PrefaŃă

Cine citeşte cartea domnului Gheorghe Glodeanu va desluşi, fără putinŃă de tăgadă, nevoia unei analize profunde a cauzelor interne şi externe, pentru a înŃelege de ce părerile legate de caracterul şi locul evenimentelor din 1989 sunt atât de controversate. Autorul, nepunând în discuŃie oportunitatea schimbării impuse de urmările nefericite ale exercitării puterii de stat de grupul restrâns din jurul lui Nicolae Ceauşescu, pune la dispoziŃia cititorului argumentele necesare concluziei că poporul român a fost trădat de conducerile securităŃii, armatei, miliŃiei şi gărzilor patriotice. Numai acestui fapt îi trebuie atribuită neputinŃa milioanelor de români, membrii sau nu de partid, de a se desprinde din primii ani ai deceniului ’80 de linia oficială care nu-i mai reprezenta în datele privind ,, grija faŃă de om”. Aşa cum se poate uşor deduce, Ceauşescu a fost apărat de securitate până s-au realizat toate condiŃiile ca, odată cu alungarea lui, România să cadă de pe soclul statului liber şi independent. Prezentând fapte, evenimente şi oameni implicaŃi nemijlocit în tumultul acelor ani, autorul însuşi fiind unul dintre aceia, demonstrarea trădării României de către cei puşi s-o apere nu dă nici o şansă de salvare trădătorilor. Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât, abuzând uneori de citarea unor materiale apărute în diferite surse de informare, se poate spune, fără teamă, că autorul ,, a lucrat cu materialul clientului”. ,, Trădare perpetuă” se vrea un îndemn şi în acelaşi timp şi un reproş la adresa ,,miilor de activişti de partid şi de stat”, care nu pricepe autorul, de ce nu se ,, încorporează în detaşamentele care trăiesc convingerea că ,, pentru adevăr merită să trăieşti”, mai ales ei, depozitării unor adevăruri de netăgăduit”. Cartea merită citită şi transmisă generaŃiilor viitoare, care trebuie să ştie că ,, românii au trăit şi au creat” pe aceste meleaguri şi între anii 1945-1990. O recomand cititorilor din toată inima.

Prof. N. Mavrodin

CĂTRE CITITORI,

ContribuŃia pe care doresc să o aduc la aflarea adevărului despre cauzele şi

forŃele care au condus la însângerata încleştare din decembrie 1989 trebuie înŃeleasă ca un impuls lăuntric al unuia care a trăit treizeci de ani în interiorul - chiar dacă nu în centrul - evenimentelor politice şi economice din Ńara noastră.

Sunt încredinŃat şi doresc ca ea să constituie un imbold pentru miile de foşti activişti de partid şi de stat (interpreŃi principali pe scena vieŃii româneşti de până la însângeratul decembrie, depozitarii unor inestimabile cunoştinŃe despre ceea ce-a fost) de a participa la stabilirea adevărului, singurul liant al atât de necesarei UnităŃi NaŃionale.

Acest crez mi-l exprimam în prima ediŃie, dar n-a fost să fie.

* * *

SperanŃele mele nu s-au împlinit, dorinŃa “de a constitui un imbold pentru miile de activişti…” nu a avut ecoul de care este nevoie pentru a departaja minciuna şi falsitatea de adevăr, şi totuşi…

Fără să-mi atribui merite, tresar de bucurie în faŃa evidenŃei că tot mai mulŃi români îşi exprimă făŃiş convingerea că “revoluŃia emanaŃilor” trebuie abordată folosindu-ne de argumentele şi conceptele politologice ce definesc contrarevoluŃia, ceea ce a fost la noi şi este cu totul altceva.

Le este din ce în ce mai greu, chiar puciştilor, să se opună valului de demascatori ai crimelor comise sub paravanul luptei pentru “dărâmarea dictaturii”; străbat spre zorii interpretării corecte a cauzelor obiective şi desigur subiective, care au favorizat dezlănŃuirile criminale ale “emanaŃilor” şi, cu toate acestea, foştii activişti de partid, mulŃi vinovaŃi pentru împingerea Ńării spre un asemenea deznodământ, tac, făcându-se complici cu cei care au provocat tragedia românilor şi României de după 1989.

Însă, totuşi, nu chiar toŃi activiştii tac. Cei din armată, din Ministerul de Interne, cei care înregimentaŃi în serviciile speciale, cu pistoale şi grade, cărora “dictatorul” le-a încredinŃat propria sa viaŃă şi soarta României, considerându-i “activişti de partid cu sarcini speciale”, nu tac! Sunt tot mai evidente şi disperate eforturile pe care le fac şi va reieşi aceasta din paginile cărŃii, de a se agăŃa de “paiul” speranŃei că se pot salva de răspunderea ce-o incumbă întoarcerea armelor în 1989 împotriva intereselor româneşti. Atât de mari le-au fost şi le sunt interesele încât pare a nu-şi da seama că românii, a căror scoatere în stradă a fost forŃată cu sprijinul direct al celor despre care credeau că le apăra interesele, se trezesc şi fac din hotărârea de a-

şi cunoaşte adevaraŃii uzurpatori, balsamul raŃiunii de a dori cunoaşterea şi pedepsirea criminalilor.

Readucând în atenŃia cititorului convingerile mele, publicate în “TRĂDARE PERPETUĂ”, vreau să le mai adaug încă una de care n-ar fi rău să Ńină cont şi cei care se consideră acum apăraŃi ca stăpâni ai militarilor, indiferent de culoarea uniformei: cred, după cum scria un distins poet, că “specialitatea armatei române este întoarcerea armelor” şi că aceasta e cauza pentru care “democraŃii” o Ńin cât mai departe de graniŃele Ńării. * * *

De cinsprezece ani mă îmbujorez de fericire la gândul că presa va fi liberă, şi cu acest statut va deveni o forŃă, dar tot de atâta timp constat că chiar ea, presa, îşi împovărează blazonul cu atributele obedienŃei şi partizanatului.

De cinsprezece ani tragediile românilor din 1989, tratate speculativ în toată mass–media, îi asigură raiting şi creşterea tirajului, celei scrise, specializându-se în zăpăcirea minŃilor cu scop vădit de a eterniza necunoaşterea adevărului, ca pe baza lui łara s-o poată lua încotro îi va fi bine. Mărturiile ce le voi aduce în acest sens nădăjduiesc să contribuie la crearea unui flux informaŃional dătător de speranŃe şi încredere în viitorul nostru.

De oricâtă vinovaŃie pot să fie acuzaŃi românii pentru uciderea conducătorilor lor, de-a lungul istoriei, trebuie să li se asigure dreptul de a şti unde-şi dorm victimile eternitatea. Valurile pe care le fac măgurenii, voiculeştii, stănculeştii, ilieştii, agitate de “activişti de partid cu sarcini speciale” din justiŃia militară nu au cum să contribuie la consolidarea unităŃii naŃionale şi în faŃa unei asemenea perspective nimeni nu trebuie să rămână indiferent!

De cinsprezece ani poporul este făcut părtaş la tragediile ce le trăim ca urmare (vezi Doamne!) a ieşirii lui spontane în stradă. Românii au fost scoşi în stradă şi, în paginile acestei ediŃii, voi aduce noi dovezi ale acestui adevăr. Clanurile ajunse la putere, după contrarevoluŃia din 1989, n-au interesul să se ştie adevărul,

cu riscul compromiterii totale a României pe care au vândut-o bucată cu bucată.

După trecerea în veşnicie a SanctităŃii Sale, Papa Ioan Paul al II-lea, s-ar cuveni, cu prisosinŃă, ca şi liber-cugetătorii să facă pasul spre adevăr, recunoscându-i Marelui plecat la Isus Hristos contribuŃia hotărâtoare la căderea comunismului şi ieşirea “spontană“ a maselor în stradă.În paginile scrise de mine până acum, dar mai cu seamă în sutele de mii publicate în întreaga lume, ca şi în nenumăratele pelicule cinematografice, s-au adus dovezile incontestabile ale adevărului că “revoluŃia” română din 1989 nu a fost un fenomen specific nouă.

Detaliind cauzele interne care au determinat ieşirea în stradă a românilor, nerecunoaşterea meritelor celui mai mare “inamic al comunismului”, înseamnă un act de împietate de neiertat faŃă de memoria Papei Ioan Paul al II-lea.

Dacă toată mass-media zilelor întristatului eveniment a consemnat pe larg eforturile depuse de Sanctitatea Sa împotriva comunismului, însuşi Gorbaciov recunoscând “că nu poate vedea căderea Cortinei de Fier fără ca aceasta să fie legată de numele Papei” (…), de ce ar mai trebui negat şi în interesul cui, acest adevăr?! Atâta timp cât scriitorul Dan Ciachir nu se teme să recunoască, prin presă: “...Papa Ioan Paul al II-lea a Ńinut contactul cu intelectualii români, a sprijinit şi chiar finanŃat procesul de disoluŃie a comunismului din Ńara noastră, alături de preşedintele american Ronald Reagan, din 1980 până în 1988” ce-ar mai fi de ascuns? Dacă Românii au fost astfel beneficiarii direcŃi ai primului guvern necomunist din blocul sovietic, cel de la Varşovia, din 1989, cui mai foloseşte trecerea sub tăcere a rolului papalităŃii şi a celorlalŃi factori externi în aprinderea fitilului care a provocat detonarea din 1989?

Rămâne de neînŃeles cauza pentru care în faŃa atâtor dovezi contrarii se mai acreditează gogomănia spontaneităŃii contrarevoluŃiei din România. Planul de dărâmare a dictaturilor comuniste din Europa a fost o reuşită de proporŃii. Cortina de Fier n-ar fi căzut fără această lucrare a Sfântului Scaun şi nici războiul rece nu s-ar fi terminat, mai bine zis, nu s-ar fi încălzit până la incandescenŃă.

Dacă era de preferat războiul rece celui cald, e de discutat, dar un lucru e sigur: cad rând pe rând toate încercările de mistificare a adevărului prin necunoaşterea aportului hotărâtor al forŃelor străine la succesul contrarevoluŃiei din decembrie 1989. Asta se ştie, dar românilor trebuie să li se spună de ce şi de către cine le-au fost omorâŃi fraŃii, rudele şi părinŃii, în decembrie 1989.