Tema 9

1.Notiune de infectie,proces infectios si boala infectioasa.Particularitatile bolii infectioaseINFECŢIA–totalitatea proceselor biologice care se produc în macroorganisme în urma penetrării microorganismelor patogene sau potenţial patogene PROCESUL INFECŢIOS–interacţiunea dintre microorganisme şi macroorganisme în diverse condiţii ale mediului ambiant. Manifestarea lui poate fi inaparentă/ asimptomatică sau simptomatică.BOALA INFECŢIOASĂ–manifestarea supremă a procesului infecţios, se caracterizează prin diferite simptome, determinate de efectele metaboliţilor microbieni (toxine, enzime, etc) sau de reacţia imună a gazdei la prezenţa bacteriei. Particularitatile bolii infectioase: 1.Sunt provocate de agenţi patogeni

2.Contagiozitate (capacitatea de a se transmite de la o sursă la o persoană receptivă)3.Specificitate (un agent provoacă o infecţie, ex.: Clostridium tetanieste agentul tetanosului)4.Evoluţie clinică stadială5.Imunitate la reinfecţie(durată variabilă)

2.Rolul microorganismului in procesul infectios.Patogenitatea si virulenta.Unitatile de virulentaRelaţiile dintre microorganism şi macroorganism gazdă: 1.Comensalism(flora bucală, intestinală, etc) 2.Parazitism (prezenţa mi/o este nocivă pentru ma/o) Orice microorganism “parazit” capabil să provoace o infecţie este considerat patogenExistă 2 tipuri de microorganisme patogene:1.Obligat patogene, care infectează persoane imunocompetente cu doze mici 2.Potenţial patogene, care pot cauza infecţie numai cu doze mari sau la persoane imunocompromise (deseori fac parte din flora normală a organismului)Microorganismele patogene pot fi găzduite uneori fără a provoca maladia, astfel de persoane sunt numite purtători sănătoşi de germeniMicroorganismele patogene se caracterizează prin:

•Patogenitate–capacitatea unei bacterii de a declanşa infecţia. Este un caracter de specie determinat genetic (cromozom, plasmide, bacteriofagi). •Virulenţă–gradul de patogenitate alunei tulpini(măsură cantitativă a patogenităţii). Se apreciază prin infectarea animalelor de laborator cu cantităţi diferite de mi/o.

Unităţile de virulenţă:-DLM–numărul de bacterii necesar pentru a ucide 80% din animalele infectate-DL50–50% letalitate-DCL –100% letalitate-DI50/DI–provoacă boala la 50%/ 80%animale

Modificarea virulenţei:-Amplificarea prin transfer şi recombinare genetică, condiţii optime pentru creştere-Reducerea(atenuarea) prin menţinerea bacteriilor în condiţii nefavorabile (t, factori chimici)

3.Factorii patogenitatii: structurali,enzimele de patogenitate,toxineleFactorii de patogenitate ai bacteriilor: I.Factori structurali (somatici) 1.Adezine - glicocalixul, proteine de adeziune ale peretelui celular.

2.Proteine ale sistemelor de secreţie

3.Capsula–antifagocitar4.Antigenul O-antifagocitar5.Peptidoglicanul(adeziune, agresie tisulară)6.Acizii teichoici/lipoteichoici(adeziune, toxicitate)7.Proteina A la stafilococi8.Proteina M la streptococi

II. Enzime de patogenitate -Plasmocoagulaza-Fibrinolizina-Hialuronidaza-Colagenaza-Neuraminidaza -Proteaze -Dezaminaze-Decarboxilaze -Fosfataze, etc

III. Toxine bacteriene (responsabile de leziuni) -Exotoxine(proteice, secretate în mediul extracelular) -Endotoxine(LPZ, legate de celula bacteriană)4.Toxinele microbiene si caracteristica lor.Obtinerea.Toxine microbiene (responsabile de leziuni) -Exotoxine(proteice, secretate în mediul extracelular) -Endotoxine(LPZ, legate de celula bacteriană)Caracteristica exotoxinelor:

-Proteine produse de bacterii G+/G--Pot fi secretate în mediul extern, eliberate în spaţiul periplasmic sau fixate pe suprafaţa celulei-Termolabile (excepţie –enterotoxina stafilococică şi toxina termostabilă-Hidrosolubile şi acţionează la distanţă-Efectul se instalează după o perioadă de incubaţie-Manifestă tropism (specificitate de acţiune)

-Toxicitate înaltă -Exotoxinele sunt imunogene

Tipurile de exotoxine:I.Toxine citoliticeDereglează membranele celulare prin acţiune enzimatică (fosfolipaza /lecitinaza, sfingomielinaza) sau prin formarea porilor (streptolizina )II.Toxine citotoxice, de tip A-B (acţionează în interiorul celulei). Ex.: toxina difterică, botulinică, tetanică, holerică, etcObţinerea exotoxinelor bacteriene

-Cultivarea tulpinii toxigene în mediu lichid-Filtrarea culturii pentru separarea toxinei-Purificarea toxinei-Concentrarea toxinei-Determinarea activităţii toxinei

Caracteristica endotoxinelor: -Reprezintă complexe LPZ din peretele celular G-(cel mai toxic component este lipidul A).

-Este eliberată în urma lizei bacteriilor

-Termostabilă-Ne-imunogenă-Nu poate fi transformată în anatoxină-Efectul se manifestă imediat-Determină efecte generale, indiferent de provenienţă

5.Patrunderea si raspindirea microorganismelor in microorganism•Sursa de infecţie: omulbolnav, reconvalescent, purtător sănătos (infecţii antroponoze) sau animalele (infecţii zooantroponoze)•Mecanismele de transmitere1. Prin contact (direct, indirect)2. Fecal-oral (alimentar, hidric, etc)3. Aerogen (aer-praf, aer-picături) 4. Transmisiv(prin intermediul vectorilor)

•Microbii penetrează prin tegument, mucoase sau direct în sânge .•La poarta de intrare bacteria aderă la celule şi se multiplică local , formând focarul primar de

infecţie. Infecţia poate rămâne localizată sau poate să se răspândească pe cale limfatică, sanguină, pe calea nervilor. În ţesutul afectat microorganismele se multiplică şi provoacă leziuni direct prin intermediul enzimelor sau toxinelor .

•Microorganismele se elimină cu diferite secrete sau excrete ale macroorganismelor, prin care are loc contaminarea altor gazde sau obiecte.

6.Dinamica evoluarii bolii infectioase

Dinamica evoluţiei bolii infecţioaseI. Perioada de incubaţie(de la penetrarea microorganismelor până la apariţia primelor simptome). Durata –variabilă (ore –ani). Microbul se adaptează, se multiplică, produce toxine, enzime, etc.II. Perioada de invazie (de debut).Apar primele semne clinice, nespecifice (febră, frison, inapetenţă, astenie, etc). Durata –2-3 zile.III. Perioada de stare(a manifestărilor clinice specifice). Durata variabilă.IV. Perioada terminală(convalescenţă şi vindecare, sau cronicizare sau deces)

7.Criteriile de apreciere a rolului etiologic al agentului causal. Criteriile de apreciere a rolului etiologic al agentului cauzal în survenirea infecţiilor specifice :

1.Bacteria trebuie să fie prezentă la toate persoanele bolnave2.Bacteria trebuie să fie izolată de la bolnav şi menţinută în cultură pură3.Cultura pură inoculată la un voluntar sau la un animal experimental trebuie să reproducă simptomele bolii4.Aceeaşi bacterie trebuie să fie reizolată de la voluntarul sau animalul infectat

8.Formele infectiei.Persistenta microorganismelor.

    Dupa pozitia pe care o au fata de organismul respectiv, agentii patogeni se subdivid in trei categorii:

        paraziti obligatorii; traiesc si se multiplica numai in organism, ei nu pot trai in afara organismului decit o perioada foarte scurta;

        paraziti conditionati (epifiti); traiesc in mod obisnuit pe tegumente si mucoase, fara a produce tulburari generale cit timp organismul isi pastreaza integritatea anatomica si functionala;

        paraziti facultativi; se gasesc in mediul ambiant si ajung accidental in organism, unde pot dezvolta procese patologice.

9.Rolul mediului ambiant si social in infectieRolul mediului ambiant şi social în infecţie(condiţiile economice, condiţiile de viaţă, catastrofe ecologice sau naturale, progresul în igiena publică, etc).•Maladii sociale: tuberculoza, pediculoza (tifosul exantematic), sifilisul, etc.

Modificindu-se actiunea factorilor de mediu in sens favorabil sau defavorabil, rezistenta organismului la infectii creste sau scade. Actiunea nefavorabila a mediului are efecte mai pronuntate asupra rezistentei organismelor tinere.

            Vorbind despre rolul factorilor climatici in evolutia epizootiilor, se deosebesc:

        elemente extraterestre; radiatia solara totala, radiatia luminoasa, durata zilei;

        elemente meteorice ale aerului, solului si  apei, temperatura , presiunea atmosferica, nebulozitate, vint, precipitatii, umiditatea atmosferica, etc.

        elemente telurice; radiatii emise de pamint, emanatiile radioactive, praful etc.

10.Rezistenta nespecifica a macroorganismului.Factori nespecifici: de bariera,celulari,umorali.Rolul florei normale in rezistenta nespecifica.Pentru menţinerea coerenţei celulelor şi ţesuturilor şi păstrarea integrităţii sale macroorganismele pune în joc 2 categorii de procese apărute succesiv în cursul evoluţiei: -Rezistenţa nespecifică, înnăscută –dezvoltată filogenetic, asigurată de factori constituţionali. Răspuns maxim imediat, nespecific, antigen-independent -Imunitatea (rezistenţa specifică)–s-a dezvoltat ontogenetic, antigen-dependentă şi antigen-specifică, răspuns maxim peste câteva zile de la agresie, se caracterizează prin memorie imunologică. Rezistenţa nespecificăRezistenţa nespecifică este asigurată de factori tisulari (de barieră), factori celulari şi umorali.1.Factori tisulari (de barieră)

-Tegumentul(barieră mecanică -integritatea, descuamarea stratului cornos; barieră biologică -flora normală, chimică -pH acid al tegumentului)-Mucoasele(barieră mecanică -integritatea, mişcarea cililor, scurgerea secretelor; chimică -secreţiile digestive, pH acid al urinei; biologică -flora normală; barieră enzimatică–enzimele din secreţiile mucoaselor, ex.: lizozimul, lactoferina)

2.Factori celulari -Reacţia inflamatoare. Împiedică multiplicarea şi răspândirea microbilor şi asigură distrugerea lor. 3.Factori umorali Reactivi de fază acută–organismul supus unei agresiuni reacţionează prin sinteza şi secreţia crescută a unor proteine plasmatice: inhibitori de proteaze, proteine ale sistemului complement şi ale coagulării, proteina C reactivă, protrombina, fibrinogenul, etc. Acestea măresc rezistenţa gazdei, limitează leziunile tisulare si favorizează vindecarea

•Complementul–reprezintă un sistem complex de proteine termolabile solubile şi membranare. Se întâlnesc în plasma sangvină, limfă şi exsudate. Nu se detectează în salivă, lacrimi, urină, transsudate.

11.Celulele fagocitare.Fagocitoza.Determinarea activitatii fagocitilor si a indicelui fagocitar.Rolul fagocitozei in imunitate.Determinarea lizozimului in saliva,serCelulele fagocitare (fagocitele)1 -Leucocitele PMN2 –Macrofagele (monocite–în sânge, macrofage fixe–cel. Kupffer, macrofage alveolare, osteoclaste, microglia, macrofage din splină şi ganglioni limfatici).

•Pentru a interveni, fagocitele trebuie să recunoască bacteriile ca particule străine. •Există molecule solubile şi membranare care pot recunoaşte componente bacteriene: 1.Solubile-lectinele care se pot lega de manoza din peretele celular bacterian; proteine plasmatice ce leagă LPS bacterian2.Membranare–pe macrofage există receptori de manoză. TLR pot recunoaşte diferite molecule bacteriene: LPZ, peptidoglicanul, lipoproteine, acizi lipoteichoici, flagelina.

Alţi receptori: receptori pentru Fc al IgG, pentru complement (CR1, CR3, CR4), pentru interferon, limfokine, lectine, fibronectină, ş.a.

-Fagocitoza(component al reacţiei inflamatoare). Asigură captarea şi distrugerea substanţelor străine, inclusiv a mi/o, celulelor infectate, celulelor tumorale.

 Lizozinul este o substanta cu proprietati de enzima, avind o  actiune litica asupra bacterilor saprofite (Flemming); intirzie dezvoltarea multor bacterii, gasindu-se in cantitate mai mare in lacrimi, cartilaje, urina, ser sanguine. Substanta bactericida prezenta in saliva, indicata ulterior ca lizozim, a facut obiectul multor cercetari. S-a stabilit ca saliva prelevata de la om dimineata are putere bactericida mai ridicata decit aceea recoltata in alte momente ale zilei.

Tema 10

1)Notiunea de imunitate,organele centrale si periferice ale sistemului inmun.Celulele imunocompetente.Complexul MHCnoţiunea de imunitate defineşte starea de rezistenţã a organismului faţã de un agent patogen infecţios, în situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile pentru apariţia unei maladii infecţioaseOrganele centrale (primare) ale SI – măduva osoasă şi timusul la vertebrate (ficatul în perioada embrionară), bursa Fabricius la păsări. Apar primele în timpul vieţii embrionare. Organele periferice (secundare) ale SI - Ganglionii limfatici; splina; Formaţiunile limfoide ale mucoaselor digestive şi respiratorii, ţesutul limfoid asociat tegumentului CELULELE SISTEMULUI IMUN : limfocite, celule prezentatoare de Ag(CPA), celule efectoareComplexul MHCMoleculele MHC reprezintă un ansamblu unic de glicoproteine exprimate pe suprafaţa celulelor organismului, care sunt veritabili markeri / antigene de identitate ai fiecărui individ. 2) tipuri de imunitate.imunitate ereditara si dobindita,umorala si celulara.Tipuri Imunitate :ereditara si dobinditaEreditară Poate fi absolută sau relativă.Dobândită poate fi a)activa : naturala(postinfectioasa) si artificial ( in urma vaccinarii) b) pasiva: naturala( transplacentara,prin laptele matern) si aritificiala( administrarea Ac/seruri immune sau limfocite) Imunitate umorală, exercitată prin anticorpi (Ac, Ig), produse de limfocitele B. Se secreta in sange si lichide biologice, neutralizeaza si elimina microbii extracelulari si toxinele lor. Imunitate celulară, eficienta in eliminarea parazitilor intracelulari sau a celulelor tumorale. Este exercitată prin intermediul limfocitelor T (citotoxicitate directa, activarea macrofagelor, celulelor NK, secreţia citokinelor)3)Antigenele si caracteristica lor.Antigene complete si incomplete.Izoantigene.AutoantigeneANTIGENE – substanţe străine (non-self) de natură endo- sau exogenă capabile să declanşeze un răspuns imun (umoral, celular, toleranţă imunologică, memorie imunologică, paralizie imunologică).Proprietăţile de bază ale Ag: Imunogenitatea – capacitatea Ag de a fi recunoscut ca străin şi de a induce răspuns imun specific ;Antigenitatea (specificitatea) – capacitatea Ag de a interacţiona specific cu Ac sau cu receptorul pentru Ag complementar al limfocitelor sensibilizate Ag complete sunt antigene care poseda imunogenitatea si antigenitatea.Antigenele incomplete (haptenele) posedă antigenitate dar sunt lipsite de imunogenitate. Izoantigene: sunt antigene de grup, specifice doar unei părți a populației, de ex. antigenele grupelor sanguine (Rh, A, B).

Autoantigene: antigenele proprii de histocompatibilitate, care sub acţiunea unor factori fizici, chimici sau biologici, se modifica in autoantigene generatoare ale conflictelor autoimune;

4)Structura antigenica a celulei bacteriene si a virusurilor.Structura antigenică a celulei bacteriene

I. Ag structurale (Ag O/R – somatice, LPZ, termostabile; Ag H – flagelar, proteic, termolabil; Ag K – capsular, termovariabil; Ag F – fimbrial)

II. Ag solubile (enzime de patogenitate, exotoxine)Antigene virale: proteine/GP de invelis, nucleoproteine, enzime5. Anticorpii (imunoglobulinele), structura lor. Clasele de imunoglobuline. Functiile lor biologice. Anticorpii completi si incompleti.Anticorpii sunt  molecule de natură proteică produse în limfocite, capabile să recunoască o particulă străina de organism, denumită antigen, și să declanșeze o reacție imunologică, care are ca rezultat îndepărtarea respectivei particule.UNITATEA STRUCTURALA a anticorpilor este monomerul. Un monomer este constituit din 2 lanţuri glicoproteice identice uşoare L (Light) şi 2 catene grele H (Heavy), legate între ele prin punţi disulfidice.Se disting 5 clase de Ig: Ig G, Ig A, Ig M, Ig D, Ig EIg G Sunt unicele Ig capabile să traverseze bariera placentară. Manifestă activitate opsonizantă, antibacteriană, antitoxică, antiviralăIg A Asigură protecţia mucoaselor, blocând ataşarea bacteriilor şi virusurilor de receptorii mucoaselor.Ig M au rol in aprecierea stadiului unei infectii.Ig D participă la eliminarea limfocitelor B care produc autoAnticorpi Ig E Eficiente în afecţiuni parazitareAnticorpi incompleti- Anticorpii, de obicei IgG, care, în timp ce se leaga la antigenele prezente pe suprafata celulelor roşii din sânge sau bacterii, nu provoacă aglutinare.Anticorpi completi- Anticorpii, care, în timp ce se leaga la antigenele prezente pe suprafata celulelor roşii din sânge sau bacterii, provoacă aglutinare.

6. Raspunsul imun. Elementele implicate in raspunsul imun. Interactiunea dintre T si B limfocite si macrofagi(CPA) in raspunsul imun. Consecintele raspunsului imun.Raspunsul imun este un proces complex ce are loc în organele limfoide secundare şi prevede implicarea mai multor cellule, cum ar fi limfocite T, B, şi a unor substanţe solubile(citochine). Întâlnirea Ag cu CPA, T-, B-limfocite. Are loc în organele limfoide secundare, dupa care are loc recunoasterea specifica a Ag, asigurata de limfocitele B si T. Apoi urmeaza Activarea, proliferarea şi diferenţierea T sau B limfocitelor în celule efectoare şi celule B sau T memorie, pentru ca la urma sa se realizeze efectul de neutralizare.Consecinţele unui răspuns imun: - Imunitate (umorală, celulară) - Hipersensibilitate - Toleranta imunologica - Memorie imunologica - Paralizie imunologică

7.Raspunsul imun de tip umoral si de tip celular. Raspunsul imun primar si secundar. Memoria imunologica. Toleranta imunologica. Paralizia imunologicaRaspunsul imun umoralRaspunsul imun umoral consta in producerea de Ac specifici si intervine in: § Distrugerea bacteriilor extracelulare § Neutralizarea virusilor

§ Inhibarea toxinelorDEl asigura eliminarea Ag exogene si se caracterizeaza prin productia crescuta de Ig specifice pentru Ag (epitopii) care au declansat generarea de Ig.RASPUNSUL IMUN CELULAR Rolul sau este de a elimina microbii care pot supravieţui în vacuole fagocitare sau în citoplasma celulelor infectate. Acest tip de imunitate este asigurat de limfocitele TRăspunsul umoral primar – la primul contact cu Ag, coontine 4 faze: I fază – de latenţă – durează 4-7 zile, până la apariţia primilor Ac. In acest timp are loc recunoaşterea, degradarea Ag, diferenţierea T,B limfocitelor II fază – logaritmică – Titrul Ac creşte, atingând max în a 10-15 zi. Iniţial are loc producerea Ig M, peste 4-5 zile - IgG sau alte izotipuri de Ig III fază – de producere maximă a Ac – Durata variază în funcţie de Ag IV fază – de diminuare a titrului de Ac (declin)– În cazul Ag proteice dureaza săptămâni, • Răspunsul umoral secundar are loc la un contact repetat cu acelaşi AgEste asigurat de LB-memorie .Este caracterizat printr-o perioadă de latenţă scurtă (ore) ,Ascensiune rapidă a titrului Ac . Are o afinitate crescută a Ac faţă de Ag si Produce anticorpi Ig G.• Memoria imunologica este capacitatea sistemului imun de a elabora raspuns mai rapid, mai intens si mai eficace la intalniri repetate cu acelasi Ag.Toleranta imunologica este absenta raspunsului imun la antigene proprii. Este determinata de inactivarea si eliminarea limfocitelor autoreactive in procesul de maturizare a limfocitelor T si B.Paralizie imunologica acel moment cind sistemul imun nu mai poate elabora un raspuns imun, din cauza anumitor factori.

8. Particularitatile imunitatii in infectiile bacteriene, virale. Imunitatea antitoxica, antitumorala si transplantParticularitati:- Celulele specifice ale sistemului imunitar poartă pe suprafaţa lor un număr mare de receptori membranari- Capacitatea de a răspunde la toate antigenele pe care virtual le poate întâlni în natură- Memoria imunologică-Aparare contra infectiilor -Recunoasterea tesuturilor si proteinelor straine si raspunsul la ele - Protectie contra tumorilorImunitatea antitoxica este capacitatea specifica a organismului de a se apara de agresorii toxici.Imunitate antitumorala este capacitatea specifica a organismului de a se apara de factorii agresori ce pot duce la tumori.

Tema 111) Metoda serologica de diagnostic.Esenta.Seroidentificarea si serodiagnosticul.Mecanismul

reactiilor antigen-anticorp in vitro.Met.serologica au ca scop punerea in evidenta a anticorpilor specifici indreptati impotriva unui agresor microbian/viral,astfel demonstram presenta/existenta unei infectii.I Seroidentificare: Detectarea şi dozarea Antigenului cu ajutorul Anticorpilor specifici cunoscuţi.Pot fi utilizate două surse de Ac: Ac monoclonali, absolut omogeni, dar care recunosc doar un singur epitop, şi Ac policlonali, ce se conţin în seruri imune(antiseruri), care permit legături deaviditate înaltă cu Ag.II. Serodiagnostic: Detectarea şi titrarea Ac din serul bolnavilor (component necunoscut) faţă de un Ag specific cunoscut (conţinut în diagnosticuri).Unele reacţii Ag-Ac se manifestă direct şi pot fi observate de experimentator:aglutinarea,liza (hemoliză, bacterioliză, etc).Mecanismul reactiilor Ag-Ac in vitro:• Reacţia Ag-Ac este determinată de interacţiunea specifică dintre epitopii Antigenului şi paratopii Anticorpilor. În acest proces intervin patru tipuri de legături: legături de hidrogen,

legături electrostatice,forţele Van der Waals şi legături hidrofobe.Interactiunea Ag-Ac are loc in 2 etape:I. Faza specifică: are loc interacţiunea dintre Ag şi Ac specific corespunzător.Este un fenomen rapid, invizibil, comun pentru toate reacţiile Ag-Ac. Decurge la temperatura de 37 C, în prezenţa unui electrolit (sol. fiziologică).II. Faza nespecifică, vizibilă a uniunii Ag-Ac,se manifestă prin precipitare, aglutinare,liză, etc - fenomene determinate de anumite condiţii (valenţa Ac, dimensiunile Ag, etc).

2)Reactia de aglutinare:Princiupiul,mecanismul,componentele reactiei.Tehnica de efectuare.Analiza si interpretarea rezultatelor.Aglutinarea-este o reactie antigen-anticorp de agregare, în care antigenul este reprezentat de cellule /fragmente de celule bacteriene în suspensie (antigen particulat). Sub acţiuneaanticorpilor specifici, complexele imune antigen-anticorp formează reţele tridimensionale înprezenta unor electroliţi din mediu şi în anumite condiţii de temperatura şi pH, constituind aggregate vizibile. Reactia de aglutinare se foloseste în identificarea unor bacterii pe baza proprietăţilor antigenice, cât şi pentru evidenţierea anticorpilor aglutinanţi din serul de bolnav.Tehnici de efectuare a reacţiei de aglutinare:1. Aglutinarea pe lama. Se foloseşte preponderent în diagnosticul direct bacteriologic ,pentru identificarea rapidă pe baza proprietăţilor antigenice a unor tulpini izolate din produsulpatologic şi mai puţin în diagnosticul indirect serologic.Aglutinarea pe lama dă relaţii de ordin calitativ, evidenţiind o corespondenţă între serulimun folosit şi antigenul de identificat. Este o reacţie de orientare şi se continuă cu o reacţie deaglutinare în tuburi pentru confirmare. Reactia pe lama Se amesteca o picatura de ser si o picatura de suspensie bacteriana (Ag). Lectura se face la microscop sau cu ochiul liber. Incaz de reactie pozitiva apar conglomerate,iar lichidul se clarifica;in caz de reactie negativa,lichidul ramane tulbure.2. Aglutinarea în tuburi se efectuează de obicei în 6 eprubete în care se realizează diluţiicrescânde din serul imun standard sau din serul de cercetat.In aglutinarea bacteriană,există două tipuri principale de aglutinare: aglutinare O şi H.Reacţia de aglutinare în tuburi se foloseşte în două scopuri principale : pentru identificarea unui microorganism (antigen) izolat dintr-o infecţie şi în diagnosticul serologic al unei infecţii pentru evidenţierea anticorpilor din serul de bolnav faţă de un antigen standard.Cele mai importante reacţii de aglutinare folosite în diagnosticul serologic al bolilor infecţioase sunt:reacţia Widal, în febra tifoidă şi febrele paratifoide, reacţia Wright în bruceloză şi reacţia Weil-Felix în tifosul exantematic . In eprubeta se amesteca serul si Ag figurate (hematii,bacterii).Reactia pozitiva se manifesta prin formarea unui sediment cu aspect de umbrela inversata la fundul tuburilor (peste 20-24 ore). Celulele neaglutinate se sedimenteaza la fundul tuburilor sub forma de buton sau inel (reactienegativa). Lectura se face cu ochiul liber sau folosind oglinda concava a microscopului.

3)Reactia de precipitare. Principiul,mecanismul,componentele reactiei.Tehnica de efectuare.Analiza si interpretarea rezultatelor.este o reacţie antigen-anticorp de agregare, în care antigenul este reprezentat de macromoleculeîn soluţie coloidală. Punerea în contact a antigenului cu anticorpul corespunzător duce la formarea unorcomplexe antigen-anticorp care precipită atunci cand elementele ce participă în reacţie se găsesc în proporţie optimă.Tipuri de reacţii de precipitare:1. Reacţia de precipitare inelară- se foloseşte în diagnosticul bolilor infecţioase - reacţia Vincent-Bellot şi Ascoli- în industria alimentară pentru a diferenţia originea cărnii sau a produselor de carne date în comerţ- în medicina legală pentru a identifica originea petelor de sînge (specia de la care provin)

2. Reacţia de floculare- este o reacţie în care precipitarea apare prin amestecul antigenului cu serul imun sub formă de flocoane. Această reacţie se utilizează în principal pentru titrarea toxinelor microbiene şi a serurilor

antitoxice pornindu-se de la observaţia că flocularea apare prima dată în eprubeta în care există proporţie optimă de antigen şi anticorp .– în diagnosticul sifilisului

3. Precipitarea în gel utilizează gel de agar sau agaroză ca mediu în care unul sau ambele elemente care intră în reacţie (antigen şi anticorp) difuzează.- difuzia simplă (difuzează numai unul din reactanţi, celălalt găsindu-se înglobat în mediulde difuzie)- difuzia dublă în care ambii reactanţi difuzează şi formează linii de precipitare la locul deîntalnire- difuzia în camp electric- imunoelectroforeza (IEF) este o metodă care asociază principiulelectroforezei (EF) cu principiul difuziunii în gel- contraimunelectroforeza

4) Reactiile de liza.Reactia de fixare a complementului RFC.- este o reacţie antigen-anticorp cu participarea complementului. Evidenţierea reacţiei se face utilizând sistemul hemolitic.Componentele reacţiilor de liză:- Ag (celule bacteriene, hematii, etc)- Ac (lizine - IgG şi IgM)- Complement– ser proaspăt de cobai sau ser de cobai liofilizat Principiul reacţiei: complexele Ag-Ac formate fixează Complementul şi-l activează pe cale clasică, provocând hemoliza.Intensitatea hemolizei se apreciază vizual (++++) sauprin măsurarea densităţii optice a hemoglobinei eliberate.Utilizarea practică a RHL: pentru dozarea C, precum şi în montarea reacţiei de fixare a complementului.

• REACŢIA DE FIXARE A COMPLEMENTULUI (RFC)• Este o reacţie complexă, constituită din 2 sisteme Ag-Ac şi cu participarea C.• În RFC participă Ig capabile să fixeze C – IgM şi IgG.• RFC se utilizează în diagnosticul virozelor, infecţiilor bacteriene, etc• Toate componentele RFC sunt utilizate în acelaşi volum fiind titrate în prealabil pentru aprecierea dozelor de lucru. Reacţia se efectuează în 2 etape utilizând 2 sisteme.I etapă – Sistemul de bază este constituit din Ag1 (diagnosticuri sau Ag necunoscute), Ac1(serul bolnavului sau serul imun) şi complement în doza de lucru. Amestecul este incubat 1h la 37° C sau menţinut 16-18 ore la 4° C. Dacă Ac se combină cu Ag omolog va avea loc şi fixarea C (efect frecvent invizibil).II etapă – la sistemul de bază se adaugă sistemul indicator (hemolitic), constituit din hematii de berbec(Ag2) combinate cu Ac specifici – serul hemolitic (Ac2). Peste 1h incubare la 37° C reacţia esteterminată.Evaluarea rezultatelor – dacă complementul a fost fixat de primul sistem Ag-Ac hemoliza nu se observă (rezultat pozitiv). Dacă Ag1 nu corespunde cu Ac1,complementul rămâne disponibil pentru fixare pe sistemul indicator Ag2-Ac2, provocând hemoliza (rezultat negativ).

5) Reacţiile de neutralizare a toxinelor şi virusurilor(în vivo, în vitro). Principiul, mecanismul şi componentele reacţiei. Tehnica de efectuare. Analiza şi interpretarea rezultatelor.Această reacţie depinde de capacitatea serului antitoxic specific să neutralizeze exotoxina. Pentru această reacţie este necesar ca materialul de examinat în care se presupune prezenţa

exotoxinei să se amestece cu ser antitoxic, se păstrează în termostat , iar apoi se introduc la animale. Animalelor de control cărora li se injectează filtratul materialului de examinat neprelucrat cu ser. În cazul cînd are loc neutralizarea exotoxinei de către serul antitoxic, animalele date supravieţuiesc.NB: În cazul unor boli infecţioase de dezvoltă o hipersensibilitate a organismului faţă de agenţii patogeni şi produsele lor metabolice, pe acest fapt se bazează şi probele alergice folosite în diagnosticul diferitor tipuri deinfecţii. Probele alergice pot fi în vivo sau vitro. NB.În vivo- probele cutanate se fac direct la bolnav şi se evidenţiază alergia de tip imediat şi întîrziat. Alergenii se administrează intracutanat în volum de 0,1 ml în regiunea mediană pesuprafaţa antebraţului. Peste 24 de ore se citesc rezultatele. Alergenii neinfecţioşi se administrează intradermal,aplicativ pe piele sau percutan prin scarificare.În vitro-se bazează procesele nu în organismul uman, dar în eprubetă. În prezent sunt elaborate teste dedeterminare a sensibilităţii bazate pe reacţiile T şi B ale limfocitelor, acestea reprezintă reacţiile de inhibare a migraţiei diferitor componente din sînge. Pe lamă se pun 4 picături de sînge examinat, în una din picături se adaugă 2 picături de mediu, iar în celelalte cîte o picătură de mediu şi una de antigen examinat. Toate picăturile se amestecă şi se umplă capilarele de sticlă care la un capăt se sudează şi sunt centrifugate timp de 5 min.la 1000 rot/min. Astfel celulele sangvine se depun în coloană dreaptă, se sudează şi capătul opus şi se introduc în cutia Petri şi apoi în termostat timp de 24 ore, temperatura de 37 C . Rezultatele se citesc la microscop şi se determină procentul de inhibiţie după formula: Înălţimea coloanei de contrul- Înălţimea coloanei în experienţă/ înălţimea coloanei în experienţă * 100%6) Reacţii cu elemente marcate: teste imunoenzimatice, radioimunodozarea, imunofluorescenţa, electrochemluminiscenţa. Componentele. Tehnica de efectuare. Analiza şi interpretarea rezultatelor.Reacţiile serologice cu marcanţi sunt folosite pe larg în ultima perioadă, întrucît ne permit să obţinem rezultate rapide, se remarcă prin sensibilitate deosebită şi seaplică în special pentru diagnosticul expres al infecţiilor virotice şi bacteriene.Reacţia imunoenzimatică- se bazează pe folosirea ca marcant al anticorpilor a enzimelor capabile de a distruge un substrat cu formarea produselor de colorare. Cele mai folosite enzime sunt peroxidaza, fosfataza alcalină. Modificarea reacţiei imunoenzimatice pe fază solidă constă în sorbţia antigenului sau anticorpului pe un oarecare material solid plus adaugarea altor ingrediente a reacţiei. Astfel anticorpii sau antigenii absorbiţi îşi menţin pe un termen lung specificitatea imunologică şi capacitatea deinteracţiune în reacţiile serologice.Reacţia imunoenzimatică se caracterizează prin sensibilitatea înaltă şi rapiditatea decitire a rezultatelor.Radioimunodozarea- în acest caz antigenele sau anticorpii sunt marcaţi cu izotopi radioactivi, este necesară aparatura radiometrică specială. Există mai multe metode ,dar cel mai des se foloseşte modificarea pe exponent solid. Anticorpii sau antigenul se absorb pe exponent solid , precum suprafeţele plastinelor de godeuri, perle etc. şi astfel îşi păstrează mult timp capacitatea de a reacţiona în reacţiile serologice. Radioimunodozarea se efectuează pe exponent solid prin trei metode: metoda concurentă, inversată şi indirectă.Imunofluorescenţa-are la bază folosirea fluoresceinizotiocianata( F.I.T.C) sau a altor fluorocromi, chimic conjugaţi cu anticorpii.Anticorpii marcaţi îşi păstrează specificitatea imunologică şi reacţionează strict cu anumite antigene. Complexele antigenelor cu anticorpii marcaţi se observă foarte bine în microscopul luminiscent galben-verzui.Reacţia imunofluorescentă( Coons) poate fi efectuată direct- prin folosirea serurilor imunofluorescente faţă de fiecare antigen studiat; indirect-folosirea a 2 antiseruri diferite; anticomplementară- se foloseşte atunci cînd complexul antigen-anticorp este în stare de a fixa complementul, ultimele 2 au ca scop folosirea unui singur ser luminiscent pentru studierea diferitor antigene, ceea ce simplică reacţia.

Testele electrochemiluminiscenta se bazeaza pe utilizarea unui complex ,care genereaza lumina electrochimic in legatura cu un ciclu de reactie oxido-reducator. Avantajul initierii electrice a reactiei chemiluminiscente este ca intreaga reactie poate fi precis controlata. Sunt disponibile trei principii ale metodei:- principiul “sandwich”: initial proba pacientului este mixata cu anticorpii cuplati cu biotina si anticorpii marcati cu Ruteniu conjugat.- principiul competitiv: initial sunt mixate specimenul de analizat si antigenii cuplat cu biotina; dupa prima incubare se adauga anticorpii conjugati cu complexul de Ruteniu- principiul “bridging” este similar principiului “sandwich”, dar este destinat detecţiei de Anticorpi si include Antigenul biotinilat si Antigenul marcat cu Ru.7) Metode de tipizare moleculară. Reacţia de polimerizare în lanţ (PCR-polimerase chain reaction), Multiplex PCR, Real time PCR, masspectrometria. Principiile, mecanismele. Analiza şi interpretarea rezultatelor.Reacţia de polimerizare în lanţ PCR (polimerase chain reaction) are la baza o tehnologie în vitro care imită capacitatea naturala de replicare a ADN şi care consta în generarea rapidă a unor copii multiple a unei secvenţe nucleotidice ţintă (ADN sau ARN) dintr-o genă de interes sau un patogen specific; produsul amplificat PCR este apoi detectat prin diverse metode. Numarul de copii ale secventei ţintă creşte exponential cu fiecare ciclu de amplificare, deoarece fiecare secvenţă nucleotidică nou sintetizată constituie o matriţă pentru o nouă copie. Produsul PCR care reprezintă o copie a ADN/ARN ţinta originală este denumită amplicon. Aceasta metodă permite detectarea cu specificitate foarte mare a unor concentraţii foarte scăzute ale secvenţei ţintă.Reactia PCR se desfasoara in 3 etape:

1. Denaturarea 2. Hibridizarea primerilor3. Elongatia:

Reacţie în lanţ a polimerazei Multiplex (Multiplex PCR) este o modificare de reacţie în lanţ a polimerazei, în scopul de a detecta rapid eliminarile sau suprapunerile intr-o gena mare. Acest proces amplifică mostre de ADN genomic folosind mai multe primeri.

Real time PCR-este o tehnica de laborator în biologie moleculara bazate pe reacţia în lanţ a polimerazei (PCR), care este utilizat pentru a amplifica şi simultan detecta sau cuantifica o moleculă de ADN ţintă.Procedura urmează principiul general al reacţiei în lanţ a polimerazei; cheia este faptul că ADN-ul amplificat este detectat ca reacţia progresiva în "timp real".

Masspectrometria- este o tehnică de analiză fizică pentru detectarea şi identificarea moleculelor de interes prin măsurarea masei lor şi caracterizarea structurii lor chimică. Principiul său constă în separarea moleculelor de faza încărcată cu gaz (ioni), pe baza raportului lor masă / sarcină (m / z)

Tema :121. Imunizarea artificiala active și pasivă

Imunizarea - procesul de inducere activă sau de conferire temporară de imunitate, prin administrarea diferitelor produse imunobiologice.

Imunizare artificiala activa = stimularea organismului de a produce un raspuns imun prin administrarea unor Ag microbiene (vaccinuri)Imunizare artificiala pasivă = – bazată pe întroducerea în organism a unor preparate ce conţin Ac specifici (seruri imune, Ig, gamma-globuline)

2. Vaccinuri și clasificarea + Calendar

http://biblioteca.regielive.ro/cursuri/medicina/imunizarea-286693.html

Vaccinuri - produse biologice cu proprietăţi de imunogen, constituite din microorganisme vii sau inactivate, din componentele lor sau din toxine modificate. Fiind administrate induc o imunitate artificială activă – IAA - (umorală, celulară, mixtă) fără să provoace efecte nocive. Vaccinarea primară (de bază) conferă organismului memorie imunologică. Vaccinările de rapel (revaccinarea) se utilizează pentru stimularea unui răspuns imun secundar, mai rapid si mai intens

Imunoprofilaxia – o metodă specifică de prevenire colectivă sau individuală a maladiilor infecţioase, ce are la bază crearea imunităţii artificiale specifice.Imunoterapia – metode specifice de tratament prin intermediul vaccinurilor, serurilor imune.

Clasificarea vaccinurilor: T R A D I Ţ I O N A L E (clasice) - Corpusculare (vii atenuate, inactivate) ; Subunitare (vaccinuri chimice, anatoxinele). D E P E R S P E C T I V Ă – Sintetice, Ribosomale, Anti-adezive, Recombinante, Hibride, Nucleotidice.

3. Vaccin viu, inactivat, chimice, anatoxine.

1.Vaccinurile vii atenuate tulpini de bacterii sau virusuri vii cu virulenţa redusă, dar cu capacitate imunogenă păstrată.Căile de obţinere: A. Selecţia tulpinilor naturale cu virulenţa redusă - Vaccinul E (contra tifosului exantematic); Vaccinul EV (antipestos); Vaccinul Brucella N19 (antibrucelos). B. Utilizarea mi/o înrudite genetic, avirulente pentru specia umană - (ex.: virusul vacciniei utilizat în profilaxia variolei) C. Atenuarea dirijată a virulenţei prin:

- Factori fizici (cultivarea la t° neadecvate – vaccinul anti-antrax (42° C), vaccinul anti-pestos (16° C)) - Cultivarea în prezenţa unor compuşi chimici nefavorabili (ex.: BCG – obţinut de Calmette şi Guerin prin cultivarea

tulpinii de Mycobacterium bovis timp de 13 ani pe medii cu bilă)- Prin factori biologici – pasaje multiple pe animale sau pe culturi celulare (Pasteur a efectuat 133 pasaje a suspensiei de

creier de la câine turbat intracerebral iepurilor, obţinând un virus atenuat) - Prin inginerie genetica (inactivarea genelor de patogenitate - mutaţii la nivelul genelor de patogenitate) Avantajele vaccinurilor vii: Imunogenitate înaltă, o inoculare unică induce imunitate solidă şi de lungă durată; Se administrează pe cale naturală (intranazal, per os, percutan, etc); Induce imunitate locală şi generală Dezavantaje: Complicaţii postvaccinale (accidente alergice, efect teratogen); Revenirea la forma virulentă cu riscul bolii infecţioase induse (ex.: poliomielită paralitică, etc); Pericol de inducere a maladiei la persoane cu imunodeficienţe (BCG-ita, etc); Multiple contraindicaţii; Durată de păstrare limitată.

2.Vaccinurile inactivate (omorâte) constau din culturi bacteriene sau virale înalt virulente inactivate prin căldură (60° C – 1 oră), prin agenţi chimici (formaldehidă, fenol, acetonă), radiaţii, ultrasunet.Exemple de vaccinuri inactivate: anti-tifoidic, anti-dizenteric, anti-choleric, anti-pertusic, anti-stafilococic, anti-gripal, anti-poliomielitic, etc.

Avantaje : Exclud riscul infecţiei post-vaccinale; Stabile la păstrare.Dezavantaje: Imunogenitate redusă (sunt necesare inoculări repetate); Durată limitată a imunităţii 6 – 12 luni; Eficacitate variabilă; Necesitatea unei concentraţii mari de Ag; Administrarea prin injecţii (stimulează slab sau deloc imunitatea locală).Obtinere: 1. Se izoleaza din prelevatul d ela bolnav bacteria cu semnificatie clinica

2. Se obtine cultura pura si se identifica bacteria izolata3. Se replica abundant cultura pe geloza nutritive si geloza sange si peste noapte la 37 grade.4. Se extrage cu pipeta Pasteur in solutie salina izotona fara a include impuritatile, Se ajusteaza densitate.5. Se inactiveaza suspensia in baie de apa 60 grade o ora.6. Se controleaza sterilitatea prin replicare in bulion 4 zile 37 grade, apoi se insamanteaza pe placa.7. Se adauga fenol pt conservative. Si se elibereaza strict aseptic cu numele pacientului varsta etc.

3.Vaccinurile subunitare (acelulare, chimice) constau din componente antigenice majore, capabile să inducă un răspuns imun protector, extrase prin diferite metode din celulele bacteriene (digestie enzimatică, hidroliză cu acidul tricloracetic, etc). Ex.: vaccinul anti-pneumococic, anti-meningococic, anti-hemofilus (conţin polizaharide capsulare)

Anatoxinele sunt vaccinuri subunitare obţinute din exotoxine bacteriene.Etapele de obţinere a anatoxinelor:

1. Cultivarea tulpinii toxigene în mediu lichid2. Separarea exotoxinei prin filtrare3. Tratarea cu formol 0,3-0,4 % timp de 3-4 săptămâni la 39-40° C. Toxinele pierd toxicitatea, dar îşi păstrează

capacitatea imunogenă4. Purificarea anatoxinei (salinizare cu săruri de amoniu, precipitare cu alcool...)5. Concentrarea6. Determinarea puterii anatoxinei în RN (floculare) cu seruri antitoxice specifice7. Anatoxinele se utilizează în profilaxia specifică a infecţiilor cauzate de mi/o toxigene stimulând producerea

antitoxinelor.Exemple de anatoxine: difterică, tetanică, gangrenoasă, botulinică, holerică, stafilococică, etc.

Avantajele vaccinurilor subunitare: sunt lipsite de efecte secundare; stabilitate la păstrareDezavantaje: Imunogenitate redusă; Necesitatea inoculărilor repetate Pentru sporirea imunogenităţii vaccinurilor inactivate şi subunitare se utilizează substanţe speciale – adjuvanţi (minerali, biologici)

I. Adjuvanţii minerali (hidroxidul de Al, fosfatul de Ca, emulsii uleioase) generează o reacţie inflamatoare care reţine eliminarea Ag şi favorizează prezentarea lui limfocitelor T

II. Adjuvanţii biologici (unele bacterii: Bordetella pertussis, Corynebacterium parvum, Mycobacterium tuberculosis, sau componente bacteriene – ex. ribosomi bacterieni ) induc expresia moleculelor de co-stimulare pe suprafata CPA, stimuland aceste celule sa secrete citokine care vor activa limfocitele T.

4. AutovaccinAutovaccinul - suspensie inactivata preparata din tulpina microbiană izolată de la un bolnav şi inoculat aceluiaşi bolnav pentru stimularea imunităţii specifice, formarea AcIndicat pacienţilor care suferă de procese cronice: stafilodermii, streptodermii, candidoze, dizenterie cronica.Pacienții hipo- și agama-globulinemici necesită administrări repetate sau cronice de Ac. Ig obișnuite se administrează intramuscular, pe cale i/venos există : gamavenin, sandoglobin.

5. Vaccin de Perspectivă

Vaccinuri sintetice: se obţin prin sinteza polipeptidelor ce reprezintă epitopii liniari (ex.: toxina cholerică, virusul poliomielitic). Sunt lipsite de efecte secundare. Dezavantaje: dificil de identificat epitopii, imunogenitate foarte redusă.

Vaccinuri ribosomale (Ag adsorbite pe ribosomi din tulpina de Mycobacterium bovis din vaccinul BCG)

Vaccinuri anti-adezive (din fimbrii sau mucopolizaharide de adeziune). Administrate pe mucoase stimulează imunitatea locală (sIg A) Ex.: vaccinul antidizenteric, antipertusic

Vaccinuri recombinante (vaccinuri moleculare, sub-unitare): gene ce codifică polipeptide imunogene sunt integrate prin intermediul unor vectori (plasmide, fagi moderaţi) în cromosomul unor levuri, bacterii sau celule animale, care vor produce polipeptidul vaccinant (ex.: vaccinul anti-hepatită B, anti-gripal)

Vaccinuri hibride constituite din vectori infecţioşi recombinanţi. Se obţin prin inserţia unor gene ce codifică Ag vaccinante (epitopi) în genomul unui vector viral sau bacterian, care ulterior se inoculează la persoanele imunizate. Vectorii nu sunt patogeni, dar sunt capabili să se multiplice un timp îndelungat în organism, inducând un răspuns imun mixt (umoral si celular) contra produsului genei inserate şi contra vectorului.Ex.: vaccinuri contra hepatitei B, rujeolei, infecţiei herpetice tip1 (vectori – virusul vacciniei, adenovirusuri).

Vaccinuri nucleotidice Imunizarea genetică, bazată pe utilizarea ADN microbian.Consta in imunizarea persoanelor cu ADN ce codeaza un Ag microbian inserat intr-o plasmida bacteriana. Plasmida este captata de CPA ale gazdei si Ag este produs in interiorul CPA cu stimularea ulterioara a limf T si inducerea imunitatii celulare. Gena ce codifică Ag vaccinant este introdusa în unele celule ale organismului (ex.: celule musculare). Administrarea se face i/m sau prin “bombardarea” cu particule a tegumentului. ADN patrunde in celula musculara care va sintetiza ulterior Ag. Se induce un răspuns imun umoral şi celular puternic si de lunga durata. Se află în testare vaccinuri contra HIV şi gripei, contra hepatitei B. Avantaje: ieftine, eficace, lipsite de riscuri post-vaccinale Temeri: mutaţii oncogene, răspuns imun anti-ADN

6. Seruri imune. ClasificareSerurile imune sunt preparate biologice ce conţin Ac specifici faţă de diferiţi agenţi patogeni şi produse ale acestora.

După provenienţă există:1. Seruri imune omologe -

De la convalescenţi; De la voluntari imunizaţi activ (seruri hiperimune, specifice); Din sângele donatorilor şi sânge placentar (seruri standarde, normale)Avantajele serurilor omologe:

- Nu provoacă sensibilizarea organismului- Asigură o protecţie de durată maximă (aprox. 30 zile)

Dezavantaje:- Pericolul transmiterii virusurilor hepatice, HIV, etc- Titruri variabile de Ac- Volum limitat

2. Seruri imune heterologe, obţinute prin hiperimunizarea animalelor (cai, cămile, lame)Avantaje: titru dozat de Ac, lipsa pericolului de infectare cu HIV, virusuri hepatice, etcDezavantaje:

- Sunt eliminate mai rapid (aprox. 7 zile)- Conţinând proteine străine, produc sensibilizarea organismului

După modul de acţiune se disting:1. Seruri antibacteriene (anti-meningococic, anti-antrax), ridică sensibilitatea bacteriilor la acţiunea fagocitelor şi

complementului. Se dozează în ml (seruri netitrate)2. Seruri antivirale (ex.: ser anti-rabic). Neutralizează infecţiozitatea virusurilor.3.Seruri antitoxice (anti-difteric, anti-tetanic, anti-botulinic, etc). Neutralizează exotoxinele bacteriene (blochează

fixarea de receptorii celulari). Activitatea lor este apreciată prin titrare şi măsurată în UA (UI).4. Seruri mixte (ex.: antigangrenos)

7.Seruri Antitoxice AntibacterieneSerurile antibacteriene şi antivirale se aplică contra unei serii de boli sub formă de globuline şi imunoglobuline (gama-globuline): contra antraxului, pestei, variolei, rabiei, rujeolei, poliomielitei, hepatitei A, scarlatinei etc. Serurile antitoxice sunt utilizate contra difteriei, botulismului, tetanusului, contra infecţiei anaerobe, antidotul catre veninul de şarpe.Imunoglobulinele din sîngele uman se folosesc în scopuri profilactice contra rujeolei, poliomielitei, tusei convulsive, hepatitei A, parotiditei epidemice, varicelei, scarlatinei, variolei şi altor infecţii.

Serurile imune native conţin pe lângă Ig şi alte proteine ale sângelui (albumine) responsabile de reacţii alergice. Serurile imune purificate şi concentrate sunt lipsite de albumine, care sunt eliminate prin procedee speciale (precipitare cu sulfat de amoniu, prin digestie enzimatică, electroforeză)

Imunoglobulinele (gamma-globulinele). Se obţin din seruri omologe rafinate prin procedee care extrag numai gamma-globulinele şi realizează o concentraţie a Ig de 15-20 ori faţă de serul nativ. Ig normale sunt extrase din amestecuri de plasmă de la sute-mii de donatori sau sânge placentar. Se utilizează în seroprofilaxia rujeolei, hepatitei A şi în terapia pacienţilor cu deficit umoral primar. Ig hiperimune (specifice) se obţin din seruri de convalescenţi sau ale persoanelor imunizate (Ig anti-antrax, Ig anti-leptospirozică) 8. Modul de administrare, reactiile adverse si prevenirea lor. Modul de administrare

- Serurile imune omologe, Ig se administrează în doză unică fără precauţii- Serurile heterologe, administrate parenteral, pot provoca reacţii adverse (reacţii anafilactice, boala serului, febră).

Cauza: albuminele se comportă ca un alergenCombaterea reacţiilor serice:

1. Utilizarea serurilor imune purificate şi concentrate2. Utilizarea Ig (gamma-globulinelor)3. Anamneza pentru recunoaşterea unei eventuale stări de sensibilizare4. Efectuarea testării pentru depistarea sensibilităţii la serul heterolog. În acest scop se utilizează testul intradermic cu 0,1

ml din diluţia 1:100 a serului prescris. N.B! Dacă testul este negativ (peste 20-30 minute reacţie locală până la 9 mm) se întroduce subcutan a doua doză de 0,1-0,5 ml de ser nediluat. Peste 30-60 minute în lipsa reacţiei se recurge la întroducerea întregii doze curative. Dacă testul este pozitiv (reacţie locală peste 10 mm) există pericolul reacţiilor alergice. În acest caz se recurge la metoda de desensibilizare acută, propusă de Besredca. Ea constă în administrarea repetată, la interval de 20 min., a dozelor crescânde din serul respectiv, la început diluat 1:100 subcutan, trecându-se treptat la ser nediluat intramuscular.Mecanismul: la întroducerea dozelor mici de ser se evită acumularea cantităţilor mari de substanţe biologic-active (histamină, serotonină, bradikinină, etc), responsabile de declanşarea anafilaxiei.În caz de necesitate administrarea serului va fi însoţită de administrarea preparatelor anti-histaminice sau serul va fi administrat sub narcoză (scoaterea din funcţie a scoarţei cerebrale).

9. HipersensibilitateaHipersensibilitatea de tip imediat sau anafilactică mediată prin Ac de tip IgEcelulele efectoare: mastocitele, bazofilele, eozinofilelenecesită cel puţin un contact sensibilizant anterior cu alergenul → răspuns imun primarcontactele ulterioare cu alergenul sensibilizant → rs imun secundar - desfăşurat în două etape: faza precoce/ tardivă

Hipersensibilitatea de tip tardiv mediată prin limfocite T cu producere de leziuni tisulare importante • mediată de Ac de tip IgG sau IgM îndreptate împotriva antigenelor de pe suprafața celulelor somatice sau împotriva

unor proteine ce intră în componenţa ţesutului conjunctiv • Ag pot fi de natură: endogenă (proprii organismului)

exogenă - haptene care se ataşează suprafeţelor membranare (ex. medicamente) • Ag membranare sunt recunoscute de către macrofage sau celule dendritice internalizarea şi procesarea Ag

prezentarea către limfocite B sinteză de IgG sau IgM • Ig se leagă de Ag de pe suprafaţa celulelor individului atacarea şi distrugerea celulelor prin trei mecanismeActivarea complementului → formarea complexului de atac al membranei, care determină formarea unor canale membranare liza celulară Citotoxicitate mediată celular anticorp-dependentă → celulele citotoxice (celule NK), care prezintă receptori Fc se leagă de regiunea Fc a Ac fixaţi pe diferite celule liza celulară Anticorpi anti-receptor care se leagă de receptorii sau moleculele fiziologice de suprafaţă ale celor mai importante celule pot activa sau inhiba funcţiile normale ale acestora, fără activarea complementului10. Alergeni microbieni

Alergenul - substanta antigenica (din afara organismului) capabila sa produca o reactie de hipersensibilitate din partea sistemului imunitar;T ehnici de testare cutanata:

-Tehnica prick-testului (test prin intepatura) modificata - se pune cate o picatura de alergen si din solutia martor pe antebrat (flexori) si se introduce acul pentru prick-test, tinut paralel cu pielea, cu varful in picatura de alergen (sau control) in stratul superficial al pielii, ridicand-o putin pe aceasta si apoi retragindu-1 (se repeta pentru fiecare alergen); se sterge apoi excesul de alergen. Identifica alergii la polen, mucegai, par de animale de companie, acarieni de praf si alimente

-Tehnica testului intradermic se efectueaza cu o seringa de tuberculina, introducandu-se strict intradermic 0,01—0,02 ml/alergen (numai cei specificati a se putea efectua intradermic). Alergia la veninul de insecte sau penicilina.

-Patch test (test epicutanat) -alergenul este aplicat pe un plasture, care este apoi aplicat pe piele. Acest test este de obicei efectuat pentru identificarea substantelor care provoaca dermatita de contact (latex, medicamente, parfumuri, conservanti, vopsele de par, metale si rasini)

Citirea testelor se face dupa 10—20 minute; eritemul si papula formate se apreciaza dupa un sistem standard.