“Filocalia”- Volumul IX, Sfantul Ioan Scararul, Ava Dorotei. Traducere din greceste, introuduceri si note de Dumitru Staniloae, Humanitas, Bucuresti, 2002

P.360 “Monahul adevarat nu e ca un monah ce vietuieste cu altul. Caci monahul are nevoie de trezvie multa si de minte neimprastiata. In lucrul dintai e ajutat de mult ori de altul iar in cel de al doilea il ajuta ingerul.” (in general parintii duhovnicesti, recomanda linistea impreuna cu altul, care pe de o parte, usureaza trezvia, pe de alta,ii da putinta cugetarii neimprastiate. Dar pentru evitarea altor pericole se recomanda linistea in trei.)

P 538. “Dumnezeu cu scop bun si cu trezvie.”

Sa ne ingrijim de noi insine, fratilor, si sa vietuim cu trezvie”

P 540. “Iar cei ce nu se apuca de lucru astfel, nu numai ca nu inainteaza, dar se si sfarama umbland asa, fara scop. Caci de nu staruie cineva in trezvie si nu se nevoieste, usor cade in abaterile de la virtute.”

Gheron Iosif: “Marturii din viata monahala” traducere Pr. Dr. Constantin Coman. Ed. Bizantina, Bucuresti 1996

Scrisoarea IV p. 38: Ceea ce simti la inceput este harul lui Dumnezeu, care, atunci cand vine, il face pe om duhovnicesc. Si toate i se par bune si frumoase. Atunci iubeste pe toata lumea, are trezvie, lacrimi, caldura sufleteasca.

p. 39 Nimeni nu a aflat vreodata rugaciunea fara atentie si trezvie. Nimeni nu s-a invrednicit vreodata sa urce catre cele de sus daca mai intai nu a dispretuit pe cele de jos.

Scrisoarea XI. P71: Parintele Daniil, urmator al Marelui Arsenie. Ibitor de tacere, izolat de toti ceilalti, slujitor permanent. Saizeci de ani nu s-a gandit ca poate lasa macar o zi Sfanta Slujba. In timpul Postului Mare savarsea in fiecare zi Liturghia Darurilor mai inainte sfintite. A trait pana in ultima zi in trezvie, savarsindu-se fara sa fi fost vreodata bolnav.

Scrisoarea XXI p. 109: Cand il va lua somnul sau cand nu va mai purta de grija, vrajmasul ii va duce imaginea in trezvie sau in timpul somnului pantru a-I intina

gandul, pentru a-l face vinovat de pacatele cele vechi sau fie si numai pentru a-i imprastia mintea.

Scrisoarea XXVI p.128 Daca nu te trece somnul mai spui: “Bratele parintesti…”, “Am vrut cu lacrimi sa te spal…”, catre Nascatoarea de Dumnezeu o cantare, si orice altceva iti mai amintesti. Spune toate acestea in trezvie , cu evlavie, sezand pe patul tau, cerand mila si indurarile lui Dumnezeu.

Scrisoarea XXXV p. 168: Nu am vazut sa placa altceva mai mult dulcelui Iisus si Preacuratei Maicii Sale ca puritatea si fecioria. Si daca cineva vrea sa se bucure de multa lor dragoste, atunci sa se ingrijeasca sa se curateasca, sa-si purifice trupul si sufletul. In felul acesta va primi toate bunatatile ceresti.

Sfantul Ignatie Briancianinov, “Ofranda adusa monahilor contemporani” sau “Binecuvantare pentru ospatul Mirelui”, editura Fundatiei DOSOFTEI, Bucuresti 2002

Cap 34. Despre trezvie sau priveghere (pag 287-293)

Printe alte sfinte si mantuitoare porunci, domnul ne-a dat-o si pe aceea a necontenitei vegheri rugatoare asupra noastra, conditie numita in scrierile de suflet - lucratoare ale Sfintilor Parinti trezvie (luciditate).

“Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita” (Mt. 26, 41) a spus Domnul ucenicilor Sai, “inca Va spun voua tuturor: privegheati”.

Cuviosul Isihie al Ierusalimului defineste trezvia astfel: “Trezvia este calea ce duce spre orice virtute sis pre paza poruncilor lui Dumnezeu”. Din aceasta rezulta ca trezvia se intemeiaza pe cunoasterea si insusirea sarguincioasa si continua a poruncilor evanghelice si a intregii Sfintei Scripturi. Trezvia aspira necontenit spre indeplinirea tuturor poruncilor evanghelice cu fapta, cu cuvantul, cu gandul si cu simtirile. Pentru a atinge deplina sa masura, ea cauta sa se mentina mereu active, sa-si traga seva neincetat din legea divina sis a ridice necontenit glasul spre Dumnezeu, cerandu-I ajutor, prin rugaciunea sarguincioasa. Trezvia este o lucrare continua.

“Trezvia, spune cuviosul Isihie, este arta duhovniceasca care, cu ajutorul lui Dumnezeu, il poate izbavi deplin pe om de tot lucrul viclean, de vorbele si de gandurile patimase, cu conditia ca ea sa fie respectata intocmai si tinuta intr-un timp rastimp mai indelungat. Ea ii da celui ce o practica o percepere temeinica a lui Dumnezeu, Cel necuprins de mintea omeneasca; pe masura in care este omeneste posibil, o intelegere a tainelor dumnezeiesti ascunse; ea indeplineste orice porunca a lui Dumnezeu din Vechiul si Noul Testament, ea poate darui tot binele veacului viitor”

Trezvia este curatia inimii, care prin maretia si vrednicia sa, sau mai bine zis, prin nesirguinta noastra, se gaseste in foarte mica masura la calugarii de astazi.

“Trezvia este continua linistire a inimii de orice pornire rea, o chemare necurmata catre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu si Insusi Dumnezeu. Toti cei ce sunt intr-un duh cu El si care lupta cu barbatie impotriva vrajmasilor, cu ajutorul Lui, sa se marturiseasca Lui, singurul cu puterea de a ierta greselile de a patrunde in taina inimilor, atunci cand este chemat. Asemenea suflete vor cauta in tot chipul sa ascunda de oameni izbanzile lor launtrice si dulceata duhovniceasca, pentru ca vicleanul sa nu poata patrunde pe furis, cu rautatea sa, si sa nu distruga pornirea spre fapta cea buna . Trezvia da mintii o solida alcatuire si o neclintita asezare la usa inimii; prin trezvie ne dam seama de gandurile rapitoare care ne trec prin minte, le auzim glasul, aflam ce vor sa faca, ca niste ucigase ce sunt si sub ce chip ni le trimit dracii ca sa ne seduca mintea.

Marele legislator Moise, insuflat de Duhul Sfant, arata cat de nepatimasa, de curate, de atotcuprinzatoare si de multlucratoare este aceasta virtute: trezvia, invatandu-ne cum sa o incepem si cum sa o practicam, caci zice: “Pazeste-te sa nu intr in inima ta gandul nelegiuit” (Deut. 15, 9)

Sa nu patrunda in taina, adica prin viclenie si cu ura impotriva lui Dumnezeu, ceea ce Parintii numesc momeala, nada, cursa, pe care diavolul o arunca sufletului; acestei curse ii cedeaza intentiile noastre rele care apar prima data in minte iscand o patimasa galceava cu ea.

Trezvia poate actiona in sens contrar, asezandu-se, de la inceput impotriva pacatului. Trezvia il poate face pe om sa tina dintru inceput poruncile prin ganduri si prin simturi. Trezvia ii descopera, celui care o practica, firea sa cazuta, deschide

ochii celor cazuti cu duhul, dezvaluie dependent omului de duhurile cazute, dependent in care s-a pomenit omul fiindca le-a facut acelora pe voie si in care se va infunda si mai mult daca va continua sa faca voia lor pacatoasa si propria sa voie. Caderea noastra prinde putere, se modeleaza, capata pecetea propriei noastre personalitati, fiind legata nedespartit de acel zalag de vesnica pierzanie pe care ni l-am asumat atunci cand am prins a urma vointa noastra cazuta si vointa demonilor.

Fara trezvie nu poti savarsi o lucrare duhovniceasca adevarata, astfel incat intrega activitate a monahului, cea vazuta si cea nevazuta, sa se desfasoare potrivit vointei lui Dumnezeu si sa Ii fie bineplacuta, neamestecata cu niciun fel de slujire a diavolului.

Trezvia sta la temelia curatiei inimii si de aceea ea duce si la vederea de Dumnezeu, darul haric care este partea celor curati si care inalta curatia inimii pana ka fericita nepatimire.

Trezvia este legata nedespartit de rugaciunea neincetata; ea se naste din acesta si o naste pe ea. Din nasterea reciproca a acestor doua virtuti se alcatuieste o uniune indisolubila.

Trezvia este traire duhovniceasca; trezvia este traire cereasca; trezvia este adevarata smerenie a nevoitorului care aduna in sine speranta in Dumnezeu, care a renuntat la orice bizuire pe sine si la speranta in oameni.

Nu va fi util sa observam ca aici cuviosul Isihie vorbeste de poruncile Vechiului Testament in sens duhovnicesc, nu in sensul legii iudaice. Cand Hristos a ridicat valul lui Moise (2 Cor., 3, 14-18) cel ce acoperea ochii duhovnicesti ai sufletului nostru si iudeii s-au facut crestini, atunci Vechiul Testament a capatat pentru cei ce-l cinstesc aceiasi importanta ca si Noua Lege, care fiind infatisata deschis (explicit) in Noul Testament, este infatisata in Vechiul Testament in imagini, in alegorii.

Calugarul novice trebuie sa se ocupe mai intai cu invatarea Noului Testament, iar intelegerea duhovniceasca a Vechiului Testament va veni cu timpul. Este partea celor sporiti. Trezvia , adica privegherea cu rugaciune neincetata, se dobandeste treptat, se agoniseste intr-un timp mai lung si cu truda. Se naste mai cu seama din citiri si rugaciuni, din chibzuinta asupra tuturor intentiilor si senzatiilor noastre ,

din supravegherea de noi insine, pentru ca sa nu ajungem intr-un fel sau altul victime ale pacatului.

“Fiti treji, privegheati – spune Sfantul Apostol Petru - diavolul umbla racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita, caruia stati impotriva, tari in credinta” (I Petru 5, 8-9).

“Fii precum un heruvim, tot numai ochi, ferindu-te mereu cu cea mai mare prudent, fiindca umbli prin curse mereu”- i-a spus Sfantul Eftimie cel Mare unui ucenic al sau, care fusese ispitit de diavol.

Cuviosii Varsanufie si Ioan Proolocul au lasat celor ce vor sa se nevoiasca in trezvie, vietuind pentru a bine-placea lui Dumnezeu, o minunata povata pentru trezvia active (lucratoare). Ei dadeau sfat ca inainte de inceperea oricarui lucru, adica inainte de a sta de vorba cu cineva sau de a face ceva anume sa-ti indrepti gandul spre Dumnezeu, cerandu-I intelepciune si ajutor.

Pentru a te afla si a ramane in starea de trezvie, trebuie sa te ingrijesti cu cea mai mare sarguinta a-ti pastra prospetimea si limpezimea mintii. Mintea se intuneca la intrebuintarea nechibzuita a hranei, bauturii, somnului, de la multa vorbarie si de la imprastierea gandurilor catre grijile zilnice.

“Luati seama la voi insiva sa nu se ingreuieze inimile voastre de mancare si de bautura si de grijile vietii si ziua aceea – ziua infricosatei judecati a lui Hristos, ziua din urma a lumii – sa vina peste voi fara de veste ca o cursa; caci va veni peste toti cei ce locuiesc pe fata intregului pamant. Privegheati dar in toata vremea, rugandu-va ca sa va intariti sa scapati de toate acestea care au sa vina si sa stati inaintea Fiului Omului” (Lc. 21, 34-36).

Dupa cum ziua judecatii obstesti a tuturor oamenilor va veni fara veste, tot asa fara de veste ii va veni fiecarui om ziua judecatii sale particulare, ziua mortii lui. Nu se cunoaste ceasul in care vom fi chemati. Cineva, aflat doar la inceputul vietii pamantesti se entuziasmeaza de ea de parca ar fi vesnica. Altul cade, dup ace a parcurs foarte putin din calea vietii; altul este la mijlocul drumului; altul mai are mult de mers pana la capat. Putini sunt cei c eating plinatatea zilelor si care isi parasesc coliba lor pamanteasca – trupul – in momentul cand ea a devenit de nelocuit. In timpul calatoriei noastre pamantesti, aceasta ni se pare nesfarsita; din

pricina caderii, am dobandit impresia ca suntem nemuritori si ca avem la dispozitie o viata nesfarsita plina de o activitate prisositor de bogata si de rodnica. O asemenea impresie are si copilul, si tanarul, si barbatul matur, si batranul.

Ei sunt create nemuritori, dar nemuritori dupa suflet! Si trebuie sa devina nemuritori si dupa trup! Cat despre caderea care a lovit cu moarte si sufletul, si trupul, ei nu o cunosc, nu vor sa o cunoasca sau o cunosc in prea mica masura. De aceea modul cum vede mintea si cum simte inima viata pe pamant sunt false si pline de autoamagire; false, fiindca apar la toate varstele sub forma unui bun vesnic al omului.

La capatul calatoriei pamantesti, cand omul se afla la portile mortii, calea care-I sta in fata, in viitor, I se pare nesfarsita, iar cea strabatuta pana acolo foarte scurta. Tot ce a facut pana atunci I se pare omului foarte mult; dar daca din ce a facut nu a facut nimic pentru vesnicie. Totul este spre paguba sa; mijloacele care i-au fost date pentru mantuire, irosindu-se ca si timpul fara intoarcere.

Asa cum trebuie sa ne ferim de excesul de mancare, trebuie sa ne ferim si de excesul de infranare. Prea multa infranare slabeste truopul, ditruge vigoarea si prospetimea din el, necesare trezviei, aceasta ofilindu-se si slabind pe masura ce slabesc si se ofilesc puterile trupului.

Sfantul Isaac Sirul spune: “Daca vei sili trupul neputincios fortandu-l la lucruri care ii depasesc fortele, atunci iti impinge propriul tau suflet intr-o bezna adanca si ii dai pricina de sminteala (si nu mijloc de sporire). Iar daca vei tine un trup puternic in lancezeala si trandevie, atunci in sufletul aflat in acel trup vor prinde putere toate patimile. Astfel, chiar daca a dorit foarte mult binele, putin cate putin ii va dispare si gandul la binele la care ravnea. A cunoaste masura si limitele de viata verificatem inseamna limpezirea gandului si imprastierea confuziei. Poti dobandi statornicie in trezvie prin infranare rationala. A te afla mereu in trezvie inseamna a urma fara abatere invatatura Evangheliei. Aceasta este izvorul tuturor virtutilor placute lui Dumnezeu”

Filocalia 2

Sf Maxim Marturisitorul: Şi zise fratele: Aşa este, Părinte. De fapt dinnebăgarea mea de seamă iau dracii totdeauna prilejuri împotriva mea. Dar te rog, Părinte, să-mi spui cum pot să dobândesc trezvia atenţiei? Şi răspunse bătrânul: Negrija totală de cele pământeşti şi ocuparea neîntreruptă cu Sfânta Scriptură aduce sufletul la frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu aduce trezvia atenţiei. (Pag 41) Iar locul minţii este virtutea, cunoştinţa şi frica lui Dumnezeu. Minunatul Apostol luptând cu mare trezvie şi vitejie, zice: “Umblând în trup, nu ne ştim trupeşte. Căci armele cu care luptăm nu sunt trupeşti, ci putenice înaintealui Dumnezeu ca să dărâme întăriturile; noi surpăm cugetările şi orice înălţare care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu, şi tot gândul îl robim spre ascultarea lui Hristos; şi gata suntem să pedepsim orice neascultare” (II Corinteni 10, 4-6) (pag 42) Dacă aşadar vei imita şi tu pe sfinţi şi desfăcându-te de toate vei sluji cu osteneală numai lui Dumnezeu, vei dobândi trezvia atenţiei. (pag. 43)

Păzeşte-te de maica relelor, de iubirea de sine,200 care este iubirea neraţională a trupului. Fiindcă din aceasta se nasc, după toate semnele, cele dintâi trei gânduri pătimaşe, care sunt şi cele mai generale: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint şi al slavei deşarte. Căci acestea îşi iau prilejurile din aşa zisa trebuinţă neapărată a trupului. Din ele se naşte toată lista patimilor. Trebuie prin urmare, cum s-a zis, să ne păzim în chip necesar şi să ne războim cu ea cu multă trezvie. Căci stârpită fiind aceasta, se stârpesc totodată toate gândurile ce se nasc din ea. (pag 103)

Filocalia 4 Filotei Sinaitul (pag 102-113)

Filotei Sinaitul a trăit în aceeaş mănăstire a Rugului Sfintei Născătoare de Dumnezeu din Muntele Sinai, ca şi Isichie. Şi se pare că tot cam în aceeaş vreme cu Isichie, după cum rezultă din înrudirea preocupărilor şi din faptul că în unii codici „Capetele" despre trezvie" ale lui Filotei sunt aşezate chiar înainte de ale lui Isichie Sinaitul. În orice caz el nu e una şi aceeaşi persoană cu patriarhul Filotei al Constantinopolei, din veacul 14-lea, căci e citat pe la începutul v. 14 de Grigorie Sinaitul şi încă imediat după Isichie Sinaitul.3 Se cunosc până acum două scrieri ale lui Filotei Sinaitul. „Capetele despre trezvie", publicate în Filocalia greacă (vol. I, ed. II, p." 366—374), pe care o traducem în acest volum, şi 2. „Despre poruncile Domnului nostru Iisus Hristos" (în Migne, P. G. 154, 729—745, după Thesaurus asceticus al lui P. Poseinus, Paris 1613). Dar până la o cercetare amănunţită a mai multor manuscrise nu se poate spune care a fost textul genuin, în special al primei

scrieri, sau dacă diferite alte scrieri, pe cari ni le indică cataloagele codicilor greci din diversele biblioteci sub numele lui Filotei, sunt scrieri deosebite de-ale lui, sau numai părţi din scrierea de la Nr. 1. Deci dacă vrem să umblăm întru filosofia cea după Hristos, întru lucrarea cugetătoare prin păzirea minţii şi cu trezvie, să începem această cale prin înfrânare dela mâncările cele multe, primind mâncările şi băuturile cu măsură, pe cât e cu putinţă. Căci trezvia poate fi numită cu dreptate atât cale ce duce la Împărăţie, la cea dinlăuntrul nostrum şi la cea viitoare, cât şi lucrare cugetătoare, ca una ce prelucră şi înălbeşte cele ale minţii şi o mută de la vieţuirea pătimaşă la cea nepătimaşă. Unde este smerenie şi pomenirea lui Dumnezeu, susţinută de trezvie şi de atenţie, şi desimea rugăciunii îndreptată împotriva vrăjmaşilor, acolo este locul lui Dumnezeu, sau cerul inimii, în care pâlcul dracilor se teme să petreacă, pentru Dumnezeu care locueşte în acel loc. Pentru ce se porneşte împotriva noastră lupta şi bătălia aceasta? Ca să nu se facă prin noi voia lui Dumnezeu, precum ne rugăm zicând: .„Facă-se în noi voia Ta". Iar aceasta stă în poruncile lui Dumnezeu. Dacă cineva şi-a întărit (şi-a fixat) cu trezvie mintea sa în Domnul împotriva amăgirii dracilor şi urmăreşte cu deadinsul intrările lor şi împletirile ce se nasc din năluciri, va dobândi cunoştinţa lor prin experienţă. De aceea şi Domnul, îndreptându-şi atenţia împotriva blestemaţilor draci şi văzând de mai nainte, ca un Dumnezeu, gândurile lor, a rânduit poruncile Sale împotriva scopului lor, înfricoşând pe cei ce le vor călca. Asemenea şi amintirea neîncetată şi vie a morţii. Aceasta naşte şi plâns, amestecat cu oarecare dulceaţă şi bucurie, precum naşte şi trezvia minţii. Puternic umileşte cugetul şi ne face să vedem pământul, şi pomenirea patimilor Domnului nostru Iisus Hristos, privite şi ele de amintire după chipul lor. Iar locul minţii este statornicirea ei fermă în virtute şi trezvia. Căci este o statornicire şi în virtute şi în păcat. Trezvia curăţă luminos conştiinţa, iar aceasta curăţită izbucneşte îndată, ca o mare lumină acoperită, alungând marele întunerec. Iar acesta fiind alungat, conştiinţa, prin trezvie necontenită şi adevărată, descopere la rândul ei cele ce se mişcă pe ascuns. Şi prin minte învaţă cu trezvie lupta nevăzută şi războiul mintal (inteligibil), cum trebue să arunce cu suliţa în lupta de doi şi să lovească la ţintă cu gânduri ascuţite şi să nu fie mintea lovită, adăpostindu-se lângă Hristos de înţepăturile lăncilor şi dorind lumina în loc de întunerecul vătămător. Trebue să înarmăm iuţimea numai împotriva dracilor, cari ne asupresc prin gânduri şi numai împotriva lor trebue să ne mâniem. Iar felul răsboiului de fiecare ceas din noi, ascultă-l şi împlineşte-l, uneşte-ţi rugăciunea cu trezvia, căci trezvia curăţeşte rugăciunea, iar rugăciunea pe cea care o curăţeşte. Fiindcă trezvia, privind neîntrerupt, cunoaşte pe cei ce intră. Şi împiedecându-le puţin intrarea,

cheamă în ajutor pe Domnul Iisus Hristos, ca să alunge pe vrăjmaşii vicleni. Iar rugăciunea îi împiedecă,împotrivindu-li-se. Şi Iisus cel chemat, izgoneşte pedraci împreună cu nălucirile lor. Cel ce a dobândit trezvia, sau se strădueşte să o dobândească, s'a făcut inimă fericită şi cer mintal (inteligibil), cu soare, lună şi stele, şi încăpere a lui Dumnezeu cel necuprins, în temeiulvederii şi al urcuşului tainic.

Ioan Carpatiul (pag. 122 -)

Cu privire la timpul în care a trăit Ioan Carpatiul, părerile erau împărţite. Acum se socoteşte ca aproape sigur că a trăit în v. 7 şi că a fost episcop al insulei Carpathos din Dodecanez (între Rodos şi Creta), potrivit titlului ce i-l dau cele mai multe manuscrise ale operei lui. Un Ioan, episcop de Carpathos,iscăleşte în actele Sinodului III din Constantinopol dela 680. Înainte de-a fi episcop se pare că a dus viaţă chinovială într'una din mănăstirile insulei. Unele manuscrise şi Nicodim Aghioritul în Filocalia greacă îi zic sfânt. Scrierea cuprinsă în Filocalia greacă şi pe care o dăm in volumul de faţă, e amintită de Fotie.4S'a spus că ideile din aceste scrieri sunt foarte apropiate de-ale Sf. Maxim Mărturisitorul. Nouă însă nu ni se pare. Ele sunt mai degrabă foarte înrudite cu ideile lui Isichie şi Filotei Sinaitul, formând aceeaşi familie spirituală. Preocuparea lui principal e aceeaşi trezvie şi rugăciune a lui Iisus. Foloseşte şi el imaginea pasării oxipterix ca şi Isichie. Scrisul lui Ioan Carpatiul are aceeaşi aplicare vie, directă la viaţa duhovnicească. Adeseori autorul ştie să adapteze într'o formă nouă imagini luate din Psalmi.

Filocalia IV Humanitas 2000 Isihie Sinaitul

Scurt cuvant de folos sufletului si mantuitor despre trezvie si rugaciune (p 49- 96)

Virtutea principală la Isichie este trezvia (νηψις), care se va bucura în scrierile ascetice de după el de multă preţuire. Ba se poate spune că după Isichie toată viaţa spirituală se reduce la trezvie sau atenţie, că ea e metoda durabilă prin care omul întâi se purifică de toate cuvintele şi gândurile pătimaşe, ca pe urmă să dobândească cunoştinţa tainică de Dumnezeu (Suta I, cap. 1). Prin ea săvârşeşte omul urcuşul duhovnicesc dealungul tuturor treptelor din faza activă şi contemplativă. Ε atenţia necontenită la sine care duce pe om la toate virtuţile

(I, 3), până la cunoaşterea lui Dumnezeu. Pentru prima dată găsim la Isichie identificarea ei cu curăţia inimii (I, 1), sau cu liniştea inimii isichia (I, 3). Ea mai e numită şi paza minţii (I, 3), având să ia seama la atacurile ce sunt aruncate de Satana însuflet, ca să nu provoace în noi gânduri pretinoase faţă de ele. Definiţia atacului o ia Isichie literal dela Marcu Ascetul (I, 2). După o caracterizare frumoasă, trezvia este „fixarea stăruitoare a gândului la poarta inimii, ca să privească gândurile hoţeşti cari vreau să vină înăuntru" Trezvia e o metoda duhovniceasca durabila, urmarita cu ravna, care, cu ajutorul lui Dumnezeu, izbaveste pe om cu totul de ganduri si cuvinte patimase, si de faptele rele; urmarita astfel, ea ii daruieste apoi cunostinta sigura a lui Dumnezeu Cel necuprins, atat cat este cu putinta, si dezlegarea tainelor dumnezeiesti si ascunse. Ea implineste toata porunca lui Dumnezeu din Vechiuul si Noul Testament si adduce tot binele veacului ce va sa fie. Ea e propriu zis curatia inimii, care, din pricina maretiei si a frumusetii ei sau, mai bine zis, din neatentia si negrija noastra, e azi atat de rara printer monahi. Pe aceasta o fericeste Hristos zicand : “Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Asa fiind, ea se cumpara foarte scump. Trezvia dainuind mult in om, se face calauza a vietii drepte si placute lui Dumnezeu. Iar urcusul in aceasta ne deprinde cu contemplatia si cu felul cum trebuie sa punem in miscare, in chip cuvenit cele trei parti ale sufletului si sa ne pazim fara greseala simturile. Ea sporeste in fiecare zi cele patru virtuti generale, in cel ce se impartaseste de ea.

Marele legiuitor Moise, mai bine zis Duhul Sfânt, arătând lipsa de cusur, curăţenia, lărgimea cuprinzătoare şi puterea înălţătoare a acestei virtuţi, şi învăţându-ne cum trebue să o începem şi să o deprindem, zice: „Ia aminte la tine, să nu fie vreun cuvânt ascuns în inima ta". Cuvânt ascuns numeşte arătarea, ca simplu gând, a vreunui lucru rău, urît de Dumnezeu. Pe aceasta Părinţii o numesc momeală (atac) aruncată în inimă de diavolul. Îndată ce aceasta se arată minţii, îi urmează gândurile noastre, cari intră în vorbă cu ea în chip pătimaş.

Trezvia e calea a toată virtutea şi porunca luiDumnezeu. Ea e numită şi liniştea inimii (isihia). Iar desăvârşită până la golirea de orice nălucire, e tot ca şi pază a minţii.

Cel ce s'a născut orb, nu vede lumina soarelui. Tot aşa cel ce nu e călăuzit de trezvie, nu vede cu îmbelşugare razele harului de sus, nici nu se va slobozi de

lucrurile, de cuvintele şi de gândurile rele şi urîte de Dumnezeu. Acesta la moarte nu va scăpa liber de căpeteniile tartarului.

Corpurile mărilor constau din apă multă. Iar fiinţa şi fundamentul trezviei, al atenţiei, al liniştii sufleteşti adânci şi abisul vederilor fericite şi negrăite, al smereniei recunoscătoare, al dreptăţii şi al dragostei constă din trezvia cea mai deplină şi din rugăciunea fără gânduri a lui Iisus Hristos, care trebue făcută strâns şi des, neîncetat şi cu osteneală, fără să slăbeşti. Iar câte sunt, după mine, felurile [modurile] trezviei, în stare să cureţe mintea treptat de gândurile pătimaşe, iată nu mă voiu lenevi să ţi le însemnezîntr'un graiu neîmpodobit şi nemeşteşugit. Căci n'am socotit că, asemenea povestirilor de războiu, să ascund în acest tratat folosul prin cuvinte,mai ales pentru cei mai simpli. Iar tu, fiule Teodule, ia aminte la cele ce citeşti. Aşa dar, un fel [mod] al trezviei e să-ţi supraveghezi des fantazia, adică atacul, ca neavând fantezia la dispoziţie, Satana să nu poată făuri gânduri mincinoase, pentru a le înfăţişa minţii spre amăgire mincinoasă. Altul constă în a avea pururea inima tăcând adânc şi liniştită de orice gând; şi să ne rugăm. Altul, să chemăm cu smerenie neîncetat pe Domnul Iisus Hristos în ajutor. Alt mod stă în a avea în suflet neîncetat amintirea morţii. Cei neîncercaţi e bine să ştie şi aceasta, că noi cei greoi şi povârniţi spre pământ cu trupul şi cu cugetul nu putem în nici un alt chip, decât prin necontenita trezvie a minţii şi prin chemarea lui Iisus Hristos, Dumnezeul şi Făcătorul nostru, să biruim pe vrăjmaşii netrupeşti şi nevăzuţi, cari ne vreau răul şi sunt iscusiţi în a ni-l face, cari sunt ageri şi uşori şi încercaţi în războiul pe care-l poartă din anii dela Adam şi până astăzi. De aceea celor neîncercaţi rugăciunea lui Iisus Hristos să le fie mijlocul de a proba şi de a cunoaşte binele. Iar celor încercaţi, să le fie făptuirea, probarea şi liniştea cel mai bun mod şi învăţător al binelui. Întâi este momeala (atacul); al doilea, însoţirea sau amestecarea gândurilor noastre cu ale dracilor vicleni; al treilea, consimţirea (învoirea) minţii de a se afla între cele două feluri de gânduri ce se sfătuesc în chip păcătos; al patrulea este fapta dinafară, sau păcatul. Dacă, prin urmare, mintea va fi atentă prin trezvie, prin împotrivire şi chemarea Domnului Iisus, va pune pe fugă nălucirea momelii delarăsărirea ei, cele ce urmează din ele rămânând fără împlinire. Căci cel viclean, fiind minte netrupească, nu poate amăgi altfel sufletele, decât prin nălucire şi gânduri. Despre momeală David zice: „În, dimineţi am ucis pe toţi păcătoşii pământului" (Ps. 50, 8.) şi celelalte; iar despre consimţire, marele Moise zice: „Şi nu te vei învoi cu ei".

Bunul smereniei e greu de câştigat. Aceasta fiindcă e aducător de înălţare şi iubit lui Dumnezeu şi pierzător aproape al tuturor relelor urîte de Dumnezeuşi aflătoare în noi. Vei afla uşor într'un om lucrările parţiale ale altor multe virtuţi. Dar căutând în el mireasma smereniei, anevoe o vei găsi. De aceea, trebue multă trezvie pentru a dobândi bunul acesta. Scriptura zice că diavolul este necurat, fiindcă a lepădat dela început acest bun al smeritei cugetări şi a iubit mândria. De aceea e şi numit duh necurat să-şi adune cel ce este cu totul necorporal, netrupesc,in toate Scripturile. Căci ce necurăţie trupească poate să-şi adune cel ce este cu totul necorporal, netrupesc, neaşezat într'un loc, ca să i se zică, din această lature,necurat? Este vădit că din pricina mândriei a fost numit necurat, deoarece din înger curat şi luminos, s'a arătat pe urmă spurcat. Căci necurat este înaintea Domnului tot cel ce se înaltă cu inima. Fiindcă primul păcat este, zice, mândria. De aceea a zis şimândrul Faraon: „Pe Dumnezeul tău nu-l ştiu şi pe Israil nu-l voi lăsa să plece". „Iar sfârşitul cuvântului tot, auzi-l: teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui"(Ecl, 12, 13) şi cu mintea şi cu simţirea. Căci dacă te sileşti să le păzeşti cu mintea, puţină trebuinţă vei avea de osteneli trupeşti ca să le păzeşti. Căci zice David: „Voit-am să fac voia Ta şi legea Ta în mijlocul pântecelui meu"(Ps. 39, 9). De nu va face omul în mijlocul pântecelui, adică în mijlocul inimii , voia lui Dumnezeu şi legea lui , nu o poate face cu uşurinţă nici în afară. Şi va zice către Dumnezeu cel fără trezvie şi nepăsător: Nu vreau să cunosc căile Tale. Desigur o va spune aceasta pentru lipsa iluminării dumnezeeşti, de care e plin cel părtaş de ea, devenind tot mai neclintit în cele dumnezeeşti. Cu cât eşti mai atent la cugetare, cu atât te vei ruga cu mai mult dor lui Iisus. Şi iarăşi, cu cât îţi cercetezi cugetarea cu mai puţină grijă, cu atât te vei depărta mai mult de Iisus. Precum primul lucru luminează desăvârşit văzduhul minţii, aşa căderea de la trezvie şi dela dulcea chemare a lui Iisus îl întunecă cu totul. Că lucrul este firesc să fie aşa, precum am spus, şi nu altfel, o vei afla prin experienţă, din probarea cu lucrul. Căci virtutea şi mai ales o lucrare ca aceasta, născătoare de lumină şi de desfătare, nu se poate învăţa decât prin experienţă. Uitarea obişnueşte să stingă paza minţii, cum stinge apa focul. Dar rugăciunea necontenită a lui Iisus, împreună cu trezvia încordată, o nimiceşte cu totul din inimă. Căci rugăciunea are lipsă de trezvie, precum lampa de lumina făcliei.

Acesta este folosul minunat, pe care-l are mintea din linişte: Toate păcatele bat mai întâi numai prin gânduri la uşa minţii, încât dacă ar fi primate de cugetare, s'ar face apoi păcate sensibile şi groase. Dar pe toate le taie virtutea cugetătoare a trezviei, nelăsându-le să intre în omul nostru lăuntric şi să se prefacă în fapte rele. Iar aceasta o face prin înrâurirea şi ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos. Căci aceasta se numeşte filosofia minţii. Urmăreşte- o întru multă trezvie şi râvnă fierbinte, împreună cu rugăciunea lui Iisus, cu smerenie, cu neîncetare, în

tăcerea buzelor sensibile şi inteligibile, cu înfrânarea dela mâncări şi băuturi şi dela tot lucrul vinovat; urmăreşte-o pe calea cugetării, cu ştiinţă, cu chibzuială şi ea te va învăţa, împreună cu Dumnezeu, cele ce nu le ştiai, iar cele ce mai înainte îţi eraucu neputinţă să le primeşti în minte, — ca unul ce umblai în întunericul patimilor şi al faptelor întunecate şi erai acoperit de uitare şi de vălmăşeala adâncului, — ţi le va face cunoscute, ţi le va lumina şi ţi le va face înţelese. Călătorul, care începe să facă o cale lungă, anevoe de umblat şi plină de necazuri, gândindu-se să nu se rătăcească la întoarcere, aşează nişte semen şi nişte ţăruşi în drumul său, ca să-i facă uşoară întoarcerea la ale sale. Iar bărbatul, care călătoreşte cu trezvie, îşi înseamnă cuvintele [auzite], gândindu-se şi el la acelaş lucru. Dar călătorului, întoarcerea de unde a plecat îi este pricină de bucurie, pe când celui ce umblă cu trezvie, întoarcerea înapoi îi este spre pierderea sufletului raţional şi semn de cădere dela faptele, cuvintele şi înţelesurile plăcute lui Dumnezeu; şi în vremea somnului sufletesc, aducător de moarte, va avea gândurile ca nişte ace cari îl trezesc, aducându-I aminte de lunga toropeală şi de nepăsarea, care i-a venit din negrijă Iar gândurile împlântate şi fixate în inimă, fără voia noastră, se şterg prin rugăciunea lui Iisus, făcută cu trezvie din adâncurile de înţelegere ale inimii. Dacă însă mintea noastră este neîncercată îniscusinţa trezviei, îndată se amestecă în chip pătimaş cu chipul ce i s'a nălucit, ori care ar fi, şi stă de vorbă cu el, primind întrebări necuvenite şi dând răspunsuri. Şi atunci gândurile noastre se amestecă cu nălucirea drăcească, aceasta crescând şi sporind şi mai mult, ca să pară minţii, care a primit-o şi pe care a prădat-o, vrednică de iubit, frumoasă şi plăcută Mintea păţeşte atunci acelaş lucru care s a r întâmpla, de pildă, dacă s'ar arăta un câne undeva într'o livadă, unde se nimeresc şi nişte miei, cari, fiind fărărăutate, aleargă la cânele ce li se arată ca la maica lor, necâştigând din apropierea cânelui altceva, decât că se umplu de necurăţia şi de putoarea aceluia. În acelaş chip şi gândurile noastre aleargă prosteşte spre toate nălucirile drăceşti din minte şi amestecându-se, precum am spus, cu acelea, pot fi văzute voind împreună să dărâme Troia, ca Agamemnon cu Menelaos. Căci aşa se sfătuesc şi ele ce trebue să facă spre a trece în faptă, prin trup, frumoasa şi dulcea nălucire ce li s'a arătat în chip amăgitor prin înrâurirea drăcească. Aşa se înfăptuesc înăuntru căderile sufletului. Pe urmă cele dinăuntru ale inimii se prelungesc şi înafarăîn chip necesar. Lucrul trezviei necontenite, sau folosul şi marele câştig pe care-l aduce ea sufletului, este să vadă îndată nălucirile gândurilor cari au luat chip în minte; iar al împotrivirii, este să respingă şi să dea pe faţă gândul care încearcă să intre în văzduhul minţii noastre prin nălucirea (închipuirea) vreunui lucru supus

simţurilor. Dar ceea ce stinge şi împrăştie îndată orice intenţie a vrăjmaşilor, orice gând, orice nălucire, orice formă şi orice statue rea, este chemarea Domnului. Căci de fapt şi noi înşine vedem în minte înfrângerea lor prin Iisus, marele nostru Dumnezeu, şi izbăvirea noastră, a smeriţilor, a neînsemnaţilor şi a netrebnicilor. Cei mai mulţi nu ştim că toate gândurile nu sunt nimic altceva decât numai năluciri de ale lucrurilor sensibile şi lumeşti. Iar dacă stăruim mult timpîn rugăciune, cu trezvie, rugăciunea goleşte cugetarea de toată nălucirea materială a gândurilor rele. Iar pe de altă parte îi face cunoscute gândurile vrăjmaşilor şi marele câştig al rugăciunii şi al trezviei. „Şi cu ochii tăi vei privi şi răsplătirea păcătoşilor spirituali vei vedea"( Psalm 90, 8,) şi tu însuţi cu mintea, şi vei înţelege, zice David, dumnezeescul cântăreţ. Monah cu adevărat este acela care a dobândit trezvie; iar trezvie adevărată a dobândit cel ce este monah în inimă. Celor ce suntem întăriţi în Hristos şi am început să umblăm în trezvie fără greş, întâi ea ni se arată în minte ca un sfeşnic, ţinut oarecum de mâna minţii noastre şi călăuzindu-ne pe cărările cugetării; pe urmă, ca o lună atotluminoasă, rotindu-se pe cerul inimii; mai apoi ni se arată ca soare Iisus însuşi, împrăştiind raze de dreptate, adică arătându-se pe Sine şi pe ale Sale ca nişte lumini atotstrălucitoare ale vederilor. Nu va umbla corabia multe mile fără apă; şi nu va înainta deloc paza minţii fără trezvie împreunată cu smerenie şi cu rugăciunea lui Iisus Hristos. Temelia casei sunt pietrele. Iar această virtute are şi ca temelie şi ca acoperiş închinatul şi sfântul nume al Domnului nostru Iisus Hristos. Uşor va naufragia un cârmaciu smintit în vreme de furtună, dacă a izgonit corăbierii, a aruncat lopeţile şipânzele în mare, iar el doarme. Dar mai uşor va fi scufundat de către draci sufletul, care nu s'a îngrijit de trezvie şi n'a chemat numele lui Iisus la începutul momelelor (atacurilor). Dacă omul din lăuntru petrece în trezvie, cumzic Părinţii, este în stare să păzească şi pe cel din afară. Dar noi şi dracii făcători ai răutăţii săvârşim în comun amândouă felurile de păcate. Aceia dau chip păcatului în gânduri numai, sau în zugrăviri de năluciri în minte, precum voesc. Iar noi îl săvârşim şi prin gânduri înăuntru şi prin fapte în afară. Dracii, fiind lipsiţi de grosimea trupurilor, îşi pricinuesc şi lor şi nouă muncile numai prin gânduri, prin viclenie şi prin înşelăciune. Dacă n'ar fi lipsiţi, blestemaţii, de grosimea trupului, n'ar întârzia să păcătuiască şi prin fapte, păstrându-şi de-a pururi voia liberă gata de a necinsti pe Dumnezeu. Precum nu e cu putinţă să se scrie slove în aer, căci acestea trebue să se scrie pe vreun lucru, ca să se păstreze multă vreme, la fel trebuie să lipim rugăciunea lui Iisus Hristos de trezvia ostenitoare, ca virtutea prea frumoasă a trezviei să rămână statornic împreună cu El şi prin El să ni se păstreze nerăpită în veac.

Filocalia 4 Filotei Sinaitul (pag 102-113)

Filotei Sinaitul a trăit în aceeaş mănăstire a Rugului Sfintei Născătoare de Dumnezeu din Muntele Sinai, ca şi Isichie. Şi se pare că tot cam în aceeaş vreme cu Isichie, după cum rezultă din înrudirea preocupărilor şi din faptul că în unii codici „Capetele" despre trezvie" ale lui Filotei sunt aşezate chiar înainte de ale lui Isichie Sinaitul. În orice caz el nu e una şi aceeaşi persoană cu patriarhul Filotei al Constantinopolei, din veacul 14-lea, căci e citat pe la începutul v. 14 de Grigorie Sinaitul şi încă imediat după Isichie Sinaitul.3 Se cunosc până acum două scrieri ale lui Filotei Sinaitul. „Capetele despre trezvie", publicate în Filocalia greacă (vol. I, ed. II, p." 366—374), pe care o traducem în acest volum, şi 2. „Despre poruncile Domnului nostru Iisus Hristos" (în Migne, P. G. 154, 729—745, după Thesaurus asceticus al lui P. Poseinus, Paris 1613). Dar până la o cercetare amănunţită a mai multor manuscrise nu se poate spune care a fost textul genuin, în special al primei scrieri, sau dacă diferite alte scrieri, pe cari ni le indică cataloagele codicilor greci din diversele biblioteci sub numele lui Filotei, sunt scrieri deosebite de-ale lui, sau numai părţi din scrierea de la Nr. 1. Deci dacă vrem să umblăm întru filosofia cea după Hristos, întru lucrarea cugetătoare prin păzirea minţii şi cu trezvie, să începem această cale prin înfrânare dela mâncările cele multe, primind mâncările şi băuturile cu măsură, pe cât e cu putinţă. Căci trezvia poate fi numită cu dreptate atât cale ce duce la Împărăţie, la cea dinlăuntrul nostrum şi la cea viitoare, cât şi lucrare cugetătoare, ca una ce prelucră şi înălbeşte cele ale minţii şi o mută de la vieţuirea pătimaşă la cea nepătimaşă. Unde este smerenie şi pomenirea lui Dumnezeu, susţinută de trezvie şi de atenţie, şi desimea rugăciunii îndreptată împotriva vrăjmaşilor, acolo este locul lui Dumnezeu, sau cerul inimii, în care pâlcul dracilor se teme să petreacă, pentru Dumnezeu care locueşte în acel loc. Pentru ce se porneşte împotriva noastră lupta şi bătălia aceasta? Ca să nu se facă prin noi voia lui Dumnezeu, precum ne rugăm zicând: .„Facă-se în noi voia Ta". Iar aceasta stă în poruncile lui Dumnezeu. Dacă cineva şi-a întărit (şi-a fixat) cu trezvie mintea sa în Domnul împotriva amăgirii dracilor şi urmăreşte cu deadinsul intrările lor şi împletirile ce se nasc din năluciri, va dobândi cunoştinţa lor prin experienţă. De aceea şi Domnul, îndreptându-şi atenţia împotriva blestemaţilor draci şi văzând de mai nainte, ca un Dumnezeu, gândurile lor, a rânduit poruncile Sale împotriva scopului lor, înfricoşând pe cei ce le vor călca. Asemenea şi amintirea neîncetată şi vie a morţii. Aceasta naşte şi plâns, amestecat cu oarecare dulceaţă şi bucurie, precum naşte şi trezvia minţii. Puternic

umileşte cugetul şi ne face să vedem pământul, şi pomenirea patimilor Domnului nostru Iisus Hristos, privite şi ele de amintire după chipul lor. Iar locul minţii este statornicirea ei fermă în virtute şi trezvia. Căci este o statornicire şi în virtute şi în păcat. Trezvia curăţă luminos conştiinţa, iar aceasta curăţită izbucneşte îndată, ca o mare lumină acoperită, alungând marele întunerec. Iar acesta fiind alungat, conştiinţa, prin trezvie necontenită şi adevărată, descopere la rândul ei cele ce se mişcă pe ascuns. Şi prin minte învaţă cu trezvie lupta nevăzută şi războiul mintal (inteligibil), cum trebue să arunce cu suliţa în lupta de doi şi să lovească la ţintă cu gânduri ascuţite şi să nu fie mintea lovită, adăpostindu-se lângă Hristos de înţepăturile lăncilor şi dorind lumina în loc de întunerecul vătămător. Trebue să înarmăm iuţimea numai împotriva dracilor, cari ne asupresc prin gânduri şi numai împotriva lor trebue să ne mâniem. Iar felul răsboiului de fiecare ceas din noi, ascultă-l şi împlineşte-l, uneşte-ţi rugăciunea cu trezvia, căci trezvia curăţeşte rugăciunea, iar rugăciunea pe cea care o curăţeşte. Fiindcă trezvia, privind neîntrerupt, cunoaşte pe cei ce intră. Şi împiedecându-le puţin intrarea, cheamă în ajutor pe Domnul Iisus Hristos, ca să alunge pe vrăjmaşii vicleni. Iar rugăciunea îi împiedecă,împotrivindu-li-se. Şi Iisus cel chemat, izgoneşte pedraci împreună cu nălucirile lor. Cel ce a dobândit trezvia, sau se strădueşte să o dobândească, s'a făcut inimă fericită şi cer mintal (inteligibil), cu soare, lună şi stele, şi încăpere a lui Dumnezeu cel necuprins, în temeiulvederii şi al urcuşului tainic. Avva Filimon