sunt suficiente pentru a împiedica circulatia din aceste tari spre Vestul liber.

 13 CONDAMNARI LA MOARTE ÎN BUCURESTI

 Südost Echo 17 octombrie 1953- Proces de mari proportii contra legionarilor români parasutati si tradati de o Iuda

-

80 din 120

Între 9 si 12 octombrie a avut loc la Bucuresti un proces de mari proportii de spionaj si sabotaj, redat într-o forma senzationala de catre presa româna. Au fost acuzate 16 persoane pentru "înalta tradare în favoarea serviciului de informatie american si francez". Sentinta a fost pronuntata cu 13 condamnari la moarte; împotriva celorlalti 3, temnita grea. Procesul pune în lumina lupta tragica a tinerilor nationalisti împotriva regimului comunist. Dezvaluie însa si reversul înscenarii în care se dezvolta aceasta lupta. Acei barbati si femei care au îndraznit sa combata statul întesat de militieni si agenti, stiau ca pentru ei nu exista nici un fel de scapare. Sapte dintre acuzati - Tanase, Popovici, Golea, Samoila, Tolan, Pop si Bebi - au fost lansati în România cu parasutele între jumatatea anului 1951 si iulie 1953. Ceilalti au fost acuzati ca au dat primilor adapost si ajutor în îndeplinirea misiunii. În sala de judecata a Tribunalului au fost expuse arme, aparate de radio-emisie si receptie, documente false, material exploziv precum si alte obiecte, printre care si parasutele pe care Securitatea pretinde ca le-ar fi gasit în momentul arestarii asupra acuzatilor. Pe banca învinuitilor se gasea de asemenea si Erich Tartler, german din Brasov. Acestuia i s-a pus în sarcina ca ar fi adapostit pe doi dintre cei parasutati. A fost suficient pentru Tribunal ca sa-l condamne la moarte. Ultimele cuvinte rostite în fata judecatorilor de catre acest fiu de gradinar, nascut în 1920 în Brasov, au fost miscatoare. El a spus: "Daca Golea si cu Samoila n-ar fi venit la mine si nu m-ar fi rugat sa-i adapostesc, eu n-as sta acum sub aceasta acuzatie. Rog sa mi acorde circumstante atenuante". Dar nu i-au fost acordate, cu toate ca era vizibil ca nu si-a dat seama de consecinte si ca a fost doar o jertfa a ospitalitatii sale.

Trei grupe de rezistentaÎn actul de acuzare se sustine ca cei parasutati ar fi fost scoliti în Vest de catre serviciile

de informatii americane si franceze. Ei ar fi urmat cursuri speciale în Salzburg, Lindau, Isny, Andilly si Paris. Apoi ar fi fost adusi separat în grupe mici, pe cale aeriana, la Atena, unde au primit un supliment de instruire. În cele din urma, în sprijinul misiunii lor, au fost dotati cu acte false, arme, bani si aparate radio de emisie-receptie si au fost apoi lansati succesiv în România pe teritorii nelocuite. Lansarea s-ar fi facut în cursul noptii. În fata Tribunalului, se întelege de la sine, acuzatii n-au tagaduit ca aceasta prezentare a faptelor n-ar corespunde realitatii. Tanase si Popovici au declarat ca ar fi fost trimisi în tara vara anului 1952. Dupa parasutare, s-au pus în legatura cu tatal lui Popovici, un fost plutonier de jandarmi disponibilizat, dupa ce mai înainte si-au ascuns într-o padure armele si aparatele. Batrânul Popovici i-a pus în legatura cu Elena Stetin si Aurel Corlan, care de asemenea se gaseau pe banca acuzatilor. Cei doi din urma functionau ca oameni de legatura. Acuzatii Golea, Samoila si Tolan au marturisit ca ar fi format si condus grupa cu numele de "Jacques". Primii doi în regiunea Brasov, iar Tolan, care de altfel n-a fost lansat pe calea aerului, ci s-a strecurat pe jos peste granite, la Arad. Golea si Samoila au gasit, la început, adapost la Tartler, iar mai târziu au reusit sa ia legatura si sa lucreze împreuna cu acuzatii Vasile Vlad, Gheorghe Dinca si Ion Buda, în Bucuresti. Printre altele, acestia au redactat în mai multe limbi si acele manifeste anticomuniste ce au fost raspândite în Bucuresti printre participantii la Festivalul mondial al tineretului. O a treia grupa a actionat în regiunea Oradea Mare. Era condusa de catre fostul ofiter al armatei romane, Sabin Mare. I-au apartinut acuzatii Pop Gavrila si telegrafistul Ilie Rada. Si aceasta grupa a stat mai întâi în Franta si apoi a fost dusa si echipata la Atena. Ea s-a parasutat în noaptea de 30 iunie spre 1 iulie 1953 în regiunea Oradea Mare. Seful grupei, Sabin Mare, a luat curând dupa aceea legatura cu acuzatii Cosma si Juhasz, care le-au acordat adapost si le-au sustinut activitatea. Când Securitatea a ajuns la arestarea grupei, s-a produs un schimb de focuri, în urma caruia Sabin Mare a cazut. Telegrafistul Ilie Rada a disparut. Pâna la ora actuala acesta a ramas nedescoperit. Cu toate ca postul de Radio Bucuresti a difuzat mereu ordinul de urmarire precum si premiul ce s-a pus pe capul lui. Arestat a fost numai Pop Gavrila si cei doi membri ai grupei, recrutati în România, Cosma si Juhasz. Tradatorul Bebi Toma

Tradatorul a fost de asemenea prezent în aceasta drama: acuzatul Bebi Toma. Semnificativ, acesta a primit numai 3 ani închisoare, pentru ca "a marturisit, caindu-se". Aceasta a fost plata Iudei . Bebi Toma a pretins în fata Tribunalului ca ar fi fugit din România în Grecia, unde ar fi fost internat în lagarul Lavrion, interogat de serviciul de informatii american si dupa aceea pregatit pentru misiunea sa în România. La început s-a codit, spune el,

81 din 120

dar, pâna la urma ofiterul american a reusit sa-l "înduplece". Bebi a luat cunostinta, în timpul instruirii sale în Grecia, de existenta celorlalte grupe, care erau deja în România, sau urmau sa fie lansate. Banuiala ca el a "fugit" spre Grecia ca spion si pasare ademenitoare se întareste prin purtarea sa dupa lansarea în România în noaptea de 26 spre 27 iulie 1953. În dimineata imediat urmatoare s-a prezentat primului post de militie si "caindu-se", a facut cunoscuta misiunea sa, dupa cum spune actul de acuzare. El însa nu s-a oprit numai la aceasta marturisire, ci a dat Securitatii importante indicii pentru descoperirea si arestarea celorlalte grupe de rezistenta. Daca în 1951 a fost trimis ca agent comunist în Grecia, sau daca tradarea a facut-o din proprie initiativa, nu reiese clar din dezbaterile procesului. Prima ipoteza este cea mai plauzibila. Nu se greseste daca se admite ipoteza ca Bebi va ispasi cei trei ani de închisoare care i-au fost dati de forma. El si-a însusit merite mari. Moartea celor treisprezece oameni care si-au pus viata în joc pentru libertatea poporului lor îi cade în sarcina. Scânteia si celelalte ziare românesti relateaza dezbaterile procesului cu lux de amanunte. În sala Tribunalului ar fi asistat, dupa cum se deduce din reportajele si articolele de fond, reprezentanti ai "poporului muncitor" si ar fi "scrâsnit din dinti, plini de ura contra dusmanilor poporului si bestiilor în chip de om" de pe banca acuzarii. Când însa "s-a scrâsnit din dinti", aceasta nu privea pe tinerii curajosi, barbati si femei, ce au fost adusi în fata Tribunalului de catre regimul politist, ci regimul însusi. Poporul din afara salii Tribunalului a înteles jertfa acuzatilor, dupa cum indica informatiile asupra sarii de spirit di sala, asa cum a fost: ca pe un gest deznadajduit si tragic al unei convingeri viteze. Pronuntarea sentintei a avut loc la 12 octombrie. Au fost condamnati la moarte Tanase Alexandru, Mircea Popovici, Ion Golea, Ion Samoila, Gavrila Pop si Ion Tolan, Erich Tartler, Vasile Vlad, Ion Buda, Gheorghe Dinca, Aurel Corlan, Ion Juhasz si Ion Cosma.

Tradatorului Bebi Toma i s-au acordat "circumstante atenuante". Elena Stetin a primit munca silnica pe viata, iar batrânul Popovici douazeci de ani temnita grea.

 GARDA DE FIER N-A MURIT

 Duisburger General Anzeiger 21 noiembrie 1953Remscheider General Anzeiger 4 decembrie 1953- 13 Legionari executati. Politia sesizata prin tradare - - de la corespondentul nostru

P. Davies -Conform ordinului, gâdele român a curmat viata a 13 oameni care au jurat sa se dedice

eliberarii patriei lor. Acei 13 oameni au apartinut celor mai diferite categorii sociale: erau între dânsii medici, ingineri, electricieni, un poet si doi fosti ofiteri. Ceva aveau totusi în comun: si-au iubit patria si au fost membrii ai Garzii de Fier. Evenimentele din ultimii cincisprezece ani aproape au sters amintirea Garzii de Fier a lui Codreanu. Garda care timp de 20 ani a tinut în încordare nu numai România ci si Europa întreaga. Se credea ca aceasta organizatie nationalista ar apartine deja istoriei. Ultimul ei conducator, Horia Sima, urmasul lui Codreanu - ucis de regele Carol, a disparut de pe scena politica în 1941, în Germania, dupa ce la o proba de forta cu generalul Antonescu a trebuit sa cedeze. În 1945 a mai facut, pentru putin timp, sa se vorbeasca de el, când a format la Viena un guvern în exil, antibolsevic. Pe unde se afla actualmente este un secret bine pazit al Garzii de Fier.

Cu parasuta în RomâniaPentru prima oara si-a facut aparitia, acea Garda de Fier trezita la o noua viata, cu ocazia

Festivalului Mondial al Tineretului din Bucuresti în august anul acesta. La întâlnirea bolsevica au aparut dintr-o data manifeste anticomuniste, scrise în diferite limbi, care chemau la lupta împotriva regimului. Nimeni nu-si putea explica atunci cum i-a reusit miscarii de rezistenta sa redacteze si sa raspândeasca aceste manifeste. De abia cu ocazia marelui proces de "spionaj" din octombrie s-a aflat ca ele au fost opera grupelor de legionari parasutate în România.

Porumbei curieri spre ParisAcest proces, în care au fost implicati 16 acuzati si alti 9 martori, a dezvaluit amanunte

interesante asupra activitatii subterane împotriva regimului comunist din România. Grupa era prevazuta cu arme, aparate de radio-emisie, bani si harti, gasind adapost si ajutor zelos în sânul populatiei. Îndata dupa lansarea lor, cei parasutati au anuntat Centrala din Paris prin porumbei curieri, ba chiar în a doua noapte au reusit sa stabileasca legatura radiofonica cu baza de

82 din 120

plecare, transmitând pe aceasta cale în decursul saptamânilor urmatoare, importante informatii spre Vestul liber.

Tradatorul a fost de asemenea condamnatDe n-ar fi fost în propriile lor rânduri un tradator, aceasta grupa prudenta ar fi lucrat înca

mult timp spre bataia de joc a politiei de stat românesti. Acuzatul Bebi Toma, fugise mai demult în Occident, dar care n-a aflat acolo soarta comoda ce si-o imaginase. Parasutat în tara, si-a tradat camarazii politiei de stat, care dupa un timp a reusit sa aresteze întreaga grupa. De altfel nu-i lipsit de interes faptul ca Bebi Toma a fost condamnat si el, dar numai la trei ani de detentie. Din desfasurarea procesului s-a putut câstiga impresia ca în sânul emigratiei românesti numai membrii faimoasei Garzi de Fier au fost gata pentru o lupta activa de eliberare a patriei lor de sub jugul comunist, cu atât mai mult cu cât aproape toti acuzatii au fost legionari, care înca de sub dictatura lui Carol au fost condamnati la pedepse grele. Grupul de spionaj ar fi putut sa-si continue nederanjat activitatea sa anticomunista, daca elemente noi nu s-ar fi strecurat în rândurile lui, elemente care au tradat denuntând nume si actiuni politiei de stat.

 MONSTRUOASELE ASASINATE ALE BOLSEVICILOR SI CALVARUL

POPORULUI ROMAN "Radio Nacional" Madrid, "Amanecer" din Zaragoza, "Proa" din Leon, "Informacion"

din Alicante, "La Voz de Espana" din San Sebastian, "Linea" din Murcia, "Solidaridad Nacional" din Barcelona, si "Albacete" din Albacete

- Difuzat si publicat în zilele de 10, 11, 12, 13 Noiembrie 1953 -În ziua de 1 noiembrie au fost executati în Bucuresti 13 luptatori nationalisti români,

condamnati la moarte de un Tribunal Militar la 13 octombrie. Este vorba de membri ai Garzii de Fier: Alexandru Tanase, Ion Golea, Ion Samoila, Mircea Popovici, Ion Tolan, Pop Gavrila, Gheorghe Dinca, Vlad Mihai Vasile, Ion Buda si aceia care i-au ajutat si gazduit: Tartler Erich, Corlan Aurel, Ion Iuhasz si Cosma Ion. Asa cum anunta "Radio Bucuresti", acestia au patruns clandestin în tara în ultimii ani pentru a lupta împotriva regimului comunist. Ceea ce este deosebit de relevant în acest ultim proces este temeritatea si sacrificiul respectivilor luptatori, care dupa ce au reusit sa evadeze de sub teroarea rosie în anii care au urmat ocuparii României si sa guste din privilegiile libertatii, au renuntat la tot pentru a îmbraca "camasa mortii". S-au întors în tara, înfruntând toate primejdiile inerente acestei actiuni si au reînceput lupta din care nu exista scapare. Jertfa eroica a celor executati în zorii zilei de 1 noiembrie - ziua tuturor sfintilor - constituie o pilda si o mustrare pentru acei din lumea libera care, ca pret al unei linisti si bunastari aparente, vor sa lase pentru vesnicie prada Sovietelor natiunile de dincolo de Cortina de fier. Cu toata criminala represiune a monstrului bolsevic si a complicilor sai, nobilul popor român lupta si va lupta pâna la ultima picatura de sânge, pâna va reusi sa se elibereze de catusele sclaviei si de valul mortii pe care i l-au aruncat tradatorii, fara frica de carcera sau de plutoanele de executie. Un popor, care pune mai presus de orice bine omenesc independenta si eliberarea patriei, stie sa sufere, sa lupte si sa moara pentru ea. Va sosi ziua când sângele si sacrificiul atâtor patrioti si martiri vor da roade într-o era de libertate, de pace si de unitate nationala, era pe care ei au visat-o. Ne solidarizam cu durerea camarazilor din Miscarea Legionara a României si pentru cei cazuti strigam: Camarazi ai Garzii de Fier: Prezent!

 ROMÂNIA EXECUTA 13 SPIONI ÎN FAVOAREA AMERICII

 The Detroit News Nr. - 2 Nov. 1953-- Cererea de gratiere a fost respinsa --Viena, 2 Nov. (UP) - România a executat 13 spioni în favoarea Americii, probabil ca o

amenintare, cu masuri de severitate fara precedent, împotriva rezistentei subversive fata de regimul comunist. Sase dintre barbati au fost acuzati de a fi spioni instruiti de americani, care s-au lansat cu parasuta în România din avioane americane. Toti au fost condamnati la moarte în ziua de 12 octombrie de catre un tribunal militar din Bucuresti. Prima veste despre executarea lor a fost transmisa de "Radio Bucuresti" la sfârsitul saptamânii. Radioul nu a anuntat când a fost executata sentinta de moarte sau prin ce metoda. Însa se presupune aici ca cei 13 an fost

83 din 120

executati în cursul zilei de Sâmbata. Radioul a anuntat ca cererea de gratiere înaintata de conamnati "a fost refuzata de catre Prezidiul Marii Adunari Nationale Române si ca verdictele "au fost deja executate". S-a anuntat mai departe ca toti cei 13 au marturisit ca au facut "spionaj, terorism si activitati subversive împotriva Republicii Populare Române si în favoarea serviciului secret al Statelor Unite" Asprimea pedepselor întareste hotarârea regimului comunist de a stavili extinderea rezistentei subversive. Radioul comunist a repetat ieri anuntul de executie de mai multe ori, probabil pentru a intra în urechile fiecarui român soarta aspra ce-l asteapta pe oricare ar ridica armele împotriva regimului rosu. Anticomunistii sunt activi

Anuntul coincide cu rapoarte asupra cresterii nelinistilor în România, cu o "banda" de partizani anticomunisti ce se spune ca ar activa în Muntii Carpati, la nord de Sinaia. Rechizitoriul spune ca parasutistii "au fost lansati pe teritoriul patriei noastre de catre serviciul de Spionaj american cu scopul de a duce la îndeplinire actiuni de spionaj, terorism si alte forme de activitati subversive". Se spune ca serviciul de spionaj american s-a bucurat de sprijinul serviciilor secrete francez, grec, "si a altor tari capitaliste", în folosirea de "elemente criminale, legionari, fascisti, criminali de razboi si alti criminali pregatiti în scoli speciale".

O femeie condamnataTrei alti acuzati, printre care o femeie, au fost condamnati la închisoare între 3 si 25 ani.

Cei sase parasutisti au fost identificati în persoana lui Alexandru Tanase, Mircea Popovici, Ion Golea, Ion Samoila, Gavrila Pop si Ion Tolan.

Executati pentru a fi ajutat pe acestia au fost Erich Tartler, Vlad Mihai Vasile, Ion Buda, Gheorghe Dinca, Aurel Corlan, Ion Cosma si Ion Juhasz.

 GARDA DE FIER ÎN ROMÂNIA CONDUCE LUPTA ÎMPOTRIVA

REGIMULUI COMUNIST Il Giornale d-Italia Nr. 258 3 Nov, 1953-- Din partea corespondentului nostru --Viena, 2. În 16 octombrie corespondentul nostru ne-a comunicat ca Tribunalul Militar

din Bucuresti a condamnat la moarte 13 persoane învinuite de a fi dus o activitate de spionaj pentru puterile occidentale. Noutatea, care n-a fost confirmata din partea unui for oficial, n-a ajuns sa fie publicata din motive de exactitate. Acum comunicarea oficiala din Bucuresti face cunoscut ca în 12 octombrie a fost pronuntata condamnarea la moarte împotriva a 13 spioni. Procesul de la Bucuresti a readus în actualitatea cronicii o pagina uitata a istoriei Românesti si a pus din nou în circulatie un nume despre care de multi ani nu s-a mai auzit: Codreanu. Timp de 10 ani aceasta personalitate a condus renumita Garda de Fier care a câstigat faima nu numai în România ci si în restul Europei. În 1941 generalul Antonescu a facut ca numele lui Codreanu sa dispara cu totul de pe scena oficiala româna. În ziare a aparut stirea mortii sale într-un comunicat: "Codreanu a fost asasinat din ordinul regelui Carol". Omul care a succedat lui Codreanu la conducerea Garzii de Fier se numeste Horia Sima si a creat la Viena, în ultimii ani ai razboiului, un cabinet românesc în exil, care ulterior s-a dizolvat. Pentru mult timp nu s-a mai auzit vorbindu-se de el. Acum procesul confirma din nou ca Miscarea Legionara si seful ei n-au disparut ci dimpotriva, sunt foarte activi si conduc o lunga lupta clandestina împotriva actualilor dictatori comunisti din România.

 LOVITURA DE PUMNAL PRIN "SATELITI"

 "Ruhrwacht"Oberhausen 3 Decembrie 1953.- Activitate subterana în tinuturile preluate de Soviete -- Teama de agenti - -- De la corespondentul nostru Martin Bethke --Experti ai conducerii NATO deseori s-au gândit asupra problemei daca armatele satelite

pot conta ca fiind de încredere pentru Soviete. Acestea pareau a fi consimtit prin tratativele maresalului Bulganin, maresalul partidului, caruia mai întâi în timpul razboiului i-au fost încredintate sarcini militare. Dotat cu o inteligenta ascutita si cu oarecare talent de la natura, a

84 din 120

îndraznit saltul de la functionar de partid la ofiter în armata, în care calitate a organizat armatele satelite drept organisme tactice pentru nevoile Sovietelor. Totul s-a petrecut într-o forma care pare a-si cauta un precedent la Napoleon. Napoleon a facut o coalitia din regimentele Rhinului (Bavaria, Würtemberg, Baden si Sachsen), din italieni, olandezi si altii, coalitie aflata pe lânga armatele franceze si sub comanda maresalilor napoleonieni. Tot asa a fost prescris de Soviete cum sa fie facuta înarmarea, instruirea si mobilizarea pentru Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România si Ungaria. În exterior s-a obtinut impresia ca, fata aceste coalitii, Sovietelor le este suficient, într-o anumita situatie, rolul de corset, pentru a putea dispune de masa diviziilor satelite, instruite si uniformizate.

Idealuri sovietice neîmpliniteCercetari precise arata ca speranta - daca a fost serios întretinuta - a dezamagit.

Aproximativ 22 divizii cehe nu reprezinta în nici un caz idealuri care ar însemna ceva pentru Soviete. Cu toata disciplina lor de fier, exista totusi o nesiguranta, a carei expresie clara o formeaza cele câteva duzini de dezertari lunare ce cuprind toate gradele pana la maior inclusiv. Rezultatele cercetarilor arata ca cei mai de încredere în sensul sovietic sunt poate, bulgarii, la care aversiunea istorica fata de turci si sârbi (iugoslavi), mai slaba fata de greci, poate fi mobilizata. Ei sunt relativ bine înarmati, contrar Românilor, Ungurilor si polonezilor. Cehii sunt multumita propriei industrii, bine înarmati, dar nici ei nu sunt transparenti si nici caliti în crize. Într-adevar, conventiile lor militare izvorasc mai mult dintr-o manevra optica de camuflaj, decât dintr-un câstig de forta.

Îndoctrinarea trebuie sa salvezeNeîncrederea sovietica este, ca totdeauna, foarte treaza. Ea opereaza cu neobisnuit de

multi ofiteri de legatura, MWD-Oficii, instruire si îndoctrinare politica. S-ar putea spune ca, conducerea armatei sovietice, priveste fara iluzii asupra situatiei actuale. Ea a dedus, pe cât se poate desprinde din diferite surse (între altele, din marturisirile dezertorilor), o surprinzatoare extindere a miscarii de rezistenta în cazul unui eventual razboi în zonele de vest ale concentrarii de trupe. Daca într-o tara mai avansata cultural, rezistenta n-are sa fie atât de raspândita pe cât au trait-o armatele germane în interiorul Rusiei, ea ramâne totusi foarte periculoasa. Aceasta nu se poate evita decât prin evacuarea tuturor barbatilor pe care ar trebui sa-i supravegheze cu armate întregi, în nici un caz cu compatrioti. Natural, astazi unitatile de partizani nu mai lucreaza, ci doar grupuri restrânse prin Carpati, Slovacia, Polonia si-n Ucraina.

Aparate de radio-emisie clandestine si exploziveAstfel, o vie activitate a agentilor, se poate constata. Ei sunt echipati cu aparate de radio-

emisie si explozibil. Priesc sprijini din partea populatie. La începutul lunii noiembrie, un tribunal român a trebuit sa condamne la moarte 13 membrii ai Garzii de Fier. Ei au fost parasutati cu mai multe saptamâni înainte si numai fiind tradati, pentru ca unul din ei si-a pierdut nervii, au putut fi descoperiti. Prin aceasta însa s-a putut afla doar un coltisor din secretele Sovietelor, de obicei tainuite.Sovietele stiu foarte bine ca ele trebuie sa asigure o organizare armata care angajeaza multe divizii si despre a caror moral nu se poate spune mult. Cât de putin satisfacatoare este tânara generatie comunista - chiar si în conducerea maselor - o dovedeste (aparent deviat) folosirea maresalului Paulus. E nevoie de specialistii de alta data, pentru ca nu este nici o încredere în noua generatie… si acesta este un factor de nesiguranta.

 * * * * * * 

INITIATIVA DIPLOMATICà"YA" - Madrid Nr. 4757 - 19 nov. 1953-- Foster Dulles dispus a discuta cu Rusia -Foster Dulles a insistat din nou ca Statele Unite "nu vor negocia cu Rusia, cu pretul

sacrificarii popoarelor subjugate si a pozitiei de aparare a Europei", dar sunt dispuse a discuta cu Uniunea Sovietica asupra punctelor concrete ale tensiunii internationale. Discursul acesta al lui Foster DulIes are importanta prin personalitatea acestuia si prin conjunctura speciala în care se afla relatiile internationale în acest moment. Pe de alta parte, discursul este destinat

85 din 120

Conventiei anuale C.I.O. (Congresul Organizatiilor Industriale). Nu încape îndoiala ca acest nou apel al sperantei va avea un profund ecou în spatele Cortinei de fier. Omul care conduce politica externa a Statelor Unite se pare ca îsi formeaza o idee optimista asupra posibilei eliberari pacifice a tarilor satelite. "Nu este necesar, nici de dorit sa sustinem revolutii violente" în aceste tari pentru a le elibera de sub jugul sovietic, deoarece "aceasta ar însemna expunerea si macelul acelora care iubesc cel mai mult libertatea"". Fara îndoiala ca lui Dulles îi va fi trecut prin minte, vorbind asa, imaginea celor 13 patrioti români din Garda de Fier, care acum câteva saptamâni au fost împuscati la Bucuresti, dupa un lung proces în care acestia au dovedit superioare calitati crestinesti si umane. Acelora care imputa guvernului de la Washington de a fi las sau neglijent fata de planurile Moscovei, li se adreseaza Dulles cu o fraza care trebuie aprofundata: "Luptam în mod activ pentru autoguvernare (se întelege pentru tarile înrobite) mai mult decât se poate vedea la suprafata". Face aluzie aici Dulles la activitatea rezistentei si la contactul cu opozitia care se pare ca se agita în interiorul Uniunii Sovietice? Fraza se preteaza la o asemenea interpretare, mai cu seama explicând-o prin cele ce urmeaza. Alt pasaj important este acela în care DulIes se refera la indiciile de debilitate ale structurii comuniste. "Guvernantii sovietici - spune Dulles - sunt în defensiva pe terenul diplomatiei. Initiativa o are acuma lumea libera". Si nu numai în domeniul diplomatiei, ci si în acela al moralei, dupa cum afirma Dulles. Pentru a mentine aceasta initiativa, omul politicii Washingtonului preconizeaza o atitudine de "persistenta si de forta"". Cu privire la conflictele coloniale, Dulles asigura: "nu am uitat ca noi am fost prima colonie care si-a câstigat independenta si nu am dat nici un cec în alb vreunei puteri coloniale". Comunismul exaspereaza sentimentele nationaliste ale coloniilor, dar Dulles avertizeaza ca "trecerea de la starea de colonie la cea de independenta este drumul cel bun, si nu revoltele".

 PÂNA UNDE POATE MERGE REAUA CREDINTA

 BIRE. Paris, Nov. 1953Comentariu, pe marginea afirmatiilor lui BIRE - (Buletin informativ al Românilor din

Exil) -BIRE îsi deschide barajul de foc împotriva Miscarii Legionare cu întrebarea: Cine este

Bebi Toma ? si chiar de la început ataca "cârdasia" ce-ar fi existat între legionari si comunisti, ca si când legionarii ar fi creat comunismul si nu coreligionarii lor de la BIRE, ca arma de lupta împotriva crestinismului si a statelor nationale. - ca si când Codreanu nu si-ar fi început cariera politica cu organizarea la 17 ani - a unei echipe de luptatori anticomunisti în padurea Dobrina si nu si-ar fi închinat întreaga viata acestei lupte. - ca si când nu ar fi fost el acela care s-a catarat pe vârful cladirii de la Nicolina ca sa dea jos cârpa rosie a bolsevicilor pe care au ridicat-o oamenii lui Gheler si Ghelerter, coreligionari ai d-lor de la BIRE si pe care s-o înlocuiasca cu tricolorul românesc, - ca si când nu ar fi fost Gheler si Ghelerter, cu ajutorul comunitatii coreligionarilor lor din Iasi si cu sprijinul Moscovei, aceia care au vrut sa transforme România într-o guvernare sovietica, - ca si când la 23 August legionarii ar fi fost aceia care au complotat ca sa-l aresteze pe Antonescu si sa deschida astfel larg portile puhoaielor bolsevice ca sa între în tara, - ca si când ei, legionarii, ar fi format, în coalitie cu comunistii, primele guverne dupa 23 August, care au umplut puscariile cu oameni nevinovati, au confiscat averile oamenilor si au rapit pamântul taranilor. - ca si când dupa 23 August evreii ar fi intrat în închisoare si nu în guvern, de unde apoi au casapit populatia. - ca si când, dupa însasi marturisirile lui Moses Rosen facute în 1981, nu le-ar fi mers lor atât de bine în România încât s-a simtit obligat sa-si exprime profunda recunostinta fata de Ceausescu pentru grija ce-o poarta comunitatii evreiesti din România, în timp ce românilor li se darâmau satele si bisericile. Dar BIRE (când se leaga de legionarul Bebi Toma, facându-l cu oua si cu otet, târându-l prin toata mocirla unui om fara vâna, fara caracter si fara scrupule, unul care-i minte pe toti si-i vinde pe toti, si împreuna cu el încearca apoi sa atraga Miscarea Legionara în aceeasi decadere) nu numai ca este pe o pista gresita, ci dovedeste o totala rea credinta. Bebi Toma nu-i de al nostru. N-am auzit de el decât când numele lui a aparut în ziarele cu procesul. Daca Bebi Toma este sau a fost legionar, el este sau a fost "un legionar de-al lui Valimareanu et Co", cu care noi nu avem nimic comun. Si astfel, tot ce BIRE a varsat ca murdarie împotriva lui Bebi Toma si ai presupusilor sai sefi,

86 din 120

aceia care l-au recrutat, trebuie sa schimbe de directie si sa fie varsat asupra "altora", asupra acelora al caror oficios este "Vatra" d-lui Petre Valimareanu - dupa cum afirma BIRE - si de unde BIRE îsi extrage parte din argumentatie. Aici avem o stranie coalitie antilegionara între "Vatra" si BIRE în exil si "Scânteia" în tara, la care numai viitorul poate sa-i gaseasca dezlegarea. Probabil ca Bebi Toma a fost "presat" sa accepte sa fie parasutat în tara pentru ca vroiau "si ei" neaparat sa-si aiba omul lor în tara. Si Bebi Toma a facut ce a putut. Raspunderea nu este a lui. Raspunderea comportamentului sau o poarta ce-i care l-au "recrutat" pentru aceasta misiune, cât si cei care l-au instruit si pâna la urma chiar l-au parasutat. Bebi Toma a fost trimis pe o cu totul alta filiera decât a noastra, filiere care nu au avut absolut nimic comun în afara poate de tipurile de mijloacele si servicii tehnice de lansare. El a fost trimis de unul singur, asa ca afirmatia lui BIRE ca "a fost pus în fruntea unei echipe care are misiunea de a activa în tara", este de absoluta rea credinta, fara nici o tangenta cu situatia reala si cu cele petrecute, facuta numai si numai în scopul de a denigra Miscarea Legionara. Unde BIRE îsi tradeaza reala fata este la încheiere, acolo unde afirma ca: "Ne gândim cu amaraciune la unele cercuri din lumea libera, care mai înclina înca sa creada ca Garda de Fier reprezinta o autoritate si ca actioneaza pentru cauza româneasca." Da, domnii de la BIRE se gândesc "cu amaraciune" si îi doare ca mai sunt oameni care sa creada în Garda de Fier. La înversunarea comunistilor din tara împotriva Miscarii Legionare, în exil se adauga înversunarea acelora care i-au jurat moarte lui Codreanu înca din 1920, de când a dat jos cârpa rosie a bolsevicilor de pe Nicolina si a ridicat steagul românesc. În acest punct BIRE si cu zbirii din tara sunt din nou de aceeasi parte a baricadei când ataca Miscarea Legionara, pentru ca unul din scopurile majore urmarite de comunistii de la Bucuresti, prin marea publicitate pe care au dat-o procesului legionar, si nu ne îndoim ca au actionat sub directivele Moscovei, a fost acela ca sa dea un semnal de alarma responsabililor cu conspiratia internationala, ca acestia sa aduca cele doua tabere zise "adverse", lagarul comunist si cel capitalist la o "coexistenta" pacifica. Actiunile echipelor de legionari i-a înspaimântat atât pe comunistii din spatele Cortinei de fier, cât si cercurile din exil înrudite ideologic cu domnii de la BIRE, si au tras alarma, au mobilizat marea conspiratie, sub presiunea careia s-a ajuns ca armata americana sa fie privata de prerogativele ei de a actiona independent politic si administrativ pe terenul pe care-l controleaza. Exemplu clasic este guvernarea generalului Mac Arthur în Japonia, careia i-a dat o constitutie dupa gustul sau, si azi a ajuns o mare putere economica În Europa, imediat dupa razboi, comitetele române din Austria, Germania si Franta, formate aproape exclusiv din legionarii si militarii care au fost în armata nationala a Guvernului Român de la Viena, au colaborat strâns si rodnic cu autoritatile civile locale si cu serviciile armatei americane. Pe aceasta cale s-a ajuns la colaborarea dintre Miscare si armata americana, care s-a soldat cu parasutarile. Colaborarea i-a speriat însa atât pe comunistii de la Bucuresti, cât si pe cei de la Moscova, care apoi au alarmat patronii conspiratiei mondiale. Acestia din urma au intervenit ca toate actiunile ofensive, înspre tarile comuniste, de acum înainte sa fie scoase din competenta armatei si puse sub controlul State Departamentului - S.U.A., sub autoritatea caruia a trecut si "Europa Libera"(postul de radio - n.r.) ce sta bine prinsa în chingile marii conspiratii.

 SERVICIUL DIVIN

pentru odihna sufletelor celor 13 eroi româniMadrid, 15 Noiembrie 1953Duminica, 15 Noiembrie 1953, în biserica Las Salezas din Madrid, dupa slujba obisnuita

de duminica, parintele Alexandru Mircea a oficiat un serviciu divin pentru odihna sufletelor celor 13 eroi români executati la Bucuresti. Nu s-a facut nici o invitatie scrisa. Românii au fost anuntati din om în om. Falangistii au fost anuntati de Luis Beneyto, reprezentantul Falangei pentru România. Ceilalti straini au luat cunostinta de serviciul divin din anuntul dat în ziare si la radio. A luat parte toata colonia româna din Madrid, afara de Stelian Popescu, grav bolnav si care a tinut sa comunice tuturor regretul ca nu poate participa si el la pomenirea celor 13 eroi. A mai lipsit si Vintila Horia din aceeasi cauza. A participat si Principele Nicolae. Dintre straini a mai fost Garcia Ortiz, reprezentând pe ministrul Fernandez Cuesta, Jose Antonio Eilola, seful national al "Frente del Juventud", Sergio Cifuentes, secretar general al Serviciului Extern, Maria

87 din 120

Victoria Eiroa, reprezentând pe Pilar Primo de Rivera, sefa Falangei Feminine, viceprimarul Gutierez del Castillo, reprezentând pe primarul Madridului, Contele Mayalde, Sintes Obrador, director general al bibliotecilor si arhivelor, Marchizul de Valdeiglesia si circa 30 de reprezentanti ai organizatiilor falangiste de tineret, organizatii universitare, etc. Apoi reprezentantul Radioului National Jesus Suevos, 10 delegati ai Movimiento Sociale Italiano, în frunte cu Andreani si Negrelli, Colonel Pusici, etc., precum si numerosi ziaristi. Biserica a fost plina pâna la refuz.

 DUPÃ DOUÃ DECENII

P a r a s t a sMünchen Oct. 1973

Alexandru Tanase, Ion Samoila, Ion Golea Mircea Popovici, Ion Tolan.Ei au trait printre noi, au trait cu noi. Multi i-am cunoscut, am vorbit cu ei, am glumit cu

ei. Nici unul dintre ei nu avea o stea în frunte sau alte semne deosebite. Erau la fel ca noi, si totusi... Miscarea Legionara se gasea într-unul din momentele grele ale dramaticei sale istorii. Legionarii din tara nu erau numai nimiciti trupeste în închisori, lagare si la canal dar, ce era mai grav, erau otraviti sufleteste prin metodele dracesti de reeducare de la Pitesti. Cei din refugiu erau dezbinati si dezorientati. În acest moment de rascruce, glasul deznadajduit al Miscarii Legionare a fost auzit de multi, dar numai ei l-au si înteles. Din înaltimile sufletului lor legionar s-a cristalizat o hotarâre: cu pretul vietii lor sa deschida noi orizonturi. S-au smuls din viata sigura si comoda a refugiului si s-au întors în tara pentru a relua lupta împotriva comunismului, o lupta dusa în conditii care nu lasau nici o sansa de supravietuire. Au mers asadar, în mod constient, la sacrificiul suprem. Au luptat si au cazut. Împreuna cu ei au mai cazut si alti opt legionari din tara care i-au ajutat. Ultima munitie le-a fost propria cenusa, si asta le da dreptul sa se înalte pe podiumul istoriei si de acolo sa vorbeasca Neamului... De la sacrificiul lor au trecut douazeci de ani. Neamul a auzit si înteles discursul lor însângerat, iar Miscarea Legionara, prin camarazii care mai pot spune: Prezent! îi poarta în suflete si sunt gata sa le urmeze exemplul înaltator. Alexandru Tanase Prezent ! Ion Golea Prezent ! Ion Samoila Prezent ! Mircea Popovici Prezent ! Ion Tolan Prezent ! Ion Buda Prezent ! Mihai Vasile Vlad Prezent ! Gheorghe Dinca Prezent ! Erich Tartler Prezent ! Aurel Corlan Prezent !

Mircea DimitriuLA A 30-A ANIVERSARE

"Tara si Exilul"Nov. - Dec. 1983

Pomenirea echipei Golea - Samoilã - TãnaseDuminica, 30 Octombrie, s-a celebrat o slujba de pomenire a eroilor legionari din echipa

Golea-Samoila-Tanase, la Biserica Greceasca din Madrid. Slujba a fost facuta de Preotul Dimitrie Tsiampalis, asistat de dl. Ion Bozosan care a dat raspunsurile. Se împlinesc anul acesta 30 de ani de la condamnarea si executarea legionarilor din aceasta echipa, denumita într-un articol al Iui Vasile Posteuca "Spargatorii Cortinei de fier". Nici nu se putea o expresie mai potrivita pentru a sublinia valoarea sacrificiului acestor camarazi. În timp ce lumea fugea din tara încatusata si transformata într-o vasta închisoare, acesti tineri, în care viata abia înmugurise, s-au întors pe plaiurile strabune pentru a se înfrunta cu fiara bolsevica. Sansele de supravietuire erau minime, încât putem spune ca s-au întors la moarte sigura. Dar peste durerosul lor sacrificiu se înalta biruitoare ideea nationala si crestina. Ei pot spune, ca si Mota, ca prin fapta lor au facut mai mult decât în tot restul vietii si chiar dincolo de ea. Ei au murit transformând existenta lor într-un monument al constiintei nationale. Câte suflete din închisori si din marele lagar de concentrare care este România întreaga, nu s-au îmbarbatat, continuând rezistenta contra cotropitorului? Avem atâtea marturii încât nu mai ramâne nici o îndoiala asupra zguduirii provocate în opinia publica de eroismul lor cutremurator. Atâtia au murit si mor în exil datorita unor scadente biologice, dar rare sunt cazurile când cei plecati dintre noi pornesc de buna voie sa înfrunte moartea, lasând în urma lor familie, prieteni si surâsul cald al vietii. E un sacrificiu urias pe care-l va rasplati Dumnezeu în ziua Învierii, iar neamul le va pastra vesnica recunostinta. Echipa Tanase-Golea-Samoila nu numai ca au intrat în istorie, dar au creat istorie.

88 din 120

 IMNUL BIRUINTEI

de Radu GyrBatuti de crivatul nebun, Dusi în surghiun Am sângerat. Cu carnea rupta în fâsii Mucenicii Ne-au inspirat.  Temnite reci: Tismana si Ciuc Si Dragomirna lumini aduc. Se strâng si vifore si nori, Biruitori Cãlcãm pe zori.  Refren: Din ranile noastre, Cresc glorii de legionari Si-n ceruri albastre S-aprind ca niste flacari mari.  Din temniti si bezne, Din ocna-n care am suferit, Cu aripi la glezne Se-nalta Neamul dezrobit. Venim cântând din închisori, Învingatori Prin aurori. În lanturi trupul ne-a scrâsnit, Dar am zidit alt rasarit.  Am patimit prigoane si chin, Pentru credinta în alt destin, Iar astazi faurim sub cer Un veac de fier, Un veac de fier.  Refren:Se zvârcolesc toti cei misei Sub pasii grei De legionari. Dreptatea noastra triumfând Strafulgerând Pe umeri tari.  Cu pieptul ars de grindini si vânt, Tu Capitane tradari ai frânt Si mari destine românesti, Împaratesti, Tu împlinesti.  Refren: ...

89 din 120

PROCESUL LEGIONARILOR PARASUTATI -1953-continuare-

PROCESULEXPUNERE SI INTERPRETARE

1. Instanta si acuzatiiProcesul grupului legionar cazut în mâinile Securitatii din România în toamna anului

1953 a început vineri, 9 octombrie 1953, la ora 8 dimineata, în sala Tribunalului Militar Teritorial Bucuresti. Actul de acuzare a fost compus de Procuratura Militara Teritoriala Bucuresti. Completul de judecata se compune din colonel Rapeanu, presedinte, lt. colonel Gheorghe Popentiu si lt. colonel Nicolae Lita, asesori populari militari. Acuzarea este sustinuta de procurorul militar, colonel Aurel Ardeleanu. Pe banca acuzatilor se afla: Tanase Alexandru, Popovici Mircea, Golea Ion, Samoila Ion, Tolan Ioan, Pop Gavrila, Bebi Toma, Tartler Erich, Vlad Mihai Vasile, Buda Ioan, Dinca Gheorghe, Popovici Alexandru, Corlan Aurel, Stetin Elena, luhasz loan si Cosma Ioan. Apararea este sustinuta de avocatii Victor Lazareanu, Dan Polichron, Salvator Ciurdaru, Boris Desliu si Petre Georgescu.

2. Durata procesuluiDezbaterile au durat trei zile. Procesul a început vineri, 9 octombrie 1953 dimineata, cu

identificarea acuzatorilor si citirea actului de acuzare. S-a continuat cu interogatoriul acuzatilor. S-au luat interogatoriile lui Tanase Alexandru, Popovici Mircea, Golea Ion, Samoila Ion, Pop Gavrila, Bebi Toma si Tolan Ion. Sâmbata, 10 octombrie, dimineata, s-a continuat cu luarea interogatoriilor lui Tartler Erich, Vlad Mihai Vasile, Buda Ion, Dinca Gheorghe, Corlan Aurel, Popovici Alexandru, Stetin Elena, Iuhasz Ion, si Cosma Ion. În sedinta de sâmbata, dupa masa, s-a început audierea martorilor: Ularu Sever, Popovici Dina, Niculescu Aurel, Muscalu Maria, loan Bucsan, Golea Nadejda, loan Stanica, Bonta losif si Meltis Anghel. Duminica, 11 octombrie, în cursul diminetii, procurorul militar, colonel Aurel Ardeleanu, a expus rechizitoriul. În continuare au vorbit avocatii apararii si apoi s-a dat ultimul cuvânt acuzatilor. Dezbaterile s-au încheiat în aceiasi zi. luni, 12 octombrie, dupa amiaza, s-a pronuntat sentinta. Sentinta s-a dat publicitatii în ziare si la radio în ziua de 13 octombrie.

3.Cum este redat procesul în presa din România?Dezbaterile apar cu doua zile întârziere. Astfel, primele interogatorii au fost luate de

Tribunal în cursul zilei de vineri, 9 octombrie. Dar în ziarul de sâmbata, 10 octombrie, nu apare decât actul de acuzare, formulat înainte de începerea procesului. Abia în ziarul de duminica aflam ce-au declarat primul lot de interogati. Declaratiile celorlalti acuzati, facute sâmbata, la 10 oct. 1953, nu le putem citi decât în ziarele de marti, 13 octombrie, ziarele neaparând luni. Pe lânga ultimele interogatorii, în acelasi numar sunt concentrate rechizitoriul procurorului, cuvântul apararii, ultimul cuvânt al acuzatilor si sentinta. Cele trei zile de proces sunt redate asadar în trei numere consecutive: 10, 11 si 13 octombrie, întârzierea ce se observa între dezbaterile procesului si redarea lor în ziare se explica prin nevoia organelor de cenzura de a "potrivi" declaratiile acuzatilor la nivelul propagandei interne si externe. Anumite lucruri au fost modificate sau trecute sub tacere din motive de securitate. Comunistii au deschis pe tema procesului o campanie de presa care înceteaza la comanda, dupa publicarea sentintei. Dezbaterile sunt reproduse în toate ziarele mari din capitala, pe care am avut prilejul sa le consultam: Scânteia, Scânteia Tineretului, România Libera, Viata Capitalei, Munca, Der Neue Weg, etc. În ce priveste textele procesului, ele nu difera de la un ziar la altul. Nu numai actul de acuzare si rechizitoriul pot fi urmarite litera cu litera, dar si declaratiile acuzatilor si martorilor, cuvântul apararii si ultimul cuvânt al acuzatilor, cu extrem de mici deosebiri, sunt aceleasi în toate ziarele. Unde se observa o munca personala, este în notele introductive ce le fac corespondentii de presa la dezbaterile procesului. Dar si aici sar în ochi anumite idei de baza care se repeta în toate comentariile. În ziarele din 13 octombrie, care publica sentinta, editorialele sunt consacrate procesului. Ideile sunt aceleasi pretutindeni, numai ordinea lor de asezare în articol difera. lata câteva titluri: "În tara nu-i loc pentru spioni si tradatori" (Viata Capitalei), "Pamântul scump al patriei nu-i rabda pe spioni si tradatori !" (Scânteia tineretului), "Pedeapsa necrutatoare pentru tradatorii de tara" (România Libera), etc.

90 din 120

4. AsistentaGuvernul a dat mare amploare procesului. El a fost în asa fel regizat încât faptele

acuzatiilor sa apara în conflict cu sentimentele marii majoritati a poporului român. La condamnarea judecatorilor sa se adauge si condamnarea tarii. Deoparte oamenii muncii, spumegând de mânie si ura contra lor, de alta parte acesti "tradatori de patrie". Iata ce scrie "Viata Capitalei" în "aspecte" din sala Tribunalului: "... în fata a numerosi oameni ai muncii din fabrici si uzine, oameni de cultura, scriitori, ziaristi, militari, se judeca de doua zile procesul unor spioni... În contrast cu asistenta, formata din oameni ai muncii, hotarâti sa-si apere cu îndârjire drepturile câstigate în lupta cu clasa burghezo-mosiereasca, stau în boxa neputinciosi, jalnice zdrente terfelite în mocirla celei mai josnice dintre josnicii: tradatori de patrie si popor, slugi vândute pe o mâna de centi, criminali cu dosare supraîncarcate" (articolul "Zdrente", comentarii la proces în "Scânteia Tineretului", 11 oct. 1953). Acest ton este întrebuintat pretutindeni : în actul de acuzare, în rechizitoriu, în întrebarile presedintelui (de pilda: ce activitate "criminala" ai mai desfasurat? desi el era chemat sa judece, sa aprecieze activitatea lor, nu acuzatii), în comentariile si articolele de ziar, în emisiunile de radio si probabil si la sedintele de celula si sindicat. O cascada de invective a iesit din masina propagandistica a guvernului, cu scopul de a-i desfiinta moraliceste pe acuzati.

5. Atitudinea acuzatilorAtitudinea acuzatilor e departe de a fi aceea a unor "zdrente umane", cum relateaza chiar

ziarele comuniste, atât cât a lasat cenzura sa apara în ele. Pe plan politic si ideologic, acuzatii marturisesc fara sovaire pozitia lor anticomunista: întrebat fiind, de ce legionarii lui Horia Sima au trecut din "serviciul" lui Hitler în serviciul americanilor, Alexandru Tanase a raspuns cu seninatate: "noi (adica legionarii) suntem consecventi" (dupa Scânteia Tineretului, 11 oct. 1953, articolul "Zdrente"). În ce consta aceasta consecventa care supara atât de mult pe corespondentul ziarului, ne-o explica Alexandru Tanase în ultimul sau cuvânt: "Fortele din Vest au venit pe linia pe care eu eram de când am întrat în Garda de Fier" (era vorba de permanenta atitudine anticomunista a Miscarii Legionare) sau ca sa luam un alt exemplu, îndrazneala cu care Samoila Ion raspunde presedintelui la întrebarea, ce voia sa faca cu armele: "Doar nu era sa le pun la icoana".

6. Temele procesuluiProcesul se dezbate în jurul a doua mari teme: a. Demascarea cercurilor agresive din Apus si în special pe imperialistii americani. b. Miscarea Legionara s-a pus în slujba imperialismului american. "Procesul care se

judeca în momentul de fata la Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti - scrie "Viata Capitalei" din 11 oct. 1953, în "Aspecte de la proces" - dovedeste înca odata ca noii pretendenti la dominatia lumii nu se dau în laturi de la nici o fapta pentru a realiza scopurile lor razboinice". Procesul e încadrat în strategia razboiului rece, e folosit pentru a dovedi opiniei publice mondiale intentiile agresive ale americanilor. Recrutarea si lansarea legionarilor cu parasuta în România fac parte din pregatirile de razboi ale occidentalilor: "Urmarind mersul procesului, oamenii muncii din tara noastra îsi pot da seama cât se poate de bine de caracterul mincinos si demagogic al declaratiilor cu privire la pretinsa dorinta de "pace" si "destindere", facute de unele personalitati oficiale din SUA. Faptele demasca vorbele" (Scânteia, 11 oct. 1953, "În sala de judecata"). Atitudinea pasnica a Uniunii Sovietelor si a democratiilor populare e pusa fata în fata cu atitudinea agresiva a occidentalilor: "Toata lumea vede ca în timp ce Uniunea Sovietica si celelalte tari ale lagarului democrat duc o lupta activa, constanta pentru destinderea încordarii internationale, pentru reglementarea pe cale pasnica, prin tratative între tarile interesate, a problemelor litigioase nerezolvate, pentru restabilirea relatiilor comerciale normale între state, exista forte care actioneaza împotriva politicii de destindere a încordarii internationale, forte care încearca sa submineze cu orice pret aceasta politica" (din Rechizitoriu). Între declaratiile repetate în favoarea pacii, facute de URSS împreuna cu celelalte tari democratice si întreaga lor politica interna si externa este o "perfecta concordanta". Nu acelasi lucru se poate spune despre America, considera comunistii: "Nu de mult, în cuvântarea ce a rostit-o la tribuna adunarii generale a ONU, John Foster Dulles declara ca: "SUA nu îndeamna pe altii la violenta". Pistoalele, munitiile, grenadele, aparatele de radio emisie-receptie... sunt o ciudata ilustrare a acestor

91 din 120

vorbe." Aceleasi cercuri, de alta parte, care se fac vinovate de aceste fapte si împing la razboi, "împiedica de ani de zile primirea în ONU a tarii noastre, care nu ameninta pe nimeni si care prin întreaga sa politica interna si externa se dovedeste credincioasa pacii si prieteniei între popoare"(România Libera, 13 oct. 1953, din editorialul "Pedeapsa necrutatoare pentru tradatorii de tara"). Statele Unite se fac vinovate de urmatoarele fapte: a. de a viola spatiul aerian al Republicii Populare Romane cu avioane ce zboara noaptea fara semne caracteristice; b. de a lansa parasutisti pe teritoriul României;

 c. de a-i pregati si înarma cu scopul de a rasturna ordinea interna din România. "Istoria relatiilor internationale nu a cunoscut înca o activitate subversiva de asemenea proportii, un amestec atât de brutal în treburile interne ale statelor, provocari atât de sistematice ca cele pe care le desfasoara în prezent fortele agresive" (Rechizitoriu). Aceasta actiune de subminare a ordinii interne din statele democratiilor populare a fost ridicata de americani la rangul de politica de guvernamânt: "Nu este un secret pentru nimeni ca înca din anul 1951 a fost adoptata de Congresul American asa numita "lege a securitatii mutuale", pe baza careia sunt alocate anual din bugetul Statelor Unite sume considerabile de bani pentru recrutarea a tot felul de huligani, fascisti si de elemente decazute din drojdia societatii, care sunt trimise în tarile democrate pentru a desfasura o activitate de subminare." (Rechizitoriu). Procesul se doreste o demonstratie contra americanilor. Dincolo de capetele acuzatilor, vizeaza Washingtonul: "În spatele acuzatilor din boxa stau monopolurile americane care au stapânit în trecut petrolul, telefoanele si alte bogatii ale tarii" (Rechizitoriu). "Pentru realizarea scopurilor lor agresive, americanii nu s-au dat în laturi sa se alieze cu "huliganii", cu "fascistii", cu "odioasa Garda de Fier". "Fascismul a devenit un aliat principal al cercurilor agresive americane". (Scânteia, 13 oct. 1953, în Editorial). Un corespondent mai zelos merge la amenintari la adresa americanilor: "Noi stim ce-i asteapta (pe tradatorii si spionii din boxa)... iar pe stapânii lor, urmariti de ura popoarelor libere si pasnice, nu-i asteapta alta soarta" ( Dumitriu Mircea, în Scânteia Tineretului, 11 oct. 1953).

7. Rafuiala cu Garda de FierAcuzatiile nu se limiteaza la persoanele implicate în proces ci e trasa la raspundere si

organizatia din care ei fac parte. Întreg trecutul Garzii de Fier e reluat si atacat cu cea mai mare violenta de limbaj. Ce este Garda de Fier ? Interpretarea comunista, care apare la comanda în toate ziarele, afirma ca Miscarea Legionara nu e, nici mai mult nici mai putin, decât o creatie a vechilor partide, care aveau nevoie de un organism politic diversionist în rândurile clasei muncitoare: "Toata lumea stie ca Garda de Fier a fost creata de fostele partide istorice ca o organizatie de provocatori împotriva clasei muncitoare si de pogromisti fascisti" (Scânteia, 13 oct. 1953, Editorial). Trecutul Garzii de Fier e prezentat în culorile cele mai negre: -"scoala a crimei si a salbaticiei rasiste", "banda de lefegii fara patrie", "haita legionara" care a slujit "tuturor jefuitorilor si asupritorilor poporului român: mosieri români si bancheri straini ".- Un punct important în formularea rechizitoriului sunt condamnarile anterioare ce le-au suferit inculpatii pentru activitate legionara: "Cine este acest Tanase Alexandru? Fost comandant legionar în anul 1941 Tanase Alexandru a fost condamnat la 5 ani temnita grea pentru participare la rebeliune". "Samoila Ion, legionar din 1937, are la activul sau numeroase crime. El a luat parte la organizarea unui grup terorist pentru uciderea lui Armand Calinescu. Pentru participare la rebeliunea legionara a fost condamnat la 15 ani închisoare." "Acuzatul Mircea Popovici este tot un vechi legionar, condamnat în 1941 pentru participare la rebeliunea legionara" (Din Rechizitoriu). În politica externa toate piesele procesului si comentariile ziarelor tind sa arate ca "Miscarea Legionara a vândut lui Hitler pamântul tarii, bogatiile ei, sângele atâtor fii ai poporului care au cazut victime unui razboi criminal" (Scânteia, 10 oct. 1953, "În sala de judecata"). Participarea legionarilor la razboiul contra Sovietelor e considerata o noua crima la activul lor: "Intrat în Miscarea Legionara în 1935, Tanase Alexandru participa la rebeliunea legionara din 1941, pentru care este condamnat la 5 ani detentiune. Dar el abia îsi începe cariera banditeasca. Imediat dupa aceasta se afla în primele rânduri ale sustinatorilor criminalului razboi antisovietic, fiind decorat de regimul antonescian de doua ori" (Scânteia Tineretului, 10 oct. 1953). Popovici Mircea e prezentat ca exponent al armatei burghezo-mosieresti, facând, în gradul de sublocotenent razboiul din rasarit. Dupa prabusirea Germaniei hitleriste, Miscarea Legionara si-a schimbat stapânul, trecând în slujba imperialismului american: "Mercenari de

92 din 120

profesie, legionarii slugaresc astazi imperialismul american cu acelasi zel cu care au slugarit ieri imperialismul german fascist" (din Rechizitoriu). "Ramasitele organizatiei diversioniste-teroriste Garda de Fier, creata de fostele partide istorice... constituie astazi o pepiniera din care serviciul de spionaj american îsi recruteaza spionii si teroristii pentru cele mai murdare scopuri" (din Rechizitoriu). Activitatea trecuta a legionarilor - scrie Viata Capitalei, 13 oct. 1953 - "prezinta destula garantie pentru cercurile influente din Statele Unite." Explicatiile acuzatilor sunt altele. Ei arata ca legionarii s-au atasat democratiilor apusene, pentru ca atitudinea acestor tari a evoluat spre anticomunism. Legionarii nu si-au schimbat pozitia, ci si-au gasit noi aliati în lupta contra comunismului dupa prabusirea Germaniei. Întrebat fiind, de ce legionarii lui Horia Sima au trecut din serviciul lui Hitler în slujba nu mai putin onorabila a serviciului de spionaj american, Alexandru Tanase a raspuns cu seninatate: "Noi (adica legionarii) suntem consecventi" (Scânteia, 11 oct. 1953). În ce consta aceasta consecventa, o explica tot el în ultimul sau cuvânt: "Fortele din Vest au venit pe linia pe care eu eram de când am intrat în Garda de Fier" (de la alianta cu Rusia, la linia anticomunista). Din interogatoriul lui Buda Ion rezulta aceeasi opinie: "Procurorul: Cum explici dumneata ca legionarii, care pâna în 1944-45 au servit pe Hitler, s-au pus, dupa prabusirea Germaniei hitleriste, în slujba celor mai reactionare cercuri razboinice? Acuzatul: Explicatia nu poate fi alta decât aceea ca legionarii din Vestul Europei se gasesc, fata de regimul democrat popular, pe aceeasi linie cu aceste cercuri."

8. Crimele acuzatilorÎn speta, legionarii judecati de Tribunalul Militar Bucuresti se fac vinovati de urmatoarele

crime: 1. S-au pus în slujba imperialistilor americani si a cercurilor agresive din Apus. 2. Au urmat scoli de diversiune si spionaj, patronate de catre serviciile de informatii

american si francez. 3. S-au strecurat noaptea, parasutati din avioane americane pe teritoriul R.P.R. 4. În vederea executarii misiunilor lor au fost înzestrati cu aparate de radio emisie-

receptie, arme automate, truse de falsificat acte, bani si alte ustensile. 5. Au transmis informatii cercurilor din Vest si au fost surprinsi tocmai în faza când

pregateau acte diversioniste, ale caror obiectiv final era rasturnarea regimului de democratie populara în România.

9. Rasturnarea regimului comunist din RomâniaÎn toate textele procesului si comentariile ziarelor se subliniaza faptul ca rolul acestor

agenti ai imperialismului american nu a fost de ordin strict informativ. Misiunea lor principala a fost sa submineze ordinea interna, cu ajutorul elementelor fasciste recrutate din interiorul tarii. Opera de subminare trebuia sa aiba ca deznodamânt fie rasturnarea regimului pe cale revolutionara, fie sabotarea posibilitatilor militare ale R.P.R. în eventualitatea unui razboi. Câteva marturii: "Întreaga desfasurare a procesului a aratat ca spionii si teroristii cât si stapânii lor din Apus urmareau acelasi scop, sa rastoarne puterea noastra populara si sa readuca trecutul întunecat... " (Viata Capitalei, 13 oct. 1953). În rechizitoriu Procurorul se întreaba: "Împotriva cui urmau sa foloseasca ei aceste arme? Împotriva independentei noastre nationale, împotriva libertatilor democratice ale poporului muncitor, împotriva orânduirii de stat democrato-popular." "Au venit aici ca sa rastoarne regimul, iata scopul principal al misiunii lor", scrie Scânteia Tineretului din 11 oct. 1953.

10. Complicitatea elementelor fascisto-legionareÎn lupta deschisa împotriva regimului democrat-popular din România, legionarii veniti din

strainatate au gasit sprijin si gazduire la legionarii din tara. Unii din acestia traiesc clandestin de ani de zile, iar altii ocupa functiuni în stat. "În activitatea lor criminala - spune actul de acuzare ei au cautat sa-si asigure sprijinul elementelor dusmanoase regimului democratic, sa gaseasca complici printre elementele fascisto-legionare, fosti capitalisti si mosieri, printre chiaburi si alte elemente reactionare." În ce masura au reusit ? Grupul legionar s-a implantat în perfecte conditii si nu a fost descoperit decât dupa lungi intervale de timp: - Tolan Ion dupa trei ani de activitate clandestina (1950-1953). - Golea - Samoila, dupa doi ani de activitate clandestina (1951-1953). - Tanase-Popovici, dupa un an de activitate clandestina (1952- 1953). - Echipa Pop Gavrila - Mare -Rada, care n-a plecat pe fir legionar, e descoperita dupa doua luni de activitate, iar Bebi Toma

93 din 120

se preda imediat. E remarcabil faptul ca echipele Golea - Samoila si Tanase-Popovici au patruns în Bucuresti, în vreme ce echipa Pop Gavrila - Mare-Rada e surprinsa în satul unde si-au gasit adapost. Din dezbaterile procesului rezulta ca legionarii din strainatate si-au grefat actiunea lor pe nervurile din tara ale Miscarii Legionare. Golea Ion întâlneste pe legionarul fugar Vlad Mihai Vasile, care locuia la Bucuresti sub alt nume. Prin Vlad Mihai Vasile, Golea intra în legatura cu Dinca Gheorghe, vechi legionar care avea serviciul la stat si locuinta declarata. Casa acestuia serveste de adapost întregii actiuni desfasurate de echipa Golea - Samoila la Bucuresti. Tot prin mijlocirea lui Vlad Vasile, Golea descopera un alt legionar fugar, Buda Ion, care îsi avea domiciliul clandestin tot la Bucuresti. E aproape cert ca elementele legionare din tara, ce apar la proces, Dinca, Vlad si Buda, reprezinta numai o parte din reteaua legionara din Bucuresti dirijata de Golea. Lucrul acesta se poate verifica din doua surse: - Mai întâi, la proces apar o serie de martori ai acuzarii, recunoscuti de noi ca legionari, viitorii acuzati si condamnati într-un proces nou. - Apoi raspândirea, de catre aceasta grupa a manifestelor cu prilejul Festivalului Mondial al Tineretului, presupune ca un numar mai mare de legionari au participat la împrastierea lor. Dar nu numai cercurile legionare din tara dau sprijin legionarilor din strainatate. Întreaga populatie le sta în ajutor. Tolan Ion e gazduit de o cunostinta sau prieten al sau, Meltis Anghel, iar actul de acuzare afirma ca a atras de partea lui o serie de elemente dusmanoase regimului. Golea si Samoila sunt primiti de sasul Erich Tartler din Brasov si locuiesc multa vreme în casa acestuia. Tanase Alexandru si Popovici Mircea sunt primiti si gazduiti de întreaga familie a lui Popovici, tata, surori, cumnati. Ei gasesc adapost si la taranii din satul Vladuleni: Aurel Corlan si altii.

11. Festivalul Mondial al TineretuluiÎn timpul Festivalului Mondial al Tineretului, care s-a tinut la Bucuresti în cursul lunii

August 1953, echipa Golea (Golea, Dinca si Buda) împrastie mai multe serii de manifeste redactate în limba româna si în câteva limbi straine, prin care se dezvaluie oaspetilor straini mizeria si suferintele poporului român sub regimul de democratie populara. Aceasta actiune le-a facut mult sânge rau comunistilor: "Unii dintre spioni ca Golea, ajutat de Dinca Gheorghe, au întocmit si au încercat sa difuzeze fituici prin care calomniau regimul nostru. Organizând aceste actiuni josnice tocmai în perioada Festivalului, propaganda cercurilor monopoliste urmarea astfel sa ponegreasca tara noastra în fata miilor de oaspeti de peste hotare veniti la marea sarbatoare a tineretului din lumea întreaga" (Viata Capitalei, 13 oct. 1953). "Împrastiind în timpul Festivalului Mondial al Tineretului de la Bucuresti fituici murdare cu caracter diversionist acuzatii Golea, Buda, Dinca si altii, sperau sa întunece uriasul succes al grandioasei întâlniri a tineretului lumii pentru pace si prietenie, a carei amploare a speriat de moarte pe fabricantii de armament din Apus" (Scânteia Tineretului, 13 oct. 1953). Daca manifestele n-ar fi avut ecou în masa participantilor la Festivalul Tineretului, probabil ca la proces nu s-ar mai fi insistat asupra acestui fapt. Dar cum raspândirea manifestelor nu mai putea fi trecuta sub tacere, s-a cautat sa se demonstreze în cursul procesului ca ele nu exprima opinia tarii, ci au aparut în urma instigatiei agentilor din afara.

12. Reactia poporuluiGuvernul comunist din România a facut eforturi considerabile ca sa prezinte actiunea

grupului legionar venit din strainatate în disonanta cu starea de spirit a populatiei. Nu e regimul care se teme si se apara cu mijloace drastice de infiltratiile legionare, ci tara întreaga condamna pe acesti "tradatori". Prin toate mijloacele propagandistice ce le stau la îndemâna, cercurile guvernamentale cauta sa trezeasca aceasta impresie, de unanima abjurare a acuzatilor. Asistenta de la proces e formata din oameni ai muncii. Ei reprezinta întreg poporul muncitor: "Este ora 8 dimineata Sala Tribunalului Militar Teritorial al... este arhiplina. Dintr-o privire recunosti în ea stahanovisti si muncitori fruntasi, tarani, muncitori, învingatori în bataliile recoltei, cunoscuti scriitori, oameni de cultura, ziaristi, militari. Prin ei este prezent în aceasta sala poporul nostru muncitor, milioane de oameni ai muncii, care-si iubesc fierbinte patria", (Scânteia, 10 oct. 1953). "Justitia care-i trage la raspundere pe inculpati este justitia poporului". Ziarele scriu ca legionarii au fugit peste hotare ca sa scape de judecata poporului. "Atitudinea oamenilor muncii aflati în sala de judecata scapara de ura contra agentilor imperialismului american. Dar nu numai cei prezenti, ci poporul întreg freamata de ura contra lor. Oamenii muncii au luat cunostinta cu mânie în suflet de actiunile criminale puse la cale pentru a împiedica poporul sa-si construiasca

94 din 120

în libertate o viata fericita" Care este cauza acestui "val de revolta si indignare al întregii tari" contra legionarilor aflati pe banca acuzarii? Dupa cum explica ziarele comuniste, legionarii, împreuna cu stapânii lor din Apus au urmarit sa împiedice cuceririle poporului român pe drumul de pace, bunastare si socialism constructiv, ce si l-a ales dupa 23 August, si sa reînvie vremurile de crunta exploatare burghezo - mosiereasca. "Oamenii muncii înfiereaza aceste nelegiuiri si condamna fara rezerva pe uneltitorii care încearca sa loveasca în linistea caminelor noastre, în munca noastra pasnica" (Viata Capitalei, 13 oct 1953, Editorial). Ziarele comuniste mai stabilesc ca elementele parasutate n-au gasit sprijin în masa populatiei. "Ce-au descoperit în România? Ura si numai ura", scrie Scânteia Tineretului din 11 oct 1953. Afirmatia aceasta, repetata de toate ziarele, e dovedita cu declaratia lui Pop Gavrila, facuta în cursul interogatoriului: "Am vazut ca poporul nu ne prea iubeste". "N-au gasit sprijin decât la lepadaturi", constata tot "Scânteia Tineretului". Aceste "lepadaturi" sunt "elementele fascisto-legionare, fosti capitalisti si mosieri, elementele chiaburesti si alti dusmani ai poporului", cum se exprima Procurorul în rechizitoriu. "Nu numai ca n-au gasit nici un fel de ajutor în sânul maselor muncitoare, dar - cum ne asigura aceleasi ziare - teroristii lansati pe teritoriul României au fost capturati de organele securitatii cu sprijinul populatiei." "Odiosii spioni si tradatori de tara... n-au reusit sa-si realizeze obiectivele datorita priceperii si devotamentului organelor de securitate ale statului, datorita vigilentei mereu treze ale maselor muncitoare, care au contribuit la capturarea lor" (Scânteia Tineretului, 13 oct 1953, Editorial).

13. Îndemn la vigilentaCu toate ca propaganda comunista ne asigura de solidaritatea poporului cu regimul din

tara si de ostilitatea lui categorica contra aventurierilor veniti din Apus, în schimb, din alte afirmatii ale ziarelor rezulta tocmai contrariul: lipsa de vigilenta a maselor.

Procesul e folosit de presa comunista ca sa dea un semnal de alarma contra sabotorilor si teroristilor ce ar mai calca pamântul tarii: "Acest proces ne arata în acelasi timp ca este necesar sa ne sporim permanent vigilenta, demascând si nimicind toate încercarile dusmanilor regimului nostru democrat-popular", (Viata Capitalei, 13 oct 1953). Se pare ca vigilenta maselor populare a lasat de dorit caci acelasi ziar scrie: "De aceea este necesar sa combatem cu tarie atitudinea de gura-casca si tendintele de auto-linistire." "România Libera" tradeaza si mai clar adevarata stare de spirit a populatiei, care e departe de a fi atât de favorabila regimului cum ne asigura organele de presa comuniste: "Pentru oamenii muncii din patria noastra, procesul care s-a desfasurat zilele acestea în fata Tribunalului Militar Teritorial Bucuresti constituie un puternic imbold pentru sporirea vigilentei de masa... Este o datorie pentru fiecare om al muncii, pentru fiecare om cinstit sa pastreze cu strictete secretul de stat. Este o datorie sa combatem în orice loc manifestarile de usurinta, palavrageala."(România Libera, 13 Oct. 1953, Editorial). Ca sa nu intre în contradictie cu propriile ei afirmatii, propaganda comunista trece sub tacere un fapt deosebit de important: legionarii veniti din strainatate stau ascunsi în tara de la trei ani la un an: Tolan a ajuns în tara în 1950, echipa Golea - Samoila, în 1951, iar echipa Tanase-Popovici în 1952. Mentinerea lor vreme atât de îndelungata nu se putea face fara sprijinul populatiei. Acuzatii legionari Buda Ion si Vlad Mihai Vasile stau ascunsi în Bucuresti din 1948. Dificultatea aceasta este rezolvata de comunisti în felul urmator: acei care i-au sprijinit sunt scosi oarecum din sânul poporului, sunt declarati elemente dusmane regimului, lepadaturi omenesti, asa încât, cu aceasta epuratie a conceptului de popor, extrem de arbitrara, masele muncitoresti stau într-adevar de partea regimului.

14. Punctele asupra carora se insista în proces1. Cercurile agresive din America pregatesc razboiul. Ei au fost parasutati în cadrul

acestor pregatiri. Interogatoriul lui Alexandru Tanase este extrem de instructiv în aceasta privinta: Presedintele: Cine pregateste razboiul? Acuzatul: Este o situatie politica generala. Americanii în primul rând, apoi francezii si englezii. Presedintele: Este vorba de populatie? Acuzatul: Nu, diriguitorii. ...................... Presedintele: Voi ati fost parasutati în cadrul acestor pregatiri de razboi? Acuzatul: Da. Presedintele: Împotriva cui sunt îndreptate aceste pregatiri de razboi? Acuzatul: Împotriva Uniunii Sovietelor si a tarilor din rasarit.

2. Misiunea principala a acuzatilor a fost sa provoace sabotaje si acte de teroare, sa intre la lupta armata cu regimul: "Împotriva cui urmau sa foloseasca toate aceste arme ucigatoare?

95 din 120

Împotriva independentei noastre nationale, împotriva libertatilor democratice ale poporului muncitor, împotriva orânduirii de stat democrat-populare", afirma Procurorul în rechizitoriu. 3. Nu si-an putut îndeplini misiunile. Populatia i-a respins, le-a refuzat orice sprijin. Regimul e tare. Rasturnarea regimului prin violenta este o actiune irealizabila: Ajuns în tara - declara Ion Golea - s-a vazut lipsit de posibilitatea de a-si îndeplini misiunile pentru care a fost trimis: "Nu poate o mâna de oameni sa rastoarne ordinea de stat." Aceste învinuiri nu corespund patrimoniului sufletesc al acuzatilor. Atât realitatile de fapt cât si starile intime ale celor judecati, nu le permiteau sa se exprime în forma aceasta. E mult mai probabil ca li s-a impus sa faca aceste declaratii sau sa le nuanteze continutul în asa fel încât sa serveasca cât mai bine ca material de propaganda regimului. Presa comunista reia aceste teme, le amplifica si le denatureaza si mai mult. Câteva exemple: "Au fost trimisi - scrie "Scânteia Tineretului" - pentru a organiza grupuri teroriste, acte de sabotaj, etc." Tot aceleasi ziare: "Curioasa conceptie... Sa creada ca exista oameni pe lumea asta care sa spuna veniti, ucideti-ne! Stam cu mâinile încrucisate" (Scânteia Tineretului, 11 oct. 1953). Ne marginim la afirmatii care intereseaza declaratiile de la punctul doi, voind a le pune în mod special în lumina, caci ele dezvaluie un aspect principal al procesului, asupra caruia vom reveni în concluzii.

15. SentintaSentinta a fost pronuntata luni dupa amiaza, 12 octombrie 1953, dar nu s-a dat publicitatii

decât marti, 13 octombrie: "Au fost condamnati la moarte si confiscarea totala a averii pentru crima de tradare de patrie: Tanase Alexandru, Popovici Mircea, Golea Ion, Samoila Ion, Pop Gavrila si Tolan Ion." "De asemenea au fost condamnati la moarte si confiscarea totala a averii pentru complicitate la crima de tradare de patrie: Tartler Erich, Vlad Mihai Vasile, Buda Ion, Dinca Gheorghe, Corlan Aurel, Iuhasz Ion si Cosma Ion." "Au mai fost condamnati pentru crima de tradare de patrie: Bebi Toma la 3 ani temnita grea si confiscarea totala a averii, acordându-i-se circumstante atenuante pentru ca s-a prezentat organelor de stat dupa parasutare, a predat toate obiectele si materialele cu care fusese înzestrat înaintea parasutarii si a marturisit misiunile de spionaj, diversiune si teroare pe care le-a primit înainte de parasutare; Stetin Elena, pentru complicitate la crima de tradare de patrie, la 25 ani munca silnica, întrucât a marturisit la primele cercetari faptele savârsite de ea si a ajutat cercetarile; Popovici Alexandru, pentru complicitate la crima de tradare de patrie, la 20 ani temnita grea, întrucât i s-au acordat circumstante atenuante." "Oamenii muncii au primit cu profunda satisfactie dreapta sentinta a Tribunalului Militar."

16. Executarea condamnatilor la moarteDupa cum au anuntat ziarele din strainatate, executarea celor treisprezece condamnati la

moarte a avut loc sâmbata, 31 octombrie 1953, dupa ce li s-a respins cererea de revizuire a procesului.

17. Interpretarea procesuluiSingura forta din România care poate sa mobilizeze potentialul revolutionar al poporului

român si sa-l azvârle în lupta contra agresiunii comuniste este Miscarea Legionara. Dar aceasta forta nu se poate afirma decât în ipoteza ca ar obtine sprijinul unei puteri occidentale. Pâna când aceasta legatura nu se face, nici o primejdie nu ameninta din interior regimul comunist din România. Din dezbaterile procesului rezulta ca legionarii plecati în tara s-ar fi bucurat de asemenea sprijine externe. De aici toata furia regimului comunist descarcata în acest proces si asprimea pedepselor care s-au dat. Procesul se ridica peste importanta unui proces de spionaj si devine unul politic. Nu sunt atacate serviciile de informatii americane, ci întreaga politica americana si aliata este pusa în discutie. Nu sunt loviti, umiliti si batjocoriti numai legionari ce stau pe banca acuzarii, ci întreaga Miscare este trasa la raspundere, cu tot trecutul ei. Scopul principal al procesului este sa aduca dovezi care sa "demaste" atât politica "agresiva" americana fata de tarile din rasarit cât si sa compromita actiunea Garzii de Fier. Cercurile americane si occidentale în genere sunt învinuite de pregatirea razboiului contra Uniunii Sovietelor si celorlalte tari "pasnice" din rasaritul Europei. Trimiterea grupului legionar este considerat ca un act pregatitor al ostilitatilor: subminarea regimului, înarmarea elementelor dusmanoase actualului stat român si sabotarea posibilitatilor militare ale R.P.R. în eventualitatea unui atac din vest. Un al doilea cap de acuzatie ce se aduce Statelor Unite este ca în pregatirea agresiunii nu-si aleg nici metodele si nici aliatii. "Violarea" spatiului aerian român si parasutarea de agenti

96 din 120

înseamna un act de grava imixtiune în afacerile interne ale unei alte tari, neobisnuite în raporturile normale dintre state. De alta parte, politica occidentala nu s-a dat în laturi sa-si gaseasca aliati printre elementele "fascisto-legionare" refugiate, printre membrii "odioasei" Garzi de Fier. Acest fapt este cu deosebit relief scos în evidenta pentru a impresiona opinia publica occidentala si a trage apoi concluzia ca în tovarasia unor asemenea elemente, Americanii vor sa le dea lor "lectii de democratie". E genul de propaganda comunista, careia i-au cazut victima occidentalii înca din timpul razboiului trecut, facuta în scopul de a îndeparta din lupta cele mai bune si mai valoroase elemente anticomuniste. Miscarea Legionara e acoperita cu toate invectivele posibile, pentru a o compromite în fata tarii si în ochii strainatatii. Întreg trecutul ei este rascolit pentru a-i descoperi punctele unde sagetile regimului sa se poata implanta. Dar urmând aceasta cale, propaganda guvernului comunist se angajeaza într-o zona de contradictii. A ataca trecutul Legiunii înseamna a te declara solidar cu regimurile Carol-Antonescu, a-ti însusii argumentele si atitudinile acestora. Exista vreo înrudire între comunisti si regimurile care au prigonit Miscarea? Probabil ca da, deoarece condamnarile ce le-au suferit Tanase Alexandru, Samoila Ion, Tolan Ion si ceilalti din cauza luptelor lor anterioare sunt relevate cu intensa satisfactie în timpul procesului. O condamnare anterioara pentru "rebeliune" sau alta actiune legionara, e un indiciu pentru procuror ca justitia se afla în fata unui caz inveterat de legionarism si cu atât mai mult se justifica pedeapsa ce o cere. Procurorul militar si ziarele comuniste care îi tin isonul afirma ca Garda de Fier a fost o creatie a partidelor "istorice" si a servit acestora ca instrument de diversiune contra clasei muncitoare românesti. Logica, bunul simt si realitatile istorice dezmint aceasta afirmatie. Cum se explica atunci ca aceleasi partide, de la primele începuturi ale Miscarii, au prigonit-o fara întrerupere? Iar, mai departe, cum se face ca Miscarea Legionara desi "un produs diversionist", o proiectie de culise a partidelor, se încapatâneaza sa traiasca, iesind biruitoare din atâtea prigoane? Spiritul de sacrificiu al Garzii de Fier, verificat în atâtea prigoane, spirit de care se tem comunistii, este si el o simpla diversiune ? Pe plan extern, Miscarea Legionara este învinovatita ca din slujba imperialismului hitlerist a trecut în solda imperialismului american. Si aceasta acuzatie este usor de spulberat. Daca Legiunea Arhanghelul Mihail ar fi fost în slujba hitlerismului, ar mai fi înfundat legionarii lagarele de la Buchenwald, Dachau si Sachsenhausen? Nu numai ca legionarii n-au fost agentii nemtilor, dar nici n-an constituit o expresie politica usor de manevrat de catre regimul national-socialist. Fiind alaturi de germani, legionarii si-au aparat patria contra primejdiei bolsevice, apelând la singurul aliat posibil în împrejurarile de atunci. Dupa prabusirea Germaniei si ocuparea României de Soviete, era firesc ca Miscarea sa se orienteze spre acele forte care puteau sa opuna o bariera eficace expansiunii comuniste si sa ajute, mai târziu, la eliberarea tarii noastre. Când aceasta schimbare de mentalitate politica s-a produs în sânul puterilor occidentale, Garda de Fier nu putea decât sa fie alaturi de ele. Pozitia ei nu s-a schimbat: anticomunism pe timpul lui Hitler, anticomunism acum. N-am schimbat stapânii, ci s-au schimbat fortele anticomuniste din lume. Lucrul acesta a fost clar declarat si la proces de catre Tanase Alexandru, Golea si Buda. Propaganda comunista denatureaza sensul misiunii avute de legionarii plecati în tara. Se insista asupra terorii, actelor de sabotaj, asasinarea cetatenilor pasnici, pregatirea de conflicte armate, înarmarea elementelor dusmane regimului, etc., lucruri care sunt departe de a corespunde realitatii. Comunistii pedaleaza în aceasta directie, întâi, pentru a scoate în evidenta caracterul agresiv al intentiilor americane, apoi pentru a provoca ura si dusmanie în sânul populatiei contra legionarilor, caci a azvârli o fabrica în aer înseamna victime omenesti, nimicirea inutila a unui bun existent cât si provocarea de represalii crâncene din partea guvernului; si, în sfârsit, pentru a acoperi de ridicol si neputinta pe acuzati: "Uitati, ce-au voit sa faca! Au voit sa rastoarne regimul!", intentie care, pentru orice om cu scaun la cap, nu poate însemna, în împrejurarile actuale, decât o stupiditate. Misiunea principala a legionarilor n-a fost sa faca acte de sabotaj, nici de a provoca dezordini, ci contactul psihologic cu tara, restabilirea unei unitati de gândire si actiune între tara si românii refugiati. Planul guvernului din tara este de a înstraina generatiile tinere de aspiratiile neamului si de a crea o noua mentalitate în România, mentalitate aservita doctrinei comuniste. Daca evenimentele si procesul înseamna o înfrângere pentru Miscare în domeniul cadrelor si organizarii, pe plan psihologic reprezinta o mare înfrângere pentru guvernul comunist. Tara reactioneaza favorabil la mesajele aduse de solii din strainatate. Sufletul ei a ramas acelasi.

97 din 120

Procesul de la Bucuresti a popularizat pâna în cele mai îndepartate colturi ale tarii numele si activitatea acestor eroi ai Legiunii. Garda de Fier e pe buzele tuturor, e forta de care se leaga nadejdile de eliberare ale poporului nostru. Moartea nu-i înspaimânta pe legionari. Ei strabat Cortina de fier iar vigilenta uriasului aparat politienesc al regimului nu-i împiedeca sa-si îndeplineasca misiunile lor. Când ziarele comuniste proclama triumfal ca legionarii nu si-au îndeplinit misiunea, noi ne întrebam: despre care misiune este vorba? Aceea ce le-o pun în sarcina autoritatile n-a existat niciodata. N-au fost trimisi sa provoace regimul la lupta, ci sa se implanteze în sufletul neamului, pentru ca pe acest fundament psihologic si de adeziune spirituala se pot cladi apoi orice fel de actiuni anticomuniste. Tot atât de putina dreptate are propaganda comunista când afirma ca populatia detesta pe legionari si nu le-a dat nici un concurs. Oamenii care reusesc sa se mentina în tara ani de zile, nu o puteau face decât cu sprijinul populatiei. Propaganda comunista rezolva simplist aceasta problema, trecând pe tainuitorii legionarilor în categoria "dusmanilor regimului", elemente chiaburesti, reactionare, fosti mosieri si capitalisti. În realitate sunt bieti tarani, fosti mici functionari, oameni de categorie modesta, care i-au sprijinit pe legionari. Ei apartin marii mase a nemultumitilor care se confunda cu însasi existenta poporului român. Dar ce sa spunem de camarazii nostri Buda Ion si Vlad Mihai Vasile, care din 1948 traiesc clandestin la Bucuresti si sunt capabili sa întreprinda si actiuni legionare? Un alt indiciu al legaturilor adânci pe care le întretineau membrii Garzii de Fier, veniti din strainatate, cu masa româneasca, este reteaua de elemente care au participat la raspândirea manifestelor în august 1953, mult mai vasta decât grupul de initiativa. Numele, acestora nu apare nicaieri, dar Scânteia Tineretului confirma existenta lor: "Împrastiind în timpul Festivalului Mondial al Tineretului de la Bucuresti fituici murdare ou caracter diversionist, acuzatii Golea, Buda si altii..." "Acelasi grup planuia - dupa declaratiile de la proces - ca mai târziu sa scoata manifeste, destinate sa fie raspândite în lumea muncitoreasca, ceea ce înseamna ca dispuneau de posibilitati de penetratie în uzine si în fabrici. De altminteri, cum rezulta din textul manifestelor iesite din tara, exista o organizatie clandestina de lupta anticomunista formata din studenti si muncitori, care a lansat aceste manifeste sub semnatura "Comitetul National al Tineretului Muncitoresc si Studentesc". Ce semnificatie are apoi pedepsirea cu moartea a celor ce i-au gazduit pe legionari? În nici un caz favorabila regimului. Pedeapsa este prea grava, prea inumana, prea deplasata în raport cu faptele, ca sa exprime tarie si siguranta de sine din partea conducatorilor comunisti. Rostul pedepsei a fost ca sa înfricoseze populatia, guvernul stiindu-se lipsit de sprijinul ei. Numai pedeapsa cu moartea - crede guvernul - mai poate împiedica populatia sa nu intre în complicitate cu elementele venite din Apus. Noi ne îndoim ca aceasta amenintare va avea efectele asteptate de guvern. Dupa noua ani de teroare comunista, riscul mortii nu mai înspaimânta pe nimeni. Tot asa apelul la "vigilenta maselor", reluat cu deosebita vigoare de ziarele comuniste cu prilejul procesului, condamnarea atitudinii de "gura-casca" si accentuarea datoriei fiecarui cetatean de a nu trada secretele de stat si de a nu palavragi, nu sunt de bun augur pentru popularitatea si soliditatea regimului.

INTEROGATORIUL ACUZATILORInterogatoriul acuzatului Alexandru Tanase

 Pres.: Din ce organizatie ai facut parte înainte de razboi? Acuz.: Din 1935 am facut parte din Miscarea Legionara si în 1941 am luat parte la rebeliune, fapt pentru care am fost condamnat la 5 ani detentiune simpla. Pres.: În ce împrejurari ai fugit din tara? Acuz.: Dupa 23 August 1944 a sosit la Timisoara un curier de la Comandamentul legionar din Iugoslavia, care a anuntat ca este dispozitie sa treaca cât mai multi legionari în Iugoslavia. Prin septembrie 1944 am plecat la Kikinda, în Banatul iugoslav, apoi am plecat la Belgrad si ulterior, cu un subofiter neamt din serviciul de informatie din imediata apropiere a frontului, la Budapesta si Viena. Pres.: Ce ai facut la Viena? Acuz.: La Viena am fost prezentat lui Horia Sima, care mi-a spus ca vom pleca la armata într-o unitate care s-a format în cadrul armatei germane. M-am înrolat. M-a dus într-o cazarma unde se facea recrutarea. Am fost gasit apt pentru armata si am plecat la Kaufholtz, în Austria, unde era centrul acestei armate. Pres.: Ce activitate ai desfasurat la aceasta formatie legionara din armata hitlerista? Acuz.: Unitatea a fost trimisa la Schwed, pe Oder, în 1945. Din noiembrie 1944 si pâna la capitulare am fost si eu pe front împotriva Uniunii Sovietice si împotriva tuturor fortelor care luptau contra Germaniei. La întrebarile presedintelui, acuzatul

98 din 120

relateaza, în continuare, împrejurarile în care a fost luat prizonier de americani, care l-au predat englezilor, felul în care a evadat din lagarul de prizonieri si s-a stabilit într-un lagar de "persoane stramutate" din Hanovra, patronat de U.N.R.A. Pres.: Ce ai facut dumneata acolo? Acuz.: În lagar a sosit Mircea Dimitriu, un legionar fugit din tara. El mi-a încredintat comanda legionarilor din zona engleza. Drept misiune aveam mai întâi documentarea asupra situatiei legionarilor din zona, apoi organizarea si gruparea lor. Ulterior am primit dispozitia de a organiza în comitet pe românii fugari aflati în zona engleza. Dupa ce am facut scoala de spionaj, am avut misiunea de a recruta elemente apte pentru scoli de spionaj. M-am deplasat în diferite regiuni si am luat contact cu legionarii. Pres.: De ce ai fost înlocuit în aceasta misiune? Acuz.: La sfârsitul anului 1949 sau începutul lui 1950, mi s-a spus ca s-a gasit o posibilitate de a trimite baieti la scoala de pregatire pentru misiuni în tara. S-a precizat ca sunt propus si eu. Am aflat ca era vorba de serviciul de spionaj american, care lucreaza împreuna cu serviciul de spionaj francez si care avea în grija o parte din pregatirea elementelor din scoala. Mi s-a spus ca mai trebuie înca un om. Eu l-am recomandat pe Tolan. Am fost la Bonn, am discutat cu dânsul si am cazut de acord ca la 9 Mai sa fim la Lindau. Pres.: Ce era la Lindau? Acuz.: Era un centru de trierea elementelor care urmau sa faca scoala de spionaj, elemente fugite din diferite regiuni sau tari. Noi eram primii. De aici împreuna cu Tolan am plecat cu un avion la Paris. Pres. : La Paris cine v-a primit? Acuz.: La Paris am fost primiti de Mircea Musetescu, un legionar fugit din tara în 1941, care facea parte din Comandamentul legionar si care tinea legatura ca serviciile de spionaj francez si american. Mai era un francez, Beaumont. Dupa impresia mea si dupa cele observate, era cea mai înalta persoana din partea autoritatilor franceze care a aparut printre noi în legatura cu scoala de spionaj. Pres.: Ce s-a întâmplat dupa aceea? Acuz.: Am plecat la un loc de întâlnire fixat de serviciul de spionaj. Acolo s-a prezentat cineva care ne-a comunicat anumite dispozitii pe care trebuia sa le respectam. Ne-a spus ca vom merge cu un automobil cu geamul mascat ca nu avem voie sa ne uitam si sa tinem minte o serie de nume, de strazi si de localitati. În plus sa respectam toate regulamentele de care vom lua cunostinta. Am plecat catre ora 12 cu aceasta masina cu geamurile vopsite. Am iesit din Paris si am mers într-o directie necunoscuta. Dupa trei ore am ajuns la o cladire izolata unde am stat numai o zi, dupa care am trecut în alta localitate, unde am facut scoala propriu-zisa. Pres.: Cine au fost instructorii în aceasta scoala? Acuz.: Un oarecare Georges pentru radiotelegrafie, un oarecare Jean pentru fotografie, sabotaj si tir si un alt instructor care facea un curs despre tehnica apararii în operatiuni. Am facut ulterior un exercitiu de filaj la Paris, apoi am plecat în alte localitati unde am facut exercitii de tir si sabotaj prin explozii. Acuzatul precizeaza în raspunsurile urmatoare felul la care si-a pregatit plecarea în R.P.R împreuna cu ceilalti complici ai sai la centrul din Biberach: Pres.: Cât ai stat d-ta la Longjumeau? Acuz.: Am stat cu intermitente, din martie-aprilie 1952 pâna în august 1952, apoi am plecat la Paris, rue de Pergolese, unde misiunea noastra a fost controlata direct de serviciul de spionaj american prin persoana lui Vidal. Pres.: În ce a constat aceasta pregatire? Acuz.: Misiunea noastra comuna consta în ajungerea în tara, în asigurarea noastra personala si dupa aceea la crearea de posibilitati pentru primirea unei noi echipe parasutate. Cealalta misiune era de a crea un canal de scurgere din România spre Iugoslavia si contactarea pe baza unei parole a echipei "Jacques" compusa din Ion Golea si Ion Samoila, si a echipei Tolan.Trebuia sa culeg informatii si în masura în care ma informam, trebuia sa le transmit, urmând ca apoi sa primesc dispozitii. De asemenea, daca unul din ceilalti era urmarit, îl scoteam afara prin canalul de scurgere. În cazul în care ar fi putut sa treaca dincolo, ei se prezentau autoritatilor iugoslave si cereau sa fie dusi la consulatul american. Daca n-avea gazda si eu aveam, îi faceam rost de gazda. Pres.: Ai spus ca te-ai vazut cu Horia Sima înainte de plecare. Cu ce scop? Acuz.: Au fost ultimele recomandari pe care mi le-a facut în legatura cu plecarea mea în tara. Mi-a spus sa fiu precaut, prudent, întrucât, din informatii sigure, Securitatea din România este destul de puternica. La întrebarile Presedintelui acuzatul a aratat amanuntit calatoriile facute prin Franta, Germania, pâna la Atena, înainte de a fi parasutati pe teritoriul R.P.R.-ului; faptul ca pâna la Stuttgart au fost însotiti în avion de instructorul de parasutism Charpentier, iar la Stuttgart au fost primiti de Vidal, care i-a condus pâna la Atena si a ramas cu ei pâna la plecarea în R.P.R. Proc.: Unde ati fost înzestrati cu materialul necesar în vederea misiunilor? Acuz.: O parte din material l-am avut din Franta. La Atena am primit o alta parte. În Germania am primit porumbei calatori, care

99 din 120

trebuiau sa dea primele stiri de la noi. Proc.: În afara de porumbei cu ce ati mai fost înzestrati? Acuz.: Am fost înzestrati cu doua aparate de emisiune si receptie, unul la priza si cu acumulator, iar altul cu generator. Am avut doua pistoale mitraliera, doua pistoale mici Mauser, de 7,65, cartuse circa 250 sau 300 pentru pistoalele mitraliera si circa 100 pentru pistoalele mici. Am avut lanterne, doua topoare, doua lopeti speciale, doua cutite, doua bricege, harti, un lichid care determina pierderea mirosului la câini, bani românesti si cocosei. Am avut acte false, câte doua rânduri de acte în alb, care urmau sa fie completate pe baza informatiilor pe care le capatam la sosirea noastra. Am avut si otrava, pe care spionul o ia atunci când e prins si nu mai are posibilitate de scapare. Proc.: Cu ce fel de avion ati fost transportati spre R.P.R? Acuz.: Era un avion american special construit pentru parasutare. Pres.: Ce ati facut dupa ce ati fost parasutati? Acuz.: Dupa ce am ajuns la sol cu Mircea Popovici, am adunat bagajele si le-am îngropat în pamânt. Acuzatul a relatat amanuntit cum a prins de veste ca prezenta lor a fost observata si ca din aceasta cauza a fost obligat sa plece cât mai repede din locul respectiv. În continuare acuzatul a descris cum a luat legatura cu serviciul de spionaj american din Paris prin corespondenta, cum a ajuns la Bucuresti, legaturile pe care si le-a creat si cum si-a falsificat actele, etc. Proc.: Când urma sa fiti trimisi în misiune în R.P.R., de unde ati primit fondurile si materialul? Acuz.: Va spun ceea ce s-a întâmplat practic cu echipa mea. Banii românesti si cocoseii mi-au fost predati de americanul Vidal la Atena, iar aparatele le-a adus Charpentier de la Stuttgart. Proc.: Ai spus ca acolo în Vest se vorbeste mereu de razboi si ca se fac pregatiri de razboi. Cine anume se pregateste de razboi si cine vorbeste de razboi? Acuz.: Este o situatie politica generala. Propaganda, adica o parte foarte mare este facuta în acest sens. Proc.: Cine organizeaza aceasta propaganda pentru razboi? Acuz.: Desigur ca aceia care dispun mai mult, dupa cum am vazut si în cadrul scolilor, sunt americanii. Conteaza si englezii si francezii. Proc.: Este vorba de populatia Frantei, a Angliei si a Americii? Acuz.: Nu. Guvernele si diriguitorii. Proc.: Din partea cui sa se duca acest razboi? Acuz.: Din partea fortelor din Vest engleze, franceze si americane, lucru cu care noi eram de acord, urmând numai de a gasi modalitatea de a ne putea încadra în acest front al fortelor din Vest. Proc. : Voi ati fost trimisi în vara în cadrul acestor pregatiri de razboi? Acuz.: Da. Proc. : Împotriva cui sunt îndreptate toate aceste pregatiri de razboi ? Acuz.: Aceste pregatiri de razboi sunt îndreptate contra Uniunii Sovietice si a celorlalte tari din rasarit. Proc. : Asa dar, voi sunteti uneltele acelor care pregatesc noi masacre de vieti omenesti, noi distrugeri ? Acuz.: Da. Proc. : Dar pentru ce tocmai pe legionari i-au ales fortele agresive razboinice si-i folosesc în vederea îndeplinirii planului lor ? Acuz. : Sunt siguri ca legionarii prezinta mai multa încredere în aceasta privinta. Proc. : Pentru ce pâna în 1945 legionarii au servit fascismul si hitlerismul si dupa caderea hitlerismului, legionarii au intrat în slujba acestor forte agresive? Deci legionarii s-au dovedit a fi niste mercenari în slujba fortelor razboiului. Cine-i subventioneaza pe legionari si pe ceilalti mercenari? Acuz. : Desigur ca americanii. Noi am fost subventionati de americani prin intermediul francezilor. Am vazut ca în ultima faza noi am fost preluati de americani si parasutati în tara. Proc. : Cu ce scop ati facut exercitii de tragere si cu ce scop ati fost înarmati ? Acuz.: Evident ca toate aceste lucruri duceau la pregatirea în tara a unor grupe care sa saboteze posibilitatile armatei române si ale guvernului pentru a le pune în imposibilitate de a face fata unui eventual atac. Proc. : Adica sa sabotati fortele armate ale R.P.R.-ului? Acuz. : Da.

Interogatoriul acuzatului Mircea Popovici Pres.: Ce activitate politica ai avut înainte de razboi? Acuz.: În 1937, fiind elev în clasa

V-a de liceu, am intrat în organizatia legionara "Fratia de Cruce". Pres.: Ai fost condamnat? Acuz.: Am fost condamnat în 1941 pentru participare la rebeliune. Pres.: Dupa ce ai executat pedeapsa, ce ai facut? Acuz.: Am activat într-un "cuib" al Facultatii de Drept. Acuzatul descrie în continuare felul în care, fiind trimis pe frontul antihitlerist a dezertat în decembrie 1944, trecând de partea trupelor hitleriste. "M-am înrolat în armata legionara de la Viena", a spus acuzatul. "În 1948 am trecut în Franta, cu ajutorul unei organizatii legionare create pentru a înlesni trecerea peste frontiera, condusa de Alexandru Tanase. Pres.: Cum si prin ce împrejurari ai întrat în contact cu elementele legionare din Paris? Acuz.: La Paris m-am prezentat la biserica ortodoxa, unde era un oarecare Mitica Popa, un legionar. El a declarat ca ma cunoaste si a semnat o declaratie pentru a putea obtine prelungirea sederii mele în Franta. Raspunzând la întrebarile

100 din 120

Presedintelui, acuzatul relateaza în amanuntime felul în care a fost recrutat în serviciul de Spionaj american si cum a fost instruit la centrele de spionaj din Andilly, la 30 km de Paris si Isny din zona franceza din Germania Occidentala, de unde apoi a plecat din nou în Franta, la Longjumeau, unde s-a întâlnit cu Tanase si cu alti legionari. Pres.: Cine v-a însotit? Acuz.: Francezul Blondel, agent din serviciul de spionaj francez. Pres.: De la cine ai primit misiunea de a pleca în tara? Acuz.: De la serviciul de spionaj american. Pres.: În ce consta aceasta misiune? Acuz.: În plecarea în tara si aranjarea unei situatii semi-clandestine, pentru a ne putea duce activitatea, în gasirea unui teren sau doua de parasutaj si de comunicare a lor, prin radio, unui centru de spionaj american din strainatate precum si gasirea unor adaposturi pentru cei care urmau sa fie parasutati; crearea unui canal de scurgere catre frontiera iugoslava si luarea de contact cu o echipa cu numele de "Jacques" parasutata mai înainte. S-a hotarât ca în caz de nereusita, sa ne retragem în Iugoslavia si daca este posibil, sa ajungem neobservati pâna în Franta. Pres.: Si daca totusi erati observati? Acuz.: Daca eram observati atunci scriam o scrisoare în Franta, sau faceam în asa fel ca prezenta noastra sa fie cunoscuta de ambasada americana sau de alte autoritati americane prin parola pe care ne-a comunicat-o Vidal înainte de plecarea noastra din Grecia. Pres.: Dupa pregatirea misiunii ce ati facut ? Acuz.: Am fost dotati cu materialul necesar de la Longjumeau, adica cu doua aparate de radio emisiune si receptie, cu doua pistoale 7,65; mi s-a aratat planul de lucru, cifrurile. Am primit trei pungi de înot pentru a putea trece Dunarea în cazul unei retrageri spre frontiera iugoslava; lanterne pentru semnalizare si bagajul nostru personal. Pres.: Cu ce fel de avion ati plecat? Acuz.: Un avion trimotor camuflat. El avusese la început inscriptia americana. La întrebarile presedintelui, acuzatul a relatat felul în care a fost instruit de Vidal si de un alt agent al serviciului de spionaj american de la Atena si cum a fost parasutat pe teritoriul R.P.R. El a aratat si materialul pe care l-au avut asupra lor si pe care l-au îngropat în pamânt. Pres.: Unde este acest material? Acuz.: A fost gasit de organele Securitatii. Pres.: Este aici? Acuz.: Da. Recunosc parasutele camuflate; au fost ale noastre. Recunosc combinezoanele cu care am fost îmbracati, pistoalele mitraliera si pistoalele Mauser, un generator electric. Relatând în amanunt activitatea desfasurata dupa parasutare, Popovici confirma declaratiile acuzatului Tanase, împreuna cu care a fost parasutat. Proc.: Ce aranjamente ai avut cu tatal dumitale în vederea contactarii altor spioni parasutati ? Acuz.: Înainte de plecarea la Bucuresti, i-am spus tatalui meu ca probabil vom fi cautati de alti parasutisti. I-am spus ca, daca se prezinta cineva cu un cuvânt format din trei litere din "provocare", sa fie recunoscut si sa fim anuntati acolo unde trebuia sa ne gasim o gazda. În continuare acuzatul a vorbit despre activitatea sa criminala la Bucuresti cu sprijinul acuzatei Elena Stetin si a altor oameni de legatura.

Interogatoriul acuzatului Ion Golea Pres.: În ce a constat activitatea legionara pe care ai dus-o înainte de a fugi din tara?

Acuz.: Am intrat în Miscarea Legionara în 1940. În ianuarie 1941 am luat parte la rebeliune, apoi am fost însarcinat sa organizez un loc de refugiu pentru eventualele elemente urmarite si, în acelasi timp, sa sap doua adaposturi în pamânt pentru materiale si alimente, altul pentru locuinte. La întrebarile presedintelui, acuzatul a relatat felul în care a trecut frontiera spre Iugoslavia în anul 1948 si cum a ajuns în 1950 în Germania Occidentala, unde s-a pus la dispozitia Comandantilor legionari. De aici a plecat cu un francez, anume Blondel, în Franta, la o scoala de spionaj. În aceasta scoala, a declarat acuzatul, am urmat cursuri de radio - telegrafie, de fotografie, un curs de cerneluri simpatice, instructie de tragere cu pistolul, s. a . Acuz.: Apoi la casa de spionaj din Isny ne-au vizitat Horia Sima, Traian Borobaru si Mircea Dimitriu si de câteva ori a venit si Alexandru Tanase. Pres.: Cine era Dimitriu? Acuz.: Era omul de legatura cu serviciul de spionaj franco-american. Împreuna cu Mircea Dimitriu am plecat la Lindau, unde s-au facut pregatiri în vederea parasutarii în România. La întrebarile presedintelui acuzatul a aratat cum a fost instruit si pregatit în scolile de spionaj de catre Vernier si alti ofiteri francezi în solda spionajului american. "De la Lindau - a spus în continuare acuzatul - am fost luati cu masina de un om al serviciului de Spionaj francez, pe care nu-l cunosc, si de un american, pe care-l cheama Johny, si dusi la un aeroport militar american din Germania, îmbarcati pe un cvadrimotor si transportati la Atena. Acolo mi s-a predat echipament în plus, aparatele si codurile cifrate. Proc.: Cine v-a predat acest material? Acuz.: Americanul Johny, împreuna cu un cetatean care stia

101 din 120

limba sârba, pe nume Andrei. Era îmbracat ca americanii însa nu purta nici un grad. Acuzatul recunoaste printre corpurile delicte expuse în sala de judecata armele, echipamentul si celelalte materiale cu care au fost înzestrati. Pres.: Cum ati ajuns pe teritoriul R.P.R.? Acuz.: Am fost îmbarcati la Viena într-un avion trimotor, care cred ca era un Douglas. Pres.: Ce ati facut din momentul parasutarii? Acuz.: Ajunsi pe sol, am cautat imediat sa iesim din zona respectiva. Am plecat în orasul Stalin unde am tras la Erich Tartler. Acesta si cu Samoila, dupa o întelegere prealabila, au plecat si au dezgropat aparatele de radio - emisie si receptie si le-au adus ca sa faca primul contact. Am încercat, însa, pentru ca au stat prea mult timp îngropate în pamânt, s-au defectat si contactul nu ne-a reusit. Atunci m-am gândit la modalitatea de a-l repara. Vlad Vasile mi-a promis ca va încerca sa repare cutia de alimentare. Pres.: Cine este Vlad Vasile? Acuz.: Un legionar pe care l-am întâlnit în orasul Stalin si caruia i-am spus ca am fost parasutat. La întrebarile presedintelui, acuzatul a aratat ca încercarea lui Vlad de a repara cutia de alimentare n-a reusit si ca a dat-o lui Dinca pentru a fi reparata. De asemenea acuzatul relateaza cum s-a pregatit cu sprijinul lui Vlad sa se întoarca în strainatate. Pres.: Ai mai dezvoltat si alta activitate criminala în Bucuresti. Acuz.: Da. În perioada care a precedat arestarii, în casa lui Dinca am redactat, multiplicat si apoi, în luna august, am difuzat doua tipuri de manifeste, unele din ele scrise în limbi straine, si altele redactate în limba româna. Pres.: Ce continut aveau aceste fituici ? Acuz.: Continutul lor era dusmanos la adresa regimului de democratie populara. Dupa ce acuzatul a relatat felul în care si-a procurat cele necesare pentru multiplicarea fituicilor, procurorul i-a înmânat fotocopiile fituicilor si a altor materiale. Cercetând fila cu fila dosarul, acuzatul a recunoscut si a numit obiectele cu care a lucrat: o masina de scris marca Senta, matrite, un multiplicator rudimentar, borcanele cu tus, planul de lucru al aparatului de emisie si receptie, instructiunile privind functionarea aparatului, codul scris de Ion Buda pentru Golea. La întrebarile procurorului, acuzatul a aratat ca însarcinarea de a îndeplini misiunea a primit-o prin legionarii Horia Sima, Traian Borobaru si Mircea Dimitriu. Proc.: Ce raporturi sunt între acestia si serviciul de spionaj american? Acuz.: Acestia sunt elemente de legatura între serviciul de spionaj american si elementele care au fugit din tara. Proc.: De ce serviciul de spionaj american se adreseaza tocmai legionarilor? Acuz.: Pentru ca Horia Sima si ceilalti pe care i-am amintit sunt în serviciul Americanilor. Ei au cautat sa recruteze elemente legionare pe care le-au parasutat pe teritoriul R.P.R. Proc.: În ce scop? Acuz.: În scopul de a spiona în favoarea Americanilor. Proc.: Din ce fonduri traiesc acesti oameni acolo? Acuz.: Din fondurile serviciului de spionaj american. Proc.: Împotriva cui urmau sa fie folosite mijloacele de distrugere cu care ati fost înzestrati ? Acuz.: Împotriva Republicii Populare Române. Proc.: Cum iti explici faptul ca unul va pregateste si altul va preia si va duce? Ce raporturi sunt între acestia doi. Acuz.: Pentru mine înseamna ca exista raporturi de subordonare: serviciul de spionaj francez este în subordinea serviciului de spionaj american.

Interogatoriul acuzatului Ion Samoila Pres.: Ce activitate politica ai desfasurat? Acuz.: Am fost încadrat în Miscarea Legionara

în 1937. În 1941 am luat parte la rebeliune, dupa care am fugit la Sibiu, unde am fost din nou arestat. Adus la Bucuresti, am fost implicat în mai multe procese, din care doua pentru rebeliune si unul pentru asasinat. Am fost condamnat la zece ani munca silnica. Acuzatul relateaza amanuntit repetatele sale evadari din închisori, fuga în Iugoslavia, apoi plecarea în Austria, la Salzburg, unde a luat legatura cu Borobaru: "L-am cunoscut pe Borobaru la Mircea Dimitriu acasa, unde stiam ca este un sediu legionar. Mai târziu m-am lamurit însa ca era o casa de informare a serviciului de spionaj american. Aceasta am aflat-o dupa 1951, adica dupa ce am fost propriu zis recrutat de serviciul de spionaj american. La 20 Septembrie 1951 Borobaru mi-a spus ca este ordin de la Horia Sima sa plec împreuna cu Golea. Am fost dus la Isny, unde era o scoala de spionaj americana. Aici l-am întâlnit pe Horia Sima, care mi-a spus ca a luat hotarârea sa ma trimita în tara cu Golea. Mi-a spus ca eu trebuie sa-l ajut pe Golea în misiunile pe care le va avea. Pres.: În ce a constat misiunea pe care ai primit-o? Acuz.: Misiunea pe care am primit-o împreuna cu Golea era ca, dupa ce vom fi parasutati în România, sa facem un prim contact prin aparatul TFF, sa-i anuntam ca am ajuns cu bine, ca regiunea n-a fost alarmata, apoi sa cautam sa îngropam aparatele, sa gasim o persoana care sa ne adaposteasca si sa ne informam asupra situatiei din tara. Apoi trebuia sa cautam terenuri de parasutare, sa le raportam si sa primim una

102 din 120

sau doua echipe de spionaj legionare. Dupa ce vom fi primit aceste echipe, aveam misiunea de a le scoate din zona de parasutare, a le adaposti si a le duce la prima gara apropiata, a le da informatiile necesare economice si politice. Proc.: În ce calitate v-a dat Horia Sima aceste misiuni? Acuz.: El lucra cu serviciul de spionaj american. Proc.: Dupa ce ati facut scoala si pregatirile, cine v-a înzestrat cu material si bani? Acuz.: Un anume Johny, agent al serviciului de spionaj american. Scolile erau patronate de serviciul de Spionaj american. Acesta ne-a dotat cu bani, echipament, aparate. Scolile franceze de spionaj erau o masca a serviciului de spionai american. Pres.: Ce instructie ai primit? Acuz.: Am plecat la un centru de instructie cu parasuta la 40-50 km de Paris. Erau niste baraci la stânga, iar în dreapta era terenul de instructie. Era un sopron de circa 50-60 m lungime. La centru erau niste mese cu o parasuta, iar în stânga o estrada înalta de 75 cm. La un capat era o usa, care reprezenta usa avionului, iar sus era un cablu. De aici am facut exercitii de sarit. Apoi ne-am urcat pe niste sanii si ulterior într-un turn de 15-25 m pe un trapez, unde am fost legati cu curele. Trapezul se continua cu un cablu si am sarit de acolo. Dupa aceste pregatiri am fost la aeroport unde am sarit de trei ori din avion cu parasuta si am facut trageri la tinta cu pistol cu tragere automata. Pres.: Îti aduci aminte ce fel de avion era? Acuz.: Era un avion cu doua motoare de tip Douglas. În continuare acuzatul a descris pe larg codul conventional stabilit pentru trimiterea corespondentei destinate serviciului de spionaj american. Pres.: Dupa ce ati fost instruiti ce s-a întâmplat? Acuz.: Am plecat cu o masina pâna la aeroport de unde, cu avionul, am plecat în Germania, la circa 50 km de Lindau. Acolo a venit o masina americana, condusa de un ofiter american care ne-a dus la un aeroport. La 2 p.m. am decolat cu directia spre Atena, unde am ajuns seara. Pres.: Cu cine erati în avion? Acuz.: Era ofiterul american Johny, eu si Golea. Americanul era în carlinga. La Atena ne-am dat jos. L-am observat pe Johny ca s-a dus dupa o masina. Proc.: Cu ce materiale ati fost înzestrati? Acuz.: Un aparat TFF, pistol automat, pistol mitraliera, un pistol Mauser, munitiile necesare si bani. Pres.: Cum trebuia sa folositi armamentul? Acuz.: Doar nu era sa-l pun la icoana. Pres.: Cum anume? Acuz.: Sa trag, sa omor. Acuzatul recunoaste printre corpurile delicte expuse în sala de judecata armele si materialele cu care a fost înzestrat. Acuzatul a descris în continuare amanuntit felul în care a plecat spre România, cum a fost parasutat si activitatea pe care a desfasurat-o dupa aceea, felul în care tinea legatura cu serviciul de Spionaj american prin scrisori, legaturile pe care le-a stabilit în tara, printre care cu Tartler, prin intermediul caruia si-a procurat arme în plus fata de cele pe care le avusese la parasutare. Proc.: În ce scop ti-ai facut rost de alte arme? Acuz.: În scopul de a le folosi în eventualitatea unui razboi. Pres.: Cine dorea acest razboi? Acuz.: Cei care manevreaza lumea de acolo. Proc.: În acest scop te-ai si pus în slujba celor ce-l doresc? Acuz.: Da, aceasta este realitatea. Pres.: Cum se explica ca legionarii Horia Sima, Traian Borobaru si ceilalti au trecut în serviciul de spionaj american? Acuz.: Sigur ca si ei doresc acest razboi. Interogatoriul acuzatului Gavrila Pop La întrebarile Presedintelui acuzatul arata împrejurarile în care a fugit din tara si a ajuns în Austria, la Klagenfurt, unde a dat informatii economice, politice si militare serviciului de spionaj englez. Pres.: Ce ai facut dupa aceea? Acuz.: M-am dus la caminul legionar din Salzburg. Proc.: Cine întretinea acest camin al legionarilor? Acuz.: Acest camin era întretinut de Biserica Catolica. Când am ajuns în camin, am fost prezentat agentilor serviciului de spionaj american. Acolo am fost cercetat si timp de trei zile am dat informatii din tara, fapt pentru care am primit 150 de silingi. Acuzatul relateaza felul cum a fost recrutat în serviciul de Spionaj american, plecând apoi la München: "Acolo - arata acuzatul - am fost cercetat de un american Lorenz si de francezii Wagner si Cassis. Am fost trecut printr-o masina pe care o numeau "masina de minciuni". Mi s-au pus o serie de întrebari la care trebuia sa raspund cu da sau nu. Masina înregistra pe o banda de hârtie respiratia si pulsul inimii. Am plecat apoi pâna aproape de frontiera. Acolo am luat un jeep acoperit cu pânza. Mi s-a atras atentia ca atunci când vom trece frontiera sa nu vorbim si sa fim linistiti. Masina s-a oprit la frontiera. Soferul a intrat la vama, apoi a venit din nou la masina si am trecut în Germania. De aici am plecat cu un avion în Franta, la scoala de spionaj din Andilly". Acuzatul relateaza în continuare felul în care a fost instruit la aceasta scoala. Proc.: În timpul cât ati stat la instructie în scoala, mai veneau si alti straini acolo? Acuz.: Americanul Lorenz, unul din sefii serviciului de spionaj american si Beaumont, unul din sefii serviciului de spionaj francez, veneau în inspectie. Dupa ce am terminat pregatirile, am fost trimisi în munti ca sa facem o proba exact asa ca si când

103 din 120

am fi fost parasutati în România. La aceasta proba au asistat sefii serviciilor de spionaj american si francez. Apoi am fost înzestrati cu materiale din fondurile serviciului de spionaj american. Pres.: În ce consta misiunea pentru care ati fost pregatiti ? Acuz.: Misiunea consta în a fi parasutati pe teritoriul R.P.R. pentru a lua legatura cu elementele ostile regimului si a recruta agenti pentru culegere de informatii. Proc.: Cu ce fel de materiale ati fost înzestrati în vederea îndeplinirii misiunii ? Descriind armamentul si materialele cu care a fost înzestrat acuzatul le recunoaste printre corpurile delicte expuse în sala de judecata si vorbind despre stiloul cu gaze, arata în continuare cum fiecare stilou are cartuse. - "Se introduce cartusul înauntru, când esti surprins si nu vrei sa faci uz de arma ca sa nu faci zgomot, scoti stiloul din buzunar si declansezi gazul lacrimogen care orbeste omul pentru 48 ore. Astfel ai timp sa fugi. De asemenea am avut cutite automate, un pumnal, 6 grenade, 300 cartuse pentru pistolul mitraliera, 200 cartuse pentru pistolet, o lanterna mare pentru semnalizare pentru avion, 2 lanterne dinam, o lanterna patrata precum si mai multe beculete pentru balizarea terenului în vederea sesizarii avioanelor ce vin sa parasuteze. De asemenea un aparat de fotografiat" - . Pres.: Ce fel de acte aveai asupra dumitale? Acuz.: Biroul populatiei, livret militar, carnet de tractorist, extract de nastere si ordin de serviciu. Ele mi-au fost date de serviciul de spionaj american. Am fost înzestrati cu o trusa de "machiaj". Aceasta este o trusa pentru falsificarea actelor. Mai aveam 3 busole, 12 harti cuprinzând anumite suprafete din R.P.R. Am primit o mare suma de bani românesti si monede de aur, trei sticle cu lichid contra câinilor, o sticluta cu somnifer si trei fiole cu otrava. Pres.:Cum ati fost îmbarcati pentru plecarea în România? Acuz.: Am fost luati de catre americanul Lorenz cu masina si dusi pe un aerodrom. Aici am fost îmbarcati pe un avion american, fara pavilion pentru a nu putea fi recunoscut, în care se gaseau o serie de manifeste. Pres.: Dupa ce ati fost parasutati ce ati facut? Acuz.: Am îngropat pistoalele, castile de parasutisti, am luat tot materialul care era asupra noastra si a doua noapte am luat legatura cu centrul de spionaj american din Franta, caruia i-am transmis situatia noastra precum si locul unde suntem gazduiti. Ases.: Ce te-a determinat sa iei aceasta cale criminala? Acuz.: Pe mine m-a determinat faptul ca dincolo citeam ziarele si ascultam emisiunile posturilor de radio apusene despre situatia din România. Pres.: Venind în tara ce-ai vazut? Acuz.: Am observat, pâna la urma, ca poporul nu era cu noi. Am constatat ca lucrurile nu sunt asa dupa cum mi s-a spus în Apus, dupa cum spun posturile de radio si dupa cum scriu ziarele de acolo. Am vazut ca poporul nu vrea sa ne primeasca si ca nu ne iubeste.

Interogatoriul acuzatului Bebi Toma Acuzatul relateaza despre activitatea sa legionara din 1932 si pâna în 1951, când a fugit

din tara. Pres.:Dupa ce ai fugit, ce activitate ai desfasurat? Acuz.: În Grecia am fost dus în lagarul din Lavrion, o localitate situata la 50 km de Atena. Acolo mi s-au luat declaratii. Dupa aceea a venit o comisie cu un fel de anchetatori americani. Dupa patru sau cinci zile de sedere în lagar, am fost dus de un jandarm la directia generala a controlului strainilor, unde mi s-a spus ca un american doreste sa îmi vorbeasca. Peste câteva minute am fost trimis la biroul grecilor plecati din România. Acolo am asteptat pâna a venit un american. Mi-a facut propunerea sa ma trimita în România ca sa le furnizez informatii. Nu l-am refuzat. El a schimbat discutia si mi-a spus sa merg în lagar, sa ma mai gândesc si ca o sa ma cheme altadata. Într-adevar, peste câteva luni m-a chemat odata. La a doua chemare am acceptat în fata lor, cu gândul de a veni aici si sa-i dau peste cap. Am fost parasutat în tara în 1953 între 25-26 iulie. Pres.: Dupa ce ai acceptat propunerea lor nu ai facut nici un fel de instructie? Acuz.: Da. Am fost pregatit timp de un an ca radio-telegrafist. Între timp faceam scoala de topografie, cunoasterea terenului cu harta si busola. Am facut apoi trageri cu revolverul. Pres.: Dupa ce s-a terminat instructia ce ai facut? Acuz.: S-au adus materiale cu care trebuia sa fiu trimis în tara si s-au împachetat. În ziua de 25 iulie dimineata împachetatul a fost gata. Dupa masa a venit o masina închisa acasa la mine, am bagat în masina toate bagajele si m-am urcat cu cei doi care au venit cu masina. Am plecat la aeroportul 112 Machis. Aveam la noi aparatul de radio-telegrafie, un aparat compus din patru piese, cifratorul si descifratorul, un revolver Bereta 7,65, un Walther de 9, doua granade defensive, cartuse pentru revolvere, un cutit de vânatoare, o suma mare de bani românesti, 50 de napoleoni de aur, o trusa de medicamente personala, o fiola de otrava. Proc.: Ce misiune ai primit pentru venirea în Vara? Acuz.: Sa furnizez informatii cu caracter militar, economic, politic si social centrului de spionaj american de la Atena. Am fost instruit ca atunci când voi fi

104 din 120

încoltit de autoritati, sa trag si sa împusc în stânga si în dreapta si daca vad ca nu e scapare, sa iau o fiola cu otrava si sa termin. Pres.: Ce ai facut dupa parasutare? Acuz.: Am atins pamântul pe la orele 20. Am strâns lucrurile din locul unde am cazut si le-am bagat într-o padurice ca sa nu fie la vazul lumii, dupa care am dormit pâna s-a luminat de ziua. Când m-am trezit era ziua. Am lasat toate lucrurile acolo si m-am dus în satul apropiat, am anuntat autoritatile ca am fost parasutat, m-am dus cu ele si am luat lucrurile de acolo de unde le-am lasat. Pres.: Cum ai fost adus de la Atena catre tara? Acuz.: Într-un avion american cu patru motoare, fara nici o emblema pe el. Pres.: De ce nu era emblema pe el? Acuz.: Un hot când se duce sa fure nu ia clopotel cu el.

Interogatoriul acuzatului Ion Tolan Pres.: Când ai luat prima legatura cu organizatia legionara si ce activitate ai dus? Acuz.:

În 1940 m-am înscris în organizatia legionara. În septembrie 1944 am fugit în Germania pentru a ma întâlni cu grupul de legionari care se organiza la Frankfurt pe Oder. M-am înrolat în formatiunea legionara. Pres, : Cine platea aceasta formatiune legionara? Acuz.: Era în subzistenta SS - ului. Pres.: Împotriva cui lupta aceasta formatiune? Acuz.: Împotriva armatei sovietice si a armatei române. Pres.: În slujba cui ai fost? Acuz.: A hitleristilor. La Hamburg, în timpul retragerii, m-am predat armatelor americane. Am stat trei luni la americani si apoi am fost predat englezilor, care m-au dus în Belgia. De aici am ajuns în lagarul de la Hanovra care era sub patronajul UNRRA. La întrebarile Presedintelui, acuzatul arata cum a luat contact cu Alexandru Tanase si Mircea Dimitriu si prin intermediul lor cu serviciul de spionaj american: - "Într-o dupa amiaza a venit un strain, care ne-a condus cu masina la aeroportul Friedrichshafen. Acesta era un agent al serviciului de spionaj american. Am fost condusi la un avion trimotor cu care am plecat la Paris. Dupa doua zile am fost luati cu o masina cu geamurile vopsite si am fost dusi în afara Parisului la circa doua ore de mers cu masina. Asupra directiei nu pot sa-mi dau bine seama fiindca soferul era asa de bine instruit încât la mare distanta de orice încrucisare stingea farurile. Am putut totusi sa-mi dau seama ca am ajuns la marginea unui orasel de provincie, în curtea unei vile. Aici am facut scoala de spionaj. Pres.: Cât timp ati facut instructajul la aceasta scoala? Acuz.: Am facut instructaj timp de patru-cinci saptamâni, dupa care am fost dusi într-alta parte, într-o padure, în niste baraci, într-un fel de cazarma. Aici am facut exercitii de tir si sabotaj cu explozibil. Pres.: Ce scop aveau aceste exercitii? Acuz.: Sa stim sa aruncam în aer orice: un atelier, o fabrica, etc. Pres.: Unde? Acuz.: În tara, atunci când am fi primit misiunea. Pres.: Cu ce ai fost dumneata înzestrat în vederea îndeplinirii misiunii despre care ai vorbit? Acuz.: Pe o bucata de hârtie am scris strictul necesar în legatura cu radio, de asemenea frecventele, orele de întâlnire si codul cifrat de lucru. Hârtiuta pe care erau scrise aceste lucruri era bagata într-un ventil de bicicleta. În afara de aceasta eu am memorat un cifru cu care urma sa cifrez scrisorile pe care le-am trimis mai târziu din tara centrului. Am primit însemnate sume de bani în lei, dolari, dinari si forinti. De asemenea am primit circa un kg. de pietre de bricheta, pe care la nevoie sa le pot vinde si pe care sa le am pe drum ca sa-mi camuflez misiunea, sa apar ca un negustor contrabandist. Pres.: Relateaza crimele desfasurate din momentul când ai ajuns în tara. Acuz.: Dupa circa doua saptamâni am scris o ilustrata prin care am anuntat ca am ajuns si ca stau bine. Apoi pe un ziar am scris cu cerneala simpatica, aratând mai clar adresa mea pentru ca sa primesc scrisori, si alta adresa, ca sa primesc aparatul de radiotelegrafie. Dupa câteva luni mi-a sosit raspunsul. Pres.: În ce consta raspunsul? Acuz.: Într-un text, scris nemteste, mi s-au dat probabil anumite directive cifrate, pe care n-am reusit sa le descifrez. Am repetat totusi sa-mi trimita aparatul pe aceeasi adresa si am cerut bani. Pres.: Ce alta activitate criminala ai mai dus? Acuz.: În timpul sederii mele în tara am recrutat anumite persoane pentru a le pregati ca radio-telegrafisti. Pres.: Ce scop ai urmarit dumneata prin toate actiunile acestea? Acuz.: Toata actiunea mea era îndreptata împotriva Republicii Populare Române, executând ordinele primite direct de la comandantii legionari de dincolo, care si ei erau subordonati centrului de spionaj american.

 PROCESUL LEGIONARILOR PARASUTATI -1953

-continuare-

105 din 120

Interogatoriul acuzatului Erich Tartler Pres.: Ce persoane urmarite de organele de stat ai gazduit în locuinta dumitale? Acuz.:

Cârciumaru Gheorghe, Samoila Ion cu sotia sa si Golea Ion. Samoila mi-a spus ca a fost parasutat dintr-un avion american. Am vazut ca are doua parasute asupra lui. Mi-a cerut sa stea câtva timp la mine si am acceptat. Pres.: Unde l-ai pus sa locuiasca? Acuz.: La început în aceeasi camera cu mine. Apoi Samoila Ion, Golea Ion si cu mine am construit un bordei. La întrebarea Presedintelui, acuzatul relateaza ceea ce îi spusese Samoila si cu Golea în legatura cu pregatirea pe care au primit-o în strainatate în vederea parasutarii lor pe teritoriul RPR. Pres.: Ce ti-au vorbit ei despre misiunea cu care au fost trimisi în tara? Acuz.: Eu am dedus din discutie ca trebuie sa ia legatura cu legionarii si sa primeasca parasutari, sa faca legatura prin TFF. La început nu aveau decât pistoale si îmbracaminte personala. Golea cerea sa aduca si aparatele TFF si ce mai aveau îngropat în padure. Samoila nu era de acord si atunci a fost o discutie între ei. De fapt se certasera. Pres.: Pentru ce le trebuia acest aparat? Acuz.: Golea vroia sa ia legatura cu strainatatea. Pres.: Cu cine anume din strainatate? Acuz.: Cu centrul de spionaj. Pres.: În afara de faptul ca ai gazduit pe acesti doi, ce alte servicii le-ai mai facut, ce ajutor le-ai dat? Acuz.: Am scris scrisori. Dupa ce a venit Samoila, stiind ca eu aveam motocicleta, m-a întrebat daca am nevoie de piese. Am spus ca da. Mi-a cerut sa fac o lista cu tot ce-mi trebuie. Am facut lista si mi-a spus sa scriu în limba germana ceea ce-mi dicteaza. Am scris vreo cinci scrisori pe care le-am expediat în strainatate. La întrebarile Presedintelui, acuzatul arata amanuntit felul în care i-a ajutat pe spionii parasutati sa dezgroape si sa transporte materialele pe care le ascunsesera în pamânt imediat dupa parasutare.

Interogatoriul acuzatului Vlad Mihai Vasile Pres.: De ce domiciliai clandestin ? Acuz.: Doi frati ai mei fusesera arestati si cu aceasta

ocazie la locuinta mamei mele s-au gasit carti legionare. Crezând ca voi fi arestat în legatura cu aceste carti, m-am gândit ca este mai bine sa intru la anonimat. Pres.: Ce acte ai folosit? Acuz.: Un buletin fals pe numele Spitzer Adrian, pe care l-am procurat prin furt în tramvai, profitând de lipsa de atentie a purtatorului sau. Pres.: Când l-ai cunoscut pe Golea si în ce împrejurari? Acuz.: L-am cunoscut în primavara anului 1952. Am discutat despre faptul venirii lui aici, planul cu care a venit si planurile pe care le avea pentru viitorul apropiat. El mi-a spus ca a fost trimis de catre americani pentru a comunica, cu aparatul cu care era dotat, sosirea lui si eventualele pregatiri pentru venirea altor parasutati. El sustinea ca în cele din urma în mod inevitabil se va ajunge la razboi, ca anglo-americanii vor recurge pâna la urma la un razboi împotriva Uniunii Sovietice. Pres.: Este vreo legatura între aceasta chestiune si faptul ca el a fost parasutat? Acuz.: Prin faptul ca el a fost parasutat aici cu misiunea de a pregati si venirea eventuala a altora. Pres.: Ce activitate ai desfasurat din clipa în care ai fugit si pâna la arestarea dumitale ? Acuz.: L-am ajutat pe Golea în primul rând, oferindu-ma sa-i gasesc un tehnician care sa-i repare cutia de alimentare a aparatului de radio-telegrafie cu care a fost dotat la parasutare. I-am schimbat vreo 1500 dolari în lei. I-am gasit doua locuinte provizorii. Pres.: Când s-a pus problema fugii lui Golea din tara? Acuz.: Fata de amânarea continua de a pune în functie aparatul, el s-a gândit la plecare, si în vederea plecarii am gasit oameni care puteau sa-l ajute si am dus tratative cu acestia. Acuzatul descrie în continuare felul în care l-a ajutat pe Golea în legatura cu repararea aparatului TFF cu care a fost înzestrat.

Interogatoriul acuzatului Ion Buda Pres.: Ce activitate politica ai desfasurat dumneata? Acuz.: În septembrie 1940 am intrat

în organizatia legionara. Acuzatul relateaza amanuntit în continuare activitatea legionara pe care a desfasurat-o. Pres.:Ce fel de acte de identitate ai folosit în perioada în care te ascundeai? Acuz.: Am folosit acte false. Primul buletin de identitate pe care l-am avut a fost cel sustras prin 1950 de la persoana cu care locuiam împreuna. Prin 1952 am falsificat alt buletin. Am mai falsificat o serie de buletine pentru prietenii mei. Pres.: Când te-ai întâlnit cu Golea? Acuz.: În martie 1953. Pres.: Cum au evoluat legaturile dumitale cu Golea si ce ajutor i-ai dat? Acuz.: La începutul lui iulie eu discutasem cu Dinca si-i facusem propunerea sa facem niste manifeste si sa le difuzam în luna august. Apoi am discutat cu Golea si i-am facut aceeasi propunere. Am facut manifestele si le-am difuzat. Am început cu ajutorul lui Golea sa emit si sa receptionez radiograme. Golea mi-a dat un cod dupa care puteam sa descifrez ceea ce eventual aveam de

106 din 120

comunicat. Golea a propus sa facem niste manifeste pe care sa le difuzam periodic în centrele muncitoresti si prin institutii. Am renuntat însa la aceasta deoarece mi-am dat seama ca nu avem cu cine sa ducem la îndeplinire actiunea. Pres.: În slujba cui era Golea? Acuz.: În slujba serviciului de spionaj americano-francez. Pres.: Dumneata urma sa fii loctiitorul lui Golea dupa plecarea lui? Acuz.: Da. Pres.:Ce scop ai urmarit prin activitatea criminala pe care ai dus-o? Acuz.: Fiind legionar, am fost educat pe aceasta linie si nutream sentimente de dusmanie fata de R.P.R. Proc.: Cum explici dumneata ca legionarii, care pâna în 1944 l-au servit pe Hitler, dupa prabusirea Germaniei hitleriste s-au pus în slujba celor mai reactionare cercuri razboinice? Acuz.: Explicatia nu poate fi alta decât aceea ca legionarii din vestul Europei se gasesc fata de regimul democrat popular pe aceeasi linie cu aceste cercuri.

Interogatoriul acuzatului Gheorghe Dinca Pres.: Când ai intrat în organizatia legionara si ce activitate legionara ai dus? Acuz.: În

1941 am luat parte la rebeliune si am fost condamnat la trei ani si jumatate închisoare. În 1950 m-am întâlnit cu Vlad Mihai Vasile, pe care-l cunosteam. El mi-a prezentat pe legionarul fugar Ion Buda. Apoi l-am cunoscut pe Ion Golea sub numele de Iliescu. În iunie 1953, Ion Buda mi-a spus ca are de gând sa tipareasca niste manifeste. Eu am spus ca si eu sunt de acord cu aceasta idee. Manifestele au fost lucrate la mine acasa. La întrebarile Presedintelui, acuzatul a descris metodele prin care spionii si complicii lor au difuzat fituicile. Acuzatul a declarat în continuare: - "Ion Golea mi-a povestit toate peripetiile lui, adica fuga din tara, cum a ajuns în Germania si cum a fost parasutat în tara. Totodata mi-a spus ca are un aparat de radio-emisie si receptie pe care m-a rugat sa-l aduc în stare de functionare. I-am spus sa aduca aparatul sa-l studiez si sa-l repar". Pres.: Dumneata stii cum a venit Golea? Acuz.: Da, stiu ca a venit parasutat de un avion american. Acest lucru mi l-a spus chiar el. Pres.: Cu ce misiune a venit Golea? Acuz.: Mi-a spus ca a venit cu misiunea de a crea conditii sa vina si alti parasutati în tara, cu scopul de a submina regimul actual. Pres.: Cine îi trimitea pe Golea si pe ceilalti parasutati? Acuz.: Centrul de informatii legionar de la Salzburg sustinut de americani. Stiu ca americanii sunt aceia care întretin o serie de activitati subversive.

Interogatoriul acuzatului Alexandru Popovici La întrebarile Presedintelui, acuzatul relateaza cum a luat contact cu fiul sau, care i-a

spus ca a fost parasutat dintr-un avion american. În continuare, acuzatul arata cum i-a pus pe spioni în legatura cu Aurel Corlan, care i-a gazduit. Cum a ascuns aurul pe care i l-au dat în primire si cum l-a însotit Elena Stetin pe Alexandru Tanase la Bucuresti. Acuz.: Am primit scrisori din Paris. Ultima carte postala am primit-o câteva zile dupa venirea lui. Interogatoriul acuzatului Aurel Corlan La întrebarile Presedintelui, acuzatul relateaza felul în care a luat contact cu spionii Mircea Popovici si Alexandru Tanase, cum i-a gazduit si le-a facut diferite servicii. Pres.: Ce plata ai avut pentru faptul ca i-ai gazduit pe cei doi? Acuz.: De la Mircea Popovici am capatat un ceas de mâna care nu era bun, un brici de buzunar, cinci galbeni si 70 lei. Celalalt mi-a dat la plecare 10 galbeni, 300 lei, o camasa, o pereche de indispensabili, o haina rupta si o oala de untura.

Interogatoriul acuzatei Elena Stetin Pres.: Ce ai aflat despre fratele dumitale Mircea Popovici dupa ce a ajuns tara? Acuz.:

Am aflat ca a fost parasutat cu înca un spion de pe un avion strain. Dupa ce m-am întâlnit cu el mi-a spus acelasi lucru. Pres.: Ce ajutor i-ai dat lui Mircea si celuilalt spion? Acuz.: Am procurat actele sotului meu pentru Tanase iar pentru fratele meu, actele varului sotiei lui. Pe amândoi i-am gazduit la mine acasa. Am aflat de la fratele meu ca ei au fost parasutati de un avion strain ca sa culeaga informatii despre starea de spirit a populatiei în R.P.R. Pres.: Ti-au cerut si la Bucuresti sa le faci legatura cu anumite persoane? Acuz.: Mi-au cerut sa le caut o gazda unde sa stea.

Interogatoriul acuzatului Ion Iuhasz Pres.: Ce ai aflat despre Gavrila Pop dupa ce a fugit din tara? Acuz.: Stiu ca a facut o

scoala în strainatate si ca apoi a fost parasutat în tara împreuna cu Sabin Mare si Ilie Rada, de catre serviciul de spionaj american. Pres.: Ce servicii ti-au cerut spionii parasutati ? Acuz.: Mi-au facut propuneri sa colaborez cu ei. Am acceptat si am îndeplinit misiunile primite. Le-am gasit o ascunzatoare, am dus diferite bagaje de ale lor, le-am procurat informatii, le-am facut

107 din 120

legaturi cu elemente dusmanoase regimului. Pres.: Cui transmiteau ei informatii? Acuz.: Serviciului de spionaj american. Interogatoriul acuzatului Ion Cosma La întrebarea Presedintelui, acuzatul arata cum l-a cunoscut pe spionul Mare Sabin si cum l-a sprijinit: - "Am aflat ca Mare Sabin a fost parasutat sa faca spionaj împotriva R.P.R. pentru serviciul de spionaj american. Pres.: Ce ai discutat cu Mare Sabin ? Acuz.: Am discutat despre preocuparile americanilor pentru Europa, ca aceste echipe parasutate în tara trebuiau sa ia legatura cu alte elemente dusmane, si ulterior, bazati pe ajutorul strain, pe cale razboinica sa schimbe regimul. Pres.: Cine punea astfel problema? Cine dadea aceste indicatii? Acuz.: Serviciul de spionaj. Era linia americanilor. Pres.: Ce propuneri ti-a facut Mare? Acuz.: Am fost recrutat pentru spionaj si cu aceasta ocazie am primit mai multe misiuni. I-am dat informatii cu caracter economic, militar si politic. Am lucrat doua stampile pentru falsificarea unor buletine. De asemenea am primit misiunea de a cumpara un geamantan, destinat pentru transportarea unor munitii si aparate. Proc.: Cu ce fel de materiale au venit spionii parasutati ? Acuz.: Stiu ca au venit cu armament, substante otravitoare, harti, acte false, salopete. Stiu ca unul dintre ei era îmbracat în salopeta ca tractorist. Acesta era Pop Gavrila. Proc.: Unde erau transmise informatiile pe care le-ai dat ? Acuz.: Serviciului american de spionaj din Franta. Pres.: Cum se explica faptul ca dumneata ai acceptat aceste misiuni? Acuz.: Se explica prin dusmania pe care o nutresc fata de regimul democrat popular. Audierea martorilor: Ularu Sever. Martorul Ularu Sever, dupa ce a precizat ca îl cunoaste pe acuzatul Mircea Popovici, a spus între altele: - "Stiu ca a fost legionar, iar pe frontul din Apus s-a predat armatelor germane si a luptat contra patriei. În discutiile ce le-am avut cu spionul Mircea Popovici, în timp ce a fost gazduit la mine acasa, mi-a spus ca a fost parasutat împreuna cu Tanase pe teritoriul R.P.R. de un avion strain cu scopul de a desfasura activitate de spionaj, de a culege informatii si de a le trimite serviciului de spionaj cu ajutorul aparatelor de radio emisie si receptie. În continuarea depozitiei sale, martorul a confirmat activitatea tradatoare si de spionaj a lui Mircea Popovici.

 Didina Popovici Martora Didina Popovici a relatat ceea ce stia cu privire la activitatea criminala a

acuzatilor Alexandru Tanase si Mircea Popovici, confirmând si dând totodata amanunte asupra activitatii criminale a acuzatei Elena Stetin.

 Alexandru Niculescu Cu privire la acuzatul Mircea Popovici, martorul Alexandru Niculescu a aratat între

altele: - "Stiu ca a facut politica legionara, a luat parte la rebeliune si a suferit condamnare. De asemenea mai stiu ca a fost comisar la fosta prefectura a politiei capitalei." Pres.: Ai discutat cu Mircea Popovici în legatura cu misiunea pentru care a fost trimis în tara? Mart.: Mi-a spus ca scopul pentru care a fost parasutat este de a furniza si comunica serviciului de spionaj american date care privesc capacitatea de aparare a R.P.R. si alte informatii. Martorul a declarat în continuare: - "Americanii au pus la dispozitia Garzii de Fier, care a trecut sub orbita americana fonduri pentru tot felul de actiuni îndreptate spre subminarea R.P.R. E vorba de fondul de 100 milioane dolari pus la dispozitia "persoanelor selectionate".

 Maria Muscalu Dupa ce a precizat ca-l cunoaste pe acuzatul Ion Samoila, martora Maria Muscalu a

relatat împrejurarile în care s-a revazut cu el dupa parasutare. Ion Bucsan Martorul Ion Bucsan a facut relatari cu privire la activitatea criminala a acuzatului Ion

Golea, aratând ce fel de armament si echipament a avut si ce fel de legaturi a întretinut cu acuzatul Vlad Mihai Vasile.

 Nadejda Golea Martora Nadejda Golea a facut declaratii despre legaturile pe care le-a avut cu acuzatul

Ion Golea. Ion Stanica Martorul Ion Stanica, dupa ce a precizat ca îi cunoaste pe acuzatii Gheorghe Dinca,

Vlad Mihai Vasile, Ion Buda si Ion Golea, a spus: - "Stiu ca Vlad Mihai Vasile a primit de la Ion Golea în primavara anului 1953 un numar de dolari pentru a-i schimba. Stiu de asemenea ca

108 din 120

Gheorghe Dinca, Ion Buda si Ion Golea au redactat fituici cu caracter contra-revolutionar. Am vazut si aparatul de radio emisie-receptie pe care Golea l-a adus la Dinca pentru a fi reparat."

 Iosif Bonta Martorul Iosif Bonta a aratat ,cu privire la acuzatul Gavrila Bonta: - "Împreuna cu

ceilalti a cules informatii, a instalat aparatul de emisiune, a transmis informatii serviciului de spionaj american."

 Anghel Meltis Martorul Anghel Meltis a dat lamuriri cu privire la activitatea criminala a acuzatului Ion

Tolan, care a locuit clandestin în casa lui.RECHIZITORIUL PROCURORULUI MILITAR

Colonel Ardeleanu Aurel   Tovarasi judecatori,   Procesul care se desfasoara în fata dvs. arunca o lumina puternica asupra uneltirilor

dusmanoase pe care le pun la cale înca de multa vreme cercurile agresive din SUA împotriva poporului nostru si a Republicii Populare Române. Toata lumea vede ca în timp ce Uniunea Sovietica si celelalte tari ale lagarului democrat duc o lupta activa, constanta pentru destinderea încordarii internationale, pentru reglementarea pe cale pasnica, prin tratative între tarile interesate, a problemelor litigioase si nerezolvate, pentru restabilirea relatiilor comerciale normale între state, exista forte care actioneaza împotriva politicii de destindere a încordarii internationale, forte care încearca sa submineze cu orice pret aceasta politica. Între declaratiile repetate în favoarea destinderii încordarii internationale, facute de reprezentantii guvernului sovietic si ai celorlalte guverne din tarile democratice si întreaga politica interna si externa a acestor tari, exista o deplina concordanta. Opinia publica din lumea întreaga a salutat si aprobat cu însufletire initiativele de pace ale Uniunii Sovietice si ale altor tari democrate, masurile concrete si clare pe care ele le-au propus pentru a se asigura un progres real în destinderea încordarii internationale. Totodata apare evident faptul ca paralel cu fortele iubitoare de pace, actioneaza forte care s-au legat prea puternic de politica agravarii situatiei internationale, forte care mizeaza pe razboi si vad în destinderea încordarii internationale posibilitatea nedorita de ele a scaderii uriaselor profituri pe care le aduce fabricantilor de armament si celorlalte monopoluri politica agresiva. În slujba acestei politici agresive este pusa asa numita "strategie a razboiului rece" si în mod deosebit actiunea de subminare desfasurata de cercurile agresive împotriva tarilor democrat-populare. În cursul procesului a fost demonstrat pe baza unor probe zdrobitoare, ca serviciul de spionaj american recruteaza din rândurile legionarilor si altor tradatori de patrie, fugiti peste granita de teama judecatii populare, spioni si teroristi, pe care-i parasuteaza din avioane americane strecurate hoteste în cursul noptii pe teritoriul tarii noastre, cu scopul de a savârsi actiuni de spionaj, de sabotaj si de diversiune. Modul în care sunt strecurati, instruiti si dotati spionii si diversionistii de pe banca acuzarii, misiunile criminale pe care le-au primit de la serviciul de spionaj american, precum si faptele savârsite de acestia dezvaluie cu întreaga forta a faptelor politica cercurilor agresive de amestec grosolan în treburile interne ale tarilor lagarului democrat si metodele gansteresti fara precedent în relatiile dintre state, care sunt folosite în realizarea acestei politici. Istoria relatiilor internationale nu a cunoscut înca o activitate subversiva de asemenea proportii, un amestec atât de brutal în treburile interne ale statelor, provocari atât de sistematice ca acelea pe care le desfasoara în prezent fortele agresive. Lucrurile au mers pâna acolo, încât organizarea spionajului, a diversiunii si activitatii teroriste împotriva guvernelor legale ale unor tari suverane, a fost ridicata la rangul de politica guvernamentala. Nu este un secret pentru nimeni faptul ca înca din anul 1951 a fost adoptata de catre Congresul american asa numita "lege a securitatii mutuale", pe baza careia sunt alocate anual din bugetul Statelor Unite sume considerabile pentru recrutarea a tot felul de huligani fascisti si de elemente decazute din drojdia societatii, care sunt trimise în tarile democratice pentru a desfasura o activitate de subminare. Dupa cum se stie, pentru a ascunde opiniei publice metodele si mijloacele cu care este dus "razboiul rece" împotriva tarilor lagarului democrat cercurile agresive din SUA se straduiesc din rasputeri sa prezinte activitatea subversiva pe care ele o dirijeaza si finanteaza de la Washington, drept o asa zisa "miscare de rezistenta", iar pe asasinii platiti si înarmati pâna în dinti de serviciul de spionaj

109 din 120

american, drept niste "victime nefericite". În ultima vreme, sub presiunea vointei maselor care cer cu energie crescânda sa se puna capat metodelor si actiunilor de înveninare a relatiilor internationale, reprezentanti ai cercurilor conducatoare din SUA au încercat sa însele opinia publica si sa atenueze nelinistea creata chiar în cercurile atlantice de rigiditatea politicii "de forta" americana, prin declarati ipocrite despre asa zisa lor dorinta de pace si întelegere. În cuvântarea rostita la tribuna Adunarii Generale a ONU, dl. Dulles a declarat - între altele - ca SUA "nu îndeamna pe altii la violenta". Faptele sunt însa si de asta data în contradictie cu vorbele. Descoperirea si arestarea spionilor si teroristilor parasutati de serviciul de spionaj american, Alexandru Tanase, Golea Ion, Pop Gavrila si altii, pe care îi vedeti în boxa, demasca cu vigoare prefacatoria, încercarea cercurilor agresive de a însela pe cei naivi cu privire la adevaratul caracter al politicii americane. Fiecare om poate pe drept cuvânt pune întrebarea: cum se împaca declaratia ca SUA "nu îndeamna pe altii - la violenta" cu toate aceste scoli de diversiune si spionaj pe care serviciul de informatii american le organizeaza si conduce în Germania occidentala, Austria, Franta, Grecia, cu avioanele americane care s-au strecurat hoteste, noaptea, în spatiul aerian al tarii noastre, cu toate aceste pistoale si grenade, otravuri si substante explozive pe care le vedeti expuse aici? Inspiratorii si organizatorii activitatii de subminare dusa în tarile democrate au fost prinsi în flagrant delict si demascati în fata lumii întregi. Poporul român stie cine sta în spatele acuzatilor din boxa si întelege prea bine cu ce scop au fost trimisi. În spatele acestor mercenari fara scrupule, care ieri si-au oferit serviciile Gestapoului, astazi serviciului de spionaj american, dupa principiul ca trebuie sa te vinzi celui care plateste mai bine, stau monopolurile americane, care au stapânit în trecut petrolul, telefoanele si alte bogatii ale tarii, stau fostii jefuitori ai poporului român care si-au umplut doldora buzunarele cu aur strâns din sudoarea si lacrimile muncitorilor si taranilor români. Cercurile monopoliste agresive din SUA nu s-au consolat nici pâna astazi de faptul ca au pierdut dreptul de a porunci si jefui în România, ca poporul român si-a dezdoit spinarea si, alungând de la putere pe mosieri si capitalisti, a devenit un popor liber, singurul si adevaratul stapân al tarii si bogatiilor ei. Regimul democrat popular, independenta si suveranitatea de stat îi sunt scumpe poporului ca ochii din cap. Toate uneltirile dusmane s-au sfarâmat si se vor sfarâma de hotarârea ferma a poporului nostru de a-si apara cuceririle si dreptul la o viata mai buna. Contributia activa a oamenilor muncii la descoperirea spionilor si teroristilor din boxa subliniaza cu o deosebita vigoare atasamentul poporului fata de regimul democrat popular. Nici o încercare, oricât de perfida din partea dusmanilor republicii, nu poate clinti orânduirea de stat democrat-populara, profund ancorata în popor. Pamântul sfânt al patriei arde sub picioarele dusmanilor. Instrumentele josnice ale serviciului de spionaj american trezesc ura si mânia fara margini a întregului nostru popor. Unde sunt organizate centrele de spionaj si diversiune si cine sunt elementele recrutate de serviciul de spionaj american Din marturisirile facute de acuzati a rezultat ca serviciul de spionaj american a organizat, cu complicitatea serviciului de spionaj francez, adevarate centre ale crimei si spionajului. A rezultat de asemenea ca serviciul de spionaj american a organizat în Franta, Germania Occidentala, Grecia si Austria, centre de diversiune si spionaj, care au la dispozitie localuri, terenuri si alte mijloace materiale pentru pregatirea si instruirea spionilor si teroristilor destinati actiunilor banditesti contra tarilor de democratie populara. Selectionarea si recrutarea spionilor a fost solutionata de catre serviciul de spionaj american prin folosirea asa ziselor lagare de "persoane deplasate" organizate pe teritoriul unei tari apusene. Se stie ca ani de zile cercurile imperialiste si-au exprimat îngrijorarea lor "umanitara" pentru soarta acestor persoane. Procesul acesta, ca si procesele similare din celelalte democratii populare, a scos însa la iveala ca în asa numitele lagare de "persoane stramutate" au fost strânsi laolalta tot felul de criminali de razboi, legionari, szalasisti, ustasisti si alte categorii de fascisti fugiti de la locul crimei pentru a nu da socoteala popoarelor respective. Ucigasi de profesie, teroristi, incendiatori si tot soiul de escroci, tâlhari, iata cine sunt "victimele nenorocite" de care se înduioseaza cercurile agresive. Din asemenea elemente îsi recruteaza serviciul de spionaj american agentii sai. Aici se potriveste pe drept cuvânt înteleapta zicala a poporului: "La asa stapân, asa sluga". Ramasitele organizatiei diversioniste-teroriste Garda de Fier, creata de fostele partide "istorice" ca o organizatie de agenti provocatori împotriva clasei muncitoare si de pogromisti fascisti, care s-a acoperit de

110 din 120

sânge prin crimele monstruoase savârsite împotriva poporului nostru, împotriva libertatii si independentei nationale, constituie astazi o pepiniera din care serviciul de spionaj american îsi recruteaza spionii si teroristii pentru cele mai murdare misiuni. Mercenari de profesie, legionarii slugaresc astazi imperialismul american cu acelasi zel cu care au slugarit ieri imperialismul german-fascist. Rostogolindu-se tot mai jos pe panta descompunerii morale, o mâna de nemernici, în cap cu Horia Sima, Traian Borobaru, Mircea Dimitriu, Mircea Musetescu si altii, îndeplinesc sarcina murdara ce le-a încredintat-o serviciul de spionaj american, de a aduna tot felul de lepadaturi umane, ramasite fascisto-legionare, criminali de razboi, escroci; bineînteles ca în acest scop serviciul de spionaj american le-a asigurat putinta sa circule în toata libertatea prin tarile occidentale aflate sub stapânirea dolarului. În felul acesta au fost recrutati spionii: Tanase Alexandru, Popovici Mircea, Golea Ion, Samoila Ion, Tolan Ion, Mare Sabin, Pop Gavrila si altii, care au fost trimisi la scoli de spionaj organizate pe teritoriul Frantei, Germaniei Occidentale, Greciei si Austriei. Dupa cum a rezultat din recunoasterile acuzatilor, ei s-au pregatit în scolile de spionaj de la Andilly, Isny, Lindau, Kefelaria, sub conducerea serviciului de spionaj american secondat de serviciile de spionaj francez si grec, aflate în subordine. Dupa cum recunosc însisi acuzatii, serviciul de spionaj american i-a admis pe lista "persoanelor selectionate" numai dupa ce au fost supusi unui examen în cursul caruia au trebuit sa demonstreze ca au un trecut criminal, conditie de baza pentru a fi investiti cu încrederea Washingtonului. Din recunoasterile acuzatilor se mai desprinde faptul ca pentru serviciul de spionaj american nu este granita între diferitele tari ale Europei Occidentale, spionii recrutati fiind trecuti pe calea aerului dintr-o tara într-alta cu sfidarea celor mai elementare drepturi ale suveranitatii statelor. Avioanele militare americane folosesc aerodromurile Germaniei apusene, Austriei apusene, Frantei, Greciei, etc., dupa bunul lor plac. Uneori transportul spionilor americani se face cu avioane militare franceze. În scolile de spionaj americane, adevarate scoli ale crimei, acuzatii din boxa au primit o pregatire sistematica în vederea desfasurarii activitatii lor teroriste, diversioniste si de spionaj îndreptata împotriva libertatii poporului nostru. În cadrul pregatirii lor, i-au învatat cum sa foloseasca pistolul, grenada si pistolul mitraliera, precum si diferitele substante explozive si otravitoare, pentru acte de diversiune si teroare. Împotriva cui urmau sa foloseasca ei toate aceste mijloace ucigatoare? Împotriva independentei noastre nationale, împotriva libertatilor democrat-populare. Ei au învatat sa manipuleze aparatul de radio emisie si receptie, sa foloseasca cifrul si codul cifrat pentru a transmite informatii si pentru a primi instructiuni, sa foloseasca, în acelasi timp, scrierea conventionala si tehnica fotografica. Ei au fost instruiti sa falsifice acte de identitate si alte documente, au facut exercitii de lansare cu parasuta. Spionii americani s-au straduit chiar sa-i învete cum sa se fereasca de urmarirea organelor de securitate. Dupa cum se vede însa, aceste învataturi nu le-au folosit prea mult spionilor parasutati. Cursurile crimei au fost predate de catre spionii americani cu nume conspirative: Johny, Vernier, Vidal si altii si de catre ofiteri din serviciul de spionaj francez, cu numele de Beaumont, Blondel si altii. Elementele selectionate pentru a fi trimise în tara în scopul desfasurarii actiunilor lor banditesti, primeau o instructie suplimentara. Ea a fost facuta de aceeasi agenti ai serviciului de spionaj american si francez. Dupa cum se vede, în timp ce alocatiile din bugetul SUA pentru învatamânt au fost reduse la minimum, milioane de copii americani fiind lipsiti de posibilitatea de a se instrui, pentru scolile de spionaj sunt cheltuite milioane de dolari. Cu ce au fost înzestrati acesti criminali în vederea îndeplinirii misiunilor lor mârsave? Iata, priviti arsenalul acesta de scule criminale puse la dispozitia spionilor, dintre care nu lipsesc aparate de radio de emisie si receptie de provenienta americana, coduri cifrate si cifruri, pistoale mitraliera, revolvere si grenade de diferite calibre si tipuri, munitiile respective, materiale explozive, fiole de otrava, harti ale teritoriului R.P.R., buletine de identitate false, acte militare false, echipament de tot felul, terminând cu parasutele care au servit la lansarea banditilor pe teritoriul tarii. Astfel înzestrati, spionii au fost îmbarcati în avioane americane militare, conduse de echipaje americane. Pentru a se camufla, avioanele americane îsi scoteau semnele distinctive de recunoastere, dupa cum au declarat acuzatii. În acelasi timp, pentru a acoperi parasutarea spionilor, aruncau pe parcurs diferite fituici pline de cele mai murdare calomnii împotriva poporului nostru. Decolând de pe aerodromul de la Atena, aceste avioane au violat spatiul aerian al Republicii Populare Române în mai multe rânduri, lansând prin

111 din 120

parasutare grupe de criminali pentru a desfasura actiuni scelerate de spionaj, de diversiune si teroare împotriva patriei noastre. Care au fost misiunile date de serviciul de spionaj american spionilor parasutati pe teritoriul patriei noastre?

Tovarasi judecatori, Materialele anchetei prealabile precum si propriile marturisiri ale acuzatilor au aratat ca

principalele misiuni ale acestei bande aflate astazi pe banca acuzarii au fost acelea de a spiona, de a culege si transmite informatii din toate domeniile de activitate ale statului si de a comite actiuni de diversiune si teroare. Ce dovedeste acest lucru? Dovedeste ca întreaga activitate a serviciului de spionaj american întreprinsa împotriva tarii noastre ca si împotriva celorlalte tari de democratie populara, este strâns legata de planul criminal al cercurilor agresive americane de pregatire si atâtare la un nou razboi mondial. Pentru a duce la îndeplinire misiunea de culegere si transmitere de informatii cu caracter de spionaj, acuzatii Tanase Alexandru, Popovici Mircea, Golea Ion, Samoila Ion, Pop Gavrila, Bebi Toma si Tolan Ion au primit sarcina sa recruteze în acest scop elemente fascisto-legionare, fosti capitalisti si mosieri, elemente chiaburesti si alti dusmani ai regimului si poporului nostru. Este limpede ca serviciul de spionaj american nu se putea bizui în aceasta actiune criminala decât pe asemenea lepadaturi omenesti lipsite de orice scrupule si gata la orice mârsavie. Din dezbaterile procesului a reiesit, fara putinta de tagada, ca serviciul de spionaj american se bizuieste în uneltirile sale împotriva tarii noastre pe mercenari recrutati dintre elementele fascisto-legionare. O cât de succinta analiza a trecutului spionilor de pe banca acuzarii va demonstra cu prisosinta acest lucru. Iata, de exemplu acuzatul Alexandru Tanase, una dintre capeteniile grupului de spioni si tradatori de patrie. Cine este Alexandru Tanase? Trecutul lui banditesc îl califica drept o sluga demna de stapânii sai. Fost comandant legionar, în anul 1941 a fost condamnat la cinci ani temnita grea pentru participare la rebeliunea legionara. În luna august 1944, când armatele sovietice au eliberat tara noastra si fortele patriotice conduse de partidul comunist au rasturnat dictatura fascista si au pornit la eliberarea restului tarii de sub jugul germano-fascist, elemente ale Garzii de Fier si alte lepadaturi fasciste au fugit în Apus. Printre acestia a fost si Alexandru Tanase. Acest dusman al poporului muncitor a fugit la stapânii sai hitleristi, înrolându-se în armata fascista si luptând pe front împotriva patriei noastre pâna la capitularea Germaniei. Refugiindu-se apoi în Germania Occidentala, Alexandru Tanase si-a schimbat stapânul, intrând în slujba serviciului de spionaj american. În aceasta calitate el a primit sarcina de a regrupa legionarii fugari si a selectiona dintre ei agenti pentru scolile de spionaj si diversiune. În galeria acestor tradatori, pe lânga Tanase Alexandru sunt vechi criminali, asasini, fascisti, teroristi de profesie si dezertori ca Samoila Ion, Golea Ion, Popovici Mircea si Tolan Ion. Samoila Ion, legionar din 1937, are la serviciul sau numeroase crime. El a luat parte la organizarea unui grup terorist pentru uciderea lui Armand Calinescu. Pentru participare la rebeliunea legionara a fost condamnat la 15 ani închisoare. Mai târziu, fiind arestat în vederea executarii unui numar de cinci condamnari, dintre care doua de câte 15 ani închisoare si temnita grea, una de 10 ani închisoare si una de 20 ani munca silnica, a evadat din închisoare si a fugit din tara. Pentru trecutul sau plin de crime odioase a fost recrutat de serviciul de informatii american si trimis la scoala de spionaj si diversiune. Spionul si diversionistul Golea Ion, parasutat pe teritoriul tarii noastre împreuna cu Samoila Ion, este tot un vechi legionar, organizator al unei bande teroriste legionare în regiunea Stalin din toamna anului 1944. În anul 1948, fiind urmarit de catre organele de stat pentru activitate subversiva si pentru crima de omor, a fugit în Austria, în Germania Occidentala si în Franta, unde a fost recrutat si a urmat cursurile unei scoli americane de spionaj si diversiune. Acuzatul Popovici Mircea este tot un vechi legionar, condamnat în 1941 pentru participare la rebeliunea legionara. În anul 1944, fiind pe frontul antihitlerist, a dezertat la fascisti, intrând mai târziu si el în slujba serviciului de spionaj american si urmând pe teritoriul Frantei cursurile unei scoli americane de spionaj. La aceasta scoala a fost selectionat de catre Tanase Alexandru, împreuna cu care a fost parasutat pe teritoriul tarii noastre. Acuzatul Tolan Ion, legionar din 1940, condamnat la 3 ani temnita grea pentru activitate legionara, a fugit din tara odata cu alungarea hoardelor hitleriste. Înrolându-se într-o formatie legionara în cadrul armatei hitleriste, a luptat împotriva patriei noastre pâna la capitularea Germaniei. Aflându-se într-un lagar de "persoane stramutate" din Germania apuseana, a luat legatura cu spionul Tanase si prin

112 din 120

intermediul acestuia a fost recrutat la Salzburg în solda serviciului de spionaj american si apoi trimis la scoala de spionaj si diversiune. Ca si ceilalti spioni, acuzatul Tolan Ion a primit de la serviciul de spionaj american aceleasi misiuni criminale de spionaj, diversiune si teroare, în care scop s-a strecurat pe teritoriul tarii noastre. Acuzatul Pop Gavrila, aventurier descompus, capabil oricând sa tradeze patria în care s-a nascut, a fugit din tara în Austria, unde s-a pus în slujba serviciului de spionaj american si a fost instruit în scoala de spionaj si diversiune împreuna cu fostul ofiter antonescian Mare Sabin si cu Rada Ilie, din care apoi a fost alcatuit grupul criminal de spioni si teroristi parasutati pe teritoriul tarii noastre de catre serviciul de spionaj american. Din aceasta scurta trecere în revista a trecutului criminal al principalilor acuzati, reiese clar pe ce elemente se bazeaza serviciul de spionaj american în scopul actiunilor sale de spionaj, diversiune si teroare împotriva Republicii Populare Române. El mizeaza în primul rând în actiunile sale pe ramasitele fascisto-legionare, criminali de rând, asasini, teroristi de profesie, fugari tradatori de patrie, pe care poporul nostru îi priveste cu ura si dispret. Grupul acestor unelte josnice ale serviciului de spionaj american s-a angajat sa îndeplineasca misiunile criminale încredintate. Iata-l de exemplu pe acuzatul Alexandru Tanase: El a primit din partea serviciului de spionaj american misiunea de a lua conducerea grupurilor de spioni parasutati si de a organiza fuga din tara în Iugoslavia a elementelor legionare urmarite de organele de stat. Atât acuzatul Tanase cât si ceilalti spioni parasutati au primit misiunea sa alcatuiasca bande de diversionisti, teroristi, în scopul de a comite acte de teroare si diversiune. În vederea îndeplinirii acestor misiuni, agentii serviciului de spionaj american, aflati pe banca acuzarii, dupa ce au fost parasutati împreuna cu armamentul, echipamentul si aparatele de radio emisie si receptie, au trecut la realizarea misiunilor lor criminale. Ei au gasit complici în elementele pe care le vedeti în boxa alaturi de spioni, recrutate din resturile legionare, hitleristi, fosti exploatatori, chiaburi si fosti jandarmi. Astfel, în rândurile tradatorilor de patrie se gasesc drept complici ai spionilor acuzatii: Tartler Erich, Vlad Mihai Vasile, Buda Ion, Dinca Gheorghe, Corlan Aurel, Popovici Alexandru, Stetin Elena, Iuhasz Ion si Cosma Ion. În activitatea lor criminala de sprijinire a spionilor parasutati, acuzatii Cosma Ion, Iuhasz Ion, Vlad Mihai Vasile, Buda Ion au furnizat acestora informatii din domeniul economic, politic si militar, care apoi au fost transmise fie prin aparatele de radio emisie si receptie, fie prin corespondenta cifrata, serviciului de spionaj american. Un alt aspect al activitatii criminale a acestor agenti ai serviciului de spionaj a fost raspândirea de fituici în diferite limbi, cu continut calomnios la adresa patriei si poporului nostru. În îndeplinirea acestei misiuni criminale acuzatul Golea Ion a fost ajutat de catre acuzatii Buda Ion si Dinca Gheorghe. Pentru a se sustrage de la judecata poporului, în caz de urmarire a lor de catre organele de stat, spionii parasutati - asa cum declara ei - aveau consemnul sa fuga în Iugoslavia, unde pe baza unei parole dinainte stabilite, urmau sa se puna la dispozitia ambasadei americane de la Belgrad pentru a li se restabili legatura cu serviciul de spionaj american. Actiunile criminale comise de acuzati, împotriva patriei si poporului nostru, dezvaluie metodele perfide la care recurge serviciul de spionaj american în ducerea "razboiului rece" inspirat si organizat de cercurile agresive din Statele Unite. Vinovatia acuzatilor si pedepsele prevazute de lege pentru faptele lor criminale Tovarasi judecatori,

În fata dvs. se gaseste o banda de spioni si teroristi împreuna cu complicii lor, elemente criminale recrutate de catre serviciul de spionaj american. Printre capeteniile bandei se afla Tanase Alexandru, Popovici Mircea, Golea Ion, Samoila Ion, Pop Gavrila si Tolan Ion, introdusi pe teritoriul tarii noastre pe calea aerului, prin violarea spatiului aerian R.P.R. de catre avioane militare americane, si parasutarea lor în cursul noptii. S-a dovedit ca aceasta banda de spioni si teroristi a fost înzestrata de catre serviciul de spionaj american cu aparate de radio emisie si receptie, cifruri si coduri cifrate, numeroase arme si munitii, materiale explozibile, acte si documente false, harti militare, echipament divers militar si civil, precum si diverse alte materiale în vederea îndeplinirii misiunii lor scelerate. Odata ajunsi pe teritoriul tarii noastre, ei au trecut la executarea misiunilor primite, cautându-si si gasindu-si complici, luând legatura cu elemente fascisto-legionare si alte elemente dusmanoase, în vederea organizarii unor actiuni teroriste si diversioniste si transmitând prin aparatele de radio-emisie si receptie si prin corespondenta cifrata, informatii secrete din diferite domenii de activitate ale statului nostru. Ei au fost capturati si facuti inofensivi datorita vigilentei organelor de securitate, care stau de

113 din 120

veghe si apara cuceririle revolutionare ale poporului nostru muncitor, zdrobind în fasa orice încercare criminala a dusmanilor statului nostru. În actiunea de descoperire a spionilor au dat sprijin activ organelor noastre de stat oamenii muncii însufletiti de patriotism, contribuind la demascarea si prinderea dusmanilor care au încercat sa stavileasca munca noastra pasnica, constructiva. Vinovatia spionilor parasutati este pe deplin dovedita. În fata probelor existente, a corpurilor delicte gasite asupra lor, ei au fost nevoiti sa-si recunoasca activitatea lor criminala. Depozitia martorilor care au fost audiati în fata instantei de judecata au confirmat întru totul recunoasterile acuzatilor. Ei sunt adusi aici, pe banca acuzari, pentru a raspunde de activitatea lor criminala comisa împotriva Republicii Populare Române. Acuzatii Tanase Alexandru, Popovici Mircea, Golea Ion, Samoila Ion, Pop Gavrila, Bebi Toma, Tolan Ion trebuie sa raspunda pentru crima lor de tradare de patrie. Faptele lor criminale se încadreaza în dispozitiile art. 184 c. p. si art. 1 lit. a si art. 4 din decretul 199/950, deoarece fugind din tara s-au pus în slujba serviciului de spionaj al unei puteri straine, care i-a instruit si i-a introdus apoi pe teritoriul R.P.R., de unde au transmis informatii cu caracter de spionaj si au întreprins actiuni în vederea organizarii de acte teroriste si diversiune în scopul suprimarii independentei noastre de stat. Spionii trimisi de serviciul de spionaj american au gasit adapost si sprijin la complicii lor care se gasesc astazi alaturi de ei pe banca acuzarii. Acestia sunt acuzatii: Tartler Erich, Vlad Mihai Vasile, Buda Ion, Dinca Gheorghe, Stetin Elena, Popovici Alexandru, Corlan Aurel, Cosma Ion si Iuhasz Ion. Acuzatul Tartler Erich, educat la scoala hitlerismului în spiritul urii fata de poporul muncitor, a gazduit si a dat ajutor activ acuzatilor Golea Ion si Samoila Ion în actiunile lor criminale. Acuzatii Vlad Mihai Vasile si Buda Ion, amândoi legionari înraiti, urmariti de organele securitatii statului pentru activitatea lor dusmanoasa poporului, s-au stabilit în mod clandestin în Bucuresti înca din anul 1948. Ei au luat legatura cu spionul Golea Ion si l-au ajutat sa organizeze actiuni criminale diversioniste contra statului nostru. Acuzatul Dinca Gheorghe, legionar, condamnat la trei ani temnita grea pentru activitate fascista, a fost gazda spionului Golea facând din locuinta sa loc de întâlnire pentru elementele criminale care au pus la cale, cu complicitatea sa, actiuni diversioniste împotriva statului nostru. Acuzatul Popovici Alexandru, fost plutonier de jandarmi, împreuna cu acuzatul Corlan Aurel au gazduit pe spionii Tanase Alexandru si Popovici Mircea, ajutându-i în actiunile lor criminale si i-a ajutat în transmiterea de informatii. Acuzata Stetin Elena a gazduit pe spionii Tanase Alexandru si Popovici Mircea si le-a dat ajutor activ în vederea îndeplinirii misiunilor încredintate de serviciul de spionaj american, procurându-le acte false si cautându-le gazde. Acuzatii Tartler Erich, Vlad Mihai Vasile, Buda Ion, Dinca Gheorghe, Popovici Alexandru, Corlan Aurel, Stetin Elena, Cosma Ion si Iuhasz Ion se fac vinovati în fata poporului de complicitate la crima de tradare de patrie. Faptele criminale savârsite de ei sunt pe deplin dovedite prin recunoasterile lor, coroborate cu recunoasterile celorlalti acuzati si în depozitiile martorilor si prin corpurile delicte gasite la acuzati cu ocazia perchezitiilor domiciliare. Faptele lor se încadreaza în dispozitiile art. 121 si art. 184 c. p. precum si art. 1 lit. a, art. 4 si 6 din decretul Nr. 199 din 11 august 1950, deoarece au gazduit si au ajutat pe spionii parasutati de serviciul de spionaj american în vederea îndeplinirii misiunilor lor criminale de spionaj si diversiune.

Tovarasi judecatori,    În procesul pe care-l judecati dvs. aveti la dispozitie tot complexul de probe necesare

într-un proces penal. Pe baza acestor probe dvs. sunteti în masura a pronunta hotarârea cu privire la gradul de vinovatie al fiecarui acuzat. Învinuirea principala care este imputata acuzatilor, crima de tradare de patrie, prevazuta de art. 184 din codul penal si art. 1 din decretul Nr. 199, precum si complicitatea de crima de tradare de patrie prevazuta de art. 121 si 184 din codul penal si art. 1, 4 si 6 din decretul 199/950, este pe deplin dovedita pentru toti. Acuzatii trebuie sa raspunda în fata justitiei populare pentru toate crimele savârsite de ei. Din tot grupul acesta criminal se detaseaza în mod deosebit acuzatii Tanase Alexandru, Popovici Mircea, Golea Ion, Samoila Ion, Pop Gavrila, Tolan Ion, Tartler Erich, Vlad Mihai Vasile, Buda Ion, Dinca Gheorghe, Corlan Aurel si Cosma Ion, care prin trecutul lor întunecat de crime si prin activitatea lor scelerata în slujba serviciului de spionaj american, dusa cu deosebita înversunare si ura împotriva poporului nostru muncitor, nu merita nici un fel de circumstante atenuante. Pentru acesti acuzati eu cer, în numele poporului, sa aplicati pedeapsa capitala prevazuta de

114 din 120

lege. Din grupul celorlalti acuzati, fac o mentiune în legatura cu acuzatul Bebi Toma. Trecutul sau îl califica ca pe un dusman al poporului. Si Bebi Toma a comis crima cea mai grava contra statului nostru, contra puterii populare, intrând în slujba serviciului de spionaj american. Acuzatul Bebi Toma, odata ajuns pe teritoriul tarii, n-a trecut la executarea misiunilor cu care a fost trimis ci s-a prezentat imediat autoritatilor de stat cu întreg echipamentul si materialele cu care a fost înzestrat de serviciul de spionaj american, facând marturisiri cu privire la misiunile ce i s-au încredintat. Din cele de mai sus reiese ca acuzatul Bebi Toma si-a dat seama de caracterul criminal al legaturilor sale cu serviciul de spionaj american, de mârsavia misiunilor ce trebuia sa le îndeplineasca împotriva patriei noastre. El a simtit ca spionilor imperialisti le arde pamântul sub picioare. Cer, în consecinta, instantei sa tina seama de aceasta situatie speciala în aprecierea faptelor sale si sa-i acorde circumstantele atenuante. Întregul nostru popor, plin de mânie si ura împotriva dusmanilor care atenteaza la viata, munca sa pasnica, la independenta si suveranitatea nationala a statului nostru, asteapta de la dvs. sa pedepsiti fara crutare pe tradatori. Nu putem admite ca în timp ce milioane de oameni ai muncii, din patria noastra îsi consacra efortul operei de constructie pasnica, cladirii unei vieti mai bune pentru ei si pentru copiii lor, întaririi si înfloririi Republicii Populare Române, acesti huligani fascisti, oameni fara constiinta si fara patrie, sa unelteasca din umbra pentru a lovi miseleste în cuceririle istorice ale poporului pentru a face jocul criminal al provocatorilor unui nou razboi mondial, al milionarilor si miliardarilor care vor sa acapareze noi gramezi de aur din sângele si lacrimile popoarelor. Verdictul dvs. sa exprime hotarârea ferma a poporului român de a nimicii spionii, teroristii si diversionistii din solda spionajului imperialist precum si pe cei care dau sub orice forma vreun sprijin unor asemenea banditi. Pentru asemenea mercenari fara scrupule si pentru cei ce favorizeaza câtusi de putin crime împotriva patriei noastre nu poate exista nici un fel de crutare.

 ÎN SALA DE JUDECATÃ

Reportaj de B. Stoian"SCÂNTEIA"

 Duminica, 11 Octombrie 1953   Sa fie introdusi acuzatii. Pentru câteva clipe, în sala plina pâna la refuz, în care

Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti judeca procesul spionilor parasutati de spionajul american, se asterne linistea. Oamenii muncii aflati în sala îsi îndreapta privirile fulgerând de mânie spre usa din spatele boxei acuzatilor. Rând pe rând sunt introdusi în boxa spionii si teroristii care au uneltit sa vânda pe dolari independenta si suveranitatea, libertatea si sângele poporului nostru. Unul dupa altul selectionatii spionajului american dezvaluie în fata Tribunalului si a publicului din sala crimele monstruoase pe care le-au faptuit împotriva patriei noastre, executând instructiunile primite de peste granita de la aceia care i-au dotat cu arme, otrava si cu acte false si i-au parasutat la adapostul noptii pe teritoriul R.P.R. Interogatoriul acuzatilor a scos la iveala cu toata limpezimea chipul hâd al acestora, de vânzatori de tara, de josnici tradatori ai poporului si de dusmani feroci ai pacii si democratiei. Alexandru Tanase este fiul unui chiabur, fost plutonier de jandarmi. În anii când Hitler era înscaunat la putere în Germania, Tanase a devenit legionar. Mai târziu a participat la rebeliunea-legionara, fapt pentru care a fost condamnat la 5 ani închisoare. Asemeni lui Tanase, majoritatea celor interogati arata ca au un trecut similar. Ei si-au facut ucenicia în ticaloasa organizatie fascista Garda de Fier, pepiniera de schingiuitori si tradatori de profesie, creata, finantata de jefuitorii si asupritorii de odinioara ai poporului nostru si folosita împotriva clasei muncitoare si a poporului. Întruchipând tot ce era mai josnic si bestial în regimul burghezo-mosieresc, legionarii au savârsit crime si masacre de o cruzime de nedescris. Haita legionara s-a dovedit a fi o agentura platita de spioni si tradatori în slujba Gestapoului care instruia pentru a sparge grevele muncitoresti, a organiza pogromuri si deschide cotropitorilor hitleristi înrobirea poporului nostru. Spionii Alexandru Tanase, Mircea Popovici si Ion Tolan au aratat cu cinism cum dupa 23 August 1944 au fugit împreuna cu hitleristii, s-au înrolat în armata acestora si au îndreptat armele împotriva tarii noastre. Dupa zdrobirea fascismului hitlerist asemenea elemente ca Tanase, Popovici, Tolan, tradatori, gata sa se vânda oricui, n-au trebuit sa-si caute multa vreme

115 din 120

noi stapâni. Începând cu capeteniile lor Horia Sima, Traian Borobaru, Mircea Dimitriu, etc., toti acesti tradatori aciuiati pâna mai ieri pe lânga Gestapo, au fost preluati de spionajul american. Trecutul lor sângeros a constituit pentru cercurile agresive din SUA o recomandatie suficienta. Întrebat de procuror pentru ce fortele agresive i-au ales tocmai pe legionari pentru îndeplinirea planurilor lor, spionul Alexandru Tanase a raspuns cu cinism: - "Sunt sigur ca legionarii prezinta mai multa încredere în aceasta privinta" Spionii si teroristii aflati în boxa - atât cei parasutati cât si cei câtiva complici recrutati din interior - reprezinta o colectie a celor mai mârsavi dusmani ai poporului: ei întruchipeaza nu numai ferocitatea criminalului setos de sânge, dar si putreziciunea morala a tradatorului, gata oricând sa-si vânda tara, sa ridice mâna înarmata împotriva poporului pentru o punga de arginti.

Metode criminale - scopuri criminale    Corpurile delicte expuse pe peretele din fata boxei, ca si marturisirile acuzatilor nu

lasa nici o urma de îndoiala asupra metodelor folosite si a scopurilor urmarite de dusmanii patriei noastre. Totul - de la pistoalele mitraliera si pâna la tuburile de otrava - arata ca în actiunea de subminare dusa împotriva tarii noastre si împotriva pacii, acestia nu se dau în laturi de la nimic. Dupa cum, arata cu lux de amanunte acuzatii interogati, serviciile de spionaj imperialiste, înainte de a-i parasuta pe teritoriul R.P.R., i-au instruit îndelung în scoli speciale, i-au învatat sa spioneze, sa saboteze si sa ucida. Urmarind mersul procesului, oamenii muncii din tara noastra îsi pot da seama cât se poate de bine de caracterul mincinos si demagogic al declaratiilor cu privire la pretinsa dorinta de "pace" si de "destindere" facute de unele personalitati oficiale din SUA. Faptele le demasca vorbele. Interogatoriul luat lui Alexandru Tanase este edificator în privinta scopurilor urmarite de patronii spionilor din boxa. Referindu-se la spusele acuzatului în legatura cu pregatirile de agresiune pe care le fac cercurile imperialiste din Apus procurorul l-a întrebat pe acuzat: "Voi ati fost trimisi în tara si parasutati în cadrul acestor pregatiri de razboi ?" "Acuz.: Da." "Proc. : Împotriva cui sunt îndreptate toate aceste pregatiri de razboi?" "Acuz.: Aceste pregatiri de razboi sunt îndreptate contra Uniunii Sovietice si a celorlalte tari din Rasaritul Europei." Asa arata "dorinta de pace" si de "destindere" a cercurilor influente din SUA. Interogatoriile au demascat totodata una din metodele folosite, de propaganda cercurilor agresive din SUA în încercarea de a calomnia tara noastra. Spionul Ion Golea a aratat cum în luna august a acestui an, cu complicitatea lui Dinca, a întocmit si încercat sa difuzeze fituici cu continut dusmanos la adresa regimului nostru. Punând la cale acest lucru tocmai în perioada Festivalului Mondial al Tineretului, propaganda americana a încercat sa - i dea o oarecare amploare pentru a însela pe oaspetii straini asupra realitatilor din tara noastra. Si ce dovedeste procesul ? Ca jalnicii fabricanti ai acestor câteva fituici sunt o apa si un pamânt cu aceia care revarsa calomniile împotriva tarii noastre la microfoanele diferitelor "voci" ale cercurilor agresive. Interogatoriile luate acuzatilor, ca si întregul mers al procesului, arata ca între dorinta dusmanilor poporului nostru si putinta pe care o au ei de a-si înfaptui aceste dorinte, este o distanta uriasa. Consimtind sa accepte misiunile odioase primite de la serviciul de spionaj american, tradatorii din boxa acuzatilor si-au facut socoteala ca odata parasutati pe teritoriul R.P.R., vor gasi aici destule elemente ostile regimului, care sa-i sprijine si sa - i ocroteasca la nevoie. S-au înselat însa amarnic acesti tradatori de patrie. La o întrebare pusa de Presedintele completului de judecata, spionul Gavrila Pop raspunde: "Am observat pâna la urma ca poporul nu era cu noi. Am constatat ca lucrurile nu sunt asa dupa cum ni s-a spus în Apus dupa cum spun posturile de radio si dupa cum scriu ziarele de acolo. Am vazut ca poporul nu vrea sa ne primeasca si nu ne iubeste." Poporul nostru nu numai ca nu iubeste asemenea lepadaturi dar îsi exprima ura cea mai aprinsa împotriva lor si a acelora ce, i-au trimis sa tulbure viata noastra pasnica. Asa cum s-a întâmplat cu prilejul arestarii acestor spioni, populatia sprijina activ organele de securitate ale puterii noastre populare. Descoperirea si prinderea spionilor si teroristilor aflati astazi în fata judecatii, dovedeste ca poporul nostru muncitor vegheaza cu vigilenta asupra independentei patriei si a cuceririlor sale dragi, ca el este hotarât sa zdrobeasca pe oricine ar cuteza sa atenteze la viata noua pe care si-o construieste.

SPIONAJUL SI TEROAREAMETODE ALE POLITICII CERCURILOR AGRESIVE

116 din 120

"SCÂNTEIA" Marti, 13 octombrie 1953   În fata Tribunalului Militar din Bucuresti s-a judecat procesul grupului de spioni si

teroristi parasutati de serviciul de spionaj american cu scopul de a desfasura actiuni de spionaj, terorism si alte forme de activitate subversiva pe teritoriul tarii noastre. Toti oamenii cinstiti, toti aceia carora le sunt scumpe independenta patriei si pacea, primesc cu adânca satisfactie sentinta dreapta a Tribunalului Militar, care exprima fermitatea necrutatoare a puterii populare fata de oricine atenteaza la viata si munca pasnica a poporului, la independenta si suveranitatea statului nostru democrat-popular. Întreaga desfasurare a procesului, cu marturisirile criminalilor din boxa, depozitiile martorilor, armele si celelalte corpuri delicte expuse în sala de judecata, au constituit o demascare directa zdrobitoare, fara putinta de tagada a politicii agresive a cercurilor influente din Statele Unite, a metodelor nemaiîntâlnite pe care aceste cercuri le practica în relatiile internationale, a uneltirilor razboinice la care se dedau împotriva tarii noastre ca si a celorlalte state democrate. În timp ce întreg lagarul democrat în frunte cu Uniunea Sovietica, desfasoara cu energie neobosita lupta pentru rezolvarea pe cale pasnica, prin tratative sincere între partile interesate, a tuturor problemelor internationale litigioase sau nerezolvate, fortele agresive de peste ocean fac tot ce le sta în putinta pentru a învenina si mai mult atmosfera internationala. Respectarea drepturilor popoarelor celorlalte tari mari si mici, neamestecul în treburile interne ale altor state, respectarea normelor internationale stabilite, sunt principii care stau la baza întregii activitati internationale a tarilor lagarului democrat. În schimb, pentru fortele agresive, care se tem ca destinderea încordarii internationale va diminua profiturile fabuloase ale monopolurilor de pe urma cursei înarmarilor, nici un mijloc nu este considerat prea josnic când este vorba de înveninarea atmosferei internationale. "Razboiul rece" si îndeosebi activitatea subversiva de provocare si diversiune, pe care o duc organele de spionaj americane împotriva tarilor democrate, constituie forme principale de manifestare a politicii cercurilor agresive. În cursul procesului judecat la Bucuresti s-a dovedit fara putinta de tagada ca serviciul de spionaj american recruteaza dintre ramasitele legionare care s-au salvat din naufragiul hitlerist, spioni si diversionsti, îi instruiesc în scoli speciale în Germania occidentala, Franta, în Grecia, îi înarmeaza pâna în dinti, iar apoi din avioane americane, care violeaza spatiul nostru aerian, îi strecoara hoteste, noaptea, pe teritoriul tarii, cu misiunea de a savârsi acte criminale de provocare si diversiune. Asemenea amestec grosolan în treburile interne ale unui stat suveran, asemenea practici gangsteresti sunt fara precedent în relatiile dintre state. Istoria relatiilor internationale nu a cunoscut înca o activitate subversiva de asemenea proportii, un amestec atât de brutal în treburile interne ale statelor, provocari atât de sistematice ca acelea pe care le desfasoara în prezent fortele agresive ale cercurilor imperialiste. În ciuda protestului opiniei publice internationale, faimoasa "lege a securitatii mutuale" adoptata înca în 1951 de catre Congresul american, nu numai ca n-a fost abrogata, ci dimpotriva, sumele alocate pentru actiunea de subminare în tarile democrate sporesc de la un an la altul. Organizarea unor scoli de spioni ca acelea în care au fost instruiti huliganii fascisti, arsenalul cu care au fost prevazuti, monedele de aur si sumele de bani ce li s-au pus la dispozitie, iata cum se cheltuiesc dolarii storsi din sudoarea contribuabilului american. În ultima vreme, alarmati de rezistenta crescânda a popoarelor împotriva politicii "de forta" a Statelor Unite si de nelinistea care a cuprins chiar unele cercuri ale blocului atlantic, exponentii acestei politici si-au înmultit declaratiile fatarnice despre asa zisa lor dorinta de "pace" si de "întelegere". în cuvântarea rostita la tribuna ONU, Dulles a mers chiar pâna acolo încât a afirmat ca Statele Unite "nu îndeamna pe altii la violenta". Dar ce pret se poate pune pe asemenea declaratii o demonstreaza, scolile crimei organizate pe teritoriul Frantei, Germaniei occidentale si Greciei de catre spionajul american, pistoalele si grenadele, otravurile si substantele explozive cu care au fost dotati spionii parasutati din avioane americane, misiunile tâlharesti ce le-au fost încredintate de catre serviciul de spionaj american. Criminalii din boxa n-au facut nici un secret din faptul ca misiunile ce li s-au încredintat fac parte integranta din pregatirile de razboi ale cercurilor agresive din Statele Unite îndreptate împotriva Uniunii Sovietice si a tarilor de democratie populara. Tocmai în cadrul acestor pregatiri le-a încredintat serviciul de spionaj american misiunea mârsava de a înjgheba o "coloana a V-a" în interiorul tarilor democrate. Procesul a scos în evidenta cât de

117 din 120

nerealista, cât de mioapa este asa numita politica de subversiune pe care o duc cercurile agresive în tarile democrate. Însisi acuzatii din boxa au fost nevoiti sa recunoasca izolarea lor de masele populare, faptul ca în tara noastra le arde pamântul sub picioare spionilor si tradatorilor de tara. Ei au simtit de la început ca poporul le este ostil. Puterea statului democrat-popular si a organelor de securitate, care stau de veghe cuceririlor poporului, îsi are izvorul în sprijinul activ al maselor. Însufletiti de un înalt patriotism, oamenii muncii au adus o contributie activa la descoperirea spionilor parasutati, demonstrând odata mai mult atasamentul poporului fata de regimul democrat-popular, forta statului nostru. Inspiratorii si organizatorii politicii subversive în tarile democrate au fost pe deplin demascati în fata opiniei publice mondiale. Lumea întreaga a aflat înca odata despre metodele pe care le folosesc cercurile influente din SUA în aplicarea politicii lor. Procesul a aratat cu prisosinta din ce mediu îsi recruteaza uneltele spionajul american. Huliganii fascisti, criminali de razboi fugiti de teama judecatii popoarelor, legionari cu un trecut bogat în crime, iata cine sunt învestiti cu încrederea Washingtonului. Fascismul a devenit un aliat principal al cercurilor agresive americane. În aceste conditii, nu constituie oare dovada, celei mai crase nerusinari faptul ca tocmai obladuitorii fascismului ne dau lectie de "democratie" si se opun intrarii României la ONU, desi tara noastra este pe dea-ntregul îndreptatita la acest lucru. Nu întâmplator preferintele spionajului american s-au oprit asupra legionarilor. Prin întregul lor trecut mizerabil, acesti înraiti tradatori si vânzatori de patrie prezentau cele mai bune garantii pentru centrul de spionaj american. Toata lumea stie ca Garda de Fier a fost creata de fostele partide "istorice" ca o organizatie de provocatori împotriva clasei muncitoare si de pogromisti fascisti. Activitatea acestei organizatii fasciste este un lant nesfârsit de crime sângeroase si de tradari abjecte împotriva poporului nostru. Ca unealta a hitlerismului si agentura a Gestapoului, ea a predat tara în mâinile lui Hitler. Gata sa se vânda cui plateste mai bine, capeteniile legionare au trecut cu întreg inventarul din solda Gestapoului în solda spionajului american, pe care-l slugaresc cu acelasi zel de agenti platiti. În fata Tribunalului toti - fara exceptie - sub povara probelor zdrobitoare, au facut marturisiri complete. Spionii au aratat cum si-au facut instructia în scolile de spionaj american, cum au fost pregatiti în "arta" spionajului, cum au fost învatati sa ucida, cum au fost înarmati si parasutati, cum au încercat sa realizeze pe teritoriul noastre actiunile teroriste si diversioniste pentru care au fost trimisi, sa-si transmita informatiile de spionaj din diferite domenii de activitate ale statului nostru. Pe banca acuzarii au stat alaturi de spionii parasutati o serie de complici care i-au gazduit si le-au acordat sprijin. Ei au fost recrutati dintre elementele fascisto-legionare, hitleristi, fosti mosieri si capitalisti, chiaburi, fosti jandarmi, adica jefuitori si împilatori de totdeauna ai poporului nostru. Sentinta Tribunalului exprima hotarârea ferma a poporului român de a nimici pe spionii, teroristii si diversionistii din solda spionajului imperialist precum si pe aceia care dau sub orice forma vreun sprijin unor asemenea banditi. Pentru asemenea mercenari fara scrupule si pentru cei care favorizeaza câtusi de putin crime împotriva patriei, nu poate exista nici un fel de crutare. Nu se poate admite ca în timp ce milioanele de oameni ai muncii din patria noastra îsi consacra eforturile operei de construire pasnica, cladirii unei vieti mai bune pentru copiii lor întaririi si înfloririi Republicii Populare Române, huliganii fascisti, oameni fara constiinta si fara de patrie, gata sa se vânda pentru un blid de linte, sa unelteasca din umbra pentru a lovi miseleste în cuceririle istorice ale poporului, pentru a face jocul criminal al provocatorilor unui nou razboi mondial, al milionarilor si miliardarilor care vor sa sugrume independenta patriei noastre, s-o readuca în ghearele lor de exploatatori nesatiosi, sa acapareze noi gramezi de aur din sângele si lacrimile popoarelor. Dusmanii înversunati ai poporului nostru, aceeasi care ani dea-rândul l-au jefuit si asuprit, ar dori sa aseze din nou jugul pe grumazul muncitorului si taranului român. Fortele agresive se zbat din rasputeri sa întoarca cursul istoriei. Dar aceasta nu sta în puterea lor. Nu poate fi clintit un popor puternic prin constiinta cuceririlor sale, prin forta si unitatea întregului lagar al pacii si socialismului. Nu poate fi clintita orânduirea democrat-populara profund ancorata în popor. Principalul învatamânt al procesului este necesitatea întaririi necontenite a vigilentei. Trebuie mereu reamintita datoria organelor de partid si de stat, a tuturor oamenilor muncii de a fi vigilenti oriunde si în toate împrejurarile. Unit în jurul partidului si guvernului, poporul nostru este însufletit de dorinta de a consolida si dezvolta

118 din 120

marile sale cuceriri, de a obtine mereu noi succese pe calea înfloririi si întaririi patriei, de a lupta si mai dârz pentru triumful pacii în lumea întreaga.

Spargatorii Cortinei de Fierde Vasile Posteuca

    Povestea e simpla. Atât de simpla încât devine cutremuratoare, revelând maiestatea mortii si maretia jertfei supreme. Sase frati de-ai nostri s-au desprins din viata de exil pe care, în dorul lor de-acasa si în fierbintea lor chemare spre fapta, l-au gasit fara sens sa-l mai prelungeasca si s-au întors în Tara. Cei ce i-au ajutat sa coboare pe tancurile Carpatilor, au adaugat, un minim de ajutor tehnic incandescentului lor dor de a urca verticala jertfei, într-un moment de deznadejde al neamului: dorului de a înscrie o noua rascruce, de oase frânte si morminte, în drumul care duce spre Golgota învierii românesti. De când a cazut Cortina de Fier, împartind neamurile lumii în doua si despartindu-ne de vetrele noastre stramosesti, de parinti si de copii, au mai fost pe acest drum al contactului cu tara si altii dintre noi. Unii din ei si-au masurat jertfa adusa cu aceiasi masura: mormântul. Dar ei au plecat întotdeauna cu gândul de a se întoarce. Altul e însa sensul plecarii celor sase. Ei s-au vrut echipa de jertfa. Au cunoscut exilul cu maruntele lui ambitii si târgul pe care cei mari îl fac cu sângele celor mici, si s-au întors în tara sa lupte si sa moara, stiind ca numai de acolo ne poate veni biruinta. S-au întors în muntii rezistentei românesti pentru a tine sus steagul libertatii si al mândriei nationale, pentru a da neamului întreg, ajuns la disperare, un nou îndemn de lupta. Fara gând de retragere. Cine i-a cunoscut pe acesti barbati, îsi poate da imediat seama de splendida semnificatie a faptei lor. Explicatiile si vocabularul comun nu li se potrivesc. Majoritatea cu titluri academice, capabili sa-si faca oriunde pe pamânt o situatie înfloritoare, ei nu pot fi acuzati de spionaj. Ei au mers sa stea de vorba cu Neamul, sa-i insufle spiritul eroic al marilor batalii, sa moara si sa învinga, sa-l alunge pe dusman. S-au constituit în echipa de sacrificiu, pentru a arata celor de acasa ca noi cei din pribegie nu i-am uitat si nu ne-am uitat rostul. Si gestul lor e menit desigur sa ne trezeasca si pe noi din letargia ce ne-a cuprins, din mizeria totusi comoda a exilului, ce ne departeaza tot mai mult de neam si tara, facându-ne sa îngenunchem în deznadejde, sau sa abdicam în fata unor ieftine satisfactii materiale. Unul din ei, doctorul Ion Golea, si-a scris înainte de a pleca, în mod inspirat, testamentul. Un volumas de poezii: "De vorba cu Neamul". Si iata ca rândurile lui pline de vâlvatai ceresti au prins în ele destinul întregii echipe. Alti sapte frati din tara li s-au alaturat pentru a completa echipa. Violentând moartea printr-un suprem efort de acceptare a jertfei, ei au stat de vorba cu neamul în sens crestin: dându-si sângele si viata pentru frati si prieteni. Pentru neamul subjugat si încatusat robiei si genocidului. Si-au tinut în felul lor unic, ultimul si cel mai mare discurs adresat neamului. Au lasat sângele sa curga. Acuza de tradare le face în fond cinste. A-l apara pe Dumnezeu, a-ti servi neamul, înseamna într-adevar a-i trada pe rusii barbarizati. Dar moartea celor 13 nu e spaima. Ci durere si revolta sfânta. Îndemn la purificare de maruntele pacate ale tarânii. Rug de jertfa pilduitoare aprins în inima neamului. Ea înalta, mobilizeaza. Învata. Atitudinea strainilor fata de aceasta jertfa ne intereseaza putin. Ea ne mângâie când e omenoasa si dreapta. Si se înscrie la capitolul "batjocura", cu care de altfel ne-am obisnuit, atunci când e negustoreasca si infama. Nu ni-e indiferent însa rodul acestei "calcari a mortii si a robiei prin moarte" în sufletele românesti. Pentru ca în fond, oricât de dotati ne-am crede si orice am înfaptui pe pamânt, nu vom putea întrece niciodata valoarea unica a jertfei supreme pentru Neam si Tara. Ea e ultima noastra extrema spirituala la granita cu absolutul. Chiar în sens christic, nu se poate gasi nimic mai înalt, dincolo de jertfa pentru aproapele. Asta e totul. Se vor gasi probabil unii dintre noi cari sa arunce umbre, sa spuna ca nu era momentul potrivit. Vor vorbi probabil de-o inutila deschidere de artere în trupul si asa destul de slabit al neamului. A judeca asa înseamna a-i ofensa pe cei morti. Pentru ca gestul lor a fost voluntar. Ei au avut dreptul sa-si aleaga momentul" vorbirii cu Neamul". Noi avem numai dreptul sa ne închinam smeriti în fata marelui lor discurs. Cât despre sângele varsat, e bine sa ne repetam adevarul ca neamurile nu mor atâta timp cât nu uita de puterea formidabila a jertfei. Vor mai fi si altii care vor trece acest mare eveniment al istoriei noastre sub tacere, pentru ca probabil, aplecându-se asupra trupurilor ciuruite de gloante, vor gasi sub baltile închegate de sânge, camasa de culoarea primaverii. Dar cei 13 murind, n-au vorbit cu vreun partid politic oarecare, ci cu Neamul întreg. Ei s-au întors acasa ca români. Le era dor de tara libera. Si în cele din

119 din 120

urma, vor mai fi unii care vor tacea din teama ca recunoscând adevarul, s-ar acuza, s-ar trezi la un moment dat descoperiti. Dar infamia tacerii n-ar trebui sa mai aiba loc între noi, dupa atâtea amare experiente si luminoase învataminte. De nu putem vorbi, sa pastram tacerea solemna si demna a recunoasterii. Singura atitudine pasiva admisibila în fata jertfei supreme. Sa ne gândim ca soarele libertatii de mâine va purta ceva si din lumina lor. Aceasta e una din putinele fapte ale emigratiei, ce ne apropie cu un pas mare de biruinta visata, de ziua eliberarii. Pentru a ne pastra demnitatea si constiinta de oameni sa vorbim despre cei 13 în ton sarbatoresc, în termenii celor mai curate legaminte de jertfa. Ne-am coborât, cu toata planeta, atât de adânc în pacat si batjocura, încât nu mai exista alta cale de vindecare si mântuire decât dinamita jertfei. În fata unei omeniri ce, cântareste pacea lumii în arginti, în cisterne de petrol si vapoare de marfuri, cei 13 au vrut sa arate tuturor, cât mai e timp, adevaratul drum spre pace: sacrificiul de sine. Si ca sa vorbeasca rodnic, au spart cu piepturile lor Cortina de Fier. Din ambele parti, într-un efort suprem, treisprezece barbati si-au sfârtecat trupurile de zidul ei de întuneric si nedreptate. Si bresa facuta, aburind înca de sângele tânar, e mare. Se poate vedea prin ea pâna în temnitele Kremlinului, din care monstrii ies la creasta lumii crestine pentru a o nimici. Prin aceasta bresa largita vor patrunde curând armatele crucii si ale libertatii. Îmi arde-n gene lacrima unei sfinte mândrii. Aceea ca neamului nostru i-a fost dat sa înscrie acest moment de înalta semnificatie. Cu asemenea feciori si fapte, neamul nostru n-are de ce sa se mai teama de moarte. Are Rusia bolsevica metode de a ucide, dar nu va putea inventa nici ea, cu tot spiritul ei diabolic, unelte care sa învinga moartea jertfelnica. Puterea de bomba atomica a propriei cenusa. De aceea scriu, pe cerul neamului, cu aurul din inima tuturor acelora care vad adevarul si au curajul sa-l marturiseasca, numele cu care viitoarele generatii românesti vor trebui sa cinsteasca pe cei 13 tineri: Spargatorii Cortinei de Fier. Pentru ca prima conditie a biruintei e cinstirea eroilor.

Vasile PosteucaS F Â R S I T

120 din 120