UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢINALĂ DIN MOLDOVA

(ULIM)

Petru ROŞCA

ECONOMIAÎNTREPRINDERII

Manual

Chişinău 2004

Recenzenţi:

Oleg STRATULAT - doctor în ştiinţe economice, profesor universitar, şef catedră "Finanţe", Universitatea Liberă Internaţională din Moldova.

Aurelia TOMŞA - doctor în ştiinţe economice, conferenţiar universitar, şef Catedră "Economie generală", Academia de Studii Economice din Moldova.

Lucrarea este elaborată în conformitate cu programa universitară de studiu la disciplina Economia întreprinderii (Economia firmei), fiind discutată la şedinţa Departamentului Ştiinţe Economice şi aprobată de Senatul Universităţii Libere Internaţionale din Moldova în calitate de manual pentru universităţile cu profil economic.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Roşca Petru IonEconomia întreprinderii. Manual / Petru Ion Roşca. - Ch., ULIM, 2004. -280 p.

ISBN 500 ex.

338 ( )

© Roşca Petru, 2004.

2

INTRODUCEREÎn condiţiile relaţiilor de piaţă în centrul activităţii economice se află

întreprinderea - veriga principală a întregii economii naţionale. Anume la nivelul întreprinderii se creează produsele necesare societăţii, se prestează serviciile cuvenite. De aceea studierea diverselor aspecte ale activităţii întreprinderii constituie o condiţie obligatorie pentru pregătirea specialiştilor calificaţi în domeniul economiei.

În condiţiile economiei de piaţă supravieţuieşte doar întreprinderea care se orientează în conjunctura pieţei, determină corect, în cunoştinţă de cauză cerinţele pieţei, creează şi organizează fabricarea unor produse solicitate, asigură venituri substanţiale lucrătorilor de calificaţie înaltă. Va face faţă unor asemenea sarcini doar acela, care a însuşit la perfecţie bazele economiei întreprinderii. Misiunea prezentului manual – „Economia întreprinderii” (Economia firmei) este tocmai de a contribui la însuşirea acestei discipline.

Ce trebuie să înţelegem, totuşi, prin termenul „economie”? Conform definiţiei clasice (a lui P. Samuelson) economia este ştiinţa despre faptul, cum se foloseşte societatea de anumite resurse limitate pentru obţinerea unor produse utile şi cum distribuie ea aceste produse diverselor categorii de oameni. De aceea se poate afirma că economia întreprinderii este ştiinţa despre faptul cum se realizează acest fenomen în cadrul fiecărei unităţi economice în parte.

Economia ca ştiinţă studiază bazele teoretice şi formele practice de funcţionare a structurilor de piaţă şi mecanismele de interacţiune a agenţilor activităţii economice a societăţii. În funcţie de nivelul la care se studiază procesele şi fenomenele vieţii economice, de regulă, se disting macroeconomia şi microeconomia.

Macroeconomia constituie compartimentul ştiinţei economice ce se ocupă de studierea fenomenelor şi proceselor economice de amploare, ce ţin de economia ţării în ansamblu. Ea examinează economia ca un tot întreg şi cercetează procesele economice care evoluează în cadrul ei, proporţiile structurale, formarea cererii şi ofertei globale, a produsului intern şi naţional brut, venitului naţional, analizează impactul politicii bugetare a guvernului şi al politicii monetare a băncii naţionale asupra creşterii economice, inflaţiei şi ratei şomajului. Cu alte cuvinte, această ştiinţă cercetează reglementarea proceselor economice de către stat.

3

Microeconomia constituie compartimentul ştiinţei economice ce se ocupă de studierea fenomenelor şi proceselor economice de mică amploare, a relaţiilor dintre producători, antreprenori şi stat. Ea cercetează comportamentul anumitor elemente şi structuri, cum sunt, bunăoară, ramurile industriale şi întreprinderile, pieţele de mărfuri şi cele financiare, băncile, diversele firme, gospodăriile casnice etc. În centrul atenţiei microeconomiei se află producătorii şi consumatorii, deciziile adoptate de aceştia privind volumul de producţie, volumul vânzărilor şi consumului, ţinându-se cont de necesităţi, preţuri, cheltuieli, profit, de impactul impozitelor asupra economiilor populaţiei etc.

Cu tematica, conţinutul şi structura sa manualul se încadrează în procesul învăţământului economic superior şi mediu de specialitate şi al perfecţionării activităţii de pregătire a specialiştilor de înaltă calificaţie, capabili să soluţioneze problemele complexe, cu care se confruntă în prezent economia.

Manualul conţine întregul set de date referitoare la funcţiile, locul şi rolul întreprinderilor (firmelor) de producţie în economia ţării, sunt examinate în mod detaliat aspectele activităţii economice şi ale organizării gestiunii întreprinderii corespunzător mărimii lor, specificului ramurii din care fac parte, formelor de proprietate, sunt explicate modalităţile, obiectivele şi principalele motive pentru crearea, extinderea şi lichidarea anumitor întreprinderi.

În procesul de alcătuire a manualului s-a apelat la experienţa managementului şi antreprenoriatului internaţional, au fost folosite materiale puse la dispoziţie de organele de stat, surse bibliografice, precum şi s-a beneficiat de experienţa autorului, care mulţi ani la rând a practicat activitatea pedagogică şi a deţinut funcţii importante în diverse instituţii economice de stat ale republicii.

Disciplina dată este legată strâns de asemenea discipline ca “Microeconomia”, “Macroeconomia”, “Economia ramurilor”, “Managementul”, “Marketingul”, “Gestiunea contabilă”, “Analiza activităţii economice”, “Finanţele întreprinderii” etc.

Manualul “Economia întreprinderii” (Economia firmei, Economia unităţilor economice) este conceput în corespundere cu planul de învăţământ şi programul la specialităţile economice şi este adresat studenţilor şi specialiştilor care se ocupă de studierea economiei şi activităţii antreprenoriale de producţie.

Este unul din primele manuale din Republica Moldova, ce examinează în complex aspectele activităţii întreprinderilor în condiţiile economiei de

4

piaţă. Autorul va fi recunoscător cititorilor pentru propunerile lor privind îmbunătăţirea structurii şi conţinutului manualului.

Capitolul I

ÎNTREPRINDEREA ÎN CONDIŢIILEECONOMIEI DE PIAŢĂ

1. Economia de piaţă şi modelele ei. Reglementarea de către stat a economiei în condiţiile relaţiilor de piaţă

2. Întreprinderea verigă principală în condiţiile economiei de piaţă3. Tipologia şi clasificatârea întreprinderilor 4. Relaţiile de producţie şi de piaţă ale întreprinderii, influenţa

concurenţei asupra activităţii ei 5. Constituirea şi înregistrarea juridică a întreprinderii

Reorganizarea şi sistarea activităţii întreprinderii

1.1. Economia de piaţă şi modelele ei. Reglementarea de către stat a economiei în condiţiile relaţiilor de piaţă

Economia de piaţă este o economie ce se bazează pe principii de antreprenoriat liber, diverselor forme de proprietate asupra mijloacelor de producţie, formarea preţurilor în condiţiile de piaţă, a relaţiilor contractuale între agenţii economici, intervenţia limitată din partea statului în activitatea de gospodărire.

Primele elemente ale economiei de piaţă au apărut odată cu apariţia concurenţei între producătorii liberi în scopul creşterii veniturilor în rezultatul producerii şi desfacerii bunurilor sociale.

Piaţa – 1) prezintă locul de vînzare-cumpărare a mărfurilor şi serviciilor; 2) relaţiile economice ce ţin de desfacerea mărfurilor şi serviciilor, în rezultatul cărora se crează cererea, oferta şi preţurile. Structura pieţei este foarte variată După forma de vânzare a mărfurilor se deosebesc pieţe de materii prime şi materiale, obiecte preţioase, mijloace de producere, bunuri imobiliare, mărfuri de consum şi servicii, produse informaţionale şi intelectuale (spirituale), invenţii, capital, valută, hârtii de valoare, forţei de muncă ş.a. După cuprinderea teritorială se deosebesc pieţe mondiale, zonale, regionale, pe ţări, iar privitor la fiecare ţară – sunt pieţe interne şi externe. După nivelul de concurenţă sunt pieţe cu concurenţă înaltă (libere), concurenţă monopolistă (închise). Se

5

deosebesc, de asemenea, pieţe legale (oficiale) şi nelegale (subrerane, tenebre). Pieţele hârtiilor de valoare sunt de două tipuri: primare şi secundare, unde are lor vânzare-cumpărare a hârtiilor de valoare [3, p.247].

Aşa dar, piaţa ca sistem dezvoltat a schmbului de mărfuri reprezintă un sistem de diferite elemente, pieţe aflate în interdependenţă într-o “mare” piaţă (fig. 1.1). Fiecare din pieţele menţionate, la rândul său, este compusă dintr-un şir de elemente mai mici. Piaţa îndeplineşte un şir de funcţii, în primul rând, funcţiile de informaţie, intermediere, formare a preţurilor, de reglare şi sanare.

Piaşa forţei de muncăPiaţa bunurilor de consum Piaţa serviciilor Piaţa mijloacelor de producţie

Structura pieţei Piaţa financiară (piaţa capitalului de împrumut)Piaţa hârtiilor de valoare Piaţa de tehnologii Piaţa bunurilor spirituale Alte pieţe

Fig. 1.1. Structura pieţei

Principiile de bază ale formării şi dezvoltării economiei de piaţă sunt libertatea, concurenţa, interesul individual, profitul şi autoreglarea echilibrului între cerere şi ofertă.

Mecanismul funcţionării economiei de piaţă, bazat pe liberalismul economic şi proprietatea privată, a fost argumentat şi expus de Adam Smith în cunoscuta lucrare “Avuţia naţiunilor”. Ulterior acest mecanism a fost completat şi dezvoltat de mai mulţi economişti.

Astăzi în literatura economică sunt formulate mai multe difiniţii ale economiei de piaţă, însă conţinutul lor este acelaşi. Economia de piaţă poate fi definităca un mod de organizare şi funcţionare a economiei în care raportul dintre cerere şi ofertă determină priorităţile în producerea bunurilor, metodele de organizare şi combinare a factorilor de producţie, iar preţurile reglează accesul la bunurile economice [10, p.11].

În evoluţia sa, economia de piaţă a cunoscut mai multe etape de dezvoltare. Economia de piaţă bazată pe concurenţa perfectă a existat şi în secolul a XIX-lea. La această, activitatea economică era determinată de jocul liber al forţelor pieţei. Producătorii şi consumatorii acceptau preţurile stabilite de piaţă, bazată pe concurenţa unui număr mare de ageenţi

6

economici şi pe libertatea lor în folosirea factorilor de producţie şi de realizare a câştigurilor.

În realitate, însă, o aşa concurenţă nu exista. Odată cu apariţia corporaţiilor şi companiilor gigante pe piaţă s-a impus o nouă formă de concurenţă – concurenţa de monopol – economia de piaţă s-a transformat în economie de piaţă bazată pe concurenţa imperfectă. În aceste condiţii firmele mari pot dicta preţurile la bunurile pe care le produc [3, p.246].

Neajunsurile economiei de piaţă bazată pe concurenţa imperfectă pot fi parţial înlăturate prin intervenţia statului. Astfel, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, a apărut economia de piaţă dirijată de stat, care se bazează pe imbinarea elementelor de autoreglare a pieţei cu intervenţia statului în economie.

Promotoriul economiei de piaţă dirijate a fost savantul-economist J.M.Keynes. Ştiinţa keynsionistă argumentează funcţionarea unor mecanisme economice, bazânduse pe următoarele condiţii [3, p.174]:

a) nivelul de ocupare a forţei de muncă este determinat de volumul producţiei;

b) cererea generală nu întotdeauna se stabileşte la nivelul mijloacelor de plată, de oarece o parte din aceste mijloace se rezervează în formă de economii;

c) volumul de producţie se determină după eficienţa activităţii de antreprenoriat conform nivelului cererii în perioada ce urmează, care corespunde caopitalului investit;

d) echilibrul dintre investiţii şi economii, confirmă comparabilitatea ratei dobânzei bancare şi a ratei eficienţei investiţiilor, când procesul de investire şi de economii devin practic independente.

Ştiinţa keznsionistă argumentează necesitatea reglementării de către stat a economiei. Trecând etapele menţionate, s-a creat economia de piaţă modernă, care astăzi funcţionează în majoritatea ţărilor lumii. Economia de piaţă modernă se bazează pe preponderenţa proprietăţii private, pe libera iniţiativă, pe existenţa concurenţei, pe formarea liberă a preţurilor, pe un sistem financiar modern etc. Rolul principal în mecanismele economiei de piaţă aparţine cererii şi ofertei, prin intermediul cărora se determină nivelul şi structura producţiei, utilizării forţei de muncă şi capitalului.

Economia de piaţă este o economie liberă, bazată pe cerere şi ofertă, schimbul liber, a liberei decizii economice, fără limitări şi constrângeri (o economie a statului de drept), fără dirijare de către stat, fără directive decizionale, guvernamentale, o economie a profitului. Economia de piaţă modernă se sprijină, în primul rând, pe libera iniţiativă a tuturor agenţilor economici în desfăşurarea activităţii lor. Însă în practică noi niciodată nu

7

vom putea vedea o economie de piaţă ideală. Piaţa întotdeauna într-o anumită măsură se completează, limitează sau reglează de către activitatea monopoliilor, organelor politice şi diferitor organizaţii.

Economia de piaţă (capitalistă) modernă în diferite ţări funcţionează în diverse forme. În prezent în literatura economică sunt ivedenţiate trei modele ale economiei de piaţă: a) modelul american; b) modelul economiei sociale de piaţă; c) modelul japonez, numit şimodel al economiei de piaţă orientată administrativ [10, p.15-19].

Modelul american al economiei de piaţă poate fi caracterizat drept un model tipic liberal, în care rolul principal în dezvoltarea economiei îl joacîă forţele pieţei. Sarcina statului în acest model se reduce la crearea condiţiilor necesare fiecărui membru al societăţii pentru a-şi manifesta capabilităţile şi se limitează prin crearea legislaţiei respective şi protejarea proprietăţii private. Statul efectuiază o anumită reglementare, în special, asigurarea ;I protejarea intereselor consumatorului. Acest model al economiei de piaţă se bazează pe un mare stoc de capital, pe resurse materiale imense, pe o monedă de circulaţie mondială, pe tradiţii progresiste de organizare a proceselor de producţie şi pe o libertate sporită în activitatea economică. Factorii nominalizaţi în ansamblu asigură un nivel înalt de eficienţă a acestui model. Însă în ţările în curs de tranziţie spre economia de piaţă majoritatea acestor factori lipsesc, ceea ce nu poate asigura aceeaşi eficienţă înaltă a implementării modelului american al economiei de piaţă.

Modelul economiei sociale al economiei de piaţă a fost constituit în anii de după acel de-al doilea război mondial şi astăzi funcţionează cu succes în majoritatea ţărilor din Europa de Vest. Obiectivul principal al acestui model este asigurarea respectării principiilor funcţionării economiei de piaţă cu condiţia asigurării echităţii sociale. Funcţiile principale ale statului se manifestă, în primul rând, în rezolvarea problemelor sociale. Acest model prevede asigurarea unui nivel de trai convenabil tuturor categoriilor populaţiei.statul este responsabil de realizarea unor politici monetare şi fiscale optime şi de asigurarea ocrotirii sănătăţii populaţiei, de educaţia ei şi respectarea drepturilor fiecărui cetăţean la locuinţă corespunzătoare. Desigur, în diferite ţări ale Europei de Vest modelul economiei sociale de piaţă are şi unele caracteristici specifice,condiţionate de particularităţile acestora. Dar esenţa şi obiectivul principal ale economiei de piaţăsociale rămân aceleaşi.

Deşi economia socială de piaţă este aplicată în toate ţările din Europa de Vest şi cea de Nord, drept model de economie care respectă şi promovează mai insistent valorile social-democratice este considerat cel care funcţionează în Suiedia. Anume în Suiedia se promovează o politică

8

de redestribuire echitabilă a veniturilor, în baza ei fiind creat un sistem eficient de asigurare socială a întregii populaţii. În această ţară este aplicată una din cele mai înalte rate ale impozitelor marginale.

Modelul japonez este un model deosebit al economiei de piaţă orientată administrativ. Rolul statului în economia japoneză este important. Statul, promovând o politică financiară stabilă şi acordând unele facilităţi susţine şi acţiunile de economisire şi de creştere a investiţiilor. După cel de-al doilea război mondial statul japonez, prin diverse măsuri administrative, a protejat piaţa internă până când corporaţiile locale s-au naturalizat, producţia lor devenind competitivă pe piaţa internaţională. Acest model a asigurat o rată accelerată a creşterii economiei naţionale, un succes spectaculos în domeniul exportului. Aceste succese în Japonia au fost obţinute datorită faptului că statul a stimulat, în primul rând, creşterea producţiei, şi nu consumul. După cum se ştie, în Japonia sistemul educaţional îi deprinde pe copii să înfrunte greutăţile încă la vârsta copilăriei, să muncească din greu şi cinstit şi să-şi minimizeze timpul pentru recreare şi consum. Este clar că acest model al economiei de piaţă nu ar avea succese în ţările europene.

Aceste trei modele ale economiei de piaă reprezintă diferite variante a economiei capitaluiste contemporane. Ele se deosebesc, în primul rând, prin rolul care îl are statul în activitatea economică. Orice economie de piaţă trebuie să se bazeze pe principiile funcţionării pieţei – libertatea, concurenţe, profitul, interesul individual şi autoreglarea. Principala funcţie a statului în activitatea economică este crearea legislaţiei necesare, capabile să asigure funcţionarea corectă a mecanismelor pieţei.

Ţările din Europa Centrală şi cea de Est, în curs de tranziţie spre economia de piaţă, sunt în drept să-şi aleagă modelul propriu al economiei de piaţă, care ar deveni punctul final al tranziţiei spre economia de piaţă.

Cercetările efectuate în acest domeniu ne permite să concluzionăm că pentru Republica Moldova, precum şi pentru alte ţări, cel mai eficient model ar fi cel al economiei sociale de piaţă, care funcţionează astăzi cu succes în diferite ţări din vestul Europei [10, с.18] .

Reglementarea de stat a economiei (R.S.E.) în condiţiile economiei de piaţă reprezintă un sistem de măsuri cu caracter legislativ, executiv şi de control, promovate de instituţiile autorizate de către stat şi anumite organizaţii obşteşti în scopul stabilizării şi adaptării sistemului economic-social existent la condiţiile noi. R.S.E. se prezintă ca reacţie la dificultăţile şi contradicţiile în dezvoltarea social-economică. În linii generale reglementarea de stat a economiei include: prognozarea, planificarea, finanţarea, bugetarea, fiscalitatea (inpozitarea), creditarea,

9

administrarea, evidenşă, control. Reglementarea de către stat are loc cum în economiile centralizat administrate, aşa şi în condiţiile eonomiei de piaţă, însă formele de reglementare se deosebesc esenţial. În economia centralizată se pune accentul pe planificarea de directivă şi administrare, pe când în economia de piaţă – bugetare, fiscalitate, creditare, achiziţii de stat, limitări legislative [3, p.76].

Intervenţia statului în economia de piaţă contemporană presupune crearea mecanismelor economice, care reprezintă un complex de metode şi pârghii de reglementare a activităţii economice. Aceste metode şi pârghii pot fi de caracter economic, organizaţional sau de drept.

Mecanismul reglării de stat a economiei (RSE) se perfecţionează permanent, indiferent la ce principii se orientează guvernele, la principiile monetariste sau au înclinaţia de a folosi mijloace mai drastnice – instrumente dereglementare bugetară. În condiţiile contemporane practica RSE s-a dovedit a fi destul de rezultativă, pentru a nu admite criza totală şi apariţia şomajului de dimensiuni social-primejdioase.

Dacă să generalizăm metodele de reglementare a economiei din partea statului expuse în literatura contemporană, pot fi divizate următoarele direcţii [2 , p.221] :

Primul. Organele puterii de stat determină baza legislativă, în corespundere cu care se stabilesc normele fundamentale (regulile) de împroprietărire şi de funcţionare a pieţei.

Al doilea. Organele de stat de toate nivelurile reglementează compor-tamentul economic, fixînd regulile (normele) de activitate ale întreprinderilor, ce cuprind: cerinţele zonale limitînd folosirea pămîntului, repartizarea şi construirea obiectelor, regulile de securitate tehnică şi ocrotire ale sănătăţii la întreprinderi, iar în unele cazuri chiar interzic complet unele activităţi, de exemplu, realizarea heroinei. Unele reguli ţin de activitatea tuturor întreprinderilor, printre care: legile contra escrocheriei şi a discreditării de rasă la încadrarea în muncă, de asemenea legile antitrust ce interzic încheierea acordurilor între concurenţi cu stabilirea preţurilor fixe etc.

Al treilea. Organele de stat de toate nivelurile efectuează politica fiscală prin intermediul căreia exercită o influenţă decisivă asupra întregii vieţi economice a ţării. Realizînd concepţia lor şi controlul asupra masei monetare în economie, organele de stat deseori încearcă să introducă corective în oscilaţiile economice, ce e drept, nu fără succes.

Al patrulea aspect. Prin intermediul veniturilor şi cheltuielilor statul desigur, joacă rolul principal la repartizarea resurselor în economie.

10

Soluţionând problema "ce", "cum" şi "pentru cine", statul selectează multe din cele ce se produc, începînd cu domeniul apărării, învăţămîntului şi terminînd cu arta. Statul influenţează asupra procesului de producţie prin intermediul reglementării şi al legislaţiei. El acţionează în interesul celor pentru cine se produc bunurile materiale cu impozite şi transferuri, prin intermediul cărora se ia venitul unora şi se transferă altora.

În afară de acţiunea directă statul exercită o influenţă indirectă la repartizarea resurselor prin impozite (subsidii care-s contrar opuse impozitelor) asupra preţurilor, ce se răsfrâng la nivel de producţie şi consum al mărfurilor. Deoarece, stabilind la careva produse, de exemplu la ţigări, impozite (accize), statul de fapt frînează fabricarea producţiei date, iar cînd introduce subsidii la anumite produse, de exemplu la lapte, el contribuie la sporirea volumului de producţie etc.

Al cincilea aspect. O pârghie nu mai puţin importantă de înrîurire a statului este grija pentru bătrâni şi bolnavi, ca una din principalele sarcini ale organelor de stat. Pot fi numite şi alte aspecte de activitate, unde rolul statului este destul de mare în condiţiile relaţiilor de piaţă.

În decursul dezvoltării lor istorice ţările cu economia de piaţă au creat un set de instrumente economico-financiare, prin intermediul cărora statul dirijează destul de efectiv economia. Reglementarea de către stat în ţările cu economie de piaţă dezvoltată se efectuează prin intermediul legislaţiei, mecanismului financiar-creditar, reglementării masei monetare, a politicii valutare şi vamale, stabilirii unor normative economice, înlesniri şi sancţiuni, preţuri, norme şi standarde, cote şi licenţe, interdicţii şi restricţii, prin prognozare şi planificarea indicativă, elaborarea şi realizarea programelor complexe cu destinaţie specială, a comenzilor de stat, investiţiilor capitale din mijloacele centralizate, operaţiuni pe piaţa hîrtiilor de valoare, repartizarea centralizată a unor resurse materiale, planificarea în cadrul întreprinderilor şi organizaţiilor, politica socială (în domeniul demografiei, angajării în cîmpul muncii, migraţiei, protecţiei sociale a populaţiei, pregătirii şi reciclării cadrelor ş.a.), prin încheierea contractelor guvernamentale cu alte state şi organizaţii internaţionale, al politicii antimonopol şi anticriză etc.

În orice timp, dar mai cu seamă în perioada de ieşire din criză, relansarea economiei este imposibilă fără acţiuni bine determinate din partea statului.

1.2.Întreprinderea - verigă principală în

condiţiile economiei de piaţă

11

La toate etapele de dezvoltare a economiei principalulu ei element a fost întreprinderea. Întreprinderea de producţie este o unitate specializată sepatrată, temelia căreia o constituie colectivul de munca profesionist organizat, capabil să producă, cu ajutorul mijloacelor de care dispune, articolele necesare consumatorilor (să execute lucrări, să presteze servicii) cu destinaţia, profilul şi în asortimentul cuvenit Din întreprinderile de producţie fac parte uzinele, fabricile, combinatele, carierele, minele, porturile, drumurile, bazele şi alte formaţiuni economice cu profil de producţie.

Mediul intern al întreprinderii îl constituie oamenii, mijloacele de producţie, infoemaţia şi mijloacele băneşti. Rezultatul interacţiunii dintre componentele mediului intern este producţia finită (lucrările efectuate, serviciile prestate) (fig.1.2.).

Mediul intern Rezultatul activităţii

Fig. 1.2. Întreprinderea de producţie

Mediul exterior, care asigură nemijlocit eficienţa funcţionării întreprinderii îl constituie, în primul rând, consumatorii de producţie, furnizorii componentelor de producţie, precum şi organele de stat şi populaţia din apropierea imediată a întreprinderii (fig. 1.3).

Fig.. 1.3. Mediul exterior al întreprinderii de producţie

Întreprinderea poate avea diverse secţii şi alte subdiviziuni similare sau secţii şi sectoare, unite într-un singur complex tehnologic şi în

12

Organele centrale şi locale ale puterii

органы власти

Întreprinderea de producţie

Populaţia

Furnizoriide componenteale producţiei

Consumatorii de producţie

продукции

Oamenii Mijloacele(personalul) de producţie

Banii Informaţia

PRODUCŢIE PRODUCŢIA

rezultatul activităţii cărora se lancează unul şi acelaşi produs. Fiecare întreprindere industrială se află în legătură strânsă cu alte diverse structuri ale economiei naţionale. Ea primeşte de la furnizori materie primă, materiale, energie electrică, combustibil şi materiale lubrifiante, maşini şi utilaje tehnologice, concomitent drept intermediari se prezintă organizaţiile de aprovizionare şi transport. Întreprinderea livrează produsele sale diverşilor consumatori – individuali sau în grup.

În conformitate cu legislaţia în vigoare a Republicii Moldova organizaţiile comerciale - persoane juridice pot fi constituite sub formă de întovărăşiri şi societăţi economice, cooperative de producţie, întreprinderi de stat şi municipale. La rândul lor, întovărăşirile economice pot fi create sub formă de întovărăşiri complete sau în comandită (de încredere), iar societăţile economice – sub formă de societăţi pe acţiuni (de lip liber şi închise), societăţi cu răspindere limitată şi suplimentară.

Intenţionând să să-şi creeze o întreprindere, orice întreprinzător trebuie mai întâi să-şi formuleze o idee clară despre tipul şi activitatea viitoare a acesteia. Volumul de producţie preconizat sau serviciile ce vor fi prestate în viitor trebuie să fie asigurate cu toate resursele materiale necesare. Trebuie de asemenea să fie luate corect în calcul posibilităţile de completare a capitalului propriu. Toate aceste aspecte urmează să fie fixate în documentul principal planul de business al antreprenorului1.

O sarcină importantă a întreprinderii este obţinerea venitului de la realizarea în rândurile consumatorilor a peoducţiei sale (lucrărilor executate, serviciilor prestate). Cu ajutorul venitului obţinut se satisfac cerinţele economice şi sociale ale colectivului de muncă şi ale posesorilor mijloacelor de producţie.

Întreprinderea industrială, ca sistem de producţie, are la temelia ei anumite legături între intrări – resurse şi ieşiri - producţie, care împreună formează un tot întreg în scopul organizării peoducţiei. Schematic acest proces se prezintă în modul următor (fig. 1.4).

RESURSELE PEODUCŢIA

INTRĂRI IEŞIRI

1 Conţinutul şi ordinea de alcătuire a planului de business se examinează detaliat într-un alt capitol al manualului.

13

MATERIALE

ENERGETICE

DE MUNCĂ

PRODUSUL X

PRODUSUL Y

PRODUSUL Z

PROCESELE DE PRODUCŢIE

Fig. 1.4. Întreprinderea industrială ca sistem de producţie

Indiferent de forma de proprietate, de regulă, întreprinderea funcţionează în regim de autogestiune autorecuperare şi autofinanţare depline. Ea încheie în mod independent contracte cu consumatorii de producţie şi cu furnizorii de resurse necesare şi se achită cu ei.

Funcţiile principale ale întreprinderii de producţie sunt: fabricarea produselor pentru consumul individual şi de producţie; vânzarea şi realizarea producţie către consumator; deservirea postrealizare a producţiei; asigurarea tehnico-materială a producţiei la întreprindere; dirijarea şi organizarea muncii personalului la întreprindere; dezvoltarea multilaterală şi sporirea volumului de producţie la

întreprindere; activitatea antreprenorială; plata impozitelor, achitarea cotizaţiilor şi plăţilor obligatorii şi benevole

în buget şi îndeplinirea obloigaţiilor sale faţă de alte organe financiare; respectarea legilor statului, a standardelor şi normativelor în vigoare.

Funcţiile întreprinderii se concretizează şi se precizează în dependenţă de: mărimea întreprinderii; aparteneţa ramurală; gradul de specializare şi cooperare; exisoenţa infrastructurii sociale; formele de proprietate; relaţiile cu oeganele locale ale puterii.

Administraţia şi personalul întreprinderii au obligaţia să aibă grijă ca produsele pe care le livrează să fie de calitate suficient de înaltă şi relativ ieftină. Şi una, şi alta sunt necesare pentru cucerirea şi menţinerea pieţei respective de desfacere.

Întreprinderea industrială constituie un sistem nu numai de producţie, ci şi social. De fapt în colectivele de muncă ale întreprinderilor de producţie se hotărăşte destinul stăriişi a evoluţiei economiei şi a politicii ţării.

1.3. Tipologia şi clasificarea întreprinderilorCriteriile principale de clasificare a întreprinderilor sunt: specializarea

ramurală şi pe obiecte; structura producţiei; capacitatea potenţialului de producţie (mărimea întreprinderii).

În funcţie de ramura economică întreprinderile se divizează în: întreprinderi industriale de fabricare a maşinilor, utilajului,

instrumentelor, dobîndirea materiei prime, producere a materialelor, energiei electrice şi a altor mijloace de producţie;

14

întreprinderi agricole de creştere a culturilor cerealiere, legumelor, fructelor, animalelor, culturilor tehnice;

întreprinderi de construcţii şi transport.Din punctul de vedere al necesităţilor umane cele mai importante

sunt întreprinderile de producere a obiectelor de consum, adică întreprinderile agricole, alimentare, ale industriei uşoare, industriei constructoare de maşini, chimice, de prelucrare a lemnului, ale gospodăriei comunale şi locative.

Ramurile mari ale economiei se divizează în ramurimai mici, specializate – bunăoară, industria se împarte în 2 ramuri specializate mari: de explorare şi de prelucrare. La rândul ei, ramura prelucrătoare se divizează în: industria uşoară, alomentară, grea etc.

Întreprinderile pot fi de specializare îngustă, care fabrică un asortiment limitat de produse, şi de profil larg, ce produc un asortiment larg de articole cu destinaţie diversă (cel mai adesea acestea pot fi întâlnite în industrie şi agricultură). În asemenea ramuri ca industria chimică, textilă şi siderurgie există întreprinderi combinate. Esenţa lor constă în faptul că un anumit tip de materie primă sau de producţie finită la una şi aceeaşi întreprindere se transformă paralel sau consecutiv în alt tip, iar apor în tipul următor. Bunăoară, în cadrul industriei textile combinarea de acest tip se manifestă la fabricarea firelor, din care se produce aţă,iar din aţă – pânză.

Clasificarea întreprinderilor după capacitatea potenţialului lor de producţie (mărimra întreprinderii) a căpătat cea mai largă răspândire. De regulă, toate întreprinderole se împart în 3 grupe: mici, mijlocii şi mari. La raportarea întreprinderii către una din grupele date se folosesc următorii indicatori: numărul de lucrători, volumul valoric al producţiei, costul dondurilor fixe de producţie.

Sistemul sovietic centralizat de dirijare a economiei în trecut se sprijinea în temei pe asociaţiile de producţie mari şi le stimula dezvoltarea. Întreprinderile mari din contul concentrării producţiei, al specializării interne şi cooperării au anumite avantaje. Spre exemplu, pentru fabricarea unor articole în serii mari se aplică utilaje şi tehnologii, ce dispun, de regulă, de un potenţial economic mai mare, în comparaţie cu cele ce se utilizează la producerea articolelor în serii mici.

În condiţiile economiei de piaţă se creează condiţii pentru dezvoltarea businessului mic şi mediu. Întreprinderile mici apar nu numai în calitate de concurenţi ai monopolurilor, ci şi ca sateliţi ai acestora, ele pot realiza orice cen de activitate, care nu este interzis de legislaţia în vigoare. O funcţie importantă a întreprinderilor mici este scutirea întreprinderilor mari de grişa pentru producerea mărfurilor în serii mici. Astfel, întreprinderile

15

gigante de construcţie a automobilelor din S.U.A, Japonia au zeci de mii de de firme antreprenoriale mici, care asigură asamblarea pieselor, detaliilor, a unor blocuri nu prea complicate. Trebuie să se ştie însă că această cooperare a întreprinderilor specializate este posibilă doar asigurând un grad înalt al disciplinei livrărilor, atât în ce priveşte termenele de livrare, cât şi calitatea prosucţiei. În ţările menţionate antreprenoriatului mic îi revine până la 50% din produsul naţional global.

Experienţa acumulată de-a lungulanilor de diverse ţări a arătat că fărăo reţea extinsă de întreprinderi mici nu e posibilă funcţionarea pieţei de mărfuri – întreprinderile mici sunt mai dinamice, mai uşor de manevrat. Existenţa unui număr suficient de întreprinderi mici permite restructurarea intensă a complexului economic. Alre avantaje ale întreprinderilor mici ar putea fi: crearea unui număr considerabil de locuri de muncă şi atragerea în

activitatea lor a forţei de muncă libere; accelerarea realizării inovaţiilor tehnico-ştiinţifice; relansarea întreprinderilor ce staţionează şi a artizanatului; contribuţia la dezvoltarea economică şi socială a orăşelelor şi

localităţilor mici etc.Crearea întreprinderilor mici permite de asemenea comasarea unor

întreprinderi, separarea din componenţa lor a unor unităţi structurale pentru a fi procurate ulterior în proprietate colectivă.

Structura întreprinderii constituie componenţa şi coraportul dintre verigile ei interne: secţii, laboratoare şi alte subdiviziuni, din care se compune obiectul economic unitar (fig.1.5). Structura întreprinderii este determinată de următorii factori principali: mărimea întreprinderii; ramura de producţie; nivelul tehnologic şi gradul de specializare al întreprinderii.

Locurile de muncă

16

Organele de conducere ale întreprinderii (directorul, adjuncţii directorului şi alţi

conducători)

Secţiile funcţiona-le, laboratoarele, alte

servicii nepro-ductive

Secţiile întreprinderii de

bază, filialele

Secţiile auxiliare şi de deservire,

depozitele

Alte organizaţii auxiliare,

Social-comunale)

Fig. 1.5. Structura întreprinderii

Nu există nici o structură standard stabilă. Ea este corectată în permanenţă sub acţiunea conjuncturii economice şi de producţie, a progresului tehnico-şriinţific şi a proceselor social-economice. Pentru îndeplinirea diverselor obligaţiuni, la înmari şi medii se creează subdiviziuni structurale speciale – secţii, ateliere. La întreprinderile mici obligaţiunile în cauză se distribuie între personal prin acord reciproc.

Secţiile de producţie (filialele, sectoarele, atelierele) se împart în două grupe: secţiile producţiei de bază; secţiile auxiliare şi de deservire În secţiile producţiei de bazăse fabrică producţia destinată realizării. Sarcina secţiilor auxiliare este de a asigura funcţionarea ormală fără întreruperi a secţiilor producţiei de bază. Există următoarele forme de specializare a secţiilor: pe obiecte; pe metale (agregate); după tehnologie (stadii); teritorială.

Locul de muncă este zona în care se află lucrătorul şi în care îşi găseşte aplicare munca sa. În funcţie de specificul procesului de producţie şi caracterul muncţii executate locul de muncă poate fi: simplu (când 1 lucrător deswerveşte 1 agregat); multiplu (când 1 lucrător desrveşte câteva agregate, bunăoară, în

industria textilă şi cea constructoare de maşini); colectiv (în industria chimică, ptrolieră, siderurgică, ăn unele subramuri

ale industriei alimentare; la deservirea unor mijloace de transport de dimensiuni mari – avioane, nave maritime şi fluviale, locomotive; bunăoară, un laminor mare dela o uzină metalurgică deserveşte concomitent până la 120 muncitori);

staţionar (nemişcat – l maşini, utilaje, totodată obiectele muncii se transmit nemijlocit lalocul de muncă);

mobil (exemplu, maşina de perforare, automobilul,trenul etc..); spaţial (explorarea geologică, deriticarea încăperilor, paşterea

animalelor etc.). Condiţiile, în care se desfăşoară procesul de muncă, acţionează

nemijlocit nu numai asupra rezultatelor muncii, dar şi sănătăţii omului. De aceea specialiştii studiază posibilităţile funcţionale ale oamenilor în scopul de a de a le crea un mediu de lucru optimal, ce asigură un grad înalt al productivităţii şi calităţii muncii şi concomitent confortul necesar şi menţinerea stării de sănătate a lucrătorului.

1.4. Relaţiile de producţie şi de piaţă ale întreprinderii. Influenţa concurenţei asupra activităţii ei

17

În condiţiile actuale ale economiei de piaţă antreprenorul şi, masi ales, antreprenorul ocupat în sfera producţiei se confruntă cu o mulţime de probleme.

Prima din ele este necesitatea de a se găsi pe sine în spaţiul economic, sau,cum se spune, de a-şi găsi “nişa economică ”. Pentru aceasta e necesară studierea pieţei, a cererii şi ofertei la mărfurile respective, posibilităţile de obţinere a unoe facilităţi – creditare, fiscale etc. Astfel se clarifică condiţiile generale pentru investirea mijloacelor.

Determinându-şi “nişa economică”, antreprenorul se poate decide asupra specializării întreprinderii sale. Mai trebuie apreciate posibilităţile viitorilor consumatori, acumulate datele privind multitudinea de concurenţi, soluţionată problema mijloacelor tehnice şi tehnologiei,cu care se va fabrica producţia.

O importanţă tot atât de mare va trebui acordată alegerii formei de antreprenoriat, în primul rând, asupra celei individuale sau colective. Alegând forma individuală, antreprenorul acţionează cu riscul propriu. Preferând forma colectivă, antreprenorul va împărţi responsabilitatea cu partenerii de întreprindere.

Conform legislaţiei în vigoare a Republicii Moldova persoanele juridice - organizaţii comerciale, se pot constitui sub formă de: întreprinderi individuale; societăţi în nume colectiv, societăţi în comandită; societăţi pe acţiuni; societăţi cu răspundere limitată; cooperative de producţie; întreprinderi de arendă; întreprinderi de stat şi municipale. Principiile de constituire şi funcţionare a acestora sunt expuse în capitolul următor.

Alegere formei de antreprenoriat este o etapă de mare importanţă. De aceea nu trebuie să ne bazăm doar pe intuiţia şi preferinţele proprii. Trebuie săţinemcont şi de mediul economic, juridic, de ordinea publică,în care urmează să funcşioneze întreprinderea.

Pasul următor e formarea bazei de producţie. Antreprenorul trebuie să procure sau să ia în arendă încăperi de producţie şi auxiliare, utilaj, strunguri, instrumente, să procure materie primă şi materiale, semifabricate, piese de completare, să angajeze forţă de muncă etc.

O altă etapă importantă este atragerea mijloacelor financiare. Antreprenorul sau partenerii săi la început, de regulă, nu dispun de mijloace proprii suficiente. Deficitul de mijloace băneşti poate fi depăşit prin emitere de acţiuni, adică prin transmiterea parţială a dreptului de participare la capitalul şi profitul întreprinderii, creanţe proprii,precum şi prin obţinerea unor credite de la băncile comerciale (pe termen scurt, mediu sau lung).

18

Emiţând sau procurând acţiuni, obligaţii, alte hârtii de valoare, întreprinderea apelează astfel la piaţa de valori, adică la piaţa hârtiilor de valoare. Totodată întreprinderea interacţionează cu multe organizaţii: burse de valori, instituţii financiar-creditare, fonduri de investiţii,investitori individuali etc.

Acesta este nomenclatorul aproximativ al relaţiilor de producţie şi de piaţă ale întreprinderii. Pe măsura dezvoltării relaţiilor de piaţă această listă se va extinde şi se va completa.

Concurenţa şi întreprinderea. Un factor de mare importanţă în economia de piaţă este spiritul rivalităţii, care determină în mare măsură formele de activitate economică a oamenilor. Cea mai evidentă manifestare a spiritului de rivalitate este concurenţa. Concurenţa reprezintă întrecerea economică dintre producătorii de mărfuri similare pe piaţă pentru atragerea a cât mai mulţi cumpărători şi obţinerea pe această cale a unui câştig maximal.

Mecanismul de piaţă al cererii şi ofertei familiarizează întreprinderile producătoare, iar prin intermediul acestora furnizorii de resurse, cu cerinţele cumpărătorilor. Însă anume concurenţa impune întreprinderile producătoare şi furnizorii de resurse săsatisfacă în modul cuvenit aceste doleanţe ale consumatorilor. Concurenţa generează extinderea producţiei şi reducerea preţurilor până la nivelul corespunzător cheltuielilor de producţie

Însă acestea nu epuizează acţiunea benefică a concurenţei asupra economiei şi eficienţei ei. Concurenţaimpune întreprinderile să utilizeze mai din plin realizările progresului tehnico-ştiinţific, să folosească tehnică şi rehnologii performante, metode moderne de organizare a producţiei şi muncii.

O noţiune contrară concurenţei este monopolul. În condiţiile de monopol pe piaţă există un singur vânzător şi mulţimea de cumpărători. Fiind producătorul unic al mărfii date, monopolistul fixează la această marfă pe piaţă un preţ monopolist înalt. Drept rezultat, societatea va suporta cheltuieli mari, deoarece un număr relativ mai mic de consumatori vor procura marfa, produsă şi oferită în condiţii de monopol, iar cei care procură această marfă vor plăti pentru ea maimult. În condiţiile concurenţei libere monopolistul va avea o ofertă mai mică.

Însă monopolistul nu poate ridica preţul la infinit. Înainte de a lua decizia cu privire la preţ, monopolistul studiază cererea pe piaţă, analizează cheltuielile întreprinderii sale, cheltuielile pentru desfacerea mărfii. Conform curbei cererii pe piaţă, cu cât e mai mare preţul, cu atât e mai mică cererea şi viceversa; concomitent monopolistul sixeyză preţul mărfii şi stabileşte volumul de producere şi realizare a acesteia.

19

Sunt general cunoscute şi neajunsurile din partea firmelor mari, care nu sunt în stare să urmărească toate mărfurile lor din toate pieţele respective şi consideră riscantă orioce schimbare. Elenu sunt în stare să facă faţă ideilor, iniţiate de oamenii entuziaşri. O asemenea firmă ia cu greu dedcizia privind investirea mijloacelor băneşti într-un anumit proiect, care e posibil să înceapă a aduce venit doar, să zicem, peste şaptezeci de ani. Companiile mari prea mult şi prea repede.

În opinia multor specialişti în condiţiile de piaţă cele mai competitive sunt întreprinderile mici. Contrar companiilor mari firmele mici acţionează după principiul “orientării spre necesităţi”. Ele au o necesitate vitală de a propune pieţei mereu ceva nou şi util. E bine cunoscută flexibilitatea, caracteristică firmelor mici. În cazul eşecului într-o anumită sferă de activitateele se reprofilează rapid într-o alta, cu mai mare eficienţă.

1.5. Constituirea şi înregistrarea juridică a întreprinderii.

Reorganizarea şi sistarea activităţii eiCrearea noilor întreprinderi şi extinderea celor în funcţiune sunt

determinate de următorii factori: existenţa cererii nesatisfăcute la un anumit produs (serviciu); existenţa resurselor necesare pentru organizarea lansării produsului dat; gradul de dezviltare al progresului tehnico-ştiinţific în ramura de

producţie respectivă.Cererea la producţie este determinantă, în cazul că marfa nu are cerere

pe piaţă, întreprinderea poate da faliment. O asemenea producţie rămâne nerealizată,iar cheltuielile pentru fabricarea ei neacoperite.

Decizia cu privire la formarea noilor întreprinderi o ia proprietarul capitalului. La prima etapă capitalul e necesar pentru fondarea şi organizarea întreprinderii, achiziţionarea rezervelor suficiente de materie primă, materiale, angajarea forţei de muncă. Cu ajutorul investiţiilor iniţiale de capital, utilizate sau preconizate pentru scopurile propuse, se formează capitalul statutar al întreprinderii.

Majorarea capitalului statutarare loc di contul profitului, lăsat la întreprindere pentru dezvoltarea producţiei, iar în unele cazuri – din contul alocaţiilor bugetare. În afară de aceasta, întreprinderea poate obţine mijloace din contul emiterii şi realizării acţiunilot şi a altor hârtii de valoare, precum şi să obţină credite, ce vor fi stinse ulterior din contul profitului. Mijloace suplimentare pot fi obţinute de asemenea de la vânzarea surplusului de bunuri.

20

Din contul mijloacelor băneşti suplimentare întreprinderea îşi acumulează fondurile fixe şi circulante, măreşte sporeşte volumul şi îmbunătăţeşte calitatea producţiei, îşi sporeşte veniturile.

La constituirea noii întreprinderi se urmăresc în temei următoarele obiective: mărirea volumului de producţie cerută de consumatori şi obţinerea

veniturilor de pe urma realizării ei. implicarea în producţie a forţei apte de muncă libere şi soluţionarea în

acest mod a problemei sociale privind asigurarea cu locuri de muncă; implicarea în producţie a resurselor naturale suplimentare disponibile; fabricarea unor tipuri principial noi de produse industriale cu utilizarea

realizărilor avansate ale ştiinţei şi tehnicii; satisfacerea intereselor personale ale unor cetăţeni şi grupe de

persoane, care creează întreprinderi nu prea mari (mici societăţi) pentru acrivitatea individuală sau în comun.

Faptul constituirii întreprinderii se fixează în documentele respective. În primul rând, se înregistrează documentul principal – Statutul întreprinderii, în care sunt indicate: statutul juridic al noii întreprinderi, sarcinile, fundamentarea şi principiile ei de creare, fondatorii, adresele lor, contribuţia bănească a fiecărui fondator, termenul şi genurile de activitate, drepturile şi obligaţiile întreprinderii ca persoană juridică.

În Statut e arătată mărimea capitalului statutar (social) şi sursele lui de formare, se indică genul şi sfera de activitate a întreprinderii, se oferă garanţii pentru protecţia mediului ambiant şi a sănătăţii oamenilor, se stabileşte forma de dirijare a întreprinderii şi filialelor ei, se indică sistemul de evidenţă şi dare de seamă, adresa noii întreprinderi şi denumirea ei.

Statutul întreprinderii se aprobă de către fondatori şi împreună cu cererea fondatorului se înregistrează de către Camera Înregistrării de Stat a Departamentului pentru informaţiile tehnologice la locul unde se află întreprinderea. Procedura de înregistrare în Republica Moldova e stabilită prin Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi (articolul 28) [1]. După aceasta întreprinderea obţine dreptul de a avea ştampilă proprie şi îşi deschide un cont de decontări la bancă. Instituţia care nu are ştampilă şi cont de decontări nu este persoană juridică şi nu face parte din categoria întreprinderilor.

Decizia referitoare la reorganizarea sau lichidarea întreprinderii o ia de asemenea proprietarul sau arbitrajul, în cazul că întreprinderea a dat faliment.

Cauzele sistării activităţii întreprinderii sau ale restructurării ei radicale pot fi următoarele:

21

fuziunea unei întreprinderi cu alta sau anexarea la altă întreprindere, divizarea întreprinderii sau reorganizarea ei într-un nou formă organizatorico-juruducă;

lipsa sau scăderea bruscă a cererii la pprodusele întreprinderii (serviciile prestate de ea);

activitatea în pierderi a întreprinderii; pericolul ecologic, pe care îl prezintă întreprinderea pentru mediul

ambiant şi populaţie; posibilitatea de a folosi clădirile, construcţiile, utilajul şi alte mijloace

disponibile pentru lansarea unor produse mai necesare consumatorilor. În ultimul caz se efectuează conversiunea producţiei, adică trecerea

acesteia la fabricarea unor produse cu un cu totul alt conţinut şi destinaţie. Un exemplu de conversiune pe scară largă este trecerea în masă a întreprinderilor din industria de apărare a ţărilor din C.S.I. în ultimii zece ani la fabricarea producţiei cu destinaţie civilă.

Concluzii1. Întreprinderea este un agent economic creat de antreprenor sau

asociaţia antreprenorilor pentru fabticarea anumitor produse, îndeplinirea unor lucrări sau prestarea serviciilor respective în scopul de a satisface necesităţile societăţii şi a obţine profit.

2. Antreprenorul contemporan trebuie să fie competent în sfera de activitate preferată, să reacţioneze flexibil la situaţie, să fie consecvent, perseverent, pregătit pentru confruntarea cu anumite dificultăţi, să poată învăţa şi trage concluzii din greşelile sale.

3. Principalele probleme ale antreprenorilor încerători sunt: găsirea “nişei sale economice”, determinarea direcţiei de specializare a întreprinderii, alegerea formei de antreprenoriat, formarea bazei de producţie, atragerea mijloacelor financiare.

4. Forţa motrice a societăţii cu economie de piaţă este concurenţa. Ea stimulează extinderea producţiei, ridicarea calităţii şi reducerea preţurilor până la nivelul corespunzător cheltuielilor de producţie impune întreprinderile să utilizeze mai din plin realizările progresului tehnico-ştiinţific, să folosească tehnică şi rehnologii performante, metode moderne de organizare a producţiei şi muncii.

5. Un avantaj considerabil în comparaţie cu firmele mari îl au întreprinderile mici. Lor le sunt caracteristice dinamismul, capacitatea de manevrare, competitivitatea producţiei. Ele creează noi locuri de muncă, relansează artizanatul, contribuie la dezvoltarea economică şi socială.

22

Subiecte de autoevaluare1. Care sunt trăsăturile caracteristice ale economiei de piaţă?2. Caracterizaţi formele şi metodele de implimentare a statului în

domeniul economiei în condiţiile relaţiilor de piaţă.3. Care e scopul funcţionării întreprinderilor în condiţiile economiei de

piaţă?4. Relataţi despre esenţa relaţiilor de producţie şi comerciale ale

întreprinderii.5. Caracterizaţi tipologia şi clasificarea întreprinderilor conform Legii

Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi.6. Desfăşuraţi conţinutul lucrărilor privind constituirea şi înregistrarea

juridică a noii întreprinderi.7. Caracterizaţi structura întreprinderii industriale.8. Care sunt circumstanţele în care derulează procesul de reorganizare şi

sistare a activităţii întreprinderii?

Bibliografie1. Legea Republicii Moldova “Cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi №

845-XII din 03.01.1992. Monitorul Oficial № 2/33 din 28.02.1994.2. Roşca Petru. Economia generală. Manual. Chişinău, ULIM, 1997. – 264 p.3. Roşca Petru. Culegere didactico-metodică teste şi probleme la “Economia

generală”, Chişinău, ULIM, 1997. –196 p.4. Jaba O., Niţă V. - Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Editura Universităţii

“Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367p.5. Oprei Ion – Economia firmei. Editura LUX LIBRIS, Braşov, 1994. –135p.6. Puiu Ion – Organizarea întreprinderii - Baze şi aplicaţii. Editura ştiinţifică şi

enciclopedică, Bucureşti, 1976. –318p.7. Bob Constantin (coordonator) , Lisandru N., Gheorghescu M., ş.a. – Economia

întreprinderii. Editura Academiei de Studii Economice, Catedra de Comerţ, Bucureşti, 1997. – 296p.

8. Rusu Pintilie - Economia întreprinderii – Note de curs. Universitatea din Bacău, 1997. –252p.

9. Stoica Nataluia – Economia şi organizarea producţiei. Manual pentru licee industriale cl. a XII-a şi scoli profesionale., Bucureşti, 1997. –145p.

10. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: 2002. – 480с.

11. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. – М., 1998. – 416 с.

12. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф. В.Я.Горфинкеля, проф. Е.М.Купрякова. – М, ЮНИТИ, 1996, – 667 с.

13. Anuarele statistice ale Republicii Moldova din ultimii ani.

23

Capitolul 2.

ANTREPRENORIATUL ŞI FORMELE LUI

1. Antreprenoriatul şi formele lui. Legislaţia Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi.

2. Businessul mic în economie, problemele lui şi căile lor de soluţionare3. Antreprenoriatul în proporţii mari. 4. Întreprinderile mixte.

2.1. Antreprenoriatul şi formele lui. Legislaţia Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi

Antreprenoriatul – constituie o parte inseparabilă a activităţii economice a conducătorilor şi specialiştilor de la întreprinderi, organizaţiile comerciale şi financiare. Însă până mai nu demult această importantă funcţie administrativă era oâprea puţin reflectată în literatura economică. Ştiinţa ocolea acest acest tip important de activitate umană, lăsându-l la cheremul artizanatului.

În scopul de a acorda ajutor antreprenorilor specialiştii americani Robert Husrici şi Maicl Pirers au scris o serie de cărţi sub o singură denumire - “Antreprenoriatul”. Concomitent ei au înţeles că lipseşte o definiţie clară a acestei noţiuni. Studiind acest aspect, începând cu evul mediu, ei au ajuns la concluzia că “antreprenoriatul este procesul de creare a ceva nou, ce are valoare, iar antreprenorul este omul care îşi depune în acest scop toare eforturile, îşi asumă întregul… risc, obţinând drept recompensă bani şi satisfacţia realizărilor sale ” [3, с.20].

Antreprenoriatul, businessul este astfel activitatea, desfăşurată din proprie iniţiativă, de sine stătător, cu riscul şi responsabilitatea materială proprie a cetăţenilor, persoanelor fizice şi juridice, orientată spre obţinerea sistematică a venitului şi profitului de la folosinţa bunurilor, vânzarea mărfurilor, executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor. Antreprenoriatul urmăreşte de asemenea scopul de a ridica imidjul antreprenorului (al businessmanului), - se spune în “Dicţionarul economic contemporan ” [vezi 6, с.300].

În Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi (articolul 1) [vezi 1], esenţa acestei activităţi este formulată astfel. Antreprenoriatul este activitatea, desfăşurată din proprie iniţiativă, de sine stătător, cu riscul şi responsabilitatea materială proprie a cetăţenilor şi asociaţiilor lor de producere a bunurilor, vânzarea mărfurilor, executarea

24

lucrărilor şi prestarea serviciilor în scopul de a asigura o sursăpermanentă de venit.

În sensul strict al cuvântului antreprenori sunt doar oamenii de afaceri, comportamentul cărora pe piaţă se impune prin caracterul său întreprinzător. Căutarea a ceva nou, organizarea muncii personalului de la întreprindere şi orientarea ei spre găsirea unor noi posibilităţi pentru activitatea economică, însuşirea noilor pieţe, trecerea la fabricarea noilor mărfuri şi prestarea noilor servicii – aceasta este esenţa activităţii antreprenoriale.

Administratorul care nu se manifestă ca antreprenor, care aşteaptă pur şi simplu să-i treacă ziua de lucru, este un rău lucrător. Antreprenorul caută şi găseşte căi de dezvoltare şi ridicare a gradului de eficienţă şi îmbunătăţire a calităţii producţiei, de majorare a profitului întreprinderii, indiferent de faptul dacă el este sau nu proprietarul sau un funcţionar angajat al întreprinderii date. Fimele, care nu acordă atenţia cuvenită antreprenoriatului, îşi pierd poziţiile pe piaţă din cauza flexibilităţii lor insuficiente în administrare şi organizarea producţiei.

În condiţiile economiei de piaţă câştigă cel, care reacţionează rapid la cerinţele societăţii, îşi extinde participarea pe piaţă din contul implementării tehnologiilor avansate şi producerea mărfurilor cu cerere sporită. Astăzi în lumea marelui business se consolidează opinia, precum că obţinerea succesului e posibilă numai în cazul, cînd persoana respectivă se simte cu adevărat antreprenor.

Printre cele mai importante obiective ale antreprenorului sunt: producerea mărfurilor şi prestarea serviciilor, obţinerea venitului, prestigiul întreprinderii, dezvoltarea businessului. După cum se vede pe eig. 2.1, toate aceste obiectivă sunt interdependente.

Fig. .2.1. Obiectivele antreprenoriatului

Etapele de dezvoltare a antreprenoriatului. Antreprenoriatul a început cu dezvoltarea micului business. La început a apărut în sfera

25

Antreprenoriatul

Mărfurilr şi serviciile Venitul

(interesul)Dezvoltarea businessului

Ridicarea prestigiului

meşteşugăritului şi comerţului şi pe parcursul secolelor a căpătat trăsături contemporane. Treptat, aproximativ prin secolul XV, s-a format comunitatea întreprinzătorilor, ce se compunea din meşreşugari, negustori, cămătari şi alţii de felul acesta. Anume atunci a apărut termenul “antreprenoriat”, ce viza toate persoanele implicate în activitatea de dezvoltare a producţiei, comerţ, obţinere a veniturilor.

În cea de a doua jumătate a secolului XIX a apărut înănecesitatea de a se face distincţie între antreprenor şi capitalist - proprietarul de capital. Noile metode de finanţare corporativă au contribuit la formarea unuinilor antreprenorilor, în care capitaliştii nu totdeauna îşi rezervează rolul de antreprenor, iar antreprenorii nu totdeauna sunt capitalişti. Bineânţeles, deosebirile dintre capitalişti şi antreprenori se anihilează, atunci când capitalistul preferă stilul antreprenorial de administrare [4, p.40]. .

Noţiunea veche de “antreprenoriat” în ultimul timp a căpătat, astfel, un conţinut nou. În lumea contemporană antreprenorul este omul capabil să înţeleagăperspectivele şi cerinţele pieţei şi să îmbine această înţelegere cu cunoştinţele sale în domeniul dirijării producţiei şi al utilizării resurselor de producţie în scopul de a obţine profit.

Sfera şi formele antreprenoriatului. Antreprenorul poate să-şi deschidă o afacere în orice sferă economică profitabilă. Cele mai atrăgătoare genuri de activitate din punctul de vedere al antreprenorului sunt: producţia; comerţul; finanţele; complexul intelectual.

În diferite perioade de timp în aceste sfere activitatea se poate solda cu venituri reale, însă cea mai importantă din ele este producţia. La sfera de prosucţie în mod tradiţional se atribuie: industria; agricultura; transportul public şi de producţie; cerviciile cu caracter de producţie (bunăoară, lucrările de reparaţie) etc. În opinia unor autori, la sfera de producţie ar mai purea fi atribuite şi comerţul, finanţele, învăţământul şi alte sfere de activitate [vezi 4, p.41].

Orice activitate antreprenorială se desfăşoară în limitele unei anumite forme de întreprindere. Alegerea formei celmai adesea depinde de interesele şi profesia antreprenorului.

Forma antreprenoriatului constituie un sustem de norme, ce determină relaţiile interne dintre partenerii de ântreprindere, pe de o parte, şi relaţiile acestei întreprinderi cu alte întreprinderi şi organele de stat – pe de altă parte. Conform legislaţiei în vigoare [1] în republică se practică următoarele forme principale de antreprenoriat:

а) întreprinderi individuale;b) societate în nume colectiv;c) socierare în comandită;

26

d) socierare pe acţiuni;e) societate cu răspundere limitată;f) cooperativă de producţie;g) întreprindere de arendă;h) întreprindere de stat şi municipală.Întreprindrea individuală este întreprinderea ce aparţine

cetăţeanului cu drept de proprietate privată sau membrilor familiei sale cu drept de proprietate comună.

Societatea în nume colectiv reprezintă o întreprindere, fondată de două sau mai multe persoane juridice şi (sau) fizice, care şi-au unit bunurile pentru a desfăşuea împreună o anumită activitate antreprenorială sub firmă comună în baza contractului de constituire, încheiat între ele.

Societatea în comandită reprezintă o întreprindere, fondată de două sau mai multe persoane juridice şi (sau) fizice, care şi-au unit bunurile pentru a desfăşuea împreună o anumită activitate antreprenorială sub firmă comună în baza contractului de constituire, încheiat între ele. Ea cuprinde cel puţin un acţionar şi un comanditist, nu este persoană juridică şi în relaţiile de drept se prezintă ca persoană fizică.

Societatea pe acţiuni şi Societatea cu răspundere limitată sunt întreprinderi create de două şi mai multe persoane juridice şi (sau) fizice, care şi-au unit bunurile pentru a desfăşuea împreună o anumită activitate antreprenorială sub firmă comună în baza contractului de constituire, încheiat între ele. Oricare din ele poate fi creară şi de o singură persoană juridică sau fizică. În societăţile cu răspundere limitată şi pe acţiuni de tip închis (cu excepţia celor agricole) numărul de participanţi nu poate depăşi cifra de 50.

Societatea pe acţiuni (S.A.) funcţionează, de regulă, o perioadă nelimitată de timp, dacă statutul ei nu prevede altceva. Capitalul social al S.A. reprezintă o anumită sumă de bani, ce se compune din cotizaţiile acţionarilor. Suma se formează prin subscriere publică sau difuzarea acţiunilor în rândurile fondatorilor. În primulcaz se formează S.A. liberă (deschisă), în cel de al doilea – S.A. închisă. Acţiunile societăţii deschise pot trece de la o persoană la alta fără acordul celorlalţi acţionari. Acţiunile societăţii închise se repartizează între participanţii ei şi transmiterea acţiunilor se efectuează numai cu acordul celorlalţămembri ai societăţii.

Acţiunea este o hârtie de valoare, ce confirmă depunerea de către posesorul ei a unei anumite sume de bani în capitalul societăţii pe acţiuni şi care oferă dreptul la primirea anuală a unui venit sub formă de dividende sau profit de la societatea dată. Acţiunile pot fi de diverse tipuri, dar

27

principalele din ele sunt: acţiunile nominale (nominative), la purtător, ordinare şi privilegiate.

Acţiunea nominală (nominativă) intră în posesia acţionarului prin înregistrarea ei şi semnătura acestuia în registrul respectiv. La transmiterea ei în tegistru se vor face notificările necesare.

Acţiunea la purtător aidoma mijloacelor băneşti aparţine proprietarului ei real şi nu se repartizează altei persoane. Transmiterea liberă a acţiunii înseamnă schimbarea automată a posesorului ei.

Acţiunile ordinare permit obţinerea venitului în funcţie de rezultatele activităţii S.A., precum şi participarea la administrare şi votul în cadrul adunării generale a acţionarilor.

Acţiunile privilegiate diferă de cele ordinare prin suma venitului, stabilită din timp, ce urmează a fi obţinută cu acţiunea dată indiferent de rezultatele activităţii S.A., şi prin plata primordială a sumelor restituibile în caz de lichidare a asociaţiei. Principalul neajuns al acestor acţiuni constă în faptul că ele nu oferă dreptul de vot la adunarea generală a acţionarilor.

Organele de conducere ale societăţii pe acţiuni pot avea o structură cu 2 sau 3 trepte. Structura din 2 trepte include comitetul de conducere şi adunarea generală a acţionarilor; cea din 3 trepte include suplimentar şi consiliul de observatori.

Adunarea generală a acţionarilor este în drept să decidă asupta oricăror probleme ce ţin de acticitatea societăţii. Dirijarea activităţii curente şi reprezentanţa în în organizaţiile din exterior revin comitetului de consucere (consiliului de directori, consiliului administrativ).

Consiliul de observatori este organul ce exercită controlul asupra activităţii comitetului de conducere. În unele cazuri el îndeplineşte şi alte funcţii, pe care i le încredinţează adznarea generală. Membru al consiliului de observatori nu poate fi concomitent şi membru al comitetului de conducere. Consiliului de observatori i ce pot atribui funcţiile de numire şi înlocuire a membrilor comitetului de conducere.

Cooperativa de producţie este o întreprindere fondată de trei şi mai mulţi cetăţeni, care şi-au unit bunurile pentru desfăşurarea activităţii antreprenoriale sub o firmă comună în baza contractului încheiat între ei.

Întreprinderile de arendă sunt create de membrii colectivelor întreprinderilor de stat (municipale) sau ai unităţilor (subgiviziunilor) lor structurale în scopul desfăşurării activităţii antreprenoriale în comun sub o singură firmă în baza statutului şi contractului de arendă a bunurilor întreprinderii de stat (municipale). Întreprinderea de arendă este persoană juridică şi poartă răspundere pentru obligaţiile sale cu toată averea de care

28

dispune. Participanţii la întreprindere poartă răspundere pentru obligaţiile ei în limitele cotei (cotizaţiei) lor din proprietatea întreprinderii.

Întreprinderile de sata şi municipale. Întreprinderile de stat şi muncipale se constituie şi se înzestrează cu bunuri de către Guvern sau organele administraţiei se stat, autorizate în acest scop. Întreprinderile municipale se constituie şi se înzestrează cu bunuri de către organele administraţiei publice locale. Întreprinderile de stat şi muncipale sunt persoane juricice şi răspund pentru obligaţiile lor cu toată averea de care dispun.

Organele administraţiei de stat şi organele administraţiei publice locale nu poartă răspundere pentru obligaţiile întreprinderilor de stat şi municipale, iar ultimele nu poartă răspundere pentru obligaţiile organelor administraţiei de stat şi ale organelor administraţiei publice locale.

Trebuie menţionat că în republică în anii de reformă economică a crescut brusc numărul agenţilor economici şi la 01.01.2002 erau înregistraţi în total 314370 agenţi economici, inclusiv: 6307 – societăţi pe acţiuni; 34578 – societăţi cu răspundere limitată; 3319 – cooperative de toate tipurile; 1439 – întreprinderi de stat; 307 - întreprinderi municipale (vezi tabelul 2.1).

Tabelul 2.1. Numărul de agenţi economici înregistraţi în Republica Moldova, pe forme organizatorico-juridice (la 1 ianuarie)

Indicatorii 1993* 2000 2002**Agenţi economici înregistraţi – total, unităţi 20950 193814 314370Inclusiv: întreprinderi cu drept de persoană fizică 5625 148146 262012 din ele: – întreprinderi individuale 5110 57226 58473 – gospodării ţărăneşti (de fermieri) 481 90701 203319Întreprinderi cu drept de persoană juridică 15825 41392 46267 inclusiv – societăţi pe acţiuni 206 6561 6307 – societăţi cu răspundere limitattă 7470 28659 34578 – cooperative de toate tiputile 2227 3496 3319 – întreprinderi de arendă 486 116 114 – întreprinderi de stat 2760 1544 1439 – întreprinderi municipale - 208 307Întreprinderi mixte 1255 1553

Sursa: * – arhiva curentă a Ministerului Economiei al Republicii Moldova** – Anuarul statistic al Republicii Moldova. 2002/ Chişinău, 2002, p. 263-264.

Datele exemplificate vorbesc despre faptul că în perioala de referinţă în republică a crescut brusc numărul întreprinderilor individuale, societăţilor pe acţiuni şi în special al gospodăriilor ţărăneşti (de fermieri), care conform Legii nr. 1592-XII din 27.02.1998 au obţinut statutul de «persoană fizică ”.

Există de asemenea antreprenoriatul mixt, ca activitate comună a câtorva parteneri din diverse ţări, adică întreprinderile mixte.

29

Întreprinderile mixte sunt organizaţii economice, fondate de un număr mare de persoane juridice, instituite de întreprinderile naţionale sau împreună cu parteneri din străinătate în baza responsabilităţii comune pe teritoriul uneia dintre ţările, unde se află fondatorul. Ele pot avea forma de societate în nume colectiv, societate cu răspundere limitată, societate pe acţiuni [6, p.368]. Astfel, la 1 ianuarie 2000 în republică erau 653 agenţi economici cu proprietate mixtă (publică şi privată), 1255 întreprinderi mixte şi 718 întreprinderi cu capital străin.

2.2. Micul business în economie, problemele sale şi căile lor de soluţionare

Întreprinderile individuale, familiale şi micro-întreprinderile se organizează ca întreprinderi mici, deoarece pentru aceasta nu sunt necesare sume mari de capital iniţial.

Activitatea antreprenorială a întreprinderilor nu prea mari în domeniile tradiţionale este unificată sub o singură noţiune – “întreprindere mică ”. Raportarea la întreprinderile mici, conform normelor de drept în vigoare, se efectuează potrivit unui singur criteriu – numărul mediu al lucrătorilor, inclusiv persoanele care lucrează cu contract de antrepriză, prin cumul. În Federaţia Rusă, spre exemplu, acest număr nu trebuie să depăşească în industrie, construcţii şi transporturi – 100 persoane, în agricultură – 60, în ştiinţă, deservirea ştiinţifică – 60, în alte ramuri – 50 persoane [3].

Experienţa acumulată de-a lungul anilor de diferite ţări a demonstrat că fără o re-ea extinsă de întreprinderi mici este imposibilă funcţionarea pieţei – întreprinderile mici sunt deosebit de dinamice şi manevrabile. În cadrul businessului mic iau naştere tehnologii principial noi, care ulterior se dezvoltă şi formează noi unităţi de producţie. Micul business permite crearea condiţiilor pentru cointeresarea fiecărui lucrător în rezultatele finale ale muncii sale. Asnfel, în S.U.A. din 19 milioane de companii independente de diverse forme mai mult de 90% sunt întreprinderi mici. În Japonia din 10 milioane de companii, raportate la întreprinderile mijlocii şi mici, 99% de asemenea fac parte din sectorul micului business. Acestui sector în S.U.A. îi revin circa 50% din volumul intern brut, iar în Japonia – mai mult de 50% [5, p.19].

Pentru economia contemporană este caracteristică îmbinarea pe scară largă a diverselor, ca volum de producţie, întreprinderi – mari, mijlocii şi mici. O funcţie importantă a întreprinderilor mici este scutirea întreprinderilor mari şi mijlocii ce fabrică produse industriale în serii mari de producerea articolelor în serii mici. O asemenea diviziune a muncii

30

contribuie la creşterea rentabilităţii producţiei, atât în cadrul întreprinderilor mari, câr şi în cele ale businessului mic. Bunăoară, în Japonia până la 70% din întreprinderile micului business cooperează cu monopolurile, în S.U.A. – 30 – 40% [4, p.51].

În perioada de tranziţie la economia de piaţă în Republica Moldova au fost create de asemenea condiţii pentru dezvoltarea micului business. Conform Legii cu privire la szsţinerea micului budiness [2] în republică agenţii micului business includ două categorii de întreprinderi – întreprinderile mici şi microîntreprinderile. Drept microîntreprinderi sunt considerate întreprinderile cu 1-19 lucrători, iar ca întreprinderi mii – cele cu 20-75 lucrători. Totodată, se elaborează propuneri cu privire la introducerea unor modificări în legea dată. Se propune în special modificarea criteriilor de raportare a întreprinderilor la micul business, micşorarea limitei privind numărul de lucrători şi introducerea unui nou criteriu – volumul de producţie. Prin aceasta se urmăreşte scopul reducerii numărului de întreprinderi ce pretind la susţinere din partea statului.

În Republica Moldova micul business trebuie şi poate juca un pol important, deoarece în ţară sunt create o serie de condiţii favorabile pentru dezvoltarea lui: în structura sectoarelor economice, formate încă înainte de începerea

reformei, o mare pondere aveau ramurile cu condiţii favorabile pentru micul business (în special – agricultura, industria alimentară, de prelucrare şi uşoară);

în condiţiile de insuficienţă în republică a resurselor de materie primă întreprinderile mici se acomodează mai uşor la prelucrarea resurselor locale şi a diverselor deşeuri;

procesele de privatizare au scos la iveală la întreprinderi multe utilaje şi dispozitive neinstalate. Întreprinderile mici, de regulă, sunt mai mobile, ele pot utiliza mai repede şi mai eficient asemenea utilaje;

micul business poate absorbi o patre din şomajul, format în rezultatul sraţionării întreprinderilor mari şi al reorganizării acestora;

existenţa în republică a unui număr mare de oraşe mici şi localităţi de tip urban, ce dispun de resurse de muncă libere, influenţează favorabil dezvoltarea micului business;

întreprinderile mici îşi pot găsi nişele lor pe piaţa internă pentru o mai deplină şi diferenţiată satisfacere a cererii populaţiei privind mărfurile de condum, diversele servicii etc.Toate acestea, precum şi existenţa cadrului legislativ respectiv au

contribuit la dezvoltarea în republică a micului business. Conform situaţiei de la 01.10.2000 numărul agenţilor micului business (care au orezentat gări

31

de seamă) în Moldova este de 19,4 mii întreprinderi, în comparaţie cu 15,9 mii la aceeaţo dată în anul 1999. Din ele 63% au avut în primul semestru al anului 2000 încasări nete de la realizarea producţiei, cu profit au funcţionat – 30%. Numărul mediu de lucrători în intreprinderi a fost de 27 persoane, încasările nete de la realizare, calculate la un lucrător, au constituit 29 mii lei (vezi tabelul 2.2.). De menţionat că majoritatea întreprinderilor mici (circa 65% din numărul lor) sunt situate în municipiul Chişinău.

În unele lucrări economice se caracterizează pe larg activitatea micului business în republică, amplasarea lui pe teritoriul ţării şi rolul pe care îl joacă acesta în dezvoltarea sosial-economică [vezi 8, p. 110-144].

Таблица 2.2. Indicatorii principali ai activităţii întreprinderilor mici în Republica Moldova (01.07.2000г.)*Indicatorii principali

Numărul de întreprinderi, mii unităţi 20.4Numărul toral mediu al lucrătorilor, mii persoane 540,3Numărul mediu al lucrătorilor, care lucrează la o singură întreprindere, persoane 26,5Vânzări nete la o singură întreprindere, mii lei 762,2Vânzări nete la un lucrător, mii lei 28,8Întreprinderile fără vânzări nete, % 37,3Întreprinderi cu profit, % 29,5

* Источник: Conform datelor de la Ministerul Economiei, Direcţia principală susţinerea micului business

Problemele micului business. În acenaşi timp, dezvoltarea micului business în republică, ca şi în alte ţări cu economie tranzitorie, se confruntă cu multe probleme. Principala din ele este lipsa unui program de stat viabil pentru susţinerea întreprinderilor mici. În ţările dezvoltate, spre exemplu, structurile de stat la toate nivelurile au direcţii speciale, responsabile pentru dezvoltarea micului business. Acestea nu comandă cu micul business, ci doar reacţionează la cererea acestuia, prezintă informaţia cu privire la starea pieţei, elaborează avize de expertiză la cererea celor care intenţionează să pornească o adacere proprie.

Celemai slabe locuri în sistemul micului business din republică sunt: posibilitpţile financiare limitate, dificultăţile în asigurarea tehnico-materială; omperfecţiunea legislaţiei, lipra de experienţă pentru activitatea în structurilr economie de piaţă etc.

Întreprinderile mici au nevoie de infrastructura corespunzătoare specificului micului business. E vorba de bănci,burse, firme de audit şi de asigurare. Centre informaţionale, centre comerciale pentru asigurareacu resurse materiale, firme leasing etc.

O probşemă aparte este asigurarea întreprinderilor mici cu credite la dobânzi acceptabile pentru utilizarea lor. Creditele actuale se acordă de

32

către băncile comerciale la dobânzi excesive, ceeace nu le permite întreprinderilor mici să se folosească de ele pe scară largă.

Lipseşte sistemul de efectuare a unei analize ample a activităţii întreprinderilor, nu există o evidenţă eficientă a rezultatelor activităţii lor, practic nu se fac dări de seamă la indicatorii ce prevăd dreptul întreprinderilor mici de a se folosi de anumire facilităţi fiscale.

Întreprinderile mici se confruntă cu mari dificultăţi în ce priveşte asigurarea lor tehnico-materială. Lipsesc maşinile, utilajele şi tehnologiile destinate lor, ţinând cont de specificul şi posibilităţile lor de utilizare.

Un neajuns esenţial îl constituie lipsa conducătorilor (managerilor) în întreprinderile de dimensiuni mici, care să cunoască în profunzime specificul, particularităţile lor, care să posede toate calităţile necesare pentru activitatea în condiţiile actuale.

În sfârşit, de mare folos pentru dezvoltarea antreprenoriatului mic ar fi crearea unor fonduri financiare specializate, precum şi a diverselor formaţiuni non-guvernamentale, care să nu urmărească obţinerea unor rezultate pur comerciale.

Concomitent susţinerea de către stat a antreprenoriatului mic este considerată drept una din direcţiile prioritare ale reformei economice, care contribuie la înviorarea concurenţei, saturarea poeţei de consul cu mărfurile şi serviciile necesare, crearea noilor locuro de muncă, formarea unei largi pături de proprietari şi antreprenori.

Principala funcţie a statului constă în crearea unui sistem de stimulare a proceselor inovaţionale-productive în cadrul antreprenoriatului. Creând unele înlesniri antreprenorilor în domeniul inovării, ststul procedează ca un creditor capabil, alocând mijloacele băneşti spre măsuri foarte eficiente cu un termet minimum de recuperare a investiţiilor şi cu efect de reîntoarcere constant. Sistemul statal de stimulare economică a activităţii inovaţionale include următoatele principale subsisteme: de finanţare (bugetală şi comercială), financiar-creditară, sistemul fiscal şi altele, care crează un mediu atractiv al acestui tip de activitate, râdicând considerabil stabilitatea măsurilor inovaţionale [21, с.261-262].

Bineînţeles, economia nu se poate baza numai pe întreprinderile mici. Marea producţie contemporană are la temelie, în primul rând, întreprinderile antreprenoriale mari, ce contribuie la prosperarea economică genetală, inclusiv a businessului mic.

2.3. Întreprinderile antreprenoriale mariFirmele mari au temeiuri mai mari să conteze pe succese în activitatea

lor antreprenorială, deoarece în comparaţie cu cele mici dispun de o serie 33

de avantaje. În primul rând, ele pot utiliza tehnica cea mai nouă foarte scumpă, dar înalt productivă, obţinând astfel reducerea preţului de cost al producţiei, îmbunătăţirea calităţii ei şi cucerind prin aceasta pieţele de desfacere, ceea ce le asigură venituri mari. Tehnica nouă, foarte scumpă, de regulă, nu e accesibilă micului business din cauza gradului scăzut de rentabilitate la întreprinderile mici, ce se explică prin volumul mic al producţiei, pe care nu au putere să-l majoreze.

În afară de aceasta, întreprinderile şi organizaţiile mari au posibilitatea ca din contul concentrării capitalului să facă investigaţii marketing de amploare, ceea ce le diminuează pierderile în cazul tranzacţiilor riscante. Specializarea internă şi cooperarea le permit acestor întreprinderi să tidice nivelul calificativ alpersonalului, să utilizeze cu maximum de eficienţă urilajele, să reducă pierdetile pentru depozitarea şi transportarea producţiei, pentru reclamă etc.

Conform datelor statistice 500 din cele mai mari corporaţii ale S.U.A. (în total în S.U.A. sunt peste 4,5 milioane de unităţi industrial-comerciale) şi acelaşi număr al lor din Europa Occidentală au concentrat în mâinile lor aproximativ ¼ din capitalul naţional şi circa 25% din populaţia ocupată în aceste regiuni ale lumii [44, p.59].

În urma transformărilor ce au avut loc, la etapa actuală antreprenoriatul a devenit o parte componentă a activităţii conducătorilor şi specialiştilot din firmele mari, bănci, holdinguri. Aici antreprenoriatul e pus pe baze ştiinţifice.

Concentrarea resurselor financiare şi umane într-un număr relativ mic de corporaţii le permite ultimelor să efectueze diversificarea intrafirmă a capitalului, trecându-l dintr-o ramură economică în alta, ceea ce, de rând cu avantajele pe care le au de pe urma concentrării resurselor, contribuie la activitatea lor normală chiar şi în cele mai nefavorabile condiţii economice.

În catul reducerii cererii la unele tipuri de produse, pe care le fabrică supracotporaţia, ea sporeşte volumul producţiei, la care se menţine cererea pe piaţă. Difereţierea de rând cu progresul tehnico-ştiinţific s-au dovedit a fi direcţia principală a antreprenoriatului desfăşurat de marele capital contemporan.

În scopul coordonării activităţii, protecţiei intereselor comerciale generale şi al sporirii eficienţei capitalului întreprinderile pot pe baze contractuale crea uniuni sub formă de аsociaţii (corporaţii), consorţiuri, sindicate şi alte uniuni.

După statutul lor juricic formaţiunile economice date pot fi divizate în 2 grupe: care funcţionează pe baze juridice şi economice stabile şi

34

asociative sau antreprenoriale – cu drept de alipire sau retragere liberă, precum şi de activitate antreprenorială liberă în cadrul asociaţiei.

Cea mai largă răspândire au căpătat asemenea structuri economice, ca asociaţiile economice, financiar-industriale, holdingurile, sindicatele şi consorţiile. Fiecare structură organizatorică îşi are particularităţile proprii, ce se caracterizează prin existenţa unor drepturi patrimoniale şi juridice interne.

Compania holding – este corporaţia, compania, ce dirijează sau controlează activitatea altor întreprinderi şi companii. În practica ţărilor străine compania holding ocupă un loc de frunte datorită faptului că dispune de pachetul de acţiuni al întreprinderilor, firmelor pe care le controlează. Concomitent compania holding poate să nu posede potenţial de producţie propriu şi să nu practice activitatea de producţie (holding pur).

Asociaţia (corporaţia) – este o uniune benevolă a unor întreprinderi de producţie, ştiinţifice, de proiectare, construcţii şi alte organizaţii, ce au, de regulă, responsabilităţi limitate, iar uneori pur nominale. Ea reprezintă cea mai «moale» formă de unire, activitate comună, asistenţă reciprocă a agenţilor economici.

Consorţiul este o asociaţie provizorie de companii, bănci în baza acordului comun de realizare a unui proiect ce necesită investiţii de capital mari sau pentru a acorda împreunî împrumuturi de proporţii. Consorţiul poartă răspundere solidară faţă de clienţii săi. Din consorţiu pot face parte organizaţii cu forme de proprietate diferite. Participanţii la consorţiu îşi menţin pe deplin independenţa economică şi pot adera la alte organizaţii. Fondurile financiare şi materiale ale consorţiilor se creează atât din contul membrilor săi, cât şi prin intermediul atragerii creditelor şi a mijloacelor bugetare.

Sindicatul – 1) este o asociaţie de întreprinderi, ce fabrică produse omogene, create pentru organizarea desfacerii lor în comun printr-o reţea comercială unică. Sindicatul fondează o societate comercială comună, care încheie contracte de vânzare cu fiecare membru al sindicatului. Sindicate pot crea şi băncile. Membrii sindicatului bancar procură hârtii de valoare de la oricare participant al grupului; 2) grupul dialeri-investitori convin să cumpere o nouă emisie a hârtiilor de valoare pentru a le difuza printre investitori.

Grupul financiar-industrial (G.F.I.) – un grup de întrepronderi juridice, financiare şi instituţii investiţionale, înregistrate la nivel republican (federal), unirea resurselor materiale şi capitalului cărora a fost efectuată în corespundere cu actele normatove în vigoare. Spre exemplu, la finele anilor 1990 în Federaţia Rusă activau circa 50 de G.F.I. înregistrate oficial.

35

Organizaţia principală a G.F.I. poate fi atât o structură de producţie, cât şi o bancă sau companie financiară.

Blocuri (noduri) industriale – sunt nişte grupe de întreprinderi şi organizaţii, care se află pe teritorii alăturate şi folosesc în comun infrastructura de producţie şi social-comunală, resursele naturale şi alte resurse. Ele creează o producţie comună de nivel interramural şi local teritorial, menţinându-şi fircare independenţa. În blocurile (nodurile) industriale se formează condiţiile pentru dezvoltarea integrării microteritoriale, cooperarea şi specializareai producţiei, organizarea unei mai depline utilizări a suprafeţelor şi capacităţilor de producţie, organizarea întreprinderilor interramurale, a gospodăriei de deservire.

Antreprenoriatul a încetat, astfel, de a fi o prioritate de acţiune a unor persoane aparte, transformându-se în grija cotidiană a conducătorilor şi specialiştilot din întreprinderile mari şi atingând interesele statului şi relaţiile internaţionale. Aceasra se explică prin faptul că uniunile antreprenoriale mari în multe ramuri economice pot mult mai flexibil şi mai sigur, decât fiecare întreprindere în parte, sărealizeze obiectivele şi avantajele antreprenoriatului.

Însă ar di incorect să arătăm numai părţile pozitive ale noilor formaţiuni de producţie. La formarea lor apar multe probleme. În primul rând, aceasta se explică prin imperfecţiunea legislaţiei: nu sunt suficient elucidate metodele de coorsonare a activităţii complexelor cu organele administrative centrale şi locale; nu sunt stabilite limitele independenţei acestor complexe; nu este elaborat cadrul juridic al deservirii informaţionale a complexelor, precum şi privind dezvoltarea cooperării, menţinând relaţiile de producţie tradiţionale.

În afară de aceasta, la formarea complexelor de producţie mari, de regulă, se acutizează problema monopolismului. Soluţionarea acestei probleme constă în organizarea unor untăţi de producţie paralele cu producţie de acelaşi tip şi dezvoltarea relaţiilor economice externe. Însă crearea structurilor paralel şi amplasarea prin concurs a comenzilor necesită timp îndelungat. De aceea organele de stat consideră drept metodă accesibilă şi primordială limitarea monopolismului, elaborarea unui sistem de măsuri economice şi juridice pentru reglementarea proceselor de integrare a producţiei în cadrul concernelor şi asociaţiilor.

2.4. Întreprinderile mixreAntreprenoriatul mixt – este activitatea antreprenorială în comun,

desfăşurată de către câţiva parteneri, inclusiv parteneri sin diverse ţări. Întreprinderea mixtă este o organizaţie economică, fondată de un număr

36

mare de persoane juridice, creată din întreprinderi naţionale sau împreună cu parteneri din străinătate în baza proprietăţii mixte pe teritoriul uneia dintre ţările unde se află fondatorul ei. Poate avea formă de societate în nume colectiv, societate cu răspundere limitată, societate pe acţiuni [ 6, p.368].

Întreprinderea mixtă constituie o formă internaţională de organizare şi desfăşurare a activităţii economice concrete, bazată pe capitalul unificat al unor fondatori străini şi locali din două sau mai multe ţări. Întreprinderile mixte permit unirea mijloacelor băneşti şi a altor tipuri de resurse din diverse ţări şi desfăşurarea în comun a activităţii economice de producţie pe teritoriul uneia dintre ele sau în fiecare din aceste ţări.

Întreprinderile mixte posedă proprietate şi mijloace financiare comune, fiecare dintre fondatorii şi participanţii lor având dreptul să exercite funcţii administrative. Profitul şi riscul, în legătură cu activitatea în comun, se distribuie, de regulă, proporţional cotei de mojloace investine de către fiecare participant.

Interesele partenerilor locali şi străini la crearea şi folosirea întreprinderilor mixte în cele mai dese cazuri nu coincid. Pentru antreprenorii străini participarea la întreprinderea mixtă constituie o formă de exportare a capitalului. Ei o folosesc drept mijloc de pătrundere pe pieţele străine. Interesul ţării care primeşte o asemenea întreprindere adesea rezidă în posibilitatea de a acumula experienţă tehnică şi economice, de a însuşi rehnologii avansate, metode noi de organizare a producţiei şi administraţiei, a-şi majora exporturile, a produce articole care să le înlocuiască pe cele de import [ 8, p.634].

Totodată, cu toate că există interese diferite activitatea mixtă este reciproc avantajoasă pentru toţi participanţii. Ea permite împărţirea riscului (financiar, politic) între parteneri, precum şi consolidarea poziţiei lor datorită unirii mijloacelor financiare, resurselor tehnologice, a experienţei de conducere etc.

Există diverse forme juridico-organizatorice ale antreprenoriatului mixt internaţional: societate pe acţiuni, companie pe acţiuni, societate cu răspundere limitată.

În Republica Moldova întreprinderile mixte au început să apară la începutul anilor 90. La finele anului 2000 în republică au fost înregistrate ??? întreprinderi mixte, însă nu toate au funcţionat în mod efectiv. Deosebilile între sistemele economice, complicaţiile în ce priveşte reglementarea unei activităţi economice normale, dificultăţile privind convertibilitatea valutelor, restricţiile la export şi import, impuse unor

37

mărfuri, au devenit bariere greu de trecut în calea formşrii şi funcţionării multor întreprinderi mixte.

Dar din cele afirmate până aici nu rezultă că întreprinderile mixte din Moldova nu au perspective. Ele, binînţeles, vor continua să existe şi cu timpul se vor înscrie în structura generală a întreprinderilor moldoveneşti. Pentru acrivitatea economică în comun la nivel de întreprinderi cea mai caracteristică la etapa iniţială a devenit forma structurală de societate pe acţiuni.

Întreprinderile mixte au apărut în comerţ, industria uşoară şi alimentară, în domeniul turismului, inginiringului, prestării serviciilor de consultanţă şi de intermediere. Ele sunt capabile să contribuie la soluţionarea unor asemenea probleme, ca aprovizionarea pieţei interne cu diverse mărfuri şi servicii, extinderea potenţialului de export al ţării, însuşirea tehnicii şi tehnologiilor avansate, crearea noilor locuri de muncă etc.

Spre exemplu, în Republica Moldova la 1 iulie 2000 cota întreprinderilor cu participarea capitalului străin în numărul total al întreprinderilor a constituit 1,6%, iar numărul întreprinderilor mixte – 4,1%, uar volumul vânzărilor nete a constituit respectiv – 11,3% şi 19,1% [10, p.119]. Conform datelor statistice în anul 1999 în structura producţiei industriale a republicii pe forme de proprietate cota întreprinderilor mixte în numărul lor total şi în volumul de producţie a fost de 10%, inclusiv pe genuri de activitate: explorarea carierelor – respectiv 5,5% şi 13,6%; industria de prelucrare – 6,4% şi 14%; energetică, gaze şi aprovizionarea cu apă – 54,0% şi 3,3% [ 12, p.291].

Concluzii1. Antreprenoriatul este o trăsătură caracteristică a economiei de

piaţă. Este business – sctivitate independentă din iniţiativa cetăţenilor, persoanelor fizice şi juridice, realizare în nume propriu, cu riscul propriu şi răspunderea materială a proprie, orientată spre obţinerea sistematică a veniturilor şi profitului de la folosinţa bunurilor, vânzarea mărfurilor, executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor.

2. Deschiderea unei afaceri este posibilă în orice sferă economică ce aduce venit. Cele mai atrăgătoare din ele, din punctul de vedere al antreprenorului pot fi considerate: producţie; comerţul; finanţele; complexul intelectual.

3. Principalele forme de antreprenoriat sunt: cele individuale; colective şi corporative. La rândul lor, aceste forme se clasifică în: mici şi medii; de proporţii mari. În practica mondială sunt caracteristice

38

urmăroarele forme colectice ale activităţii de afaceri: societăţile economice; asociaţiile economice; societăţile pe acţiuni; alte asociaţii şi uniuni.

4. Conform legislaţiei în vigoare în Republica Moldova există următoarele forme principale de antreprenoriat: întreprinderi individuale; societăţi în nume colectiv; societăţi în comandită; societăţi pe acţiuni; societăţi cu răspundere limitată; cooperative de producţie; întreprinderi de arendă; întreprinderi de stat şi municipale.

5. În urma schimbărilor ce au avut loc în economie şi în legătură cu tranziţia la relaţiile de piaţă, antreprenoriatul la etapa actuală a devenit o parte componentă a conducătorilor şi specialiştilor din firmele mari, bănci, holdinguri. Aici activitatea antreprenorială e pusă pe baze ştiinţifice.

6. Mari avantaje în comparaţie cu asociaţiile mari are antreprenoriatul mic şi mijlociu. Acestor întreprinderi le sunt caracteristice dinamicitatea înaltă, manevrabilitatea, caracterul concurenţial al producţiei şi democratizarea acestuia. Acestui sector îi revine în S.U.A. şi Japonia circa 50% din produsul naţional global.

7. Simbioza tradiţională ce s-a format între întreprinderile mari şi firmele mici şi mijlocii în ţările dezvoltate a permis creşterea generală a rentabilităţii producţiei atât în întreprinderile mici, cât şi cele ale micului business.

8. Întreprinderile mixte constituie o formă internaţională de organizare şi desfăşurare a activităţii economice concrete, bazată pe capitalul unificat al unor fondatori străini şi locali din două sau mai multe ţări. Întreprinderile mixte permit unirea mijloacelor băneşti şi a altor tipuri de resurse din diverse ţări şi desfăşurarea în comun a activităţii economice de producţie pe teritoriul uneia dintre ele sau în fiecare din aceste ţări. Întreprinderile mixte sunt capabile să contribuie la soluţionarea unor asemenea probleme, ca aprovizionarea pieţei interne cu diverse mărfuri şi servicii, extinderea potenţialului de export al ţării, însuşirea tehnicii şi tehnologiilor avansate, crearea noilor locuri de muncă etc.

Subiecte de autoevaluare1. Ce este antreprenoriatul şi care sunt formele lui principale de

dezvoltare?2. Caracterizaţi formele antreprenoriatului conform legislaţiei în vigoare

a Republicii Moldova.3. Expuneţi rolul businessului mic şi mijlociu în dezvoltarea economiei.

Care sunt problemele micului business şi căile lor de soluţionare?4. Caracterizaţi formele de cooperare a micului business cu

întreprinderile mari. Ce avantaje are fiecare în parte?39

5. Care e rolul întreprinderilor mixte în dezvoltarea economiei naţionale.

Bibliografia1. Legea Republicii Moldova “Cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi”

№ 845-XII din 03.01.1992. Monitorul Oficial № 2/33 din 28.02.1994.2. Legea Republicii Moldova “Cu privire la susţinere a antreprenoriatului şi

micului business” № 112-XIII din 20.05.1994, Monitorul Oficial № 2//7 din 25.08.1994.

3. Programul de Stat de susţinere a antreprenoriatului şi micului business în Republica Moldova pentru anii 2002-2005. Hotărârea Guvernului R.M. nr.850 din 27.06.2002, Monitorul nr. 96-99/954 din 05.07.2002.

4. Roşca Petru. Economia generală. Manual. Chişinău, ULIM, 1997. – 264 p.

5. Respublica Moldova: dimensiunile reformelor. Colectiv de autori. Coordonatori: T.Golenco, V.Zabulica ş.a., Chişinău, Pontos, 2002.- 344 p.

6. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice 2002. Chişinău: Statistica, 2002 ((S.A.”Crio”. - 306 p.

7. Anuarul statistic al Republicii Moldova – Статистический ежегодник Республики Молдова, 1999. – Chişinău: Statistica, 2000. – 526 p.; deasemenea şi alte ultimele ediţii.

8. Jaba O., Niţă V. - Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Editura Universităţii “Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367p.

9. Oprei Ion – Economia firmei. Editura LUX LIBRIS, Braşov, 1994. –135p.

10. Cotar Gheorghe – Evaluarea întreprinderii. Metode şi tehnici. Editura ECCE S.R.L., Bucureşti, 1992

11. Puiu Ion – Organizarea întreprinderii - Baze şi aplicaţii. Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976. –318p.

12. Bob Constantin (coordonator) , Lisandru N., Gheorghescu M., ş.a. – Economia întreprinderii. Editura Academiei de Studii Economice, Catedra de Comerţ, Bucureşti, 1997. – 296p.

13. Sectorul privat de întreprinderi mici şi mijlocii din România. Raport anual – 1994. Fundaţia CRIMM. ASE – Bucureşti, 1994. –98p.

14. Rusu Pintilie - Economia întreprinderii – Note de curs. Universitatea din Bacău, 1997. –252p.

15. Stoica Nataluia – Economia şi organizarea producţiei. Manual pentru licee industriale cl. a XII-a şi scoli profesionale. Editura Didactică şi Pedagogică – R.A., Bucureşti, 1997. –145p.

16. Хизрич Р., Питерс М. Предпринимательство. М.: Прогресс-Универс, 1992.

17. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. – М.: ИНФРА-М, 1998. – 416 с.

40

18. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф. В.Я.Горфинкеля, проф. Е.М.Купрякова. – М.: Банки и биржи, ЮНИТИ, 1996, – 667 с.

19. Райзберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М, 2002. – 480с.

20. Курс экономики: Учебник / Под ред. Б.А.Райзберг. – ИНФРА-М, 1997. –720

21. Cырбу И.М. Основы предпринимательской деятельности. Курс лекций. Из-во М.Э.А., Кишинэу, 2002. –527с.

41

Capirolul 3

EFICIENŢA ECONOMICĂŞI SOCIALĂ A PRODUCŢIEI

1. Esenţa, criteriile şi indicatorii eficienţei economice a producţiei 2. Efiţienţa economică totală şi comparativă a cheltuielilor3. Direcţiile principale de sporire a eficienţei producţiei

3.1. Esenţa, criteriile şi indicatorii eficienţeieconomice a producţiei

După esenţa sa economia de piaţă este un mijloc de stimulare a creşterii productivităţii muncii, de sporire pe toate căile a eficienţei producţiei. Concomitent, are importanţă definirea direcţiilor principale de sporire a eficienţei producţiei, factorilor creşterii ei, metodelor de calculare a eficienţei. Pentru determinarea corectă a celor mai importante direcţii de sporire a eficienţei producţiei sociale trebuie formulate criteriile şi stabiliţi indicatorii ei.

Drept criteriu generalizator al eficienţei economice a producţiei sociale serveşte nivelul productivităţii muncii sociale,(Psoc), care se calculează ca raport dintre venitul naţional produs (VN) şi numărul mediu al lucrătorilor ocupaţi în ramurile producţiei materiale, Pm:

Psoc = VN / Pm (3.1)Venitul naţional al ţării este egal cu produsul naţional global minus

defalcările de amortizare (uzura fondurilor fixe) şi impozitele indirecte. Venitul naţional reprezintă unul dintre cei mai importanţi indicatori generalizatori ai dezvoltării economice a ţării. Venitul naţional al unei ramuri separate se calculează ca diferenţa dintre producţia globală şi cheltuielile materiale de producţie.

Cei mai importanţi indicatori ai eficienţei economice a producţiei sociale sunt: volumul de muncă, consumul specific de materiale, volunul de capital necesar şi fondointensivitatea. Însă aceşti indicatori în perioada de tranziţie diminuează esenţial.

Volumul de muncă – este mărimea invers proporţională indicatorului de productivitate a muncii sociale şi se determină ca raport dintre cantitatea muncii, cheltuite în sfera producţiei materiale, şi volumul producţiei fabricate:

t = T / Q, (3.2)

42

unde t – volumul de muncă al producţiei;T – volumul de muncă în sfera producţiei materiale Q – volumul total al producţiei fabricate (de regulă, al produsului

global). Consumul specific de materiale al produsului social se calculează

ca raportul dintre consumul de materie primă, materiale, combustibil, energie şi alte obiecte ale muncii şi produsul social global. Consumul specific de materiale al producţiei în ansamblu pe ramură (asociaţie, întreprindere) se determină ca raportul dintre cheltuielile materiale şi cantitatea producţiei fabricate:

m = М / Q, (3.3)unde m - nivelul consumului specific de materiale al producţiei;

М - volumul total al consumului de materiale pentru fabricarea producţiei în expresie valorică;Q, - volumul total al producţiei fabricate (de regulă, al produsului

global).Dacă ţinem cont de faptul că în unele ramuri ale industriei (uşoare,

alimentare etc.) în structura preţului de cost al producţiei până la 60-70% revin cheltuielilor pentru materia primă, materialele principale şi suplimentare, combustibil şi energie, devine clar că reducerea consumului specific de materiale are o mare însemnătate pentru economia naţională a ţării. Într-o anumită măsură indicatorii privind volumul de capital necesar şi

fondointensivitatea sunt similari.Volumul capitalului necesar producţiei arată raportul dintre mărimea

investiţiilor capitale şi creşterea volumului de producţie, determinată de aceasta:

КQ = К / Q, (3.4)unde КQ – volumul de caputal necesar pentru producţie;

К - volumul total al investiţiilor capitale;Q - creşterea volumului producţiei fabricate.

Volumul capitalului poate fi calculat şi în raport cu creşterea venitului naţional produs.

Fondointensivitatea producţiei se calculează ca raportul dintre valoarea medie a fondurilor fixe de producţie ale economiei naţionale şi volumul total al producţiei fabricate:

f = F / Q, (3.5)unde f – fondointensivitatea producţiei;

F - valoarea medie a fondurilor fixe de producţie ale economiei naţionale;

43

Q - creşterea volumului producţiei fabricate (de regulă, al progucţiei globale).

Fondointensivitatea, ca şi volumul capitalului, poate fi calculată şi în raport cu vtnitul naţional produs. În economia naţională, în unele ramuri, mai ales în industrie, ce aplică pe larg indicatorul randamentul (eficienţa) fondurilor, opus indicatorului fondointensivitate. Randamenrul fondurilor (Fo) se calculează ca raportul dintre volumul producţiei fabricate Q şi valoarea medie a fondurilor fixe de producţie (F).

Fo = Q / F, (3.6)Conform datelor din ultimii câţiva ani indicatorul randamentului

fondurilor în ansamblu pe economie şi în ramurile industriei are tendinţa negativă de diminuare, iar indicatorul fondointensivităţii – de creştere.

3.2. Eficienţa economică totală şi comparativă a cheltuielilorIndicatorii menţionaţi mai sus au un caracter limitat de utilizare, toţi

(în afară de indicatorul productivităţii muncii sociale) nu oferă o imagine completă multilaterală cu privire la eficienţa economică a producţiei şi cheltuielilor, ci doar caracterizează gradul de utilizare al unui anumit tip de resurse.

Pentru a avea o imagine completă despre eficienţa cheltuielilor este necesară caracteristica generalizată a indicatorilor valorici şi în expresie naturală. Or, acestui scop serveşte eficienţa economică comparativă a cheltuielilor.

În planificare şi proiectare eficienţa economică totală este definită ca raport dintre eficienţă şi investiţiile capitale, iar ceа сomparativă – ca raport dintre diferenţa cheltuielilor curente şi diferenţa investiţiilor capitale, în diverse variante. Concomitent eficienţa totală şi comparativă se completează reciproc. Eficienţa economică totală a cheltuielilor se calculează ţinându-se cont de locul efectuării cheltuielilor. Astfel, în ansamblu pe economia naţională eficienţa economică totală a cheltuielilor este determinată ca raportul dintre creşterea venitului naţional produs (sau producţia netă) în preţuri comparabile VN şi investiţiile productive de capital К, care au generat această creştere:

Eet = VN / К,. (3.7)În ansamblu pe economia naţională, unele ramuri economice, precum

şi формe de reproducţie a fondurilor fixe (reutilarea tehnică, reconstrucţia şi extinderea întreprinderilor şi organizaţiilor) eficienţa economică totală a cheltuielilor se calculează ca raportul dintre creşterea profitului (reducerea

44

cheltuielilor de producţie) sau a venitului autogestionar (V) şi investiţiile capitale К:

Eп= V / К., (3.8)La noile întreprinderi, secţii în stadiu de construcţie, alte obiecte şi

unele activităţi indicatorul eficienţei Ep se calculează ca raportul dintre profitul planificat şi investiţiile capitale (costul de deviz):

Ep = (Q – С)/ К, . (3.9)unde Ep – costul total de deviz al obiectului în stadiu de construcţie (conform proiectului);

Q – volumul anual de producţie în preţurile de vânzare angro ale întreprinderii (fără impozitul pe circulaţia mărfurilor) conform proiectului;

С – cheltuielile de producţie (preţul de cost) pentru volumul anual al producţiei (conform proiectului) după încheierea compltă a construcţiei şi însuşirea noilor capacităţi.

În fiecare caz aparte indicii obţinuţi în rezultatul calculării eficienţei economice totale a cheltuielilor se compară cu indicii normativi (pentru economia naţională în ansamblu En = 0,16) şi indicii similari din perioada precedentă, precum şi cu indicatorii eficienţei producţiei de la alte întreprinderi şi firme. În opinia unor autori, nornativele eficienţei economice totale a cheltuielilor în ansamblu pe economia naţională, ca şi pentru unele ramuri ale economiei sunt întrucâtva reduse. Într-adevăr, drept mărime, inversă eficienţei economice totale a cheltuielilor, serveşte termenul de recuperabilitate a cheltuielilor То. La norma eficienţei economice totale a cheltuielilor în ansamblu pe economia naţională En = 0,16) termenul de recuperabilitate a cheltuielilor То = 1/0,16 = 6,25 ani. Dacă se ţine cont de faptul că uzura morală a multor tipuri de maşini şi utilaje intervine după 7-8 ani, devine clar că pentru acumularea profitului practic nu mai rămâne timp.

La compararea variantelor de soluţii tehnice şi economice, amplasarea întreprinderilor şi a complexelor lor, construcţia noilor întreprinderi şi reconstrucţia altora, selectarea produselor interschimbabile, implementarea noilor tipuri de mijloace tehnice etc. se calculează eficienţa economică comparativă a cheltuielilor. Indicatorul principal al variantei optime, determinat prin calculul eficienţei economice comparative, este minimul cheltuielilor exprimate.

Cheltuielile minime convenţionele în cazul fiecărei variante reprezintă suma cheltuielilor curente (preţul de cost) şi a investiţiilor capitale, aduse la aceeaşi uniformitate în corespundere cu nopma de eficienţă după formula:

Chmci = Сi + Еn . Кi min (3.10)45

unde Chmci – cheltuielile minime convenţionale în cazul variantei date;

Сi – cheltuielile curente (preţul de cost) la aceeaşi variantă;Еn – coeficientul normativ al eficienţei economice comparative a

investiţiilor capitale.După cum s-a menţionat mai sus, în ansamblu pe economia

naţională Еn = 0,16, iar în unele ramuri şi regiuni poate oscila. O asemerea diferenţiere este necesată pentru stimularea progresului tehnico-ştiinţific, luarea în consideraţie a nivelurilor regionale şi ramurale ale salariului, decalajului dintre nivelurile preţurilor, duratei programelor de construcţie şi a diferenţelor regionale.

De menţionat specificul determinării eficienţei economice a cheltuielilor la unele etape ale efectuării şi dirijării lor. Astfel, la efectuarea cheltuielilor pentru baza tehnico-materială a cercetărilor ştiinţifice şi experimentale de proiectare, orientate spre perfecţionarea producţiei materiale, de rând cu rezultatele economice se evidenţiază de asemenea şi cele de ordin social şi ecologic.

Un loc considerabil în economia ţării îl ocupă infrastructura de producţie. Din aceasta fac parte obiectele tuturor tipurilor de transport, comunicaţii, ale sistemului enetgetic, de aptovizionare cu petrol, gaze, apă, de asigurare tehnico-materială (depozite, magazii etc.). Tot aici intră sistemul de prelucrare a informaţiei tehnicii de calcul, complexele reţelelor inginereşti şi de comunicaţie. În calitate de efect al cheltuielilor pentru dezvoltarea infrastructurii de producţie este acceptat efectul de producţie, precum şi efectul obţinut în economia naţională.

Eficienţa economică a cheltuielilor la obiectele de ocrotire a naturii se stabileşte prin calcularea efectului de ocrotire a naturii, obţinut în rezultatul păstrării stării fireşti a resurselor naturale, îmbunătăţirii stării ecologice a mediului ambiant sau reducerii pierderilor de pe urma poluării, şi a cheltuielilor pentru crearea şi dezvoltarea obiectelor de protecţie a naturii.

Calculul atât al eficienţei economice totale, cât şi comparative a cheltuielilor, nu trebuie să se limiteze la indicatorii generalizatori menţionaţi mai sus. Pentru argumentarea multilaterală şi analiza eficienţei cheltuielilor, găsirea rezervelor, ridicarea gradului de eficienţă, la luarea unor decizii definitive trebuie folosiţi indncatori suplimentari ce caracterizează anumite aspecte ale efectului preconizat: productivitatea muncii, randamentul fondurilor, investiţiile capitale specifice, economia de materie primă, materiale, combuctibil, energie, reducerea cheltuielilor de producţie, consecinţele sociale.

46

În condiţiile economiei de piaţă principalul criteriu al activităţii întreprinderilor, firmelor este profitul şi rentabilitatea în raport cu fondurile. Dar ce e de făcut pentru a nu admite “alunecarea” întreprinderilor spre… obţinerea profitului cu orice preţ? Pentru că întrepriderile îşi pot majora veniturile nu numai din contul activităţii mai bune, creşterii volumului de produse necesare societăţii şi reducerii preţului ei de cost, ci şi din contul rentabilităţii producţiei, ridicării arbitrare a preţurilor fără îmbunătăţirea respectivă a calităţii produselor etc.

Un supliment optim la indicatorul profitului ar fi evidenţierea în acest context a ponderii venitului obţinut de la reducerea preţului de cost. Aceasta ar orienta sectorul primar spre realizarea unor măsuri de ordin tehnic şi material, menite să asigure creşterea producţivităţii muncii, economisirea şi utilizarea raţională a materiei prime, materialelor, combuctibilului, energiei, utilizarea mai eficientă a fondurilor fixe şi capacităţilor de producţie, iar drept rezultat – reducerea cheltuielilor de producţie în ansamblu. Aceasta nu ar exclude nici creşterea volumului de producţie şi, în consecinţă, reducerea ponderii cheltuielilor convenţional constante din componenţa preţului de cost al producţiei.

Trebuie de asemenea să se conteze pe faptul că odată cu încetăţenirea unor relaţii civilizate de piaţă, lichidarea deficitului, a monopolului anumitor producători întreprinderilor le va rămâne o singură cale pentru majorarea profitului – creşterea volumului de producţie şi reducerea cheltuielilor de producţie.

1. Direcţiile principale de sporire a eficienţei producţieiTranziţia la relaţiile de piaţă necesită realizări de profunzime în

economie. Trebuie efectuată o cotitură radicală în direcţia intensificării producţiei, reorientării întreprinderilor, organizaţiilor, firmelor spre o mai deplină şi primordială urilizare a factorilor calitativi ai creşterii economice.

Nivelul eficienţei producţiei se formează cub acţiunea diverşilor factori interdependenţi, care pot fi clasificaţi după trei criterii principale (vezi schema 3.1), [1, p.37]:

а) sursele de sporire a eficienţei;b) direcţiile principale de dezvoltare şi perfecţionare a producţiei;c) sferele de realizare a acestor direcţii la diverse niveluri ale

producţiei.Clasificarea factorilor după aceste surse permite de a se stabili prin ce

modalităţi poate fi obţinută sporirea eficienţei, şi anume: prin reducerea volumului de muncă, a cantităţii de materiale, fondointensivităţii, economiei de timp, utilizarea paţională a resurselor naturale. Însă aceasta

47

nu oferă răspuns la întrebarea: cu ce mijloace şi cu ajutorul căror activităţi poate fi obţinută diminuarea cheltuielilor şi economisirea resurselor?

Pentru a răspunde la această întrebare, toţi factorii se clasifică după direcţiile principale de dezvoltare şi perfecţionare a producţiei. Cei mai importanţi dintre ei sunt: accelerarea progresului tehnico-ştiinţific, implementarea realizărilor ştiinţei şi tehnicii, ridicarea nivelului tehnic al producţiei şi a calităţii articolelor fabricate; perfecţionarea structurii ramurale, ridicarea gradului de concentrare, specializare, cooperare, combinare şi organizare teritorială etc.

Aceste direcţii se realizează şi se generalizează în factorul complex al intensificării mondiale a producţiei în baza accelerării progresului tehnico-ştiinţific. Nivelul intensificării se calculează cu ajutorul metodei de indexare prin compararea ritmului de creştere a cheltuielilor şi resurselor cu ritmul de creştere a producţiei. Astfel, cota de creştere a producţiei din contul ridicării gradului de productivitate a muncii se stabileşte după formula:

Ап = ( 1 - Ч ) . 100, (3.11) А

unde: Ап - cota de creştere a producţiei din contul ridicării gradului de productivitate a muncii;

Ч – ritmul de creştere a numărului de lucrători în perioada dată;А – ritmul de creştere a volumului de producţie în aceeaşi perioadă

de timp, % .În mod similar se determină cota de creştere a producţiei din contul

economisirii resurselor materiale şi al reducerii fondointensivităţii. În funcţie de sfera de realizare factorii de sporire a eficienţei producţiei se divizează în interramurali (ai economiei naţionale), regionali, ramurali şi de intraproducţie [4, с.90]:

Cel mai important factor de sporire a eficienţei producţiei sociale a fost şi rămâne în continuare progresul tehnico-ştiinţific (P.T.Ş.). Până mai nu demult P.T.Ş. decurgea, în esenţă, pe cale evolutivă. Prioritate se acorda perfecţionării tehnologiilor în vigoare, modernizării parţiale a maşinilor şi utilajelor. Asemenea măsuri se soldau cu anumite, dar neesenţiale rezultate.

Au fost insuficiente stimulentele pentru elaborarea şi implementarea noilor mijloace tehnice. În condiţiile actuale sunt necesare modificări calitative revoluţionare, trecerea la tehnologii principial noi, la tehnica de ultimă generaţie – la reutilarea radicală a tuturor ramurilor economiei naţionale în baza celor mai avansate realizări ale ştiinţei şi tehnicii.

48

Схема 3.1. Direcţiile principale şi factorii de sporire a eficienţei producţiei sociale

Direcţiile cele mai importante ale progresului tehnico-ştiinţific sunt [2, p.47]: însuşirea pe scară largă a tehnologiilor progresiste: utilizarea

dispozitivelor cu membrană, laser, plazmă, a tehnologiilor cu aplicarea suprapresiunilor şi a încărcăturilor cu impulsuri etc.;

automatizarea producţiei – dezvoltarea accelerată a tehnicii roboţilor, liniilor cu rotoare şi sub formă de conveiere-rotoare în cadrul unor

49

unităţi de producţie flexibile automatizate, ceea ce va asigura un grad înalt de productivitate a muncii;

crearea şi utilizarea noilor tipuri de produse metalice, mase plastice, compuşi, prafuri metalice, ceramică şi de alte materiale progresiste în domeniul construcţiilor.Este necesar să se acorde o atenţie mai mare dezvoltării producţiei, să

se aloce mijloacele cuvenite pentru procurarea tehnicii noi şi renovarea producţiei, pentru însuşirea şi lansarea noilor articole, să fie create premisele organizatorice, economice şi motivaţia socială pentru munca de creaţie a savanţilor, proiectanţilor, inginerilor şi lucrătorilor.

Unul din factorii importanţi pentru intensificarea şi ridicarea eficienţei producţiei este regimul de economii. Economia de resurse trebuie să se transforme într-un factor decisiv de satisfacere a cerinţelor crescânde privind aprovizionarea cu combustibil, energie, materie primă şi materiale. Sporirea eficienţei producţiei depinde în mare măsură de utilizarea mai eficientă a fondurilor fixe.

Un alt factor important de intensificare a producţiei şi ridicare a eficienţei ei îl constituie perfecţionarea structurii economiei. Într-un ritm mai accelerat trebuie dezvoltate ramurile ce asigură progresul tehnico-ştiinţific şi soluţionarea rapidă a problemelor sociale. Urmează să fie echilibrate proporţiile dintre ramurile economiei, efectuată redistribuirea mijloacelor în favoarea ramurilor ce asigură necesităţile sociale, să fie asigurată creşterea în permanenţă a cantităţii mărfurilor de larg consum şi înviorată întreaga sferă a serviciilor.

Un loc important în ce priveşte ridicarea eficienţei producţiei îl deţin factorii economico-organizatorici, inclusiv administraţia. În primul rând, e vorba de dezvoltarea şi perfecţionarea formelor raţionale de organizare a producţiei – concentrarea, specializarea, diversificarea, cooperarea şi combinarea producţiei. Necesită o dezvoltare şi perfecţionare în continuare infrastructura de producţie şi socială, ce influenţează substanţial nivelul de eficienţă al producţiei. Referitor la administrare, aici e vorba de perfecţionarea tuturor formelor şi metodelor de dirijare, planificare, stimulare economică – a întregului mecanism economic.

Un pol semnificativ în soluţionarea problemelor ce ţin de eficienţa administrării, creării şi implementării tehnicii şi tehnologiilor de economisire a resurselor este chemată să-l joace ştiinţa. Aceasta urmează să activizeze cercetările fundamentale şi aplicate în promovarea P.T.Ş. pentru reducerea volumului de muncă, cantităţii de materiale şi enerţie destinate producţiei, consolidarea regimului de economii şi îmbunătăţirea calităţii producţiei.

50

Un rol important pentru intensificarea economiei, reducerea cheltuielilor specifice de resurse îl are îmbunătăţirea calităţii producţiei. Această sarcină trebuie să devină a întregului popor, obiectul unei permanente atenţii şi al controlului, factorul principal în aprecierea activităţii fiecărui colectiv de muncă.

Toate acesrea şi alte măsuri trebuie şi pot contribui la sporirea eficienţei producţiei şi intensificarea ei în condiţiile relaţiilor de piaţă.

Concluzii1. În condiţiile economiei de piaţă sporirea eficienţei economice şi

sociale a producţiei este foarte mare.2. Drept criteriu generalizator al eficienţei economice serveşte nivelul

productivităţii muncii sociale.3. Cei mai importanţi indicatori ai eficienţei producţiei sociale sunt:

volumul de muncă, consumul de materiale, volumul capitalului, fondointensivitatea.

4. Pentru a avea o imagine completă despre eficienţa cheltuielilor este necesară caracteristica generală a indicilor valorici şi în expresie naturală. Acestui scop serveşte eficienţa economică comparativă a cheltuielilor.

5. În condiţiile economiei de piaţă principalele criterii de apreciere a activităţii întreprinderilor şi firmelor sunt profitul şi rentabilitatea în raport cu fondurile.

6. Cei mai importanţi factori şi direcţiile principale de sporire a eficienţei producţiei sunt: progresul tehnico-ştiinţific, regimul de economii, ridicarea nivelului de utilizare a fondurulor fixe de producţie, perfecţionarea structurii economiei, politica investiţională optimă etc.

Subiecte de autoevaluare1. În ce constă esenţa eficienţei economice a producţiei sociale, ce

serveşte drept criteriu generalizator?2. Redaţi conţinutul celor mai importanţi indicatori ai eficienţei

economice a producţiei sociale.3. Cum se calculează eficienţa totală şi comparativă a cheltuielilor?4. Enumeraţi factorii şi direcţiile principale de sporire a eficienţei

economice a producţiei, redaţi conţinutul acestora.

51

Bibliografie1. Roşca Petru – Economia generală. Manual, ULIM, 1997, p.29 -34.2. Roşca Petru – Culegere didacttico-metodică teste şi probleme la “Economia

generală”, ULIM, C hişinău, 1997, p.20-24.3. Экономика предприятия:Учебник для вузов / В.Я.Горфинкель и др. М.:

Банки и биржи, ЮНИТИ, 1996, с.37-51.4. Райсберг Б.А., Лозовский Л.Ш., Стародубцева Е.Б. Современный

экономический словарь. – 3-е изд. Перераб. и доп. – М.: ИНФРА-М, 2002. – 480с.

5. Голик М.П. – Анализ влияния научно-технического прогресса на эффективностьпромышленного производства. М, Финансы и статистика, 1997. – 160 с.

6. Respublica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice 2002. Chişinău , Statistica , 2002 (S.A. “CRIO”). - 306 pag.

52

Capitolul 4

PLANIFICAREA ŞI PROGNOZAREAACTIVITĂŢII ÎNTREPRINDERII

1. Bazele metodologice ale planificării2. Principalele compartimente şi indicatorii planului de dezvoltare a

întreprinderii (firmei)3. Elaborarea programului de producţie4. Conţinutul şi modul de elaborare a planului de business

4.1. Bazele metodologice ale planificăriiEficienţa activităţii întreprinderii în condiţiile economiei de piaţă în

mare măsură depinde de faptul, cât de corect vor fi prevăzute perspectivele (în plan apropiat şi îndepărtat) de dezvoltare a întreprinderii, adică de pronosticul acestei dezvoltări. În legătură cu aceasta este necesară studierea experienţei mondiale în domeniul elaborării şi utilizării pronosticurilor activităţii economice, aplicarea ei, ţinându-se cont de specificul ţării.

În aceste condiţii elaborarea de către întreprindere a programelui său de producţie se va efectua în baza contractelor directe încheiate între producători şi consumatori, luându-se în consideraţie necesităţile de producţie, inclusiv ale statului.

Astfel, activitatea eficientă a întreprinderilor în condiţiile economiei de piaţă devine posibilă doar în virtutea elaborării planurilor de dezvoltare, programelor de producţie, pronosticurilor dezvoltării sicial-economice a întreprinderilor. Pentru a dezrădăcina reprezentările eronate din mintea oamenilor despre plan ca directivă din partea instanţelor superioare, va fi necesară participarea activă nemijlocită a colectivelor întreprinderii la toate stadiile de întocmire a planului respectiv.

La soluţionarea problemelor privind întocmirea şi realizarea programelor de producţie ale întreprinderilor poate contribui în mare măsură folosirea marketingului, a metodelor, principiilor şi tehnicii acestuia. Totodată, este raţional să fie perfecţionată şi utilizată o metofologie experimentată de planificare.

De aceea în condiţiile actuale la elaborarea planurilor de dezvoltare a întreprinderilor o mare importanţă are perfecţionarea în continuare a

53

metodologiei de planificare, adică a totalităţii de procedeie şi modalităţi de întocmire a planurilor.

Principalele direcţii de perfecţionare a metodologiei planificării sunt: Ridicarea gradului de argumentare tehnico-ştiinţifică şi

economică prin calcule a planurilor; Aplicarea pe scară largă a normativelor şi normelor tehnico-

economice progresiste, a decontărilor bancare; Perfecţionarea în continuare a sistemului de indicatori în scopul

ridicării gradului de eficienţă a producţiei – reducerea consumului de materiale şi a fondointensivităţii, creşterea productivităţii muncii, sporirea cantităţii produselor de calitate superioară, asigurarea intensităţii şi echilibrării minuţioase a planurilor.

Aproape în toate ţările cu economie de piaţă dezvoltată planificarea şi dirijarea activităţii întreprinderii adesea sunt unificate printr-o singură noţiune – aceea de “management”. Bunăoară, în literatura didactică din instituţiile de învăţământ superior din Japonia administrarea şi planificarea sunt prezentate ca pe fig. 4.1 [ sursele: 13 şi 8, p.309].

+

+

Fig. 4.1. Coraportul dintre planificare şi dirijarea activităţii de producţie a întreprinderii

Unii autori [vtzi 8, p.308-343] descriu destul de detaliat particularităţile planificării activităţii întreprinderilor în condiţiile economiei de piaţă. Planificarea - este modalitatea, prin care se poate atinge obiectivul preconizat în baza executării echilibrate şi consecvente a tuturor operaţiunilor de producţie. Planificarea – este procesul de elaborare a planului, incluzând previziunea, fundamentarea, concretizarea şi descrierea activităţii obiectului economic în perspectivă apropiată şi îndepărtată.

Fundamentarea planurilor de dezvoltare a întreprinderii se efectuează pe baza sistemului de norme şi normative tehnico-ştiinţifice progresiste. Prin normă se înţelege mărimea maximal admisibilă a consumului de materie primă, materiale, combustibil, energie etc. pentru fabricarea unei unităţi de producţie (sau executarea unui anumit volum de muncă) de

54

Dirijarea activităţii de afaceri şi economice

(managementul)

Planificarea activităţii economice

Controlul asupra executării activităţii de afaceri şi economice

Dirijarea producţiei Planificarea de producţie

Controlul asupra producţiei

calitatea stabilită. Normativul este mărime relativă. El caracterizează gradul de urilizare a uneltelor de muncă, obiectelor muncii, consumul acestora la o unitate de suprafaţă, greutate, volum etc.

Normele şi normativele aplicabile trebuie să fie progresiste, adică la elaborarea lor să se ţină cont de nivelul contemporan de dezvoltare a ştiinţei, tehnicii, tehnologiei, al organizării producţiei şi muncii; de necesitatea urilizării din plin a capacităţilor de producţie şi a experienţei de producţie avansate. Normele şi normativele tehnico-economice se elaborează la următoarele categorii principale [9, p.54]:

normele consumului de muncă vie (cantitatea de timp consumată pentru o unitate de produs, norme de muncă la un produs într-o anumită unitate de timp, norme de deservire, norme numerice);

norme privind consumul de materiale (norme specifice pentru consumul de materie primă, materiale, combustibil, energie, piese de completare);

normative pentru folosirea uneltelor de muncă (normative la utilizarea maşinilor, utilajului, mrcanismelor, instalaţiilor, instrumentelor);

normative pentru organizarea procesului de producţie (durata ciclului de producţie, volumul producţiei nefinisate, rezervele de materie primă, materiale, combustibil);

norme referitoare la durata de însuşire a capacităţilor de proiect ale întreprinderilor, secţiilor, agregatelor, instalaţiilor, unităţilor de producţie ce se dau în exploatare.

Diversele norme şi normative ce ţin de eficienţa producţiei sunt redate în schema 4.1.

Destinaţia categoriilor de norme şi normative diferă. Normele consumului de muncă vie servesc în temei pentru determinarea nivelului de productivitate a muncii, de utilizre a timpului de muncă, stabilire a mărimii salariului. În baza normelor specifice ale consumului de resurse materiale şi a programului de producţie se stabileşte cantitatea necesară de anumite tipuri şi mărci de resurse materiale. Normativele pentru folosirea uneltelor de muncă permit calculul nivelului de utilizare a capacităţilor de producţie. Normele şi normativele servesc la determinarea preţului de cost al produselor.

Sistemul de norme şi normative referitoare la eficienţa producţiei:Normativele eficienţei comparative a fondurilor fixeNormativele eficienţei comparative a fondurilor circulanteNormativele eficienţei comparative a fondurilor

55

Normativele de economisire a resurselor materialeNormativele de economisire a fondului salarial

Normativele randamentului fondurilor1. Subsistemul normativelor materiale2. Subsistemul normelor privind utilajele necesare şi utilizarea lor3. Subsistemul normelor în domeniul construcţiilor4. Subsistemul normelor privind capacităţile de producţie5. Subsistemul normelor referitoare la muncă şi salariu6. Subsistemul normelor şi normativelor financiare7. Subsistemul normelor social-economiceSubsistemul normanivelor pentru ocrotirea naturii

Schema 4.1. SISTEMUL DE NORME ŞI NORMATIVE [1, p.66]

Notă: (*) - fiecare din aceste subsisteme include o întreagă serie de norme şi

normative speciale în domeniul respectiv.

56

Necesitatea fundamentării tehnico-economice a planurilor şi eficienţei producţiei au predeterminat sistemul de indicatori ai planului. Indicatorii aplicabili în planidicare se divizează în: cantitativi şi calitativi, volumetrici şi specifici.

Indicatorii cantitativi ai planului se exprimă prin mărimi absolute. Din aceştia fac parte: volumul de mărfuri, producţia globală, volumul de realizare, numărul de lucrători, numărul muncitorilor, fondul salarial, suma profitului, cheltuielile pentru diverse resurse de producţie (materie primă, materiale, combustibil etc.).

Indicatorii calitativi sunt mătimi relative. Ei exprimă eficienţa producţiei, a unor factori ai ei. E vorba de productivitatea muncii, reducerea preţului de cost al produselor, rentabilitate, randamentul fondurilor, calitate etc. Între indicatorii cantitativi şi cei calitativi există o strânsă interacţiune şi interdependenţă.

În sistemul de indicatori ai planului întreprinderii industriale se disting indicatorii volumetrici şi specifici. Indicatorii volumetrici stabilesc mărimile absolute ale producţiei în ansamblu, ale unor procese şi factori implicaţi în aceasta. Spre exemplu, volumul producţiei în ansamblu, volumul consumului de muncă, resurse materiale etc. Indicatorii specifici stabilesc raportul dintre doi sau câţiva indicatori interdependenţi, bunăoară, consumul de materie primă la unitatea de producţie, investiţiile de capital la unitatea capacităţilor de producţie etc.

Pentru calcularea indicatorilor planului în industrie se aplică măsurători în expresie naturală, de muncă şi valorică.

Măsurătorii în expresie naturală se întrebuinţează la planificarea volumului de producţie şi a resurselor materiale. Pentru măsurarea volumului de producere a articolelor omogene, ce se disting prin consumul de materiale, capacitate sau alt criteriu, se aplică măsurătorul în expresie convenţional-naturală. Spre exemplu, tractoare calculate la 15 cai-putere, conserve, calculate la capacitatea de 0,5 litri, săpun, calculat la grăsimea de 40%, etc.

O largă aplicare şi-au găsit măsurătorii în expresie de muncă ai volumului de producţie, exprimat, de regulă, în norme de ore. Măsurătorii de muncă în îmbinare cu cei în expresie naturală se folosesc la calcularea productivităţii muncii, mărimii salariului, stabilirea normelor de lucru etc.

În condiţiile economiei de piaţă o mare însemnătate au măsurătorii în expresie valorică (monetari). Cu ajutorul lor se stabileşte dinamica dezvoltării producţiei, ritmurile şi proporţiile producţiei, pe ei se sprijină toate compartimentele planului. În expresie valorică se planifică volumul de fabricare, de realizare şi global al producţiei.

57

4.2. Compartimentele principale şi indicatorii planului de dezvoltare al întreprinderii (firmei)

Planul de dezvoltare a întreprinderii cuprinde următoarele compartimente principale [9, p.56]:

planul de fabricare a ptoducţiei industriale (programul de producţie);

planul de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii;planul de sporire a eficienţei economice a producţiei;planul investiţiilor şi construcţiilor capitale;planul de asigurare tehnico-materială;planul privind munca şi cadrele;planul pentru cheltuielile de producţie şi realizarea producţiei;planul financiar;planul dezvoltării sociale a colectivului întreprinderii;planul de măsuri pentru protecţia naturii şi utilizarea raţională a

resurselor naturale. Compartimentul central al planului de dezvoltare a întreprinderii

este planul de fabricare a producţiei (programul de producţie), în care se stabilesc sarcinile de fabricare a unor anumite tipuri de produse în expresie naturală şi valorică, se prevede îmbunătăţirea în continuare a calităţii producţiei.

Un aspect important al dezvoltării întreprinderii îl constituie planul de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. În acesta se includ activităţile de efectuare a cersetărilor ştiinţifice, însuşire a noilor tipuri de producţie, implimentare a tehnologiilor performante, mecanizare şi automatizare a proceselor de producţie, organizare ştiinţifică a muncii, inrtoducere a tehnicii de calcul în administrarea întreprinderii, măsurile privind standardizarea şi asicurarea metrologică etc. Indicatorii principali ai acesrui plan sunt: producţia însuşită pentru prima dată în ţară; nivelul mecanizării şi automatizăţii muncii, cu evidenţierea producţiei de bază şi a celei auxiliare; reducerea relativă a numărului de lucrători; creşterea productivităţii muncii şi reducerea preţului de cost al producţiei din contul implemetării realizărilor progresului tehnico-ştiinţific, îmbunătăţirea calităţii producţiei etc.

Un alt aspect important al planificării dezvoltării întreprinderii este elaborarea planului de ridicare a eficienţei economice a producţiei, în care se includ indicatorii: ritmurile de creştere a producţiei nete şi marfare

58

(globale); renrabilitatea generală; cheltuielile la 1 leu producţie-marfă; ritmul de creştere a productivităţii muncii şi cota de creştere a producţiei nete şi marfare (globale) din contul ridicării productivităţii muncii; obţinerea producţiei nete şi marfare (globale) la 1 leu valoare medie anuală a fondurilor fixe de producţie (randamentul fondurilor); ronaţia fondurilor circulante; indicatorii volumului de capital şi consumului de materiale.

Planul construcţiilor capitale prevede construcţia noilor întreprinderi, extinderea şi reconstrucţia celor existente; construcţia şi lărgirea unor secţii şi obiecte la întreprinderile în funcţiune; reutilarea tehnică a întreprinderii în funcţiune – modernizarea utilajului, înlocuirea utilajelor uzate cu altele noi, mai productive; perfecţionarea tehnologiilor de producţie; mecanizarea şi automatizarea proceselor de producţie. Indicatorii principali ai acestui plan sunt: darea în exploatare a fondurilor fixe şi a capacităţilor de producţie, a unor obiecte cu destinaţie de producţie; sporirea capacităţilor de producţie la întreprinderile în funcţiune din contul reutilării tehnice şi efectuarea unor măsuri tehnico-organizatorice; volumul investiţiilor capitale şi al lucrărilor de construcţii-montaj; volumul obiectelor de construcţie nefinisate.

Planul de asigurare tehnico-materială reprezintă un sistem de calcule materiale ce reflectă producerea şi consumul la cele mai importante tipuri de producţie industrială, planurile de realizare a acesteia. Determinarea necesităţilor de resurse materiale ale întreprinderii şi de utilizare a acestora trebuie să se facă în baza unor norme progresiste, tehnic fundamentate de consumare a materiei prime, materialelor, combustibilului şi energiei, precum şi în baza unor normative ştiinţific fundamentate de utilizare a utilajului, maşinilor, mecanismelor. Aceşti indicatori se elaborează contând pe reducerea consumului specific de materiale, combustibil şi energie.

La elaborarea planului privind munca şi cadrele sarcina principală este de a prevedea ridicarea sistematică a productivităţii muncii drept condiţie principală pentru majorarea volumului de producţie şi a gradului de eficienţă a producţiei. Un alt indicator important din compartimentul dat este fondul salarial, precum şi calculul de balanţă al necesarului suplimentar de muncitori şi funcţionari şi surse de asigurare a acestora.

Un compartiment generalizaror al planului întreprinderii, în care îşi găsesc reflectare rezultatele compartimentelor precedente, este planul pentru cheltuielile de producţie şi realizarea producţiei. În el sunt reflectate preţul de cost al rpoducţiei şi profitul. Acest plan se întocmeşte pe baza planului de producţie şi realizare a producţiei, implementării realizărilor ştiinţei şi tehnicii şi a altor compartimente ale planului general.

59

În planul financiar se stabilesc indicatorii financiari cei mai importanţi: calculul necesarului de mijloace circulante proprii şi sarcinile privind accelerarea rotaţiei acestora; interacţiunea întreprinderii cu bugerul de stat; crearea şi utilizarea fondurilor fixe de producţie; sarcina referiroare la profit. O parte importantă a planului financiar este planul creditar.

În planul de dezvoltare socială a colectivului întreprinderilor şi asociaţiilor se prevăd măsurile pentru soluţionarea celor mai actuale probleme pentru colectivele întreprinderii (asociaţiei) privind dezvoltarea lor socială, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, trai şi odihnă.

O mare însemnătate pentru prevenirea poluării mediului ambiant are compartimentul planului întreprinderii – planul de măsuri pentru protecţia naturii şi utilizarea raţională a resurselor naturale, ce include asemenea direcţii ca: protecţia şi utilizarea raţională a resurselor acvatice, prorecţia bazinului aerian, protecţia şi utilizarea raţională a terenurilor, protecţia şi utilizarea raţională a resurselor minerale.

Toate compartimentele planului întreprinderii industriale se află în strânsă interdependenţă.

4.3. Elaborarea programului de producţieProgramul de producţie sau planul de producţie este cel mai

important compartiment din planul de dezvoltare a întreprinderii. Indicatorii programului de producţie sunt: ritmul de creştere a volumului global al producţiei, fabricarea celor mai importante tipuri de produse în expresie naturală (cu indicaţia “inclusiv producţie pentru export ”), inclusiv indicatorul privind calitatea producţiei [9, p.59-64].

Temeiul pentru determinarea în plan a volumului de producţie în expresie valorică îl constituie planul de fabricare a producţiei industriale în expresie naturală.

Sarcina de fabricare a producţiei industriale în expresie naturală se stabileşte în unităţi de măsură, ce ţin cont de specificul consumului la anumite tipuri de articole (tone, metri, kilowat-ore, bucăţi, complete etc.). Unităţile de măsură stabilite în plan sunt obligatorii pentru toate verigile de dirijare a producţiei. Aceasta e necesar pentru a asigura îndeplinirea programului de producţie, în asortimentul prevăzut, realizarea planului de livrări prin cooperare şi livrări contractuale, precum şi pentru îmbinarea programului de producţie cu indicatorii de calitate a producţiei.

O parte necesară a planului de producţie în expresie naturală este sarcina privind îmbunătăţirea în continuare a calităţii producţiei. Calitatea celor mai importante tipuri de produse trebuie să corespundă la parametrii ei rehnico-economice celor mai avansate realizri ale tehnicii naţionale şi

60

străine la toate stadiile de proiectare şi fabricare a producţiei. În planurile de fabricare a producţiei întreprinderilor sunt prevăzute sarcini privind scoaterea din producţie a articolelor învechite, adică a produselor ce nu corespund cerinţelor actuale ale economiei naţionale şi populaţiei ţării, care sunt uzate moral; se indică termene concrete de înlocuire a articolelor învechite, precum şi noile tipuri (modele) de articole, ce le vor înlocui pe cele uzate.

Indicatorii valorici ai programului de producţie sunt: volumul de realizare şi producţia globală de mărfuri.

După volumul de realizare a producţiei se apreciază activitatea economică de producţie a întreprinderii, asociaţiei, ramurii. Volumul producţiei realizabile se calculează după formula:

Рr = Pm + Spn.1 – Spnп.2, (4.1)unde Рr - este volumul producţiei-marfă, conform planului;

Spn.1 , Spnп.2, – stocurile de producţie nerealizată la începutul şi finele perioadei planificate.

Un important indicator al planului, ce permite stabilirea volumului total al producţiei industriale, structura ei, ritmurile de creştere a productivităţii muncii, randamentul fondurilor şi alţi indicatori economici, este producţia-marfă şi producţia globală.

Volumul producţiei-marfă include valoarea: articolelor finite, destinate realizării în exterior, a construcţiilor capitale proprii şi obiecnelor neindustriale din întreprinderea proprie; a semifabricatelor de producţie proprie şi producţiei unităţilor de producţie auxiliare, prevăzute pentru realizare în esterior; costul lucrărilor cu caracter industrial, executate la comandă din exterior sau pentru gospodăriile şi organizaţiile din întreprinderea proprie.

Volumul producţiei globale Qg, ce include întregul volum al lucrărilor, preconizate pentru executare în perioada respecrivă, indicată în plan, se calculează după formula:

Qg = Pm – Sî + Sf, (4.2)

unde Sî, Sf – stocurile de producţie nefinisată, semifabricate şi instrumente de producţie proprie la începutul şi finele perioadei planificate.

Volumul producţiei realizate, precum şi al producţiei-marfă, se stabilesc: în plan – în preţurile angro în vigoare ale întreprinderilor; în darea de seamă – а) în preţurile comparabile ale întreprinderilor la o anumită dată (aşa numitele preţuri constante), necesare pentru determinarea dinamicii de producţie; б) în preţurile angro ale întreprinderilor, în vigoare în perioada de referinţă (pentru calcularea preţului de cost).

61

În scopul de a se elimina munca precedentă şi a se scoate în profil rezultatele activităţii de producţie, dinamica de producţie şi indicatorii ce depind de întreprindere, o serie de întreprinderi (firme) efectuează planificarea şi îşi apreciază activitatea în funcţie de producţia netă, în locul volumului de realizare a producţiei.

Volumul producţiei nete se stabileşte prin scăderea din producţia-marfă (în preţurile angro ale întreprinderilor) a cheltuielilor materiale în aceleaşi preţuri (adică în preţurile acceptate la elaborarea planului), precum şi a sumei defalcărilor de amortizare a fondurilor fixe. Aplicarea indicatorului producţiei nete permite excluderea calculului repetat al produselor, stabilirea cu mai mare exactitate a mai multor indicatori importanţi ai calităţii – productivitatea muncii, randamtntul fondurilor etc..

Pentru argumentarea programului de producţie al întreprinderii este necesar să se dispună de calculele privind capacităţile ei de producţie. Spre exemplu, la întreprinderile (companiile) industriale din S.U.A. pentru aprecierea activităţii economice se foloseşte un sistem special de indicatori, ce poate fi divizat în trei grupe principale [11]: indicatorii de estimare; indicatorii cheltuielilor de producţie; indicatorii relativi ai activităţii economice.

Printre indicatorii de estimare cei mai importanţi sunt: circulaţia (circulaţia mărfurilor sau volumul vanzărilor); venitul global; venitul convenţional-net; producţia convenţional-netă; venitul după plata dobânzilor la împrumuturi şi credite; venitul după plata impozitelor; venitul după achtarea tuturor plăţilor suplimentare; lichiditatea după efectuarea noilor investiţii capitale, lichiditatea după plata dividentelor.

Sfera de aplicare a anumitor indicatori de apreciere a activităţii economice de producţie a întreprinderilor şi companiilor din S.U.A. se limitează, de regulă, numai la necesităţile gestiunii contabile.

La indicatorul din grupa a doua – cheltuielile de producţie – pot fi raportate cheltuielile pentru plata muncii, amortizare, cheltuielile pentru aprovizionarea tehnico-materială etc.

O importanţă deosebită la aprecierea activităţii economice de producţie a întreprinderilor şi companiilor au indicatorii din grupa a treia - relativi. Aici e vorba de diferiţi coeficienţi, ce caracterizează eficienţa resurselor de producţie utilizabile şi destinaţia lor principală - de a servi drept bază pentru comparaţii (interramurale şi între firme).

Principalul indicator – indicele randamentului (profitului obţinut) de la capitalul investit se calculrază prin două metode: pe baza capitalului acţionar al întreprinderii şi pe aşa numita bază economică. În primul caz numitorul fracţiei reflectă suma capitalului acţionar, rezervele financiare şi

62

profitul nedistribuit al întreprinderii, iar numărătorul – mărimea venitului obţinut înainte de impunerea fiscală. În cazul al doilea – numitorul fracţiei, în afară de capitalul acţionar, cuprinde şi suma împrumuturilor pe termen lung ale întreprinderii, iar adesea şi suma datoriilor pe termen scurt şi depăşirea creditului (overlraft), numărătorul indicând mărimea venitului convenţional-net.

Printre alţi indicatori relativi ai activităţii economice, în opinia unor autori [9, p.63], trebuie menţionate două grupe principale: indicatorii eficienţei producţiei şi indicatorii privind structura cheltuielilor.

Indicatorii eficienţei producţiei: cota venitului global sau net în circulaţie (volumul vânzărilor) al întreprinderii, producţia convenţional-netă în circulaţie a firmei, raportul dintre mărimea producţiei convenţional-nete şi cheltuielile salariale. În afară de aceşti indicatori principali, din prima grupă fac patre şi o serie de indicatori privind productivitatea muncii, capitalul, energia, care se folosesc pe larg în sfera businessului. Însă, de regulă, aceştia nu sunt indicatori valorici, ci în expresie naturală. În fiecare sferă a businessului ei îşi au specificul lor.

Indicatorii structurii cheltuielilor – aceştia sunt: cota capitalului avansat în volumul vânzărilor, cota rezervelor în costul total al materialelor şi semifabricatelor utilizate.

O mare însemnătate în sistemul de indicatori ai activităţii economice a întreprinderilor din S.U.A. se acordă indicatorului generalizator al eficienţei producţiei – indicelui eficienţei factoriale totale (IEft). Se consideră că acesta este cel mai exact criteriu într-un plan de lungă durată. Se calculează după formula:

IEft = Qcn/ V +Аm +Мp, (4.3)unde Qcn – volumul producţiei convenţional-nete;

V - costul forţei de muncă (fondul de salarii pentru muncitori şi funcţionari);

Аm– suma defalcărilor de amortizare în anul curent în preţurile constante ale anului cînd au fost procurate urilajele (la toate tipurile de utilaj);

Мp – costul materiei prime, materialelor şi serviciilor, procurate din exterior.

Trebuie menţionat faptul că dinamica eficienţei factoriale totale şi comparaţiile interfirmă ale întreprinderilor după nivelul acestui indicator permit administraţiei companiei să judece despre competitivitatea firmei şi eficienţa cu care se utilizează toate tipurile de resurse.

63

Aplicarea experienţei de calculare a indicilor activităţii economice a întreprinderilor din S.U.A. poate fi de real folos în condiţiile de formare a relaţiilor de piaţă în economia Republicii Moldova.

4.4. Conţinutul şi modul de elaborare a planului de business

În cazul antreprenoriatului cele mai frecvente sunt planurile şi programele de realizare a unei anumite tranzacţii şi promovării elementelor principale din care se compune operaţia de business. Dacă se efectuează câteva tranzacţii în interacţiune, acestea trebuie planificate respectiv; planificarea activităţii antreprenoriale în cazul dat va viza un proces neîntrerupt, iar pentru obţinerea rezultatelor scontate este necesară elaborarea prealabilă a planului, programului de acţiune. Elaborarea prealabilă a proiectului antreprenorial a primit denumirea de plan al businessului [12, p.548].

Planificarea activităţii antreprenoriale, aplicată pe scară largă în practica ţărilor dezvoltate, acum şi în ţările cu economie tranzitorie, se bazează pe planul de business. După cum afirmă businessmanul canadian D.Doil, “planul businesului antreprenotial constituie temelia contractului dintre antreprenor şi finansistul-investitor. Planul de business este un procedeu general acceptat în management, ce se foloseşte de către corporaţiile şi instituţiile de toate dimensiunile pentru a stabili obiectivele şi a propune căile de atingere a acestora “[14, p.10, 11].

Planul de business are câteva funcţii. În primul rând, acesta e un document intern, în care se stabilesc obiectivele şi se descrie strategia generală referitor la faptul cum intenţionează întreprinderea să le realizeze. În acest caz planul se foloseşte pentru analiza minuţioasă a ideii respective, verificarea veridicităţii ei, estimarea gradului ei de realizabilitate, a eficienţei de pe urma traducerii ideii în fapt. În al doilea rând, planul de business se foloseşte adesea pentru atragerea investitorilor sau obţinerea creditelor bancare pentru realizarea proiectului [1, p.67].

Structura şi conţinutul planului de business nu sunt strict reglementate. Spre deosebire de planul tehnico-industrial financiar (planul activităţii de producţie al întreprinderii) planul de business poate avea 6, 7, 12, 18 şi mai multe compartimente. El este orientat spre atingerea succesului mai ales în activitatea economico-financiară. Deşi planul de business nu are conţinut şi structură strict reglementate, la elaborarea lui trebuie să se ţină cont de următoarele condiţii [9, p. 64-69].

1. Planul de busines trebuie să fie întocmit profesionist. După conţinut şi exterior se judecă despre competenţa antreprenorului, care a

64

elaborat planul de business. Acest document trebuie să fie simplu, clar şi accesibil pentru folosinţă.

2. Planul de business trebuie să fie divizat pe capitole (compartimente). Primul compartiment (capitol) va desrie obiectivele şi sarcinile afacerii antreprenoriale. Planul de business trebuie să fie întocmit astfel, încât fiecare investitor să poată găsi uşor capitolele, părţile, punctele ce îl interesează. În acest scop trebuie prevăzute subdiviziuni funcţionale pentru fiecare capitol. Pentru o mai completă şi intuitivă percepţie a informaţiei se recomantă ca în plan să figureze tabele, scheme, diagrame. grafice.

3. Este nevoie de aprecierea obiectivă a plaanului de business. În primul rând trebuie să ia cunoştinţă de el membrii colectivului antreprenorial. Contabilul sau contabilul-şef urmează să verifice minuţios toate calculele financiare. Dacă e posibil, planul va fi însoţit şi de avizul auditului. Cu alte cuvinte, nici unul din investitorii potenţiali nu trebuie să găsească vreo greşeală în planul de business.

4. Trebuie ţinută la control difuzarea planului de business, deoarece el conţine date confidenţiale referitoare la activitatea antreprenorului sau grupului de antreprenori. Fiecare exemplar al planului trebuie numerotat. În orice caz la prima familiarizare a investitorului potenţial cu planul trebuie mai întâi ca acestuia să i se pună la dispoziţie o scurtă descriere sau tabelul cu datele respective şi, dacă investitorul îşi exprimă interesul de colaborare, abia atunci i se va prezenta planul detaliat. Drept optim ca structură şi conţinut se consideră planul de business, ce cuprinde şapte compartimente principale (fig. 4.2).

Fig. 4.2. Planul de busines al antreprenoriatului

65

Obiectivele şi satcinile tranzacţiei antreprenoriale

Rezumatul, parametrii esenţiali şi indicatorii planului de business

Caracteristica produselor, mărfurilor, serviciilor,

acordate consumatorului

Analiza şi estimarea conjuncturii pieţei, desfacerea, cererea, volumul vânzărilor

Planul (programul) de acţiuni şi măsurile organizatorice

Asigurarea cu resurse a tranzacţiei

Eficienţa tranzacţiei

După cum se vede din această schemă, compartimentul central al planului de business este “Obiectivele şi sarcinile tranzacţiei antreprenoriale ”.

Compartimentul 1. Obiectivele şi sarcinile tranzacţiei antreprenoriale (proiectului)

Obiectivul principal al businessului este obţinerea profitului. Planificând tranzacţia preconizată, în primul rând trebuie clarificată suma profitului pe care se contează şi argumentată capacitatea proiectului de a se solda cu o asemenea sumă.

Este important în acest caz, ca şi în genere la întocmirea planului de business, să fie luat în consideraţie factorul temporal. Cu alte cuvinte, în afară de suma profitului preconizat, trebuie să se ştie, cum se va distribui aceasta în timp, dacă nu cumva ptofitul va veni prea târziu, având în vedere necesităţile de resurse băneşti ale antreprenorului şi impactul inflaţiei, ce reduce valoarea simplelor calcule aritmetice.

În procesul de estinare iniţială a raţionalităţii proiectului antreprenorial trebuie să se ţină cont de faptul că suma profitului necesar să fie obţinut urmează a fi mult mai mare, decât aceea pe care ar fi putut-o obţine antreprenorul, dacă amplasa mijloacele cheltuite într-o bancă de economii. În caz contrar sensul proiectului se reduce la efectuarea unei simple tranzacţii financiară.

De rând cu obiectivul principal, autorii planului de business trebuie să reflecte şi alte obiective şi sarcini:

obiective sociale – lichidarea deficitului de mărfuri şi servicii; asanarea mediului ecologic; îmbunătăţirea climatului psihologic în ţară; crearea noilor valori spirituale şi culturale; dezvoltarea potenţialulzu tehnico-ştiinţific şi de creaţie; extinderea contactelor de afaceri, a relaţiilor internaţionale;

ridicarea statutului antreprenorului – dezvoltarea şi consolidarea potenţialului economic al antreprenorului (inclusiv potenţialul de producţie, tehnico-tehnologic, ştiinţific, de pregătire profesională, precum şi spiritual). Aceasta serveşte drept condiţie şi garanţie a posibilităţii de promovare a tranzacţiilor viitoare, ridicare a prestigiului antreprenorului, datorită faptului că devine mai cunoscut, are o reputaţie mai bună, calitatea superioară a mărfurilor şi serviciilor;

alte obiective şi sarcini speciale – dezvoltarea contactelor, deplasări în străinătate, aderarea la diverse asociaţii etc. Sarcinile speciale ale antreprenoriatului – în particular, filantropia, se manifestă prin transferarea unei părţi, iar uneori şi a întregului profit rezidual în favoarea altor

66

antreprenori, organizaţiilor filantropice, fondurilor, bugetului. Asemenea acţiuni urmăresc, de regulă, scopul de a obţine anumite investiţii sau facilităţi.

Compartimentul 2. Rezumatul, parametrii şi indicatorii principali ai planului de business

Acesta e compartimentul generalizator al planului de business, în care sunt descrice ideile principale şi conţinutul planului în miniatură. El trebuie să fie cât mai concret, laconic şi convingător, deoarece are misiunea să ofere o imagine relativ completă privind conţinutul întregului plan al businessului. Şi, deoarece acest compartiment esre de bază, el se elaborează şi se precizează în toată perioada de întocmire a planului, se consideră încheian numai după ce a fost întocmot întregul plan al businessului.

Compartimentul generalizator al planului de business cuprinde: obiectivul principal al proiectului (tranzacţiile); caracteristica pe scurt a produsului antreprenorial, rezultatului final prevăzut în plan şi particularităţile lor distincte; căile şi modalităţile de realizare a obiectivelor propuse; termenele de realizare a proiectului (tranzacţiilor); cheltuielile necesare pentru realizare; eficienţa şi rezultatele preconizate; domeniul de aplicare a rezultatelor.

Indicatorii generalizarori principali: volumul de fabricare şi realizare a producţiei şi serviciilor, încasările, mijloacele proprii şi împrumutate, profitul, rentabilitatea. Indicatoti speciali: calitatea mărfurilor şi serviciilor realizabile; calităţile lor distincte, acomodarea la anumite gusturi şi cerinţe ale consumatorilor, termenul de recuperabilitate a investiţiilor capăitale, gradul scăzut al riscului, obţinerea garantată a rezultatelor preconizate.

Compartimentul 3. Caracterisnicele produselor, mărfurilor, serviciilor acordate consumatorului de către antreprenor

În acest compartiment al planului de business trebuie să figureze:datele concrete, care să permită în măsura cuvenită “să fie perceput”

produsul antreprenorial. Spre exemplu, modelul experimental, caracteristicile acestuia, descrierea, alte modele, fotografii etc.;

informaţia privind cercul de consumatori ai produsului antreprenorial şi cerinţele pe care acesta le va satisface (pronosticul cererii solvabile la marfa în cauză, datele despre regiune, categoriile de populaţie, organizaţiile, care vor deveni preponderent, conform analizei şi prognozei efectuate, cumpărători şi consumatori ai mărfii; datele privind dinamica consumului preconizat la această marfă în diverse perioade de timp, ţinându-se cont de factorii ce influenţează cerinţele la marfa dată). Rezultatele analitice de prognoză ale estimării parametrilor se includ în planul de business;

67

prognozarea preţurilor, la care se presupune a se vinde produsul activităţii antreprenoriale (producţia, marfa, lucrările, serviciile). Ţinând cont de rata înaltă a inflaţiei, preţurile prvăzute pentru realizarea produsului activităţii antreprenoriale reprezintă cel mai dificil element la întocmirea planului de business.

Compartimentul 4. Аnaliza şi estimarea conjuncturii pieţei, desfacerii, cererii şi volumului de vânzări

Acest compartiment constituie o continuare nemijlocită a studierii cerinţelor şi prognozării preţurilor. În el sunt predeterminate volumele de fabricare şi realizare a mărfurilor pe perioade de timp în procesul realizăţii produsului antreprenorial.

Investigaţiile, analiza şi estimarea pieţei în procesul de elaborare a planului de business se bazează, pe de o parte, pe propuneri, adică poartă caracter de prognoză, iar pe de alta, - pe înţelegerea prealabilă cu cumpărătorul potenţial sau cu organizaţiile comerciale, de desfacere a mărfurilor.

În cazul unor proiecte mici pe termen scurt sau al unor proiecte antreprenoriale mari pe termen lung situaţia este diferită. În primul caz se poate stabili cu un grad înalt de veridicitate cercul cumpărătorilor, consumatorilor produsilui antreprenorial dat, ceea ce permite să se prevadă volumul de vânzări. În catul al doilea situaţia e mai complicată. Modificarea cererii la marfă, vânzarea acesteia, consumul se stabilesc în prosecul de elaborare a planului de business pe baza propunerilor, estimărilor, calculelor, pronosticurilor.

În afară de estimarea analitică şi prin calcule a pieţei de desfacere planul businessului trebuie să prevadă şi modalităţile de activizare a pieţei prin intermediul marketingului şi al altor genuri de activitate.

La elaborarea acestui compartiment este necesar să se ţină cont de concurenţi, de posibilităţile şi capacităţile lor, de politica preţurilor. De aceea lucrul asupra planului de business trebuie să includă şi corectarea volumului preconizat al vânzărilor, luând în consideraţie concurenţa.

Compartimentul 5. Planul (programul) de acţiuni şi măsurile organizatorice

Conţinutul acestui compartiment în multe privinţe depinde de genul activităţii antreprenoriale (de producţie, comercială, financiară). Programul de acţiuni antreprenoriale în mod obişnuit include: activitatea marketing (reclama, determinarea pieţei de desfacere, concurenţii şi consumatorul, evidenţa cererii din partea acestuia); fabricarea producţiei (antreprenoriatul de producţie); achiziţia, păstrarea, transportarea, realizarea mărfii

68

(particularităţile antreprenoriatului comercial); deservirea cumpărătorului, inclusiv postrealizare.

Măsurile organizatorice sunt o parte indispensabilă a programului de acţiuni, chemate să contribuie la reglementarea executării planului de business. Acestea sunt modalităţile de dirijare a realizării planului, structurilr organizatorice de administrare a proiectului, menodele de coordonare a aacţiunilor executanţilor, precum şi măsurile de stabilire a unor forme speciale de retribuţie a muncii, de stimulare, selectare şi pregătire a cadrelor (asigurarea cu cadre), de evidenţă şi control etc.

Compartimentul 6. Asigurarea cu resurse a tranzacţieiÎn acest compartiment se expun datele cu privire la tipurile şi volumul

resurselor necesare pentru realizarea proiectului antreprenorial, sursele şi migloacele de obţinere a resurselor.

Asigurarea cu resurse include: resursele materiale (materiale, semifabricate, materie primă, energie, clădiri, utilaje etc.); resursele de muncă; resursele financiare (mijloace băneşti curente, investuţii capitale, credite, hârtii de valoare); resursele informaţionale (informaţia statistucă şi tehnico-ştiinţifică).

Compartimentul 7. Eficienţa tranzacţiei (proiectului)Acest compartiment de încheiere a planului de business conţine

caracteristica eficienţei tranzacţiei antreprenoriale. Printre indicatorii generalizatori de bază ai eficienţei sunt indicatorii profitului şi ai rentabilităţii tranzacţiei. În afară de aceasta, se ţine cont de eficienţa socială şi tehnico-ştiinţifică (obţinerea unor rezultate ştiinţifice noi). Tot aici e raţional să fie analizate consecinţele pe termen lung ale tranzacţiei antreprenoriale.

4.5. Practica internaţională de fundamentare a proiectelor

În practica internaţională de fundamentare a proiectelor se aplică mai mulţi indicatori generalizatori, ce permit pregătirea deciziei privind raţionalitatea investirii anumitor mijloace. Printre aceştia: valoarea curentă netă; rentabilitatea; coeficientul intern al eficienţei; perioada de restituire a investiţiilor capitale; scurgerea maximală de capital; norma activităţii rentabile [5, p.69-70].

Indicatorii valorii curente nete (aşa numitul efect economic integral) constituie diferenţa dintre venitul total de la realizarea producţiei, calculat pentru perioada de realizare a proiectului, şi suma tuturor tipurilor de cheltuieli în aceeaşi perioadă, ţinându-se cont de factorul temporal (cu decontarea veniturilor şi cheltuielilor provizorii).

69

Rentabilitatea se calculează ca raport al profitului faţă de investiţiile capitale sau raportul profitului faţă de capitalul acţionar. Indicatorul se calculează pentru fiecare an de realizare a proiectului antreprenorial şi ca mărime anuală medie. Concomitent se ţine cont şi de impunerea fiscală.

Coeficientul intern al eficienţei se determină ca valoare inferioară a rentabilităţii ce asigură egalitatea cu zero a efectului integral, calculat pentru termenul economic al vieţii investiţiilor. Proiectul este considerat rentabil, dacă coeficientul intern al eficienţei nu e mai jos de valoarea lui inferioară iniţială.

Perioada de restituire a investiţiilor capitale se aplică pe scară largă în practica internaţională ca termen de recuperabilitate a investiţiilor capitale. În acest caz indicatorul reprezintă numărul de ani, pe parcursul cărora venitul de la vânzări, minus cheltuielile administrative funcţionale, compensează principalele investiţii capitale. Întrebarea, dacă trebuie sau nu perioada de restituire să fie cu decontări sau fără acestea, rămâne deocamdată discurabilă.

Scurgerea maximală de capital – constituie valoarea cea mai negativă a primului indicator (valoarea curentă netă), ce se calculează prin total cumulativ. Reflectă dimensiunile necesare ale proiectului financiar şi trebuie să fie îmbinat cu sursele de acoperire a tuturor cheltuielilor.

Norma rentabilităţii – mărimea minimală a partidei de producţie fabricată, în cazul căreia se asigură “profitul nul ”, venitul de la vânzare este egal cu cheltuielile de producţie:

Norma rentabilităţii = Cheltuielile constante , Preţul specific – Cheltuielile variabile specifice

Puţin altă structură a planului de business e acceptată în cazul obţinerii creditelor de la băncile occidentale. În acest caz planul de business include, de regulă, următoarele compartimente [9, 70-71].

1. Introducere şi informaţia generală. Se examinează forma juridică şi se oferă o descriere scurtă a acnivităţii, se descrie şi se explică istoria activităţii întreprinderii, evenimentele recente şi curente, prin care a trecut.

2. Estimarea aportului. Se arată câteva aspecte importante ale activităţii întreprinderii, incluzând poziţia ei pe piaţă, reputaţia, sistemul de vanzări etc.

3. Descrierea producţiei şi a pieţei de desfacere.4. Investigaţiile şi elaborările. Se descriu principalele direcţii de

cercetare, inclusiv cele mai importante programe şi iniţiative.

70

5. Producţia şi capacităţile de producţie. Se descrie starea producţiei şi a capacităţilor de producţie ale întreprinderii.

6. Personalul şi relaţiile de muncă.7. Organizarea şi administraţia. În afară de schemele organizatorice

generale, se includ, pe scurt, datele biografice ale persoanelor oficiale de rang superior şi ale altor colaboratori ai administraţiei.

8. Materiale juridice. Se descriu pe scurt cele mai importante foste şi actuale acţiuni în şudecată şi arbitraj, în legătură cu activitatea de producţie.

9. Informaţia financiară. Se examinează rapoartele financiare din ultimii cinci ani şi se face pronosticul pe cinci ani al stării financiare.

10. Lichiditatea. Se expune analiza datoriilor, starea mijloacelor circulante, se dă descrierea articolelor de impunere fiscală a companiei şi referitor la datoriile ei.

11. Contractele. Se face descrierea tuturor contractelor sau acordurilor, în care este implicară întreprinderea.

12. Alte aspecte ale gestiunii contabile. Se expune pe scurt proprietatea neînregistrată (apartamente, hoteluri, spitale, profilactorii etc.).

De menţionar rolul marketingului ca sistem strategic de ditijare şi planificare la întreprindere. La majoritatea întreprinderilor elaborarea planului de activitate marketing se face în paralel cu întocmirea planului de activitate antreprenorială, a planului de business. Mai sus s-a demonstrat că planul activităţii marketing se integrează organic în planul de business. Dacă însă e vorba de soluţionarea unor probleme de perspectivă în domeniul marketingului, planul de activitate marketing se elaborează în cadrul planului strategic al întreprinderii, companiei pentru trei-cinci ani. Concomitent la baza elaborării planului strategic se află datele de la analiza perspectivelor de dezvoltare a întreprinderii, avându-se anumite propuneri privind modificarea mediului exterior în care funcţionează. Elementul central al acestei analize este determinarea poziţiei firmei în concurenţa pentru pieţele de desfacere a producţiei sale.

Concluzii1. În condiţiile economiei de piaţă activitatea eficientă a

întreprinderii, firmei în mare măsură depinde de elaborarea unor planuri optime de dezvoltare.

2. Necesitatea fundamentării tehnico-economice a planurilor presupune existenţa unui sistem de indicatori pentru fiecare plan.

71

Indicatorii, ce se aplică în planificare, se divizează în cantitativi, calitativi, volumetrici şi specifici.

3. Pentru calcularea indicatorilor planului se folosesc măsurători în expresie naturală, de muncă şi valorică. Prioritatea măsurătorilor în expresie naturală constă în faptul că ei asigură obţinerea valorilor cantitative şi a caracteristicilor calitative ale unor sau altor indicatori.

4. Planul de dezvoltare a întreprinderii, firmei include, de regulă, zece compartimente-tip. Numărul de compartimente şi conţinutul lot se poate modifica, în funcţie de mărimea şi specificul întreprinderii, firmei.

5. Compartimentul central al planului de dezvoltare a întreprinderii este programul de producţie, la baza căruia se află planul de fabricare a producţiei în expresie naturală.

6. La întreprinderile industriale din S.U.A. se aplică un sistem specific de indicatori. Noţi aceşti indicatori pot fi uniţi în trei grupe: indicatori de estimare, indicatorii cheltuielilor de producţie, indicatorii relativi ai activităţii economice.

7. În practica din străinătate, iar în ultimul timp şi în practica întreprinderilor autohtone, o largă răspândire şi-a găsit planificarea activităţii antreprenoriale. Drept document al acestei planidicări serveşte planul de business.

Subiecte de autoevaluare1. Cum se modifică planificarea şi prognozarea activităţii întreprinderii în

condiţiile economiei de piaţă?2. Ce compartimente şi indicatori ai planului întreprinderii cunoaşteţi?3. Expuneţi conţinutul şi particularităţile indicatorilor ce se aplică la

întreprinderile industriale din S.U.A.4. Expuneţi conţinutul planului de business antreprenorial.

5. Explicaţi modul de elaborare a planului de business.

Bibliografie1. Roşca Petru – Economia generală. Manual, ULIM, Chişinău, 1997. –

264p.2. Roşca Petru – Previziune economică. Manual, ULIM, Chişinău, 1998. –

272p. 3. Roşca Petru – Previziunea dezvoltării socioeconomice în condiţiile de

piaţă (metodologie, principii, exterienţă mondială). ULIM, Chişinău, 2000. –264p

4. Bob Constantin A. ş.a. – E conomia întreprinderii. Bucureşti, ASE, 1997. – 296p.

72

5. Jaba O., Niţă V. - Economia şi gestiunea întreprinderii, 1. Edit. Universităţii “Al.I.Cuza“, Iaşi, 1997. –367p.

6. Bărbulescu C. (coordonator) - Economia şi gestiunea întreprinderii. Editura Economică, Bucureşti, 1995.

7. Oprei Ion – Economia firmei. Editura LUX LIBRIS, Braşov, 1994. –135p.

8. Экономика предприятия: Учебник /Под ред. проф. О.И.Волкова. – М.: ИНФРА-М, 1998. – 416 с.

9. Экономика предприятия: Учебник для вузов /Под ред. проф. В.Я.Горфинкеля, проф. Е.М.Купрякова. – М.: Банки и биржи, ЮНИТИ, 1996, – 667 с.

10. Райзберг Б.А.и др. Современный экономический словарь. – 3-е изд.– М.: ИНФРА-М, 2002. – 480с.

11. Корнеева И.В., Хруцкий В.Е. Показатели хозяйственной деятельности // США – экономика, политика, идеология. 1990, № 12, с 97-104.

12. Курс экономики: Учебник / Под ред.Б.А.Райзберга. – ИНФРА-М, 1997. –720 с.

13. Эйити Я., Харухито Т. Организация и управление производством. Курс менеджмента. – Изд. МИД Японии, 1995.

14. Дойл Д. Как создавать предприятие: пер. с англ. – Таллин,1991. –с.10, 11.

15. Respublica Moldova: dimensiunile reformelor. Col. de autori. Coord.: T.Golenco, V.Zabulica ş.a., Ch., 2002.- 344 p.

16. Republica Moldova în cifre. Culegere succintă de informaţii statistice 2002. Ch.: Statistica, 2002 ((S.A.”Crio”. - 306 p.

73