Toltrele Prutului 

Acum 15-20 de milioane de

ani, Moldova era acoperită de Marea Sarmatică. Apele acestei

mări musteau de viaţă şi erau străbătute de milioane de organisme

foarte diverse, unele asemănătoare cu cele ce domină în prezent

mările calde, iar altele ce nu semănau deloc cu vieţuitoarele din ziua

de azi. În străfundurile mării, printre alge se jucau peşti, meduze sau

crustacee, talazurile erau brăzdate de delfini, iar rechinii  şi

hipopotamii căutau prăzi uşoare. Marea s-a retras demult şi s-ar

părea că doar arheologii mai pot să studieze acea bogăţie, căci pe

fostul fund de mare, astăzi se întind dealuri şi văi, curg râuri, cresc

păduri seculare. Totuşi, o parte din acea lume se păstrează şi acum,

împietrită în timp.

Marea Sarmatică semăna destul de

mult cu Marea Coralilor din prezent, din largul Australiei, unde

astăzi se află una dintre cele 7 minuni ale lumii – Marea Barieră de

Corali. Coralii sunt nişte organisme marine care cresc în colonii, în

număr mare şi sunt capabili să secrete carbonat de calciu (aceeaşi

substanţă din care este compus calcarul), formând astfel schelete

exterioare ca piatra. În timp, în decurs de mii de generaţii, noile

colonii de corali cresc peste scheletele calcaroase ale strămoşilor, iar

recifii pot să se ridice la înălţimi de sute de metri formând munţi

calcaroşi subacvatici. Atunci când nivelul apelor scade, recifii ies la

suprafaţă, formând insule – spre exemplu, celebrii atoli din Pacific.

Când apa se retrage definitiv, iar reciful coralier rămâne în întregime

pe uscat, atunci apar formaţiunile pe care le numim astăzi stânci sau

toltre. În lume sunt foarte puţine astfel de stânci, iar Moldova este

între cele câteva ţări norocoase.

Printre cele mai spectaculoase forme de

relief din ţară, toltrele, numite de locanici şi ţiglăie, se întind de-a

lungul Prutului (motiv pentru care se numesc şi Stâncile Prutului),

iar apoi spre nord, în Podolia, de-a lungul Nistrului. În Moldova,

dealurile de calcar sunt mai line şi mai joase, rareori creând forme

de relief accidentate. Toltrele ucrainene din Podolia, care spre

deosebire de cele moldoveneşti sunt protejate în cadrul unui parc

natural, sunt ceva mai înalte şi mai abrupte, fiind uneori imposibil

de urcat la picior. Sunt impresionante mai ales cele de la cetatea

Cameneţ-Podolsk, aşezată ca în poveşti, în apropiere de malul stâng

al Nistrului, pe o stâncă abruptă înaltă de 150-200 de metri, şi

accesibilă doar de pe un pod suspendat peste hău.

 

Toltrele moldoveneşti sunt parcă

mai prietene cu locuitorii acestui ţinut, dar asta nu înseamnă că sunt

uşor de explorat şi urcat, căci unele dintre ele rivalizează cu suratele

din Podolia, precum Stânca Ţiglău sau Bunicul. Pe de altă parte,

sunt puţine locuri cu peisaje mai diverse şi mai spectaculoase

decât Toltrele Prutului. Stâncile sunt tăiate de o salbă de râuri,

fiecare având frumuseţea sa. Mergând pe meandrele apelor, arareori

poţi să intuieşti peisajul ce urmează să se deschidă în faţa.

Poate va fi un sat la poalele recifelor, sau un perete de stâncă spart

de la un capăt la altul, prin care poţi vedea cerul, precum cel de la

Buteşti, sau o peşteră în care s-au găsit rămăşiţe ale omului primitiv,

precum Duruitoarea, sau copaci singuratici şi ciudaţi, contorsionaţi

sau înclinaţi, ori crescând din nimic altceva decât piatră, ori stânci în

forme umane, simbolice sau care par să sfideze fizica. Pe Ciuhur,

râul se meandrează şi taie recifele cu furie în dreapta şi-n stânga,

lăsând în urmă o privelişte asemănătoare mai degrabă cu cele

nordice – apă şi piatră, apă şi piatră. Dar e un peisaj mult mai

primitor, colorat de muşchi şi licheni, vaci, plopi, case ţărăneşti sau

cupole de biserică. Iar după ce treci toate acestea, se deschide la

final apa mare şi strălucitoare în lumina de amurg a Costeştiului.

Râurile Draghişte şi Racovăţ se întâlnesc într-un „T” perfect, între

recife înalte de fiecare parte. E ca şi cum trei bătrâni înţelepţi stau la

taifas, iar acolo întâlnesc simbolic râurile, ideile în mişcare.Stânca

Mare e ca o pâine enormă şi rotundă, lângă satul Cobani. La Castel,

lângă Gordineşti, pietrele parcă prind viaţă de-a lungul râului

Racovăţ, aranjându-se după modele numai de ele ştiute, o încercare

de ordine într-un aparent haos.

Prin geneza şi înfăţişarea

lor neobişnuită, toltrele au şi un ecosistem aparte, de stâncă. Aici

întâlnim şopârle de un verde aproape ireal ce ştiu să găsească într-o

clipită crăpătura în stâncă ce le va salva de turiştii prădalnici. De

asemenea, pe aceste stânci, câteodată năpădite de flori multicolore,

se găsesc şi specii rare de plante precum şiverechia.

 

Din păcate, aceste

recife atât de pitoreşti şi de valoroase nu sunt protejate aşa cum ar

trebui. Sunt multe cariere de piatră, o bună parte neautorizate, care

mutilează peisajul. La Trinca, între stânci a fost creată o vărărie care

poluează locul şi îmbolnăveşte satele din jur. Toate acestea ar putea

fi evitate, dacă toltrele ar face parte dintr-un parc natural, la fel ca şi

în Podolia. În afară de toltre, în acest parc ar urma să intre şi Suta de

Movile şi rezervaţia Pădurea Domnească, aflate în apropiere. Valea

Prutului de Mijloc, care adăposteşte toate aceste monumente ale

naturii, este mult prea bogată peisagistic pentru a fi lăsată pradă

distrugerii. Este un areal în care oriunde ai merge, ai ce să vezi.

Cobori din maşină şi iei la pas recifele de piatră coralieră, miile de

movile sau codrii seculari, după cum îţi doreşte sufletul.