toata vremea-si are vreme, vol. 1

Calinic Arhiepiscopul

Toată vremea-şi are vreme

Vol. I 1944 - 1971

Ediţia a II-a


2

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CALINIC, arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului Toată vremea-şi are vreme / Calinic Arhiepiscopul ; ed.: Gligore Daniel. - Ed. a 2-a, rev. - Curtea de Argeş : Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, 2013 4 vol. ISBN 978-606-8181-26-4 Vol. 1. - 2013. - ISBN 978-606-8181-23-3

I. Gligore, Daniel (ed.)

821.135.1-97

© Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, 2013

B-dul Basarabilor, nr. 23, Curtea de Argeş, 115300, Judeţul Argeş, România Tel./fax. 0348/401956

0721492070 e-mail: [email protected]

www.eparhiaargesului.ro Tehnoredactor: Ovidiu Vlăsceanu

Corector: Prof. Constantin Voiculescu Lectori: Caliopie Cristian Ichim,

Valentin Retevoi, Alin Mircu Editor: Daniel Gligore

Coperta 1-4: Imagine cu satul Cracăul Negru.


3



Vol. I 1944 - 1971

Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului


4

„Critica vreau să fie amuzantă şi poetică, nu rece şi algebrică.”

Baudelaire


5

„Bine-ar fi să scrii copilăria şi să vorbeşti despre oamenii pe care îi cunoşti!”

Ioan Alexandru


6


7

Plângea descărcându-şi oful

Fiecare dintre noi îşi aduce aminte de cele mai importante momente din viaţa sa. Dacă ar scrie tot omul cum a învins greul drumului prin viaţă, cred că ar fi cea mai frumoasă şi mult gustată literatură personală. Astfel ne-am împărtăşi unii altora frumuseţi nespuse. Am fi mai bogaţi şi mai apropiaţi între noi, evadând din egoismul întunecat ce ne cuprinde adesea aria vieţii. Aşa mi-a venit gândul de a începe cu amintirile de demult. Acasă exista o mică bibliotecă. Nimeni nu îndrăznea să se atingă de dulapul din scândură de brad care mirosea a răşină. N-aveam voie să deschidem uşile şi nici să luăm vreo carte fără consimţământul tatei. Când a văzut că iubesc „cetitul” cărţilor, îmi dădea câte una pe săptămână. Acolo am găsit şi broşurile lui Nicodim Măndiţă din Buneştii Argeşului. Erau cele mai căutate şi iubite cărţi, de format mic şi prezentau câte o temă anume, cum ar fi: Beţia, Desfrânarea, Fumatul, Jocul de cărţi, Înjurăturile, Hoţia, Necredinţa… Cea mai mare bucurie era când mi se orânduia ascultarea de ciobănaş cu mioarele. Îmi luam „averea” într-o trăistuţă şi citeam ziulica toată. Mioarele păşteau nu prea departe de mine şi când rădeau iarba de parcă era cosită, mă mutam în alt loc. Şi tot aşa până seara târziu.


8

Într-o zi aud croncănind un corb. Era semnul că lupii erau pe aproape. Dintr-o dată o aud pe mama: - Costică, vin lupii pe coastă! Hai repede cu mieii acasă! Vă imaginaţi spaimele ce mă cuprindeau? N-am văzut atunci niciun lup. Dar ajungând acasă, văd pe coasta muntelui, în „şir indian”, o droaie de lupi. Erau peste 20. Mama îi număra din cerdacul casei, iar eu dârdâiam de-mi clănţăneau dinţii. Mă mai liniştea mama spunând că Dumnezeu le încleştează dinţii lupilor şi nu-şi pot deschide gura ca să te mănânce. Iar când povestea că pe drumuri de iarnă, mai ales când le este foame lupilor, dacă ai „noroc” să dai bot în bot cu ei, te mănâncă de-ţi rămân doar picioarele cât le-a cuprins încălţămintea. Aşa mare înfiorare m-a cuprins că, atunci când mergeam iarna singur prin pădure, vedeam doar picioare de oameni rămase în cizme, opinci sau şoşoni. Cel mai tare mă impresionau desele povestiri întâmplate aievea. Când îmi spunea mama că Ioana lui Buzduc a fost mâncată de lupi, mă apuca un plâns straşnic, aşa ca din senin. Într-o zi, tot mama mi-a povestit că o familie din împrejurimi mergea de sărbătorile Crăciunului să-şi viziteze neamurile dintr-un sat la care ajungeai trecând printr-o pădure deasă. Dintr-o dată iese din desişuri o haită de lupi flămânzi care au tăbărât pe cai şi pe oamenii din sanie. De frică, mama şi-a aruncat copilul înfăşat în calea lupilor, crezând că se vor mulţumi doar cu atâta. Copilul a rămas înfăşat în drum, iar părinţii lui şi caii au fost mâncaţi. S-au găsit doar oasele lor, sania şi copilul plângând în drum.


9

Nu se mai auzise de aşa nenorociri! S-a început decimarea lupilor. Eram tare bucuros. Tata nu-mi povestise niciodată întâmplări înfiorătoare. De atunci m-am întâlnit, deseori, cu lupi pe două picioare, care au Certificat de Botez, Buletin şi Diplomă de oameni cumsecade!

Mama n-a dorit niciodată să fie fotografiată. Aceasta este singura imagine făcută după film de către

profesorul Dan Dănescu din Câmpulung Muscel

Într-o primăvară eram la prăşit cartofii „pe Tisa”, cum i se spunea locului cultivat. Cred că nu aveam mai mult de 8 ani. Mama mă lua mereu cu ea. Tot prăşind, a început să-mi povestească din copilărie. Mi-a spus că mama ei, Elena Ursu, a murit la două săptămâni după ce a născut-o. Era în anul 1918, noiembrie, 21. Tatăl ei, Ion Popescu, oltean de neam, a stat cinci ani ca să crească pruncul orfan. Mătuşa mamei, Varvara, cu un soţ înfometat după moştenire,


10

pe nume Ion Avram, au luat-o în grija lor cu tot dreptul de avere, iar „olteanul” a primit un toc de bătaie ca să nu uite, arătându-i-se drumul pe unde a venit. Auzeam mereu pe mama oftând. Pomenea de mămuca ei, pe care n-a cunoscut-o, dar şi de tătuca izgonit, de care abia dacă-şi mai amintea.

Copilul de cinci ani şi-a continuat viaţa în cele mai dure condiţii. Creştea încet. Varvara, mătuşa mamei, a început să aibă prunci mai mulţi. Mama a trebuit să-i crească pe toţi. Atunci când nu mai putea era certată cu cuvinte grele, iar adesea primea şi câte-o bătaie. Mătuşa Varvara o apăra uneori, dar brutalitatea bărbătească era mult mai mare. Dintr-o dată mama s-a oprit din povestire. M-am uitat atent la ea. Deja plângea descărcându-şi oful adunat de atâta vreme şi nemărturisit cuiva până atunci.


11

Zăpodea Cracăului Negru

Mama era o femeie tăcută. Doar când mi se

destăinuia, avea un debit verbal necunoscut mie până atunci. Îşi descărca amărăciunile adunate din primăvara vieţii. Până să se mărite, mi-a povestit că „noii părinţi” au pus-o la munci grele şi nesfârşite. Iarna, mai ales, când se potoleau cu treburile, mama îşi primea porţia „fericită” de a merge în Tisa, la casa şi gospodăria mare unde stăteau oile, caprele, caii, porcii, câinii ca să păzească, iar ceilalţi ca să se îngraşe, fânul adunat servind drept nutriment pentru averea pe patru picioare. Din octombrie şi până în aprilie, mama era îngrijitoarea şi gospodina harnică în ograda unor stăpâni nemiloşi. Mi-a povestit despre năvala lupilor în stâna de oi. Salvarea oilor din gura lupilor era o vitejie, aş putea spune şi chiar un meşteşug. Nu se scăpa de încăierare decât atunci când săreau câinii, iar mama le înfigea între ochi un lemn care avea la capăt cărbuni aprinşi. Se vede că Dumnezeu a ocrotit-o de n-a fost mâncată de lupi, de porci sălbatici sau atacată de urşi. Prin anii aceia, zăpada era mult mai mare acolo, în munţi, iar fiarele mişunau peste tot flămânde, umblând pe deasupra zăpezii îngheţate. Când îşi termina povestirea, mama izbucnea într-un straşnic plâns de mi se rupea inima. Cum anii treceau, a venit şi vremea măritişului. Mi-a povestit că nu-i plăcea să meargă la dans, la „joc” cum i se spunea la Cracăul Negru. Avea o sfială


12

naturală, chiar cam sălbatică, după o viaţă de singurătate şi batjocură necurmată. Când a mers un flăcău să o ceară în căsătorie, a primit o bătaie de a plâns o săptămână, iar îndrăzneţul mire, o fugăreală de nu a mai cutezat să se apropie de casa unde mama slujea de pomană, cu viaţa ei şi cu averea moştenită. Părinţii adoptivi doreau să-şi mărite „slujnica” după cum credeau ei. Aşa cum se ştie, vecinii joacă un rol deosebit în viaţa celor din jur. Vecinul Barbu avea o fată frumuşică şi se adunau la casa dintre meri flăcăii din sat, la joc şi glume tinereşti. Mama mergea, de asemenea, fiind singurul loc unde ieşea în „lume”.

Haralambie Argatu poză în curtea Mănăstirii Curtea de Argeş

în timpul serviciului militar, între anii 1932-1934


13

Printre feciorii de acolo era şi Haralambie, tatăl meu de mai târziu. El a văzut pe mama cea sfielnică şi a mers să o ceară în căsătorie de la părinţii ei adoptivi. Tatăl meu era agreat în familia lui Ion Avram şi astfel mama a primit poruncă să se mărite cu el. Când a auzit, a fugit de acasă şi s-a ascuns mai multă vreme. Venind mai târziu, a primit din nou o mamă de bătaie şi porunca hotărâtă să se mărite cu tata.

Era în luna ianuarie a anului 1941. Zăpada se urcase până spre streaşina casei. O nuntă pe aşa vreme era un risc asigurat. Cu toate acestea lucrurile au mers înainte. Până la data nunţii, mama mai mergea la familia vecină, pe nume Barbu, pentru că avea acolo o prietenă „bună” pe nume Mărioara. Ea era încrezătoare că va fi luată în căsătorie de tatăl meu. Mama o asigura că va respinge orice hotărâre de a se mărita cu cel poruncit de părinţii adoptivi. Într-una din zile, stând de vorbă, ba de una, ba de alta, gazda se duce în camera vecină şi, prin uşa întredeschisă, s-a văzut cum a luat de după dulap o sticlă plină. Văzând astfel de lucru, mama s-a gândit fulgerător că poate fi o băutură otrăvitoare. Aducându-o în cameră, îi toarnă un pahar, zicând: - Hai, tu, Ileană, bea un păhăruţ! Am pregătit-o pentru tine că n-ai fost de Anul Nou la noi. Mama, cuprinsă de fiorii morţii, îi spune cu curaj: - Beţi voi din casă câte un pahar şi ce mai rămâne în sticlă, voi bea eu. După oarecare stăruinţă şi după refuzul categoric de a bea, mama Mărioarei pune băutura din pahar în sticlă şi o duce după dulapul de unde a luat-o, zicând:


14

- Dacă n-ai vrut să bei, am pus-o după dulap, ca nu cumva să o găsească şi să bea careva dintre copii. Mama mulţumea mereu lui Dumnezeu că a putut refuza băutura, care după cum se vedea, avea „proprietăţi” dinainte gândite. Când a sfârşit episodul de povestit, era galbenă la faţă şi s-a aşezat jos pentru a nu cădea din picioare. Mă luase şi pe mine frica. Multă vreme nu a mai scos niciun cuvânt. Săpa la cartofi într-o absenţă totală. Nu mai avea putere. Pe la apusul soarelui ne-am îndreptat spre casă. Tot drumul nu a mai scos nicio vorbă. A doua zi, mergând spre locul de praşilă, pe drum, mama mi-a poruncit să nu spun nimănui despre cele povestite. Nici n-am spus până azi. Cred că m-a dezlegat din „Ţara de peste veac”, unde a plecat la 15 iunie 1993. Mama şi-a început povestirea. Se oprea adesea. Nu îndrăzneam să mă uit spre dânsa. Parcă mă temeam să nu o supăr cu ceva. Am auzit-o spunând că părinţii adoptivi au ameninţat-o că, dacă nu se mărită cu tata, va fi dezmoştenită şi alungată de acasă. Până la urmă s-a învoit să se mărite cu un om pe care nu-l iubise până atunci. Când mă gândesc bine, cred că mama, ştiind-o cât era de distantă şi hotărâtă, nu i-a spus niciodată că l-ar iubi, ceea ce nu pot afirma despre tata.

Doar el o alesese! După nunta în ger de crăpau pietrele şi pe o zăpadă cum nu se mai văzuse de mulţi ani, mama mergea cu câţiva paşi în urma tatei spre gospodăria „argaţilor” de neam „popesc” din părţile Transilvaniei, după cum mi se povestise cu mândria neascunsă de ardelean.


15

Casa visurilor mele Când să intre pe poartă, mama s-a oprit. Rugile şi

insistenţele tatei erau disperate. Nu a avut încotro. Mama s-a întors la cei care nu au iubit-o niciodată, nevrând să-şi croiască vatră gospodărească alături de un om pe care nu-l cunoştea îndeajuns. După câteva zile de rugăminţi, tata îşi aducea mireasa în curtea sa de sub Zăpodea Cracăului Negru. Mi-a spus că s-a gândit că nu-i putea fi mai rău ca în anii înduraţi în casă străină şi că şi-a schimbat doar locul şi nu se aştepta la ceva mai bun. N-a mai scos nicio vorbă toată ziua. Mă uitam la dânsa cu iubire şi milă fără sfârşit.

Eram totuşi bucuros că mama m-a ales pe mine ca să-şi depene firul amintirilor dureroase de altădată!


16

Salvat de la moarte

Era în primăvara anului 1944. Al Doilea Război

Mondial îşi semăna moartea şi asupra satului Cracăul Negru. Pe Muntele Giurca, din zona Hangului, nemţii şi-au instalat tunurile, de calibru maxim, care-şi trimiteau obuzele pline de moarte.

Mama anunţa, îngrijorată, pe moaşa Anica lui Cojoc, că-i vine sorocul naşterii de prunc. Când a auzit, moşica a sărit ca arsă:

- Vai de mine, Ileană! N-am timp să-ţi fiu moaşă la naşterea copchilului. E vremea coasei. E război mare. Fă cum poţi. Cheamă pe Sultana. Doar sunteţi neamuri.

- Este prea departe, moşică! Mata eşti aici, în vecini. Nu mă lăsa singură. Nu pot să rezist. Mai am un copchil de doi ani.

- Nu pot, Ileană, iartă-mă! - Nu mă lăsa, moşică Ana! Vai de mine, sunt

gata să nasc! Mama deja căzuse jos. Moşica o ridică şi o duce

în casă. Peste puţină vreme m-a născut. Moşica mi-a tăiat buricul şi a avut grijă de mama, cu pruncul ei, peste opt zile de lăuzie.

Fiind bombardamente peste sat, nu s-a putut merge în comuna Crăcăoani pentru a mă înscrie în Registrul Născuţilor. Ceva mai târziu, mama a trimis pe


17

cineva să declare naşterea pruncului Constantin! Numai că, uitând ziua când am fost născut, s-a înregistrat 6 iunie.

Satul Cracăul Negru Paradisul în care m-a adus Dumnezeu pe lume

Uitându-mă în calendarul din 1944, am găsit

data în care am văzut lumina zilei. Era ziua de 4 iunie. Am venit pe lumea asta, aşadar, pe 4 iunie 1944, de Duminica Mare, sau a Pogorârii Duhului Sfânt, la ora cinci, după masă.

Oricum, mare importanţă nu au neapărat ziua, luna şi anul când ne naştem. Cel mai important este să ne naştem sănătoşi, nepunând în pericol sănătatea mamei.


18

Într-una din zile, mama, înainte de a pleca să aducă apă, m-a lăsat cu fratele meu, Haralambie, care nu avea mai mult de doi anişori, dar care a învăţat, pe cât putea el, să mă legene. Când se întorcea, cu apa acasă, imediat ce a trecut de poarta deschisă, de la ograda Moşicăi Ana Cojoc, un obuz a explodat. Poarta s-a făcut praf. Mama a scăpat ca prin minune, fiind aruncată la pământ de suflul exploziei.

Speriată, a ajuns acasă. Eu zăceam, răsturnat în odaie. Eram umflat şi vânăt de plâns. Fratele Haralambie plângea, încercând să mă suie în leagănul din care căzusem.

Uşor, uşor, am început să cresc. La numai doi anişori, cu o cămăşuţă de la genunchi în jos, mergeam de unul singur prin grădină, pe uliţe, pe drumuri. Plecam pur şi simplu de acasă. Adesea apucam pe cărarea bătătorită, care ducea la fântâna lui Ursu. Era plină ochi, cu apă lină şi bună de băut, ca agheasma. De acolo mama aducea apă pentru casă. De cele mai multe ori o însoţeam. Ştiam drumul.

Într-o zi, am luat-o spre fântână. Iarba era înaltă. De abia mă vedeam. Mama se tânguia că am dispărut şi nu ştia unde sunt. Auzind-o, Moşica Ana îi zice mamei:

- Ileană, fugi spre fântână! Costică mergea repede într-acolo. Vezi să nu se înece. Mama a luat-o la fugă. Când eram deja pe buduroiul de piatră al fântânii, întinzând mânuţele ca să ajung la apă, sunt luat de cămăşuţă, din dreptul spinării. Doar câteva clipe mai


19

trebuiau ca să cad în fântână şi să mă înec. Mama m-a luat în braţe şi m-a dus acasă.

Era tare bucuroasă! Aveam atunci, ca şi acum, dorinţa de a mă uita

în fântână şi a ajunge la apă. Apa fascinează! Vedeam în oglinda apei cerul albastru, nori, soare. Totdeauna aveam în minte că apa, cu oglinzile ei albastre, mă va duce într-o lume a fericirii.

Palatul Arhiepiscopal de la Curtea de Argeş

Peste ani, când a venit mama la Palatul Arhiepiscopal din Curtea de Argeş, ceea ce mi-a povestit după atâta vreme, cu deosebire, au fost spaimele ce le-a tras când am dispărut de acasă şi m-a găsit la fântâna lui Ursu, gata să mă înec.


20

- Vai, Costică! Parcă ieri a fost. Şi acum am spaimele de atunci. N-am să uit, cât voi trăi.

Înseamnă că n-a fost glumă. Biata mamă! Mult s-a mai necăjit din cauza mea. Aşa sunt toate mamele adevărate din lume.

Pentru că tot mergeam pe drumuri, când mai crescusem puţin, având peste 3 ani, de Învierea Domnului Iisus, mama şi tata ne-au luat pe mine şi pe fratele Haralambie, la slujba cea mai mare a Bisericii Ortodoxe.

Biserica din Cracăul Negru în care am fost botezat

Felul cum ne-am pregătit, ţinuta curată şi aleasă, darurile aşezate într-un coş mare şi frumos, ouăle roşii, cozonacul, pasca, pregătirea pentru Sfânta Împărtăşanie, toate la un loc făceau asupra mea cele mai mari impresii.


21

Eram fascinat! Cimitirul ardea în flăcări, iar cei duşi în Ţara de

peste veac se sculau la rugăciune. Biserica în care m-am botezat era toată în lumină.

Venise Ziua Învierii! Toţi mergeam tăcuţi! Eram învăluiţi în taina

plină de lumină. Biserica, împodobită de pruncii aduşi de părinţi, clopote anunţând sfărâmarea porţilor iadului şi Învierea lui Hristos, Atotbiruitorul, nu se mai puteau uita niciodată.

Bucuria de atunci îmi însoţeşte şi azi paşii prin „frumuseţile acestei lumi văzute”.

A fost prima mea întâlnire cu Iisus!


22

Să înveţe carte mai întâi!

Dacă mama mă tot lua cu dânsa pe la lucrările gospodăreşti, încet-încet am început să devin confidentul dânsei. Orice pas îl făcea, orice lucrare, orice vorbă şi atitudine, lăsau în sufletul şi inima mea de prunc amintiri de neuitat. Acum îmi dau seama, mai bine ca oricând, de sfiala mamei, discreţia şi simplitatea ei exemplară. Aşa, de pildă, nu-i plăcea să se împopoţoneze cu haine deosebite şi luxoase. Nu-i plăcea să meargă la nunţi şi ospeţe. Fugea de mulţime. Poate se inhiba, trăind mai mult retrasă în sihăstria munţilor. Mi-a rămas de neuitat, pentru totdeauna, dacă pot spune aşa, prima drumeţie la mănăstire. Eram mic, aveam probabil 5-6 ani. În plină iarnă, de Sfântul Ioan Botezătorul, am pornit împreună la Schitul Horăicioara, care era sub ascultarea Mănăstirii Horaiţa, având, în vecini, peste munţi, chiar satul Cracăul Negru în care m-am născut. Drumul a fost cumplit. Zăpadă mare. Urmă nu se vedea, dar mama ştia cărarea care ducea la chinovia din munţi. Bocancii cu talpă din piele (opinci nu voiam să port!) alunecau cu mare sprinteneală. Urcam zece metri şi alunecam cinci. Mama mă încuraja ducând greutatea unei traiste pline cu daruri, pentru schitul din munţi. N-am mai


23

putut urca. Am început a plânge în hohote. Deodată o aud pe mama, săraca, zicând cam şoptit: - Taci, nu plânge că te aude lupul! - Poate să mă audă! Am strigat eu printre sughiţuri. - Vino la mine în traistă! Nu mai plânge, aud glasul mamei. Şi m-a luat în traistă. Nici acum nu uit, cum ducea într-o traistă darurile pentru schit, iar într-o altă traistă pe nevolnicul de Costică. De câte ori îmi vine aievea episodul în faţa ochilor, şi aceasta destul de des, mă osândesc că nu am ştiut să am milă de mama şi cum am îndrăznit să mă las ca să fiu cărat în spinare. Încet-încet, am pornit la drum. Printre brazii plini de promoroacă zăream turlele mănăstirii. Bucuria m-a cuprins irezistibil. Uitasem cu desăvârşire greutatea drumului parcurs. Mama era veselă. Îşi dusese la capăt gândul de a mă urca spre sihăstriile din munţi. Ne înţelegeam fără vorbe. Doar privirile erau de ajuns. Slujba începuse mai de dimineaţă. Când am intrat în bisericuţa Schitului Horăicioara, din Munţii Neamţului, era deja începută Sfânta Liturghie. Lume era cam puţină şi tăcută. M-am aşezat într-o strană, ghemuit. Am adormit dus. Când am deschis ochii, în faţa Altarului, între Uşile Împărăteşti, pomenea de zor, la Sfintele Daruri, Părintele Gherasim Vasiliu. Era un călugăr în vârstă, cu păr alb şi barbă lungă, parcă ar fi fost chipul unui sfânt desprins de pe pereţii bisericii. Privirile ochilor de culoarea cerului îi mişcau precum bobul de lumină din candelele ce ardeau la icoanele împărăteşti. M-a impresionat chipul călugărului slujitor. Mă cuprinsese o pace adâncă intrând din nou într-un somn adânc,


24

vegheat de sfânta mea mamă, răbdătoare ca piatra din drum călcată în picioare. La terminarea slujbei am fost chemaţi la trapeza schitului. Era o încăpere sărăcăcioasă. Stareţul mănăstirii, bătrânul slujitor, m-a chemat lângă dânsul. Mi-a pus borş în strachina de lut şi cu o bucată de mălai (un fel de pâine coaptă în cuptor din făină), sorbeam cu lingura din lemn de plop. Deodată aud vocea bătrânului preot: - Cum te cheamă, băiete? - Costică, adică Constantin al lui Haralambie Argatu din Cracăul Negru, i-am răspuns pe nerăsuflate, de parcă eram nu ştiu ce fiu de prinţ.

Biserica de la Schitul Horăicioara, din Munţii Neamţului, unde am fost prima oară

dus în traistă de mama, în anul 1950


25

- Bine, băiete, adică Constantine, aud cuvântul calm al bătrânului sacerdot. Nu vrei să rămâi aici la Schitul Horăicioara? - Da! i-am răspuns pe nerăsuflate şi m-am apropiat mai mult de moşul monahal. Eram fericit! Nu mă mai gândeam la nimic, nici chiar la mama care mă născuse şi mă adusese cu atâta greutate la schitul din vârful muntelui. - Va veni, Părinte, după ce termină şcoala. Acum este prea tânăr şi trebuie să înveţe carte mai întâi, se aude vorba mamei care despica aerul rece ca o sabie necruţătoare. Atunci n-am înţeles hotărârea straşnică a mamei. Regreta mereu că nu a putut să meargă la şcoală. Singură a învăţat să scrie şi să citească. Iar acum nu voia să-şi scape pruncul fără învăţătură. N-a mai spus nimic Părintele Vasiliu, dar nici eu n-am mai îndrăznit să insist pentru a rămâne în sihăstrie. Ne-am luat rămas bun de la părintele cel blând, chip de icoană şi azi după o jumătate de secol. Întorsul acasă a fost mult mai uşor şi vesel. Din vârful coastei am mers pe câteva crengi de brad făcute ca o mătură. Mama tot striga din urmă să am grijă să nu cad în vreo prăpastie. Dintr-o dată mă simt luat pe sus şi n-am avut timp nici să strig. Nimerisem într-o râpă. Norocul meu că golul n-a fost prea adânc şi m-am trezit în vârful brazilor, pe deasupra hăului, în care am căzut printre cetini până jos, aşa cum cad în valuri mari bucăţi de zăpadă. Fiind prăbuşit la pământ, auzeam strigătele şi bocetele mamei ca şi cum aş fi murit. Din fundul prăpastiei am răcnit cât am putut zicând că n-am nimic. Încet-încet, am încercat să ies la lumină. Un picior nu-l mai puteam pune în pământ. Deja nu-l mai simţeam din


26

şoldul care ardea ca focul. Bucuroasă că n-am murit, mama m-a luat în spinare şi aşa am ajuns acasă până la apusul soarelui, cu dese opriri pentru a se odihni câte puţin. Săraca mama!

Când mă gândesc îmi vine să plâng în hohote.


27

Adevărată sărbătoare

N-am să uit nici ofurile mamei din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Când venea vremea cositului, prin dumbrăvile munţilor, pe unde aveam noi pământuri, pe Tisa, în Borci şi în Obcina de unde se vedea Ceahlăul, lucrurile se agravau până la dramă. Cine ştie ce înseamnă să angajezi cosaşi la treabă va înţelege mai bine cum stau lucrurile, mai ales când este război şi lipsurile sunt dintre cele mai mari. Mama îmi povestea cum a angajat câţiva tineri să cosească. De dimineaţă le-a dus de mâncare pentru câteva zile. Mâncarea era greu de rostuit. A plecat acasă liniştită că lucrurile vor merge bine. După câteva zile, mama s-a dus să strângă fânul cosit şi să le plătească cosaşilor, după buna înţelegere, că vor primi cât vor cosi. Când s-a apropiat, bucuria mamei s-a topit, văzând că nu s-a cosit nimic, iar cosaşii dispăruseră. Mâhnirea a fost peste măsură. Timpul trecea. Cosaşii au plecat cu mâncarea pentru trei zile. Alţii erau greu de găsit, războiul lăsând vetrele pustii. Graiul mamei, ostenit de atâta supărare, se auzea din ce în ce mai stins. Credeam că se prăbuşeşte la pământ. Pe şoptite mi-a spus că doi-trei ani la rând a cosit singură hectare întregi de iarbă spre uimirea vecinilor şi a trecătorilor. Aşa înţelegeam de ce are mama o atât de mare pricepere la cosit. Din când în când îşi vărsa oful pe verişorii pe care i-a crescut mari şi acum nu săreau în ajutorul


28

mamei rămasă singură, aşteptând cu speranţă venirea tatei acasă de pe front. După ce se punea fânul în stoguri mari, iarna mergea cu sania să-l aducă acasă pentru nutrimentul bovinelor şi ovinelor. Era mare primejdie! Drumul era accidentat. Mulţi mureau, răsturnându-se sania peste ei. De multe ori am fost şi eu la adus fânul din munţi. Era o mare bucurie pentru noi, copilandrii. Drumul era îmbrăcat în plăpumi de omăt, iar sania mergea trasă de caii care aveau atârnate clopote la gât. Mi se părea că mergeam în convoi de nuntă.

Mergând după fân, iarna, cu sania

Ne gândeam mereu la întoarcere. Ajunşi acasă, descărcam fânul din sanie în podul grajdului. Din când în când, prin dreptul nasului, venea mireasma bucatelor care se pregăteau. Era o mare bucurie pentru că ştiam


29

ce va fi pus pe masă: o tigaie mare cu jumări, slănină şi cârnat făcut la ţară cu mult dichis, peste care se adăugau vreo zece ouă proaspete. Din ceaun, mămăliga aştepta să pornească la drum spre gura flămânzilor. Murăturile se apropiau cu repezeală. Începutul era cu o ţuică de prune, din grădină, continuând cu vin adus din vreme de la podgoriile Vrancei, ca şi acum, de altfel. Moda-i veche pe la noi, deh, doară veşnicia s-a născut la sat, vorba lui Lucian Blaga. Caii deja odihneau depănându-şi amintiri, iar peste noi se aşternea o dulce oboseală care îndemna la somn. Ce vremuri! Adevărată sărbătoare!


30

S-au împlinit patruzeci de zile

Prin Munţii Neamţului, animalele sălbatice zburdau în voia lor pe întinse văi şi dealuri, adăpându-se din izvoarele cu apă rece şi mătăsoasă. Prin anii ’50 ai secolului al XX-lea, noi aveam în gospodărie cam de toate: oi, vaci, purcei, galiţe de tot felul şi doi boi mari, de se mira lumea de ei. Se chemau Bujor şi Căprior. Când nu era de lucru prin pădure, de cărat lemne mai ales, tata, ca şi alţi gospodari, lăsa boii în poienile din munte în voia lor, păscând şi bând apă lină de izvor. În amiaza mare se odihneau la umbra brazilor, iar spre seară se adunau mai mulţi pentru a se uni împotriva lupilor care-şi clănţăneau dinţii a poftă de mâncare pe la marginea poienii. Cam peste două săptămâni, tata i-a spus mamei să se ducă în Ciungi, în poienile unde a lăsat boii şi să-i aducă acasă. Ziua trecea, iar mama nu mai venea. Îngrijorat, tata şi-a luat felinarul şi a pornit la drum. Când s-au întâlnit, mama plângând i-a spus tatei: - N-am găsit decât pe Căprior, boul alb şi voinic. Bujor nu-i nicăieri. L-am căutat peste tot. N-am găsit nici urme că l-ar fi mâncat lupii. - Trebuie să-l găsim, Ileană! Simt că trăieşte, zise tata cu încredere. Hai să mergem pe locurile unde


31

i-am dus eu să bea apă. Să nu fie în râpă pentru că era prea greoi la mers. S-au întors în pădure amândoi. Au urcat şi coborât pe la toate locurile unde aveau boii vad să se adape. Dintr-o dată, la strigătele tatei s-a auzit un muget prelung dinspre vale. Au coborât. După gemetele lui Bujor, au reuşit să-l găsească răsturnat în râpă între două pietre mari de unde nu mai putea ieşi. Cu mare greutate l-au scos. Urcând pe povârniş, Bujor şchiopăta de piciorul drept. Când s-au uitat mai bine, au văzut că şoldul era străpuns de un fier. Umflătura era mare cât o pâine. Curgea uşor sânge din rană. - Măi! Măi! Cine să fi lovit pe Bujor aşa de straşnic? zise tata, plin de amărăciune. Fierul ajunsese la os şi cangrena se întindea peste tot. Veterinari nu erau pe la noi. Fiecare zidire a lui Dumnezeu era îngrijită după „ştiinţa” de la ţară. Se puneau comprese cu apă rece peste umflături. Mierea de albine amestecată cu esenţe de plante, numite iruri, - un fel de miruri – se folosea drept unsoare mângâietoare şi tămăduitoare. Bujor n-a mai scăpat. L-au tăiat, făcându-l pastramă şi dându-l de pomană la tot satul. Din când în când, mama jelea moartea lui Bujor. Uneori era sfâşietor. Când începea jelania, noi, pruncii, ne ascundeam. O lăsam singură pe mama cu bocetele ei aruncând blestem asupra celui care a lovit pe Bujor. Într-una din zile îmi zice: - Gata, Costică! Nu mai jelesc. Du-te la Sihla şi dă un pomelnic la Sfânta Liturghie să văd semn de la Dumnezeu în patruzeci de zile. M-am dus şi am povestit


32

Părintelui Paisie năpasta ce s-a abătut asupra casei noastre.

Schitul Sihla din Munţii Neamţului

Părintele Paisie de la Sihla


33

Timpul trecea. Fără să se ştie, număram şi eu zilele până la patruzeci. În miez de noapte, mama mă trezeşte, zicând: - Scoală! S-au împlinit 40 de zile. Casa lui Ion Coştei a luat foc. El ne-a omorât pe Bujor! Treceam pe departe de casă. Mergeam să vedem cum se face scrum. Gospodarii erau doborâţi de supărare. S-a auzit că mama mă trimisese ca să dau slujbă la Schitul Sihla. După o vreme au mărturisit că ei au lovit pe Bujor cu un cârlig de fier!


34

Coasa bătută strâmb

De mici copii, tata ne făcea o educaţie straşnică. Munca şi şcoala! Nu se putea comenta niciodată. Erau ascultări sacre. Vara, când începea fânul, tata ne ducea la locurile noastre, pregătindu-ne pentru o lună şi ceva. Luam cu noi ceaunul, o, ceaunul fermecat, cratiţe, tigăi, tacâmuri de tot felul, saci cu mălai pentru mămăligă în burta cărora se aşezau un coş cu ouă pentru a nu se sparge pe drum, cofă pentru apă, căni, chibrituri, prosoape şi cele de toată trebuinţa. Acum începea cositul. Fratele meu mai mare era meşter la bătut coasa. Eu nu am învăţat nici azi cum ar trebui. Îl rugam să mă ajute. Şi o făcea cu drag, dar coasa o bătea strâmb ca să nu am niciun spor la cosit, mai ales că mă punea să încep cu prima brazdă, iar el venea din urmă zicând: păzea, că-ţi tai picioarele.

Adevărate pozne în Munţii Neamţului! Tata ne arăta cum să cosim. Dădea o brazdă. Era perfect cosit. Pământul era ras. Când l-am întrebat de ce face aşa, l-am auzit zicând: - Cosiţi ras! Să nu rămână niciun fir. Aşa se regenerează iarba pământului. Se întăreşte pentru la anul. Nu l-am crezut. Văzându-mi îndoiala, mi-a zis: - Cosiţi aşa cum v-am spus. Când vor veni oile să nu aibă ce paşte, iar pe pământul nostru când ajung, să o ia la fugă. Apoi zâmbea şiret ca să înţelegem ce


35

vom putea din poruncile lui de gospodar nemilos. Aşa a fost vreo cinci ani. Când venea tata în inspecţie, ne spunea: - Bravo! Stogul este bine clădit, iarba este cosită aproape ras, dar are coamă între brazde. Nu sunt prea mulţămit. Noi tăceam mâlc şi gândul ne zbura aiurea. După ce ne trăgea câteva ameninţări că ne va dezmoşteni, pleca bombănind spre casă. Fratele meu Haralambie era cătrănit foc. Nu mai putea să rabde atâta nemulţumire arătată ani de-a rândul. Îl aud cu năduf zicând: - Costică! Anul acesta mai facem fân. Apoi îl învăţăm noi minte. Ştiu că tu eşti prieten cu tata. Sper să nu spui nimic. - N-am să scap niciun cuvânt. Chiar mama mi-a spus că n-a mai văzut aşa om strâns la inimă, necruţător şi nemulţămit. Chiar a zis ca să-l lăsăm singur şi să plecăm în lume. S-a săturat până în gât, că de patru ani aude aceleaşi vorbe de supărare. - A! Mă bucur de mama! Este dreaptă, dar nu-i va fi uşor, că toată greutatea va cădea pe spinarea ei, zise fratele mai luminat la faţă. Am mers din Obcină, unde am primit mai multe ocări, în Borci, alt loc de coasă, cu relieful frământat ca într-o covată uriaşă de pâine. Ne-am apucat de lucru. Într-o săptămână şi ceva totul era orânduit. Stog mare, făcut după legea locului. Gardul era solid şi înconjura frumuseţea de strânsură pentru a nu fi pradă cerbilor, oilor şi iepurilor. Tata nu a mai venit atunci. Noi am plecat acasă. Deja trecuse de Sântămăria Mare. După vreo două săptămâni, plecând cu mama pe la locurile unde am cosit şi făcut fânul, tata făcea mereu observaţii. La


36

întoarcere, mama ne-a spus că nu e bine să mai mergem la anul ca să muncim degeaba la fân. - Mergeţi, copii, şi munciţi în lume, iar tatăl vostru să facă fânul cum va crede că-i mai bine.

Ne-am bucurat de sfatul şi curajul mamei. Aşteptam cu nerăbdare anul viitor. După ce am terminat şcoala, fără să spunem nimănui, decât mamei, eu am plecat la stâna din Antăleni, unde aveam oile, iar fratele la pădure cu alţi flăcăi, ca să facă metri steri. A venit vremea coasei. Noi dispărusem fără urmă. Tata o întreba pe mama: - Bre, femeie, unde-s copchiii noştri? Nu cumva i-ai încurajat să plece de acasă? - Vom face amândoi fânul, că cinci ani nu ai fost mulţămit. S-au săturat şi ei.

Câine să fii şi tot pleci de acasă.

* Ne-am căpătat independenţa. Zburam cu propriile aripi. Erau primii bani pe care-i strângeam pentru şcoală şi internat. Nu mai auzeam nemulţămirile tatei. Dar nici fratele meu, Haralambie, n-a mai bătut coasa strâmb în gură!


37

În tinda Paradisului!

În Munţii Neamţului, după cum am mai spus, noi aveam pământ de coasă în trei locuri: Obcină, Borci şi Tisa. Era o fericire să mergem la coasă în Obcină. De acolo vedeam Ceahlăul, în superbia lui, strălucind în soare! Apa era lină şi limpede ca boabele de cristal şi cu gust de agheasmă mare. Soarele ne îmbia să ne tolănim pe brazda proaspăt cosită, auzind cântec de greieri neodihniţi. Păsările cântau altfel. Ciocârlia îşi ducea în tăriile zării trilurile ei făr` de pereche. În Tisa, locul ca o şa de cal uriaş, bătut de vânt neodihnit era îngrădit cu gard de răzlogi (scânduri de fag, tăiate din bardă), pentru a nu intra nicio jivină. Era loc domesticit. Tata era gospodar mare. Dorea ca acolo, în munţi, să aibă livadă, să semene grâu, să facă un schit. Eram bucuros să vin adesea în Tisa. Cositul era lucrul cel dintâi. Am primit de la tata câte o postată pe zi de coasă. Coseam din răsputeri. Deseori îmi porneau din nas şuvoaie de sânge. Trebuia să fim în norma impusă. Fratele meu Haralambie râdea de mine cât îl ţinea gura. Într-o zi tata şi mama vin la strâns fânul de curând cosit să-l pună pe prepeleci. Seara venea ca o binecuvântare. În coliba făcută din răzlogi înalţi, scânduri late de vreo 30 de cm. şi lungi până la cinci metri, stăteam ca în palatul de cleştar, pe care nu-l prea vedeam din cauza fumului care ne „răsfăţa” întru usturime de ochi şi tuse duduitoare.


38

Într-o noapte, când toţi dormeau aşezaţi pe un pat de cetini şi fân uscat din brazdă, cu un cărbune am desenat o biserică mare cu trei turle. Am scris dedesubt „mănăstire”. Era prima oară când făceam un desen. Eram fericit. Făcând focul, care lumina „palatul” din fag, având singurul tablou cu mănăstirea, desenată cu cărbune, mi-am aşezat capul spre odihnă. Era prima noapte de veghere, uitându-mă la turlele bisericii care se prelungeau spre înaltul Cerului.

* Ivirea dimineţii era o bucurie pe care numai acum mi-o desluşesc. Să te trezeşti pentru încă o zi! Ce minune! Câtă binecuvântare de la Dumnezeu! Să te trezeşti în cântec de păsări şi în murmur de zefir. Eram în tinda Paradisului! Razele soarelui anunţau venirea Mirelui. Roua strălucea în mii şi milioane de mărgăritare. Păşeam pe roua dimineţii cu picioruşele goale. Luam cu palmele boabe de rouă şi mă spălam pe faţă pentru a mă trezi şi a rămâne ca şi Făt-Frumos din Lacrimă. După ce gustam câte ceva, se pornea la lucru. Fiecare ştia ce are de făcut. Nimeni nu scotea nicio vorbă. Vorba, spunea mama, este pierdere de vreme. Sau tata, mai arţăgos, zicea: Să-ţi meargă lioarba, dar să se facă şi treabă!


39

*

Tata mi-a spus mai încetişor, să nu se prea audă: - Hai cu mine să tăiem un fag gros. Vreau să te învăţ cum se taie un copac; unde i se dă tapa, pentru a-i dirija direcţia. Vreau să fii om destoinic. Văd că ai pricepere la desen. Bucuros, am luat toporul ascuţit brici şi am început precum îmi arătase tata, dând mai întâi tapa. Aşchiile săreau când în ochii mei, când în ochii tatei. Dintr-o dată, izbind mai cu putere, toporul a alunecat la câţiva centimetri de glezna piciorului stâng. Când a văzut, a strigat înfricoşat: - Aoleu! Era cât pe ce să-ţi tai piciorul. Repede ia-ţi bagajele şi pleacă acasă. Acum! M-a apucat bătaia de inimă. De azi vei fi bucătar. Gata. Pleacă acum, că mor de spaimă! N-am ştiut ce s-a întâmplat. Răcnetele tatei m-au înspăimântat aşa de rău încât n-am ştiut când am făcut drumul jumătate spre casă. Mă tot uitam înapoi spre coliba din Tisa. Eram alungat din cauza spaimei.

De acum începea vremea celor cinci ani de ascultare la bucătărie. Avea să fie bucuria mamei şi mereu supărare tatei. Aşa s-au separat apele. Toporul mânuit aiurea speriase pe tata, care dorea să facă din fiul lui un tâmplar iscusit. Păşeam acum agale spre casă! Era în dricul amiezii. Oamenii coseau! Femeile adunau fân, iar fetele hăuleau de răsunau munţii.


40

Pază la groştior!

Aşadar, iată-mă şi bucătar! Hotărârea tatei era absolută. Nimeni nu mai putea schimba nimic. Mi-am luat lucrul în serios. Aveam în jurul a zece ani. M-am apucat de curăţenie mare, cum făceam cu mama de multă vreme. Nu mi-a fost greu. Am orânduit cratiţe, tigăi, oale, farfurii, străchini, linguri de lemn, blidarul, prepeleacul unde se puneau oalele de lut după ce se spălau, în aer liber pentru oxigenare şi eliminare de orice mirosuri. Am văruit soba. Plita a fost curăţată, masa spălată cu leşie şi câte altele. Ce mai turte din făină de grâu făceam, coapte pe plita făcută lună! Dar turtele din tigaie, cu brânză de oi amestecată cu ouă şi împodobite cu mărar, peste care se adăuga smântână proaspătă pe care o făceam cu mare grijă şi din care mâncam cu mare spor! O! Doamne! Ce de smântână am mâncat ani în şir. Să ai pe mână toate bunătăţile bucătăriei nu-i un lucru de ici-colea. Am să povestesc păţania cu oalele cu smântână, că Doamne, tare bună ai mai făcut-o! Sărut mâna şi picioarele Sfinţiei Tale! Credeţi că a fi bucătar este una cu a fi împărat? Niciodată! Peste capul meu trona ca o împărăteasă, cine credeţi? Mama! Nu-i scăpa nimic din ochi. Ştia tot. Îmi spunea să am grijă de lapte. Era mult. Gospodăria avea câteva vaci la care mulgeam de zor şi plângeam în


41

hohote. Ţâţele ugerelor erau tari şi vacile nu slobozeau laptele. Trebuia să le cânt. Uşor-uşor slobozeau laptele şi se uitau cu mare blândeţe la mine. Îmi aduc aminte că în Maramureş, bivoliţele (pentru cine nu ştie, un fel de vaci mari trase prin hornul casei sau scăpate din iadul plin cu smoală, aşa erau de negre), nu dădeau lapte decât dacă le mulgea o singură mână şi le cântai să-ţi treacă focul. Un vecin de-al meu îşi bătea cu parul bivoliţa ca să-i dea lapte. Îi murise nevasta care singură mulgea. N-a scos-o la capăt. A bătut ce a bătut, până când într-o zi gospodarul atârna într-un par de la gard. Era deja mort. Bivoliţa îl luase în coarne şi îl azvârlise acolo, dintr-o aruncătură.

Bivoliţele cu cel mai bun lapte din lume

Să ne întoarcem la smântână! Vreo douăzeci de oale de mărime mijlocie erau înşirate pe o scândură pusă jos, în casă, pe lângă perete, la răcoare. Era o


42

frumuseţe. Pline ochi cu lapte aşteptau să fie smântânite pentru a se face unt de vacă. Ce bunătate, Doamne! Când mi-a spus mama că cineva ar cam umbla pe la oale, eu n-am rămas mirat. - Să ai grijă Costică de oale, ca nu cumva cineva să se apropie şi să încerce groştiorul că nu se mai prinde laptele şi se zăruieşte. - Bine mamă, am zis eu! Fii fără grijă că nu se va apropia cineva de oalele pântecoase cu lapte proaspăt şi groştior bun ca mana cerească. Grija dată de mama mi-a mărit atenţia şi am început să prospectez locul. Totul era în ordine. Când îmi ridic ochii spre tavan, văd pe perete un săculeţ pe care nu-l mai zărisem. Uşor îl iau din cui. Îl desfac la gură şi văd zahăr cubic. Bucuria mea. Nu ştiam ce are săculeţul, drăguţul de el. Am luat câte o bucăţică şi am început să umblu la groştior. Gustul era extraordinar. Nu mai încercasem niciodată. Am uitat de paza oalelor şi am tot mâncat până mi s-a tăiat, cum se spune. Am pus săculeţul la loc. Mi-am început lucrul obişnuit. Vine mama şi mă întreabă: - Ce fac oalele cu lapte, dragul mamei? - Bine, mamă! spun eu, neştiind ce va urma. După ce merge în casă şi mai trebăluieşte, iese frumuşel şi fără să spună niciun cuvânt, mă înhaţă de piept, zicând: - De unde ai pe cămaşă urmă de groştior? Nu ştiam ce să spun. Picăturile albe ca fulgii de nea, căzuţi din graba gustatului, dădeau mărturie că eu eram poznaşul şi nu pisoii pe care dădeam vina cel mai adesea.


43

Fără să scot niciun cuvânt, mă trezesc cu lapte pe cap, pe ochi, pe umeri, peste tot! Aud pe mama, zicând: - Poftim lapte, pisoiule, şi te satură! De azi înainte să nu mai strici groştiorul de pe lapte, auzi? Degeaba!

Şi astăzi când văd oalele, mai ales la Mănăstirea Robaia, mă apropii, ca pisoiul din poveste şi admir frumuseţea de lapte ce se odihneşte sub groştiorul ispititor. Ce bunătate de lapte ne-a dat Dumnezeu!

El răsare din lumina aşternută din zori şi până-n noapte pe pajiştea unde se ospătează, vara, vaca dătătoare de lapte!


44

Gândul la fugă

Într-una din zile, tata m-a chemat afară lângă un

trunchi de copac, pe care se crăpau lemnele. O bardă stătea înfiptă cu coada oblic. Am început să mă îngrijorez. Dintr-odată îl aud zicând ritos: - Băiete! Cum sunt pătrunjelul, mărarul, cartofii, fasolea, ceapa, usturoiul şi celelalte legume făcute de Dumnezeu? - Bune sunt toate, răspund eu aproape tremurând! - Bine, atunci! Dacă strici ce a făcut Dumnezeu şi nu iese mâncarea bună îţi voi tăia capul cu barda, auzi? - Aud! Am îngăimat abia ţinându-mă pe picioare. De atunci am căpătat o mare sperietură. Mă gândeam să fug de acasă. N-am scos niciun cuvânt câteva zile. Norocul meu era că tata mergea la lucru. Făcea case din lemn cu vărul lui, Ion Acatrinei. Tot lucrând case în sat, ei mâncau felurit şi bucate iscusit gătite, iar eu nu mă puteam număra printre meşterii bucătari. Nu aveam tăria să fug de acasă. Mă străduiam să fac tot felul de combinaţii culinare ca să nu mai aud reproşuri, dar nici să mai văd barda înfiptă-n buturugă a ameninţare.


45

Ca să ştiu cam ce mănâncă pe la locul de muncă, pe unde lucra tata, într-o zi m-am apropiat de bucătărie, chiar în timpul mesei. Îl aud pe Ion Acatrinei zicând printre pufăiturile ţigării aprinse, fornăind pe nas: - Bre, Haralambie, eşti un tiran cu Costică! De ce faci mofturi la mâncare? - L-am speriat puţin ca să nu uite. Nimeni nu face borşul mai bine ca el. Nu ştiu ce pune, ce adaugă, ce foloseşte pentru acrit. E un iscusit la bucătărie. Ne ajută. Mamă-sa e fericită, că poate să facă şi alte treburi. Cu gătitul mesei e o greutate mare şi nici nu se cunoaşte că faci ceva şi e mare pierdere de timp. - Păi vezi, vere! Mai uşor cu aspreala că o să fugă de acasă. Când am auzit şi laude şi profeţii nu am mai stat o clipă. Am şters-o uşurel pe coastă în jos şi am fugit spre casă. Eram fericit. Nu mă mai temeam. M-am aşezat pe lucru. Bucatele ieşeau din ce în ce mai bune.

Ceva mai greu era când trebuia să duc mâncarea în oale mari, tocmai la munte, când se lucra la fân. Se iubeau bucatele calde şi nu încălzite de două sau trei ori. Se pierdea gustul şi osteneala era cumva pe degeaba.

Îmi aduc aminte de bunătăţile făcute din cartofi noi cu unt de oaie. Doamne! Ce bucurie să guşti aşa minune! Borşul de cartofi acrit cu zarzărele ce dau în pârgă. Omleta cu unt de vacă împănată cu muşchi şi cârnat tăiat rotiţe, dat prin mărar bătut cu lapte. Varză la cuptor cu costiţă de purcel. Fasole păstăi prăjite în oloi


46

din sămânţă de cânepă. Dar plăcintele făcute cu brânză la cuptor? Acum îmi dau seama ce vremuri de criză erau. Şi totuşi… aveam de toate în gospodăria noastră, numită săracă. Iarna, garniţa era la mare putere. Scoteai repede şi puneai în cratiţă untură de purcel, care cuprindea, colea, muşchi tăiat felii, cârnat scurtat, slănină făcută jumări la care adăugai zece ouă sau mai multe, după mâncători, bătute cu lapte şi câteva fire de făină. Cu murături şi mămăligă caldă era un deliciu desăvârşit. Şi toate din gospodărie! Nici nu am ştiut vreodată ce înseamnă cumpărăturile.

O, Doamne! Dar cozonacii la care frământam de mă dureau mâinile două săptămâni? Ce să mai spun de pască, ouă roşii, friptura de miel ce se usca uşurel pe bucăţi de şiţă în cuptor potrivit de fierbinte, sarmalele şi zeama de găină în oalele de lut!

Dacă aş sta să scriu despre bogăţia şi iscusinţa cu care făceam bucătărie nu o să credeţi mare lucru. Scriu pentru a lăuda pe gospodinele, soţiile şi mamele noastre sfinte, care zilnic, fără odihnă şi încetare fac aceste lucrări, pentru a ne duce în timp existenţa noastră în această lume văzută. Fiecare strachină de lapte cu mămăligă şi un pahar cu apă e încă o zi!

Să ne întoarcem acasă! La brazda cu ceapă, usturoi, cartofi, fasole, pătrunjel, varză, mărar, la ouă, lapte, la izvorul din luncă, la florile de pe prispă, la cântec de ciocârlii, la untul de vacă şi de oi şi câte altele din grădina noastră care ne aşteaptă bosumflată că am părăsit-o!


47

Spovedanie la Popa Dobre

Când era iarnă, mama torcând fir din fuior de cânepă, iar eu depănând la gheme, îmi povestea câte ceva despre popa Dobre, cum i se mai zicea Părintelui Nicolae. Era un preot ticluit. Se purta sobru, cu barbă mare şi pălărie cu boruri late ca ale lui Calistrat Hogaş. Mergea ţeapăn de drept pe drum şi în costumaţie preoţească, fără niciun cusur.

Părintele Nicolae Dobre Copiii îl aşteptau să-l întâlnească. Avea Părintele Nicolae o geantă mare, plină cu biscuiţi, zahăr şi bomboane. Toţi se apropiau cu sfiiciune, sărutându-i mâna dreaptă după care primeau doritele daruri din geanta burduhănoasă.


48

Într-una din zile, mama şi cu alte fetiţe s-au dus, pâş-pâş, pe lângă gardul uliţei din grădina popii şi se uitau printre scânduri să vadă ce este dincolo. Pe un scaun stătea bătrânul preot Nicolae şi culegea cânepă, făcându-o snopi pentru a fi dusă la topit. Din când în când îşi ştergea sudoarea cu mâneca suflecată. Mai târziu, când s-a dus la spovedanie, se uita de sub epitrahil la mâna popii Nicolae şi a văzut degetele galbene de tutun precum şi mustaţa. Dintr-o dată aude: - Spune, Ileană, lapte ai mâncat? - Am băut câteva căni, Părinte, şi-mi pare rău! - Ia spune-mi, vaca ce mănâncă? - Fân mănâncă, Părinte! - Bravo, Ileană! Atunci laptele-i de post şi l-a făcut Dumnezeu ca tu să-l mănânci. - Spune-i lui mumă-ta să-mi aducă un picior de porc să-l fac săpun, auzi? - Aud, Părinte! Şi-a luat-o tot într-o fugă spre casă. Era Ajunul de Crăciun. Când Părintele Nicolae mergea cu icoana, se auzea pe drum cântând: Naşterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru… Mama, de frică s-a urcat în podul casei şi s-a ascuns după hornul sobei. După ce s-a sărutat icoana de către cei ai casei, zice părintele Dobre: - Ei, Varvară, unde-i Ileana cea micuţă şi isteaţă? - O fi pe aici, Părinte, pe undeva, îi zise mama vitregă. - Ţi-a spus ca să-mi aduci un picior de porc pentru săpun?


49

- Mi-a spus, Părinte, dar încă n-am tăiat purcel anul acesta. - Bine, ai să aduci la anul şi primind un fuior de cânepă se îndepărtă de casă. De după coşul sobei, coboară mama încă plină de frică, auzind glasul baritonal ce se pierdea pe uliţă la vale. Era prin anii ’50 ai secolului trecut, când priveam din depărtare convoiul ce însoţea sicriul cu popa Dobre, aşezat în carul cu patru boi. Se îndrepta spre cimitirul din dealul bisericii. Clopotele sunau a jale. Babele grele de picioare, stăteau pe bancă lângă poarta casei şi povesteau cât de bun şi darnic a fost Popa Dobre. Una dintre ele, cu glas pios, zicea: - Vai, ce bun popă a fost! N-om mai avea noi niciodată aşa Părinte. Câte cârmoji mi-a dat ani de-a rândul. Nici de săpun nu am dus lipsă. Bun săpun! Făcut de doamna preoteasă Ileana, că deh, noi femeile nu prea ştim să facem săpunul aşa de bun. Doar de gură nu ne întrece nimeni!


50

Bucătar, ce să spun …

Sâmbăta se făceau toate pregătirile. Nimic nu lucram duminica. Toată lumea era obligatoriu la biserică. La noi era o mare bătălie pe mersul la slujbă. Când se lipsea de la Sfânta Liturghie se socotea cel mai mare păcat. Era o mare supărare să lipseşti două duminici la rând. Ca să nu fie război, s-a făcut sfat ca fiecare dintre noi, copiii, să facem cu rândul la rămas cu grija casei şi a gospodăriei. Văzând dragostea fraţilor, le făceam şi lor de rând ca să meargă mai des la biserică. Într-una din duminici am făcut o încercare. După ce am aşezat masa şi am lăsat la foc calm bucatele, închizând uşile şi porţile, am plecat, pe furiş, la biserică, de-a dreptul peste gardurile din cale ca să nu fiu văzut că nu sunt acasă. Mă strecuram printre oameni şi mă urcam la locul meu, direct în cafas. De acolo ascultam slujba. Vedeam de sus pe creştinii evlavioşi. Îl vedeam pe tata stând dus în văzduhuri sfinte, tocmai în faţa Altarului, iar pe mama undeva, tocmai la ieşire din biserică. Îmi vine să râd şi acum: tata în frunte şi mama în coadă. După predica hotărâtă şi măreaţă a părintelui Gheorghe Savin, coboram iute din cafas şi fugeam spre casă. Toate au fost păzite de Dumnezeu, spre marea mea bucurie. Grabnic orânduiam totul, ca atunci când vin părinţii şi fraţii să fie numai bucurie. Se aşezau la


51

masă cu rugăciune şi se lăudau bucatele făcute de Costică al mamei. Tata nu prea spunea nimic. Dintr-odată îl aud zicând: - Haralambie, spune ce ai înţeles din predica Părintelui Savin? - A fost frumoasă predica, dar nu ştiu cum să încep, zise fratele meu, rămânându-i bucătura în gât. - Apăi, băiete, nu prea eşti atent în biserică şi nu-i frumos, auzi? - Am să fiu, mai îngăimă fratele meu două vorbe, roşindu-se ca racul. Se aştepta la ceva palme. Tata era darnic cu el, fiind cam încăpăţânat. Neavînd de lucru, am început să spun câte ceva din predică. Tata se uită fix la mine şi mă întreabă: - De unde ştii tu ce a spus Părintele Savin la predică, azi? - L-am auzit cu urechile mele. Mata stăteai drept în faţă, nemişcat, iar mama stătea mai la uşă. Eu am stat în cafas şi după predică am venit să vă aştept acasă. - Aşa! Ai lăsat casa singură? De ce ai făcut asta? Cum ai îndrăznit? Şi în loc să fie pălmuit fratele meu că nu ştia nimic din predică, am încasat eu vreo două perechi de palme.

Curată dreptate! Am fugit de la masă şi m-am ascuns în podul grajdului plin cu fân. După o vreme am adormit. Când m-am trezit, tot pe zi, aud pe mama strigându-mă pe nume: - Costicăăăăă! Unde eşti? Ieşi de unde te-ai ascuns. A plecat tatăl tău de dimineaţă la lucru. Mi-am dat seama că am dormit până a doua zi spre amiază.


52

- Bine că te-am aflat. Te-am căutat toată noaptea cu felinarul. Du-te la mătuşa Eufrosina la Văratic şi stai acolo o vreme, până-i trece mânia. M-am săturat. Nu mai pot de atâta scandal. Mi-am zis în gând: - Adio blide, ceapă, mărar şi alte legume, adio unt de oaie, garniţă cu untură de purcel şi alte străchini! N-am să mai fac mâncare niciodată. Îmi luam rămas bun de la tigăi, cratiţe, linguri şi farfurii, de la satâre, de la buturuga cu barda înfiptă oblic.

Mănăstirea Văratic Locul iubit de Eminescu


53

Mătuşa Eufrosina de la Văratic

Cu traista-n spinare, plină cu lucruşoarele adunate repede de mama, am plecat singur, tăind în linie dreaptă, drumul spre Văraticul văzut de mic, dus de mama, când în spinare, în traistă, când pe jos, până mă dureau picioarele.


54

Spovedania cu omletă

Când veneau, mai ales posturile, noi ne pregăteam cu mare grijă. Dacă scăpai pe gât o picătură de lapte era mare necaz. Pregătirea începea cu strictă rânduială. Era un adevărat război printre oale, tigăi, cratiţe şi linguri, mese, funduri de lemn, oale de lut, căni, feţe de masă şi câte altele. Leşia era la înălţime şi la mare căutare. Totul era spălat cu peria de rădăcină, că nu erau ca acum fineţuri de soluţii care spală rapid şi curat. Toate erau spălate şi răs-spălate şi clătite de zor de parcă ar fi fost otrăvite şi aşa erau puse în câteva lăzi curate şi în podul casei aşezate. Din întristarea lor, acum erau scoase blidele din care se va servi mâncarea de post. Este adevărat că erau mai puţine, dar mult mai solide. Aşadar, începerea posturilor era ca o mare taină ce se lăsa peste întreaga fire a satului. Noi, copiii, dar şi ceilalţi săteni, ne pregăteam de mers la spovedanie. Era o adevărată bucurie şi sărbătoare! Ce păcate mari puteam avea noi, până în zece ani? Ne simţeam ca îngerii şi zburdam în bucuria cea mare. Când o porneam la Părintele Savin ca să ne spovedim parcă ne pregăteam de o escapadă. Ne grupam şi intram pe uliţă la Părintele. De obicei era după-amiază, spovedania ţinând până peste miezul nopţii. Noi eram mulţi, iar Preotul Gheorghe Savin nu dădea rasol la slujbe.


55

Înainte de a pleca spre spovedanie, prima grijă era să fim curaţi şi frumos îmbrăcaţi. Pe urmă, nu uitam să dăm iama prin cuibare pentru a strânge ouă de găină ca să le dăm la spovedanie drept răsplată pentru osteneală. Frumuşel, luam câteva ouă, cinci de obicei, le puneam în buzunarul de la suman, un fel de surtuc, şi mergeam cu grijă să nu le facem omletă. Părintele Savin spovedea într-o bucătărie de vară. Eram mulţi la rând, pe vârste şi noi nu ne prea îngrămădeam. Ne plăcea să ne mai zbenguim. Dintr-o dată mă trezesc cu un pumn direct în ouăle din buzunar. Câteva s-au spart. Când am văzut halul în care a ajuns buzunarul, mi-am pregătit şi eu ofensiva şi scoţând omleta cu coji cu tot l-am spălat pe faţă pe îndrăzneţul jucăuş. Tot trecând vremea şi fiind încă multă lume la spovedanie, unul mai apucat pe pozne ne-a zis câtorva dintre noi: - Cine ocheşte, colea sus, la grajd, pe gaură, cu ouăle pentru spovedanie?

Părintele Gheorghe Savin


56

Atâta a trebuit. La rând, cu grijă, fiecare azvârleam cu ouăle direct în spărtura de sus. Eu niciodată nu am nimerit la ţintă atunci când aruncam pentru ochire, într-o direcţie oarecare. Aşa mai erau şi unii dintre colegii mei. Luai o ţintă şi nimereai aiurea. Când s-a aprins lumina în curte era o frumuseţe de ţinte luate. Ouă sparte din plesnitură peste tot: pe grajd, sus spre spărtură, pe uşi, pe geamuri, unele nimeriseră chiar pe uşa bucătăriei unde spovedea Popa Savin. Un adevărat tablou cu gălbenuşuri şi albuşuri de ouă prelinse pe perete până jos. Când a ieşit bietul Părinte Savin să oprească ostilităţile, a primit direct în cap un ou care s-a prelins peste chelia şi umerii lui voinici. Ca prin minune, ne-am risipit, făcându-ne nevăzuţi în întunericul de seară. A doua zi, pe la amiază, intră în curtea noastră Popa Savin, supărat oarecum, şi-i zice tatei: - Bre, Haralambie, unde a fost Costică aseară? - La spovedanie, Părinte! răspunse tata plin de bucurie, neştiind de papara, atârnată pe pereţii casei, din seara trecută. - Auzi, bre Haralambie, s-au bătut cu ouă aseară în curte şi au uns toţi pereţii casei, ba am primit şi eu un ou drept în frunte. Nu cumva, Costică al tău a făcut una ca asta? - Vai, Părinte, nu se poate! Costică nu face din astea. Dacă a făcut el, îl omor şi gata! - Lasă, bre Haralambie, nu te mai crămălui, aflăm noi cine este capul răutăţii. - Deh, Părinte, aşa-i când ai copchii, trebuie să tragi năpaste. Dar nu-i nimic, îmi cer eu iertare pentru


57

el şi mâine venim să spălăm pereţii de scrob (aşa se zice la omletă pe la noi, prin Moldova). Tata nu m-a întrebat nimic. Dimineaţă mi-a zis scurt: Costică, ia o găleată cu apă, o mătură, o perie şi un coş, că mergem undeva. Când am ieşit în drum, mi-a spus să ne îndreptăm spre casa Părintelui Savin. Şi aşa am spălat cu tata toată omleta de pe pereţi, eu aruncând doar cu două ouă şi nici azi nu ştiu, în care direcţie au luat-o. De atunci tata a rămas prieten cu Părintele Savin. Iar când mă întâlnea pe mine, îl apuca râsul în hohote.


58

Poarta bătută în cuie

După anul ’50 al secolului trecut, se înrădăcina deja „ciuma roşie”, cum se mai numea de unii tragedia care a cuprins o parte a omenirii. Se poate spune că lucrarea Anticristului îşi are drumul precis fixat. Imperfecţiunea bate la inima noastră şi niciodată nu putem fi stăpâni pe vremi, ci sub vremi, care uneori ne joacă renghiul. Istoria ne stă mărturie. Să citim aşadar cu mai multă atenţie. Având doar câţiva ani pe atunci, am prins vremea când Religia era măturată din şcolile de Stat, cu icoane, profesori, preoţi şi tot ce mai avea şcoala românească, împodobită cu ştiinţă şi bunăcuviinţă. Eram proaspăt elev în clasa întâi. Preotul Savin a venit la şcoală, direct prin grădina lui, având o portiţă mică ce dădea în curtea şcolii. Câteva sute de elevi, de toate mărimile, ne-am plecat genunchii pe pământul plin de praf şi am ascultat rugăciunile spuse tare de Părintele Savin, dăruit de Dumnezeu cu talent oratoric şi bună cântare bisericească. Impunea şi prin statura lui uriaşă şi faţa limpede ce îi arăta inima bună de părinte. Când a început a întreba elevii, laolaltă adunaţi, ca să răspundă la întrebările simple ce se pun copiilor pentru spovedanie, se auzea cam aşa: - Aţi furat ceva în viaţa voastră?


59

- Da, nu, da, da, nu, nu, nu, da, şi tot aşa, era un murmur de da şi nu, de te apuca veselia. - Aţi ascultat părinţii? - Da, nu, da, da, da şi nu, răspundeau copiii de răsuna valea. - Aţi copiat la extemporale şi teze? - Nu! se auzi, ca un tunet, glasul pruncilor. - Aţi fost la biserică în fiecare duminică?

- !?! De data aceasta nu s-a mai auzit nicio şoaptă. Parcă au amuţit. Părintele Savin Gheorghe şi-a întins un epitrahil lung peste capetele pruncilor şi a rostit rugăciunea de sfântă iertare. A fost prima şi ultima spovedanie la şcoală. N-am mai văzut pe preotul satului intrând pe portiţă în curtea şcolii.

A doua zi poarta a fost bătută în cuie… Pe uliţele României „ciuma roşie” îşi arăta

mutra hidoasă! …


60

Bătaia pentru Stalin

În luna martie a anului 1953, când eram în clasa a doua şi aveam nouă ani, de pe lumea aceasta pleca Stalin. Ce jelanie! Ce durere! Ce plânsete pe la şcoală! Profesoarele, mai ales, plângeau în hohote. Trăgeau clopotele de sunau văile. Se făceau rugăciuni pentru cine a distrus bisericile, prefăcându-le în cluburi şi săli de dans! În cartea de citire, pe o pagină din dreapta, pe la jumătate, era o fotografie a lui Stalin. Când am auzit că a murit, cu un creion roşu i-am făcut o însemnare în dreptul gâtului, un fel de semicerc sub bărbie. Când a văzut profesoara de română, mi-a tras câteva palme peste cap şi m-a trântit cu faţa peste capacul băncii de m-a umplut sângele. Speriat de viteza cu care am primit potopul de palme şi alte izbituri cu capul de bancă, am fugit spre casă ca să mă plâng tatălui meu. - Lasă, Costache! asta-i rânduiala lui Dumnezeu ca să murim. Pământul nu face mofturi şi nici nu are greaţă ca să ne primească în sânul său. Ne-a scăpat Dumnezeu de o nenorocire. Bine că te-a bătut. Ai să ţii bine minte păţania aceasta. A avut dreptate. Nu se vede? În ziua înmormântării lui Stalin, ne-am aliniat tot doi câte doi şi am pornit, întreaga şcoală, spre biserică pentru a asista la slujbă şi a face parastasul celui dispărut în pământ. Pe drum s-a plâns, s-a oftat şi


61

s-a bocit de mama focului. Peste garduri şi pe la porţi, de-a lungul drumului era mulţime îndurerată. Pe ici-colea auzeam: - Aoleu! A murit tătuca Stalin, ce ne facem, Doamne! Doamne! să vezi că acum ne omoară americanii! Când am ajuns la poarta bisericii, sus pe arcadă, am văzut scris: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Am rămas ţintuit locului, uitându-mă la literele albe scrise pe fondul negru al scândurilor. Era pentru prima oară când am intrat pe poarta principală a bisericii. Deodată, stând priponit cu privirea asupra slovelor, mă trezesc cu un pumn în spate de mi-a sărit căciula de pe cap. Era aceeaşi profesoară de română. În biserică, lume multă. Lumânările ardeau cu lumina lor molcomă şi izvorâtoare de speranţe. Directorul şcolii omagia, între ofuri şi sughiţuri, personalitatea marelui dispărut. Încetişor, cu grijă să nu fiu văzut, am ieşit afară din biserică şi mi-am grăbit paşii spre casa părintească. Am luat-o drept peste grădini sărind gardurile ca să ajung mai repede şi să nu uit cele scrise pe arcada porţii de la intrare în curtea bisericii. Ajuns acasă, intru direct în camera unde era ţinută Biblia învelită cu un ştergar de cânepă şi cu o ramură de busuioc pusă deasupra. Nimeni nu avea voie să pună mâna pe Marea Carte decât tata, din care ne citea la toţi, o dată pe săptămână, duminica pe la apusul soarelui. Mă apropii cu sfială! O deschid pentru prima oară şi caut la Ioan, capitolul 14, versetul 6. Citesc aceleaşi cuvinte: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Eram fericit! Am uitat toate pe rând: bătaia de la şcoală pentru semiluna trasă la gâtul lui Stalin, pumnii primiţi


62

în spinare, când citeam pe arcada porţii de la biserică, de la profesoara de română, care mi-a zis: - Ce stai cu gura căscată la poartă, mişcă-te, boule, din loc! Acum îmi dau seama de marea rânduială a lui Dumnezeu. Noi am fost îndoctrinaţi de mici. Pe pereţii claselor din şcoală au fost date jos icoanele sfinte şi au apărut puşi, la rând, cei patru „dascăli” ai omenirii: Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Noi, copiii, stăteam, uneori, în faţa lor şi ziceam în cor, cu grijă, să nu ne audă învăţătoarea: - Barbă albă – pentru Marx, barbă neagră – pentru Engels, barbă cioc – pentru Lenin şi barbă deloc – pentru Stalin. Se transformase într-un cor omofon şi ziceam vârtos cele de mai sus pentru a „omagia” pe noii „sfinţi” ai lumii.

Săracii! Plecând spre casă, pe pârâul Tisa, slobozi de privirile învăţătorilor speriaţi de noua întorsătură, noi strigam de răsuna valea, iar eu pe deasupra tuturor, bătut pentru moartea lui Stalin: Barbă albă, Barbă neagră, Barbă cioc, Barbă deloc! Sau cum se spune la Câmpulung-Muscel:

Două bărbi, O ţăcălie, Şi-o mustaţă Cenuşie!


63

Traista lăcuită

Tata a dorit ca în primul an de şcoală să-mi facă şi mie o geantă sau cufăr elegant, din lemn lăcuit, ca o vioară, pentru a purta cărţile. N-a voit să merg încălţat în opinci şi nici să-mi duc cărţile în traistă – taşcă numită – când mergeam la şcoală. Era o bijuterie. Mergeam ţanţoş cu „diplomatul meu”, aşa cum m-a învăţat tata. Voia să ştie toţi cine este Costică, fiul lui Ciocârlan, că aşa era poreclit tata, din satul Cracăul Negru. În clasă l-am pus ritos pe bancă şi-mi orânduiam caietele, cărţile, creioanele, radiera, condeiul, cerneala. Colegii mei se uitau la minunea de „geantă diplomatică” şi erau curioşi să vadă mai de aproape podoaba de „traistă” lăcuită. Se uitau lung la mine. Unii fluierau a mirare. Alţii a batjocură. Când să plec spre casă, un coleg mi-a înhăţat geanta şi fugind a trântit-o de gard până au sărit bucăţi şi cărţile s-au împrăştiat pe drum. Mi-au tras o bătaie ca să ţin minte. Rămas singur să-mi strâng ce a mai rămas din prăpădul abătut asupra capului meu, am plâns în hohote până acasă. Când m-a văzut tata cu geanta bucăţi, amestecată cu cărţi, aducându-le în braţe, speriat m-a întrebat: - Dar ce s-a întâmplat, băiete? Cine te-a bătut? Ce-ai păţit cu geanta ta de lemn? Printre sughiţuri i-am spus păţania şi cum m-au lecuit colegii de mersul ţanţoş


64

de dimineaţă spre şcoală şi cum m-au bătut măr, făcându-mi praf frumuseţe de geantă. L-am auzit, după câteva clipe: - Costache! de azi înainte să nu mai intri în ograda asta dacă te mai bate cineva. Auzi? - Aud! Aşa va fi! De altfel nu ştiam ce spun. Am avut mari înfruntări, dar tata n-a auzit decât de plângerile părinţilor, că n-am putut fi învins de încăierările copilăreşti, care n-au fost deloc puţine.


65

Îngerul păzitor

În vacanţele şcolare eram obligaţi să plantăm puieţi. Era o mare bucurie să mergem prin păduri, chiar dacă eram mici, doar în prima clasă. Eu căram apă cu cofa pentru a o pune la rădăcina noilor puieţi care aveau să devină pădure mare, aşa cum o văd acum după aproape o jumătate şi mai bine de secol. Pădurile s-au tăiat ras, nemairămânând niciun arbore în picioare. Când am văzut cum se taie pădurile şi rămân munţii golaşi am început să plâng şi să strig a disperare. Tata m-a luat deoparte şi mi-a zis, şoptind: - Taci! Opreşte-te! Nu mai striga. Or să spună oamenii că te-am învăţat eu să urli ca un nebun. Potoleşte-te că se va pune altă pădure şi va creşte mare. Noi nu putem face nimic.


66

Am auzit mai târziu de ministrul Silviculturii, Mihai Suder, mare gospodar, care a împădurit toată România, pădure care acum se taie, cum se zice, într-o nebunie. Într-una din zile, ne-am dus în grup mare la pus de brazi în Tisa. Acolo lucram de zor, făcând gropi şi plantând viitoarea pădure. Pădurarul, care mergea cu noi, se numea Constantin Mihuţ. Ce om minunat! Ca un brad! Mereu verde! Era de o mare delicateţe. Se îmbrăca impecabil. Bunătatea inimii întrecea orice măsură, iar zâmbetul lui te tămăduia la inimă. Mai rar văzusem până atunci un astfel de om. La prânz, ne-am aşezat toţi la masă, în semicerc, pe un dâmb potrivit. Era o mare bucurie. Pădurarul Constantin Mihuţ s-a aşezat între noi. L-am rugat să-mi dea şi mie voie să trag cu arma de vânătoare cum au mai făcut şi ceilalţi colegi ai mei. Nu s-a lăsat rugat. Imediat s-a ridicat şi a aşezat arma în furca unui băţ mai grosuţ şi mi-a zis: - Vezi gaura aceea din copac? - O văd, spun eu cuprins de emoţii. Nu mai văzusem o armă de vânătoare şi nici nu mai pusesem mâna pe aşa ceva. - Ţine strâns la umăr patul armei şi tragi cu degetul de aici, arătându-mi locul. Ai grijă că te aruncă dacă nu o ţii bine şi strâns pe umăr. Eram pe alte lumi. Am uitat tot ce mi-a spus Constantin Mihuţ. Fără să-mi explic, atunci şi nici azi, m-am rotit cu arma spre colegii care stăteau la o depărtare de vreo zece metri. Aud strigând pe Bondrea, socrul lui Mihuţ:


67

- Îndreaptă arma spre fag, Ciocârlane! Aoleu! Nu ne împuşca. Eram uluit! Nu ştiam de ce strigă. Stăteam cu degetele pe cocoaşele trase asupra celor două cartuşe ce erau deja pe ţeavă. Îngerul îmi încremenise mâna. Dintr-odată, mă simt cuprins de umeri şi, uşor-uşor, întors cu arma spre gaura fagului. Aud glasul, tremurat, al lui Constantin Mihuţ, că el era cel care m-a îndreptat cu faţa spre copac: - Costache, apasă acum pe trăgaci! O mare bubuitură şi n-am mai ştiut nimic. Am crezut c-am fost împuşcat. Din bubuitură şi reculul armei, că n-am ţinut-o strâns la umăr cum mi s-a spus, am ajuns la câţiva metri cu picioarele în sus. N-am mai ştiut nimic. Leşinasem. Mai târziu, m-am trezit udat cu apă din cap până în picioare. Lângă mine stătea Constantin Mihuţ care plângea, zicând: - Slavă Domnului! că a fost doar atât. Dacă se descărca arma asupra cuiva, mâine eram băgat la închisoare. Nu trebuia să dau arma unui copil.

Cu greu mi-am revenit. Nu puteam merge pe picioare. De acolo din munţi, Constantin Mihuţ m-a dus în spinare, cale lungă, până acasă. Vreo două săptămâni am bolit de spaima trasă în munţi. Cred că atunci am căpătat o hibă la inimă, hibă pe care au descoperit-o medicii după mai bine de cincizeci de ani. Şi acum, când scriu, încerc spaimele de atunci.

Mare cumpănă! Aşa se zice pe la noi! Am scris pentru ca nimeni să nu se joace cu

focul!


68

Am înfipt condeiu-n grindă

Printre învăţătoarele cu inimă de aur amintesc pe Elena Mihăilă, Raveica Ghineţ, Maria Nuţu şi Mariana Vodă. Directorul şcolii a fost o vreme profesorul Mihăilă. Era ştraşnic. Nicio urmă de zâmbet. Aşa era şi cu soţia sa, o femeie de o mare delicateţe. Era bolnavă. Am plâns când am văzut-o cât de mult suferea. Era greu atunci cu tratamentele medicale, iar înţelegere şi milă nu avea de la nimeni. Aşa m-am priceput eu a înţelege lucrurile. Raveica Ghineţ, bună ca o mamă, era suferindă uneori şi lipsea de la ore. O înlocuia soţul său, care era sever şi necruţător cu indisciplinaţii. Eram la o oră. Colegul meu strănută cu putere, stropind pe cel din faţă. După puţină vreme l-a apucat un căscat şi un oftat de viţel pe pajişte. Crezând că-i fac un bine, i-am pus palma peste gură, uşurel. Aşa am crezut că trebuia să fac, şi-i civilizat. Dintr-odată sunt apucat de perciuni şi tras în răspăr, fără nicio milă. Aud glasul aspru al profesorului: - De ce ai tras de nas pe colegul tău? - Nu l-am tras de nas! I-am pus doar palma la gură pentru că a căscat, răspund profesorului Ghineţ, care mă trăgea în continuare de păr. Când mă gândeam s-o rup la fugă din clasă, m-a lăsat zicându-mi ameninţător, cu degetul ridicat: - Să nu îndrăzneşti să mai tragi de nas pe cineva.


69

- Nu m-a tras de nas, sare cu gura colegul meu de bancă. N-aţi văzut bine. L-aţi tras degeaba de perciuni. Trebuie să vă batem pentru asta. Când a auzit profesorul Ghineţ, s-a îndreptat spre banca noastră. Nici nu ştim când am ieşit buluc pe uşă. Până acasă nu ne-am oprit. Am crezut că fuge după noi. De atunci nu l-am mai văzut. Cred că a murit de mult. Şi acum îmi este milă de Raveica Ghineţ. Nu o uit la rugăciune. Tare mai era bună la inimă. Era ca o mamă.

Învăţătoarea Maria Nuţu Când îmi aduc aminte de Maria Nuţu, învăţătoarea de matematică, mă apucă plânsul. Era o minune de femeie. Avea o bunătate ruptă din cer şi toţi o iubeam din inimă. Aveam deja 11 ani. Examenul de sfârşit de an se apropia. Dădeam teză la matematică. Toţi colegii mei scriau de zor, doar Hortensia Ciudin, fiică de profesor, mai primea câte-o vizită pe la bancă pentru a vedea cum merge cu lucrarea. Când am văzut, am strigat că nu-i drept ce face. Condeiul a ajuns în grindă, iar lucrarea zbura pe jos. În aceeaşi zi am plecat la stâna de oi din Antăleni, de unde se vede Ceahlăul ca în palmă.


70

Fiind cu situaţia şcolară neîncheiată, învăţătoarea Maria Nuţu, de curând operată, a urcat munţii, în Tisa, unde făceam fânul. Acolo s-a odihnit nemaiputînd merge. A rugat părinţii să mă aducă la şcoală să-mi dau examenul. Fratele meu Haralambie a venit într-un suflet la Antăleni, unde eram la oi, şi m-a luat la drum. Când am văzut pe Doamna Maria Nuţu, m-am bucurat, uitând toată supărarea. O aud zicând: - Hai la examene, Costică! Lasă supărarea. Ai să-ţi aduci tu aminte de ceea ce fac eu acum pentru tine. Am început coborârea pe cărările din munţi. O duceam de braţ pe învăţătoarea Maria Nuţu şi mă bucuram aşa de mult. Din vreme în vreme ne aşezam jos pe câte-o buturugă pentru a se odihni. Mă temeam să nu moară cumva din cauza operaţiei. Încet-încet, am ajuns acasă. A doua zi am mers la examene. După teza dată, m-a pupat şi mi-a dorit spor bun şi să nu mai fac mofturi niciodată. Doamna Nuţu Maria avea o fată de vârstă apropiată mie, pe nume Păpuşa. Era frumoasă şi albă ca zăpada. Îmi trecea prin minte că mi-ar fi bună de soţie. Aşa gândeam atunci.

Învăţătoarea Maria Nuţu şi fiica, Păpuşa


71

De multe ori văd aievea chipul învăţătoarei mele, Maria Nuţu, cu soţul ei, Virgil, care era şi el ca o pâine proaspătă, scoasă din cuptor. Bun învăţător, blând şi mare iubitor de biserică.

Învăţătorul Virgil Nuţu Într-o vreme, Maria Nuţu a venit cu mama la

Curtea de Argeş. Au dorit cele două mame să-şi vadă odrasla năbădăioasă de altădată. Am povestit din copilărie. Ne-am adus aminte de câte toate. Lacrimi mari se rostogoleau pe obrajii celor două mame care m-au născut: una din fiinţă în fiinţare şi alta din iubirea multă de carte. Că tot trăgeam eu în munţi, la stâna cu oi, dacă nu o trimetea Dumnezeu pe Maria Nuţu să mă aducă la şcoală, acum eram un baci bătrân, păstorind oile prin Munţii Neamţului … dar aşa, am ajuns prin Munţii Argeşului, frumoşi şi înmiresmaţi!


72

Suveica-n cap …

Când veneam în vacanţele de iarnă, de primăvară şi de vară, mă aştepta tata cu nerăbdare. De mama ce să mai zic! Nu ştia fiecare unde să mă mai pună la lucru, în ce loc să mă mai trimită şi la care treabă aş fi mai de folos. Trebuia, de bună seamă, ca vreme de câteva săptămâni să mergem să plantăm puieţi de brad, molid şi alte conifere. Căram cu găleata apă să udăm noii răsădiţi în rânduri desăvârşite. Aveam nevoie de adeverinţă la şcoală. Fără acel act nu ne înscria nimeni în anul următor. Norma era precisă. Ni se dădea un snop de puieţi pe care să-l punem într-o zi. Săpam, plantam, udam. Vedeam că eu rămân mereu la urmă. Colegii mei se zbenguiau de mama focului, râzând de mine. Când mă uit bine pe rândurile din vecini văd plantaţi brazii, mai răriţi decât ai mei. O parte din puieţi erau îngropaţi în pământ, li se vedeau dor crenguţele. Le zic mâniat: - Aţi îngropat puieţii? Nenorociţilor! Ne vede Dumnezeu, le zic eu. - Taci, Ciocârlanule! Te crezi deştept. Ţi-arătăm noi ţie! şi s-au năpustit cu sapele spre mine. Doar fuga m-a scăpat de la bântuială. Câţiva colegi vedeau povestea şi se amuzau, cum sunt copiii. A doua zi, pădurarul, de dimineaţă, mă pune să număr toţi puieţii de brad şi să-i împart egal. După aceea trebuia să verific dacă sunt toţi plantaţi. Mă pusese un fel de băgător de seamă. Dintr-o dată aud răcnete. Pădurarul bătea cu o joardă pe cei care au ascuns ieri puieţii în pământ. Nici azi nu ştiu cine a spus povestea. Colegii mei credeau că eu


73

sunt pârâciosul, pentru că am fost pus un fel de observator al lucrului silvic. Când nu mergeam la plantaţie şi mai era vreme, tata mă lua în pădure la făcut metri steri. Plecam cu cele necesare. Ceaunul fermecat nu lipsea niciodată. Făina de mămăligă în săculeţi de cânepă era împodobită cu zeci de ouă ca să nu se spargă la drum, cofa cu apă, linguri de lemn, sarea, zarzavaturi, ştergare albe de cânepă, tacâmuri, garniţa cu untură de porc şi alte scafe de lemn şi străchini de lut. Bucătarul eram tot eu! La terminarea mâncării, o vreme trăgeam la joagăr şi stivuiam lemnele tăiate în lungime de un metru. Când era vremea mesei mai răsuflam. Scăpam de tăiatul lemnelor. După ce se mânca, spălam totul şi iarăşi la lucru. Din când în când, tata grăia: - Hai! Tăiaţi lemne! Dacă nu învăţaţi bine, în pădure o să staţi! Se aude? - Cine are carte, are parte, îşi termina tata discursul patetic. Prin minte îmi treceau gânduri multe. Mă mânia vorba: cine are carte, are parte! Nu ştiam ce poate să însemne aceasta. Tot în vacanţe, mama mă trimetea la moară. Îmi punea un săculeţ cu boabe de porumb în spinare şi mă duceam de unul singur, trecând peste Dealul Bisericii. Drept să spun îmi era cam ruşine să mărşăluiesc o jumătate de sat cu sacul în spate. Morăriţa, o babă măruntă, când mă vedea îmi măcina de îndată pentru că eram un client vechi. Ba, uneori, când măcinam mai puţin, nu-mi mai lua uium. Acum nu mai este moara. Au luat-o apele. A rămas doar să macin amintiri. Cel mai mult mă bucuram când adunam păpuşoi, încă necopţi îndeajuns. Era lipsă de mălai şi grăbeam


74

coacerea ştiuleţilor în cuptorul încins ca pentru pâine. Era cea mai gustoasă mămăligă din lume. Avea şi o mireasmă de te săturai, fără să mănânci. Încercaţi şi gustaţi. Veţi vedea! Dar ce să mai spun de povestea cânepii?

O culegeam în snopi, o legam şi după ce o băteam de sămânţă, o aduceam la tocilă, loc cu apă dulce pentru a se mura, a se topi – cum se spune pe la noi. Noaptea o păzeam singur în luncă, pe malul apei ca să nu vină hoţii să o fure. Paznic mare! Mă culcam şi dormeam sub veghea stelelor. Noroc cu îngerul meu păzitor, că altfel eram de mult mâncat de lupi. Şi acum, când scriu, mă apucă înfiorarea. Când aduceam cânepa acasă, se usca bine şi tăbăram cu meliţa. Se scoteau nişte fuioare ca mătasea galbenă şi catifelată. Iarna torceam cu mama. Răsuceam firele, le urzeam, le dădeam prin spată şi prin iţe, făceam ţevi cu sucala dănţuitoare, ţeseam cu spor, bătând cu vătalele ca să iasă pânza deasă. Ce bucurie să o ducem la înălbit! O puneam în apă şi apoi pe prundiş sau iarbă verde pentru a se usca şi tot aşa până se făcea albă ca omătul. Apoi croiala şi bucuria cămăşii de cânepă sau in care ne împodobea făptura. Odată, mama venind acasă de la lucru, mă întreabă: - Ai ţesut cumva la stative? - N-am ţesut, mamă, zic eu cam spăsit. - Uite, colea, un dinte de spată. L-ai ţesut la jumătate de metru. Cum de nu recunoşti? Până să mai zic ceva am primit o suveică drept în cap. De atunci nu m-am mai amestecat în treburile mamei.


75

Sânul lui Dumnezeu

Când să începem clasa a V-a la Şcoala din

Cracăul Negru, auzim că s-a desfiinţat ciclul II, cum se numea atunci. Ni s-a spus, dacă cineva vrea să meargă mai departe la şcoală, să se îndrepte, fie spre Crăcăoani, fie spre Bălţăteşti.

Mare mi-a fost mâhnirea. Odată cu plecarea noastră, au plecat şi unii dintre învăţători. Printre ei era şi domnişoara Mariana Vodă, care venise doar de un an. Era o fetişcană frumoasă, faţa dantelată cu pistrui şi cu ochii blânzi ca de căprioară. Avea o pieptănătură perfect armonizată cu mărimea feţei şi un mers ca de gazelă.

Mare bunătate avea! Dar scrisul? Era învăţătoare de limba română şi făceam dese concursuri „Cine scrie mai frumos!” Să mă laud puţin?

Totdeauna am fost întâiul. De atunci, Mariana

Vodă, cred că a început să mă vadă cu alţi ochi. Drept să spun, şi eu, mic, doar de 11 ani, am început să o iubesc cu înfocare. Mi-era dragă, pur şi simplu. Nu aţi păţit la fel?

Când mă duc la Bălţăteşti, ce să vezi? Mariana Vodă, profesoară, începând din clasa a V-a. Cum


76

credeţi că a făcut inima mea? Zdrang! Şi de atunci n-am mai uitat-o. Iubirile platonice, îngereşti, nu se sting niciodată. Sunt din sânul lui Dumnezeu!

Era o mare bucurie să auzi pe Mariana Vodă predând limba română! Scria frumos pe tablă. Se purta ca un înger. Eu credeam chiar că este!

Aş fi foarte nedrept dacă nu aş aminti de Domnişoara Profesor Verona Duţu, fiica unei familii de negustor înstărit din Târgu-Neamţ, care după venirea comuniştilor avea să sufere mari nenorociri, că erau, dragă Doamne, chiaburi. Când rosteai cuvântul „chiabur” erai deja osândit. Urma doar ispăşirea pedepsei.

Cu greu am îndurat cu Verona Duţu starea de lucruri ce se iveau la orizontul roşu. Tânără cum era, pregătită în şcoli unde se învăţa carte multă, înzestrată intelectual şi cu o severitate de dascăl, aş zice, înnăscută; se simţea de la distanţă că era un cadru didactic căruia nu i se reproşa nicio stângăcie.

Venea la ore îmbrăcată impecabil. M-a impresionat de la prima vedere. Era înaltă, cu chip atletic, îmbrăcată toamna, iarna şi primăvara cu pardesie de culoare bej care-i veneau perfect. Ciorapii erau de culoare alburie şi pantofii din piele de ultimă modă. La gât purta o eşarfă de un albastru egiptean cu picăţele albe, care se asorta minunat cu bogata podoabă a părului negru ca şi pana corbului, tunsă scurt … cam ştrengăreşte.

Mersul era hotărât. Privirile ochilor negri ca mura se roteau cuprinzând totul în jur şi schiţând doar un discret zâmbet, cum ar fi, spre exemplu, cel din fotografia din 26 iulie 1956, în faţa Castelului Peleş.

Verona Duţu avea un aer de superioritate, ca să nu spun de sfidare a celor din jur. Oricum, noi simţeam că este greu de


77egalat de către colegi, iar pentru directorul Gheorghiţă Munteanu avea o aversiune profesională explicabilă.

Predarea la ore era impecabilă. Nu erai lăsat până învăţai logic şi chiar din clasă. Bâjbâiala şi inexactitatea nu le putea admite sub nicio formă. Pe lângă Biologie preda şi alte obiecte cum ar fi Geografia, Botanica şi Zoologia.

La Geografie eram obligaţi să desenăm din memorie statele lumii cu capitalele şi principalele oraşe. Era o mare frumuseţe. Chiar dacă mă laud puţin, pot spune că eram printre cei dintâi care desenam repede şi frumos colorat. Colegii mei stăteau la rând ca la moară pentru a le desena şi lor hărţile.

Scrisul profesoarei Verona Duţu era impecabil, ca şi al învăţătoarei Mariana Vodă.

Verona Duţu-Sferdinski Domnişoara noastră, aristocrată înnăscută, s-a

căsătorit cu inginerul Sferdinski şi n-a mai venit la noi la şcoala din Bălţăteşti. Deşi era aşa de severă, noi


78

copiii am iubit-o pentru că ne-a învăţat carte şi nu ne-a lăsat să răsuflăm în nebuniile noastre şcolăreşti, eu fiind un fel de campion.

A fost o straşnică profesoară! N-am mai întâlnit aşa dascăl exigent. N-o uit la

rugăciune! Venind de la Şcoala din Cracăul Negru cu situaţia

şcolară, însoţit de tata, la noua şcoală din Bălţăteşti, ne-am dus la directorul Gheorghiţă Munteanu. Locuia într-o casă frumoasă, chiar lângă drum. Era un om voinic, roşu la faţă, cu ochii mari, în care se vedea limpezimea cerului.

Directorul Gheorghiţă Munteanu la festivitatea de 1 mai

Când am auzit că sunt aprobat, m-am bucurat din

adâncul inimii. Şcoala era într-o comună mare, umblată de lume multă, nu ca satul meu sihastru.


79

Învăţătoarea Mariana Vodă cu elevii în drumeţie documentară

Casa lui Gheorghiţă Munteanu din Bălţăteşti


80

Ne-am înscris la internat. Cei care aveau note mari şi bună purtare primeau bursă. M-am bucurat în toţi anii de acea bursă care te ajuta foarte mult în sărăcia de atunci. Şcoala şi internatul erau clădiri vechi boiereşti, aşezate frumos pe un deal de unde se vedeau plaiurile frumoase şi împodobite cu case şi pomi de tot felul. Acolo aveam să învăţ, dar să mă şi joc cum nu am mai făcut-o până atunci. Era lumea mea. Mi-a venit totul ca o mănuşă: locuri, oameni, colegi, şcoală, profesori, jocuri şi voie bună.

Noaptea citeam, la lumina focului, poezii de Eminescu. Era o adevărată bucurie. Dacă cineva ne supăra ziua, năbădăioşii care dormeau duşi, erau udaţi cu apă în paturile făcute ca o covată pentru că aveau arcurile slabe şi ruginite.

Şcoala din Bălţăteşti


81

A doua zi, pârâciuni cu carul. Când s-a cam

întrecut măsura, directorul Carp a intrat în dormitor şi poc, pac, zdup, buf, trosc, a împărţit pumni şi picioare la rând, întrebând cine este capul răutăţilor. Când să ajungă la mine, cu pumnul ridicat, a strigat:

- Cine pune la cale năzdrăvăniile? - Eu! am răspuns repede, ca să nu-şi sloboadă

pumnul în chipul unei mănuşi de box. - Dar talpa de papuc cu noroi pe tavan? - Tot eu, răspund pe nerăsuflate! - Cine a stricat şaltărul de la lumină? Tot tu? - Tot eu! răspund ca un papagal. - Dar becurile cine le-a stricat? - Noi toţi, răspund, ştiind cam cine le stricase şi

restul le furase. - Aşa! Ieşiţi afară în curte, nenorociţilor, că vă

arăt eu. Era iarnă. Aşa cum ne-a găsit, sumar îmbrăcaţi, am făcut câteva marşuri, broasca, salturi pe diferite distanţe. Nu mai puteam respira.

Văzând starea noastră a răcnit la noi: - Fuga marş, în dormitor, huliganilor. Vă învăţ eu

minte! A fost prima şi ultima bravură a lui Carp. Nu după multă vreme a şi plecat definitiv.

Ştiam că este un mare profesor de matematică. Ne-a părut rău după el!


82

Gelos de mama focului

Când primeam bursa, plăteam datoriile la şcoală, internat şi masă. Îmi mai rămâneau bani pentru o uniformă şcolară. Îmi plăcea să mă îmbrac curat şi frumos. Aveam şi tenişi albi pe care-i făceam cu creta. Păşeam impecabil, spuneau unii, iar alţii, că merg prea drept şi o să cad pe spate de-atâta băţoşenie. Înainte de a începe şcoala mergeam la Alexandrina, croitoreasa. Era o femeie căsătorită cu prunc şi soţ gelos. Când legănam la copil, ca să-mi poată coase uniforma, vorbeam şi mă adresam cu „dragă” în sus şi „dragă” în jos. Bărbatul a observat aceasta şi-mi face un perdaf de-l ţin minte şi azi. Îl aud stropşindu-se la mine: - Ce tot zici soţiei mele „dragă”? E soţia ta? Învaţă să vorbeşti, că de nu, o încasezi de te saturi. Am amuţit. Nu credeam că se poate interpreta astfel. Eram doar un copil de doisprezece ani. Aveam vârstă de însurat? Tot aici, la Alexandrina cea frumoasă, venea şi preoteasa Ciordăniţa, femeie robustă şi cu ceva mustăţi mărunte. Se ştie că la croitori, tâmplari, pietrari, fierari, trece fel de fel de lume. Unul aduce povestea, altul o duce şi tot aşa, ca la perpetuum mobile. Dintr-o dată zice: - Fă Alexandrino, a mai murit cineva? - N-am auzit, cucoană preoteasă, zice Alexandrina.


83

- Vai, că de mult n-am mai mâncat o găină friptă. Ca să auzi! Ca să vezi! Găina friptă. Şi azi, după 50 de ani, sunt uluit de Ciordăniţa. A mâncat-o ţărâna de multă vreme. Pe lângă casa Alexandrinei era un drum care venea tocmai de la cimitirul din deal. Pe vremea aceea era iarnă, nu glumă. Scârţâia zăpada sub păpuci. Era aşa de sticlos drumul de aveai o poftă nebună de săniuţă. M-am perfecţionat aşa de bine că m-am dat cu sania cu toţi profesorii mei. A fost o bucurie mare că se lăsau în voia saniei mele. Acum înţeleg ce mare curaj aveau să rişte la aşa săniuş şi cu aşa jucăuş. Colegii mei ar fi vrut să mă dau cu sania şi cu ei, dar erau la rând profesorii. Şi apoi nici nu legam eu prietenie cu cineva. Nu mi-am pus problema vreodată. De aceea cred că voi muri singur ca şi Gulliver. Se ştie că nu se îngroapă nimeni cu noi ca pe vremea faraonilor. Moare fiecare, singur, în dreptul său. Deşi mic, aveam doar 12 ani, inima de prunc este cea mai sensibilă. Din când în când, văzând câte o fată frumoasă - toate sunt frumoase – inima începea zvăpăiala. Aşa a fost cu Maricica lui Bogdaproste. Parcă era un înger! Ochii erau senini de culoarea cerului, faţa albă ca zăpada şi părul bălai ca spicele de grâu. Era o fată perfectă. Nu suportam să fie atinsă de cineva. Şi nu o făcea decât unul Axintoaia, care o ducea de braţ acasă. Când am văzut că se repetă, m-am suit într-un măr stufos din livadă, pe drumul ce ducea spre casă. Ei veneau grăind de toate. Când s-au apropiat de locul unde eram ascuns, ca Păcală, am sărit drept în capul lui. El s-a speriat căzând la pământ, iar fata a rupt-o la fugă.


84

După o chelfăneală i-am spus să nu mai atingă fata. El mi-a zis aproape plângând: - Este doar verişoara mea! Nu am de gând să mă însor cu ea. Tu o poţi face! De atunci nu am mai avut ieşiri de om gelos. Mă gândeam că mi-ar fi fost o minunată soţie. Nu a fost să fie. Când ne-am mai văzut, ne roşeam până-n vârful nasului, iar privirile scoborau la vârful botinelor… Că tot era internat, la Şcoala din Bălţăteşti, noi băieţii stăteam toţi la un loc, iar fetele separat. Într-o noapte, colegii mei mai mari aveau răfuială cu fetele. Deseori s-au încins bătăi. Fetele ne biruiau întotdeauna. Ofticoşii de noi nu uitam. Peste miezul nopţii, cu un furtun şi o motopompă, au băgat apă în dormitorul fetelor, udând mobilierul, iar apa s-a împrăştiat peste tot, prin sălile de curs şi prin cancelarie. Până spre ziuă am tot scos apa, dar în cancelarie au rămas bălţi de treceau peste pantof. Dimineaţa, directorul Gheorghiţă Munteanu întreabă plin de mânie: - Cine a făcut măgăria asta? - Eu, domnule director! Am crezut că a luat foc clădirea! - Tu să pleci imediat acasă. Eşti eliminat. Să vii cu părinţii la şcoală. Părinţii au aflat ce am făcut şi mai ales ce n-am făcut. Nu aveam nicio vină de apăria împrăştiată prin clasă şi cancelarie. A doua zi merg cu mama la şcoală. Directorul îi spune: - Fiul dumneavoastră învaţă bine, dar nu-l mai putem stăpâni. Alţii fac măgăriile şi minte spunând că le face el. Cine l-a învăţat aşa?


85

- Domnule director, zice mama hotărâtă, de azi înainte aveţi voie să-l bateţi măr. Eu spun aceasta. Nu mai vin niciodată la şcoală să-mi pierd vremea cu trăsnăile lui. Aşa a fost de mic. M-am săturat. Stăpâniţi-l. M-am temut de vorbele mamei. Directorul se uita râzând la mine, vânturându-şi pumnii prin aer. Nu i-am dat ocazia să-i folosească!


86

Credinţa Luciei Melinte

Înainte de a încheia „amintirile” de şcolar la Bălţăteşti, voi arăta un episod aparte. La şcoală se pomenea mereu că nu este Dumnezeu. La biologie se clama că ne tragem din maimuţă şi că a fost o lungă evoluţie. Noi ascultam cu veselie poveştile auzite din gura unor profesori care nici pe departe nu credeau în ceea ce spuneau. Unii dintre ei, când ridicau tonul pentru a ne face să înţelegem, se uitau la noi şi ne făceau cu ochiul. Noi pricepeam şi nu comentam. După ora de biologie, se iscau anumite dialoguri, spre hazul celor din jur: - Auzi, bă cimpanzeule, ce a spus doamna profesoară? - Am auzit, bă, gorilă urâcioasă. - Taci, maimuţoiule, strigă unul cu glas subţire din fundul clasei. Eu mă trag din porcule de câine! - Profesoara este o maimuţă flocăită, se aude o voce plină de haz, iar directorul este un urangutan bălos. Printre profesoarele de la Bălţăteşti se distingea, cu o eleganţă aristocratică, doamna Lucia Melinte. Era o matematiciană înnăscută. Auzeam că a luat premiul întâi la toate concursurile.

Era înaltă, albă ca zăpada şi cu o împletitură a părului blond făcut ca un colac pus peste creştetul capului, iar când preda la oră avea un zâmbet superb, dar niciodată nu am văzut-o râzând în hohote sau rânjindu-se.


87

Profesoara Lucia Melinte

Deseori, fiind chemat, mă duceam acasă la dânsa. Stătea în gazdă şi avea prunci măricei. Într-o vineri îmi spune: - Costică, să vii mâine dimineaţă să mă ajuţi să duc coliva până la biserică. Era prin Postul Paştelui al anului 1955, după câte îmi aduc aminte. Profesoara Lucia Melinte, îmbrăcată frumos, îmi pune în braţe coliva şi-mi spune, cu o blândeţe aparte: - Ai grijă cum mergi! Uită-te pe unde calci să nu cazi şi să-mi strici coliva. - Am grijă! răspund eu, mândru foarte, că mi s-a făcut bucuria să duc coliva şi mai ales să merg la câţiva paşi în urma profesoarei mele. Parcă eram în procesiune, zic eu acum. Era un drum solemn. Afară


88

era soare şi se auzeau păsările cântând în sunetul de clopot ce se ridica în văzduh ca roua dimineţii.

Biserica din Bălţăteşti unde duceam coliva profesoarei Lucia Melinte

La biserică, lume multă. Stăteam la Sfânta Liturghie, lângă profesoara mea, plină de credinţă şi evlavie. Se închina cuviincios şi nu-şi ridica ochii din pământ. Semăna cu mama ca două picături.

Preotul Diaconiţa, înalt şi sobru, tămâia prin biserică înainte de heruvic. Mergea calm, în nori de fum de tămâie, cu felonul făcut ca o covată, în faţă, unde creştinii puneau pomelnicele cu cei plecaţi în Ţara de peste veac. Era ceva nou pentru mine. După slujbă ne întoarcem acasă şi mă aşază la masă. A fost examenul cel mai greu. Nu am avut prilejul niciodată ca să fiu servit de profesoara mea. O


89

bucată era în mână, alta îmi stătea în gât. A doua zi sunt chemat la cancelaria şcolii, în biroul directorului. Îl aud, cu vocea lui sonoră, baritonală: - Ai fost la biserică ieri cu tovarăşa Melinte Lucia? - Da! i-am răspuns liniştit, văzând pe profesoara mea stând deoparte, ca în boxa acuzaţilor. - Cine te-a învoit să mergi la biserică, strigă directorul, umflându-şi venele de la gât de parcă era înconjurat de şerpişori. - M-am învoit singur! răspund eu, văzând pe Lucia Melinte că zâmbeşte imperceptibil. - Aşa! Eşti eliminat din şcoală. Când am auzit de eliminare gândul mi-a zburat la tata şi mai ales la mama, care-i dăduse voie directorului să mă „instruiască” la nevoie. Dintr-o dată aud pe director, care umflându-şi bojocii, a zis aproape răcnind: - Tovarăşa Melinte! dumneata nu ştii că nu este Dumnezeu? Cum de faci colivă şi ţi-o cară elevii la biserică? - Dumnezeu există, domnule, iar de credinţă nu mă las niciodată. Eu am luat pe elevul meu să mă ajute să duc coliva. Faţa directorului s-a făcut stacojie şi ochii i s-au umflat ca două cepe. - Tovarăşa Melinte, ştii că poţi fi dată afară din şcoală? Bătând cu pumnul în masă se ridică de pe scaun. Se face o pauză lungă. Aud peste câteva clipe, cu un calm desăvârşit, vocea profesoarei Melinte Lucia: - De azi nu voi mai călca în şcoala aceasta unde se urlă ca în codru. Iar de credinţa în Dumnezeu nu mă voi lepăda niciodată!


90

Cu stăpânire de sine şi un firesc nemaiîntâlnit se ridică de pe scaun şi luându-mă de mână ieşim din biroul directorului. A doua zi, profesoara Lucia Melinte ne scria pe tablă formulele matematice cu aceeaşi linişte şi zâmbet caracteristic. Nu peste multă vreme, furtunosul director a părăsit şcoala. A fost promovat la Târgu-Neamţ. Profesoara Lucia Melinte mi-a rămas ca o icoană. După o vreme, directorul Gheorghiţă Munteanu a revenit la şcoală. Când mi-a eliberat diploma, m-a întrebat: - Unde vrei să mergi mai departe la şcoală? - La Seminarul Teologic, i-am răspuns pe nerăsuflate! - Dacă mergeai la o şcoală mai bună aveai nota zece la purtare, dar pentru că mergi la şcoala de popi, ai doar nota opt. Era nota care te oprea să fii primit la orice şcoală superioară. Şi aşa am plecat, din iubitul Bălţăteşti, cu inima plină de îngrijorare. Îmi ieşeau pe nas toate „apucăturile” mele de elev ţâfnos, plin de evlavie şi purtător de colivă, călcând ţanţoş pe urmele profesoarei Lucia Melinte!


91

Directorul şi Ciobanul

Iar ca ultim episod bălţăteştean voi aminti, că nu prea mi-au fost la inimă, directorii de şcoală. Cei de la Bălţăteşti, că au fost vreo trei-patru în trei ani, erau măcinaţi de ideologia ateo-comunistă, care se aşeza pentru multă vreme pe faţa României. Că n-am fost uşă de şcoală, cum s-ar spune, paralel cu uşă de biserică, s-a văzut şi din faptul că mama a fost chemată la şedinţa cu părinţii. A dorit ca pruncul ei să înveţe carte. De aceea şi veghea mai mult ca tata la mersul meu şcolar. Spunându-mi-se că sunt eliminat – episodul cu coliva – am plecat acasă, la Cracăul Negru. Am stat câteva zile. Mama s-a întristat. Mi-a tras o chelfăneală. Apoi m-a pus la treabă. Cel mai urât lucru era să te duci la moară cu sacul în spinare. O aud pe mama plină de năduf: - Mergi la moară, Costache, dacă la şcoală nu-ţi place! Şi aşa luam sacul, aproape mai greu decât mine şi-l duceam în spinare, câţiva kilometri, până la moara Varvarei. Ajuns acolo, uitam de supărare şi de greutatea sacului care se mai uşura cu vama luată şi parcă sacul cu făină era mai uşor la întors acasă. Uneori, luam cu mine şi câinele, pe nume Ciobanul. Era un uriaş, lăţos şi cu labe de urs. Avea o voce sonoră de bas-bariton. Când lătra te înspăimânta. Atât oamenii, cât şi jivinele stăteau departe. De obicei era legat de coteţ. Când erau primejdii sau venea vreun lup, Ciobanul urla şi fugea cu coteţ cu tot după el. Era o adevărată comedie. Mama mă punea, adeseori, să scot


92

coteţul de pe râpă şi să-l aduc la locul lui. Şi aşa m-am împrietenit cu Ciobanul la cataramă, cum s-ar spune.

Ciobanul pe care l-am dus la şcoală ca să-l mănânce pe director

Când plecam la moară sau să pasc oile, Ciobanul era prezent. Ce mai joacă! Ce mai bucurie! Nu mai văzusem aşa câine. Zilele treceau. Tata primeşte veste de la directorul Şcolii din Bălţăteşti ca să-şi ducă „podoaba” la studii. Bucuros m-am pornit la şcoală. Ciobanul a simţit că am devenit „intelectual” şi a început să urle de ţi se sfâşia inima.

Mergeam îngândurat. Trecând peste deal, din satul Magazia la Bălţăteşti şi aşezându-mă să mă odihnesc puţin, am adormit dus. Când mă trezesc,


93

Ciobanul era lângă mine. Se bucura, sălta, se da de-a dura. Era numai veselie. Ne-am jucat, am alergat pe coastele dealului. Am uitat de supărare şi mergeam cu mare bucurie spre şcoală. Ajungând, am închis pe Ciobanul în magazia cu lemne. I-am spus să stea cuminte, să nu latre şi să mă aştepte. Am intrat la oră. Directorul tocmai preda, cu ton ridicat, iar noi stăteam încremeniţi, fără să mişcăm careva. Dintr-odată uşa clasei se deschide şi Ciobanul vine direct la mine unde stăteam, sărind peste celelalte bănci. Când a văzut directorul dihania lăţoasă a tunat: - Ieşi afară cu potaia, măgarule! În clipa aceea, Ciobanul a început să latre cu vocea lui joasă şi hotărâtă, îndreptându-se spre directorul şcolii. Îl aud zicând, dându-se spre catedră: - Te rog, ia-l şi pleacă! Du câinele acasă. - Nu pot să-l duc. N-am zgardă şi nici curea. A venit de acasă şi m-a ajuns pe drum, îi spun speriat. - Ia cureaua mea, îl aud zicând cu vocea tremurată, scoţându-o de la pantaloni, cu iuţeală şi întinzând-o în lătratul sonor al Ciobanului, care se răcăduia către catedră. Am luat cureaua, l-am legat pe Ciobanul de gât şi am ieşit din clasă. De data aceasta plecam rugat acasă. Trecând pe lângă magazia de lemne unde-l lăsasem pe Ciobanul, am văzut uşa trântită la pământ. Biruise încuietoarea şi tăbărâse în clasă unde ascultam cu înfricoşare lecţia profesorului marxist-leninist. Ciobanul era foarte bun, credincios şi fidel.

Deh, ca toţi câinii!


94

Împotriva valului

Îmi iau rămas bun de la Bălţăteşti. Colega mea, Maria Munteanu, cu pretenţii literare şi edilitare, îmi spunea: - Bălţăteştiul nostru este un colţ de Bucureşti, nu ca satul tău plin de sălbatici! - Aşa! Dacă satul Bălţăteşti este un colţ de Bucureşti, atunci şi Cracăul Negru este un colţ de Paris. Nu ştiu ce a mai zis că a luat-o la fugă şi s-a ascuns după fusta doamnei Coşofreţ Sanda, profesoara de limba română, la care ne pâra pe toţi.

Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ


95

Drumul meu se croia spre Seminarul Teologic. Mama, fără să ştie tata şi nici eu, s-a dus la Mănăstirea Neamţ, unde mergea adesea la hramul de Înălţarea Domnului. Acolo a căutat pe directorul şcolii care era profesorul Ioan Ivan. Nici azi nu ştiu cum a decurs convorbirea între un director de şcoală şi mama mea coborâtă din Munţii Neamţului. Ştiu doar că i-a spus să facă o cerere pentru dispensă de vârstă la Arhiepiscopia Iaşilor. Eram mai mic cu un an faţă de Regulamentul impus şi trebuia împlinită formalitatea. Venind acasă, discret a mers la preotul Gheorghe Savin şi l-a rugat să facă demersul la Iaşi pentru dispensă şi cu recomandare pentru a urma şcoala la Seminarul Teologic. Doar nota opt pusă la purtare de Gheorghiţă Munteanu, pentru că i-am spus că merg la şcoala de „popi” mă strângea de gât a disperare. Putea fi un impediment, desigur. Cu documentele pregătite, am aşteptat înscrierile pentru examenele de admitere. Părintele Savin m-a chemat la el acasă şi mi-a spus cu vocea lui hotărâtă: - Bre Costache, mă bucur că vrei să mergi la Seminar! Pentru pregătire trebuie să înveţi din cartea aceasta. O citeşti toată şi după aceea vii să te ascult, să văd ce ştii. Iau cartea şi plec spre casă. Pe drum am citit pe copertă: Hristos în şcoală de Dumitru Călugăr. Era pentru prima oară în viaţă când puneam mâna pe o astfel de carte. Bucuria mea era peste măsură de mare. M-am apucat de învăţat. Nu mai pierdeam o clipă. Mergeam cu cârlanii (mieii mai măricei) pe Zăpode şi toată ziulica, de dimineaţa până seara, citeam din învăţătura despre Dumnezeu şi rânduielile Bisericii.


96

Cu creionul în mână, pe un caiet făceam însemnările precum mi-a spus părintele Savin. Tata mă asculta în fiecare seară ca să-mi vadă progresele. Îi trecuse supărarea că nu am vrut să merg la Liceul Militar din Câmpulung Moldovenesc. La sorocul împlinit, merg la examenul preliminar, la casa Părintelui Savin. - Ia să vedem, Costache, ce ispravă ai făcut? Şi, pe sărite din cartea dolofană, începea să mă întrebe. Îmi mai dădea sfaturi şi acum îmi dau seama cât de folositoare mi-au fost.

Mănăstirea Neamţ

Când a venit vremea potrivită pentru înscrieri, cu toate actele ne-am dus la Seminar. Pentru mai multă siguranţă la drum, cu mine a mers tata şi Părintele


97

Savin. Era ultima zi de înscriere. Sute de părinţi erau cu pruncii lor. Când ne-am dus la Cancelaria Seminarului, ni s-a spus de către secretarul Chiril Arvintie: - S-au încheiat înscrierile! Avem deja 300 de candidaţi, pe 30 de locuri. Când am auzit parcă se învârtea cerul cu mine. Tata insista. Preotul Savin a plecat, văzând mulţimea candidaţilor şi mai ales ciorovăiala de la Secretariat. Când era gata să fim învinşi, mi-a venit în gând să-i zic secretarului, cu faţa isihastă, îngropată în barba albă spilcuită: - Înscrie-mă şi pe mine, Părinte, că nu se ştie de unde sare iepurele. Se vedea că eram din pădure. Când a auzit vorba, s-a uitat la mine, m-a măsurat cu privirea lui obosită de ziua grea a înscrierilor şi a zis scurt: - Iată că te înscriu. Dar tot degeaba, că este greu concursul. N-ai să intri la şcoală. Şi aşa am trecut cel mai greu prag spre Seminarul Teologic din Mănăstirea Neamţ. Tata m-a lăsat singur, plecând acasă pentru că examenele ţineau aproape o săptămână. Parcă l-am văzut bucuros că n-am să iau niciun examen, tămăduindu-şi supărarea că nu l-am ascultat să merg la Liceul Militar, focul inimii lui şi pentru că acolo erau toate gratuite de la Stat. Luna septembrie a anului 1958 a fost o binecuvântare pentru mine.

Ateismul se întindea peste tot ca o cangrenă, iar eu dădeam examene la o şcoală unde se învăţa despre Dumnezeu. Am început să merg împotriva valului!


98

Iisus îmi arată subiectul în vis

Lăsat în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi a

Maicii Domnului care vegheau asupra mea, pe timpul examenelor mă rugam vârtos în Paraclisul Seminarului – mai ales noaptea – şi făceam mătănii de duduia duşumeaua.

Cel care mi-a fost mereu aproape era Vasilică Ungureanu, un tânăr robust şi inteligent. Mergeam împreună la rugăciune, încurajându-ne. După masă eram liberi ca să învăţăm. Fiindu-ne foame, am mers în grădina Seminarului şi m-am urcat într-un păr. Eram ca Tarzan. Mai mult pe sus decât pe jos. Când culegeam


99

pere, paznicul a venit şi harşt! mi-a luat pălăria de pe cap, pe mine de ureche şi m-a dus la directorul Seminarului. Am primit o chelfăneală de la Ioan Ivan, iar pălăria a dus-o la cancelarie.

Urma examenul la Cunoştinţe Religioase. La Vechiul Testament nu prea mă descurcam. Era mult material şi foarte stufos. Confundam profeţii cu patriarhii, pe David cu Macabeii. Şi tot aşa, speriat m-am apucat de rugăciune în Paraclis şi i-am spus lui Iisus:

- Doamne! Eu nu mă prea pricep la Vechiul Testament. Este prea greu pentru mine. Te rog să-mi arăţi în somn subiectul ce va cădea mâine la examen. Noaptea am visat subiectul. Bucuros, când m-am trezit, am mulţumit lui Iisus şi m-am dus cu Vasilică la rugăciunea obişnuită. După rugă, i-am spus să ne concentrăm asupra unor subiecte. Am ales cinci, printre care era şi subiectul arătat de Iisus în somn. După aceea am zis:

- Hai să alegem din cinci, trei mai importante, dintre care nu lipsea subiectul visat. Au urmat examenele. Dintre cele trei subiecte „tocite” de noi, a căzut chiar cel pe care mi l-a arătat Iisus în vis. Mi-am întors capul să-i văd faţa lui Vasilică. Radia de bucurie. Am scris lucrarea cu grijă, mulţumind lui Iisus că m-a scos teafăr din Vechiul Testament. Vasilică, gură spartă, a spus prietenilor lui că eu aş fi ştiut subiectul dat la examene. Vestea s-a dus degrabă şi la urechea directorului. Sunt chemat într-o cameră şi-l aud, după ce a închis bine uşa:

- Spune-mi, de unde ai ştiut subiectul? - Nu am ştiut niciun subiect, mă apăr eu cu

vehemenţă.


100

- Spune drept, că de nu spui eşti eliminat din examene. Trebuie să oprim întreg concursul. Şi începe să-mi răsucească perciunii şi să-i tragă în răspăr. Când mă gândeam să-i trag un pumn în burtă, m-a slobozit uşurel şi a insistat să-i spun drept de unde am ştiut subiectul.

- În vis, astă-noapte, Iisus mi-a arătat subiectul pentru care m-am rugat. Eu n-am spus la nimeni. Doar lui Vasilică Ungureanu i-am şoptit să învăţăm cinci subiecte, apoi trei între care era şi cel ce ne-a căzut la examene. Am început apoi a plânge, zicând că acesta-i adevărul. S-a uitat la mine bănuitor. Mi-a spus:

- Bine! Aşa să fie. Nu mai vorbi nimic, la nimeni. Când se citeau rezultatele, cei care se auzeau admişi strigau de bucurie de nu se mai auzea nimic în curte. Neauzind ce a spus despre mine, m-am urcat pe cerdac unde era directorul şi trăgându-l de mânecă, l-am întrebat:

- Părinte Director, eu sunt admis? - Cum te cheamă? sunt întrebat. După ce i-am spus numele, mi-a răspuns că sunt

admis şi că mă aşteaptă să-mi iau pălăria de la cancelarie.

Din trei sute de candidaţi, au reuşit doar 30 de inşi, 20 pentru Iaşi şi 10 pentru Roman, cele două Eparhii care susţineau Seminarul. Ne-au chemat pe cei 30 de elevi reuşiţi pentru a ne spune care sunt condiţiile de îndeplinit. De la nota 8 în sus era bursa întreagă. Eu având nota 7,33, al nouălea din 30, am avut semibursă, doar în primul an. În ceilalţi ani am avut note de la 8 în sus, fără să excelez la învăţătură, cu orice preţ, sau să plâng când alţii mă întreceau la note.


101

Mi-am luat pălăria de la cancelarie. Parcă-l văd pe părintele Ivan Ioan cum se uita la pălăria mea verde, tot învârtindu-o în mâini. Mi-o pune pe cap şi-mi spune apăsat:

- Să fii cuminte! Ai o mamă minunată. Să o asculţi. Să nu o superi. Mi-am luat zborul prin munţi spre casă. Am tăiat-o de-a dreptul, trecând Ozana, mergând pe la poalele Mănăstirilor Agapia, Văratic şi drumul lui Ferdinand, prin pădurea cu miros de răşină.

Când m-am apropiat de casă am strigat-o pe mama:

- Mamăăăă! E acasă tata? - Nu-i acasă. Vino repede. Ai reuşit la şcoală? N-am răspuns nimic. Într-o fugă am ajuns în

braţele mamei, bucuroasă că fiul ei a luat examenele la şcoala pe care a dorit-o.

Mi-a spus că tata se ruga să nu intru la Seminar, că-i scump şi că nu avem bani. Mama se ruga să intru la şcoală, că bani dă Dumnezeu. Mătuşa Sultana profeţea că va veni Costică acasă cu examenele luate. Vecinii se bucurau. Colegii mei mă invidiau, iar alţii mă huleau şi mă luau în râs.

Aşa am întâmpinat succesul din vatra Mănăstirii Neamţului, unde era Seminarul Teologic în care voi învăţa cinci ani, având iluştri profesori, printre care Ioan Ivan strălucea ca diamantul!


102

Drum cu peripeţii Când m-am dus acasă cu lista lungă şi lată cu

cele ce trebuiau pregătite pentru începerea anului întâi la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ şi am arătat-o mamei, tata a început a face toate calculele posibile. Nu i-a scăpat nimic. Din când în când îl auzeam:

- Dacă mergea la Liceul Militar, acum nu mai aveam de făcut un întreg inventar. De unde vom lua atât de multe şi chiar la început? Şi apoi începea:

- Ileană, ce spui tu că trebuie făcut? - Nu-i prea mare beleaua la care ne înhămăm.

Ia, colea, 30 kg. de cartofi, 5 kg de fasole, săpun, ceapă, un jambon de porc, o bucată de slănină, untură, usturoi, nuci vreo două sute, ştergare de cânepă. Se mai adaugă lenjerie de pat – 2 rânduri, cămăşi – cinci bucăţi, ciorapi – 5 perechi, 2 pijamale, pernă, costum, uniformă şcolară, şapcă şi număr la mână, palton de iarnă, căciulă, 2 rânduri de ghete, cremă de făcut pantofi, pastă de dinţi, perie şi multe altele trebuitoare „savantului” de la Seminarul neamţean.

Era o întreagă tevatură să le strângi la un loc, să le faci bagaj şi să porneşti la drum. Auzeam întreaga poveste. Cu greu m-am abţinut ca să nu plec pe furiş, adică să fug şi să nu mă mai întorc niciodată. Nu voiam să fac niciun fel de problemă, nimănui şi mai ales părinţilor mei săraci de la ţară.


103

Când toate au fost gata, tata a închiriat o căruţă cu cal pentru a merge la şcoală, cei aproape 40 de kilometri nefiind o distanţă prea mare când este vorba de pasul calului. Noi aveam boi mari şi voinici, dar cu căruţa am fi făcut două zile bune, cu odihnă cu tot. Mama a dat soluţia cu calul. Şi aşa a rămas. Ne-am pornit la drum cu căruţa prea mare pentru calul cam mârţoagă, după câte am priceput eu a face comparaţie între boi şi cai.

După miezul nopţii, ca să nu vadă lumea că plecam cu o căruţă ticsită cu tot felul de zestre, am pornit încetişor cu felinarul atârnat pe partea stângă, legănându-se şi scoţând fum uşor.

Trecând pe lângă casa cântăreţului Ghiţă Nuţu, om de carte şi fost mare capitalist, cu acţiuni în Elveţia, dar ajuns în sapă de lemn de cum au venit comuniştii, a strigat pe tata:

- Măi Haralambie, ia-mă şi pe mine cu căruţa. - Vino, domnule Nuţu, îl aud pe tata. Acum

eram 4 inşi în căruţă cu tot calabalâcul. Cu greu trăgea la drum, bietul cal, care şi tuşea pe deasupra, având picioare scurte şi destul de rebegit.

Codiţă căruţaşul plesnea cu biciul ca un nebun pe biata mârţoagă, trăgând tutun şi mai slobozind câte o înjurătură. Stăteam speriat în căruţa care se hurduca, roţile intrând şi ieşind de prin gropile drumurilor care erau numai şleauri şi bălţi cu apă.

Spre ziuă ne apropiam de Târgu-Neamţ, oraş prăfuit cu dughene, cu şandramaua până la pământ. Când să o luăm spre stânga, drum ce ducea spre Mănăstirea Neamţ, pe dreapta am văzut şcoala mare care avea în grădină statuia lui Ion Creangă. Eram emoţionat! Vedeam pentru prima oară o şcoală mare


104

închinată povestitorului humuleştean. Mă gândeam la plecarea lui la Broşteni unde şi-a făcut şcoala primară, la Fălticeni, la Şcoala de Cateheţi, sau mai târziu la Seminarul Socola din Târgul Ieşilor.

La Humuleşti, domnul Nuţu s-a dat jos, îndreptându-se spre Târgu-Neamţ. Parcă se mai uşurase căruţa pentru bietul cal. Intrând în Vânători-Neamţ, la un hop mai mare, partea din spate a căruţei se desprinde răsturnându-se şi împrăştiindu-se toată zestrea mea de „însurăţel” cu noua şcoală din vatra Mănăstirii Neamţ. Şi apoi să auzi pe Codiţă:

- Luate-ar dracu de căruţă, cu cal cu tot! - Dracul să te ia pe tine, nenorocitule! dar fără

cal, că nu are nicio vină, îi zise tata, răcăduindu-se către el cu pumnii ridicaţi în aer.

I-am lăsat să-şi spună vorbe „bune” şi îndepărtându-mă la câţiva metri de căruţă stăteam şi mă rugam să nu-l bată pe Codiţă. Deodată văd că vine încet spre noi un camion abia înotând prin gropi. Fac semne disperate ca să oprească. Tata îmi strigă:

- Stai locului! Nu avem bani de maşină. Am plătit căruţa. Dregem stricăciunea şi mergem cum vom putea.

- Să încărcăm bagajele în camion şi să te întorci acasă. Calul este slab şi nu mai poate merge. Te rog, ai milă de dobitoc. Bani am eu de drum. Am economii de când am mers la plantaţie în pădure.

Camionul a oprit în drum, iar şoferul îşi ciulea urechile auzind convorbirea mea cu tata. Deodată se dă jos din cabină şi apucă sacii şi bagajele transferându-le din căruţă în camion. Eram bucuros. Scăpam de mila calului din care ieşeau aburi. Scăpam de tata mâniat


105

care se înjura cu Codiţă, ca la uşa cortului. Când m-am văzut în „burta” camionului cu întregul calabalâc eram fericit!

Am ajuns la Seminarul cel frumos. Îmi trecuse spaima de pe drum. Şoferul m-a ajutat să descarc toate alimentele la magazie. Părintele Calist scria cu grijă totul eliberându-mi un bon de intrare, document absolut necesar la înscriere în anul I la Seminar. La dormitor nu erai primit dacă nu aveai bonul Părintelui Calist şi nici de garderobă nu te puteai apropia. Până seara târziu eram deja internat cu acte în regulă şi puteam merge la masă, la dormitor şi la clasă. Pedagogul te trecea în catastif. Mergea cu toate dovezile la contabilitatea şcolii. De acolo, se dădea oficial actul că ai devenit elev cu frecvenţă la ore şi încartiruit în cel mai aspru internat din viaţa mea.


106

„Învârtecuş” bun de bătut Cine nu-şi aduce aminte de prima zi de şcoală?

Când devii elev la un liceu sau mai ales la o şcoală specială, numită Seminar Teologic, bucuriile cresc şi inima îşi măreşte ritmul şi emoţia. Aşa mi s-a întâmplat şi mie. Aveam un sentiment deosebit, chiar dacă eram luat peste picior şi ironizat fără niciun fel de îndurare:

- Băi, feciorul lui Ciocârlan! Vrei să ajungi popă? îmi strigă ciobanul Ilie, roşu ca racul şi voinic ca un taur de pe vremea lui Ştefan cel Mare. Eu urcam la munte cu spor, iar când am auzit vorba măscăriciului, am tăcut mâlc şi m-am făcut nevăzut într-un huceag de arbuşti.

Cu vorbele de ocară, cu iz de ironie, am ajuns la Seminarul Teologic din Mănăstirea Neamţ. Cu uniforma ţeapănă şi cu şapcă, un fel de caschetă militară, mergeam în fiecare săptămână, sâmbăta, la vecernie în Biserica lui Ştefan cel Mare. La mânecă aveam pus un număr şi cu sigla Seminarului pentru a fi mai uşor de identificat. Mă cam ruşinam, crezându-mă din start un infractor, iar mai târziu când am citit Fabrica morţii, m-am îngrozit, cum deţinuţii de la Auschwitz primeau un număr, singura identitate, fără identitate …

La biserică se făceau cele mai frumoase slujbe din lume. Marii protopsalţi executau cântările într-o evlavie nemaivăzută şi nemaiauzită. Noi, cei din prima clasă, eram orânduiţi în biserică după potriveala înălţimii. Când am fost aşezat de către pedagog, chiar la


107

capul mormântului marelui stareţ Paisie, am avut o mare bucurie. Eram fericit. Parcă eram cuprins de o taină pe care o voi desluşi mult mai târziu. Aproape patru ani am vegheat întru rugăciune în locul cel mai drag din lume pentru sufletul meu de copilandru coborât din sălbăticia munţilor.

Biserica Înălţarea Domnului din Mănăstirea Neamţ, ctitoria Sfântului Voievod Ştefan cel Mare Cursurile au început cu o precizie de ceas.

Directorul Ioan Ivan era profesor de Studiul Vechiului şi Noului Testament. Când am văzut cu cine aveam de-a face ne-am speriat. Era atât de sever! Nu l-am văzut zâmbind. De râs nici vorbă. Dar l-am văzut plângând o singură dată în cei cinci ani cât am şcolărit.

Chiar din clasa I, direcţiunea şcolii ne-a orânduit ca diriginte pe Gherasim Cucoşel. Era un


108

călugăr sever. Se îmbrăca impecabil. Avea hainele ţesute în stativele moldoveneşti. Vedeam pentru prima oară o culoare aparte a hainelor. Am aflat ceva mai târziu că la vopsitul stofelor călugăreşti se foloseau cojile de ceapă amestecate cu cojile de arini, punându-se un fel de substanţă chimică, numită calaican, pentru a se fixa culorile. Era o stofă de mohair, cum ar fi stofa englezească.

Mă uitam cu admiraţie la acest călugăr sobru, iute ca argintul viu şi cu o privire ca a ghepardului. Pasul era măsurat, negrăbit, cu o uşoară rotire a capului împodobit cu un păr castaniu bogat, ascuns sub rasa protocolară şi cu o barbă neatinsă de iuţimea oţeloasă a foarfecei.

Într-o zi, la o oră de dirigenţie, vorbindu-ne despre Dumnezeu, am ridicat mâna ca să pun o întrebare, după ce ne-a lămurit, că tot ce vedem în lume este făcut de Dumnezeu.

- Spune, „Învârtecuş” – că aşa îmi spunea, având un vârtej în frunte – ce nelămuriri ai?

- Părinte profesor, aţi spus că tot ce este pe lume este făcut de Dumnezeu! Dar pe Dumnezeu, cine l-a făcut? Era întrebarea pe care o puneau mai mulţi pe atunci şi o pun şi azi şi o vor mai pune-o cât va mai fi lumea!

- Ieşi afară, Învârtecuş! Cine te-a învăţat să pui asemenea întrebări?

- Ies afară imediat, am spus vesel, dar la întrebare nu răspundeţi, că nu ştiţi!

- Stai, Învârtecuş! Nu este greu să dovedeşti existenţa lui Dumnezeu şi cine l-a făcut pe El. Cel mai


109

greu este să dovedeşti inexistenţa lui Dumnezeu. Mai târziu vei înţelege. Dar te întreb şi eu:

- Cine te-a făcut pe tine? - Cine? Mama, pe care a făcut-o bunica, făcută

de străbunica şi tot aşa până la Adam, pe care l-a zidit Dumnezeu!

- Bravo, Învârtecuş! Acum să-L întrebi tu pe Dumnezeu cine L-a făcut şi într-o zi vei afla. Pentru aceasta ai venit la şcoală.

De atunci, profesorul-diriginte se uita la mine cu o severitate care mă înspăimânta. Doar o singură dată l-am văzut zâmbind, lăudându-mă că am scris, la Gazeta de perete, un articol frumos de ziua lui Eminescu.

Aşa mi-am început viaţa de elev la cel mai auster Seminar Teologic din România.


110

În taina rugăciunii

Odată cu venirea la şcoala cea tainică din vatra Mănăstirii Neamţului, mi-am reluat rugăciunile şi mătăniile în Paraclisul Seminarului. Cu Vasilică Ungureanu nu prea mă mai întâlneam în taina rugăciunii. Lui îi plăcea foarte mult să joace volei şi fotbal.

După cursuri, între masă şi meditaţie, mergeam la rugăciune şi citeam din Psaltire. Era o mare bucurie. Mă simţeam în paza lui Dumnezeu, despre Care, de


111

altfel, nu ştiam aproape nimic, dar mă bucuram de binecuvântarea Lui! La început dispăream la Paraclis, singur. Într-o vreme s-au mai adăugat, unul câte unul şi grupul s-a mărit. Era o bucurie nemaiîntâlnită. Ne-am orânduit cu citiri, cântări, mătănii, meditaţie. Mă apucase, aşa subit, evlavia, spuneau unii colegi, pedagogul şi chiar unii profesori. Deja au început şi unii dintre colegi să ne strige: misticii! Părintele Vasile Ignătescu, profesorul cel drag tuturor colegilor din orice clasă, ne-a povestit despre viaţa sa pastorală. Eram fascinaţi de misiunea în satul Vlădeni, de unde era Dumitru Stăniloae. Cum văruia biserica legat cu funii şi făcea slujbe în fiecare zi spre bucuria vlădenilor, după o zi anevoioasă de muncă.

Uşor-uşor, povestirea Părintelui Vasilică s-a apropiat de Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Spunea că Părintele Arsenie Boca şi Părintele Stăniloae au pregătit tipărirea Filocaliei şi că au ieşit de sub tipar patru volume foarte valoroase, cărţi care nu mai erau pe nicăieri, dar pe care le avea în biblioteca personală. La auzirea acestor lucruri, l-am rugat să-mi aducă şi mie câte un volum pentru a-l citi şi copia pe caiete. Vesel, Vasilică Ignătescu, a doua zi, mi-a adus în geantă primul volum din Filocalie.


112

Părintele Dumitru Stăniloae, autorul celor patru volume din Filocalie, până în 1948

Era prima oară când vedeam Filocalia!

Am fost înfiorat! Am citit pe nerăsuflate întreg volumul. Am început să scriu cu râvnă. În câţiva ani, am scris în nenumărate caiete cele patru volume. Şi acum îmi aduc aminte că Maxim Mărturisitorul mi s-a părut cel mai greu de înţeles. Aşezam cu grijă în garderobă caietele umplute cu înţelepciunea Sfinţilor Părinţi, scrise noaptea în Paraclisul şcolii. Ca să pot scrie în pace, m-am mutat din Paraclisul de la parter în Paraclisul de la etaj, fără să


113

ştie careva dintre colegii mei. Doar pe un singur coleg care era paracliser şi avea cheia de la biserică l-am rugat să mă încuie înăuntru, ca să mă pot ruga şi să scriu în pace din Filocalie.

Filă din caietul de lecturi personale – decembrie 1962


114

Până la urmă s-a auzit unde sunt. Într-una din zile, când mă pregăteam să scriu, aud zgomot şi tropăială pe scări. Încep bătăile în uşă. N-am scos un cuvânt. Dintr-odată, cu bătăi mari, colegul meu de bancă, Păun Gheorghe, strigă: - Dă drumul la uşă, cărturarule şi fariseule! Nu te mai ruga. Nu are cine să te mai asculte. Dumnezeu a plecat în concediu! Mi-a venit să râd pe înfundate. Îmi plăcea îndrăzneala lui, dar nu zeflemeaua.

Arhim. Arsenie Boca, sihastrul şi ctitorul-editor al Filocaliei româneşti


115

Ca să scap de furtunoasele strigăte mi-am schimbat tactica. Foloseam fereastra paraclisului de la altar, care dădea pe cerdacul care împodobea întreg etajul şcolii. În fiecare seară, după rugăciune, elevii mergeau la dormitor. După ce adormeau, deschideam fereastra şi intram în Altar, după care o închideam la loc, fără zgomot. Mă rugam în Altarul Paraclisului. Era o bucurie fără margini. O parte din noapte scriam din Filocalie. Tot de acolo, timp de trei ani am adresat o serie de scrisori Arhiepiscopului Teofil de la Cluj. Aceasta era bucuria sufletului meu de şcolar, când aveam 14-15 ani!


116

Un munte de profesor

Profesorul celibatar, Ion Serafimceanu, era un personaj aparte. Om delicat, cu pas şi comportare aristocratică, ne impresiona prin garderoba lui curată şi spilcuită. Se îmbrăca numai în nuanţe de gri. Niciodată nu l-am văzut altfel. Cămăşile erau impecabil călcate, iar butonii dădeau o notă plăcută, finuţi şi nu mari ca potcoava de cal. Faţa era albă ca şi părul, iar de sub frunte te priveau doi ochi negri ca două mărgele mari de sticlă, fără să le citeşti în clipiri vreun sentiment oarecare.

Se povestea pe şoptite că ar fi doctor în ştiinţe şi că ar fi păţit o poznă făcând experienţe chimice, arzându-şi faţa şi mâinile, care, de altfel, aveau uşoare pete în urma arsurilor. Mai era şi doctor în Teologie. Ştia limbi străine, precum franceza, germana, greaca,


117

latina, ebraica. Ceilalţi profesori parcă erau copiii lui întru ale ştiinţelor. De aceea, după discuţii cu ei se iscau păreri contradictorii care sfârşeau: - Mă rog, mă rog, sunteţi nişte pezevenghi! Iar alteori, tonul era ridicat, mustrător. Delicatul profesor îşi părăsea o vreme confortul intelectual pentru a pune la punct îndrăzneala tinerilor profesori. La ore aveam bucuria să ne aflăm în faţa unui profesor universitar care preda studenţilor. Aşa era el şi aşa ne credeam şi noi. Dacă ştiai sau nu, el avea acelaşi aer imperturbabil în faţa noastră, iar notele le punea după o metodă pedagogică încă neştiută de noi. Lucru sigur era că ne temeam de el, dar nimeni nu rămânea corigent. Tezele trimestriale erau o spaimă pentru noi. Nimeni nu vorbea. Nimeni nu trăgea cu ochiul la lucrarea vecinului. Profesorul Serafimceanu preda şi Dogmatica. Era cam greu să pricepi ceea ce încurcau alţii. Când porneam pe scris, el se plimba printre bănci. Dintr-odată, când nici nu gândeai, se întorcea brusc, făcând o piruetă ca la periniţă. Dacă te apucai să copiezi, erai prins la ţanc. Tot plimbându-se şi făcând gesturi legănate ca barca pe valuri, vede lângă o bancă, jos, căzută o fiţuică. Probabil că era una dintre cele câteva pe care le avea elevul învăţat cu furtişaguri „intelectuale”. Se opreşte în dreptul elevului. Îl bate uşor pe umăr. Îi arată corpul delict căzut şi-i face semn să-l ridice şi să-l bage în buzunar. Am rămas uimit! Nu mai văzusem o comportare asemănătoare a vreunui profesor. Şi nici măcar nu a pus vreun semn pe teza „infractorului”. La cei mai mulţi ne era ruşine să copiem.

Ion Serafimceanu era un munte de profesor!


118

Deseori, primăvara mă culcam pe pământ, în parcul din faţa Seminarului. De la etaj, Ion Serafimceanu, cu fereastra deschisă şi aplecat pe jumătate până la brâu peste pervaz, striga către mine, mai ales: - Mă rog, mă rog, măi pezevenghiule! ridică-te imediat de la pământ că răceşti. Culcă-te pe bancă, auzi? Mă sculam de jos şi mă aşezam pe bancă. Fereastra se închidea. Crezând că s-a culcat sau scrie, iarăşi mă trânteam la pământ, obicei pe care îl am şi azi. Când era să adorm, aud: - Măi, măi, mă rog, mă rog, scoală-te de jos că vin cu un ciomag la tine, auzi, pezevenghiule? Mă sculam ruşinat şi plecam spre clasă, la meditaţie. Mă bucuram că se îngrijeşte de noi, elevii. Erau semne că suntem preţuiţi şi că are cineva grijă de noi. Într-una din zile, stând, de data aceasta pe bancă, într-o vizibilă cuminţenie, mă strigă din acelaşi loc, din camera de la etaj: - Vino până la mine sus, mă rog, mă rog, să te întreb ceva. Era o mare onoare ca un profesor să te cheme la el. M-am dus repede. Urc la etaj. Nu mai fusesem niciodată la chilia lui sobră şi curată, cu un minim de mobilier. Totul era în ordine absolută. Când m-a poftit în casă am crezut că-mi va da câteva palme că nu-l ascultasem. Deodată, îl aud: - Mă rog, mă rog, vezi tu borcanele cu miere de colea? - Da, răspund liniştit că nu-i vorba de oarecare muştruluială.


119

- Mă rog, mă rog, nu cumva este stricată? Mă aplec, iau un borcan dintre cele câteva aşezate în şir pe lângă peretele camerei. Mă uit la el cu atenţie. - Cred că este cam stricată, domnule profesor, zic eu plin de cunoaştere în apicultură, că doar tata avea vreo cincizeci de stupi cu albine. - Mă rog, mă rog, ia te uită şi în garniţa aceea! Ridic capacul şi văd vreo 20 de kilograme de miere, galbenă ca ceara. Ca şi în borcane, mierea se solidificase şi mai rămăseseră ici-colea bule de aer. Acelea erau problema. Îi spun profesorului meu, de data aceasta cam speriat, după cum m-a văzut că analizez mierea, de care nu mai auzisem că s-ar strica. - Mierea este toată stricată! Dar am spus-o cu o jumătate de gură. - Mă rog, mă rog, ia-o şi arunc-o imediat la gunoi. Mă duc şi iau un coş măricel şi mai chem un coleg şi încărcăm toate borcanele şi garniţa. Erau cam 30 de kg de miere în stare solidă. Profesorul nostru savant nu ştia că mierea se întăreşte uneori. N-am ştiut că-i ignorant întru ale apiculturii, dar nici eu nu prea ştiam exact ce se întâmplă. Pe drum, mergând spre groapa cu gunoi îmi vine în minte că ar fi potrivit să facem o încercare. Îi spun colegului: - Hai la bucătărie! Maica Partenia – bucătăreasa şefă – trebuie să ştie mai bine dacă mierea este stricată sau nu. Intrăm cu povara dulce şi o punem la examenul priceputei monahii. Se uită la fiecare borcan, se uită la garniţă, apoi se uită la noi şi începe a râde, zicând: - Măi, măi, ce-i şi cu profesorii ăştia! Ei nu ştiu că mierea nu se strică niciodată? Ia să o punem noi la „dezgheţat”. Într-o cratiţă mare cu apă fierbinte aşază


120

borcanele pe rând. Stăteam curioşi să vedem cum devine mierea solidă în stare lichidă. După câteva zeci de minute, mierea era o frumuseţe intrată în normalitate, gata să fie pusă pe pâine şi mâncată cu ceai de tei sau mentă, cum ni se servea la masă mereu, că lapte nu prea vedeam cu lunile. Câteva luni de zile, toţi elevii, profesorii şi chiar însuşi „donatorul” fără să ştie, au mâncat bucuroşi mierea cea bună care nu se stricase. Din când în când mă îngrijoram. Mă temeam să nu audă savantul nostru teolog de întorsătura ce luase bunătate de miere în drumul hotărât spre gunoi. Când mi-aduc aminte şi azi mă apucă hazul!


121

Suferinţele Tânărului Werther

Pe lângă învăţătură ordonată şi consistentă, noi, elevii din primele două clase eram programaţi să facem cu rândul, nu numai la bucătărie, ci şi la porci! Când se pomenea cuvântul porci, ţi se ridica părul măciucă. Toată lumea vorbea cu mare spaimă despre „rândul la porci”. De abia aşteptam să văd ce este şi cu povestea aceasta. Ne-a venit rândul. Făceam ascultare, tot doi câte doi. Unul pregătea mâncarea pentru dihănii – erau foarte mari şi fioroase – iar celălalt făcea curăţenia necesară, lucrare anevoioasă pentru că erau peste două sute de lighioane de diferite vârste.


122

Tăiam lemne, făceam focul, pregăteam cartofii, dovleceii, tărâţa şi cazanele duduiau sub focul care scotea scântei şi lumina bojdeuca în care pregăteam bucatele porceşti. La gura sobei citeam pe nerăsuflate „Suferinţele tânărului Werther” de Göethe.

Odată, fiind cuprins de suferinţele tinereşti ale lui Werther, am uitat să duc prânzul la neamul porcesc. Fără să ştiu sau să aud, grohăiala râmătorilor a ajuns la urechile directorului Ioan Ivan. Pe uşa bojdeucii intră tiptil şi, luându-mă de perciuni, îl aud: - Nu auzi cum grohăie porcii? De ce nu le-ai dus de mâncare? Aruncându-şi ochii pe o băncuţă, vede cartea. O ia, se uită, o răsfoieşte şi întreabă: - De unde ai cartea, băiete? Cine ţi-a adus-o? De când citiţi voi cărţi de dragoste? - Am cumpărat-o din Târgu-Neamţ, când am mers în vacanţa de iarnă. Sârghie Vasile, colegul meu, avea cea mai mare poftă de citit cărţi, aduse din lumea laică. Cu el făceam concursul „Cine citeşte cele mai bune cărţi!” Ceea ce nu ştia părintele director Ioan Ivan era obiceiul nostru de a citi la gura sobei, când ceilalţi colegi dormeau, sforăind de duduia dormitorul. Făcusem un „cenaclu” şi eram câţiva inşi care citeam diferite cărţi, după care urma convorbirea pe seama celor citite. Ion Canciuc şi Sârghie Vasile erau cei mai harnici. Încercam să mă ţin şi eu de ei. Până la urmă, pedagogul a reuşit să ne taie pofta de a mai citi noaptea la gura sobei. Nu aveam voie să citim la lumina becului, de la ora 10 seara. Toată lumea trebuia să doarmă la comandă.


123

Cel mai delicat profesor cărturar, cu două doctorate – Ion Serafimceanu – când făcea de serviciu, păzindu-ne noaptea, nu dormea nicio secundă. Cu o oră înainte de a se da semnalul de trezire, intra în dormitor şi tuşind semnificativ zicea: - Somn, somn, ce să-i faci! Şi închidea repede uşa. Atunci noi ne trezeam. Ne apuca râsul, apoi intram într-un somn greu ca plumbul. Se da semnalul de sculare. Elevul de serviciu mergea cu clopoţelul pe la toate dormitoarele. Dacă în zece minute nu se mişca nimeni, profesorul Serafimceanu venea şi deschidea iute uşa zicând: - Mă rog, mă rog, sculaţi-vă, pezevenghilor! Ne bucuram de felul cum ne trezea. Elevii îl iubeau tare mult. Mai târziu s-a făcut călugăr la Cernica primind numele de Iulian. Avea obiceiul să se învelească iarna, în loc de plapumă, cu ziarele Scânteia, cusute unul de altul.

Mai târziu, fiind stareţ la chinovia Sfântului Calinic, profesorul meu nemţean vine să se plângă de anumite neînţelegeri pe la bucătăria mănăstirii. Încercând să împac lucrurile, îl aud, spre uimirea mea: - Mă rog, mă rog, şi ce dacă eşti stareţ! Dacă nu-mi dai dreptate îţi trag vreo două palme de te învăţ eu minte. Se vedea că profesorul meu, mai la bătrâneţe, se săturase de atâta delicateţe. Urma să încasez palmele pe care trebuia să mi le dea atunci când l-am păcălit cu mierea de albine că ar fi stricată.


124

Ca şi îngerii La Seminarul Teologic din Mănăstirea Neamţ

am avut două rânduri de colegi. În primii doi ani de Şcoală de Cântăreţi, când se dădea o Diplomă, colegii mei au fost: Alinei Constantin, tăcut şi harnic, Antonescu Valerian, silitor la carte, Canciuc Ioan, mare cititor de cărţi şi un bun şahist, Chelaru Valerian, fiu de preot, de o mare delicateţe, Chişcă Gheorghe, harnic misionar de zeci de ani în America, Dragomir Nicolae şi Ferchiu Ioan, preoţi ostenitori, Frunză Ion şi Iacob Constantin, Malanca Victor, misionar în America, Palade Vasile, misionar la Bruxelles, Perju Octavian, liniştit şi meditativ, Radu Vasile, preot în Bacău şi fost în lucrări administrative eparhiale, Sârghie Vasile, coleg de citit noaptea, la gura sobei, Tunaru Ioan, care nu tulbura pe nimeni, Ungureanu Vasile, colegul de rugăciune şi mătănii de duduia podeaua paraclisului, Toma Constantin, harnic preot prin Olt şi Trifu Cornel, băiat de treabă.

În clasa care mi-a luat-o înainte cu un an, Bogdaproste Gheorghe s-a adăugat, păţind şi el ca mine, că eram prea mici, potrivit regulamentului şcolar. Când terminai Seminarul, trebuia să ai 20 de ani, vârsta legală pentru a îndeplini stagiul militar.

Un an a trebuit să stau acasă pentru a creşte. Atunci am citit cele mai multe cărţi din viaţa mea.

- Costică, mai lasă cărţile că înnebuneşti! Mai treci la treabă, îmi spunea mama de câte ori mă vedea


125

aplecat asupra cărţilor, citind şi noaptea la lumina lămpii cu gaz, iar alteori la sâmburele licărind al lumânării.

Aveam o poftă, chiar nebună, de a citi mereu. Mă obişnuisem la seminar. Ne concuram pe titluri de cărţi, pe mărimea volumelor şi mai ales pe rezumatele şi prezentarea liberă a personajelor şi a momentelor mai importante.

Când m-am înscris în anul al III-lea la seminar, am găsit o nouă clasă. Noi feţe, noi caractere. Printre ei eram o apariţie bizară. Îmi venea greu să mă acomodez. Îi cunoşteam pe cei mai mulţi dintre ei. Am fost doar un an coleg de seminar.

Mă întâmpinau Argatu Ştefan, de la Boroaia, care susţinea că este un fel de văr cu mine, Arsenie Jorj, un găligan de la Gumăzeşti, silitor şi zgârcit foc. Am fost colegi de bancă. Bălan Vasile, amarnic pe învăţătură şi cu priviri superioare, mai ales când venea Ioanichie Bălan, arhimandritul sihăstrean, Cerbu Enăcache, cam tot singur, cu nasul mereu în carte, Florea Vasile, cu umor şi talent poetic, azi preot în Germania, Radu Gheorghioasa, fiu de preot răsfăţat din Sabasa, Goreţchi Mircea, falnic precum prinţii slavi, cu voce înaltă şi pe tot atât ca maniere, Holban Ştefan, sincer şi, precum îi spunea profesorul Mircea Păcurariu, mămăligarul, Ichim Dumitru, sensibilul poet, acum misionar în America.


126

Cu oarecare particularitate, Constantin Mosor, humuleşteanul, franţuzit de mic şi cu logică de oţel, a avut o mamă superbă, pe nume Ecaterina. Am cunoscut-o bine mai ales când venea la seminar şi-i aducea lui Costică plăcinte cu brânză de oaie, coapte pe vatra de cărămidă. Se bucura că sunt prietenul lui Costică. Mă iubea ca pe propriul fiu şi mă chema să ospătez la masă. Acasă făcea cele mai bune şi gustoase dresele din lume.

Ecaterina şi Vasile Mosor


127

De câte ori am fost la Humuleşti, la casa părintească, pe malul Ozanei, îl întâlneam pe Vasile Mosor, tatăl său cu chip de aură coborând din calendarul vremii.

Când mă vedea, îi spunea feciorului său: - Costică, tu eşti … de către om, iar prietenul

tău de la Cracău este … din brazdă. Am înţeles că eu aş fi un bou care trage greu în jug. Eram bucuros să aud cuvânt bun de la un om zdravăn, care nu prea glumea cu vorba.

Fiul preotului Constantin Munteanu din Piatra Neamţ, Dragoş, era un zvăpăiat. Nu se ţinea cu nasul pe sus, că – dragă Doamne – el era orăşean, iar cei mai mulţi, copii de la ţară. Când îi venea dor de ducă acasă, se prezenta cu biletul de voie ca să fie semnat de dirigintele, Vasile Ignătescu.

- De ce vrei să mergi acasă, Dragoş? - Mi-i tare dor de mama! grăia cotropit, Dragoş

cel isteţ. Era argumentul suprem. I se semna de îndată

biletul. Dragoş zbura spre casă, făcându-se nevăzut. Greoi la pas şi tacticos în glas, Pădureţ

Gheorghe, un munte de om, era numai zâmbet. Nu l-am văzut niciodată supărat. Răspândea un optimism dinamic. A luat-o spre Ceruri înaintea mea!

Păun Gheorghe, de o sârguinţă ieşită din comun, a dat examene de cinci ori la seminar. A şasea oară a luat. Nu s-a lăsat! Era un mare iubitor al Sfântului Apostol Pavel. Acum este la Vaslui, preot în oraş, cu prunci teologi.

Roibu Valerian, alt fiu de preot, era de o naivitate angelică. Ne bucuram când ne cânta din


128

cobză. El mi-a zis Costică de zahăr. Dacă eram aşa, până azi mă topeam!!!

Cu o faţă de înger şi părul negru ca pana corbului, Stănuleţ Constantin, din Dărmăneştii Comăneştiului băcăuan, ne privea cu superioritate copilărească. Era sever cu colegii dar şi la studiu. Acum e preot bucureştean.

Cei doi Vrăjitoru, Vasile şi Ionel, încheiau clasa care a absolvit, în anul 1964, Seminarul de la Mănăstirea Neamţ.

Cu o parte dintre colegii mei m-am zărit! Sper să ne mai revedem, cât vom mai fi pe aici,

prin dumbrăvile lumii văzute.


129

Copist la Primărie

Primăriile de acum 50 de ani aveau acelaşi rol ca şi astăzi. Administraţia nu se schimbă din rădăcină. Doar mlădiţele diferă de la caz la caz. Se ştie că primăria orăşenească sau sătească, atunci când nu vrea primarul, spunând că orice aprobare stă în pixul lui, devine o instituţie locală ce adăposteşte mici dictatori. Aşa era pe vremea dictaturii, mai ales. Când plecam la Seminarul Teologic, asupra mea trebuia să am o adeverinţă de la Primăria Crăcăoani, de care aparţinea şi satul nostru, Cracăul Negru. Fără acel document nu erai înscris în anul următor. Doar anumite stări de lucru te puteau salva: să mergi la plantaţie, să aduni fructe de pădure şi să le vinzi la stat, să faci prestaţie la drumuri, sau, în mod norocos, să ai vreun funcţionar binevoitor ca să te salveze. Bucuria mea a fost că din satul Cracăul Negru, zeci de ani, la Primăria Comunei Crăcăoani, a fost secretar, Ursu Ionel, om de distincţie aleasă, cult şi omenos. Ca să-mi uşureze drumul spre adeverinţa miraculoasă şi deschizătoare de uşi şcolare, mă chema la Primărie pentru a face, o vreme din vacanţă, ascultare de copist.


130

Familia Ionel Ursu Zile întregi aveam normă de copiere în registrele cancelariei. Era anevoios, oarecum, pentru că nu se admiteau greşeli. Îmi aduc aminte de Registrele agricole şi de cele cu Roluri, unde exactitatea datelor trebuia să corespundă cu realitatea. Mă bucuram că aveam prilejul unic de a cunoaşte anumite lucrări, pe care cei care trec prin Primării, în audienţe, nu le ştiau. Îmi aduc aminte şi acum că trebuia să păstrezi tăcerea asupra lucrului pe care îl făceai şi să nu-ţi porţi limba târâş pe uliţă.


131

Toate lucrările le făceam sub ascultarea şi supravegherea lui Ionel Ursu. Avea ceva părintesc, apropiat. Lucram cu tragere de inimă şi el se arăta mulţumit, lăudând scrisul frumos pe care-l aveam, iar soţia sa mă invita să gust câte ceva la prânz pentru întărire. De câte ori trec pe lângă Primăria Crăcăoani am oarecare emoţie, amintindu-mi de tinereţea şi lucrarea mea de copist. Şi nu doar de atât. Ne-au rămas până azi în minte primarul şi secretarul care s-au opus colectivizării. Aşa a rămas comuna necolectivizată şi oamenii nebatjocoriţi. Au scăpat cu identitatea şi independenţa nedistrusă, când aproape întreaga Românie era o jale colectivă. Atitudinea nefricosului primar şi a secretarului Ionel Ursu, care au îndrăznit să înfrunte glorioasa colectivizare a rămas în istorie. M-am bucurat de verticalitatea lor. Pentru aceasta au plătit cu destituirea. Cred că nu le păsa. Ca atitudine, erau de dreapta, pentru că mai ales primarul scria frumos şi iute cu mâna stângă!


132

Minunile „sfintei” măsline

Câteva ore pe săptămână, când căpătam învoire, cu bilet de la pedagog sau de la profesorul de serviciu, mai mulţi elevi adunaţi porneam în câte o escapadă prin Mănăstirea Neamţ. Din grup, făceau parte Mosor Constantin, Munteanu Dragoş, Gheorgheasa Radu şi Păun Gheorghe. Nu ne-a rămas nicio biserică nevăzută şi niciun turn în care să nu ne suim. Orice cotlon nu mai era o taină pentru noi.

În faţa Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ. De la stânga la dreapta: Mosor Constantin, Munteanu

Dragoş şi Argatu Constantin


133

Am văzut Schitul Vovidenia, casele din jur, Casa Mitropolitului Visarion Puiu, mai târziu Casa de Creaţie în care stătea Mihail Sadoveanu, locul în care pescuia scriitorul de romane istorice. Mergeam la fabrica de cherestea, proprietatea Mănăstirii Neamţ, bolniţa unde se retrăgeau bătrânii călugări bolnavi care se întăreau să nu moară prea curând. Acolo era şi tipografia cea vestită, care a tipărit ani în şir cele mai valoroase cărţi ziditoare de suflet.


134

Printre călugării „celebri” pe care i-am văzut, trecându-le pragul, îmi aduc aminte de Gamaliil Păvăloiu. Era tăcut. Pioşenia lui se citea pe faţă. Avea portul modest şi nu-şi ridica ochii de la pământ. A scris şi a tipărit multă literatură religioasă. Se spunea pe acolo că-i evreu încreştinat, ca mai târziu Nicolae Steinhardt de la Rohia. Când mergeam la Părintele Mina Prodan era o mare bucurie. Ne primea cu drag în casă. Ne arăta paşapoartele – avea vreo câteva – cu vizele ce umpleau paginile până la refuz. Începea povestirea, după ce ne ospăta cu dulceaţă şi un pahar cu apă. Ne aşezam pe câte un scaun. El se aşeza ritos într-un fotoliu. Era rotofei, îmbrăcat frumos şi cu priviri ca de vulpe îmbătrânită. Îl auzeam fornăind pe nas: - Sunt hagiu! Voi ştiţi ce înseamnă asta? - Nu! răspundeam pe un ton, ca la comandă. - Ia să vă spun eu, fiilor! Hagiu vine de la aghios, cuvânt grecesc, ce se traduce cu sfânt, adică se numeşte hagiu acela care a fost în locurile sfinte la Ierusalim. Aţi înţeles? - Da! răspundeam noi cu gura până la urechi. - Iată, aici am adus de la Ierusalim frunze de finic, palmieri, lemn de chiparos, moaşte de sfinţi, măsline din Grădina Ghetsimani. Am şi niţel pământ din Ţara Sfântă şi uite, colea, o sticluţă cu mir din care Maria Magdalena a spălat picioarele lui Iisus. - Aţi înţeles ce vă spun eu? - Da! răcneam noi, că moşul Mina Prodan nu prea auzea.


135

- Ia veniţi voi la taica să vă miruiască şi să ajungeţi şi voi la Ierusalim. Pupaţi colea şi măslina din Grădina Ghetsimani, de unde a mâncat şi Iisus! Primind binecuvântarea şi ieşind veseli din chilie, am pornit să vedem pe Părintele Veniamin, cel cu barba până la vârful picioarelor. Mergând cu veselie mare, unul dintre colegi ne arată măslina Părintelui Mina pe care o şterpelise de pe măsuţa pe care se odihnea de atâta bătrâneţe. Ne-am uitat la ea. Era mare ca o prună, dar uscată şi tare ca piatra. - Du măslina înapoi, măgarule! Ne va spune la director şi nu o să mai vedem învoire un an de zile. Radu Gheorgheasa, pentru că el era furătorul, a luat-o la fugă pe Poiana Vovideniei. L-am ajuns din urmă. L-am trântit la pământ şi căutam măslina pe care o pitise. - Unde este măslina, neisprăvitule? Hai să o ducem înapoi! - Nu am nicio măslină, arătându-ne buzunarele şi mâinile goale. Dar de cum a zis am înţeles că măslina o avea deja în gură. Încercând să-l prindem, din nou, ne-a spus: - Degeaba! Am înghiţit măslina. Nu ne-am mai dus nicăieri. Gândul era numai la măslina înghiţită. După câteva zile, directorul şcolii întreabă: - Cine a furat măslina Părintelui Mina Prodan? - Noi! am strigat toţi trei. - Da? Un an de zile sunteţi consemnaţi pentru măslina furată şi înghiţită. Aveţi şi câte o sută de mătănii pe zi. După cum treceau zilele în canon, am început să ne simţim şi noi hagii!


136

„Tortura” cu peniţa de aur Printre profesorii severi pot aminti şi pe

Sebastian Barbu Bucur. Era un călugăr extrem de elegant, curat îmbrăcat, haine de mohair, cămăşi impecabil călcate, butoni de aur la mânecuţele albe ca zăpada luate de la Sadoveanu. Atât era de îngrijit încât călcătura uşor legănată, din cauza unei suferinţe la un picior, nici nu se observa.

Când asculta la Muzică Psaltică, materia predilectă, mai ales că făcea şi Conservatorul, era ceva înspăimântător pentru mine. Ne punea la tablă să scriem propoziţii muzicale. Eram printre cei care încurcam notele psaltice. Vedeam înaintea ochilor beţe culcate pe jos, beţe cu cârjă, arcuri ovale, două beţe alăturate, înclinate oblic şi alte sucite şi răsucite arătări încârligate. Când m-a pus să scriu, dictându-mi, le-am amestecat în aşa fel încât mi-a pus un trei, clar şi limpede.

A doua zi, arătându-mă tot aşa de priceput, îmi mai trânteşte un trei. Mă uitam la frumosul stilou de aur care era batjocorit scriind cu el note slabe. Mă înspăimânta privirea ochilor negri precum cărbunele aşezaţi pe o faţă netedă şi cu o barbă tot atât de neagră, fasonată la şapte ace.

M-am trezit deodată că urăsc pe profesorul de muzică psaltică. Mă uitam urât la el. Dar o întâmplare hazlie m-a făcut să uit tortura cu peniţa de aur.


137

Într-una din zile, ne-am dus cu clasa la muncă patriotică în pădurea de lângă fabrică, pentru a săpa la plantaţie. Am mers cu profesorul nostru plin de eleganţă. S-a întâmplat atunci să vină şi sora lui, călugăriţă spilcuită care-i făcea întreaga garderobă.

Părintele Sebastian Barbu Bucur După ce am lucrat o parcelă, trebuia să trecem

un şanţ cu apă. Lungimea şanţului era mare. Câţiva colegi au trecut prin apa adâncă până la brâu. Profesorul nostru se tot uita, se tot codea cu o prăjină în mână de vreo trei metri. Dintr-o dată îl vedem pe


138

Sebastian Barbu Bucur cum îşi ia avânt şi sare de pe un mal pe celălalt folosind prăjina, ca un adevărat campion. Am auzit cum îi fâlfâia dulama prin aer. Nu mai văzusem aşa ceva. Am rămas înţepenit locului şi fără grai. Eu am mers până am găsit o punte. N-am avut curajul să fac săritura profesorului meu, sprinten ca un cerb.

L-am avut un an şi ceva dascăl sever cu cei care sunt leneşi sau nu voiau să înveţe. Era un profesor care nu se juca, aşa cum se mai poartă, cu lucrurile serioase. Avea un cult pentru munca de profesor. Pe atunci nu era parşivenia de azi.

În octombrie 1959, regimul comunist a dat Decretul 410 care a decimat întreg monahismul românesc. A fost reactivat Decretul lui Alexandru Ioan Cuza când a secularizat averile mănăstireşti. Mii de călugări au trebuit să părăsească tagma monahală şi să plece în lume să se angajeze. Mitropolitul Iustin l-a chemat şi i-a spus, cu ton părintesc:

- Părinte Sebastian, mergi la Forţele de Muncă şi te angajează. Şi mai târziu vom mai vedea. Deşi era licenţiat în Teologie a trebuit să-şi ia bocceluţa şi să pornească pe drumul fără întoarcere.

Iar noi, elevii am rămas „orfani” de profesor. Până în anul V al Seminarului am avut un cârd de profesori care făceau muzica doar de ocazie.

Ne era dor de Profesorul Sebastian Barbu Bucur, dar şi de stiloul de aur care scria nota trei!


139

Totul era în beznă

Din primii ani de şcoală am învăţat să fim ca la armată. Trezirea era la oră fixă. Prunci fiind, nu ne prea bucuram când suna clopoţelul la ora cinci dimineaţa. Ne trezeam pe rând ca să ne putem spăla, neavînd internatul mai mult de opt lavoare, iar iarna erau îngheţate şi trebuia să aducem apa de la fântână. Era un adevărat vacarm. Cei mai isteţi îşi aduceau apa de cu seară într-un borcan mai măricel, punându-l cu grijă la capul patului, lângă piciorul de fier. Cei mai leneşi, dar cu ochi buni, vedeau cam pe unde-s borcanele cu apă. Încetişor, pe la orele 3-4, spre dimineaţă, se trezeau fără a face zgomot, luau borcanele aduse de alţii şi mergeau la spălător. Când se trezeau, ceilalţi vedeau că nu mai era apă în borcane. Nimeni n-a aflat cine sunt autorii, oricât vegheam cu rândul ca să-i prindem. Dormitorul era foarte mare, având peste şaizeci de paturi de spital, din fier, vopsite frumos în alb, şi era mai greu să-ţi dai seama pe unde se umblă, mai ales că totul era în beznă. Într-una din dimineţi s-a întâmplat o mare hărmălaie. Unul dintre elevi, striga cât îl ţinea gura: - Cine mi-a luat borcanul cu apă? Vecinii au început a primi pumni în disperare. Întreg dormitorul s-a transformat într-o mare de perne care zburau pe deasupra capetelor. Când era bătaia mai cu foc intră pedagogul, care primeşte şi el câteva perne peste cap. Striga şi el din răsputeri:


140

- Staţi, nenorociţilor! Afară cu voi din dormitor. La terenul de sport de pe coasta Vovidenia. Un ceas întreg, aşa cum eram în pijamale, am făcut fuga marş de ne-au apucat durerile de piept, mai ales că era iarnă geroasă.

Terenul de sport din faţa Seminarului

Unul dintre elevi, mai slăbuţ la trup a început a plânge, rămânând mai la urmă, căzând pe jos. Pedagogul arunca zăpadă pe el, lovind cu vârful bocancului în stratul de omăt. De jos, elevul îngăima: - Iertaţi, domnule pedagog, cineva mi-a luat borcanul cu apă de sub pat. S-a spălat la chiuvetă şi apoi l-a pus gol la loc. Când m-am sculat şi am mers să mă spăl pe dinţi, am observat că nu este apă. Şi apoi ne-am bătut cu pumnii şi cu pernele aşa cum ne-aţi prins. - Aşa? tună pedagogul.


141

- Staţi! Pe loc repaus. Stânga-mprejur! Sunteţi consemnaţi un an de zile dacă nu se află făptuitorul. Fuga, marş la dormitor, măgarilor! Nici azi nu s-au aflat făptuitorii. Când era criză de apă şi mai ales iarna, când îngheţa totul bocnă, îmi umpleam o sticlă şi o puneam frumuşel în pat. Dimineaţa, apa era călduţă. Colegii mei mă invidiau şi unii au adoptat metoda pe care o foloseam eu. Mă învăţase maica Agnia, o călugăriţă micuţă de statură, dar cu inimă mare de mamă, care era îngrijitoare şi făcea curăţenie în internatul şcolii.


142

Glasul nevăzutului din păr

La unele seminarii teologice, pe vremea aceea, se povestea cum era orânduiala „tradiţională”. Anii întâi şi doi erau obligaţi să se adreseze cu „domnule elev” celor din anii trei, patru şi cinci. Noi, cei mititei, veniţi proaspăt la şcoală, auzeam şi alte „minuni”, cum că cei mai mari obligau pe cei mici să-i ducă în spinare, să le aducă de mâncare, să facă de serviciu în locul lor şi multe alte înfricoşări. Nu am prea văzut astfel de manifestări. Se mai întâmpla ca, din când în când, cei mai mari să plesnească pe cei mici aşa, ca din întâmplare, cu câte o palmă. Ba, se mai îndrăznea şi la câte o bătaie. Eu nu am suportat să fiu bătut. Dar nici să îndrăznesc a bate pe cineva fără un anume motiv mai serios, după judecata copilărească de atunci. Fiind în ultimul an de seminar, mai mulţi elevi din clasele mici veneau şi mă rugau să-i apăr împotriva celor mai mari care-i batjocoreau până la bătaia de-adevăratelea. Azi aşa, mâine aşa, poimâine altfel, m-am gândit să curm apucăturile celor puşi pe scandal şi bătaie. Zis şi făcut!

Mi-am format o echipă de colegi, bine făcuţi şi spornici la isprăvi abrupte. Ne-am făcut un plan de luptă pentru a tămădui pofta războinicilor. Ne alegeam bătăuşii, care erau deja avertizaţi să nu mai facă abuz


143

de putere. Dacă se repeta, bătăuşul, după masă era chemat de unul dintre colegi afară din clasa unde făcea meditaţie, pentru a se prezenta la directorul Ioan Ivan, în spatele şcolii. Elevul, neştiind nimic, răspundea repede la chemarea adresată. Era un loc potrivit, ferit şi tare liniştit, cu un şanţ mare plin cu pietre şi urzici, umbrit de meri, peri şi mulţi nuci.

Costică, numit „Cavalerul Dreptăţii” Când apărea, vinovatul era înhăţat ferm de

câţiva colegi. Dacă striga era legat rapid cu o batistă la


144

gură şi cu mâinile la spate. I se făcea judecata cu învinuirile dovedite de agresiune şi bătaie asupra anumitor elevi mai mici. Nevăzut, din vârful părului stufos unde amenajasem un scaun potrivit pentru hotărâri drepte, stătea „Cavalerul Dreptăţii”, că aşa eram poreclit de unii şi de alţii. La un semn se auzea sentinţa: - Descălţaţi-l! Cu picioarele goale şi cu pantalonii suflecaţi până la genunchi, de zece ori să meargă prin şanţul „împodobit” cu urzici şi cioburi din cărămidă. Era un adevărat spectacol. La fiecare tură era pus să-şi arate tălpile. Fluierele picioarelor erau brodate cu broboane roşii de la urzici. Pedepsitul făcea gesturi disperate. După câteva ture era dezlegat şi auzea, ca avertisment, glasul nevăzutului din păr: - Dacă mai baţi pe cineva îţi va fi şi mai rău! Eliberat, dispărea, fugind de-i scăpărau picioarele. Bătăuşii aveau zile potrivite când îşi primeau răsplata. Niciodată nu erau doi pedepsiţi într-o singură zi. Treceau câteva zile ca să se uite şi apoi începea din nou rânduiala specială, după tipicul original. După câteva zile intrase spaima în răzvrătiţii bătăuşi ai şcolii. Plângeri nu mai erau. Şanţul a rămas pustiu. Urzicile aşteptau în zadar noi clienţi. Iar din vârful părului stufos nu se mai auzeau sentinţe usturătoare de picioare şi tălpi. Nimeni nu s-a mai plâns de vreun abuz. De atunci mi s-a scos vorba, cu care mă cam lăudam, că-mi plăcea la auz şi spirit, întru numirea de „Cavaler al Dreptăţii!”


145

Vino să mă ajuţi!

Chiar dacă profesorul şi fostul director Ioan Ivan era de o severitate exemplară, fără să zâmbească vreodată – personal nu l-am văzut – pe lângă lecţiile predate cu mare măiestrie la Noul şi Vechiul Testament, ne scotea pe Coasta Vovideniei pentru exerciţii fizice, mai ales dimineaţa la deşteptare. Eram câţiva colegi care ne jucam de-a războiul. Ca să vedeţi! În plină pace noi ne pregăteam de război. Ore în şir ne ascundeam prin pivniţe, cămări, dulapuri, magazii cu lemne, poduri. Din ascunzătoare, când vedeam colegul, strigam din răsputeri: - Te-am prins! Predă-te! Exact ca pe front. De cele mai multe ori eram biruit. Ca să-i fac pe amicii de joacă să mă caute mai mult, m-am suit pe scara care ducea în podul şcolii şi m-am ascuns după un coş mare de fum. Am stat degeaba. Nimeni nu m-a găsit. S-au lăsat păgubaşi. După câteva zile am pornit din nou pe „front”. Mă strecuram din nou în podul şcolii şi mă ascundeam după coşul sobei. Când auzeam paşii că se apropiau, uşurel am ieşit pe acoperiş, lucarna fiind mare şi fără geam. M-am ascuns după turnul Paraclisului. Când stăteam bucuros că nu mă găsesc prietenii de joacă, aud de jos, glas strigând: - Argatule, vino, te rog să mă ajuţi la cancelarie, la nişte lucrări. Ai grijă să nu aluneci de pe acoperiş! Uşurel, sprijinindu-mă de pătratul de la turlă, m-am


146

coborât în pod şi de acolo pe scări, la director, într-o răsuflare. Când ajung, fără întârziere, primesc două perechi de palme însoţite de vorbe dulci: - Măgarule! De ce te-ai suit pe şcoală? Vrei să intru în puşcărie din cauza ta? Dacă tu cădeai, ce mă făceam? De unde să te dau întreg părinţilor? Pleacă acasă! Să nu te mai văd în ochii mei! Şi-mi mai trânteşte vreo două palme pe nerăsuflate. Aşa am fost întâmpinat de aprigul director Ştefan Alexe, care nu glumea cu disciplina. Voia, poate, să se arate mult mai sever ca directorul de pomină, Ioan Ivan! Dar şi spaima lui era justificată.

Profesorul Ştefan Alexe

Iar palmele primite erau un dar binecuvântat de la Dumnezeu!


147

Un voinicel tras prin inel Printre profesorii nou-veniţi, Mircea Păcurariu

era apropiat de elevi, deşi sobrietatea pe care o afişa te ducea cu gândul că ar fi distant şi cu nasul pe sus. Eram la scos de cartofi, prin luna octombrie a anului 1959, în grădina Seminarului Teologic. Elevii erau înşiruiţi pe rânduri şi supravegheaţi din scurt ca să nu tăiem cartofii.

Mircea Păcurariu apărea pe răzor cu pantofii lustruiţi, iar pantalonii erau călcaţi cu o dungă de se vedea de la distanţă. Un balonzaid de culoare bej-gri, legat la mijloc cu o curea din acelaşi material, desăvârşea eleganţa tânărului profesor de numai douăzeci şi şapte de ani. Pe cap purta o pălărie de fetru de culoare gri cu boruri înguste.


148

Aşa şi-a făcut apariţia noul profesor de Noul Testament şi alte discipline cum ar fi Istoria, în care excela spre marea noastră bucurie. Înainte de a veni la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ, tânărul teolog, care era la cursurile doctorale la Bucureşti, a fost scurtă vreme bibliotecar la Episcopia Romanului, unde era vicar eparhial Arhimandritul Emilian Birdaş, despre care va mai veni vorba. În lumea aceasta, simpatia este o forţă căreia nu i te poţi opune. Este ca fulgerul. Unde loveşte, lasă urme. Aşa s-a întâmplat şi cu profesorul nostru delicat, elegant şi tras prin inel. Cei mai mulţi elevi îl iubeau, învăţând cu toată dragostea. La ore preda impecabil. La ascultat elevii, era sobru şi căuta să dăruiască notele meritate. Nu făcea nedreptate nimănui. Aşa l-am cunoscut pe cel care m-a preţuit, luându-mă ca un fel de ucenic. Făceam curat prin cameră. Focul din lemne, mai ales iarna, duduia în sobă şi făcea o căldură minunată. Când nu era apă, aduceam cu găleata, proaspătă şi limpede precum cristalul. Îmi aduc aminte, cu mare bucurie, că Mircea Păcurariu, atunci când pleca la Bucureşti să-şi susţină lucrările de cercetare ştiinţifică, la întoarcere îmi aducea portocale şi bomboane fondante. Neştiind să mănânc portocale, singur pregătea fructul exotic, tăindu-l şi îndepărtând coaja sub formă de rozetă. De obicei, nouă, elevilor nu ne ajungea pâinea la masă. Era tare bună, făcută din făină măcinată integral, fără trei nule ca acum. Ca să-mi potolesc foamea, mergeam la Părintele Calist, magazionerul, şi-i


149

duceam un bon ca de la Mircea Păcurariu, pentru un sfert de pâine, imitându-i scrisul. I-am spus Magistrului că multă pâine a plătit, făcând pomană fără să ştie, elevilor flămânzi care erau în creştere. Cum şi noi eram copii, năstruşnici de mama focului, când am văzut că avem trei profesori burlaci: Ştefan Alexe, Ilie Georgescu, Mircea Păcurariu, în fruntea cu al patrulea, Ion Serafimceanu, am început a face pe seama lor glume de tot felul. Profesorii călugări, Gherasim Cucoşel, Sebastian Barbu Bucur şi Nicodim Grosu au fost îndepărtaţi din învăţământul teologic, prin Decretul 410 din 1959. Şcoala parcă rămăsese pustie. În locul lor, prin grija Mitropolitului Iustin al Moldovei şi Sucevei, şcoala avea să se împodobească cu o echipă nouă de profesori, după cum am spus, unii fiind chiar foşti studenţi de teologie înaltă. Ceva mai târziu avea să vină şi sfielnicul profesor, Vasile Bria, tot de la Bucureşti, de asemenea şi el necăsătorit.

Profesorul Vasile Bria


150

Dintre toţi profesorii, doar Mircea Păcurariu şi Ion Serafimceanu stăteau în şcoală cu noi, având chiliile la etajul Seminarului, cu faţa spre drumul care ducea în Mănăstirea Neamţului. Aveau vedere superbă spre munţii luminaţi de soarele dimineţii. Când l-am văzut pe Mircea Păcurariu, gândul meu a zburat direct la Mariana Vodă, profesoara mea de limba română, despre care am mai amintit, de la Cracăul Negru şi Bălţăteşti. Nici acum nu-mi explic ce s-a întâmplat cu mine. Mă ardea grija ca profesorul meu, Mircea de la Neamţ, să nu rămână cumva neînsurat şi Mariana Vodă, acum profesoară la Târgu-Neamţ, să nu rămână nemăritată. Am făcut rost de un plic frumos şi hârtie de scris. Aşezat spre ultimele bănci din clasă, chiar la ora lui Mircea Păcurariu am început scrisoarea. Mă uitam atent la „candidatul” meu la însurătoare. I-am făcut un portret numai în lumini, fără umbre, decât doar spunând că este ca un voinicel tras prin inel. După cât pricepeam eu, spuneam că este persoana cea mai potrivită ca să-i devină soţ pentru întreaga viaţă. Deja îi vedeam mire şi mireasă. Eram fascinat de mic atunci când vedeam la biserică, în faţa Altarului cele mai frumoase făpturi din cer şi de pe pământ, pereche plină de frumuseţe şi dragoste. Îi socoteam ca îngerii îmbrăcaţi împărăteşte, iar de mireasă ne îndrăgosteam cel dintâi, mai ales atunci când noi ne uitam vrăjiţi, iar ea ne făcea cu ochiul. Scrisoarea a plecat la drum prin poştă. Eram fericit că am reuşit să termin o treabă care nu-mi lăsa loc de linişte. Aşteptam acum să văd ce se va întâmpla.


151

În mintea mea de copil se aşeza pacea, că Mircea şi Mariana vor fi perechea pe care am văzut-o şi visat-o, cu marea dragoste, zile şi nopţi de-a rândul. Nu după multă vreme lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată şi nedorită niciodată pentru mine.


152

Fata din mormânt

Încă din toamna anului 1958, când primeam învoire, duminica după masă, fiind doar în anul întâi, grupaţi pe simpatii, mergeam prin Mănăstirea cea vestită a Neamţului muşatin. Doream să nu-mi rămână nimic necunoscut.

Duminica dimineaţa mergeam la Biserică, tot doi câte doi, într-un şirag de mărgele negre, având uniformă şcolară de culoare închisă. Când intram pe sub clopotniţa ctitorită de Alexandru cel Bun, vedeam cum Biserica Sfântul Gheorghe, din incinta generoasă ca spaţiu, se demolează cărămidă cu cărămidă. Mai încolo, în zidul de răsărit al mănăstirii se făcuse o spărtură mare. Mai târziu am înţeles că biserica mult mai nouă – de prin secolul al XIX-lea – trebuia să-şi mute locul.

Ctitorul, se vede, n-a ales tocmai bine spaţiul potrivit. Nu se putea admite în vederile Mitropolitului Iustin al Moldovei şi Sucevei, o alăturare a celor două secole: al XIV-lea şi al XIX-lea. Diferenţa de stil şi valoare era prea mare. Şi aşa, după câţiva ani, am intrat cu sfială în biserica „plimbată” câţiva zeci de metri, care acum stătea între zidurile cetăţii, prinsă ca-ntr-un cleşte. Odată cu „împingerea” Bisericii Sfântul Gheorghe în zidul voievodal al Mănăstirii nemţene, toate mormintele au luat drumul Cimitirului Bogoslov, loc aşezat spre răsărit, în afara incintei monahale.


153

Înainte de a fi strămutate mormintele, mă duceam de unul singur să mă uit cine sunt cei înmormântaţi pe lângă biserica ce se demola de zor. Pe una dintre crucile de marmură am văzut imaginea, în relief, a unei fete, sculptată de o mână măiastră. Era de o mare frumuseţe. Se vedea că a murit de tânără. Părul ondulat se cobora pe umeri în valuri. Curiozitatea de copil mă ducea mereu să văd, dacă atunci când va fi scos sicriul din pământ, imaginea de pe cruce este asemănătoare cu fata din mormânt. Mintea mă făcea să gândesc la o nostimadă: baba în mormânt, iar fata pe cruce! Iscoditor cum eram atunci, nu m-am lăsat. Tot trecând pe lângă mormintele care dispăreau, unul câte unul, am auzit un lucrător zicând: - Mâine vom muta mormântul cu fata frumoasă. A doua zi, după cursuri, am mers cu paşi repezi spre mănăstire. Când am ajuns, deja scoseseră grilajul de fier cu lampadar frumos ce atârna în stare de veghe deasupra bogatului mormânt. Am fost de faţă când au ridicat piatra, tot de marmură, împodobită cu flori şi inscripţie. Dintr-o dată aud pe unul dintre lucrători: - Măi, măi, dar bogaţi au mai fost părinţii fetei! Uşurel, cu multă grijă au scos sicriul de plumb şi l-au aşezat la suprafaţă. În sicriu se odihnea de peste o sută de ani fata a cărei imagine era exact ca şi aceea sculptată pe cruce. Nu a avut şansa să ajungă babă, cum gândeam eu. Fata a fost foarte tânără. Părul se revărsa în valuri, aşezat pe pieptul împodobit cu un veşmânt ţesut din borangic şi fir de aur. Era un mormânt care adăpostea o făptură princiară. Totul era pregătit pentru mutarea osemintelor, iar stareţul mănăstirii, Dionisie Velea, a rânduit să se


154

tragă clopotele. Era pentru prima oară când urcam în clopotniţa uriaşă a Mănăstirii Neamţ. Scara din piatră era în spirală. Ajunşi sus, s-a început trasul clopotelor după un tipic special, de la cele mai mici până la cel mai mare.

Clopotniţa Mănăstirii Neamţ


155

Sunetele se îngânau unele cu altele într-o armonie perfectă, luându-şi zborul spre înaltul cerului. Clopotul cel mare, cântărind multe tone, avea un sunet puternic. Vibra întreaga clopotniţă cu pământ cu tot. Cei doi călugări care trăgeau cu putere la clopot, ţinându-se de funii erau ridicaţi la câţiva metri de la pământ. Priveam înmărmurit.

A fost pentru prima şi ultima oară când vedeam un astfel de mod de a se trage clopotele.


156

Însurătoarea burlacilor

Bucuria cea mai mare era atunci când, după

masă, pe la ora trei, se începea programul obligatoriu de meditaţii intensive. Nu existau lipsuri de la ore. Nici măcar nu intenţiona cineva să se motiveze că ar fi bolnav, spre exemplu.

Mai era câte unul care, subit, clama temperatură şi cerea să meargă la infirmerie. Îmi aduc aminte de un coleg care avea temperatură mai des. Îmi era milă de el. Mă temeam c-o să moară. Cu învăţatul stătea cam pe sponci. Era şi unul la părinţi şi mofturos în toate cele.

Într-o zi, în sala de meditaţie, îl auzim: - Aoleu! Săriţi că mor! Şi dintr-o dată cade la

pământ. Îl luăm pe braţe şi-l ducem la izbăvitoarea infirmerie. De la pedagog am primit poruncă să-l supraveghez pe „muribundul” de ocazie.

Veghind pe bolnavul proaspăt, deodată deschide ochii şi începe a râde. Mare mi-a fost mirarea. Juca perfect pe „bolnavul închipuit”. L-am întrebat:

- De ce faci astfel de „figuri”, Radule? - M-am plictisit de meditaţie şi vreau să stau

câteva zile să dorm la infirmerie. Prea ne scoală de dimineaţă nenorociţii ăştia!

Nici prin cap nu-mi puteau trece astfel de şiretlicuri şcolăreşti, a! golăneşti, am vrut să zic.

- Dar cum ai temperatură la comandă, Radule? - Păi, cum să am, bă, ţapinarule! îmi spune el.

Ca fiu de intelectual, înghit cu apă o bucată de cretă. Uite, am în buzunar porţiile pe mai multe zile.


157

Am rămas blocat. Nu ştiam ce să mai zic. M-a rugat să nu spun nimănui această poveste cu îmbolnăvirea subită.

- Nu spun la nimeni, doar ţie că e bine să nu mai mănânci cretă niciodată. Să-mi promiţi, sub cuvânt de onoare. Dacă nu încetezi, te vei îmbolnăvi cu adevărat, îi spun eu cu toată convingerea, mirându-mă de procedeul folosit.

- N-am să mai iau cretă, dar eu tot o să am temperatură. Voi pune termometrul în ceaiul fierbinte. Voi păcăli pe infirmier. Doar n-oi fi prost să mă scol cu noaptea în cap. Asta-i şcoală de huhurezi. Mie îmi place să mă scol pe la 8-9 dimineaţa, nu la ora 5. Cine-a mai văzut aşa rânduială?!?

La meditaţie se perindau „şefi” din clasele mai mari. Unii erau tot ca noi. Uitau de „şefia” impusă de direcţiunea şcolii. După o vreme de meditaţie, începeam să cântăm Sfânta Liturghie. Era o bucurie fără seamăn! Deschideam uşile la toate clasele, ş-apoi să auzi cântare!

Când ajungeam la „Sfinte Dumnezeule”, vocile luau un volum de se zguduiau ferestrele. Ş-acum parcă trăiesc acele vremi minunate. Nu ne temeam de nimeni. Cu mintea şi inima treceam peste graniţele impuse de disciplina şcolară.

Fiind în toiul cântării, intră furtunos directorul Ştefan Alexe.

- Cine face aici astfel de neorânduială? - Eu, Domnule Director, sar imediat, ca de

obicei, arătându-mă totdeauna capul răutăţilor. - Tot tu? Mereu tu? Ia vino cu mine la

cancelarie.


158

Clasele de meditaţie au intrat într-o linişte de mormânt. Aşteptau să vadă ce mi se va întâmpla. Mergeam în urma lui Ştefan Alexe. Nu scotea niciun cuvânt. Atunci era mai rău, gândeam eu. Mă aşteptam la o chelfăneală, la o „cheleală” sau o eliminare mai scurtă din şcoală.

În cancelarie, mă pofteşte să stau pe un scaun aşezat mai lăturalnic. Văd că scoate o scrisoare din buzunar, de culoarea celeia pe care o trimisesem Marianei Vodă, cu măritişul.

- Cine a scris scrisoarea asta, trimisă Marianei Vodă?

- Eu am scris-o, răspund bucuros că-mi văd „opera” care nu s-a pierdut. Eram prea tânăr să înţeleg gravitatea unui asemenea gest copilăresc, făcut din dragoste şi grijă pentru profesorii mei ca să nu rămână neînsuraţi.

Profesorul Mircea Păcurariu - Cine te-a învăţat, măgarule, să scrii aşa?


159

- Eu m-am gândit că-i potrivit, ca Mircea Păcurariu să se însoare cu Mariana Vodă!

- Treaba ta este să înveţi, că pentru asta ai venit la şcoală, nu să însori profesorii şi să măriţi profesoarele. Vei fi eliminat din şcoală. Fă-ţi bagajele. Ş-acum, ieşi afară!

N-am mai scos un cuvânt. Eram bucuros că plec din şcoală. Nu aveam atunci judecăţile de acum. S-a făcut consiliu profesoral. S-au amuzat, o parte din profesori, că elevii se ocupă de însurătoarea burlacilor. Erau cinci: Ştefan Alexe, Ilie Georgescu, Ion Serafimceanu, Mircea Păcurariu şi Vasile Bria. Eu începusem cu Mircea Păcurariu. Ucenicul-elev dorea să-şi însoare profesorul care se apropia de treizeci de ani.

La vot, în consiliul profesoral, n-am fost eliminat, ci doar priponit, în internat un an întreg – fără nicio învoire. Ivan Ioan dorea să fiu eliminat definitiv din şcoală. Nu putea admite o astfel de comportare. Dar n-a trecut nici peste iertarea celorlalţi flăcăi neînsuraţi. Trebuia să-mi aplice personal o pedeapsă ca să mă usture multă vreme.

Învăţătoarea Mariana Vodă


160

- Nărodule, îmi zice Mircea Păcurariu, trăgându-mi

o palmă de la cot până-n vârful degetelor, de ce te-ai apucat de prostii? S-a supărat Mariana Vodă, care acum e măritată şi soţul i-a găsit scrisoarea cu însurătoarea. M-ai băgat la necaz. Se crede că eu te-am învăţat să scrii. Vezi ce prostie ai făcut?

- Să mă iertaţi, domnule profesor, n-am ştiut că s-a măritat Mariana Vodă. N-am să mai fac una ca asta.

- Ai făcut-o, deja. În casa mea să nu mai calci. Să nu te mai văd în ochii mei.

Mai târziu, după 50 de ani, întrebând pe profesoara mea, Mariana Vodă, dacă a primit scrisoarea, mi-a spus că nu-şi aduce aminte. Mai mult ca sigur, directorul şcolii avea grijă să nu plece nicio scrisoare de la poştă fără s-o cenzureze. Drumul scrisorii a fost din clasă la poştă şi apoi în buzunarul lui Alexe. Furtuna cu scrisoarea de amor era doar în curtea şcolii.

Şcoala vuia de povestea cu scrisoarea. Îmi era o mare ruşine. Nici acum nu-mi dau seama cum de am rezistat. Suportul meu, totuşi, era că n-am făcut nimic rău şi că „tomnaticii” trebuiau să se însoare.

Vin examenele de diplomă pentru doi ani de cântăreţi bisericeşti. La muzică, examina diaconul profesor Ioan Ivan. Atunci mi-am zis: gata! Voi fi picat. Presimţirea a fost adevărată. Intransigentul Ivan m-a pus să cânt Axionul Schimbării la Faţă. Ştia el că toată lumea se va încurca între oligoane şi elafroane cu chendime şi petasti.

M-a lăsat corigent în diplomă. A dorit să-mi dea o lecţie de ţinut minte. Aici nu se mai putea face nimic. Rugăminţile „neînsuraţilor” au rămas fără rezultate. Trebuia să merg la Bucureşti pentru reparaţie. Aşa am


161

văzut Bucureştiul în luna septembrie a anului 1960, băiat de 16 ani, îndrăgostit de însurătoarea altora şi autorul scrisorilor de amor.

Tata nu m-a certat. Mama s-a crămăluit mereu, până am luat examenele la Bucureşti, iar preotul Gheorghe Savin a suferit cel mai mult, ţinând să merg neapărat la examene. El m-a dus la Piatra-Neamţ şi m-a suit personal în tren spre Bucureşti, ca să fie sigur că n-o iau în altă parte.

Doamne! când mi-aduc aminte câte inimi am mâhnit şi cât am fost sprijinit în drumurile mele prin viaţă, mă îngrijorez că n-am mulţumit nici lui Dumnezeu şi nici oamenilor că m-au ajutat cu atâta iubire!


162

Balena şi mântuirea

Orice şcoală cu profesori şi administraţie

inteligentă îşi orânduieşte activitatea înăuntrul şi în afară după normele înaintate, în domeniul învăţământului şi al activităţilor extraşcolare.

N-am să uit că şi la Bălţăteşti, colţul de Bucureşti, după imaginaţia colegei mele, Maria Munteanu, care nu văzuse niciun Bucureşti în viaţa ei, se orânduiau, pe lângă un învăţământ sever şi alte activităţi de împodobire şi completare a celui teoretic.

Îmi este vie în minte drumeţia la Târgu-Neamţ, trecând mai întâi în pas pios prin casa părintească a scriitorului diacon Ion Creangă din Humuleşti. Trecând Ozana, vedeam oraşul de sub Cetatea Neamţului care avea cea mai mare clădire, Spitalul înfiinţat de Mănăstirea Neamţ, prin secolul al XIX-lea.

Casa Veronicăi Micle din Târgu Neamţ


163

Luându-o spre Cetate, pe stânga drumului, vedeam o căsuţă mititică prin apropierea căreia erau plopii fără soţ, unde locuia Veronica Micle, pe care-i cânta Eminescu în cunoscuta poezie, care a devenit şi romanţă binecunoscută.

Urcând drumul pieptiş, în faţa ochilor apărea Cetatea Neamţului, probabil, fiind numită aşa pentru că la temelia dintru început stătea osteneala Cavalerilor Teutoni, aduşi din Germania, care se numeau de către autohtoni, nemţi.

Impresia era copleşitoare. Era pentru prima dată când vedeam de-aproape o zidire mai mare. Cetatea se surpa mereu. Era neglijată total. Pustiul era ca la el acasă. Noi, elevii, ne-am împrăştiat peste tot. Fiecare aveam de acasă, în trăistuţă, câte ceva de-ale gurii. Bietul Juncu Gheorghe a început să plângă, atunci când din fundul traistei lui curgea lapte. Un năzdrăvan îi lovise sticla cu preţiosul conţinut.

Această excursie de documentare mi-a adus aminte de o altă ieşire a seminariştilor nemţeni la Piatra-Neamţ. Au mers doar cei care aveau cu ce plăti drumeţia. Obiectivul principal era vizitarea unei balene uriaşe, conservată, adusă din alte zări ale lumii. Şi acolo se plătea la intrare.

Nu mai văzusem aşa dihanie lungă, neagră şi dată cu unsori ca să nu se strice. Avea o gură mare şi un gât foarte strâmt de putea intra doar un pui de găină.

Ni se spunea istoricul. Auzeam o înregistrare dinainte făcută. Ne-am bucurat mult. Poate era singura ocazie să vezi aşa monstru marin, plimbat prin ţări ca să-l vadă lumea.


164

Dihania marină plimbată prin România

Cum era şi firesc, vestea cu balena s-a împânzit

peste tot. Acolo erau ca să vadă uriaşa arătare şi trei călugăriţe de la Mănăstirea Văratic. Veniseră fără aprobarea stareţei Pelaghia Amilcar. Erau tare curioase. Se uitau cu mare atenţie. Le-am văzut impresionate. Una dintre ele şi-a îndreptat degetul ca să pipăie dihania. În clipa în care a pus degetul, s-a declanşat din întâmplare banda înregistrată şi auzim:

- „Această balenă …” şi călugăriţa căzu leşinată. Au luat-o şi au dus-o la spital. Şi de aici mare tărăboi.

A urmat judecarea lor în Consiliul Duhovnicesc

al Mănăstirii Văratic, conduse de maica stareţă Pelaghia Amilcar.


165

- De azi înainte veţi fi dezbrăcate de hainele călugăreşti şi veţi face ascultare la porcii mănăstirii, că tot vă plac dihăniile.

- Vă rog, maică stareţă, iertaţi-ne. Nu vom mai pleca fără binecuvântare.

- Ba mai mult, am să vă spun că nici n-o să vă mântuiţi.

Disperarea lor era mare. Din întâmplare erau vecine cu casa unde stăteam la maica Eufrosina. Când le-am întâlnit, m-au întrebat îngrijorate:

- Frate Constantine, oare nu ne vom mântui pentru că am văzut balena?

- O să vă mântuiţi dacă o veţi mai vedea-o încă o dată. Ce are balena cu mântuirea? Trebuiau să meargă toate maicile, cu stareţa în frunte, ca să vadă dihania lustruită cu cremă.

Le-am stârnit un râs sănătos. Au priceput cum stă povestea cu balena şi mântuirea.


166

I se umfla guşa ca la acordeon Am mai amintit că în vacanţele de iarnă şi vară

mai zăboveam în casa maicii Eufrosina de la Văratic, atât de primitoare şi cu un aer proaspăt, cum rar mi s-a dat să respir în vreo casă omenească.

Casa maicii Eufrosina din Mănăstirea Văratic, unde mi-am petrecut o parte din copilărie

Maica Eufrosina era de o mare hărnicie. Totul era

numai curăţenie şi prospeţime. Rânduiala slujbelor de la biserică era mai mult decât o obligaţie oarecare. Totul plutea într-o ordine şi o mare sfinţenie. Mult mai târziu am înţeles ce înseamnă să fii mare tipicăreasă.


167

Credeam că e ceva mai mult decât o stareţă de mănăstire. Tipicul este inima slujbei. E curată matematică. Nu este de glumă, mai ales atunci când trebuie să respecţi, în literă, Tipiconul Sfântului Sava şi mai ales să împaci aceasta cu sintagma, cum hotărăşte cel mai mare!

Când auzi: cum hotărăşte cel mai mare, e gata! Nu mai încap discuţii, chiar dacă tipicarii mai vorbesc încetişor ca să nu se audă năduful că nu s-a respectat tipicul, întocmai.

Când nu este timp prea lung pentru slujbe, se aplică iconomia în desfăşurarea rânduielilor bisericeşti. Maica Eufrosina nu voia să audă niciodată, cum vrea cel mai mare. Cea mai mare era dânsa! Să fi îndrăznit cineva să se abată de la tipic!

La gospodărie, era neîntrecută. Din puţin, făcea

minuni! Ţesea covoare cu o mare măiestrie. Punea


168

suflet ca şi la slujbă. Bucatele, săraca, le făcea numai într-o rugăciune şi voie bună. Eram aşa de bucuros că mă poftea la masă!

N-am să uit niciodată bucuria pe care o vedeam citindu-se pe faţă, când mâncam cu o poftă de lup. Îmi era foame şi pentru că eram în creştere. Te săturai repede că era totul făcut cu binecuvântarea lui Dumnezeu.

De cele mai multe ori o ajutam pe maica

Martiniana, mama duhovnicească a maicii Eufrosina. Depănam la gheme, torceam fir de mohair din cea mai pură lână. Nu trebuia să faci niciun nod, dar nici să subţiezi firul cumva. Trebuia aceeaşi grosime pe toată lungimea. După ce se răşchiau firele toarse strâns – adică răsucite bine – răschitoarele se legau cu o sfoară şi se coborau în fântână cu apă bună de băut. Acolo stăteau două săptămâni pentru a se obişnui firele întinse


169

ca struna de vioară. Urma vopsitul cu coji de nucă şi de ceapă. Coaja de arin şi calaicanul definitivau culoarea.

După ce se usca urzitura, se depăna în gheme, firul fiind bine întins. Din aceste fire se ţesea cel mai frumos şi durabil mohair – stofă ţesută în patru iţe – care lăsa în urmă mult lăudata stofă de Flandra.

Când venea Vinerea Mare, pentru mine, ca şi pentru mulţi alţii, era o mare emoţie. Ceea ce mă fermeca era corala Mănăstirii Văratic. Cântau peste o sută de măicuţe în cafasul catedralei monahale.

Mănăstirea Văratic


170

N-am mai auzit nici până atunci, dar nici până acum, un cor pe şase voci, de femei. Şi acum sunt emoţionat când scriu! La Prohodul Domnului aşa cântau de frumos şi cu adâncă pioşenie încât credeam că Dumnezeu a trimis o ceată de îngeri în biserica Mănăstirii Văratic. Cred că aşa a şi fost!

Era fascinant! Ceea ce m-a trezit, totuşi, din frumuseţea fără

seamăn a glasului coralei monahale a fost pedala de bas-bariton, care vibra văzduhul.

- Ce bărbat, oare, s-a amestecat printre călugăriţe în corul din cafas? m-am întrebat eu plin de copilăroasă curiozitate.

Dirijoarea Antonia Borş Gândul, dar şi sunetele în notă joasă, îmi dădeau

brânci să merg în cafas şi să văd minunea. Uşurel, urc scăriţa ce ducea la cor. Dirijoarea, Antonia Borş, era numai ochi şi mai ales urechi. Vedeam pentru prima


171

oară o dirijoare călugăriţă şi un puhoi de măicuţe cântând din răsputeri.

Maica Sofia Apintei, baritonul coralei Mănăstirii Văratic

Mă strecor, aplecat ca să nu fiu văzut şi, ajungând lângă maica bas-bariton, am rămas uimit. Scotea sunete melodioase. I se umfla guşa ca la acordeon. Nu-mi venea a crede. Când să mă întorc spre plecare, nefiind atent, am răsturnat un sfeşnic. Bocănitura a speriat dirijoarea. Corala a amuţit! În biserică au răsunat câteva palme, pe care le-am primit peste cap şi doar în câteva secunde, cântul funebru se ridica spre Cer în nori de tămâie bine mirositoare.

Am ascultat Prohodul lipit de zidul bisericii. Însuşi Iisus asculta minunea de cântare! Îmi pare rău că n-aţi fost cu mine!


172

* I-am purtat o mare preţuire maicii Antonia Borş.

Îşi crescuse din vreme o bună urmaşă, pe Onufria Nechifor, care la rândul ei, nelăsându-se mai prejos, a lăsat pe maica Elefteria Balcoş, care se străduia să cânte pe psaltichie mai mult.

Cum îmi era obiceiul din Munţii Neamţului, nelăsând nici un loc necercetat cu de-amănuntul, plecam de la casa maicii Eufrosina să văd livezi, muzeul, clopotniţa care avea un ceas uriaş, arătând orele şi bătând clopotul mai ales la ora douăsprezece.

Mormântul Veronicăi Micle


173

La Biserica Sfântul Ioan, în cimitirul împrejmuitor până sub straşină, privirea mi-a fost atrasă de o cruce suplă. Mă apropii… Citesc versurile săpate în marmură, scrise de Veronica Micle. Fotografia ei, cu părul bogat ca florile de cireş din luna mai, era aşezată ca şi acum, în priveghere aşteptând izbăvirea:

Şi pulbere, ţărână din

tine se alege Căci asta e-a lumii Nestrămutată lege Nimicul te aduce Nimicul te reia

Nimic din tine-n urmă Nu va mai rămânea

Veronica Micle 4 august 1889


174

Maica Fevronia Sârbu, în casa căreia a murit Veronica Micle, mărturisea adesea vizitatorilor care treceau pragul Mănăstirii Văratic: „Veronica, în durerea ei a băut toată sticluţa cu medicamente. A început să verse sânge. Sânge mult... S-a chinuit o zi. Cu zece ani mai înainte, în ziua de 4 august 1870 murise Ştefan Micle. În noaptea zilei de 4 august 1889, în a cincizecea noapte de la moartea lui Eminescu, moare Veronica Micle”, cum notează Augustin Z.N. Pop.

După ce am memorat cele două strofe de pe cruce, ca să le ţin minte şi să mă arăt, uneori, că am memorie poetică şi să mă trufesc puţin, am pornit la vale spre Vatra Mănăstirii Văratic.

Schimonahia Safta Brâncoveanu


175

Broderiile Saftei Brâncoveanu

M-am bucurat să văd turnul clopotniţă şi chiliile văruite în albul imaculat ce străluceau în razele soarelui. Statuia Saftei Brâncoveanu, scăldată în lumină, ctitorul Mănăstirii Văratic, dar şi aceea care a brodat veşmintele Sfântului Calinic de la Cernica, parcă te poftea să-ţi îndrepţi paşii spre Casa Domnului.


176

Cele câteva sute de călugăriţe erau conduse în duh de pace şi rugăciune de Pelaghia Amilcar, stareţa din neam boieresc, econoama Gligheria Mănăstireanu, având asociată în administraţie pe egumena Nazaria Niţă, care peste vremi avea să-i urmeze în ascultarea monahală de superioară a mănăstirii.

Maica Pelaghia Amilcar- stareţa, Stavrofora Nazaria Niţă-egumena şi

Maica Gligheria Mănăstireanu- economa

Casa în care găzduia, în tinereţe, Mihai Eminescu


177 Mai spre marginea satului monahal, o casă

bătrânească găzduia, uneori, pe Mihai Eminescu. Spunea adesea maica Evghenia Ermoghen că însinguratul Eminescu, de cele mai multe ori, cutreiera potecile munţilor cu brazi şi poieni însorite. Dormea în grajdul cu fân. Scria pe o măsuţă săracă din scândură, la lumânarea din ceară de albine, uitând să mănânce ziulica-ntreagă. După masă se întindea pe o băncuţă să se odihnească, fluierând şi imitând cântecul păsărilor.

Sătul de umblat pe uliţele satului monahal, mă

întorceam în vatra casei maicii Eufrosina. Pe o piatră mare din curte, mă aşezam ca să-mi odihnesc picioarele şi să-mi limpezesc gândurile.

Sufletul lui Eminescu şi al Veronicăi Micle se aşterneau în veghere de vecernii, aşteptând ispăşirea de la Dumnezeu!


178

Păcat că a murit şi el

Câteodată, când rămâneam singuri la meditaţie şi profesorul de serviciu lipsea, iar pedagogul întârzia, noi mai făceam câte-o ispravă cât o zi de târg. Şeful de meditaţie, uneori, avea şi el temperatură şi se ducea să se lecuiască, iar noi rămâneam de capul nostru. Şi apoi să vezi! Una dintre grijile colegilor de an şi a celorlalte clase era că o duceam rău la capitolul dans. Ori, să nu ştii a dansa era o ruşine şi o neputinţă. Unii încercau să danseze în clasă vals sau tango. Colegul Ferchiu Ioan se aşeza la catedră şi bătea tactul transformând-o în tobă sau contrabas. Cei mai ruşinoşi încercau să joace tango după tabla de scris cum făceam eu ca să-l învăţ pe Stănuleţ Constantin, băiat cuminte şi silitor la învăţătură. Odată însă m-am gândit să pregătim clasa, adică să o transformăm în sală de dans. Am ridicat băncile pe lângă perete şi m-am apucat de lucru. Eu, fiind bun de picior, învăţasem de la tatăl meu toate dansurile şi horele din sat. Acum îmi arătam iscusinţa de la Cracăul Negru. Cei care ştiau romanţe cântau, iar noi ne legănam în paşi cadenţaţi păstrând ritmul dansului. Câteva ore de tango, vals, hore şi sârbe au făcut în clasă un nor de praf. Dintr-odată, se deschide uşa şi apare directorul Ştefan Alexe. Toţi am rămas încremeniţi. Era în


179

noiembrie şi focul duduia în sobă. Îl auzim strigând după obiceiul ştiut: - Cine a făcut focul în sobă? - Eu, am sărit ca ars, recunoscând isprava. - De unde ai luat lemnele, măgarule? tună vocea directorului. - Din magazie, mai zic eu cu o jumătate de gură. - Cine ţi-a dat voie? - Eu am luat singur voie că era frig, răcim şi ne îmbolnăvim. - Da? De azi înainte, tu eşti directorul şcolii. Şi-n clipa următoare, un maldăr de chei au zburat pe lângă urechea mea. Noroc că m-am ferit într-o parte, că altfel aveam o droaie de „broaşte” pe cap. Directorul a ieşit izbind uşa de a căzut tencuiala de pe lângă toc. Am luat cheile de pe jos şi bucuros am zis colegilor care rămăseseră nemişcaţi: - Iată, de acum sunt directorul vostru. Vom avea lemne la timp pentru foc, apă caldă la baie, mâncare mai bună, învoiri mai dese şi dans din belşug. Când colegii au izbucnit în aplauze şi într-un râs zgomotos, uşa se deschide din nou. Directorul, fără să strige, a zis calm, arătând cu degetul către mine: - Vino la cancelarie! Am ieşit din clasă cu cheile în mână şi am mers în urma directorului la câţiva metri. Mă gândeam că va urma o bătaie pe cinste sau o eliminare din seminar. Oricum eram pregătit pentru amândouă, fie ce-o fi. Mă invită să stau. El s-a aşezat la birou tacticos şi cu faţa veselă, cum nu se prea întâmpla. Îl aud calm şi hotărât: - Să-mi spui, Constantine, cine te-a învăţat să iei lemne fără aprobarea mea? - Nimeni, domnule director.


180

- Absolut nimeni? repetă puţin mai nervos directorul, care-şi ţinea calmul, după cum observam eu printre întrebări. - Cine a pus la cale dansul din clasă în timpul meditaţiei? - Eu, domnule director, răspund oarecum spăsit a părere de rău. - Tot tu? Bine. De azi înainte nu mai ai învoire întreg anul şi te tunzi zero. Aceasta era cea mai mare pedeapsă. Eram bucuros, totuşi, că am scăpat doar cu atât. Când gândeam astfel, directorul se ridică de la birou, ia maşina de tuns şi-mi face din frunte spre centrul capului o dâră în chipul literei V. Deşi eram flăcău de acum, am început a plânge cu spor, în hohote. Îl aud, calm glăsuind: - Constantine, nu plânge părul! El va creşte. Să plângi apucăturile de care trebuie să te tămăduieşti. N-am mai zis nimic. Am ieşit din cancelarie şi m-am dus la tuns. După o vreme, întâlnindu-mă prin curtea şcolii, exclamă: - O, Constantine! dar ce băiat frumos eşti cu aşa tunsoare. Ironia m-a durut mai rău ca pedeapsa dată. La ore, profesorul Ştefan Alexe era tot aşa de ferm. Nu glumea niciodată. Mă gândeam că ce-or fi având profesorii de la Seminar de le plouă în gât? aşa cum era expresia pentru cei posaci şi trişti mereu. Lecţiile erau predate matematic ca timp şi cu multă bogăţie de cunoştinţe. Notarea era corectă, indiferent dacă făceai vreo boacănă. Cartea era carte, joaca era joacă, iar pedeapsa era pedeapsă. Nu confunda planurile niciodată. Pentru aceasta era iubit de elevi. Îl admiram – iată ce sentiment sănătos – şi pentru


181

că era un muzician superb şi un dirijor înnăscut. Corul Seminarului de la Neamţ mergea strună. Când l-am auzit cum îi răspundea profesorului său de la Bucureşti, Orest Bucevschi, preşedinte de Comisie la examenul de Diplomă, admiraţia a crescut şi mai mult. Îmi aduc aminte cu drag de Ştefan Alexe, eminentul dascăl, profesor de Seminar şi Facultate de Teologie, scriitor cu har şi preot sârguincios. Păcat că a murit şi el!


182

„Domnilor elevi, aţi scris cuvinţi?”

Ar fi păcat să nu scriu şi despre Părintele Ignătescu Vasile, profesor şi mare misionar, zidind biserici şi făcând misiune în stilul său propriu. Bunătatea inimii sale şi a soţiei erau recunoscute de toţi elevii. Era o bucurie să-i vezi pe amândoi. Parcă era perechea desăvârşită.

Biserica Mănăstirii Pocrov Tânărul Ilie Georgescu, profesorul de istorie universală, nu era numai de o eleganţă desăvârşită în îmbrăcăminte, dar şi în modul cum ne preda la ore. Era


183

tânăr şi mereu numai într-un zâmbet. Îmi amintesc de un drum la Pocrov în Munţii Neamţului. Nu prea era obişnuit cu mersul pe jos şi se oprea mereu, gâfâind şi înroşindu-se ca racul. Îmi era milă de Iliuţă Georgescu, neînvăţat cu pripoarele.

Profesorul Ilie Georgescu Slab la trup ca o libelulă, Bria Vasile ne preda la clasă cu precizie de ceasornic. Niciodată nu ne-a spus pe nume şi se adresa totdeauna cu: Domnilor elevi şi Domnule elev! La note era cam zgârcit ca şi la forma scrisului. Nu dădea note mari din principiu. Şi apoi trebuia să ştii carte pentru a lua o notă pe merit. Mereu morocănos şi cu privirea fixă în tavan, Părintele Irina Vasile preda limba română, mişcându-şi mustăţile în sus şi jos. Se purta în haine maro, aşa cum


184

îi era culoarea feţei. Îi citeam şi în inimă nefericirea sufletului său şi parcă era mereu într-un doliu nesfârşit. Mergeam adeseori cu el în căutare de ghebe, hribi şi alte ciuperci prin poienile şi Munţii Neamţului. Îi plăcea cum învăţ şi scriu la limba română, mai ales după ce i-am făcut o lucrare mai originală la una dintre tezele date, apreciată cu cea mai mare notă: 9.

Părintele Irina Vasile

Făcusem o compunere! Când venea profesorul Opaski, de la cancelarie spre clasă, te apuca hazul de-a binelea. Era un moşulică simpatic, cu ochelari mari pe nas, şchiopătând de un picior. Orele se desfăşurau într-un vacarm de nedescris. Era numai un râs, iar la limba rusă predată de el nu s-a învăţat mai nimic. Nimeni nu rămânea corigent. El însuşi provoca veselia. Când ieşea din clasă, aşa era de mare îngrămădeala încât unii dintre colegii mai


185

obraznici îl trăgeau de urechi şi-i luau ochelarii de pe nas.

Profesorul Nicolae Bivolaru De la Buzău a venit Nicolae Bivolaru, ocupând catedra profesorului Mircea Păcurariu. Se silea cu toată seriozitatea să predea academic, pentru a nu fi mai prejos ca înaintaşul său. Se învăţa bine şi notarea era corectă. Aveam numai zece. Îl auzeam câteodată: - Domnilor, nu-i pot da mai mult de zece. Dar şi eu învăţam pe rupte pentru a-i demonstra lui Mircea Păcurariu, care a plecat la Sibiu, că era un mare zgârcit la note. Cu totul atipic era profesorul Turcu, înaintaşul de limba rusă al lui Opaski. Te impresiona prin statura lui. Era un fel de Dostoievski. Pe faţa lui citeam o mare suferinţă. Se pare că era bolnav, ca şi soţia lui. Era obligatoriu să avem carnete de cuvinte la toate limbile străine: rusă, franceză, greacă, latină. Profesorul vedea carnetul şi te întreba din el ca să vadă cum ţi-ai însuşit lecţia.


186

Îl auzeai pe profesorul Turcu, după ce făcea prezenţa: - Domnilor elevi, aţi scris cuvinţi? - Da, strigam cu toţii în cor! - Cine-mi aduce carnetul de cuvinţi ca să-l ascult?

- !?! … Muţenia ne apucase pe toţi. - Azi predăm o nouă lecţie, domnilor elevi. Ascultarea o facem spre sfârşitul orei. Urma o lecţie la care nimeni nu era atent. Profesorul era absorbit de cele ce preda, singur ascultându-se doar pe sine. Suna de recreaţie. El preda fără să audă pe nimeni şi nimic. Doar când venea următorul profesor se oprea. Îşi cerea scuze şi ieşea din clasă. Aşa l-am avut profesor câteva luni. Mitropolitul Iustin Moisescu mătura tot ce era vechi şi preînnoia totul. Un profesor cu totul bizar era Nicodim Grosu. Stătea la catedră ca Eufrosin Poteca pe soclu. Îşi sprijinea capul mare înfipt într-un comănac călugăresc din lână de oaie, iar barba neatinsă de foarfeci îi ajungea până la brâu. Niciodată nu a coborât de la catedră, ca şi ceilalţi profesori, să se mai plimbe printre bănci. Vocea lui baritonală era ca din alte lumi. După câteva săptămâni n-a mai rămas nicio urmă din prezenţa lui. Era alt candidat la mazilire, potrivit Decretului 410 din 1959. Peste capetele noastre de elevi treceau furtuni pe care noi nu le pricepeam atunci!


187

Absorbit doar de taină

Când a venit mitropolitul Iustin Moisescu de la Sibiu la Iaşi, în ianuarie 1957, a intrat toată lumea în sperieţi. N-am ştiut atunci din ce cauză. La şcoală, în toate clasele, pe perete, am văzut pentru prima oară tabloul alb negru al marelui ierarh, la propriu şi la figurat. Noi, elevii îl admiram. Nu mai văzusem un personaj aşa de zvelt şi frumos. Îi spuneam: Zeus din Olimp! Se vorbea de deşteptăciunea sa şi că ar şti foarte multe limbi clasice şi moderne. Mai târziu toate se adevereau. Când venea la Mănăstirea Neamţ, trecea pe lângă Seminarul Teologic fără să intre. Prin anul 1962, într-o toamnă ploioasă şi cu noroi, limuzina imperială înota spre Mănăstire. Noi am fost scoşi afară în drum, pe malul şanţului, pe iarbă, înşiruiţi în linie dreaptă pe vreo sută de metri. Când a văzut Mitropolitul Iustin şirul indian, cred că l-a impresionat. Deodată se opreşte convoiul cu delegaţia Consiliului Mondial al Bisericilor. Se deschide uşa şi din maşină se arată întâi piciorul drept, apoi cel stâng, ieşind la suprafaţa noroiului cel mai pedant, deştept şi făţos mitropolit din multe vremuri. Îi auzim vocea lui baritonală, sacadată:

- Dumnezeu să vă binecuvânteze! Felicitări! La mulţi ani! Şi ridicând ambele mâini, a tăiat văzduhul în patru părţi a binecuvântare apostolică, venind peste noi un val de parfum mirosind a rozmarin. Apoi, ridicându-şi picioarele cu pantofii încărcaţi de câteva kilograme de noroi, le-a băgat în luxoasa maşină cu mici covoraşe aşezate pe jos, ţesute de maicile de la Văratic sau Agapia.


188

Patriarhul Iustin Moisescu când era Mitropolit al Moldovei şi Sucevei


189

A fost pentru noi o întâlnire impresionantă, inedită. Convoiul motorizat se îndepărta uşor în Imnul arhieresc, cântat din toţi bojocii. Directorul Ştefan Alexe, studentul şi doctorandul profesorului de altădată, Iustin Moisescu, zâmbea fericit de izbândă. Mi-au rămas în amintire papucii lui Iustin înecaţi în noroi, prezenţa ameţitoare de frumuseţe şi parfum, binecuvântările care tăiau văzduhul ca săbiile de oţel şi vocea care-ţi îngheţa sângele în vene.

Directorul Ioan Ivan ca şi ceilalţi profesori, atunci când se anunţa vizita Mitropolitului Iustin, intrau în panică. Starea aceasta morbidă, spun eu acum, nu mă afecta câtuşi de puţin. Îmi spuneam doar mie, în gând, că toţi suntem oameni. Diferă statura, rostul social şi religios şi greutatea în kilograme, mărimea stomacului şi înţelepciunea. Şi apoi cu toate aceste diferenţe, toţi suntem la fel. Cu toată spaima la vederea impetuoasă a persoanei Mitropolitului Iustin Moisescu, de cum i-am văzut imaginea în tabloul aşezat pe peretele clasei, l-am citit a fi un om tare bun. La Înălţarea Domnului, hramul Mănăstirii Neamţului, din când în când, venea la slujbă însuşi Arhipăstorul Iustin al Moldovei şi Sucevei. Înaltul ierarh nu era un mare pios, cum nu sunt nici azi consătenii din Cândeştii musceleni din Ţara Argeşului. Nu suporta ignoranţa, prostia şi oamenii pitici la trup. Avea oroare. Se manifesta, uneori, chiar vizibil, arătându-şi nemulţumirea. I-am înţeles aversiunea împotriva ignoranţei şi a prostiei, dar cu atitudinea împotriva piticoşeniei trupeşti, nu sunt de acord nici azi. Stătea la slujbă nemişcat, ca un faraon pe tron, îmbrăcat în porfiră şi vison. Din vreme în vreme,


190

arhidiaconul Ioan Ivan, uşor apropiindu-se îi şoptea ce urmează a zice la Sfânta Liturghie. Iustin Mitropolitul era cu totul absorbit de misterul dumnezeieştii slujbe şi se dorea netulburat, absorbit doar de taină!


191

M-au dat afară din mănăstire

Decretul 410 din anul 1959 a apărut după ce Hruşciov a vizitat România şi a avut loc marea minune: retragerea trupelor ruseşti de pe teritoriul ţării noastre. A fost un act deosebit al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Emil Bodnăraş care era un mare strateg. Ei i-au adus şi tot ei i-au scos pe cei care au venit cu tancurile, aducând noua ideologie care avea să cuprindă, ca un cancer uriaş, întreaga Europă de Răsărit. Ce a însemnat oare Decretul 410 din anul 1959? Mii de călugări au trebuit să părăsească mănăstirile: bărbaţii până la 55 de ani, iar femeile până la 50 de ani. Era repus, după aproape o sută de ani, în lucrare, Decretul lui Cuza prin care secularizaseră averile mănăstireşti. S-a făcut doar o reactualizare. Tot tineretul părăsea vatra monahală, iar bătrânii şi bătrânele, priveau din pridvorul mănăstirii în bocete, cum pleacă fără întoarcere, puterea mărturisitoare a credinţei în Hristos Domnul! Multe mănăstiri şi schituri s-au desfiinţat. De lângă satul Cracăul Negru, Schitul Almaş de călugăriţe a devenit parohie, aşa cum au devenit şi mănăstirile argeşene şi muscelene: Negru Vodă din Câmpulung Muscel, Văleni, Cotmeana, Glavacioc, Valea Mănăstirii, Aninoasa, Bascovele, transformându-se, multe dintre ele, în aşezăminte sociale cu handicapaţi care au distrus totul în calea lor. În octombrie 1959, săpând cartofi în grădina Seminarului Teologic de lângă Mănăstirea Neamţului,


192

văd pe lângă gard trecând un om îmbrăcat civil, cu o bocceluţă în spinare, plângând în hohote. Deodată îl aud:

- Costică, m-au dat afară din mănăstire comuniştii, arză-i-ar focul iadului. N-am decât hainele de pe mine după o muncă de 40 de ani. N-am putut scoate niciun cuvânt. Era călugărul bătrân, cu barba până la brâu, care slujea mănăstirea ca ajutor de econom. Dacă nu mi se adresa trecând pe drum, mergând spre Târgu-Neamţ, pe jos, niciodată nu l-aş fi cunoscut. Mi-am adus aminte, ceva mai târziu, când am trecut pe la Mănăstirea Dragomirna, cum Miropia Gheorghiu, fosta stareţă de la Schitul Almaş, desfiinţat, îmi povestea plângând despre tragedia îndurată odată cu plecarea în forţă din frumosul schit, unde îmbătrânise deja. Iar rudenia noastră de la Mănăstirea Văratic, monahia Eufrosina, când a fost scoasă din mănăstire, jelea dimpreună cu suratele sale monahale de vuiau codrii de aramă. Văzând pe călugărul, acum îmbrăcat civil, părăsind vatra monahală de la Mănăstirea Neamţ, mi-am zis în inima mea: Mă voi face călugăr, ca să împlinesc lipsa celui plecat pe drumul fără întoarcere! Era prima răzvrătire din inima mea împotriva unor rânduieli care zguduiau ţara din temelii. N-am realizat atunci cât rău se făcea Bisericii străbune! Când am venit la Seminar, toamna, o scară lungă era pusă până sub streaşina şcolii, la intrarea principală. Un văruitor dădea cu bidineaua peste frontonul pe care scria Seminarul Monahal Superior. Directorul Ioan Ivan împlinea poruncile straşnice.


193

Lucrarea Securităţii şi a samsarilor de la Culte cotropeau totul! Puţin mai târziu, colegii mei de seminar au dispărut unul câte unul: Iachint Unciuleac, Gherontie Ştefan, Dima Stamate, arhidiaconul Laurenţiu Boran şi alţi mulţi de care nu-mi mai amintesc. De asemenea, profesorii noştri din vatra monahală: Gherasim Cucoşel, Sebastian Barbu-Bucur, Nicodim Grosu, despre care am mai amintit, s-au dus fiecare pe unde a putut, la ascultările ce s-au impus, iar unii au fost trimişi direct la Forţele de Muncă pentru angajare în viaţa civilă, cum a fost şi bietul Sebastian Barbu-Bucur.

Acum se căleau în focul ispitelor şi suferinţelor, cei care se lepădaseră oarecând de lumea care acum îi primea înapoi ca să-i huiduie sau să le fie milă de ei!


194

Prima întâlnire cu Emilian Birdaş

În vara anului 1960, dorul de muncă şi de a fi angajat pentru a lucra undeva, ca să fac ceva parale pentru şcoală, m-a dus la Episcopia Romanului, în oraşul cu strada Alexandru cel Bun, numărul 5. Am rămas impresionat de aşezarea Episcopiei, unică în felul ei. Vicar eparhial era Arhimandritul Emilian Birdaş. Un maramureşean harnic şi iute foc. Se îmbrăca la şapte ace, cum s-ar spune. Culoarea gri, mai ales vara era de mare distincţie.

Emilian Birdaş

Spre seară se plimba prin faţa bisericii mari. Dă semn ca intendentul său, Epifanie Bulancea, un călugăr fercheş, cu care semăna aproape leit, să-i aducă pantofii, că era în papuci. Când vine cu ei în mână, îi spune:


195

- Copile, cum să mă încalţ eu în faţa Altarului? Pleacă de aici cu pantofii! Atunci mi-am zis că Emilian Birdaş este un adevărat călugăr şi cleric, cu mare temere de Dumnezeu. Ca ascultare, m-au pus să scot iarba de pe aleile care înconjurau lacul frumos împănat cu peşti de toate felurile. Când m-a văzut, mi-a luat sapa din mână. Izbea cu ea de-i sărea pietrişul cu iarbă cu tot peste sandalele lustruite. Plin de năduf strigă: - Copile, ai văzut cum se sapă? - Da, i-am răspuns! - Nu te uita cu capul strâmb la soare, că aşa fac doar neghiobii, auzi? - Aud, Părinte Vicar, răspund repede ca să nu se înfurie mai tare, că deja se înroşise ca racul, şi se umflaseră venele la gât. - Până deseară, copile, să fie aleile gata că mâine am altă treabă cu tine. Altfel nu iei niciun ban. A doua zi m-a pus la fân. Era de încărcat carul iar calul, pe nume Ioşca, azvârlea din picioare şi răsturna căruţa cu fân cu tot. Încercând să-l potolesc, m-a muşcat de mână, rupând o bucăţică din palmă. După ce m-am pansat, m-a văzut Vicarul Episcopal, cu mâna bandajată spânzurând. Îl aud strigând: - Prostovane! Eşti un nemernic! Ai băgat mâna în gura calului ca să te muşte? Nu vrei să munceşti? Te voi da afară, nenorocitule. N-am scos niciun cuvânt. Doream să nu supăr pe nimeni. Nemaiputând să lucrez am fost orânduit să ajut pe maica Iustina la bătut covoarele de la cancelarie, după masă când pleca personalul angajat. Eu ţineam covoarele, iar maica Iustina le bătea cu mătura ca să iasă praful. Când ne mai odihneam puţin, mai vorbeam câte ceva.


196

După contrafortul Catedralei, văd că apare un cap acoperit cu fes şi cu barbă albă, care-i ajungea până la brâu. Era duhovnicul, slujitor la Catedrală. Îi spun maicii Iustina: - Maică, părintele se uită de după contrafort! La auzul cuvintelor, capul a dispărut cu barbă cu tot. Am gândit atunci că va fi ceva rău. A doua zi, Părintele Vicar, mă cheamă la cancelarie şi-l aud zicând subţire şi tăios: - Copile, ce vorbeai cu maica Iustina, ieri când băteai covoarele? - Nu-mi aduc aminte ce vorbeam. Eu ascultam mai mult! - Dar Iustina ce vorbea, dobitocule încălţat? Nu-ţi aduci aminte? - Nu-mi aduc aminte, că mă uitam cum părintele Creţu pândea de după contrafort. - Fă-ţi bagajele şi azi vei pleca de la Episcopia Romanului. Casier, fă-i plata pe zilele lucrate.

Clopotniţa de la Episcopia Romanului


197

Am pornit la drum. Luam calea spre casă, bucurându-mă că am scăpat teafăr din frumoasa curte a Episcopiei Romanului. Din depărtare vedeam doi tineri care văruiau, legaţi cu frânghii, pe scări de lemn, uriaşa clopotniţă care străjuia oraşul liniştit de câmpie, cu dropii, ciocârlii şi mii de greieri, care cântau într-o fericită neodihnă.


198

Bunătate înnăscută

Cât am stat la Episcopia Romanului am cunoscut câteva personaje aparte. Ilie Murăraşu era secretar eparhial. Zvelt şi îngrijit îmbrăcat, isteţ ca un proverb, cum se spune, era mai apropiat de cei zvăpăiaţi. Mă bucuram de o oarecare preţuire. Într-o seară îmi spune: - Băi, Constantine, hai la o bere în parcul oraşului. Nu mai băusem bere niciodată. Când am auzit poftirea, m-am bucurat. Am pornit pe jos spre frumosul parc. Muzica era în toi, iar berea dispărea de pe masă în cântece şi jocuri de veselie. Spre miezul nopţii îi spun secretarului: - Domnule Murăraşu, să mergem acasă că mi-i tare rău. Se învârte cerul cu mine. Am pornit la drum. - Cad jos, domnule secretar, aoleu! Mor! Mor! Nu mai pot. Mă urcă în spinare şi mă aduce la Episcopie. Poarta la clopotniţă era încuiată. Am mers apoi la uşa de fier prin care se intra la garaje. Trece el întâi, apoi mă trage şi pe mine sus, ca să pot intra. Cu greu am ajuns la camera orânduită. Înainte de a ne despărţi, mi-a zis: - Ai grijă, Constantine, să nu afle nimeni de isprava cu berea. N-am pomenit la nimeni până acum.

*


199

Părintele Epifanie, râvnitorul slujitor al Altarului ca ierodiacon era de o bunătate proverbială. Stăteam adesea de vorbă cu el pe malul lacului. Povestea cu mare bucurie şi eram fericit că întâlnisem un om cu inimă mare. Când am plecat la şcoală primeam prin poştă, adesea, câte 50 de lei. Erau bani pe atunci. Se scuza că nu are mai mult. I-am purtat o preţuire aparte, nu pentru bani, ci pentru bunătatea înnăscută. Acum este la fel. L-am revăzut la Mănăstirea Măgura din Târgu Ocna, unde a ctitorit o catedrală şi unde este duhovnic iscusit la monahiile, mult ostenitoare.

*

Ierodiaconul Benedict! Ce bucurie, răbdare şi uitare de sine! Când venea de la biserică, pe aleea dreaptă şi lungă de la Catedrală spre turnul clopotniţei, eu udam florile şi gardul viu de buxus cu furtunul de incendiu, având la capăt un ştuţ de aluminiu. Jetul de apă ajungea cam la douăzeci de metri. Când a prins a zâmbi, am îndreptat furtunul spre el şi l-am udat din creştet până-n tălpi. I-a zburat pălăria de pe cap. S-a oprit locului şi râdea de-a binelea. - Udă-mă, Costică, dacă asta îţi place! M-am ruşinat. Am lăsat furtunul şi am fugit în grădina cu lacuri. De atunci îi port o bună amintire şi-l pomenesc în rugăciuni. Mă biruise cu răbdarea lui.


200

„Dispariţia” Episcopului Teofil

Totuşi, vara petrecută la Episcopia Romanului avea să-mi aducă, din mila lui Dumnezeu, o bucurie şi binecuvântare cu totul şi cu totul deosebită. Se povestea cu mare pioşenie că Teofil Herineanu, fost Episcop al Romanului până în 1957, plecat apoi la Cluj, era de o mare evlavie cuprins. În fiecare zi, la ora cinci după masă, mergea la biserică şi se ruga timp de peste o oră. După slujbă, paracliserul încuia uşile bisericii. Pe la miezul nopţii mama Episcopului Teofil, Ludovica, speriată, striga: - Unde-i Teofilică al meu, unde-i Teofilică al meu? Vai, ce s-o fi întâmplat cu el? Căutaţi-l peste tot. O noapte întreagă au mărşăluit, negăsindu-l. N-a rămas niciun cotlon nevăzut. Se face dimineaţă. Paracliserul intră în biserică. La uşă aştepta Episcopul Teofil. Când îl vede, cade în genunchi şi îşi cere iertare, cu umilenie adâncă, zicând: - Iertare, Preasfinţite, v-am încuiat în biserică fără să ştiu că aţi rămas înăuntru! - Bine! Bine! Bine! Te iert! Te iert! Te iert! M-am simţit bine în biserică. M-am rugat toată noaptea. Fii liniştit, fii liniştit, fii liniştit, repetă Episcopul, după obiceiul său ştiut. Dacă vestea că dispăruse Episcopul Teofil s-a întins cu mare repeziciune, aflarea lui în biserică, vesel şi nevătămat, s-a dus cu o viteză greu de atins. Bucurie mare peste toţi şi peste toate. Eparhia Romanului şi întreaga Moldovă vuia de dispariţia şi apoi de apariţia


201

piosului ierarh venit din Transilvania cea bântuită de multe rele. Dar fiinţa care s-a bucurat cel mai mult a fost Ludovica, mama sa, văduvă de mulţi ani. Când l-a văzut întreg şi voios, l-a îmbrăţişat şi a început a plânge în hohote. Printre suspine, se auzea liniştitor glasul fiului ei, Teofil:

Episcopul Teofil Herineanu al Romanului şi Huşilor (1949-1957)


202

- Nu mai plânge, mămică, nu mai plânge că sunt viu, nu mai plânge, că m-am rugat mai mult în biserică, o noapte întreagă. Aşa a intrat în legendă moldavă şi chiar mai departe Episcopul Teofil Herineanu, despre care voi mai reveni, viaţa mea clericală fiind legată de baierele inimii sale arhipastorale.

Am rămas până azi cu o amintire neştearsă despre vremea petrecută la Episcopia Romanului. Acolo am cunoscut oameni blânzi şi aparte după comportament şi caracter. Frumuseţea calmă a locului, cu flori şi cânt de păsări, adăugau culoare culeasă din razele soarelui, care coborau peste cupolele împodobite cu cruci poleite în aur. Dacă se spune că Dumnezeu ne ocroteşte paşii pe pământul acesta, pot spune şi eu, că paşii spre Roman au fost dăruiţi de Dumnezeu. Acolo aveam să cunosc pe ierarhul căruia i-am scris trei ani la rând, din vatra Seminarului de la Neamţ, gândurile mele şi admiraţia că este un episcop rugător la Dumnezeu. Nu i-am ascuns faptul că doresc să merg în Transilvania, la Cluj, pentru a fi preot misionar, în Ţara de unde străbunicii mei au venit în Moldova, fugind de prigoana celor care muceniceau Ortodoxia. Mare bucurie aş avea să mă întâlnesc cu scrisorile mele trimise la Cluj. Dar şi răspunsurile venite cu o punctualitate de ceasornic de la Arhiepiscopul Teofil, care semna la expeditor: Arsenie Purdea.

Şi ca să-mi iau rămas bun de la Roman, cei care au văzut, mărturiseau că într-o vară era o secetă cumplită. Ierarhul romaşcan îndemna:


203

- Mergeţi şi faceţi rugăciuni pentru ploaie! După o vreme, seceta bântuind fără milă, zicea celor din jurul său: - Mergeţi la rugăciune! Voi veni şi eu. Să credem că Dumnezeu ne va trimite ploaie. Nu ştim care a fost biserica unde s-au ridicat rugi la Ceruri pentru ploaie. Când au ieşit de la rugăciune, peste tot erau bălţi cu apă. Ruga a fost ascultată. Aceasta m-a emoţionat. Nici azi n-am uitat acest episod, mai ales când se fac rugăciuni şi plouă. Episcopul Teofil Herineanu, era un om al rugăciunii!


204

Cu fruntea-n soare

A venit şi sfârşitul anului. Studiile la seminar s-au încheiat. S-au dat examenele de diplomă. A fost o bucurie că vom pleca în largul lumii. Regimul de internat era o mare povară pentru elevi, dar pentru administraţia şcolii era şi mai mare. La terminarea grijilor şcolare, dirigintele din cei cinci ani organiza o excursie pentru rămas bun. Mare ne-a fost bucuria, când profesorul, directorul şi dirigintele nostru Ioan Ivan ne-a adus vestea mare şi îmbucurătoare că vom face o drumeţie pe Ceahlău.

Muntele Ceahlău


205

Pregătirile erau în toi. Vedeam marile frumuseţi semănate de Dumnezeu pe pământ. Acum aveam să urc pe muntele Ceahlău, pe care, atunci când mergeam la coasă în Obcină, îl vedeam trufaş cu fruntea aşternută spre soare. După o noapte de aşteptare, mai mult decât de somn, am început urcuşul muntelui. Era pe la începutul lunii iulie – mi se pare – soarele strălucind cu veselie neastâmpărată. Noi mergeam unul după altul, hârjonindu-ne pe pieptişul muntelui. Dirigintele nostru nu ne pierdea din ochi. Era ca o cloşcă grijulie cu puii ei răspândiţi pe cărările care urcau în zig-zag pe panta muntelui. După câteva ore de urcuş, auzim vocea baritonală a Părintelui Ivan: - Să facem un popas. Poate-i nevoie şi pentru o pană de tufiş. Era prima oară când auzeam astfel de vorbă. Cu atât mai zglobiu suna din vocea unui om bisericaş care nu glumea niciodată. Cu mari opinteli am ajuns la Vârful Toaca. Are 1904 metri, după cum îmi aduc aminte. Priveliştea de pe vârful Ceahlăului este năucitoare. Nu-ţi venea să crezi ochilor. Era o zi superbă. Zarea era limpede şi fără niciun nor. Ne făcuse Dumnezeu o mare bucurie. Cred că a dorit şi El să-i vedem frumuseţile zidite. Noaptea am dormit într-o cabană cu paturi aşezate în comun şi suprapuse. Seara, rugăciunea, s-a făcut la lumină de opaiţ. Ne-am schimbat straiele şi ne-am aşezat pentru odihnă. Când a început să se pregătească spre somn, la dirigintele nostru cu purtări de monah convins, am văzut o cruce de lemn ce o purta la gât. Am adormit cu imaginea aceea unică. Se făcuse


206

ca noi elevii, fără niciun ifos didactic sau de şefie la minunata drumeţie.

Absolvenţii Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ cu dirigintele Ioan Ivan, pe Muntele Ceahlău

Dimineaţa auzim din nou vocea cam răguşită a

Părintelui Ivan: - Sculaţi-vă să vedem răsăritul de soare! Iese direct din Marea Neagră. Am sărit din paturi. Ne-am spălat şi, îmbrăcându-ne în fugă, am urcat iarăşi la Vârful Toaca. Răsăritul de soare a fost uimitor. Un bulgăre uriaş de aur ieşea din Marea Neagră, spălat pe ochi şi râzând lumii trezite din somnul de noapte. Ne-am rugat! Am mulţumit Domnului! Am chiuit! Am hăulit! Era o veselie nemaiîntâlnită. Pe faţa directorului Ivan s-a aşezat un uşor surâs de mulţumire. Se bucura de bucuria noastră, izbăvit şi el de faţa sobră când preda elevilor, de la catedră.


207

Uşor, s-a început coborârea pe la Duruitoarea. Grija cea mare a Părintelui Ivan era ca nu cumva să călcăm strâmb sau în gol. Era o cărăruie îngustă. Primejdia era mare. Aşa am ajuns la Mănăstirea Durău unde era stareţ Părintele Pimen Zainea, Arhiepiscopul de mai târziu al Sucevei şi Rădăuţilor. Fără să vrei te izbea în privire chipul sobru de sihastru, slăbuţ la trup ca şi acum, cu părul negru şi privirea ageră. Era îmbrăcat impecabil. Ne-a povestit de Toniţa pictorul. Pictura, unică în ţară, este în tehnica encaustică, adică făcută cu ceară de albine. Era o noutate pentru noi şi nu înţelegeam mare lucru. După ce s-a îndepărtat puhoiul tineresc, m-am apropriat de Părintele Pimen şi l-am întrebat: - E bine, oare, Părinte, să mă fac călugăr? - E bine, băiete! Dar să nu uiţi: dacă ai pornit-o pe călugărie să nu glumeşti. Drum de întors nu mai este. Auzi? - Aud, am îngăimat eu văzând degetul sihastrului ridicat a ameninţare în formă de semilună.

De atunci nu l-am mai uitat.


208

Dorul de Iisus Cred că ar fi potrivit să mai arăt doar câteva

întâmplări din viaţa de elev din Seminarul de la Neamţul Moldovei. Când luam vacanţă, adeseori mergeam la schiturile şi mănăstirile din jurul satului meu. Sihla şi Sihăstria erau pentru mine locuri de inimă. Când mergeam la aceste vetre de sfinţenie, mama îmi punea o desagă mare în spinare cu alimente, pomelnicul şi ceva gologani.

Ajungând la mănăstire, prima grijă era să scap de povara desăgii. La magazia sihăstrească se predau alimentele. Dacă erau voluminoase, primeai un bon ştampilat cu care mergeai la trapeza mănăstirii după terminarea slujbei, ca să te întăreşti puţin pentru drumul de întoarcere. Apoi la biserică se ducea pomelnicul cu viii şi morţii pentru pomenire. Mama îmi spunea la plecare: - Costică, duci alimentele, dai pomelnicul, stai la slujbă şi apoi drumul spre casă. Ai înţeles? - Am înţeles, spuneam repede pentru că mama nu avea timp de vorbă multă. - Să mănânci din traistă! La mănăstire nu se merge să primeşti, ci să duci, aud vorbele mamei răsunând în timp ce eu eram deja la poarta care ducea spre Tisa, Metocul lui Bălan, Ciungi, Sihla, Sihăstria. Nici acum nu înţeleg de ce plecam la mănăstire de unul singur. Ba, înţeleg! Mă gândeam mereu la dorul de a-L întâlni pe drum, singur pe Iisus. Îmi doream să-L


209

văd pe Iisus cum mă ia de braţ ca să trecem mai repede munţii în zbor. Mergeam cu spor. Mă odihneam. Cântam singur. Mă rugam plin de fericire dar şi de frică să nu mă mănânce lupii şi urşii. Spre seară eram acasă. Mama era tare bucuroasă că nu mi s-a întâmplat nimic. Şi acum mă gândesc cum de mă lăsa mama, aşa mic şi de unul singur, să umblu prin Munţii Neamţului! Venind de la Seminar spre casă, mai ales în vacanţa mare, o tăiam de-a dreptul pe drumul care era mai scurt. Odată, pe Valea Secului, văd un călugăr care se apropia ca o umbră. Repede m-am urcat într-un fag stufos. Când se apropia, am auzit cum zicea cu glas încet: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!

Copacul dintre Mănăstirile Secu şi Neamţ în care mă ascundeam când trecea Ioanichie Bălan


210

Depărtându-se m-am dat jos şi mi-am văzut de drum. Era Ioanichie Bălan, casierul Mănăstirii Sihăstria care mergea, tot singur, rostind rugăciunea care-i scurta drumul şi-i mărea nădejdea.

Arhimandritul Ioanichie Bălan, sihastrul cercetător de la Sihăstria

Odată asistam la Sfânta Liturghie. Stăteam la strană, Ioanichie Bălan slujea ca diacon. Era predicator iubit de credincioşi. Vorbea simplu şi pe înţelesul tuturor. În biserică era lume multă. Mai lângă Sfântul Altar era un om între două vârste, cu pantalonii suflecaţi până la genunchi şi cu tălpile goale, pline de noroi. Stătea cu faţa cuprinsă în palmele făcute căuş.


211

Când începea predica, omul cu tălpile de peste 60 de centimetri de lungi, începea să-şi sufle nasul. Auzind pe oratorul Ioanichie Bălan, smiorcăielile se înmulţeau. Vecinii lui nu se lăsau mai prejos. În câteva minute întreaga biserică era un plâns de te apuca râsul. A început veselia pe capul meu. De abia începuse predica şi nici nu spusese mare lucru şi gata, plânsul era în toi. Din când în când, văzând comedia, m-a apucat un râs pe înfundate. Evlaviosul predicator s-a uitat peste mulţime şi m-a văzut hlizindu-mă. Doi ochi mânioşi se îndreptau spre mine. Finalul predicii a fost cu vai! ah! oh! şi aoleu! Am ieşit uşurel din biserică. Am auzit că Părintele Ioanichie Bălan, purtătorul de barbă neatinsă de foarfecă şi cu o rasă elegantă din şiac colorat cu coji de ceapă, ar dormi cu capul pe o cărămidă, aşezată pe nişte scânduri acoperite cu un lăicer din cânepă. Se spunea că nu încuie niciodată uşa de la chilie. M-am uitat, ba în stânga, ba în dreapta şi am intrat. Uşa era într-adevăr deschisă şi putea intra oricine. Am rămas surprins de marea simplitate a chiliei mici şi curate cu un aer proaspăt şi înviorător. Candela ardea molcom pe masă. Soba micuţă era într-un colţ iar un mic cuier atârna pe peretele scund, al cărui tavan îl atingeai cu mâna. Câteva cărţi stăteau pe marginea mesei, iar lângă pat o pereche de papuci săraci în podoabe trecătoare. M-a apucat o mare milă. Vedeam cea mai săracă chilie din lume. Când eram cuprins de farmecul sărăcuţei chilii, aud paşii cadenţaţi şi hotărâţi pe cerdacul casei ce se îndreptau spre camera de vieţuire a sihastrului lepădat de lume. Mă dau imediat după uşă. Ioanichie Bălan


212

intră în cameră, îşi descoperă capul coborându-şi camilafca pe umeri şi spune: Cuvine-se cu adevărat…, după rânduiala veche monahală. Face câteva închinăciuni, mulţumind lui Dumnezeu. Eu stăteam smirnă după uşă, neputând ieşi. Întorcându-se, mă vede preacuviosul părinte, de care râsesem la slujbă, încercând să stoarcă lacrimile creştinilor. Se apropie de mine şi harşt! îmi trânteşte o palmă peste obraz, zicând plin de obidă: - Aici eşti, obraznicule? Fără să spun nimic, am şters-o pe uşă, luând-o la fugă, pe coasta muntelui spre casă. De atunci, de câte ori mă întâlnea, pentru că venea la Seminar să vadă pe fratele lui Vasile Bălan, se uita chiorâş fără să-mi zică niciun cuvânt. Îi răspundeam cu acelaşi sentiment de „preţuire”. Mai târziu, când eram stareţ la Cernica, mă ruga să-i culeg date despre părinţii îmbunătăţiţi pentru a pregăti Patericul românesc, o carte acum de referinţă. Supărările au trecut. A scris mult, a alergat peste tot în ţară, culegând nectarul duhovnicesc care a împodobit obştile monahale din toate timpurile. Când l-am văzut, după multă vreme, nu mai cunoştea pe nimeni. Prea mult muncise! Acum i se odihnea mintea cea ageră şi mult căutătoare. După o vreme, a plecat în Ţara de peste veac să se întâlnească întru bucurie cu sfinţii despre care a scris cu atâta râvnă.


213

Întru veghe neadormită

Amintiri despre viaţa de seminarist ar mai fi o droaie. Înainte de a părăsi frumoasele depresiuni ale Neamţului, de care nu m-am săturat niciodată, voi aminti despre serile de meditaţie duhovnicească pe care le făceam, mai ales, cu profesorul şi directorul Ioan Ivan.

Mitropolitul Nicodim Munteanu

Fiind vară eram adunaţi, seara la rugăciune, afară în faţa Paraclisului, care împodobea marele Seminar Teologic, ctitorit de Mitropolitul Nicodim Munteanu al Moldovei şi Sucevei, iar iarna, înăuntrul


214

Paraclisului unde încăpeam toţi. Uneori se făceau meditaţii şi în clase, separat.

Cuvântul eruditului profesor era fascinant. Ne copleşea cu modul de a ne prezenta câte o temă. Parcă tăia din granit cuvintele sale apăsate pe tonuri baritonale. Greu îmi vine să uit acele momente unice din viaţa noastră. La sfârşit de an şcolar şi mai ales la terminarea celor cinci ani de învăţătură, se făcea o mare serbare. Absolvenţii anului cinci erau strânşi într-o clasă, pentru a ne lua rămas bun de la dirigintele nostru, care a fost în toţi anii de şcoală cu adevărat un Părinte sever, dar şi încărcat de bunătatea ce se arăta cu multă discreţie, aşa cum îi era şi viaţa care-i încerca puterile de a răbda suferinţe pe care noi nu le ştiam. Dându-ne ultimele sfaturi de adevărat părinte, dintr-odată a început a plânge. Nu ne aşteptam. Ne-a impresionat atât de mult încât am început să plângem şi noi. Îl auzim: - Iertaţi-mă! N-am putut să mă abţin. Îşi ştergea lacrimile cu batista şi încerca să se întărească. Spre finalul întâlnirii de adio, unul dintre colegi a spus câteva cuvinte, mulţumind purtării de grijă a directorului, profesorului şi dirigintelui pe timpul celor cinci ani de învăţătură şi bucurii şcolăreşti în Seminarul de prestigiu, de lângă Mănăstirea Neamţ. Ne-am dus fiecare în drumurile noastre.


215

Profesorul şi directorul Seminarului Mănăstirii Neamţ, Arhidiaconul Ioan Ivan

Chipul Părintelui IOAN IVAN ne-a rămas ca o

icoană. El ne aminteşte de un sfânt părinte care şi-a trăit viaţa ca un sihastru, în studii şi scris cărturăresc, dăltuit întru veghe neadormită.


216

Vino la Cluj să te văd

Ultima scrisoare primită de la Teofil Herineanu, arhiereul dăruit de Dumnezeu cu zel apostolic şi evlavie multă, mi-a adus o mare bucurie. Ceea ce m-a făcut să-mi întăresc nădejdea au fost doar câteva cuvinte şi un îndemn hotărât: - Vino la Cluj să te văd!

Episcopul Teofil Herineanu al Vadului, Feleacului şi Clujului


217

Am luat trenul Paşcani – Timişoara, care trecea prin metropola Clujului. Când am trecut graniţa din regiunea Suceava în regiunea Cluj, am avut o mare emoţie. Intram pentru prima oară în Transilvania. Cele învăţate din istorii se derulau în capul meu: Biserica lui Ştefan cel Mare de pe Feleac, de lângă Cluj, Biserica din Vad, luptele lui Mihai Viteazul, şiretlicurile lui Petru Rareş, revoluţiile şi răscoalele, dramele şi tragediile martirilor români din cele aproape zece secole de supravieţuire prin Credinţă în Dumnezeu şi Iubire de brazdă românească. Ajuns la Cluj, am mers la Episcopie. Teofil Herineanu m-a primit imediat ce am ajuns în anticamera biroului. Vedeam în sfârşit pe Episcopul Teofil Herineanu, căruia îi adresasem scrisorile în cei trei ani de viaţă şcolară. Îl aud zicând: - Ia loc! Ia loc! Ia loc în fotoliu! S-a aşezat şi el, între noi fiind o masă rotundă. Şi aşa a început interviul: - Spune-mi drept! Spune-mi drept! Cine a scris scrisorile pe care mi le-ai trimis? - Eu le-am scris, îl asigur pe nerăsuflate. - Bine! Bine! Bine! Ia tocul şi scrie. Îmi întinde un stilou şi câteva coli. M-a poftit la biroul lui. Am început a scrie, Episcopul dictându-mi din Amintiri din copilărie de Ion Creangă. După jumătate de pagină, îmi cere foaia ca să vadă cum am scris. Dintr-odată trage sertarul din dreapta biroului. Văd cum scoate un mănunchi de scrisori. Mi le arată una câte una şi mă întreabă: - Chiar tu le-ai scris? Nu ţi-a dictat nimeni, cum am făcut eu acum?


218

- Le-am scris noaptea în Paraclisul şcolii, ca să nu mă vadă nimeni. S-a uitat lung la mine clipind din ochi şi poftindu-mă să stau din nou în fotoliu. Îmi spune apoi să merg la Mitropolitul Iustin la Iaşi cu o cerere ca să-mi dea drumul să plec din Moldova pentru a primi înfierea în Ardeal. Îmi plăteşte drumul până la Iaşi şi înapoi la Cluj, pentru a-i aduce rezultatul. Eram fericit. Vedeam, în sfârşit, pe omul care m-a fascinat din povestirile de la Roman. În el îmi pusesem nădejdea hirotonirii mele ca preot celibatar. Am luat drumul Iaşiului. Când am ajuns la Catedrală, era în anul 1964, Iustin Mitropolitul preînnoia pardoseala în curtea Centrului Mitropolitan, îndrumând pe ingineri şi arhitecţi. Înaltul ierarh era izbitor de elegant şi cu acelaşi parfum de rozmarin. Când m-am apropiat, Episcopul Irineu Crăciunaş mă prezintă cine sunt şi ce doresc. Îl aud pe Iustin Moisescu, ondulând gutural şi în note baritonale: - De ce vrei să mergi în Transilvania? Este greu. În sate sunt noroaie mari, iar salariul este mic. - Vreau să merg acolo, de unde-s veniţi străbunii mei prigoniţi din cauza Credinţei, îi răspund pe nerăsuflate, ca să mă arăt că-s sigur în dorinţa mea de a primi ieşirea din Eparhie. - Băiete! te sfătuiesc să mergi la Bucureşti, la Facultate. - Nu am bani ca să plătesc, zic rapid, sperând că nu va mai avea şi alte împotriviri. Când credeam că l-am convins, făcând o pauză, măsurându-mă, cu ochii lui mari de după ochelarii cu lentilele groase, îl aud: - Îţi dăm noi bursă. Nu primeşti ieşirea din Moldova pentru Ardeal. Fă-i hârtia ca răspuns la cerere,


219

îi zice lui Irineu Crăciunaş, care nu a scos niciun cuvânt. I-am sărutat mâna şi coboram val-vârtej pe scări. Dintr-odată aud aceeaşi voce inconfundabilă. - Măi băiete, stai puţin! Armata ai făcut-o? - Am livret militar, Înaltpreasfinţite, răspund aproape strigând de bucurie că poate s-a răzgândit şi-mi dă drumul spre Transilvania. - Bine, mergi şi vom vedea. Eram ameţit, nu doar de foame, dar şi de audienţa mijlocită de Episcopul Irineu Crăciunaş, de care m-am despărţit, cu sfatul său, ca să mă rog lui Dumnezeu pentru a-mi îndrepta cărările după voia Lui. Părăseam Iaşiul, într-o după masă de iulie dogoritor, întorcându-mă în Munţii Neamţului, atât de dragi inimii mele.


220

Un munte de duhovnic

De la Iaşi am pornit spre Mănăstirea Agapia. Acolo era marele duhovnic al Moldovei, pe lângă Paisie Olaru şi Ilie Cleopa. Un triunghi duhovnicesc în cele trei vetre de credinţă: Agapia – Sihla – Sihăstria, vetre despărţite doar de codrii păstrători de taine adânci. Despre el am auzit de multă vreme. Cred că a scris cel mai mult în secolul al XX-lea. Am citit broşurile sale cu nesaţ. Era monumental nu numai ca alcătuire de la Dumnezeu, dar avea şi o aşezare de erudit şi duhovnic îmbunătăţit. Nicodim Măndiţă din Buneştii Argeşului avea mulţi fii şi fiice duhovniceşti. Când am fugit de acasă ca să nu mă bată tata că am reuşit la seminar, m-am dus întins la Văratic. Acolo mă bucuram de găzduirea rudei noastre, Eufrosina monahia. După câteva zile mi-a zis să mă spovedesc şi să merg la Sfânta Împărtăşanie. De cu seară m-a pus să citesc rugăciunile pentru a doua zi. Când citeam despre păcatele grele, m-a apucat un oftat nestăpânit. - Ce ai acolo de oftezi, Costică? - Maică, dar sfinţii ăştia au avut păcate mari. Ia uite ce scriu aici. - Taci, neruşinatule! Sfinţii au scris rugăciuni şi au amintit de păcatele despre care au auzit că sunt în lume. Cum să păcătuiască sfinţii? Ieşi afară din casa asta şi du-te la maică-ta-n bătătură. Mi-a luat traista cu lucruşoarele pe


221

care le aveam şi mi-a aruncat-o în drum, trăgându-mi câteva cozi de mătură pe spinare.

Arhimandritul Nicodim Măndiţă, povăţuitorul meu din tinereţe

Unde să mă duc? mi-am zis în gând. Acasă nu puteam merge. La maica Eufrosina am stricat orânduiala. Atunci, m-am gândit să merg la uceniţele Părintelui Nicodim Măndiţă. Îndată m-am dus la biserică. În curte era o casă frumoasă din lemn cu cerdac vopsit în culoarea cerului.


222

După ce le-am spus tărăşenia, m-au primit în

casă şi m-au aşezat într-o cameră plină de icoane. Doar pe tavan nu erau. Înainte de a merge la biserică, unde se făcea privegherea de miezul nopţii, m-au sfătuit zicând:

Casa de la Mănăstirea Văratic în care vieţuiau uceniţele Părintelui Nicodim Măndiţă.


223

Aici am găzduit o vreme. - Noi mergem la slujbă. Poţi veni şi tu. Te

odihneşti şi apoi vom mai vedea. Nu avem voie să primim pe nimeni în chilie. Aceasta este porunca Părintelui Nicodim de la Agapia. Am mers la biserică o vreme, după care m-am dus în odaie să mă culc. M-am aşezat pe podea, cu faţa în sus. Mi-am zis că nu-i frumos să stau cu spatele la vreo icoană. Şi aşa am adormit. La o vreme, mă trezesc. Un damf venea pe la nasul meu. Fiind din ce în ce mai persistent, am luat-o după miros. Am ajuns în bucătărie. Acolo, pe plită, un ceaun mare fierbea, aburii săltând capacul. Am luat coada măturii. Am ridicat capacul şi am văzut ceaunul plin de ciolane care fierbeau de mama focului. Am părăsit bucătăria şi m-am dus să-mi reiau somnul. Dimineaţa măicuţele m-au întrebat:

- Constantine, ai fost cumva în bucătărie? - Am fost. Am mers pe urma mirosului şi am

văzut ceaunul plin cu ciolane. Am zis, hotărât, că poate au văzut urme… Poate nu am aşezat mătura la loc cum au lăsat-o ele sau uşile deschise.

- Să nu te sminteşti cumva. Ştii că nu folosim carne de nici un fel. Am postit mai mult de cât ne-a spus Părintele Nicodim. Ne-am îmbolnăvit din lipsă de calciu. Medicii ne-au dat reţetă cu ciolane fierte şi să luăm câte o cană pe zi, pentru întărirea oaselor. N-am uitat povestea, dar nici numele Părintelui Nicodim de la Agapia. Acum mă duceam să-i cer sfatul. Nu ştiam cum să procedez. Era o vreme de răscruce din viaţa mea. Ajuns la Agapia, după slujbă, mă apropii de muntele de duhovnic, având înfăţişarea unui patriarh biblic. Îi spun povestea mea. Mă îndeamnă:


224

- Faci patruzeci de acatiste şi paraclise! Citeşte la psaltire trei zile şi trei nopţi, cu gândul la drumul ce-ţi doreşti să-ţi croieşti. Încredinţează-te Maicii Domnului şi vei vedea minunea! Tămâia, lumânarea şi candela să nu-ţi lipsească. Am urcat cu mari speranţe la Schitul Sihla pentru a împlini sfatul dat de Nicodim Măndiţă.


225

Cinci zile la rugăciune

Drumul spre Schitul Sihla era de-o rară frumuseţe. Păsările cântau zburând în slavă. N-am ştiut când am ajuns la frumoasa chinovie sihăstrească. Sub o stâncă uriaşă era o chiliuţă şi o bisericuţă dintr-un lemn. Părintele Martinian, călugăr vesel şi plin de evlavie pustnicea în căsuţa lui sărăcuţă de mai multe zeci de ani. I-am spus rostul meu pe acolo. M-a găzduit într-o cămăruţă cu un pat, făcut dintr-o scândură lată, acoperită cu un covoraş de lână.

Biserica dintr-un lemn - Schitul Sihla din Munţii Neamţului


226

Ziua întreagă citeam canonul prescris de duhovnicul Nicodim Măndiţă, în miros de tămâie, lumânare şi candelă aprinsă. Îmi făcusem un mic cotlon cu un altăraş din stânci, mai jos puţin de peştera Sfintei Teodora. Acolo am stat trei zile şi trei nopţi. După terminarea orânduielii am coborât la Mănăstirea Secului nemţean, stareţ fiind Gherontie Ştefan, fostul coleg, izgonit de Decretul 410/1959. Nu puteam sta mai mult de trei zile la mănăstire.

Bordeiul în care am locuit în timpul sihăstriei de la Sihla

M-a primit cu bucurie. Speram să fie mai viteaz şi să mă ţină mai mult de trei zile, împotriva dispoziţiunilor primite cu poruncă înfricoşătoare, că nu are ce căuta tineretul în mănăstire. Era o adevărată


227

vânătoare, fiind doar cinci ani de la monstruosul decret. Plecând de acasă, doar mama ştia unde am mers. Am plătit pe poştaşul Vasile Maftei, ca să-mi îndrepte orice scrisoare la Mănăstirea Secului, unde aveam domiciliul provizoriu. Tata, plătise şi el pentru a-i duce corespondenţa care ar putea veni. Părintele Savin nu s-a lăsat mai prejos. A dat şi el bani pentru a i se duce scrisorile venite pe numele meu. Erau cu toţi îngrijoraţi să nu mă fac cumva preot celibatar, cum se cam auzise la Seminarul de la Neamţ. N-am avut de lucru şi mă lăudasem.

Către Sihăstria Sihlei din Munţii Neamţului

Dispariţia misterioasă a dat de bănuit. Poştaşul, cu banii luaţi de la toţi trei, îmi punea doar mie scrisorile într-un plic mai mare şi le îndrepta spre


228

mănăstirea unde aveam domiciliul tainic şi ferit de ochii iscoditori ai prea multor oameni.

Aşteptând în rugăciune şi lucrări la câmp, într-o zi soseşte vestea cea mare. Teofil al Clujului îmi trimitea telegramă să mă prezint pentru hirotonie întru preot celibatar. Am aflat cum a intervenit de mai multe ori la Mitropolitul Iustin pentru a-mi aproba plecarea la Cluj. Reuşise în cele din urmă şi mă chema cu bucurie să-mi rostuiască un loc pastoral, din cele multe vacante ale Eparhiei Vadului, Feleacului şi Clujului.

Singur prin pădurile pline de sihăstrii


229

Pregătit de drum, din nou plec spre Clujul care mă fermecase. Ajung într-o sâmbătă, spre apusul soarelui. Seara Teofil Herineanu îmi spune:

- Să te rogi! Să te rogi! Să te rogi, până îmi arată mie Dumnezeu şi Maica Domnului că am dezlegare să te hirotonesc preot celibatar! Auzi? Auzi? Auzi?

Catedrala Schimbarea la Faţă din Cluj


230

Acum începea calvarul. Din Munţii Neamţului am ajuns între munţii de blocuri ai Clujului, fără verdeaţă ca şi astăzi. M-am dus să caut un loc de rugăciune mai retras. Din biserică în biserică, prin Clujul încins de căldură, am ajuns la Schimbarea la Faţă, fosta Catedrală Episcopală a greco-catolicilor, devenită ortodoxă, după cum aveam să aflu ceva mai târziu.

Cinci zile la rând am mers să mă rog în biserica pusă tocmai în calea drumeţilor. Păşind în Biserică, pe dreapta, am văzut pe Sfântul Anton de Padova cu Pruncul Iisus în braţe. Pe lângă icoană se aflau zeci de plăcuţe din marmură pe care scria cu litere săpate adânc: Mulţumesc! cu numele persoanei şi data împlinirii rugăciunii adresate.

Spre stânga era o icoană imensă a Maicii Domnului. Şi acolo, pe perete, erau atârnate plăcuţe săpate tot cu Mulţumesc!

Încurajat de atâţia Mulţumesc! m-am apropiat sfielnic şi m-am aşezat în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului. La atingerea pragului împodobit cu un covoraş, pentru a nu te durea genunchii, se aprindeau zeci de beculeţe. Te impresiona, oarecum. Eu, învăţat cu lumânări şi candele, eram surprins văzând că Dumnezeu şi Maica Domnului primesc ca „ofrandă” şi lumină electrică.

Trecând peste aceste detalii, s-au scurs cele cinci zile de rugăciune intensă. Nu mă mai rugasem niciodată ca până atunci. Vineri, pe la amiază, am simţit că mă învârt cu biserica. Uşor – uşor, deja ameţisem, căzând lângă icoană. Mi-am revenit, fiind udat cu apă din belşug. Probabil că se obişnuiau pe acolo şi astfel de manifestări şi ştiau cum se iese din situaţia creată.


231

Cred că programul prelungit de rugăciune şi foamea de care sufeream mi-au slăbit puterile. Când m-am văzut scăpat de ameţeală, mi-a venit o mare pace în suflet. Nu mai doream nimic. Mă simţeam luat în grija Maicii Domnului. Ajuns la Centrul Episcopal, m-am dus la cămin unde eram cazat şi aşezându-mă pe pat, am adormit cu gândul la Maica Domnului şi la foamea care îmi bântuia stomacul de mai multe zile.

Stând aşa, între somn şi trezvie, intră în dormitor părintele Onisie Moraru, consilier administrativ pe atunci, şi, clătinându-mi uşor piciorul, mi-a şoptit cu un zâmbet triumfător:

- Frate Constantine, sunt nădejdi bune. Preasfinţitul Teofil te cheamă la ora cinci în audienţă.

- Poate să mă cheme. Acum nu mai doresc nimic. Cum va dori, aşa va face, îi spun ca din alte lumi, intrând într-un somn adânc.

Când dormeam mai bine, la margine patului stătea însuşi Episcopul Teofil, zicând repetat:

- Scoală, somnorosule! Scoală, leneşule! Scoală şi vino la birou! Ai auzit? Ai auzit? Ai auzit?

După câteva minute eram sus la etajul clădirii unde se afla biroul simplu al evlaviosului vlădică. Repeta mereu licărindu-i ochii de după ochelari:

- Am avut semn! Am avut semn! Am avut semn de la Maica Domnului ca să te hirotonesc preot celibatar. Mergi la Părintele Mircea Tomuş, duhovnicul de la Catedrală şi te spovedeşte. Duminică te hirotonesc diacon şi marţi, de Naşterea Maicii Domnului, preot.

De atunci, Maica Domnului mi-a rămas cea mai duioasă apărătoare şi ocrotitoare sub Sfântul Ei Omofor.


232

Fântâna lui Nestor Ureche

Cine se putea gândi vreodată, că George Bălan,

muzicologul, profesorul universitar şi scriitorul consacrat, om de multă carte, absolvent al şcolilor din Piteşti, avea să joace un oarecare rol în viaţa celui care avea să ajungă, peste ani, arhiereu chiar în spaţiul argeşean.

Se poate vorbi de întâlniri inspirate de Sus. La Mănăstirea Secu din Depresiunea Neamţ,

într-o duminică, după slujbă, când scoteam apă din fântâna ce se afla în faţa bisericii, ctitorită de vornicul Nestor Ureche, mi s-a cerut o cană de apă, de către cel care s-a recomandat scurt, uitându-se peste rama ochelarilor: George Bălan.

Era în vacanţă universitară. De la Agapia, unde stătea de mai multă vreme, George Bălan colinda pe la vetrele de sihăstrie moldavă. Asistase la slujbă. Îmi spunea că am voce bună şi că trebuie să merg la Conservator. Mi se păreau glume vorbele binevoitoare ale profesorului.

Ca să mă determine să merg la Conservator, m-a rugat să-l ajut, ca tahigraf, la istoria vieţii lui Richard Wagner. Era un mare cunoscător al tainelor muzicii, tălmăcind, cu o precizie uimitoare gândurile ascunse ce izvorau din opera celebrului compozitor. De cele mai multe ori nu puteam ţine pasul cu debitul său de inspiraţie. Cu toate că era nemulţumit de prestările mele


233

tahigrafice, ne-am continuat drumul pe la vetrele de sihăstrie: Suceviţa, Moldoviţa, Dragomirna, Pătrăuţi, Putna. Vedeam în ctitoria lui Ştefan cel Mare cea mai frumoasă sărbătoare de Adormirea Maicii Domnului. Curtea Mănăstirii Putna era plină de mii de oameni îmbrăcaţi în cel mai frumos strai naţional popular.

Am rămas fascinat. Nu îndrăzneam să intrăm. Eram singurii îmbrăcaţi în haine nemţeşti, adică civile. N-aveam haine de nuntă.

Pe drum i-am povestit ce gânduri mă stăpâneau în legătură cu pastoraţia din Transilvania şi că aştept un răspuns la solicitările mele adresate Episcopului Teofil Herineanu al Clujului. După o scurtă vreme de pelerinaj pe la vetrele monahale, am mers fiecare în drumurile noastre. La despărţire şi-a exprimat dorinţa ca să participe la hirotonia mea, pentru că n-a văzut în viaţa lui asemenea rânduială.

La sorocul potrivit i-am spus data hirotoniei: 6 şi 8 septembrie 1964. Mare mi-a fost bucuria când l-am văzut la slujbă în Catedrala ortodoxă din Cluj. Cu el mai erau doi însoţitori pe care-i numea prieteni.

S-au recomandat: - George Buş - profesor universitar din Cluj. - Ioan Alexandru - poet naţional, la care George

Bălan adaugă: - Este cel mai mare poet român al zilelor

noastre. Este mai mare chiar decât Eminescu. L-am măsurat bine din cap până-n picioare şi mi-am dat seama de gogoaşa umflată. Simţeam că, atunci când este vorba de poezie şi poeţi, nu-i potrivit să rosteşti grade de comparaţie. Fiecare este unic. Timpul va lămuri care-i mai mare sau mai mic. Uneori, rămânem doar prizonieri ai himerelor.


234

Drept să spun, m-au acrit poveştile cu „mai mare decât…”. Cu ce se ocupau oamenii! Doream să nu-i mai văd pe lăudăroşii care, totuşi, m-au bucurat cu prezenţa lor la cel mai frumos moment din viaţa mea. Erau de altfel singurele mele cunoştinţe ocazionale.

După o vreme, prin primăvara anului 1965, m-au vizitat la Parohia Tioltiur, bucuroşi că au un cunoscut, proaspăt preot într-o parohie transilvană.

Iustinian cu Ion Alexandru


235

Erau înfometaţi de adevăr. Doreau să ştie multe. Mai multe decât ştiam eu. Trebuia să găsesc o soluţie. M-am gândit la colegul meu de la Facultatea de Teologie din Sibiu, Justinian Chira, iscusitul stareţ de la Mănăstirea Rohia Maramureşului.

Cu o scrisorică de recomandare, le-am îndreptat paşii spre chinovia rohiană. Aşa vor rămâne prieteni cu Justinian stareţul şi, mai târziu, Arhiereul lui Hristos.


236

Omenia nu are confesiune Aşteptând să-mi vină rândul la hirotonie, la

Căminul Preoţesc a fost găzduit şi un părinte, însoţit de feciorul său, cu care venise să dea examen la Universitatea din Cluj. Chipul părintelui se remarca prin ţinuta preoţească impecabilă şi cu o barbă mare până la brâu, de culoare neagră, lucitoare. Peste puţină vreme aveam să aflu că monumentalul părinte nu era altul decât Constantin Galeriu. În tot Clujul n-am mai văzut o asemenea fiinţă ortodoxă, la credinţă şi la port. Ajungea numai să-l vezi şi înţelegeai Ortodoxia de la prima vedere şi dacă aveai pricepere, intuiai şi partea lăuntrică a celei mai frumoase credinţe de pe pământ. Am avut bucuria să schimbăm câteva vorbe. De la un timp nu l-am mai văzut. Lăsase în urmă chipul făpturii sale. Şi azi mă gândesc: câtă bucurie şi ce impresie poate lăsa asupra cugetului omului, chipul unui preot în veşmântul său zilnic, purtat cu nepământeană modestie. Că tot vorbim despre oameni aleşi, voi aminti de doamna Ileana, o venerabilă făptură care stătea într-o căsuţă din ograda reşedinţei episcopale de atunci. Am intrat adeseori acolo, în cămăruţele mici care abia că puteau adăposti pe acea doamnă, tare voinică şi mult ştiutoare despre tot ce se preumbla prin eparhia care cuprindea cele trei judeţe: Cluj, Bistriţa-Năsăud şi Maramureş. Era o eparhie cât o Elveţie ca întindere, dar şi ca frumuseţe.


237

Când intrai în casă sau stăteai pe bancă afară, lângă căsuţa mititică, erai luat la tot felul de întrebări. Până să-ţi dai seama, sacul cu poveşti era golit în întregime. Primeai, după caz, tot felul de poveţe. Se arăta aşa de binevoitoare şi de egală cu toată lumea, încât am gândit deseori că doamna Ileana era bună de artistă, care ar fi jucat toate rolurile, de la comedia de două parale la scene pline de tragism. N-aş crede acum că era un fel de ştiutoare pusă chiar în calea tuturor celor care intrau pe poarta Episcopiei Vadului, Feleacului şi Clujului. Oricum, vorbea aşa de frumos, cu iz ardelenesc, încât o îndrăgeai de la prima vedere. Doamna Ileana era cam tot atât de cunoscută ca şi Ierarhul Teofil Herineanu. S-ar putea să fi fost vorbă exagerată, dar pe acolo aşa se spunea de către cei care o cunoşteau mai demult. Personal, îi sunt dator să-i mulţumesc şi să nu o uit în rugăciuni, pentru că atunci când aveam necazuri, ea era cea dintâi care ştia tot şi care mă încuraja în lucrarea mea pastorală. Mult mai târziu, se vorbea că mama Vlădicului Teofil, Ludovica, era tare prietenă cu doamna Ileana, care se înţelegea că-i picta întreaga curte dimpreună cu audienţele pe care le lua ea mai întâi şi apoi le tria spre urechile ierarhului, care nu avea alte mijloace de priveghere, mai la îndemână, după cum se şoptea prin unghere. Mi-a rămas în minte, printre altele, şi sărăcia de prin Cluj. Dacă acasă, la părinţi, chemam trecători când prânzul era în toi, la Cluj aveam să rabd de foame, neavând decât foarte puţini bani. Drămuiam totul cu mare grijă. Îmi îngăduiam să mă bucur de un prânz mai modest, servit la o pensiune ungurească, mai sus de


238

biserica Schimbarea la Faţă. Acolo m-am bucurat de pace şi loc liniştit. La masă mă servea o doamnă pe nume Erika. Se purta impecabil. Avea şi un suflet minunat. - No, domnule dragă, azi avem o muncare tare faină. Ce doreşti să serveşti? No, priveşte la meniu şi degrabă aştept comanda. Era pentru mine o mare noutate. Nu mai fusesem la o pensiune. Nu ştiam de meniu şi că trebuie să comanzi ceea ce vrei să mânci. M-am uitat să văd bucatele. Auzeam pentru prima oară de porodici umplute, de gulaş de oaie, de slănină împudrată cu paprika, supă cu tăiţei, pui la ceaun, ficaţi de gâscă şi multe altele. - No, domnule dragă, cu ce vă putem servi? - Cu porodici umplute cu orez înfrăţit cu carne şi cu smântână pe deasupra, zic eu mai sfielnic, aducându-mi aminte de smântâna din oalele pe care le păzeam altădată. - Apăi, domnule dragă, este prea puţin pentru dumneata, care eşti destul de mare, no! După puţină vreme, soseşte Erika voioasă cu o tavă mare, în care mi-a pus de toate, bune de mâncat. - No! Domnule dragă, serveşte de aici tot ce doreşti şi plăteşti când se termină luna de zile.

Mă abonasem o lună întreagă doar pentru masa de prânz. După hirotonie am mers îmbrăcat în uniformă preoţească. Surpriza a fost peste măsură. - Ioi! Ioi! Ioi! Istenem, Istenem! Istenem! Doar nu cumva eşti tisteleteşur. În traducere aceasta ar însemna: Vai! Vai! Vai! Dumnezeul meu, Dumnezeul meu! Dumnezeul meu, doar nu cumva eşti preot!


239

Erika a făcut nişte ochi mari ca porodicile, numite roşii de noi românii. Se lăuda la cei de faţă, fiind bucuroasă că are la masă un preot ortodox. - No! Domnule Părinte, sunt onorată să vii la noi la masă. Poţi să vii dimineaţa şi seara, nu numai la amiază. Masa este cadou de la mine. Încă două săptămâni m-am bucurat de atenţia deosebită a doamnei Erika. Masa a fost un răsfăţ. Încet-încet, mă dregeam de atâta drămuire la mâncare. De atunci am iubit Clujul şi mai mult. Omenia nu are confesiune!

Izvorăşte din inima lui Dumnezeu!


240

Dorul inimii mele

Mult mai târziu aveam să aflu de ce Episcopul Teofil m-a pus la rugăciune mai îndelungată. Cu câteva zile mai înainte, un alt candidat la celibat a cerut să fie hirotonit. L-a îndemnat la rugăciune şi după câteva zile a dispărut. Au încercat şi cu mine acelaşi procedeu.

Pe parcursul săptămânii pline de rugăciune şi de foame eram chemat la cancelarie, în fiecare zi, de câte un consilier eparhial. Vicarul Florin Geamoleanu, un ardelean îndesat, de înălţime mijlocie, mă întreba: - De ce vrei să te faci preot celibatar, bă băiete? Urât nu eşti, prost nu prea eşti, ce-ţi lipseşte? În altă zi,


241

consilierul administrativ bisericesc, Onisie Moraru, mai cu simpatie, zice: - Frate Constantine, este grea viaţa de unul singur. Fete sunt destule. De ce nu te căsătoreşti? Mai delicat ca alţii, Inspectorul eparhial, Gheorghe Simu, mă sfătuia: - Să ai grijă că ispite sunt multe. Să nu cazi în păcate care să-ţi ruineze viaţa. Se bucura că am gândul de a fi celibatar. Cu totul parcă din alte lumi, pe consilierul economic Simion Coman, cu ochelari în cercuri ca undele pe ape, îl auzeam: - Gândeşte-te bine! Să nu regreţi mai târziu! Iar ultimul pus pe capul meu a fost Secretarul eparhial, Iosif Butuc, un bihorean voinic, cu priviri de vultur. Degajat şi fără înconjur, mi-a zis: - Dacă tu vrei să fii preot celibatar este foarte bine. Eu te felicit. Îmi strânge mâna şi-mi urează succes. Am aflat după aceea că el era celibatar şi slujea ca arhidiacon. Cred acum că Teofil Episcopul a pus la cale toată povestea asta. Probabil că am trecut examenul. De aceea m-a şi chemat pentru hirotonia întru preot celibatar. Dorinţa mea era mărturisită, planul tainic pe care mi-l doream împlinit: intrarea în monahism, atunci când va fi îngăduită de Bunul Dumnezeu.

Scrisori a primit Episcopul Teofil de la Preotul Savin, îndrumătorul meu de la Cracăul Negru, Ştefan Alexe, directorul Seminarului şi chiar de la tatăl meu. Ei se exprimau împotriva celibatului pe care doream să-l îmbrăţişez. Înaltul Ierarh al Clujului era în dilemă.


242

Trebuia să cumpănească între cei care se îngrijorau de mine, amestecându-se în viaţa mea şi dorinţa de a sluji în Biserică, în ipostaza dorită, gândită şi cerută cu insistenţă.

Catedrala Arhiepiscopală din Cluj în care am fost hirotonit diacon şi preot în 6 şi 8 septembrie 1964

*

Eram bucuros. M-am spovedit, după porunca

Episcopului Teofil Herineanu, la Mircea Tomuş, în Catedrala Ortodoxă a Clujului, unde aveam să fiu hirotonit peste câteva zile. Se vede că din mila Domnului şi a Maicii Sale, rugăciunile au fost primite. Lucrurile au început să meargă bine. Între timp venise şi binecuvântarea de ieşire din Moldova şi intrarea în Transilvania mult dorită. Am auzit că Teofil, superbul


243

prelat al Clujului, a dat de mai multe ori telefon Mitropolitului Iustin pentru a mă „libera” în bună pace. Am aşteptat Ziua Domnului cu mare emoţie. Nu închideam bine un ochi, că-l deschideam şi mă rugam până aţipeam. Am început să pricep somnul greu, de plumb, al ucenicilor lui Iisus din Grădina Ghetsimani. Dis-de-dimineaţă m-am dus la Catedrală pentru a-mi face rânduiala Sfintei Împărtăşanii. Lăcaşul Domnului m-a impresionat. Mai târziu am aflat cine a trudit la aşa frumuseţe ecleziastică. Nicolae Ivan, micul Episcop la statură, a făcut o biserică uriaşă. Se învăţase de la Sibiu unde-şi făcuse începutul lucrării glorioase, la Catedrala Mitropolitană.

Mare este Dumnezeu care dă omului astfel de puteri!

*

Hirotonia întru diacon a fost fără incidente, la 6

septembrie 1964, zi de toamnă însorită. La slujbă participase Ioan Alexandru – poetul, George Bălan - muzicologul şi profesorul George Buş. După sfârşitul Sfintei Liturghii, cei trei m-au condus până la Căminul preoţesc. Mi-au spus că vor veni şi la hirotonia întru preot, George Bălan promiţându-mi că îmi va aduce şi un magnetofon pentru a înregistra slujba. Marţi, 8 septembrie, ziua Naşterii Maicii Domnului, a fost şi ziua naşterii mele în ierarhia Bisericii Străbune. Totul era un mister şi o bucurie. Aşteptam ca Duhul Sfânt să vină a doua oară pentru a mă sfinţi ca preot, prin rugăciunile şi punerea mâinilor evlaviosului Arhiereu al lui Hristos, Teofil Episcopul.


244

Acum se împlinea dorul inimii mele de a fi hirotonit de Episcopul pe care-l credeam ajuns arhiereul lui Hristos, fără intervenţii omeneşti. Nu ştiam că Teofil Herineanu a ajuns Episcop la Roman când avea doar 38 de ani şi când m-a hirotonit, 53. Mă temeam să nu moară şi să rămân nehirotonit. Îmi legasem, fără să ştiu, în mod tainic, viaţa mea de viaţa celui care mi-a devenit arhirereul hirotonisitor pentru totdeauna.


245

S-a uitat la mine rugător Când totul era pregătit pentru Sfânta Liturghie,

urmând să fiu hirotonit întru preot, Episcopul Teofil, dintr-o simplă ochire a văzut pe o măsuţă un aparat de înregistrare – magnetofonul promis de George Bălan – şi, după obiceiul său, acrit peste măsură, zice în şoaptă, să se audă doar de cei din apropiere: - Cine a pus povestea asta aici? Scoateţi-o afară! Acum! Acum! Acum! Mă apropii de Vlădica Teofil, şi-i spun că-i aparatul pus de mine pentru înregistrarea hirotoniei şi să mă ierte de îndrăzneală. - Bine! Bine! Bine, îl aud, oarecum împăcat! M-au trecut toate năduşelile. Îmi părea rău să tulbur lumea înainte de începerea slujbei. Era o linişte desăvârşită. Se slujea impecabil. Disciplina era impusă de Înaltul Ierarh. Fiecare ştia exact ce are de făcut şi nimeni nu scotea vreo şoaptă. M-am bucurat aşa de mult. Duhul Sfânt venea în linişte, cu limbi ca de foc. Am citit Mărturisirea pentru hirotonia întru preot. M-am silit ca nu cumva să greşesc vreun cuvânt. Totul era solemn. Hirotonia a decurs în pace şi bucurie. Episcopul Teofil Herineanu, pentru care mă temeam să nu moară, acum implora Cerul, ca Duhul Sfânt să vină peste mine. Parcă-l aud pe piosul Ierarh, cu glasul său aparte: „Dumnezeiescul Har, cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte, rânduieşte pe prea cucernicul diacon


246

Constantin, întru preot! Să ne rugăm dar pentru acesta, ca să vină peste el Harul întru tot Sfântului Duh!”

Maica Eufrosina de la Văratic, cu surata ei,

Xantipia, mă sfătuia, înainte de plecarea la Cluj, ca la hirotonie să-I cer lui Dumnezeu, printre altele, doar un lucru mai aparte. Stând lipit de Sfânta Masă, cu mâinile Episcopului Teofil pe capul meu, mă gândeam să-I cer două lucruri lui Dumnezeu, dar mă temeam ca nu cumva să-L supăr. Dintr-odată mi-a venit în minte să-L rog pe Dumnezeu, ca să-mi răspundă atunci când voi face rugăciuni ca să reverse ploaie peste întreaga fire în vreme de secetă. N-am îndrăznit mai mult. Mi-am amintit de Episcopul Teofil când se ruga pentru ploaie la Episcopia Romanului. La strană cântau absolvenţii Seminarului de la Cluj, care erau angajaţi în vacanţa mare cu grija


247

slujbelor: Simeon Felecan, Dragoş Grigore, Florin Gârlionţa şi Mihai Sămărghiţan. Aveau voci superbe. Se armonizau perfect. A fost o adevărată bucurie duhovnicească. Nu mai auzisem o astfel de slujbă cu desăvârşiţi cantori. Cu ei am rămas prieten până azi. Şi pot spune că prietenia cu ardelenii este ca o taină. Când te prinzi prieten cu ei trebuie să fii extrem de atent. Ei nu glumesc cu lucrurile serioase. Ieşind din Catedrală, Episcopul cel iute de picior, mi-a spus cu stăruinţă: - Auzi! Auzi! Auzi! Să nu mă faci de ruşine! Doar eu singur am fost de acord ca să fii hirotonit întru preot celibatar. Toţi s-au împotrivit. Să juri că nu mă faci de ruşine! - N-am să vă fac de ruşine niciodată. Dumnezeu este mare şi ajută pe cei neputincioşi, dintre care cel dintâi sunt eu. S-a uitat la mine rugător. Nu mai întâlnisem o astfel de abordare. M-a apucat o mare milă de Episcopul Teofil, dar şi de mine. Era doar o singură soluţie: ajutorul lui Dumnezeu! Am săvârşit două săptămâni Sfânta Liturghie în Paraclisul de la Reşedinţa Episcopală şi apoi am dat slujba de probă. Dacă nu greşeai erai liber. Mi-a fost greu să-l văd în jilţul arhieresc pe Teofil, aţintit cu ochii spre mine. Ştiam că va pedepsi orice greşeală, oricât de mică ar fi fost. Era necruţător şi supărat pe leneşi şi ignoranţi. Proba a fost cu succes. Din Paraclisul lipit de reşedinţa sa episcopală m-a poftit la masă. Micul dejun era sărăcăcios. Mai bogate au fost prânzul duhovnicesc şi sfaturile date cu mare grijă şi temere ca nu cumva să fac vreo boacănă.


248

- Ai grijă să nu cazi în ispite. Am păţit multe pozne cu preoţii frumoşi. Auzi! Auzi! Auzi! Era pentru prima oară când auzeam că cineva mă considera între preoţii frumoşi. Dacă până atunci nu băgam în seamă oglinda, după aceea mă uitam, din când în când, pe furiş, să văd ce anume a remarcat piosul arhiereu la noul preot hirotonit şi trimis în lucrare pastorală, la parohia Tioltiur cu filia Bârlea, cu noroi până la genunchi, nu ca azi drum pietruit, dar cu oameni minunaţi. A doua zi, de la cancelarie mi s-au dat hârtiile către Protoieria Gherla, unde era protopop Roman Răzlog. Am plecat cu traista plină de cărţi, printre care şi cele ale Părintelui Andrei Buzdug. Erau predici la duminici şi sărbători, la înmormântări şi botez. De la Cluj am luat trenul până la Gherla, ca să mă prezint oficial, cu hârtiile puse în ordine de Episcopia Vadului, Feleacului şi Clujului.


249

Când m-a văzut protoiereul că mă uit cam de sus la el, m-a poftit să stau. I-am dat documentele. S-a uitat la ele. S-a uitat la mine, apoi la acte şi iar la mine. I s-a părut că stând şi pe scaun, tot mă uit de sus la el. Nu ştiu cum arătam.

Mi-a spus ce am de făcut. M-a încredinţat fostului preot de la Tioltiur, Covalciuc Vasile, care acum era în centrul comunei Lujerdiu, pentru a mă duce la parohia cu drumuri pline de gropi cu apă şi noroi cum n-am mai văzut în viaţa mea. Înainte de a ne despărţi, mi-a zis: - Ce te uiţi de sus la mine? N-ai vrea să-ţi pup mâna? Te şi crezi episcop? Vezi, nu-ţi purta nasul în prăjină, că nu-ţi merge. - Aud pentru prima oară astfel de vorbe, părinte protopop. Mă surprind. Nu m-am gândit. Dar n-ar strica să fie şi aşa. Este o idee, închei eu dialogul.


250

Poiata şi târnaţul din Tioltiur

Cu oarecare mâhnire, am ieşit din casa Protoiereului Roman Răzlog, om aspru în administraţie. Printre uşi am zărit-o pe soţia lui, albă-galbenă la faţă. Gândul m-a dus că viitorul meu protoiereu era aspru şi prin casă… Când pe jos, când pe sus, în câteva maşini de ocazie, m-am îndreptat spre Tioltiur, noua parohie la care am fost numit. Când am fost agreat de a fi preot celibatar în Transilvania, mi s-au oferit trei parohii, pe care să le văd şi să mă decid. La aşa mare deschidere, am răspuns: - Nu merg nicăieri. Nu vreau să văd nicio parohie dinainte. Am venit să lucrez acolo unde hotărâţi să mă trimiteţi. Merg în cea mai săracă şi amărâtă parohie. Atunci, consilierii au zis în cor: - La Tioltiur! că acolo nu-i biserică pentru slujbă. Auzeam pentru prima oară de aşa numire. Mai târziu aveam să aflu că a fost un sat pe nume Tötör, cu populaţie maghiară, cu preponderenţă, dar acum, nemaifiind niciun creştin, Biserica lor reformată a ajuns în cea mai amară ruină. Aşa aveam să văd, într-o zi de toamnă cu soare şi însoţit de Părintele Covalciuc Vasile parohia Tioltiur şi ruinele bisericii de piatră. Rugăciunile se făceau într-o bisericuţă de lemn afară din sat, la vreo trei sute de metri. Românii nu aveau voie să aibă biserica în


251

mijlocul satului, ci doar la o oarecare depărtare pe o coastă abruptă. Mergând prin colb, întrebam pe însoţitorul meu, mic şi îndesat: - De unde începe parohia Tioltiur? - De aici, Părinte, arătându-mi cu mâna dinspre stânga drumului şi tot aşa până la dealul Cherit, de unde veneau furtunile mari cu apă multă. - Apoi de unde numele râului biblic Cherit, tocmai aici în această fundătură, întreb eu puţin cam intrigat? - Aşa se numeşte. Iar atunci când un sătean se burzuluia peste măsură, auzeai pe cei din jur: - Feriţi-vă, fârtaţilor, că s-a înnorat de către Cherit! Am ajuns la casa parohială, casă în care locuise Părintele Covalciuc Vasile, de unde plecase cu ani în urmă, dar tot el fiind lăsat să suplinească parohia până la venirea noului preot. Eram atent la fiecare pas, la fiecare casă, uliţă, fântână, troiţă, garduri de nuiele. Când ne-am apropiat de locul unde era casa parohială, preotul paroh Vasile, cu glas piţigăiat, sfâşie pacea inimii mele: - Aici este casa Parohiei Tioltiur. Fântâna are apă, florile sunt cam ofilite, că nu am avut timp să vin să le ud. Colea-i coteţul pentru câine, iar mai încolo este poiata. - Care poiată, părinte? - Adică grajdul, sare rapid popa Vasile. La noi, pe aici, grajdul se numeşte poiată. Mă gândeam la coteţul de găini din Moldova, care în Ardeal se numea poiată pentru vite. Apropiindu-ne de casă, pusă cam spre râu, aud:


252

- Acesta este târnaţul. - Care cârnaţ? Eu nu văd aşa ceva! - Târnaţ, părinte! nu cârnaţ. Este pridvorul casei. Aşa se numeşte pe la noi. Mai învăţam ceva numiri locale. Când deschid uşa şi văd casa pustie, goală puşcă, doar cuiele arătau că a fost ceva pe pereţi, iar în mijlocul camerei o movilă de pământ, l-am întrebat: - Aşa ai lăsat casa, Părinte Vasile, la plecare? Parcă au fost barbarii pe aici. M-a apucat o mânie mare şi mă sileam să nu-i trag un toc de bătaie. A ieşit repejor din casă. L-am văzut puţin grăbit şi mai mult speriat. I-am spus răspicat, drept consolare: - Pe aici să nu mai calci de azi înainte fără ştirea mea. - Nu am să mai calc, dar înainte de a pleca să-ţi fac cunoştinţă cu domnul prim-corator, David David. Auzeam pentru prima oară de un nume şi prenume aşa de frumos - şi unde? - tocmai în buricul Transilvaniei, într-un sat sărac şi cu glod până-n gât. Când mă prezintă, coratorul se uită sec şi fără nicio tresărire a bucurie, dar nici a sfială. Dintr-o ochitură l-am cântărit. Îl aud sacadat şi cu fum pe nări dând: - Apăi, dumneata eşti răgăţean. După câte văd eu, pe la noi n-ai să faci prea mulţi purici. În casa parohială nu poţi sta. Trebuie să facem curăţenie. Până atunci vei sta la noi, în gazdă. Vino cu bagajele după mine. Eram surprins de mersul lucrurilor. Fără să observ, popa Covalciuc Vasile, însoţitorul meu, dispăruse fără să mai dea bineţe. Aşa îmi începeam noua lucrare bisericească după care am năzuit atât de mult.


253

Răbdare de diamant

Se apropiau examenele de admitere la Facultatea de Teologie. Atunci se dădeau toamna. M-am repezit la Sibiu ca să fiu în calendarul zilnic al examenelor. Nu ştiu, dar acolo la Sibiu, lucrurile se petreceau tainic. A fost cel mai liniştit examen din câte am dat vreodată în viaţa mea de până atunci. Sibiul m-a impresionat. Eram ca în satul meu de munte. Parcă însuşi oraşul năştea în taină acea linişte care se aşeza în firea ta odată cu respiraţia. Vedeam pe anumite străzi şi străduţe, că de bulevarde nu poate fi vorba nici acum, după 45 de ani, aşezate anumite plăcuţe care vesteau despre oameni şi vremuri care nu se vor mai repeta niciodată. Rămâneam emoţionat, cu gâtul întins, citind despre Eminescu care a trecut în tinereţe prin Sibiu şi a locuit chiar în spaţiile Mitropoliei Ardealului. Cred că Şaguna a avut prilejul, ca şi Eminescu, de a sta împreună, la gura sobei, gândind şi grăind despre necazurile românilor robiţi în propria ţară. La Sibiu aveam să mă bucur de cei mai buni profesori de Teologie. Rectorul Sofran Vlad, preda Istoria, dar era specialist şi în Noul Testament. Profesorii şi doctorii în teologie de la Sibiu, dar şi cei de la Bucureşti, puteau preda la toate disciplinele.

„Greii pământului”, cum îi numeam noi erau: Ioan Belu, profesorul care ne preda ca un desăvârşit pedagog. Suferea enorm. Îi murise fata. Suferea şi pentru cei care nu învăţau şi plecau nepregătiţi în lume. Grigore T. Marcu, specialistul fără egal în Noul Testament, redactor


254

şef la Telegraful Român, scriitor de precizie şi talent, gospodarul Revistei Teologice; Milan Şesan, profesor de mare cuprindere în Istoria Universală, poliglot recunoscut, fiul marelui Valeriu Şesan, profesorul şi rectorul Facultăţii de Teologie de la Cernăuţi, cu care se lăuda pe drept; Nicolae Mladin, scriitorul şi profesorul de morală creştină, savant teolog, apoi mitropolit nefericit al Ardealului din 1967, care a ajuns surghiunit la Mănăstirea Sâmbăta de Sus; Neaga Nicolae, profesor de Vechiul Testament, stil de om aparte, care s-a însurat cu regina balului, dintr-un concurs: Cine ştie mai multe limbi străine. La el mi-am luat lucrarea de diplomă universitară, cu tema: Lupta profeţilor împotriva formalismului, inspirată de Arhiepiscopul Teofil al Clujului. El ne povestea multe întâmplări. Voi aminti doar una: călătorea cu autobuzul de la Sibiu la Răhău, satul său natal. Printre călători era şi un miliţian. Cum era pe atunci şi azi pe alocuri, miliţianul, la vederea preotului, îl întreabă: - Părinte, ce deosebire este între un măgar şi un popă? - Popa poartă crucea pe piept, iar măgarul pe spate - a fost răspunsul prompt al profesorului, iritat oarecum de întrebarea îndrăzneţului miliţian, în faţa multor călători. Toţi cei din autobuz au izbucnit în râs. După o vreme, întreabă acum, profesorul Neaga pe miliţian: - Domnule miliţian, poţi să-mi spui şi dumneata, ce deosebire este între un miliţian şi un măgar? Întreg autobuzul era plin de hohote. Miliţianul încurcat a răspunde la aşa întrebare, tot ruga pe profesorul Neaga să-i spună care ar fi deosebirea. - Mai gândeşte-te, poate găseşti răspunsul - îl îndeamnă mucalitul universitar de la Sibiu. Se apropia


255

staţia Răhău unde trebuia să coboare Nicolae Neaga. Câţiva dintre călători îl rugau pe profesor să dea el răspunsul, văzând pe miliţian în încurcătură. Doreau să audă din gura profesorului care este deosebirea dintre măgar şi miliţian. Înainte de a coborî, îi zise miliţianului cuprins de nerăbdare ca să afle răspunsul: - Auzi, domnule miliţian, nu te mai gândi. Între miliţian şi măgar nu este nicio deosebire. Întreg autobuzul a izbucnit în râsete. Uşa s-a deschis. Profesorul a coborât râzând şi el cu gura până la urechi. Printre marile personalităţi universitare era şi Dumitru Călugăr. Într-o zi, trecând prin gangul Institutului Teologic Universitar, tuşea de mama focului. Profesorul Mladin, şi el călugăr, fiind în apropiere, îi zice uşor flegmatic: - Măi Dumitru, de ce tuşeşti ca un măgar? - Aşa tuşim noi călugării, răspunde profesorul, servindu-i mingea inteligenţei la fileu.

Profesorii Institutului Teologic de grad Universitar Sibiu din perioada studenţiei


256

Isidor Todoran, înfricoşătorul dascăl de Dogmatică făcea ravagii nu doar cu severitatea de oţel, ci şi cu privirea care te săgeta pe deasupra ochelarilor traşi pe nas. Nu râdea niciodată. În anul III şi IV se studia Dogmatica. Spaima era aşa de mare încât mulţi studenţi făceau anul I şi II la Sibiu, iar ultimii doi ani se transferau la Bucureşti, ca o mare izbăvire. La examene se trecea greu. Trebuia să ştii carte. Dacă rămâneai corigent era o catastrofă. Unii dintre studenţii care aşteptau la uşă cădeau jos leşinaţi, fiind duşi cu targa la spital. Se vorbea că pe colegul meu, mai mare cu un an, Justinian Chira, stareţul Rohiei, l-ar fi încolţit la examene. Aceasta m-a îndârjit şi m-am pregătit să-l înfrunt, cu orice preţ. Îmbrăcat în gri-albastru, nici eu nu am mai văzut aşa culoare şi material, numit „tuş turcesc”, cu sandale maro şi cu ciorapi albi, cu lanţ şi ceas de buzunar ca-n secolul al XIX-lea şi stilou pus în buzunarul de sus, i-am dat lista cu subiectele, după ce strigase catalogul cu glasul lui de bariton gutural. Când am spus prezent, s-a holbat la mine coborându-şi ochelarii ca să mă vadă mai bine. Mă aşteptam să mă poftească afară să mă îmbrac ca oamenii. Acum nu aş mai avea acea îndrăzneală. L-am privit şi eu gata de atac. N-a scos niciun cuvânt. S-a uitat pe lista subiectelor pe care le-am scris. Deodată am auzit: - Cine te-a pus să împarţi lecţia în două subiecte? Acum să-mi spui titlul întreg ca în carte. M-a prins în ecuaţia în care doream să înving. Nu mă aşteptam. Am înţeles de ce fugeau studenţii la Bucureşti.


257

- Lecţia era lungă, Părinte Profesor şi m-am gândit că ar fi mai bine să fie împărţită în două. Îşi ridică ochelarii pe frunte şi zice: - Bă, da’ ce minte ai! Auzi la tine! Să mă pui la încercare? Ia să vedem acum ce ştii. M-am bucurat din inimă de dialogul cu înăspritul profesor, spaima Sibiului universitar. Am escaladat zidul. Era altfel în sinea sa. Trebuia să ai curaj. Am simţit că agreează această stare. - Ia să-mi spui bibliografia nemţească, englezească, franţuzească, grecească şi latinească, la lecţia pe care ai tăiat-o în două. Norocul meu că tăind lecţia am zărit şi bibliografia şi am fotografiat-o cu memoria mea vizuală. I-am spus vreo şapte cărţi, pe care le nota pe coala de hârtie pe care i-am dat-o cu subiectele. Când credeam că-mi spune să ies afară, aud: - Primeşti nota opt. Eşti liber. Nu-mi venea să cred. Colegii mă socoteau un „erou” că am scăpat, învingând la examenul de Dogmatică. La studiul limbilor clasice şi moderne era Mircea Păcurariu, fostul meu profesor de la Neamţ, pe care n-am reuşit să-l însor cu Mariana Vodă. A fost adus la Sibiu de Şofron Vlad pentru a-l lăsa urmaş la catedra de Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Până atunci preda de toate. Era sobru, erudit, serios şi drept cu notările. Îţi era ruşine dacă nu ştiai. Şi lui i se făcea ruşine când te nota pe cât ai merita şi nu cât ar fi dorit el. Secretarul binevoitor era Constantin Voicu! Nu rămânea nicio problemă nerezolvată. Era mereu vesel. A dorit să rămână diacon, dar asta nu l-a oprit să fie profesor şi decan răzbătător şi conducător de doctorate, mai recent.


258

La casieria Institutului Teologic, de după ghişeu, te privea, ca un ghiduş, Ică Ioan. Pe masa casieriei vedeam dicţionare dolofane de nemţească, mai ales. Rar s-a văzut un ins cu voinţă întru a se realiza ca om de carte înaltă. Ceea ce a şi reuşit, predând Dogmatica în „stil propriu”, ca prezentare şi gestică hazlie. Figura cea nostimă, care aducea cu chipul lui Einstein, Corneliu Sârbu, profesor, tobă de carte, avea o mare răbdare să te asculte ce ştii şi mai ales ce nu ştiai din Teologia Fundamentală. Era un mare pelerin şi tare hazliu. Săracul Floca Ion se ocupa cu şefia la cantina şcolii. El avea să ajungă profesorul cunoscut de Drept Bisericesc şi internaţional. Mi-a fost mereu milă de el. Nici azi nu ştiu de ce. Muzicianul, muzicologul, dirijorul şi compozitorul Gheorghe Şoima era de o delicateţe angelică. Îl ajuta şi chipul său aproape serafic. Se simţea în el Duhul lui Dumnezeu năvălind pe portativ şi în cânt coral desăvârşit. Avea o răbdare de diamant.

Cu pas molcom păşea Spiridon Cândea, profesorul de Teologie Pastorală. I-am trecut pragul. Îmi povestea despre studiile în Grecia, când l-a avut coleg pe Iustin Moisescu. Când l-a întrebat Petru Groza, după ce s-a vacantat Scaunul de Mitropolit al Ardealului, în anul 1955:

- Spiridoane! cine crezi că poate fi urmaş în Jeţul Arhieresc al Transilvaniei?

Colegul atenian din tinereţe recomandă: - Cel mai bun nu poate fi altul decât Iustin

Moisescu, colegul meu de doctorat de la Atena.


259

Aşa a ajuns Iustin Moisescu Mitropolit al Ardealului, recomandat de colegul său din tinereţe, Spiridon Cândea. Se vorbea că Justin Moisescu n-a prea fost încântat de această perspectivă, dar a acceptat totuşi înalta ascultare bisericească.

Doamne! Ce păcat că mulţi nu mai sunt fizic printre noi!


260

Colegii nu se uită Din vremea studenţiei se pot povesti multe.

M-am bucurat de multă preţuire, nedeclarată. Iubirea se simte, cum simt păsările, ghioceii şi întreaga natură că vine primăvara.

După patruzeci de ani, îmi vin în minte chipurile colegilor mei sibieni. Şi acum aud cântarea liturgică a celor patru colegi, care mi-au bucurat inima la hirotonie în Catedrala ortodoxă a Clujului: Simion Felecan, Gârlonţa Florin, Grigorie Dragoş şi Mihai Sămărghiţan.

Cu prezenţa lui de „conte”, Lazăr Marius îşi dregea glasul sonor, precum erau paşii hotărâţi, cadenţaţi ai lui Victor Miţiga, iar cu zâmbet, Petru Rău, întâmpina pe Doru Vasiu şi Dumitru Popa, cel sfielnic ca o fată mare.

Ca mai mare şi cu experienţă, Preotul Teodor Irimia, sfătuia cu răbdare pe Gheorghe Pop, Remus Găvruş, Octavian Turtoiu şi Gheorghe Enache. Nici eu nu eram părăsit de grija lui părintească.

Cu ochii ca albastrul cerului, cu pas liniştit şi voie bună, Paisie Tinca, cel cu vorbă puţină şi dojeni duhovniceşti, când era cazul, trecea ca umbra binefăcătoare prin curtea Institutului Teologic.


261

Arhimandritul Paisie Tinca, duhovnicul meu din anul 1964

Aproape fără glăsuire şi mereu cu aură tainică,

Ioan Bârsan şi Ioan Ciociu, ca şi Moise Vuici, Eugen Şerban, Gheorghe Cornea, Ilie Mariş, Gheorghe Stroe, Teodor Bej, Marian Ioniţă, Vasile Ramfu şi Neofit Man, cu preocupare învăţătorească, nu îndrăzneai să-i tulburi din meditaţia lor.

Mai volubili, din când în când, Aurel Crăciun, Victor Făgăraş, Mihai Popescu, Aurel Puşcaş, Iosif Bogdan, Ioan Bălăi, Gheorghe Pop, Andrei Vlaica, Simeon Creţa, Victor Pop, Alexandru Câmpeanu, Simeon Fărcuţ şi Dumitru Farcaş te binedispuneau, păstrând o bună delicateţe cu prezenţa lor de spirit.

Parcă şi acum văd pe Vladimir Marcovici şi Al. Mihailovici, doi preoţi sârbi, care aveau un comportament model, fără să demonstreze aceasta prin vorbe şi priviri.


262

Dar Ion Moraru, ca mai subţire intelectual, se impunea prin mersul şi mai ales poziţia şi privirea lui de sfinx. Pentru asta avea să sufere mai ales, că ideile lui din licenţă, referindu-se la Shakespeare, nu se potriveau cu ale Episcopului Teofil Herineanu. Mare durere şi deziluzie pentru întraripatele lui idei!

Cu o poftă nemaivăzută până atunci, de a citi psalmi, Ioan Iuraşcu, sanitarul şcolii, era totdeauna vesel ca şi acum când sihăstreşte prin Episcopia Giurgiului, ctitorind Altare printre ape.

De câte ori mă gândesc la Dan Dumitru, acum arhimandritul Dionisie, fostul vicar arhiepiscopal, am în faţă un om de o sinceritate debordantă.

Ca mai la urmă, am lăsat pe Preotul Adrian Cărăuşu. Cazul lui m-a impresionat şi n-am uitat drama şi tragedia din familia sa.

Era student la Teologie, proaspăt logodit. A fost arestat. A făcut închisoare din 1946 până în 1964, aproape 20 de ani de suferinţe nemeritate. Logodnica, precum Penelopa, l-a aşteptat să se întoarcă.


263

Ieşind din puşcărie, în 1964, s-a căsătorit cu logodnica lui, care aşteptase cu nădejde atâta amar de vreme.

I-am cunoscut, fiind colegi de protopopiat la Târgu Lăpuş. Era un model de familie! Unic! M-am bucurat de prietenia lor şi i-am văzut cum gândesc şi cum lucrează în ogorul Domnului Iisus.

Mă consideram vinovat dacă nu aminteam de minunaţii colegi din Cetatea Sibiului, care înfruntau vremile adverse, mărturisind credinţa în Dumnezeu.


264


Cu examenele luate la Sibiu, m-am întors la Parohia Tioltiur. Creştinii mă aşteptau, chiar dacă nu prea credeau că fac mulţi pureci prin satul lor. La propunerea coratorului David David, am pornit-o pe jos, prin sat. M-a dus la locul vechi de biserică unde s-a turnat o temelie prin anii ’40 ai secolului al XX-lea de către preotul Todea. - Apăi, popa Todea, n-a mai putut spori, că ne-a părăsit plecând într-o parohie mai bogată şi noi am rămas fără besearică. Iar dacă e să spun drept, a plecat cu bani cu tot, iar materialele au fost furate. L-am ascultat în linişte. Era greu să-l întrerupi. Şi am văzut că nu are nevoie de părerile mele. Avea nevoie doar de părerile lui. Mergem prin sat. Îmi arată un loc potrivit pentru biserică nouă. - Acesta este, domnule Părinte, locul potrivit pentru besearica nouă. Temelia pe care am văzut-o este prea la vale. Oamenii nu sunt de acord. Coborând, lângă şcoală, văd o ruină şi-l întreb: - Dar cu ruina aceasta ce se va întâmpla? - Este o besearică reformatuş care s-a dărâmat de multă vreme şi aici nu mai este niciun ungur care să o îngrijească. Ţine de parohia preotului reformat din Stoiana. În taină, mi-am zis că acela este locul pentru biserica ortodocşilor. N-am spus nimic despre gândul meu ascuns. Nu era încă vremea potrivită. Toată vremea-şi are vremea ei, zicea mătuşa Irina, baba


265

mucalită, cu casa bătrână, acoperită cu stuf şi târnaţ înclinat să cadă, acoperişul fiind îmbrobodit cu stirigie şi fum ieşind alene din podul fără aerisire. Seara mergeam la David David să găzduiesc şi să gust câte ceva. În casă era curăţel. Fata lui, Mariana, măritată, avea un prunc mic în leagăn care plângea întruna. Trebuia legănat vârtos. Când toţi plecau de acasă îmi spunea: - No, Domnule Părinte, te rugăm să ai grijă de băiată – adică de fată – că noi plecăm la câmp. Era toamnă şi mult de lucru. Eram oarecum bucuros să nu-l mai văd pe David David fumând în casă. Într-o zi, m-am hotărât să-i zic de la obraz, să nu mai fumeze: - Domnule prim-corator, vă rog să nu mai fumaţi în casă. Băiata e mică şi-i atacaţi plămânii. Mă plângeam şi pe mine. Mă durea capul de fumul de ţigară proastă. - Să comanzi la mumă-ta în casă, nu la mine, veneticule de răgăţean! Eram gata să-l potolesc… M-am abţinut. Dar am părăsit imediat casa birăului (primar la unguri, pe vremea stăpânirii maghiare). Se ţinea băţ. Se spunea, de către săteni, că a cam asuprit pe români când a fost pus birău. Se şi vedea de pe mutra lui slăbănoagă şi afumată de ţigară. Scăpasem de legănat, hrănit şi îngrijit copilul. Cu bocceluţa sumară, m-am dus în casa parohială şi am început lucrul: curăţenia pe dinăuntru, pe afară, iarba cosită, gardurile reparate, casa văruită. Pe drum trecea lumea şi mă saluta cu îndemnul: - Spor la lucru, Domnule Părinte! ziceau mai ales femeile, care se uitau cam lung la mine. Aveam spor mare. Doream să le arăt celor care-mi spuneau cu


266

dispreţ „veneticule de răgăţean”, că-s harnic şi că n-am venit să mi se slujească, precum milogului din poveste. Se apropia prima duminică din proaspăta viaţă de preot paroh în buricul Transilvaniei, aproape de Bobâlna istorică. Vestea că duminică va sluji popa cel nou, se dusese pe toate uliţele. Doream să fac faţă. Se spune că prima impresie este cea cu care rămâi o viaţă întreagă, mai ales că prim-coratorul, tot amintea: - Popa Todea era un mare predicator. Nimeni nu a mai fost ca el. Era un preot greco-catolic deştept. - Da, răspundeam eu, a fost foarte deştept, după cum aţi spus, mai ales că a plecat şi v-a halit bănişorii şi n-aţi mai făcut biserica. Ca să fiu şi eu deştept, mai mult ca popa Todea, m-am apucat să pregătesc predica duminicii. N-am tocit niciodată până atunci. A fost lucrul cel mai greu şi anapoda pentru mine. După eforturi de câteva ceasuri, aproape că puteam spune pe de rost cuvântul de învăţătură. Am aşteptat cu mari emoţii duminica fatală sau plină de biruinţă.

Gherasim, fătul bisericii din Tioltiur


267

Fătul bisericii, pe nume Gherasim, paracliserul nostru sau omul de serviciu al bisericii, orânduise totul. Era cucernic şi plin de bună-cuviinţă. Cred că era cel mai evlavios şi înţelept om pe care l-am întâlnit în viaţa mea de până atunci. Cântăreţul era cam stropşit de mândrie. Cânta puternic de-ţi ţiuiau urechile, fără nicio simţire duhovnicească. Totdeauna, cât am stat acolo, i-am simţit palmele mele pe obrajii lui plini de roşeaţă şi tupeu. Slujba a mers strună. A cântat toată biserica. La sfârşit am ţinut predica. Am spus-o de la cap până la coadă, pe nerăsuflate. Mă temeam să nu uit şirul. După aceea le-am spus cine sunt, de unde vin şi ce caut la ei în bătătură. Le-am citit decizia episcopală de numire în Parohia Tioltiur. Le-am spus: - Azi, mă instalez singur, ca preot paroh, aici, la dumneavoastră. Părintele Protopop n-a vrut să vină că-i parohia săracă şi prăpădită. Îl învăţăm noi minte ca să nu ne mai jignească niciodată, termin eu triumfal în răpăitul din palme al creştinilor din biserică. Şi aşa mi-am început prima zi de păstorire, într-o parohie fostă greco-catolică. Creştinii se arătau a fi de treabă şi inimoşi. Cu ei aveam să birui întru construirea bisericii noi, dorită de atâta vreme.


268

Mi-au clănţănit dinţii

Vrând să fac pe democratul într-o dictatură comunistă-atee, le-am spus creştinilor care au venit la biserică pentru a-l vedea pe popa nou-venit, că-s rugaţi, la sfârşitul slujbei, dacă are cineva vreo nemulţumire, să o spună direct. Dintr-o dată un tânăr, pe nume Iosif, zice: - Domnule Părinte, iertare, dar prea repede ai zis predica. Parcă te fugărea cineva. Să predici mai rar şi nu grăbit ca o moară stricată! În gândul meu mi-am zis: ce-am crezut şi ce am auzit despre mine, în prima duminică de păstorire ardeleană. M-am bucurat de francheţea transilvanului, mai ales că eu i-am rugat să-mi arate hibele pentru a mă îndrepta. După miruire, i-am rugat să stea afară că vom vorbi despre biserica nouă a satului. Când am intrat în biserica cea veche, la care mă adusese coratorul David David, cu o săptămână înainte, nefiind atent, chiar în pridvor, mi-am izbit capul de tavanul jos ca la o tavernă, de mi-au clănţănit dinţii. M-a apucat plânsul. Veneam din Moldova lui Ştefan cel Mare. Cinci ani văzusem superba biserică de la Mănăstirea Neamţ, unde ne-am rugat cu toată râvna tinerească. Vehement, la sfârşitul predicii, arătând enoriaşilor lumina de afară care se vedea prin tavanul şi acoperişul bisericii, am zis plin de obidă: - La anul, la Sfântul Ilie, să trăsnească direct în taverna aceasta! Doar atunci ne vom apuca de biserică.


269

Am simţit trecând prin mine fulgerul poftit la anul. Creştinii au amuţit. Aud, totuşi: - No, Domnule Părinte, dar dumneata ne blestemi bisericuţa? - Nu o blestem, ci doar am zis, să o trăsnească Dumnezeu, dacă nu ne apucăm de lucru la biserica nouă. Eu nu am văzut nicio bisericuţă. Asta-i o tavernă. Un culcuş de animale. Voi aveţi grajduri mari şi împopoţonate, nu ca biata bisericuţă. Le-am văzut prin sat. Ba, aveţi case şi curţi frumoase, iar biserica aţi lăsat-o în paragină. Mai mare ruşinea, mi-am terminat eu discursul apucat spre scandal. - Să ieşim afară din biserică, dacă ziceţi că asta-i biserică. Să punem la cale lucrul nou de acum. Chiar de azi, strig eu, uitând că sunt în biserică, chiar dacă era prăpădită, cum nu mai văzusem alta în viaţa mea. - No, să auzim, Domnule Părinte, ce ne spui dumneata nouă azi despre noua biserică ce se va zidi la noi în sat? - Vă spun, că aveţi gospodării frumoase. Sunteţi oameni harnici, dar o biserică nu poate face tot satul? Uitaţi-vă la bisericuţa de lemn! Vă place? Plouă înăuntru! Acoperişul s-a stricat, iar temelia s-a surpat. - No, doar noi vedem aceasta. Cum să pornim acum la drum? - Am aflat că tot satul şi-a făcut casele şi grajdurile cu piatră din Dealul Stoianei. Adevărat este? - Aşa este! au răspuns toţi, neştiind unde voi ajunge cu povestea. - Nu-i aşa că biserica nouă trebuie să o construim din piatră? - Da, domnule Părinte.


270

- Şi acum facem un program, zic eu. Casierul Sandu va face o listă şi se vor da până la Anul Nou câte 50 de lei pentru cap de familie. Cu banii strânşi se vor plăti meşterii care scot piatra şi transportul până la noul loc de biserica, pe care-l vom găsi a fi cel mai bun şi pe dorinţa tuturor. - Bine, bine, cu prima propunere suntem de acord. Dar cu locul de biserică, ba. Auzeam pentru prima oară acest BA, folosit de ardeleni ca o hotărâre absolută. Îmi venea să râd, dar nu era locul potrivit şi timpul era prea scurt ca să-i cunosc cu adevărat. - Locul de biserica l-am găsit! le spun eu bucuros, că poate îi voi învinge. De zeci de ani căutau locul. Cei din partea de sus a satului o voiau acolo, cei din jos, nu se lăsau. Chibzuind eu cu mintea mea de copil încă, mi-am zis că soluţia de mijloc ar fi cea mai bună. - Care-i locul? strigară toţi într-un glas, bărbaţi şi femei urcaţi pe muşuroaiele din faţa bisericuţei de lemn. - Aţi văzut ruinele bisericii de piatră din mijlocul satului? - Da! au răspuns pe nerăsuflate. - Ce părere aveţi? întreb eu. - No, Domnule Părinte! dar este besearică reformatuş! Noi nu putem face nimic. În secunda următoare au început strigătele: unii că nu se poate, alţii că se poate, iar cei mai conservatori, să rămânem pe deal, în bisericuţa de lemn, din moşi strămoşi. Dacă până ieri erau două partide, acum aveam trei grupuri care se certau pe locul nou de biserică. M-am bucurat să-i văd pe aceşti ardeleni, dintr-un sat de piatră, cum îşi dispută părerile, cam unde-ar fi locul cel mai potrivit pentru biserica nouă.


271

- Oameni buni! le strig eu, urcat pe un muşuroi mai mare, vă rog să mă ascultaţi! Săptămâna viitoare gândim cam unde ar fi locul cel mai bun, iar eu voi vorbi cu părintele reformatuş de la Stoiana pentru locul lor din centrul satului. Este păcat să rămână o ruină, iar noi să ne certăm. - Aşa rămâne, Domnule Părinte, alduiască-te Dumnezeu, strigară cei mai mulţi. Ne-am despărţit. Fiecare mergea îngândurat. Din când în când se auzea:

Bisericuţa de lemn din satul Tioltiur, aşezată pe o coastă la 300 de metri de sat, pentru că românii, sub stăpânire străină, nu aveau dreptul să

aibă biserică în mijlocul satului. Din interiorul bisericii, vedeai prin acoperiş albastrul cerului


272

- Bă, dar afurisit este răgăţeanul ăsta. Poate acum să începem biserica, zicea altul. Este bună şi ideea cu ruina reformatuş, îşi dă cu părerea unul mai conciliant. Eram deja fericit. Lucrul începuse în mintea lor, dar şi în mintea mea. Mai târziu aveam să înţeleg ce a vrut să spună Brâncuşi: „Nu lucrurile sunt greu de făcut, cel mai greu este de a te pune în stare de a le face”.


273

Zece pari la un car cu oale

Întors la casa parohială, vecina de mejdă, adică de hotar, mătuşa Irina, a început să mă ajute. La început mai sfielnic, apoi cu mai mult curaj. Eram nou-venit şi nu ştia cam ce poamă acră sunt. Aşa micuţă cum era, aproape o jumătate de femeie, avea o minte vie, sprintenă precum ochii, mâinile şi picioarele. Era o furnică de zile mari, cum s-ar spune. Am fost bucuros că este o vecină bună. Aşa s-a arătat cugetului meu şi am găsit că va fi de mare folos la zidirea bisericii, mai ales că nu cunoşteam pe nimeni din sat. M-a invitat să-mi ofere primul prânz după ce m-am instalat singur ca preot paroh. M-am apropiat de castelul mătuşii Irina Iuşan, văduvă de multă vreme, cu patru copii. Cei mai cuminţi au plecat la rosturile lor în lume. Acasă a rămas, mereu făcându-i probleme, „dragul mamei Ionaş.” Casa era din lemn, de peste două sute de ani, din bârne afumate şi cu stuf acoperită ca o colibă uriaşă. Pe jos era pământ lipit, complet gol, adică fără vreun preş. Sobă nu avea. Un horn mare, cu o vatră pardosită cu cărămizi din alte vremi, avea un lanţ gros în care se agăţa ceaunul, pururea folositor pentru toate trebuinţele vieţii. În colţurile odăii mari – casa având doar două încăperi – erau două paturi înalte, de ajungeai cu mâna la tavan. Cergile ţesute de mână, iar prosoapele din fir de cânepă şi in atârnau deasupra icoanelor pe sticlă. Câteva farfurii aşezate pe pereţi, cu câte un cocoş mare,


274

cântând Ioreghelt, adică bună dimineaţa, în melodioasa limbă maghiară, împodobeau sărăcuţa casă din poveşti. Nişte dulapuri, numite credenţ, nu ştiu pe ce limbă, adăposteau rufele necesare acestei vieţi amărâte şi trecătoare. Mătuşa Irina, veselă şi binevoitoare, m-a poftit să stau: - Stai locului, Domnule Preot – îmi zicea aşa, pentru că era oleacă de martoră a lui Iehova, după cum o cârâiau vecinele – la noi e sărăcie, nu ca la găzdacul de David David. Mult rău ne-a mai făcut, nenorocitul, când a venit stăpânirea ungurească şi l-a pus birău peste sat. Numai noi ştim. Vai de păcatele noastre! N-am spus nimic. Tăcerea este bună, când nu cunoşti oamenii şi este mai bună când îi cunoşti, că nu ştii de unde-ţi vine răul. M-a poftit la masa ei curată şi aşezată cu grijă. Am făcut rugăciunea. Tavanul era cam jos şi nu puteam sta în picioare. Cu ochiul căutam să văd dacă mătuşa Irina îşi face vreo cruce. La urmă a făcut una mare şi a început să râdă în hohote. Observând privirea mea îndreptată asupra ei, a zis:

- Ţi-a spus afumatul de David David, că-s baptistă? De mult mă ocărăşte, ca să nu aibă popii încredere în mine. Mi-au spus că-s penticostală, reformatuş, catolică, baptistă, martoră a lui Iehova. Dar ei nu ştiu că sunt ortodoxă mai bună ca toţi cârtitorii mei, de când mă ştiu, de parcă le-aş fi mâncat mălaiul din lingură. Am gustat bucatele mătuşii Irina. Era prima oară când stăteam la masă într-o casă atât de veche, singura rămasă în sat şi chiar în împrejurimi.


275

Din vorbă în vorbă, aud pe baba Irina: - Domnule Preot, să ai grijă! Nu-i bine să fii

hiretic. Pe aici oamenii sunt supărăcioşi. Te poţi aştepta la ceva neplăcut. Am auzit în premieră expresia de hiretic şi nu pricepeam cum ar veni.

- Dar ce înseamnă hiretic? întreb eu nelămurit. - Cam cum te-ai purtat cu oamenii la biserică.

Odată-i lăudai, apoi îi criticai, alteori ne blestemai biserica de parcă ar fi o şură, să ardă de Sfântul Ilie, la anul. M-am uitat lung la baba înţeleaptă. S-a făcut tăcere. După o vreme, o aud din nou:

Mătuşa Irina Iuşan

- Dacă mai cerţi lumea, au spus că te-or scoate afară din sat. Că doar n-or fi batjocoriţi de un răgăţean venetic. Mă gândeam ce aiurea sună răgăţean şi mai


276

ales venetic. Asta durea cel mai tare. Eram doar în ţara mea. Cum să-mi spună venetic? Gândindu-mă la vorbele sincere ale Irinei din Tioltiur, am întrebat-o:

- Dar acum ce să fac? Cum să mă comport ca să le placă oamenilor din Tioltiur?

- De acum nu le mai zici nimic. Ajung zece pari la un car cu oale. Eu am să fiu mereu printre ei şi am să-ţi spun cum merge valul, ca să ştii cum este mai bine ca să învingem şi să facem biserica nouă. Când am auzit vorbele bătrânei înţelepte, m-am gândit că Dumnezeu mi-a scos-o în cale: un înger păzitor. M-am bucurat. Aveam acum un mare ajutor. Cunoştea satul şi melicurile sătenilor. Puteam mai uşor pătrunde în judecata şi vrerea lor. I-am mulţumit din inimă pentru masa gătită în specificul ardelean cu rântaş gras şi gustos. I-am mulţumit, mai ales, pentru sfaturile date, masa cea mai preţioasă. Eram deja pe drumul cel bun.


277

M-aş fi bucurat să am o sută de inimi

Cu gândul la ruina fostei biserici reformate din Tioltiur, m-am hotărât să-mi îndrept paşii către Stoiana, unde era preot paroh Banyay Bella. Am întrebat unde-i satul. Mi se arăta o cărare care trecea peste Dealul Stoienii, de unde aveam să scoatem piatra pentru noua biserică.

Pastorul reformat Banyay Bella

Ajuns în sat, am fost îndreptat la casa parohială. Am bătut la poartă. De pe cărarea curţii, se îndrepta spre mine un om bine legat, de statură mijlocie, cu pălărie de paie pe cap, cizme de cauciuc în picioare şi


278

un halat nu tocmai nou. M-a poftit în curte. După ce i-am spus cine sunt şi cum mă cheamă, mi-a zis: - Intră în curte, fiule, şi mă iartă că-s la lucru. Scot cartofi în grădină. Când am auzit cum îmi spune eram gata să plâng. Un preot reformat îmi spune fiule, iar românii mei mă gratulează cu veneticule.

Anapoda treabă. M-a poftit să stau. I-am spus că vreau să merg în grădină şi să scoatem împreună cartofii. Cum am zis, nu a mai fost cazul să negociem. Ne-am îndreptat spre locul cu cartofi şi ne-am apucat de lucru. M-a întrebat de toate şi cum am ajuns tocmai la Tioltiur, venind din Moldova. După ce i-am povestit cum stau lucrurile, i-am zis că doresc să zidesc o biserică nouă, dar nu am un loc potrivit. - Cred că cel mai bun loc este acolo unde avem noi biserica în ruină, îl aud pe preotul Bella, rostind totul într-un firesc care m-a uluit de-a binelea. Nu-mi venea a crede. Mă uitam fericit la făptura lui bonomă şi de o firească simplitate. - Mă voi duce la Episcopia Reformată din Cluj. Acolo voi vedea ce-mi vor spune. Nu are rost să stea locul pustiu, iar noi nu mai avem niciun creştin reformat acolo, îl aud din nou pe preotul reformat. Inima îmi creştea într-o iubire nestăvilită. Tot vorbind s-a terminat de scos cartofii. - Hai să gustăm ceva! Cine munceşte are dreptul şi la masă. Nu ştiam pe ce lume mai sunt. Întâlnisem, fără doar şi poate, pe cel mai mare om din Transilvania. Îmi răspundea la amarurile mele cu locul pentru biserica nouă din săracul Tioltiur. Nu ştiam cum să mai


279

mulţumesc lui Dumnezeu. Chiar şi când gustam cele puse pe masă, gândul meu era la izbânda neaşteptată. Când eram pe terminate, preotul Bella zice: - Să mulţumim Domnului pentru masă şi pentru că ne-am întâlnit. Voi stărui să capeţi locul pentru biserică. De mult aşteptam această zi fericită. Iată că a sosit vremea! I-am mulţumit din toată inima. M-aş fi bucurat să am o sută de inimi ca să-i mulţumesc din toate, dintr-odată.

Familia pastorului Banyay Bella Ne-am dus în biserică să ne rugăm. Aceeaşi sobră simplitate, acelaşi preot egal cu sine şi cu cei din jur. Acolo am învăţat primele cuvinte în graiul maghiar: Către Tine, Doamne, îmi ridic sufletul meu! Aceasta era ruga şi ziua cea mare a vieţii mele de până atunci. Mă


280

bucuram şi pentru fiul său, Laslo, student la Teologie, pe care-l iubea ca pe ochii din cap, considerându-mă şi pe mine ca pe al doilea fiu al său.

Biserica Reformată din Stoiana unde slujea Părintele Banyay Bella, prietenul nostru de inimă

Era deja spre seară. Ne-am despărţit cu nădejdea

că totul va fi aşa cum am vorbit. Când m-am văzut pe uliţa care ducea spre Dealul Stoienei, parcă aveam aripi. Nici n-am ştiut când am ajuns la Tioltiur. M-am oprit direct la „palatul din stuf” al mătuşii Irina. Era afară la focul ce fierbea mâncarea pentru purcel. - Am veşti mari! mătuşă Irina. Vino în casă să ţi le spun. Irinuca cea isteaţă, saltă de pe scaun şi în bordeiul ei tainic puneam la cale cele pentru ziua de mâine. - Ştiam eu că nu te laşi. Niciun loc nu este mai bun ca acela din mijlocul satului, cu ruina bisericii


281

maghiare. Bella e un popă bun. Iubeşte pe toată lumea. Nu face diferenţe. Sigur se va rezolva problema. Să ne rugăm lui Dumnezeu. Dintr-o dată, văd pe micuţa Irina căzând în genunchi şi cu mâinile ridicate, spune: - Acum, Doamne, a venit vremea bisericii noastre. Ajută-ne să o facem cât mai repede! N-am avut vreme să mă aşez şi eu în genunchi, că baba Irina s-a şi ridicat în picioare. Avea ochii plini de lacrimi. Am rămas uimit. Cele ce se petrecuseră, doar într-o zi erau din taina minunilor. Credeam şi eu că a venit vremea bisericii noi din Tioltiur. - Să nu spui la nimeni, mătuşă Irina! Să ştim numai noi. Toate la vremea lor. - Dar nici dumneata, Domnule Preot, să nu spui şi mai ales cele ce te învăţ eu. Nu trebuie să avem supărări cu oamenii. Nu-i cunoşti cine sunt. - Da! am asigurat pe bunicuţa cea isteaţă şi iute ca argintul viu. Nu voi spune nimănui nimic. Şi apoi ştim numai noi. Nici preotul Bella, încă nu va spune până nu avem actul încheiat. - Eşti tânăr, continuă mătuşa Irina! Să nu uiţi, cât trăieşti, că o tacă plăti o vacă. Pe cer licăreau stelele ca luminiţa în candele. Toamna se arăta ploioasă. Cerneau norii mărunt, iar ceaţa împodobea dealurile până spre satul înecat într-un noroi negru şi clisos. Mi se părea totul sinistru. Doar izbânda cu locul nou de biserică îmi lumina nădejdea şi eram bucuros ca un copil care primeşte daruri de la părinţi. M-am îndreptat spre casa parohială, fericit că Dumnezeu nu mă lăsase singur. Bucurându-mă de cele dăruite de Dumnezeu, după câteva zile, primesc veste de la Protoieria Gherla ca să mă prezint cu actele contabile şi inventarul parohiei


282

Tioltiur, la controlul obişnuit, anual. Practic, nu luasem niciun document în chip oficial şi nici nu făcusem vreo operaţie în registrele parohiei. Cum nu se putea glumi, nici întârzia de la ziua şi ora chemării, mi-am luat cizmele, haina de ploaie, geanta cu hârţoagele contabile, făcute de alţii şi, la drum băiete! Trecând dealul Stoienei, am bătut din nou la poarta părintelui Bella, rugându-l să-mi găzduiască cizmele până mă întorc de la Protoieria Gherla, unde eram chemat pentru verificări gestionare.

Casa parohială reformată din Stoiana unde mi se găzduiau cizmele de cauciuc

- Lasă-le aici, fiule! îl aud din nou pe bunătatea de om, scoasă în cale de Atotbunătatea lui Dumnezeu. Mă încalţ cu pantofii scoşi din sacoşă. Cu autobuzul am ajuns la Gherla, cam târziu, de altfel, din cauza drumurilor groaznice. - Te-ai cam boierit, Părinte Argatu! Te scoli târziu, ca boierii, nu? Cine te crezi dumneata? mă ia la


283

beţe Roman Răzlog, care nu-mi agrease figura de la prima întâlnire. - Am plecat cu noaptea-n cap de acasă. Am schimbat trei autobuze pentru că am rămas în pană. Iată dovada, arătându-i trei bilete pe ziua şi orele respective. Se uită la bilete, se uită la mine, se uită la geanta plină de noroi. - Scoate actele, aud vocea de metal a lui Roman Răzlog, nume frumos, de altfel. După vreo două ore de verificări şi proces-verbal făcut rapid, mă avertizează că nu ştiu contabilitate şi că am datorii către protoierie o sumă de bani pe întreg anul 1964. - N-am ţinut eu contabilitatea şi nu mi-a dat nimeni nimic în primire. Să plătească cine a suplinit parohia Tioltiur, până la 1 octombrie. - Eşti colţos. Nu ai să ajungi departe. Iată chitanţa cu datoriile ce trebuie să le plăteşti. Aşa am ajuns să plătesc, din banii de la tata din Moldova, datoriile parohiei din Tioltiurul Transilvaniei. Frumos început! Mi-am spus doar mie, de data aceasta. Am renunţat să-i trântesc geanta cu actele drept în cap, celui care-mi va face multe greutăţi, cât am stat preot în Tioltiurul cel iubit. La întoarcere spre casă, pe drum, îmbrăcat în uniformă preoţească, tot făceam semne disperate să fiu luat şi eu de vreo maşină de ocazie pentru că autobuze nu mai erau, trecând vremea lor din orar. Mergeam pe jos plângând şi hotărât să plec pentru totdeauna din Transilvania, pe care mi-am dorit-o cu atâta ardoare. Ajuns la Iclod, drumul peste deal către Tioltiur era de vreo nouă kilometri. Îl făcusem pe ziuă şi pe vreme uscată. Acum era ploaie densă de câteva zile şi nu ştiam cum ar mai arăta drumul plin de cărări şi


284

hăgaşe adânci, făcute de căruţe încărcate, trase de bivoli, mai mult decât de boi, vaci sau măgari, cum am văzut prin alte părţi. Mi-am luat inima în dinţi. M-am pornit pe drumul luminat doar de stelele cerului. Am mers cale de vreo două ore. Un picior îl băgam şi altul îl scoteam, cu mare grijă să nu-mi fie smuls din picior pantoful cel legat cu şnur. Jeleam că nu am avut cu ce să ajung la Stoiana Părintelui Bella, pentru a-mi lua izbăvitoarele cizme din mocirla groaznică de pe drum. - Doamne, Dumnezeule! De ce m-ai adus pe lumea aceasta? Nu mai pot merge. Izbăveşte-mă! Urcând cu greu şi ridicând pantoful cu câteva kilograme de noroi, am început să număr paşii pentru a şti cam câte tone de glod am purtat pe picioare. Îmi găsisem de lucru. N-a fost în zadar.

Tot numărând, mi-a ieşit piciorul din pantoful îngropat în năclăială. Orbecăind să-mi găsesc pantoful pierdut, mi-a ieşit şi celălalt din picior, împovărat de afurisitul de glod, cum nu mai întâlnisem în viaţa mea. Degeaba mi-am căutat pantofii. Pe întuneric, mi-am pierdut direcţia drumului. Doar cu ciorapii în picioare am ajuns pe culmea dealului. De acolo am văzut Tioltiurul. Era prima dată când iubeam satul amărât, aşezat într-o fundătură de deal. Eram hotărât. Nu voi pleca până nu voi face biserica nouă.


285

„Veneticule” de popă

Ascultând sfaturile înţelepte ale mătuşii Irina, mi-am cam pus pavăză la „pupăză”. Orice cuvânt era măsurat şi mi-am propus să nu zâmbesc sau să râd vreodată cu cineva. Slujbele la biserică mergeau bine. Lumea venea în număr mare. Întrebau din când în când: - Domnule Părinte, ce mai facem cu biserica nouă? Noi am dat câte 50 de lei de familie. Când începem să scoatem piatra din Dealul Stoienii? Am încercat o mare bucurie. Lucrurile începeau să intre pe făgaşul normal. Poate că tăcerea mea – potrivit sfatului Irinei – poate dragostea lor de biserică, ne arătau acum că Dumnezeu binecuvântează hotărârea noastră. - Mă bucur de întrebare. După Bobotează începem scosul pietrei pentru biserică. Mulţumesc din inimă. Faţa celui care întreba s-a luminat şi un zâmbet s-a aşezat peste firea lui. Era un început bun de respectarea codului bunelor maniere. Am înţeles că nu se poate face nimic prin strigăte şi urlete. Trebuia să uit definitiv comportamentul meu de la Seminarul de la Neamţ şi umbletele prin munţi, crezând că-s stăpân peste întreaga fire. Nu era uşor, dar era necesar! De Crăciun nu se umbla cu Icoana, ca în Regat. Se umbla însă cu Crucea. Adică de Ajunul Bobotezei, cu câteva zile înainte. Trecând pe drum, lângă un pod unde era aşezat cazanul de ţuică pe firul apei, aud o voce băloasă, hârbuită:


286

- Bă, popo venetic, ai venit aici flămând ca să te hrănim noi? Ha! Ha! Ha, popo venetic! Când am auzit „frumuseţea” de vorbe, i-am spus cântăreţului: - Acum părăsesc acest sat nenorocit şi fără biserică. Mi-am îndreptat paşii spre casa parohială. Lumea aştepta să mergem cu agheasma. Cântăreţul se ruga să iert pe techergheul de beţiv, că aşa face şi celor din sat. Iar eu, una şi bună, că voi pleca definitiv din Tioltiur.

Povarna unde se distilau prunele şi unde un chefliu mi-a zis:

- Bă, popo venetic, ai venit aici flămând ca să te hrănim noi!

La rugămintea diacului – că aşa se numesc

acolo cântăreţii – glăsuind molcom, că este bine să mergem cu Crucea prin sat, după care mă pot duce unde vreau, am iertat vorba beţivanului de la gura podului. Era prima încercare mai amară. Era greu de răbdat.

Şi era doar începutul.


287

Părintele Nicolae Lungu din Berindeştii Argeşului Pe la case mergând, uşor-uşor, lămuream lumea pentru ajutorul ce trebuie să-l dea bisericii noi. Când se apropia Ajunul Bobotezei, terminam şi noi cu cruciada prin sat, cum îi zicea, Nicolae Lungu, preotul din Suciul de Sus, născut în Berindeştii din Corbenii Argeşului. Seara târziu, aud un bătut uşor în uşa casei parohiale. Ies să deschid. Stăteau afară prim-coratorul, David David şi Consiliul Parohial. I-am poftit în casă. Refuzând să intre, aud: - Domnule Părinte! iartă pe cel ce v-a jignit la gura podului, la cazanul de ţuică. Să ne ierţi şi pe noi. Drept iertare noi îţi dăm câte doi litri de vinars – aşa se numea palinca acolo – de la toţi cei care fierb prunele.


288

- Nu primesc nimic. Eu nu beau vinars. Iertaţi-mă de refuz. - Apoi, no, Domnule Părinte, dacă nu primeşti înseamnă că nu ne-ai iertat. Şi apoi, noi nu plecăm de aici până nu spui: DA. - Primesc! am spus încurcat peste măsură, aducându-mi aminte de sfaturile Irinei, ca să nu mă pun în beţe cu tiolturenii, că nu-i bine. Până-n martie s-au adunat sute de litri de vinars sau horincă, cum se zice în Maramureş. L-am pus în damigene de 50 de litri. În două ierni s-au strâns peste o jumătate de tonă de băutură, de primă mână. Neaşteptat dar. Nimeni nu cârtea că la popa s-au strâns sute de litri de ţuică. Eu tăceam mâlc şi aşteptam o bună zi ca să le mulţumesc. - Nu mai avem bani la biserică, Domnule Părinte. Ce ne facem oare? - Avem bani destui, le ziceam, zâmbind. - Unde avem bani destui? Deschizând uşa cămării le arăt peste zece damigene de câte 50 de litri, pline de ţuica pe care mi-o dăruiseră în cele două ierni cât am stat la ei. - No, noi nu primim ce am dăruit. Asta nu se poate. Doamne feri! Înseamnă că nu ne iubeşti, Domnule Părinte. - Tocmai că vă iubesc pe voi şi biserica, luaţi damigenele şi vindeţi ţuica şi cu banii adunaţi să lucrăm că trece vremea. Sărăcia ne-a făcut să ne cunoaştem mai bine.

Am simţit şi eu şi ei că suntem dintr-acelaşi sat fără biserică.


289

Ora bucuriei

Nu ştiu cine a spus de înţelegerea mea cu preotul Bella din Stoiana. Sătenii din Tioltiur aşteptau minunea în taină. Nu voiau să mă mai supere cumva. Luna martie avea să ne aducă şi nouă, muritorilor din satul sărac din piatră, dar cu oameni de inimă, o mare bucurie. Rugăciunea mea se împlinise. Episcopia Reformată din Cluj, la cererea noastră şi recomandarea frăţească a celui ce acum este în ceruri, Bella – preotul reformat, aprobase cumpărarea locului cu ruina bisericii şi intabularea pe seama Parohiei din Tioltiur.

Judecătoria Oraşului Gherla unde s-au perfectat actele de vânzare-cumpărare a terenului pentru

Biserica din Tioltiur, care a aparţinut Episcopiei Reformate din Cluj


290

Numai Dumnezeu din Cer ştie câtă fericire am avut când, pe 24 martie 1965, am semnat documentul de proprietate la Judecătoria din Gherla. Nu ştiam cum să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Dumnezeu a întins întreaga Sa mână. El putea, pentru că Biserica este Casa Lui. Noi, doar casnicii. Vestea a cuprins întreg satul. Era o bucurie de nedescris. Crescusem foarte mare în inima şi ochii creştinilor din Tioltiur. Acum credeau că vor avea şi ei – în sfârşit – biserică nouă ca şi celelalte sate din împrejurimi. Cu mai mare spor, acum participau tiolturenii la scos piatră pentru biserică din Dealul Stoienei. Eram mereu printre ei. Era greu să despici piatra mare în felii, potrivite pentru o zidire trainică. Din 26 martie, după cele două Bune Vestiri, s-a început scosul şi căratul, cu atelajele gospodăriei colective, piatra cea aleasă pentru Casa Domnului. Ce mare iureş! Ce voie bună! Ce entuziasm descătuşat! Din deal la vale, vedeam cum înoată boii prin făgaşe adânci, veseli şi ei că poartă pe grumaji frumuseţea bisericii care se va zidi. Munţi de piatră se ridicau împrejurul ruinelor bisericii reformate, care acum va deveni ortodoxă. Eram într-o mare bucurie că lucrările au început să meargă pe drumul cel bun. Ca să împărtăşesc bucuria cea mare, m-am dus la Cluj, la Episcopul meu hirotonisitor, Teofil Herineanu. M-a primit frumos. M-a poftit să iau loc. - Ascultă! Ascultă! Ascultă! Nu ţi-am răspuns la scrisoarea plină de pesimism, plină de pesimism, plină de mâhnire. Te-am lăsat fără răspuns. M-am rugat la


291

Maica Domnului să-ţi răspundă. Că noi suntem neputincioşi. Auzi? Auzi? Auzi? Eram copleşit de vorbele spuse ca drept întâmpinare. Uitasem de scrisoarea trimisă, după ce mă batjocorise ameţitul de la cazanul de ţuică. I-am descris toate întâmplările şi împlinirile cu demersurile pentru locul de biserică. - Sunt frapat! Sunt frapat! Sunt frapat de bunăvoinţa preotului Bella de la Stoiana şi de aprobarea Episcopiei Reformate din Cluj! Îţi urez spor binecuvântat la ridicarea bisericii noi din Tioltiur. Acum aveam binecuvântarea de a începe biserica nouă. Nimeni nu-ţi dădea aprobare oficială. Era o restricţie absolută. Înainte de a părăsi biroul, Episcopul Teofil mi-a spus în şoaptă: - Îţi aprob să faci biserică nouă, dar să nu ştie nimeni, auzi, auzi, auzi? Să nu spui nimănui, dar nimănui. N-am priceput atunci mare lucru. Mai târziu aveam să înţeleg temerile ierarhului, hăituit de autorităţile comuniste. Era prin luna mai. Întors acasă, am început pregătirile pentru noua biserică. Zidurile căzute le-am curăţat şi îndreptat. Interiorul, de asemenea, a fost degajat de prăbuşiri, iar pe dinafară s-au îndepărtat toţi bolovanii căzuţi timp de sute de ani din trupul bisericii reformate. Pentru a respecta dorinţa Episcopiei Reformate de la Cluj, de a se proteja ce a mai rămas din zidurile vechi, noi am croit biserica nouă tocmai ca o continuare a bisericii dărâmate de intemperiile vremii. Exact pe acelaşi contur s-a început mult aşteptata lucrare.


292

Temelia noii biserici din Tioltiur

Bucuria era de nedescris! Rugăciunile de începere s-au făcut la 10 mai 1965. Doar eram răgăţean, adică din Regatul României. Hramul era acelaşi ca al bisericii vechi de lemn: Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Mătuşa Irina era numai zâmbet şi voie bună. Tiolturenii erau într-un entuziasm dezlănţuit cum nu am mai văzut pe nimeni, niciodată. Le sunase ora bucuriei. Era bun la ceva şi răgăţeanul venetic.


293

Sinistrul rămăşag

Ca la început, nu ştiam de niciunele. Trebuia să ai cunoştinţe de arhitectură, rezistenţă, fierărie, tâmplărie. M-am dus în târg la Gherla şi mi-am cumpărat: Cartea Zidarului, Cartea Lemnarului, Cartea Fierarului, Cartea Betonistului. Mă mir şi acum, cum de au fost astfel de cărţi. M-am apucat de studiu. Noaptea citeam şi mă instruiam, iar a doua zi le puneam în aplicare, lucrând cot la cot cu salahorii şi meşterii zidari. Nisipul şi balastrul le aduceam de la 40 de kilometri. Mergeam cu maşina şi încărcam ziua întreagă pentru a încuraja pe muncitori la lucru, înainte de a auzi autorităţile locale, mai ales. Lemnele şi scândurile au fost aduse din Munţii Apuseni, trecând prin Cluj, unde erau dese controale. Toate aceste transporturi veneau prin comuna Lujerdiu, unde era preot „amicul” meu Covalciuc Vasile. El nota cu grijă orice transport şi raporta celor în drept. Îl aveam ca „prieten” chiar de la venirea mea în Tioltiur. Nu-i convenea că se face biserică nouă unde el slujise ani în şir, fără să ridice un pai de jos. Nu întâmplător ziceau cei din Tioltiur, cu oftat adânc: - Popa Covalciuc a venit cu pantalonii rupţi în … şi a plecat de la noi cu nouă căruţe de strânsură. Grija cea mai mare o aveam ca lucrările să meargă fără întrerupere. Primarul Vasile de la Lujerdiu venea adesea şi îndemna, pe furiş:


294

- Grăbiţi-vă! vă rog, până nu vin cei de la Cluj să vă oprească. Mi-au spus să vă amendez pentru lipsa autorizaţiei de construcţie. Partenie, preşedintele de colectivă, într-o seară, vine pe neştiute să-mi arate nasul rupt din bătaia ce a primit pentru că a ajutat biserica dând atelajele: căruţe, cai, boi şi muncitori colectivişti. Viman, şeful miliţiei comunale, mă sfătuia să grăbesc lucrarea, că va fi mare bai. Era silit să alunge pe meşteri şi să aresteze pe împotrivitori.

Nu era de glumă. Chiar cu astfel de stări alarmante eram nelipsit de pe şantier. Zidurile se ridicau cu mare spor. Bucuria era aşa de mare încât nimeni nu se mai gândea la ameninţări şi primejdii. Grija mea era ca să facem cât mai repede turnul clopotniţă şi să-l acoperim. Aveam spaima că vom rămâne cu el pe jumătate făcut, aşa cum stăteau de zeci de ani, cele două turle de la biserica din Apahida, din drumul Clujului.

Creştinii din Tioltiur lucrau cu râvnă la noua biserică


295

Unii creştini din satul Bârlea, filiala Parohiei Tioltiur, având biserică frumoasă, îmi spuneau plini de vânjoşenie: - Tiolturenii în veac nu vor face biserică. Pun rămăşag. Au încercat de multă vreme, dar nu au reuşit. Degeaba te strădui, Domnule Părinte. Ei nu sunt uniţi la lucru. - Îmi pare rău de vorbele astea, fătule, îi zic paracliserului bisericii, care avea mustaţa galbenă de tutun şi duhnea a cocină. Vei vedea de data aceasta biserică la Tioltiur.

Lucrările mergeau de zor

Vorbele duhnite a ţigară mă săgetau la inimă. Mă rugam lui Dumnezeu să nu fie pe voia lor. Nu după multă vreme a venit şi ziua să le arăt turnul clopotniţei, de pe locul unde punea rămăşag fătul că nu se va face biserică.


296

Zidurile ajungeau spre turla bisericii

- Ce mai zici, fătule, arătându-i turnul clopotniţei! Îl vezi, sau nu?


297

- N-am crezut în minunea asta! Ce să mai zic ... Au biserică acum. Să se roage sănătoşi! îşi termină vorba amărâtă şi abia auzită.

Biserica din Tioltiur ctitorită între anii1965-1966

De atunci, de câte ori ne întâlneam, nu se mai uita în ochii mei.

Neruşinatul! Se mai numea şi creştin. Bine că nu-i mai ţin

minte numele. Satele erau foste greco-catolice şi ar fi trebuit să ne ajute.

Am înţeles că invidia, prostia şi răutatea nu au niciun soi de confesiune.


298

Adevărată comédie

Că veni vorba de greco-catolici, mă bucur să spun că am fost trimis preot tocmai în parohia care trecuse, în 1948, la Biserica Ortodoxă. Erau doar 16 ani de atunci, iar eu prea tânăr ca să înţeleg toată ţesătura acelui fenomen religios şi istoric. Oricât n-aş fi băgat în seamă, vedeam că rânduiala, pe alocuri, se deosebea de cea pur ortodoxă. Ceea ce era însă demn de laudă, slujba înmormântării o făceau exact ca la carte, adică nu lăsau deoparte absolut niciun stih şi nicio cântare. Slujba dura două ore, iar viersul – ghiersul, cum zic ei, vreo jumătate de oră. Cât despre iertăciuni, ce să spun? Erau un adevărat calvar pentru mine. Oricât am încercat să mai modific stările de lucru, mi-a fost imposibil. Dacă nu ziceai iertăciunile, nu erai un popă adevărat. Am scăpat teafăr, chemând la înmormântări pe unii preoţi vecini, care făceau o adevărată comédie. Dar plăcea la lume. - Ăsta da popă, nu ca al nost’. Nu ştie a lua iertăciuni. E răgăţean venetic. Săracul! Iar eu plăteam bine pe preotul care făcea cum i se dicta în parohie, pentru a nu mai avea neplăceri cu iertăciunile care sunt şi acum la mare cătare, cum zic ei. Mai era la mare modă, la înmormântări şi porţia bocitoarelor care jeleau doar din gât. În căruţă cu mortul, cele patru gaiţe îmbrăcate în negru, se boceau de mama focului. Nu se mai auzea nicio slujbă,


299

cântările erau cotropite de glasul sfâşietor al cotoarbelor plătite gras de familia înfumurată a mortului. Mare prostie şi cu povestea asta. Teatru de prost gust. Când să citesc Sfânta Evanghelie, cârâitoarele, care probabil băuseră nişte ţuici mai mari, au început să urle cât le ţinea gura. Fără să se aştepte, strig şi eu: - Încetaţi odată, nenorocitelor! că se sperie lumea. Subit au încetat din bocete. Doar aşa am putut citi Sfânta Evanghelie în pace. După ce a fost îngropată mult jelita persoană, sătul de mersul pe jos cu cizmele afundate în noroi, m-am dus direct acasă. Mă supărase toată povestea cu bocitoarele: A doua zi vine soţul moartei şi bate la poartă. - Domnule Părinte, îmi eşti dator cu 400 de lei. - Cum aşa? zic eu, neştiind despre ce este vorba. - Păi, ai oprit bocitoarele. Eu le-am dat 400 de lei, iar acum trebuie să-mi dai banii, că le-ai oprit ca să cânte; aşa se numea bocetul pe acolo. - Poftim banii, dacă atâta au costat. La cei 50 de lei pe care i-am primit pentru slujbă am mai pus 350 ca să mă învăţ minte să nu mai merg la înmormântări cu bocitoare, că nu ştii ce păţeşti după aceea. Cât am stat preot în Transilvania, niciodată nu a fost dus decedatul în biserică. - De ce nu lăsaţi să mergem cu mortul în biserică? întreb eu pe careva din familie. - No, pe la noi aşa îi. Doar se spurcă biserică şi trebuie de fiecare dată sfinţită. Din casă se scoate mortul în curte şi i se face toată slujba afară, iar de acolo, direct în cimitir. Nu am fost de acord, dar nu am avut încotro.


300

Când am avut prilejul să constat o altă poveste cu înmormântările, m-am supărat rău de tot. După slujba de afară, capul familiei zice: - Îl înmormântăm pe tata, aici, după casă, în grădină. - Vai de mine, cum aşa? zic eu de-a dreptul surprins şi nemaiauzind astfel de poveste. Când mă duc şi mă uit, am mai văzut vreo trei cruci învechite de vreme, aşezate în spatele casei la o distanţă de vreo zece metri. Am rămas blocat. Groapa era deja făcută. Îşi aştepta clientul. Aşa au rămas până azi şi aşa or mai rămâne.


301

„Călugărul” de la Tioltiur

Când este vorba de sinceritate, cu ardelenii nu este de glumă. Aşa i-am cunoscut, mai ales pe cei din Tioltiur. La slujbele din sărbători şi duminici, toţi creştinii veneau la biserică să se roage, să stea în rânduială şi să cânte de se zguduiau ferestrele. Era o mare bucurie să fii în mijlocul lor. Dacă mă mai supăram, la biserică mă vindecam. Era obiceiul bun, ca tinerii care mergeau la armată să vină să se spovedească şi să se împărtăşească, stând la Sfânta Liturghie în genunchi, tot timpul. Modul sincer de a se spovedi unii tineri m-a uimit. Nu mai văzusem şi auzisem astfel de oameni. M-am gândit că se mântuiesc, fără nicio îndoială.

Eram fericit că sunt pe lume astfel de oameni. Cu mirii şi miresele era o bucurie să-i vezi înainte de nuntă, cum vin dimpreună să se spovedească la duhovnic. Cele trei Sfinte Taine: Spovedania, Împărtăşania şi Cununia sunt trei forţe spirituale ale Duhului Sfânt, care întăresc pe cei doi la drumul plin de greutăţi. Aşadar, mirii spovediţi stăteau la Sfânta Liturghie, se împărtăşeau şi se cununau. Adevărată aşezare spirituală. Sănătate deplină la suflet şi la trup. Tot făcând slujbe mai des, adică în fiecare zi, s-a auzit de „călugărul” din Tioltiur. Eu nu auzisem. Eram mirat de vorbele ce se spuneau şi de care am auzit mult mai târziu. Şi ca să nu


302

uit, voi povesti un episod din cele multe. Într-una din zile vine la Tioltiur o femeie din Aluniş, un sat de peste dealuri, la vreo zece kilometri. La întâlnire mi-a spus că fata ei, de vreo 8-9 ani este mută din naştere. - Va vorbi de n-ai să te mai înţelegi cu ea! Nici n-ai să-ţi mai aminteşti că a fost mută, am încurajat-o pe biata femeie care plângea în hohote. Am făcut Sfânta Liturghie şi am citit la urmă toate rugăciunile pentru sănătate, inclusiv cele de la Sfântul Maslu. Am sfinţit hainele, sarea şi făina pentru casă. Le-am miruit, plecând în pace. Pe drum, fata a început a vorbi, ca şi cum n-ar fi fost mută niciodată. Bucuria mamei, dar şi a fetiţei au fost fără margini. Satul întreg vuia de vestea vindecării fetei mute. Aşa au aflat şi satele din jur, că la Tioltiur este un „făcător de minuni”, fără să se pomenească de credinţa mamei îndurerate. Drept urmare, nu peste multă vreme, în satul din fundătură, veneau bolnavi cu căruţele pentru a se vindeca. M-au apucat spaimele. Am văzut bolnavi care m-au speriat. - Doamne, Dumnezeule! Scapă-mă de această nenorocire! Ce să fac cu aceşti bolnavi? Te rog vindecă-i înainte de a pleca de acasă! Nu pot spune câţi bolnavi am văzut şi în ce stare jalnică erau. Credeam că-i un vis urât. Uşor-uşor, Dumnezeu m-a izbăvit de venirea bolnavilor la Tioltiur, pe care sigur îi vindeca Dumnezeu, înainte de a porni la drum. Când cineva se vindecă la Sfântul Maslu, sau cu alte rugăciuni, nu ştii cine s-a rugat mai mult, mai bine, cine a crezut mai puternic, sau cine este mai curat în faţa lui Dumnezeu. Taina rămâne taină în faţa


303

oamenilor pentru a nu cinsti creatura mai mult decât pe Creator. Cel mai uşor lucru este să te crezi sfânt şi mare făcător de minuni. Şi mai periculos este atunci când au şi alţii părerea ta. Astfel, înşelăciunea se furişează, pe nebăgare de seamă, în sufletul naiv şi nematurizat duhovniceşte.


304

„Şarlatanul” care ne-a stricat piaţa

Lucrările înaintau la biserică, iar lumea era într-un entuziasm fără margini. Când s-a pus centura de acum începută pe ruinele cele vechi ale bisericii reformate, s-a lucrat o noapte întreagă şi o zi. Cu rândul făceam betonul manual, îl căram cu targa şi-l puneam peste fierul aşezat frumos într-un cofrag de scândură bine construit. Şi acum am oasele întinse ale mâinilor de atunci când n-am lăsat pe nimeni să care cu targa. Doream să fac o jertfă după atâta gâlceavă cu biserica ce acum creştea frumos spre cer.

Etapele de lucru la biserica nouă din Tioltiur


305

Pârâcioşii îşi făceau „datoria”. Nu ştiam de unde se primesc veşti despre mersul lucrărilor la biserica din Tioltiur. Într-una din zile sunt chemat la Raionul Gherla. Când am intrat în holul mare, privirea mi s-a oprit la etaj, unde pe cerdac mergea, ca la el acasă, Vasile, consilierul parohiei de la Tioltiur. - Ăsta-i Iuda! mi-am zis cu inima strânsă de spaimă. Trădătorul este chiar unul dintre casnicii din Tioltiur. Întors acasă, am spus sătenilor pe cine am văzut la Raion, plimbându-se ca la el acasă. Doar atât. Restul l-au înţeles ei. - Să pleci din sat, Iuda Iscarioteanul! îl apostrofau sătenii pe Vasilică trădătorul. N-a scăpat de un toc de bătaie administrat de câţiva găligani, lucru nedorit de mine pentru că el devenea mult, mult prea periculos, ceea ce s-a şi adeverit pe parcurs. Printre supărările de tot felul, se mai ivea şi câte-o fază nostimă. - Vai! zicea o babă, care spunea că îi este rău când mă vede, iar într-o altă zi mă întreabă, aproape plângând: - Domnule Părinte, ai nevastă sau nu ai? ca să ştiu. - Am nevastă foarte frumoasă. Studiază la Londra şi vine în iulie, în vacanţă, răspund babei plângăcioase. - Dar nu-i prea târziu? Ce te faci singur? Mă gândeam, ca omul, ce griji o macină pe baba Eleonora. Într-o dimineaţă, femei multe din Bârlea, filiala Parohiei Tioltiur, au umplut curtea casei parohiale. Aveau coşuri şi paporniţe cu raţe, gâşte, găini, cocoşi, bibilici şi câte un curcan ţeapăn, cu capul pe sus şi


306

moţul spânzurând. Baba Eleonora le îndemna să-şi răstoarne orătăniile într-o poiată mare cât ziua târgului. - Ţi-am adus galiţe, Domnule Părinte, ca să ai ce să mănânci, că eşti tare singur, alduiască-te Dumnezeu! - Vă mulţumesc, le spun tare şi cam râzând. Dar cu ce hrănesc puhoiul ăsta păsăresc? - Aducem şi boabe imediat. Nu duce grijă. Peste două ore suntem cu sacii aici. Mare mi-a fost mirarea când am văzut un car cu saci plini de boabe pentru a da la galiţe. În câteva zile am numărat vreo cinci sute de păsări de toate felurile şi mărimile. În poiată era o vânzoleală şi o bătaie între noroadele înaripate încât te apuca mila, dar şi hazul. Cu mătuşa Irina la sfat, am hotărât să vindem toate păsările aduse între vaiuri şi ofuri băbeşti. Zis şi făcut. Am chemat pe Sandu, consilierul parohial şi i-am spus: - Sandule, te-am chemat să ne ajuţi. Adu şi pe fiul tău Alexandru şi să facem cuşti pentru păsări ca să le ducem grabnic la piaţă în Cluj, ca să le vindem. Avem nevoie de bani la biserică. Au venit la ţanc. Babele mele iubitoare au fost inspirate, alduiască-le Dumnezeu! Era marţi. Până seara totul a fost gata. În zorii zilei de miercuri, orătăniile, pe categorii şi vârste au fost aşezate în cuşti. Încărcătura era bogată. Uşor, maşina s-a desprins din curte. Scăpasem de povara darului. Cu o maşină de pripas am ajuns la Cluj, înaintea încărcăturii. Am testat piaţa. Am văzut preţurile cum se poartă. Soseşte maşina. Piaţa s-a umplut de cuşti. La tarabe au început vânzările. Le-am


307

spus că este bine să lase cu 2-3 lei mai ieftin decât ceilalţi ca să putem vinde şi pleca imediat. Nu puteam sta cu săptămânile în piaţă şi să purtăm galiţele pe drum. În câteva ore, toate orătăniile de la Tioltiur s-au vândut. Eu supravegheam de la distanţă. Când mă uit mai bine, un găligan, cu un par mare ridicat în aer, striga venind spre mine: - Ăsta-i şarlatanul care ne-a stricat preţurile. Pe el, nenorocitul de popă negustor. Am luat-o la fugă, ieşind din piaţă şi m-am îndreptat spre Tioltiur. Era o mare bucurie. Banii din vânzarea galiţelor se adăugau la cei câştigaţi din ţuică. Acum aveam cu ce cumpăra lemnul, că deja se ajunsese la acoperişul bisericii. Ne descurcam. Nu ne plăcea să întindem mâna la cerşit. Simţeam aripile ocrotitoare ale Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil.


308

Luna mă ţinea de mână…

În tot vacarmul administrativ şi al zidirii de

biserică în Tioltiur, am avut şi un gram de bucurie. Şi tocmai de unde? De la Argeş fraţilor! Era în luna februarie, a anului 1966. După examenul de la Institutul Teologic de grad Universitar din Sibiu, am cunoscut pe Marinescu Vasile, coleg de Facultate, fiul Preotului Gheorge Marinescu din Cărpenişii Cepariului argeşean.

Biserica din Cărpeniş


309

Mi-a povestit d`a fir a păr, cum tatăl său a zidit o biserică mare, împletindu-se în arhitectură stilul transilvănean cu cel muntean. Când a ajuns cu povestitul la prăbuşirea turlei de pe naos, îi răsăreau lacrimi pe obrajii feciorelnici. Am înţeles drama. Îmi doream să-l cunosc pe eroul care zidea biserică în vremea cea amară a sărăciei.

Ctitorul fericit al acestei zidiri a fost profesorul medic Ştefan Minovici, care şi-a zidit sieşi casă lângă biserica dragă sufletului său.

Dându-mi sfatul cum să ajung la Cărpeniş, m-

am dus spre Argeşul fermecat, despre care nu ştiam prea mult, dar care-ţi făcea, oarecum, emoţii atunci când îl pronunţai. De la Sibiu am plecat cu trenul până la Vâlcea şi de acolo cu autobuzul până la Tigveni.

Deci, de la Tigveni, pe drumul plin de zăpadă şi cu râul Topolog îngheţat bocnă, am ajuns la casa parohială din Cărpeniş, potrivit desenului făcut de Vasilică al Părintelui Marinescu.


310

Vasilică al Părintelui Marinescu Bătând la uşă, pe la miezul nopţii, iese afară un

om uriaş îmbrăcat într-un cămeşoi de cânepă până la vârful picioarelor. Apariţia m-a fermecat. Era ca şi Creangă, nu numai ca voinicie, dar şi ca înfăţişare.

- Vin cu o vorbă bună de la Vasilică al matale de la Sibiu. Sunt colegul lui de la universitate, zic


311

repede că era tare frig, iar pe uşă ieşeau, în valuri, aburii care învăluiau pe sacerdotul de la Cărpeniş.

Părintele Gheorghe Marinescu - Intră în casă, Părinte. Nu-i lucru uşor şi nici

prea bine nu este să se umble noaptea pe drumuri şi mai ales când e frig de se crapă ouăle sub cloşcă.


312

Am înţeles de la capul locului că are dreptate. Fără vorbe multe m-a pus la masă şi a început povestea vizitei. A fost o desfătare să-l aud pe preotul ctitor de biserică şi de obşte creştină, după toate rânduielile bisericeşti.

Părintele Gheorghe Marinescu, păstorul care a

vieţuit şi a slujit o viaţă întreagă în Cărpeniş şi Morăşti, avea o sfântă preţuire nu numai din partea creştinilor păstoriţi, ci şi din împrejurimi, nelipsind niciodată din parohia unde-şi avea casa, familia şi gospodăria cea de toate zilele.

- Înţeleg, că ai greutăţi, Părinte Costică! Te vom ajuta la biserica nouă din Tioltiur. Voi apela şi la creştinii din Cărpeniş şi Morăşti. Sunt iubitori de biserică. Suma o vom trimite la parohia din Ardeal.


313

E bătrână! Ani de-a rândul a fost frecventată de inimi greu asuprite de grijile vieţii. Aici oficiază prietenul Dvs. Este de cca. 300 de ani. A fost adusă din alt sat (Sic – Gherla). Aşa cum este -îmi este dragă - pentru că dragă îmi este şi suferinţa.

P.C. Părinte Marinescu Din prietenie,

Preot Argatu Const.19. III. 66

Fără să dau semn că aş avea nevoie de ajutor,

singur a intuit ceea ce era de făcut. M-am bucurat de atenţie părintească. Parcă eram din casa lor, dintotdeauna.

Bucuros de primire şi de vederea bisericii impunătoare, mi-am luat drumul spre Tioltiurul Transilvaniei.

Nu după multă vreme, am primit suma de peste 5.000 (cinci mii) lei. A fost unicul ajutor primit, de bunăvoie, de la un preot cu sătenii păstoriţi din zona Argeşului.


314

Un detaliu adânc grăitor. Cele spuse de mine, acum se adeveresc! Indiscutabil, sunt mult mai nefericit decât cum eraţi Dvs. cu bis. avută. Vă dăruiesc detaliul acesta cu inima mea care e ca şi şindrila de pe acoperiş.

19. III. 66preot Argatu Const.

Era ca un fel de arvună plătită de argeşeni, pentru a mă prezenta la lucru peste ani şi ani! Cine ar fi gândit atunci, că voi veni ca arhiereu al spaţiului argeşean, plin de mistere?

Formidabilă poveste!

După primirea obolului de creştinească dragoste, am scris o scrisoare de mulţumire Părintelui Gheorghe Marinescu şi Protoiereului Curţii de Argeş, Constantin Tiţa. Era prima corespondenţă oficială cu


315

locul unde aveam să vin întru ascultare bisericească după douăzeci de ani.

Din anul 1985, am mers mereu la hramul Sfântului Arhidiacon Ştefan, patronul bisericii din Cărpeniş. Mă simţeam dator pentru bunătatea vrednicului Preot Gheorghe Marinescu şi pentru delicateţea cu care înţelegea amarurile din vremurile vitrege.

În umbra codrului din parcul Bisericii Cărpeniş, Argeş, iunie 1966

Şi aşa, mă bucur şi acum, de prima venire la

Argeş, în făurar 1966; de încurajare şi primul ajutor bănesc pentru biserica din Tioltiurul transilvan şi de noaptea cu lună plină ce mă ţinea de mână pe Valea Topologului!


316

Dragoste la prima vedere

Într-una din zile, o creştină din Tioltiur, dis-de-dimineaţă vine la casa parohială şi mă roagă să-i fac o slujbă doar pentru casa ei. - Am o fată, pe nume Cornelia şi dă bacul. Fă o slujbă ca să reuşească. Este fată bună şi frumoasă, ai s-o vezi când vine acasă. Femeia era chipeşă şi îndrăzneaţă. N-am ştiut atunci unde bate cu vorbele ei. M-am gândit la preotul care a fost solicitat de o creştină pentru o rugăciune, care îi dă în grijă: - Să citeşti, părinte, biletul! - Da, voi citi biletul, dar şi fata să înveţe. La examene, fata pică. Mama ei se duce val-vârtej, la popa şi-i spune indignată. - Nu ai citit biletul, părinte, pentru fata mea. - Ba l-am citit. Fata matale nu a citit. Pentru aceasta nu a reuşit. Aşa se povestea şi-n alte părţi. Şi că tot veni vorba de şcoală şi examene, voi arăta aici episodul cu stărostia mea. La şcoala nemţeană aveam, printre alţi colegi, un bun prieten de la Săcăluşeştii Târgului-Neamţ, pe nume Bălan Gheorghe. Era foarte serios şi silitor la carte. Fiindu-i dor de însurătoare, îmi spune într-o zi printr-o scrisoare: - Nu găseşti pe acolo prin sat vreo ardeleancă? Vreau să mă însor. Am auzit că-s harnice tare şi gospodine mari. I-am scris că voi căuta şi-i voi da de ştire cum voi găsi vreo „fătucă”, aşa cum se numesc


317

fecioarele în prag de măritiş. Gândul îmi zburase deja la Cornelia din pomelnicul pentru reuşită la bacalaureat. Mergând prin sat cu doi consilieri pentru a mai aduna bani pentru biserică, am intrat într-o casă de găzdac – adică un gospodar mai răsărit, pe nume Rus Iosif şi soţia sa Marta. Ne uitam cum gospodina lucra la croitorie. În faţa mea era o oglindă mare cu ramă aurită, atârnată pe perete cu o uşoară înclinare din partea de sus. Deodată, în spatele meu zăresc o fată care se strâmba ca pe scenă, imitându-mă când vorbeam. Mă întorc rapid şi o prind făcând semne ca o ghiduşă din poveste. S-a roşit ca floarea de mac. Şi-a lăsat capul în jos. Pe chipul ei am citit trăsăturile mamei care a venit cu pomelnicul. - Cum te cheamă pe dumneata? - Cornelia Rus, a fost răspunsul pe loc al fetişcanei frumoasă foc. Gândul m-a dus la colegul meu Bălan din Moldova. Credeam că ar fi cea mai bună pereche, după prima impresie: - Nu ai vrea să te măriţi cu un viitor preot din Moldova? - Nu ştiu. Este o surpriză. Să mă gândesc. Vorbesc şi cu mama. N-a trecut prea mult şi mama Corneliei a venit cu fiica, să-mi spună că este de acord să se mărite cu un popă moldovean. Bucuros, am scris colegului meu, spunându-i că am găsit mireasa pentru el şi că o cheamă Cornelia. L-am chemat urgent ca să o vadă, pentru că este isteaţă şi frumoasă şi o pot fura şi alţi pretendenţi la mariaj. Peste o săptămână, Bălan Gheorghe a venit cu aripi la picior şi cu inima zvăpăiată. Grija mea era, dacă, la vederea Corneliei, o să-i placă, adică: dragoste la prima vedere.


318

I-am întâlnit la casa parohială şi i-am lăsat singuri să se înţeleagă. După o vreme, au ieşit în târnaţ spunând că se vor căsători. A fost, aşadar, dragoste la prima vedere. Eram fericit de izbândă. Şi aşa a venit Bălan în Transilvania, la Parohia Ciocotiş din Ţara Maramureşului, unde a lucrat cu mare sârguinţă, ctitorind biserici şi alte instituţii ecleziastice la Baia Mare, mai ales. Cornelia s-a dovedit a fi o profesoară de excepţie, soţie ideală şi mamă a celor doi prunci minunaţi.

Familia Gheorghe Bălan cu fiii săi Milan şi Emilian, precum şi soţia Cornelia din satul Tioltiur

pe care i-am stărostit


319

Ca fapt divers, familia Bălan avea şi oi la o mică stână. Când venea vremea tunsului de oi şi a facerii caşului şi urdei, o auzeai pe Cornelia: - Mă duc la stână. Vreau să tund eu oile, să fac cu mâinile mele caşul şi urda. Nu vreau să se amestece nimeni. Îmbrăcată în strai de cioban şi cu toate cele de trebuinţă, ciobăniţa Cornelia lua munţii în răspăr, uimindu-i pe ciobani când o priveau cum tunde şi mulge oile, cum pregăteşte caşul, jintiţa şi urda cea gustoasă.

Creşteam împreună cu Milan, cel dintâi fiu născut al familiei Cornelia şi Gheorghe Bălan

Eram bucuros de această femeie vitează şi harnică. Mă bucuram că n-am dat greş cu stărostitul mea, găsindu-i prietenului Bălan o soţie pe măsura sa.


320

Însurătoare cu Psaltire

Câte eforturi nu face omul ca să-şi împlinească toate gândurile, sau barem o parte din ele. Îmi amintesc cum Sandu, consilierul blând şi mare preţuitor al lucrurilor bine făcute, într-o zi, parcă mai amărât ca altă dată, vine la casa parohială şi-mi spune oful său: - Am un flăcău, Domnule Părinte, pe nume Alexandru. Este fain. Ştie lucra. Dar nu prea le are cu însurătoarea. Cred că i-a legat cineva cununiile. No, ce ziceţi? O fi aşa? - Dezlegăm „cununiile” împreună. Feciorul matale, Alexandru citeşte 10 Psaltiri şi eu tot pe atâtea. Gândul îl punem pentru însurătoare. Lăsăm să fie voia Domnului. Noi nu putem face nimic. Au trecut vreo şase luni. Nimeni nu venea cu nicio veste. Eu am citit Psaltirea de nu ştiu câte ori. N-am numărat. Într-una din zile, nea Sandu ne calcă-n bătătură, numai voie bună şi veselie. - Domnule Părinte, ţucu-ţi tălchile, minunea s-a făcut. Feciorul meu este gata de nuntă. A citit cele zece Psaltiri. Când ne-am dus la moară să măcinăm, din vorbă în vorbă, nea Cocârlă se plângea ca şi mine că are şi el o fată ţâfnoasă. - Nu-i place de nimeni, nea Sandule. Orice peţitor a ieşit cum a venit. Are ceva ani. N-aş vrea să împletească la bătrâneţe coadă albă. Tot depănând povestea cu ofurile ce le are, nea Sandu îi spune de-a


321

dreptul că şi el are un băiat, care tot alege până culege, vorba noastră românească. - Unde-i băiatul, întreabă în grabă Cocârlă. Vreau să-l văd, poate că îi putem orândui. - Uite-l colea, la ridicat sacii, arătându-l nea Sandu, cu mâna a lehamite, pe Alexandru cu „cununiile legate”. - O, dar este nealcoş, adică frumos. Cred că se poate împăca la noi în casă cu Marişca noastră. Să începem chiar azi lucrarea. Pe la amiază, Sandu, Cocârlă şi Alexandru intrau în curtea gospodarului cu fata cea frumoasă, dar tot pe atât de ţâfnoasă. - Marişco, e amiază. Ia să vedem ce ne poţi da de mâncare. Am venit şi cu Sandu, pe care l-am întâlnit la moară. Feciorul lui e neînsurat şi umblă în peţit. Când a văzut fata flăcăul cel chipeş şi bine făcut, îi mergeau picioarele, tot fuga-n sus şi fuga-n jos. După masă, cei doi „cuscri” s-au retras la un pahar de vorbă. Cei tineri au rămas şi ei la strâns masa şi spălat vasele. - No, mă Sandule, zice Cocârlă, plin de bucurie: asta se cheamă dragoste la prima vedere. Când îţi face inima zdrang, gata. Nu mai poţi scăpa. Rămâi cu aleasa inimii până la moarte. Era o mare fericire pe bietul om. Acum va scăpa de grija cea mare şi riscantă a însurătorii. Poate că cineva ar putea râde de astfel de procedee, găsite potrivite doar pentru cei ce au credinţă puternică şi curajul răspunderii. Vestea însurătorii cu Psaltire s-a dus repede în lung şi în lat. N-a trecut multă vreme şi aveam să fiu asaltat de tineri şi tinere pentru a le face rugăciuni de însurătoare şi măritiş. Plecau bucuroşi, împlinind canonul cu Psaltirea. Au rămas douăzeci de Psaltiri ca


322

număr şi un post negru, mai ales vinerea. Ş-apoi Dumnezeu va hotărî cum ştie El. Aşa s-a întâmplat şi în Maramureş. Printre atâţia necăjiţi care veneau la un cuvânt bun, într-o zi trece pragul bisericii şi o doamnă între două vârste cu o fată frumoasă ca un înger. - Domnule Părinte, fata mea e văduvă de zece ani. Nu vrea să se mai căsătorească. O tot bat la cap, dar în zadar. Are acum treizeci de ani şi este păcat să nu se mărite. Fă-i o rugăciune de dezlegare. Cine ştie, poate a gândit ceva, poate a făcut vreun rău … - Îmi vine greu să mă mărit, zice Florica, sfielnică şi cu privirea coborâtă. Soţul meu a fost ca un înger. Nu mai găsesc nicăieri în lume aşa bunătate şi frumuseţe. Cred că mă voi duce la mănăstire. Nu are rost să-mi mai stric inima. - Să facem rugăciuni şi Dumnezeu va hotărî. El ştie ce ne este nouă mai de folos, i-am spus Floricăi. Vei citi douăzeci de Psaltiri şi vei avea semn de la Maica Domnului. Când a dorit să onoreze pomelnicul dat, i-am spus: - Aveţi vreo văduvă bătrână, singură şi bolnavă în sat acolo la voi? - Avem una, chiar lângă casa noastră, a fost răspunsul Floricăi. - Atunci veţi îngriji pe văduva bătrână cu tot ce are nevoie, de acum înainte. A plecat cu mama ei spre casă. După vreo jumătate de an, văd venind pe uliţă, spre casa parohială trei persoane: un bărbat şi două femei. Când se apropiau, recunosc pe cele două: mama şi fiica.


323

- Bună ziua, Domnule Părinte! Am venit să-ţi mulţumim. Iată ce Făt-Frumos i-au adus, Dumnezeu şi Maica Domnului, Floricăi mele. M-am bucurat aşa de mult. Au încercat să-mi dăruiască o traistă plină cu de toate. - Vă rog duceţi traista aceasta la femeia bătrână şi banii daţi-i pentru nevoile ei. - Mai avem o bătrână oarbă în capătul oraşului. O vom îngriji toată viaţa noastră, mă încredinţează Florica din Sighetul Maramureşului. Spre apus de soare, priveam perechea binecuvântată de Dumnezeu. Iar cele două bătrâne s-au bucurat de grija celor doi Feţi-Frumoşi din lacrimă.


324

Mătuşa Irina şi Moş Alexe

Cum aş putea uita, că la Tioltiur, satul de piatră, dar cu oameni de inimă, care se spălau cu vinars pe mâini în loc de apă, era Moş Alexe, vecinul de la trei case mai încolo. Lucrările la biserică îmi luau tot timpul, de la răsăritul până la apusul soarelui şi peste noapte o bună bucată de vreme. Mergeam cu meşterii la scos piatră în Dealul Stoianei, până când, într-o zi, se prăvăleşte, din coastă, un bolovan mare peste picioarele mele. - Du-te acasă, Domnule Părinte. Vezi că nu te pricepi la scos piatră pentru biserică? Pe aici să nu mai dai. Ştim noi ce trebuie făcut. Şchiopătând de picioare, m-am târât uşurel spre casă, fără să mai scot niciun cuvânt. Vorba era prea hotărâtă, iar privirile nu te mai lăsau să rămâi locului. La vreo patruzeci de kilometri erau nisipul şi balastrul pentru betoane, zidire şi tencuieli. Cu lopeţile, adunaţi într-un camion cu remorcă, am încărcat zeci de tone, fără întrerupere, zile la rând. Nu erau pe atunci mijloacele tehnice de azi. Odată, ca prin minune, am scăpat cu viaţă, după ce ne-am prăbuşit cu camion cu tot într-o prăpastie adâncă. S-a risipit tot nisipul pe coasta abruptă, dar cei câţiva lucrători am scăpat teferi. Se defectaseră frânele la maşină. Nu mai văzusem pe viu o minune ca aceea.

Şi azi slăvesc pe Dumnezeu pentru purtarea Lui de grijă.


325

Tot umblând după materiale, pe acasă nu treceam decât seara târziu pentru câteva ore, după care iar se începea lucrul. A venit vremea de a face rost de tablă. Trebuia să aduni sute de găini ca să le dai cotă la Stat pentru a putea cumpăra. Nu a fost lucru uşor. Prin sat umblam cu Sandu consilierul, care nu obosea niciodată şi nici nu avea urechi de auzit ocări de la oamenii care se săturaseră de atâta milogeală. Peste toate acestea, bucuria îmi creştea când, întors acasă, găseam găleata cu apă proaspătă, adusă de la fântână şi aşezată în pridvorul, zis târnaţ – lângă uşă. Iar alături stătea coşul cu lemne adunate şi tăiate mărunt, gata pentru a fi puse pe foc. Niciodată nu l-am văzut pe Moş Alexe când făcea acest lucru şi nici n-am apucat să-i mulţumesc decât prin mătuşa Irina, cu care se mai întâlnea ziua pe uliţa satului, el aducând apa şi lemnele, iar Irinuca udând florile care au umplut curtea casei de parfumul care se ridica în văzduhuri. Din când în când, Irina cea „baptistă” mă ruga să vin la masa pregătită după orânduiala ardelenească. De multe ori strâmbam din nas. Aşa mi se spunea că fac, văzând cam aceleaşi bucate tradiţionale: supe dulci, supă de găluşti, gulaş, turtiţe făcute pe plită, că pâine nu prea era, iar mămăliga nu se mânca niciodată, spunând că din aceea mănâncă doar porcii. - Nu-i bună mâncarea, mătuşă Irina. M-am săturat. Mai fă şi altceva, îi spun cu năduf. Pleacă glonţ spre casă cu tava acoperită cu un prosop de cânepă ca să nu se vadă ce este acolo apărând mâncarea de muştele care umblau peste tot. După vreo jumătate de oră, mătuşa Irina vine cu paşi siguri şi spune:


326

- Domnule Preot, ţi-am gătit altă mâncare. Ia de mănâncă şi vei vedea singur. Mă apuc să gust. Baba Irina se uita la mine ca găina la uliu, zâmbind imperceptibil. Când am gătat de gustat s-a pornit pe un râs zgomotos. - Mătuşa Irina, eşti o artistă. Ai făcut bucate foarte bune. Mulţumesc din toată inima. Printre hohote de râs îmi spune: - Domnule Preot, o fost aceeaşi mâncare. Am adăugat ceva pe deasupra ca să-i schimb aspectul. M-am bucurat de iscusinţa promptă a babei Irina.

Era o minune de femeie! Mătuşa Irina era mare econoamă. Din orice şi oricât de puţin făcea bucate gustoase. Când vedeam că porţia este prea mare, împărţeam o parte lui Moş Alexe şi o altă parte o ducea babei Ana, care avea un copil bolnav de cincizeci de ani. Nu pusese piciorul pe pământ niciodată. Dar nici în capul oaselor nu a stat vreodată. Era groaznic. Era de neconceput aşa ceva. Ana avea peste şaptezeci şi cinci de ani. Mereu zicea când ne vedeam: - M-a pedepsit Dumnezeu! Acesta-i semnul Lui. N-am ce face. Îl rog din inimă să nu mor până nu este pruncul acesta mai întâi chemat la Dumnezeu. Dacă mor eu înainte, nu are cine să-l îngrijească. De la o vreme, s-a dus pruncul Anei la Dumnezeu, cum a dorit. I s-a ascultat rugăciunea, iar Ana de la Tioltiur, în pace s-a săvârşit şi ea din călătoria prin Valea Plângerii.

Ştia Irina Iuşan cu cine să facă milostenie.


327

„Răscoala” de la Tioltiur Vestea că la Tioltiur se face biserică nouă s-a

dus mai repede decât ne aşteptam noi. Nu voiam să se ştie. Lucram repede şi speram că şi bine. Primejdia era că nu aveam autorizaţia legală pentru a zidi o biserică nouă.

Turla bisericii începea să se înfiripe Pârâcioşii au dus ştirea şi la Protoieria Gherla că

se lucrează în mare iureş. Nu peste multă vreme, secretarul protopopului Roman Răzlog este trimis să vadă cum stau lucrurile. Eu am dispărut fără urmă, iar câţiva flăcăi l-au luat în primire pe nepoftit, confiscându-i motocicleta. Bietul secretar a fugit cum a putut şi pe unde nu i-a fost voia. Atunci nu mi-am dat seama de cele ce vor urma.


328

Spre seară, pe rând, mergeam cu motocicleta secretarului protopopesc de-a lungul satului să le spunem oamenilor că vor fi probleme cu biserica ce se ridica într-un ritm rapid. Acum deja începeau şi oamenii să priceapă câte ceva. Nu mult după aceea, se anunţă că vine în control primul-secretar al raionului Gherla. Când am auzit povestea aceasta ne-am strâns cu Consiliul Parohial pentru a pune la cale un fel de apărare. Astfel: pe mătuşa Irina la biserică pentru a trage clopotul când va vedea maşina venind; femeile cu furci, greble şi alte ciomege şi traiste cu bolovani, pentru a întâmpina pe Baroiu, că aşa se numea primul-secretar gherlean. La un semn, se aude clopotul. De pe câmp unde lucrau, femeile şi bărbaţii s-au coborât la biserica nouă. Fiecare avea la îndemână obiectul muncii. Apare maşina lui Baroiu şi în urma lui un mare camion pentru a lua materialele de la biserică. Când se dă jos Baroiu, cu mâneca scurtă şi capul descoperit, întreabă cu glas ridicat: - Unde e popa vostru? - Acasă că a murit mumă-sa, strigau femeile în cor, vânturând greblele pe sus. - Dar coratorul, David David, unde este? - La moară, strigară femeile din partea cealaltă. - Dar diacul bisericii, nu-i pe aici? - E la doctor, că nu vede bine, se auzi glas ridicat de femei puse pe scandal. - Ia încărcaţi lemnele în camion, că nu aveţi autorizaţie de construcţie, strigă Baroiu, cu ochii holbaţi. Îndată, o femeie zdravănă, că ele nu au judecată


329

– se spunea pe acolo – se apropie de Baroiu şi trăgându-i două palme peste cap, îi strigă: - No, mă nenorocitule! prim-secretar eşti tu? Te bucuri la lemnele bisericii, biserica mamii-mătii! Şi-i mai trage vreo câteva palme peste mâinile goale de la cot. Atâta a trebuit. Femeile au năvălit cu furcile şi greblele, iar câţiva bărbaţi cu pari ridicaţi în aer. Speriat, Baroiu s-a urcat în maşină şi a luat-o spre podul rupt al satului. Neputând trece, dar nici întoarce, i-au răsturnat maşina cu roţile în sus, bărbaţii tăindu-i cauciucurile. Cu greu au ieşit Baroiu şi şoferul din maşina răsturnată. Când s-au uitat nu mai era nimeni prin jur, doar ei singuri. Şoferul camionului fugise de mâncase pământul. Cei doi au dispărut mergând tot peste grădini ca să nu se întâlnească în cale cu oarecare dintre tioltiureni. Noaptea a dispărut şi maşina hăcuită ca prin minune. Femeile erau bucuroase că s-au răfuit cu Baroiu pentru biserică. Vestea „răscoalei” de la Tioltiur, de data aceasta, s-a dus ca fulgerul. Nu se mai întâmplase aşa bravură. Mă apucase şi pe mine îngrijorarea. Mătuşa Irina încuraja: - Nu te teme, Domnule Preot, Dumnezeu nu doarme! Doar este vorba de biserică. Nu au ce să ne facă dacă suntem uniţi. Peste câteva zile se aude că primarul Vasile din Lujerdiu a fost dat afară. Şeful Miliţiei, Viman, pentru că nu m-a arestat a fost mutat disciplinar, iar preşedintele colectivei înlocuit. Când au auzit sătenii că este vorba de arestare, s-au hotărât să facă de veghe câte douăzeci de inşi pe noapte, ascunşi bine pe lângă casa parohială ca să nu fie văzuţi de cineva. Eram bucuros de pază, dar nu doream


330

ca oamenii să se lipsească de somn. Eram fericit de dragostea lor.

Nu am mai întâlnit astfel de fiinţe extraordinare! Femeile s-au hotărât ca să postească, post negru, pe rândul satului, începând de la numărul întâi de casă. Era fantastic. Ele se rugau pentru biserică şi pentru „popa nost” cum ziceau aşa de frumos. Cum să uiţi pe aceşti oameni, care pentru mine au rămas pururea vii, chiar dacă unii nu mai sunt printre noi? Nici acum, când scriu, nu-mi vine să cred că a fost aşa. Cu adevărat ca-n poveşti. După aproape 45 de ani se mai găsesc încă martori, care pot spune cum a fost pe atunci. După două săptămâni de rugăciuni şi pază nocturnă se aude că Baroiu, primul-secretar al Gherlei, a fost demis, dispărând de pe scena politică a locului. Au venit momente mai relaxante. Se lucra cu un iureş rar întâlnit. Sătenii au prins mare curaj. Vrednicia lor era glăsuită peste tot prin împrejurimi, iar eu eram „mândru de mama focului”.


331

Un om bizar În Rohia Maramureşului se născuse un copil, care mai târziu va deveni un om bizar, un episcop tumultuos de Alba Iulia, arhiereu al Aradului şi mai apoi titularul noii Eparhii reînfiinţate a Caransebeşului. L-am cunoscut la Episcopia Romanului, ca vicar episcopal sub oblăduirea Mitropolitului Iustin Moisescu. Am scris despre el când mi-am bucurat sufletul stând o vreme din vară, lucrând pentru a aduna ceva parale. Paşii noştri aveau să se intersecteze după câţiva ani, când era Superiorul Catedralei de la Alba Iulia, iar eu eram student la Sibiu. Aflase că lucram la biserica nouă din Tioltiur şi aveam necazuri cu autorităţile. Într-una din zile, mă ia de la Sibiu în Moskviciul lui, pe care-l conducea cu mare abilitate. Înainte de a pleca spre Alba Iulia, îl ajut să încarce un covor mare, făcut sul. Era foarte greu. Îl aud zicând tăiat, la note înalte: - Ridică, băiete! Nu te face! Altfel, nu eşti bun de nicio para! După ce am aşezat covorul, ne-am croit drumul spre Alba Iulia. Când anumiţi şoferi îi cam tăiau calea, îl auzeam, cu aceeaşi voce ascuţită: - Boule! Trage pe dreapta! Nu-ţi este ruşine să mergi prost pe drum? bătându-şi cu degetul în rotundul obrazului. Tot mergând şi făcând fel de fel de observaţii de cum conduceau şoferii, motorul se opreşte. Trage pe partea dreaptă. Fără să se dea jos din maşină, strigă: - Copile! Dă-te jos! Ridică deasupra motorului capota. Vezi ce are! Nu mai văzusem un motor de limuzină.


332

- Ce te uiţi ca un viţel la poarta nouă? De ce s-a oprit motorul? - Nu mă pricep la tehnica motoarelor. Iertaţi-mă! - Te iert! Mergi vreo 60 de metri mai înainte şi opreşte pe cineva ca să ne ajute. Poate dăm peste un mecanic sau cunoscător de ocazie. M-am bucurat că m-am îndepărtat puţin de năbădăiosul arhimandrit. Făceam semne disperate. Maşinile treceau cu spor mare. Dintr-odată, una cu număr de Polonia opreşte în dreptul meu. Au venit şi s-au uitat la motor. Săriseră câteva fişe. Le-au pus la loc şi maşina a pornit. - Văd, băiete, că te descurci! M-am gândit să te iau preot slujitor la Catedrala din Alba Iulia. Laşi parohia în paza Domnului. Îţi dau eu clopot, catapeteasmă, icoane, policandre şi ce mai ai nevoie. Tot povestind, din neatenţie, a făcut o triplare şi un blocaj: două limuzine şi un container lung şi încărcat la refuz. - Dă-te în lături, boule, cu măgăoaia ta cu tot. Cine te-a învăţat să încurci circulaţia. De sus, din cabină, un şofer vânjos, cu ţigara în colţul gurii, îi zice pe un ton grav: - Băi, popo, tacă-ţi gura, că acum cobor la tine cu manivela. - Eşti un porc! Eşti un măgar! Eşti un dobitoc! Şi o şterge uşurel pe lângă hardughia pe paisprezece roţi. Mi-a fost teamă că se coboară şoferul cu manivela şi i-o aşterne pe spinarea preacuviosului. Nu ştiu cum aş fi procedat. Asistam la „frumuseţe” de dialog. Nu mai auzisem astfel de întâmpinări!


333

- De ce n-ai sărit copile, să mă aperi? Nu cred că eşti bun să fii preot slujitor la Catedrală. Acolo trebuie oameni integri, hotărâţi şi deştepţi, auzi? N-am mai scos niciun cuvânt până la Alba Iulia. Nu puteam să-i spun ca să oprească maşina pentru a mă da jos. Intrăm în oraşul Alba Iulia. Cetatea m-a impresionat. Zidurile parcă vorbeau şi fiecare piatră sau cărămidă dădea glas vremurilor care nu mai erau demult. Catedrala şi clădirile înconjurătoare erau de o mare frumuseţe. - Copile! Hai să dăm jos covorul şi să-l ducem în biserică. Cu rapiditate, apucă de un capăt şi eu de celălalt. Îl aşternem de la uşa din pridvor până la Sfântul Altar. Era o frumuseţe. Peripeţiile călătoriei nu mai contau.

Catedrala din Alba Iulia

- Mulţumesc, copile! Iată, o creştină doreşte nişte rugăciuni de sănătate. Ia epitrahilul şi


334

Molitfelnicul din Sfântul Altar şi citeşte bolnavei, colea, lângă stâlp. Pregătit, încep citirea tuturor rugăciunilor de sănătate. Probabil că întrecusem măsura. Îmi face semn să termin. Îndepărtându-se femeia, care mi-a dat 10 lei, pe care i-am pus în Molitfelnic, aud glasul arhimandritului: - Copile? Nu se citeşte tot Molitfelnicul! O să creadă lumea că faci vrăji. Şi să mai ştii ceea ce zicea Patriarhul Nicodim, că întreaga existenţă se bazează pe cele cinci operaţii aritmetice: înmulţirea, scăderea, adunarea, împărţirea şi potriveala, neisprăvitule! - Cei 10 lei sunt puşi în Molitfelnic. Bună ziua, părinte arhimandrit! După aşa primire, n-oi pleca eu niciodată din Parohia Tioltiur. Am plecat fără să mă uit înapoi. De câte ori se întâmpla să ne întâlnim, îl ocoleam ca să nu intru în vorbă cu el. Mare mi-a fost însă surpriza, când primesc o scrisoare de la Părintele Emilian Birdaş. Pe o singură pagină, în prima parte îşi cerea iertare de supărarea de pe drum şi din Catedrala de la Alba Iulia, iar în partea a doua, mă ruga să-i spun, cam ce zic oamenii despre dânsul, din zona Maramureşului. Cu bucurie îi răspund la scrisoare. Cât despre ce se spune la adresa sfinţiei sale, îndrug câteva cuvinte: că-i un mare învăţat, că slujeşte frumos, că-i de viitor şi că are mare trecere la cucoane. Trimit scrisoarea. După vreo trei luni, mai soseşte un plic. Scrisoarea era scurtă şi semnificativă. - Cine te-a învăţat, copile, să scrii aşa? Ai început să fii diplomat. Bravo! Ţine-o tot aşa! Mi-a rămas imaginea unui om cu firea de oţel!


335

Biserica trebuia salvată

Se apropia secerişul. Scandal mare cu normele care se atribuiau bieţilor colectivişti din fundătura de piatră a Tioltiurului. Mătuşa Irina într-una din zile îmi spune: - Domnule Preot, oamenii întreabă, ce să facă? să iasă sau nu, la arie să secere? Se seceră cu mâna. Normele sunt mai mici ca anul trecut. Noi le vrem mai mari, o ţâră. - Să nu ieşiţi până nu primiţi normele pe care le cereţi. Timpul trecea. Grâul a început să se scuture. Până la urmă au căzut la înţelegere şi tot satul a ieşit la seceră. Vestea că popa se amestecă în Gospodăria Agricolă Colectivă n-a bucurat pe cei care păzeau ordinea socială. Autorităţile de Stat locale se gândeau cum să mă înlăture din Tioltiur, dar fără scandal. În ziua de 13 iulie, trimişii de la Cluj din partea Împuternicitului de Culte, Horia Ţepeş Hoinărescu, vin şi mă somează să le dau întreaga gestiune cu lucrările de la biserică. Văzând că nu am scăpare, le-am prezentat un registru special în care notam toate veniturile şi cheltuielile la zi, lipind facturile şi bonurile pe filele registrului, numerotat de la prima pagină la ultima. Pe fila stângă scriam un fel de jurnal al lucrărilor. Nu lipseau nici dialogurile pe care le aveam cu Ierarhul Clujului, Teofil Herineanu, în privinţa mersului zilnic al lucrărilor de la biserică.


336

Se face un proces-verbal de predare-primire a întregii gestiuni. De atunci am înţeles că lucrurile pot lua o întorsătură gravă pentru mine. Îndemnul la lucru era vehement. Doream să ajungem la acoperiş cu orice preţ. Trebuia salvată biserica. Toate documentele ridicate au ajuns la consilierul economic eparhial al Clujului, Simeon Coman. El a văzut povestea cum stă şi a transmis inspectorului financiar Pompiliu Muşteanu să meargă urgent la Parohia Tioltiur, că acolo este un caz foarte grav de rezolvat. Despre Pompiliu Muşteanu se auzea că este un om înfiorător şi că te bagă, una-două, la puşcărie, chiar dacă ai probleme şi mai uşoare. Mai mult, se apela la el doar în cazuri extreme. Peste câteva zile se prezintă la Oficiul Parohial Tioltiur, Pompiliu Muşteanu, în persoană. - Bună ziua, părinte! Dumneata eşti preotul paroh Constantin Argatu? - Da! răspund, după întrebarea pusă. - Dar nu pari aşa de monstru, cum te-au descris cei de la Culte. Mi-au spus că-i grav. Poţi să-mi arăţi şi mie, ce anume ai făcut aşa grav? - Da, domnule inspector. Să mergem la biserică. Pe drum îi spun cum au decurs lucrurile până la data prezentă, el ascultând povestea bisericii din Tioltiur. Ajungem la şantier. Se uită, măsoară cu ochii, mai pune întrebări la muncitori, zidari şi la cei care lucrau la acoperiş. După ce s-a lămurit asupra şantierului, mergând spre casă, îl aud, ca pentru sine zicând:


337

- Dar dumneata eşti un preot extraordinar. E o minune ce se face aici. Cum de s-a produs atâta scandal şi ură la Centru? - Din cauza comportamentului meu, răspund nedumeririlor bietului Pompiliu Muşteanu, care mă privea de după dioptriile groase, care-i făceau ochii mari ca de bivol. - Dar eşti copil, ai doar 22 de ani. Sunt nebuni de-a dreptul. În loc să te felicite, să te premieze, te batjocoresc în halul ăsta? Hotărât, de azi înainte, în mine ai cel mai bun prieten. Vreau să te ajut. Meriţi acest lucru. Eram uimit! Spaimele mi-au trecut. Vai de inima mea. Ajunşi acasă i-am dat un pahar cu apă. - Nu pot servi nimic. Orice gest se socoteşte mituire. În geanta plină cu hârţoage era şi dosarul meu luat cu hapca, pe 13 iulie 1966. I-am arătat felul cum am procedat în gestiune şi întreaga sumă care era la epitropul casier. După ce a văzut totul, a zis: - Gestiunea este perfect pusă la punct. Doar un singur lucru mai trebuia făcut şi anume, să treci totul în gestiunea parohiei. L-am văzut pe inspector liniştit. Mi-a spus la ureche: - Să nu uiţi! Nu faci nimic până nu mă întrebi şi nu semnezi niciun act de azi înainte. Vreau să ştiu totul din vreme. Cu hârţoagele adunate a pornit pe drumul Clujului. Era vesel. Credea, înainte de venire, că popa de la Tioltiur este un fel de dinozaur.


338

Pivniţa din Bobâlna După plecarea trimişilor de la Cluj, a venit

straşnică poruncă de la împărăţie ca să se oprească orice lucrare. Se ameninţa cu arestarea tuturor celor care lucrează la biserică, până vor prinde pe cel care a ameninţat, că va face o răscoală ca la Bobâlna. Ca să lucrăm cât de cât înţelept, întregul acoperiş al bisericii se pregătea, pe porţiuni, în anumite curţi ale oamenilor, iar tabla se croia în şiruri exacte pe feţele acoperişului. În două săptămâni a fost gata totul. Într-o noapte s-au bătut grinzile şi căpriorii, peste care s-a aşezat asteriala şi s-a pus tabla peste tot. Dimineaţa când au venit trimişii cu cătuşele în geantă, au rămas uluiţi. - Când s-a pus acoperişul? Ieri nu era, întrebau pe câte o femeie, adusă de spate, din cauza muncii nenormate. - Nu ştiu maică, eu nu-s de aici. Ştirile care-mi veneau în ascunzătoare, aduse de mătuşa Irina, care era urmărită pas cu pas, nu erau dintre cele mai bune. Trebuia să fiu arestat pentru împotrivire făţişă faţă de orânduirea socialistă. I-am spus că plec acasă în Moldova, punând o hârtie pe uşa casei parohiale. Fără să spun nimănui despre locul adevărat unde merg, noaptea am plecat, pe ascuns, peste dealuri, la Bobâlna. Acolo era preot Vasile Vasilache care ieşise curând din puşcărie, pedepsit pentru credinţa în Dumnezeu. Când cântau cocoşii de ziuă am bătut la fereastra unde dormea savantul teolog. Îmi fixasem


339

reperele cu câteva săptămâni înainte, când am fost să-i cer sfatul şi ajutorul. Încetişor, uşa se deschide şi apare chipul de patriarh biblic al marelui cărturar.

Părintele Vasile Vasilache, parohul de la Bobâlna, care a găzduit în casa parohială

pe „fugarul” de la Tioltiur (pictură pe peretele din biserică)

- Vino repede să nu te vadă cineva, că-s urmărit

şi eu! Când am auzit, mi s-au muiat picioarele de tot, obosite de drumul lung de toată noaptea. - Mă urmăresc să mă aresteze. Am venit peste dealuri, ca să nu mă vadă nimeni.


340

- Bine, dar biserica ai acoperit-o cum am vorbit noi? mă întreabă moşul Vasile cu barba până la brâu. - E gata acoperită. Biserica este salvată. Are căciulă acum. În timp ce vorbeam, m-a luat de mână şi mă duce într-o cameră anume. Dă covorul la o parte şi ridică o uşă de mărime mijlocie. - Cobori pe scară. Ai acolo loc de odihnit, apă, pesmeţi şi puţine fructe pentru două săptămâni. Poate că urmăritorii îşi pierd cătuşele şi rămâi liber, îşi încheie discursul hazliu, spre ziuă, Moş Vasile Vasilache. Acest om uriaş ca făptură, dar şi cultură, avea o forţă mare de a te linişti. Spaimele mi-au trecut. În pivniţa cu geamurile groase şi pline de păianjeni, pe dinăuntru şi pe din afară, avea un aer curat şi uscat. Nicio umezeală, de niciun fel.

Casa în care am fost ascuns în timp ce mă urmăreau autorităţile


341

Ziua făceam rugăciuni şi citeam la cele câteva

cărţi date de Vasile Vasilache, înainte de a mă „arestui” în pivniţa lui primitoare. Noaptea făceam mătănii cât cuprindea. Lumina era interzisă, iar la lumânări nu aveam voie. Într-una din zile aud din pivniţă: - Nu a trecut pe aici popa de la Tioltiur? întreabă cineva cu vocea înţepată. - A trecut prin primăvară. E moldovean de al meu şi m-a întrebat cum să procedeze cu lucrările la biserică, aud vocea moldovenească a lui Moş Vasile. Eram deja gata. Aşteptam din clipă în clipă să se ridice uşa. - Nu-l arestăm. Ducă-se dracului de venetic. Să ne lase în pace, cu biserica lui cu tot. Dacă pleacă nu i se întâmplă nimic, îşi încheie povestea vizitatorul nepoftit. - Dacă trece pe aici îl lămuresc să plece din Regiunea Cluj. Nădăjduiesc că mă va asculta, dă oarecare asigurare dulcele părinte de la Bobâlna. Gata, mi-am zis. S-a sfârşit cu regimul de pivniţă. Aşteptam cu nerăbdare un semn de la ocrotitorul meu. N-am mai auzit două zile niciun zgomot şi nicio vorbă. În mintea mea se războiau gânduri nenorocite. Credeam că l-au înhăţat din nou pe bietul Părinte Vasilache: să-l strângă cu uşa, să-l bată, să-l joace în picioare pentru a le arăta unde mă aflu ascuns. Într-o zi, după masă, aud paşi moi deasupra pivniţei. Uşa se deschide şi apare chipul de Moise al Părintelui Vasile.


342

- Vino afară! Poţi să pleci la Vatra Dornei la Episcopul Teofil Herineanu. Este acolo la băi. Vei avea aprobare să te duci din Transilvania. Fii cuminte. Nu mai face scandal. Nu schimbi tu vremile, cum am crezut şi eu ca naivul. E păcat de tinereţile tale. Nu ştiu unde a fost Moş Vasile două zile, dar nici nu l-am întrebat. Sfaturile lui erau bune de urmat. Am prins curaj să ies afară din casă şi să plec de la Bobâlna pe care am visat-o mereu în flăcări.

Biserica din parohia Bobâlna unde mi-am plecat genunchii întru nădejdi de izbăvire


343

- Bogdaproste, Părinte Vasile. Alduiască-te – adică miluiască-te Dumnezeu – pentru că m-ai găzduit şi sfătuit ce să fac şi de data aceasta. După ce gustăm puţin şi soarele se ducea după Dealul Bobâlna, iar stelele se arătau pe cer, după ce ne-am rugat în Biserică, am luat drumul spre Vatra Dornei, pentru a vedea ce spune Părintele meu hirotonisitor. Se plângea să nu-l fac de ruşine când m-a hirotonit, că sunt flăcău frumos. Acum eram sigur că ne-am făcut de scandal.


344

Turla zâmbea în soare

Drumul spre Vatra Dornei a fost o bucurie. Frumuseţile văzute în galopul trenului erau de domeniul visului. Aş fi dorit să merg aşa până la sfârşitul lumii! După-masă am ajuns cu bine în recunoscuta staţiune balneară, încă din secolul al XIX-lea. Cu adresa aflată de la Cluj, am găsit casa Părintelui Olaru, după câte îmi amintesc. Era înainte de ora 5 după-amiază. Gătit de rugăciune, ierarhul cel pios, Teofil Herineanu, iute de picior şi clipind din ochi, zice: - Bine ai venit! Bine ai venit! Bine ai venit! Nu te speria, că nu te arestează nimeni. Ai făcut doar biserică. Fii liniştit! Fii liniştit! Fii liniştit! îşi termină bineţele repetate, în stilul propriu. Hai să ne rugăm ca să ne lumineze Dumnezeu mintea, repetă el de trei ori ca mai înainte.

El intră prin uşa de la Altar, iar eu merg prin faţa bisericii. Mă uit în pridvor pe pereţi, citesc istoricul şi apoi trec în pronaos, în strana din dreapta. Încep rugăciunile. Le făceam mecanic. Nu simţeam nimic. Închid ochii. Era prea multă lumină. Biserica avea ferestre mari şi lumina inunda totul. Când deschid ochii, văd că perdeaua de la uşile împărăteşti se clatină uşor, ca bătută de vânt. Mă apropii şi încerc să mă uit în Sfântul Altar. Acolo am


345

văzut pe Teofil Herineanu, cum făcea de zor mătănii. N-am mai întâlnit aşa arhiereu râvnitor de cele sfinte. Nefiind atent, am răsturnat un sfeşnic pentru lumânări. S-a făcut un zgomot, duduind, mai ales că biserica era de lemn şi sfeşnicul greu de alamă. Mi s-a făcut inima cât un purice. Dintr-odată se dă perdeaua deoparte şi apare chipul lui Teofil, speriat de-a binelea. - Măgarule! Măgarule! Măgarule! îmi zice pe nerăsuflate bietul arhiereu, tulburat în rugăciunile lui tradiţionale, de fiecare zi, la ora cinci după-masă. - Roagă-te în linişte! Dacă nu, ieşi afară, ieşi afară, ieşi afară! Mă duc şi încep să fac şi eu mătănii. Adică cum? Arhiereul este pios şi harnic duhovniceşte şi eu să-l tulbur la rugăciune? După o oră şi ceva, am ieşit din biserica primitoare, arhaică şi cu duh de rugăciune. Eram trist că nu m-am putut ruga gândindu-mă la cei care mă hăituiesc, iar pe deasupra, supărarea Înaltului Ierarh, la care am venit să cer izbăvirea din încurcătura în care intrasem şi cu binecuvântarea sa tacită. M-a poftit să stau în pridvorul casei Preotului Olaru din Vatra Dornei. I-am povestit despre cele întâmplate. M-a ascultat cu atenţie. Privirile îi scăpărau după lentilele ochelarilor aşezaţi bine pe nas. - Mai ai ceva de spus? Mai ai ceva de spus? Mai ai ceva de spus? - Îmi pare rău de cele întâmplate. Plec din Parohia Tioltiur. Vă mulţumesc că m-aţi hirotonit preot şi încep a plânge în hohote. Nu mai plânsesem de multă vreme. Era un plâns izbăvitor! Printre lacrimi mi-am dat seama că Vlădica Teofil nu prea era impresionat.


346

Când credeam că voi auzi un cuvânt consolator, mă trezesc cu un potop peste mine de: - Măgarule, de mii de ori. Cine te-a pus să scrii în jurnalul tău despre convorbirea noastră de la Cluj? Ştii ce înseamnă confidenţial, sau nu ştii? Nu mă aşteptam. Consilierul Simion Coman i-a dus dosarul cu actele ce mi-au fost ridicate pe 13 iulie 1966. Ştia acum totul. Se uita la mine mirat că nu prea spun nimic. Îmi venea să fug. Deodată am simţit că se învârte casa cu mine. N-am mai văzut nimic în faţa ochilor. Am căzut de pe scaun pe duşumea. Leşinasem de frică, de oboseală, de foame şi mai ales de muştruluiala arhierească, de care nu mai avusesem parte niciodată. Căzând, am mai auzit glasul Episcopului: - Apă! Apă! Apă! Repede că moare. Probabil că mi-au ieşit ochii, limba cât un cot şi cine ştie cum mai arătam. După o vreme aud: - Ventilează bine! Ventilează bine! Ventilează bine, că-şi revine! Fierul rău nu piere! Mi-a venit să râd, dar nu eram stăpân pe mine. Aş fi dorit să nu-mi mai revin. Cred că n-ar fi dat o lacrimă Ierarhul meu, pe care l-am supărat atât de mult. În cele din urmă, m-am ridicat uşor. Eram tot ud. Turnase apa cu găleata peste mine. - Vino să guşti ceva. Lasă, că trece. Eu am leşinat de multe ori şi ştiu cum e cu povestea asta, mă consolează, în sfârşit, Vlădica Teofil. Pe la zece seara era tren la Cluj. M-am ridicat să plec. Am sărutat dreapta ierarhului intransingent şi am


347

plecat să-mi fac cererea de transfer, fără niciun fel de scandal. Biserica din Tioltiur era deja acoperită. Turla zâmbea în soare, iar oamenii se puteau ruga fără să-i plouă la slujbă, ca-n biserica de lemn din afara satului, de pe coasta plină cu muşuroaie.


348

Slujbaşul sistemului

Drumul spre Cluj a fost mai lung ca de obicei. Nu-mi făcea bucurie să mai văd pe cineva. Eram supărat pe toată lumea. Pe mine şi mai mult. Spre dimineaţă ajung în gara de la Cluj. Între timp primesc poruncă să mă prezint mai întâi la Împuternicitul Ţepeş Horia Hoinărescu. El avea biroul în primăria oraşului.

Ţepeş Horia Hoinărescu

M-am prezentat la cel care era colonel de securitate, pensionat, după cum se grăia în târg, dar reîncadrat în munca de Culte. Venea din Regat şi îşi


349

făcea datoria, cu râvnă neostoită. Sfida orice părere. Ameninţa cu mare uşurinţă. Când intru, mă ia în primire cu mari vorbe de ocară. Chiar dacă nu m-a poftit să stau pe un scaun, m-am aşezat cu de la mine voinţă. - Nu te-am poftit să stai jos. Scoală în picioare! Cum mă vezi că stau eu, zice Ţepeş, încruntându-şi fruntea şi sprâncenele. - Stau pe scaun, socotind că aşa era manierat să mă poftiţi de la început, îi întorc eu vorba. Eram pus pe scandal. Şi aşa mă sileau cu ameninţări să plec. Era ultima întâlnire. - Ce frumoase tablouri aveţi în birou, continui dialogul, de-a surda! Sunt de valoare, nu-i aşa?

- Cine este în audienţă? Eu sau dumneata? strigă Ţepeş Hoinărescu. - Suntem amândoi în audienţă. Ne ascultă câinii din Giurgiu. - Ieşi afară, ticălosule! - Nu ies afară. Nu-i biroul dumitale. E biroul nostru. Chiar poate fi aici şi Biserica din Tioltiur, că nu plouă prin tavan, iar dumneata să-ţi muţi biroul în acolo, ca să te trăsnească Dumnezeu, când va ploua întâi, în luna iulie. Cu paşi repezi prin birou se repede la telefon. Sună pe consilierul administrativ Onisie Moraru, profesor de limba română şi om de omenie. - Părinte Onisie, chemaţi pe preotul Argatu Constantin la Episcopie că nu vrea să iasă din birou afară. Consilierul cere să vorbesc cu el. Îl aud cu vocea lui liniştitoare:


350

- Frate Constantine, vino la Episcopie. Vor trece toate. Te aşteptăm aici. - Ies din birou, doar pentru că mă chemaţi Sfinţia Voastră, nu că mă dă afară „veneticul” de la Brazii Ploieştiului. Mă îndrept spre Episcopie fără să spun un cuvânt. Eram voios că l-am putut înfrunta. Mergeam pe stradă la o distanţă de câţiva metri unul de altul. - Puşcăria te mănâncă! Ai învăţat pe oamenii din Răcătău să fure lemne din pădure pentru biserică. - Ei fură de mult. N-au avut nevoie de poveţele mele, îi întorc vorba, fără întârziere. Când se mai îndepărtau călătorii, îl aud din nou: - Vei fi dat afară din preoţie, că eşti un scandalagiu, strigă Hoinărescu în urma mea. - Scandalagii sunteţi voi care nu lăsaţi oamenii în pace să lucreze liniştiţi. Până la Cancelaria Episcopală nu a mai spus nimic. În capul meu se învârteau lucrurile de nu mai ştiam ce înseamnă povestea de a avea dialog contradictoriu pe drumul mare prin Cluj. Eram totuşi mulţumit. Îi spusesem oful adunat de multă vreme. Hoinărescu se răzbuna pe mine, pentru că Episcopul Teofil, întâi te hirotonea şi te trimitea la parohie şi apoi cerea confirmarea – decizia de recunoaştere – de la Departamentul Cultelor. Eu eram unul dintre cei care trebuiau alungaţi din Regiunea Cluj, unde el se credea stăpânul absolut al Ardealului. Nu m-am dus să mă prezint, după ce m-a recunoscut ca preot la Tioltiur, deşi îmi atrăsese atenţia: - Preoţii celorlalte culte, după ce primesc Decizia de recunoaştere, vin să se prezinte, să-i


351

cunoaştem şi noi după ce le-am semnat documentul. Doar voi, ortodocşii, nu aveţi maniere. N-am făcut acel gest protocolar pentru că nu ne-a spus nimeni să facem aşa ceva din partea Episcopiei. Dar nici nu ne făcea bucurie să ne întâlnim cu astfel de oameni. Aveam, de la distanţă, un sentiment bizar de respingere. Când am ajuns la birourile episcopale, Hoinărescu – ce mai nume! – a urcat la etaj, iar eu am fost chemat la parter, în biroul vicarului eparhial, Florian Geomoleanu. Acolo erau: consilierul economic Simeon Coman, consilierul administrativ Onisie Moraru, inspectorul eparhial Gheorghe Simu şi secretarul eparhial, Iosif Butuc. Teofil Episcopul era la băi la Vatra Dornei. Uşa se deschide. Intră, cu paşi grăbiţi, Ţepeş Hoinărescu începând să strige ca la el acasă: - Acest individ ticălos îndrăzneşte să mă insulte pe mine, care am luptat pentru orânduirea socialistă din România, când el era cu colastră pe dinţi. - Mare luptător! Unde aţi luptat şi împotriva cui? Cine vă îngăduie să vorbiţi aşa? Ştie Departamentul Cultelor pe cine a pus împuternicit la Cluj? Plec la Bucureşti să spun ce teroare se întâmplă în Biserica din Transilvania. - El a învăţat pe oamenii din Răcătău să fure lemne pentru biserica din Tioltiur, zidită fără autorizaţie. - Ei ştiau de mult să fure. Nici nu era născut preotul Argatu Constantin pe atunci, aud glasul în note joase al vicarului Florian Geomoleanu. L-am simţit om tare pe picioare. În sfârşit, mi-am zis, este un început bun.


352

- A furat banii credincioşilor. S-a plimbat numai cu avionul la examene, la Sibiu. I s-au găsit biletele la percheziţie, tună Ţepeş, ca să înfricoşeze lumea. - Să mergi numai pe jos, de acum înainte, se arată sfielnic, dar hotărât, Gheorghe Simu, fără să sesizeze cineva ironia fină. Nimeni nu se mai asculta decât pe sine. - Să plece din Transilvania acum. Şi nu va mai primi niciodată recunoaştere de la Departamentul Cultelor. Când am auzit de această ameninţare, am strigat din răsputeri: - Eu nu părăsesc Transilvania, niciodată. E Ţara mea aici. Fără voia mea, m-a apucat un plâns sfâşietor, cum nu am mai făcut-o niciodată. Toţi au rămas miraţi de trecerea mea de la polemică vehementă, la plânsul de copil năstruşnic, cum îmi vor spune mai târziu, cei care au asistat la un duel nemaivăzut de ei. Cred că plânsul meu a avut efect pozitiv asupra celor care au hotărât, după câteva minute, noul meu drum în viaţa pastorală din Transilvania.

- Căutaţi cea mai slabă parohie din Maramureş. Să se sature de scandaluri, mai adăugă pe alt ton de data aceasta, vehementul împuternicit. Toţi căutau parohiile vacante. Găsesc cea mai prăpădită parohie din zona


353

Lăpuşului maramureşean: Inău, cu cele două filii: Borcut şi Cufoaia.

- Scrie cererea de transfer, frate Constantine, aud vocea calmă a Părintelui Onisie Moraru. Ca vrăjit de bonomia acestui om de aur, mă apuc şi scriu, cerând transferul, pur şi simplu din Regiunea Cluj în Regiunea Maramureş, cum era pe atunci. - Azi să se meargă la Vatra Dornei, ca să fie aprobată urgent această cerere de către Episcopul Teofil, îşi încheie „lucrarea”, cel pe care îl voi vedea, mult mai târziu, chiar la Departamentul Cultelor, când şi-a cerut scuze pentru cele întâmplate la Cluj. Nu mă aşteptam! Era slujbaşul sistemului. Poate că nu era aşa de rău precum se arăta oficial. L-am apreciat pentru inteligenţă.

Mai puţin pentru tonuri înalte şi răutate.


354

Limbariţă funebră

Înainte de a pleca din Tioltiur doresc să mai scriu câte ceva. În filia Bârlea, am mers la prima înmormântare din viaţa mea. Mă cam codeam. Nu voiam să merg. L-am chemat pe preotul vecin să văd cum este procedeul pe la slujbele de jale. În casă se făcea slujba scurtă, după carte. Se ieşea afară în curte unde câteva ore, punct cu punct, se desfăşura întreaga rânduială fără să se omită niciun cuvânt. Era pentru mine o mare surpriză. Am rămas impresionat de seriozitatea lor. Nu se grăbeau, nu se lungeau la cântări, nu strigau cu voci înalte ca să-şi arate frumuseţea ştiinţei de carte şi vocea voluminoasă. La iertăciuni am rămas puţin contrariat. L-am rugat pe colegul slujitor să zică el iertăciunile, că nu ştiam obiceiul. Îl aud, într-o limbă piţigăiată: - Acum, fratele Gheorghe, plecat la Domnul, prin ghiersul meu, se adresează soţiei sale: dragă soţie, ne-am iubit aşa de mult încât ne-am căsătorit şi am făcut trei feciori, frumoşi ca îngerii. - De ce m-ai lăsat Gheorghiţă, vai de mine, sunt acum singură. Ce mă fac? Ce mă fac? strigă din răsputeri soţia sa Ileana. - Tată dragă, strigau pruncii, de ce ne-ai părăsit şi n-ai mai stat să ne aşezi pe fiecare la căşile noastre? Aoleu! Aoleu!


355

- Fratele Gheorghiţă, continuă oratorul, îşi cere iertare de la naşi, fraţi, surori, nepoţi şi chiar de la preotul satului şi de la mine. - Au! Au! Au! Bade Gheorghiţă cum de-ai plecat aşa de repede dintre noi? Te rugăm să ne ierţi şi noi te iertăm pe tine. Dumnezeu să ne ierte! Să nu se creadă că toţi preoţii fac astfel. Doar pe ici-colea, câte unul. Cel mai halucinant era un preot din zona Suciurilor pe care noi îl porecleam „Răcnetul Ţibleşului”. Sigur că iertăciunile îşi au rostul lor, dar nici chiar aşa. Folclorizarea rânduielilor bisericeşti mi se pare o impietate. Dar ai cui să spui? - Obiceaiurile, Domnule Părinte, trebuie cinstite. Din moşi-strămoşi, noi aşa am prins. Nu schimbăm nimic. Ne-am dus cu mortul la groapă. Diacul, şi el cu 50 de strofe, făcute de când s-a născut decedatul până în clipa morţii, le cânta pe nas, socotindu-se mare poet: Şi-a venit moartea cu coasa, Şi-a cătat în toată casa. Pe Gheorghiţă nu l-a aflat, Că era la spital în pat. Dacă nu se luau iertăciuni şi nu se zicea ghiersul, aceea nu era înmormântare. Puteai să fii popă oricât de bun şi cu multe diplome. Nu făceai două parale. Într-un fel, ei aveau dreptate. Eu nu luam nici două parale, pentru că plăteam pe popa care avea „darul” limbariţei funebre. Nu condamn. Dar o decenţă s-ar impune, chiar dacă este un obicei străbun. Ceea ce n-am putut schimba cu niciun preţ era spovedania impusă, ca obiceai. Tocmai unde? În


356

Sfântul Altar, după Sfânta Masă. Trebuia să dezlegi pe cei spovediţi şi să-i laşi la împărtăşanie. Dacă femeia nu se împărtăşea ca să o vadă bărbatul, zicea imediat că a alunecat în cine ştie ce păcate. Şi apoi era vai de capul ei. Unii preoţi ca să împace şi capra şi varza, în înţelegere cu cel oprit, se făceau doar că le dă grijania. La Bârlea am reuşit, totuşi, să orânduiesc un spaţiu pentru spovedanie chiar la intrare în biserică, pe mâna dreaptă. Într-una din duminici, dimineaţa, s-a anunţat că doreşte să se spovedească o femeie gravidă în ultima lună. Repede am mers în locul de spovedanie. După rugăciunile îndătinate, m-am aşezat pe scaun şi cu epitrahilul peste creştet s-a început spovedania. Dintr-odată creştina şi-a pus coatele pe genunchii mei. Probabil ca să se sprijine, săraca. Avea doar povara sfintei sarcini. M-am ridicat uşor, aşezându-i mânuţele pe măsuţa din faţă şi s-a continuat Sfânta Spovedanie. După ce am citit rugăciunea de dezlegare am ieşit repede afară. De atunci am învăţat că rânduiala în Ortodoxie trebuie respectată cu grijă. Spovedania se face în picioare, în biserică, în faţa icoanei lui Hristos Iisus, Domnul.

Aşa se scapă mai uşor de ispite, greutăţi şi alte bănuieli.


357

Răgăţean fricos

Cei care au postit s-au rugat şi au făcut de pază ca să nu mă înhaţe miliţia, aveau să audă acum cea mai mare veste de dezamăgire din viaţa lor: Preotul Argatu Constantin şi-a făcut cerere de plecare din satul lor în care se înfiripase biserica cea nouă. Au ştiut „oficialii” cum să-mi întindă capcana. Îmi era ruşine să mai scot capul în lume. Sătenii erau revoltaţi pe cei care m-au silit să-i părăsesc. Cu greu am oprit pe mulţi creştini care voiau să se răfuiască pe faţă cu Episcopul Teofil Herineanu. - Nu puteţi avea pe Preotul Argatu Constantin şi biserica nou zidită. Biserica trebuie să rămână. Noi, preoţii venim şi plecăm. Atâta a fost. Bucuraţi-vă că aveţi biserică nouă. Dorul de multă vreme vi s-a împlinit.

Slavă lui Dumnezeu! - Eşti un laş. Eşti un fricos, aud strigăte de mai departe. Facem grevă chiar dacă vă bagă la puşcărie la Gherla. Facem noi toţi greva foamei şi vă scăpăm de acolo. Deja lucrurile mergeau prea departe. M-am obişnuit cu ideea că nu mai pot rămâne pe „baricade” la Tioltiur. A trecut faza cea mai importantă. Mă săturasem de ameninţări şi spaime. Întârziind totuşi să plec, am fost chemat la Comisariatul din Gherla. Fără să bănuiesc nimic din cele ce aveau să mi se întâmple, am luat buletinul şi m-am prezentat la ora şi ziua de pe documentul de chemare.


358

Comandantul Comisariatului, un om robust şi vesel la faţă, mă primeşte în biroul său milităresc. Mă pofteşte să stau şi începe: - Ştim situaţia prin care treci. Ai făcut o cerere de transfer pe care trebuie să o onorezi. Vei pleca în Maramureş. Nu te mai poţi opune. Este păcat. Eşti tânăr şi nu trebuie să suferi personal şi nici părinţilor să le faci jale. Dacă nu te linişteşti, te înrolăm în armată şi nu vei mai face nicio tulburare. Să nu respingi sfatul meu pe care ţi-l dau ca şi tatăl dumitale. Gândeşte-te bine. Eşti băiat inteligent. Nu mă aşteptam la o aşa întorsătură. Aici găseam un om de duh şi meşter la cuvânt. Mi-a vorbit părinteşte. Nu puteam să-l refuz, chiar dacă mi-a spus să-l instalez pe urmaşul meu la Parohia Tioltiur de unde plecasem. L-am luat pe Preotul Nifon şi am mers împreună în satul Tioltiur. Pe drum i-am spus despre toate cele ce avea de făcut acolo, pentru a continua lucrările ce se vor mai impune. Încet şi costeliv, Popa Nifon dădea din cap a înţelegere. Se părea a fi un om bun, dar prea boieros şi molatec pentru o parohie cu noroi şi treabă multă. Ajunşi în sat, sătenii s-au adunat la biserica nouă. Le-am spus scopul venirii, arătând pe preotul lor nou, de acum înainte. - Nu primim niciun popă nou. Trecem cu toţii la pocăiţi. - Suntem deja pocăiţi, îi încurajez eu. Este bine să primiţi pe părintele care va fi mai bun şi mai vrednic ca mine. Plec şi nu mai pot reveni. Am cerut eu lucrul acesta. Dacă mă iubiţi, primiţi pe noul preot. Dacă nu,


359

voi fi arestat imediat. - Îl primim, strigară toţi. Pleacă, laşule, din parohia noastră. Eşti un răgăţean fricos. M-am bucurat de ocară. Am luat-o la picior imediat, lăsându-le pe noul preot în grija lor. Nu m-am mai uitat înapoi. Eram bucuros că l-au primit.

Nici nu mă gândeam ce se va întâmpla în lunile următoare.


360

„Oleacă” de petrecere

Potrivit cuvântului dat şi mulţumit că mi-am făcut din plin datoria, am pornit spre o nouă lume… a Maramureşului de bucurie şi legendă. Cu un camion, de la Gâlgău, unde ajunsesem cu o rablă de autobuz care băga praf cu carul, am pornit spre Ţara care mă va fascina. Cu 40 de kilometri / oră, camionul pufăia, urcând serpentinele drumului cu gropi pline cu noroi şi apă. Când am intrat în Vălenii de Lăpuş, cu o biserică zveltă de lemn, în zare am văzut un munte zdravăn. Şoferul mi-a spus că se numeşte Şatra lui Pintea Viteazul. Nu ştiam că la poalele lui era Parohia Inău, unde am fost numit preot. Cu greu am ajuns la Târgu-Lăpuş. Ca şi în 1964, acum, după doi ani, a trebuit să mă prezint la protopopul Şuteu Petru. Era un om de vârstă medie, voinic, fără să se formalizeze de faptul, că sunt sau nu preot celib. Mi-a urat bun venit. Imediat mi-a dat gestiunea parohiei pe care a ţinut-o în timpul vacanţei. Noua parohie avea trei filii: Cufoaia, Borcut şi Inău, pe o arie de 40 kilometri pătraţi. Am început să merg să văd satele. Eram întâmpinat de epitrop sau de corator, cum se numesc în Ardeal. Bucuria era mare! De multă vreme nu au mai avut preot slujitor, pentru că parohia nu era căutată de nimeni, fiind săracă şi împrăştiată peste dealuri.


361

În satul Cufoaia, fost greco-catolic, cu peste 50 de familii, am fost primit cu entuziasm. - Să facem mâine un botez! Domnule Părinte, zice o femeie voioasă. Aşa, ca să rămâi pe aici, să nu mai pleci de la noi. Se spunea că, dacă faci un botez sau cununie când vii pentru prima oară în parohie, rămâi multă vreme în locul acela, iar dacă faci înmormântare, nu stai mult. De aceea femeia dorea să se facă un botez la sosirea mea în Maramureş. Lumea a fost bucuroasă. Botezul unei fete le dădea lor speranţa că nu voi mai pleca. Se vedea îngrijorarea creştinilor. Preoţii pe acolo nu prea făceau pureci, stând prea mult într-un loc, iar ei erau mereu văduviţi. - Veniţi acasă la noi, că facem oleacă de petrecere. Auzeam cu bucurie cuvântul oleacă folosit ca în Moldova. Vedeam obiceiurile locale, bucatele, îmbrăcămintea şi vorbele calde, spuse din inimă. Casele erau sobre. La icoane atârnau şterguri, adică prosoapele ţesute din in curat şi cusute cu flori vesele, multicolore ce împodobeau icoanele lui Iisus răstignit şi a tânguirii Maicii Domnului. Am remarcat că fiecare casă avea o mică bibliotecă aşezată în camera de curat.

La Liturghia de duminică am slujit la Cufoaia. Ca şi la Tioltiur, m-am instalat singur, spre hazul meu, pe dinăuntru, că nu mă puteam arăta nemulţumit că nu a venit protopopul Şuteu Petre, pe care de altfel, nici nu-l chemasem. Cum era şi cazul am anunţat programul slujbelor la cele trei biserici, cum nu au mai avut niciodată. Deci Sfânta Liturghie se va face în fiecare sat, pe rând, iar Vecernia la orele trei şi şase, la celelalte două biserici. Astfel în fiecare duminică se ştia


362

rânduiala şi Evanghelia care era propovăduită spre marea bucurie a enoriaşilor. Încet-încet, am început să uit de furtunile de la Tioltiur. Liniştea pe care o aveau creştinii se revărsa şi asupra sufletului meu zbuciumat. Dar lucrurile nu aveau să se aşeze chiar aşa cum aş fi dorit. La Tioltiur, preotul Nifon nu a făcut faţă. Nu a ascultat ce i-am spus. L-am sfătuit să nu-mi pomenească numele în niciun fel. A uitat. Când a hulit pe înaintaşul său, sătenii l-au scos imediat din sat iar primul vinovat am fost considerat tot eu. Chemat la Cluj de Vlădica Teofil, am fost primit în birou, fiind supărat Dunăre: - De ce nu laşi creştinii din Tioltiur în pace? Ai devenit un idol acolo. Îţi place să fii idolatrizat? Argumentele mele că nu m-am amestecat, nu au avut niciun succes. - Cea mai neagră pagină din pastoraţia Sfinţiei Tale este cea de la Tioltiur. Lumea crede doar în dumneata. Ai făcut mare sminteală. Să mergi să instalezi un alt preot. Dacă îl alungă şi pe acela, te caterisesc, te caterisesc, te caterisesc! cum avea obiceiul să repete, până te ameţea de-a binelea. Deci, după câteva luni, spre toamnă, eram din nou la Tioltiur, cu un alt candidat ca să le fie păstor. Era un omuleţ mititel. Îţi era milă de el numai când îl vedeai. Eram sigur că şi el va sfârşi alungat din sat, dacă nu va asculta sfaturile date ca şi lui Nifon. - Bine că te vedem, Domnule Părinte! Pe Popa Nifon l-am alungat că a început să te hulească. Să-l vedem şi pe acesta ce va zice. Popa mititel când a auzit vorbele hotărâte ale tiolturenilor, s-a făcut şi mai mic de


363

statură. L-am lăsat în grija coratorului David David, luându-mi calea întoarsă în Maramureş.

* Prima biserică la care s-au început lucrările a fost din Borcut, mai săracă şi amărâtă. I-am promis Episcopului Teofil că la anul, adică în 1967, îl voi chema la sfinţirea bisericii. - Doresc să văd şi minunea aceasta, repetând tot de trei ori, evlaviosul Episcop Teofil, care devenea tot mai intransigent cu mine. Nu era cazul?!?


364

Lucrare în „stil” propriu

Stând în gazdă la epitropul bisericii din Cufoaia, au început lucrările de restaurare şi aici. Ei nu se lăsau mai prejos. Se credeau superiori satelor din jur. Dintre consilierii satului, Bel Ioan era cel mai blând şi cuviincios. Avea nouă prunci şi pe mine mă considera a fi cel de-al zecelea. Dintre cei nouă prunci, lui Bel Valer i-am îndreptat paşii spre Teologie, iar acum este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Nu se putea bucurie mai mare.

Aveam şi eu familie în Maramureş! Pentru toate lucrările, Bel Ioan a fost desemnat casier. Îşi ţinea cu sfinţenie operaţiile financiare. Când s-a hotărât în consiliu restaurarea bisericii, sumele erau măricele.

Bel Ioan Bel Valer


365

- Dăm câte o mie de lei în sus, pentru fiecare familie, zice un cufoian mic de statură, care cânta la vioară de te ardea la inimă. Când m-am dus în târg, să văd cum merg lucrurile şi aici, nu numai din piaţa Clujului, dau de violonistul nostru. - Dar ce faci aici, artistule? îi zic eu, pentru că era tare mucalit. Ai lăsat „ţetera” singură acasă? - Am venit cu un bivol şi un porc la târg să-i vând şi să dau banii la biserică. N-am spus aşa la Consiliul bisericesc? De la o mie în sus. Hotărârea lui m-a uimit. Puteam acum compara puterea economică a satului Tioltiur cu cea din Cufoaia? Diferenţa era mare. În Tioltiur se adunau cu mare greutate câte o sută de lei, iar aici se sărea de la o mie în sus. Aşadar, îmi începeam şi aici, în Maramureş, lucrarea pastoral-administrativă în „stil” propriu. În primele zile ale lunii septembrie, până spre opt, Naşterea Maicii Domnului, când făceam doi ani de când am fost hirotonit preot, deja aveam un plan de lucru la cele trei biserici, care alcătuiau parohia întinsă între dealuri şi munţi. Dacă la Cufoaia am făcut un botez, la Inău eram chemat să fac o înmormântare. Căruţaşul a sosit pe la ora zece cu o pereche de cai uriaşi şi o căruţă mare cu pataşcă pentru pus fân. Eram îmbrăcat în bleu-ciel cu sandale şi pălărie cu boruri mari, atârnându-mi pe nas o pereche de ochelari de soare. Împodobit ca un cavaler de vară cu arşiţă, m-am urcat în căruţă, aşezându-mă pe o băncuţă învelită într-un ţol de lână colorată, ca să nu mă doară coloana la scuturături. - Gata, Părinte? Te-ai cocoţat în căruţă? - M-am cocoţat. Din drumul mare a luat-o pe scurtătură direct peste muşuroaie, gropi, viroage. Sălta


366

căruţa în toate părţile. Sălta încăruţatul. Am început a striga, cuprins de frică: - Mergi încet, că răstorni căruţa! După strigăt, în loc să încetinească, căruţaşul dă bice cailor, care înăspresc galopul. Nu mai păţisem aşa pacoste. Când gândeam să sar din căruţă, face un viraj la dreapta, că în faţă îi apăruse o baltă cu apă. Din virajul abrupt, m-am trezit catapultat direct în mijlocul smârcului, sărindu-mi pălăria cât colo. Degeaba strigam şi fluieram din mijlocul bălţii unde mă afundam încetişor, pentru că era plină de mâl. Am reuşit totuşi să ies la mal, plin de noroi şi mătasea broaştei. Îmi recuperez şi pălăria mea frumoasă plină cu apă tulbure. Mai la vale era pârâul Borcut. M-am dezbrăcat şi mi-am spălat toate hainele. Le-am pus la uscat pe malul plin de nisip curat şi fierbinte, meditând la cele întâmplate. Mă bucurasem că am nimerit în balta cu apă şi nu pe pământ tare, că apoi vedeam eu nenorocirea. Căruţaşul urca acum încet panta coastei care ducea la Inău. Deodată se întoarce să vadă dacă mă simt bine. Când vede căruţa goală îşi dă o palmă peste cap de-i sare pălăria în lături. Opreşte caii îndată şi întoarce căruţa. Când a ajuns la pârâu unde îmi uscam rufele, cade în genunchi şi se roagă plângând: - Iartă-mă, Părinte! N-am vrut să cazi din căruţă! Iartă-mă. Nu mă ridic până nu mă ierţi. - Te iert, ridică-te! - Iartă-mă, iartă-mă, că mor de ruşine! - Te iert, nu mai plânge! - Ce mă fac? Ce mă fac? Iartă-mă şi nu mă spune la nimeni!


367

- Te iert, ridică-te! Îl prind de umeri şi-l ajut să se ridice. Când l-am văzut plângând sincer, m-am bucurat oarecum, că am crezut că a făcut-o în batjocură. - Am strigat la dumneata să mergi încet. De ce ai dat bice la cai? - Ha! Nu aud din copilărie. Nu înţeleg ce spui. Mi-am dat seama că familia mortului din Inău mi-a trimis un căruţaş surd şi că puteam striga degeaba. Acum înţelegeam de ce nu răspundea la strigătele mele din balta cu apă, învăluit în mâl şi mătasea broaştei. Hainele puse în căruţă întinse pe pataşcă, s-au uscat până la intrarea în satul Inău. M-am îmbrăcat. Nu se cunoştea nicio urmă că înotasem prin smârcuri. Se face înmormântarea. M-am aşezat în capul mesei. De-a dreapta stătea preoteasa văduvă a părintelui Thira, fostul paroh din Inău. Eram atent la toate obiceaiurile locului. La astfel de prilej se dădea un gulaş de oaie, cu vreo două degete de grăsime fierbinte pe deasupra. O femeie cu şorţ, aducând o cratiţă mare, şi alunecând chiar lângă mine îmi răstoarnă tot gulaşul pe cap, pe haine, făcându-mă pestriţ ca o gaiţă. Mi s-a întunecat privirea. Era prea de „oaie” cu gulaşul lor cu tot. M-a apucat o mânie cumplită. Deodată aud glasul preotesei Thira, din dreapta, zicând sacadat şi hotărât: - Nu te mânia, Părinte. Îţi spăl eu hainele. A alunecat, săraca femeie. Nu are nicio vină. Felul cum a zis, găsind şi soluţia spălării hainelor, mi-a potolit mânia care mă încerca. Fără să ştiu gustul mâncării, împodobită cu grăsime de oaie, numită gulaş, cu hainele spălate şi călcate repede, am luat-o pe drum, singur, spre Cufoaia.


368

Mă lecuisem de căruţa cu cai, căruţaşul surd şi pomana cu gulaş. Păţania n-aveam s-o mai uit. Gulaşul vărsat pe cap avea memoria lui bătrână.

Reflectând la cele întâmplate şi uitându-mă cum eram îmbrăcat, mi-am dat seama că nu era potrivită costumaţia, prea deschisă, la asemenea momente. Atunci am înţeles că toate au venit de sus, de la Dumnezeu, ca să mă lecuiesc de neatenţia cu care mă înveşmântam la slujbele speciale, cum ar fi şi înmormântarea. Luasem lecţia!

La botez, nu-i ca la înmormântare.


369

Cuvânt bun ca roua dimineţii Pe lângă toate acestea, având mare dragoste să

citesc de mic copil, am început să împrumut cărţi din biblioteca creştinilor din Cufoaia. Credeam atunci şi cred şi acum, că nu mai este niciun sat ca să aibă o mică bibliotecă aproape în fiecare gospodărie. Nu degeaba satul se numeşte: Cu-foaia. Mă temeam să nu fiu întrebat ceva din cărţile lor – tipărite de Biserica Greco-Catolică – şi să nu ştiu. Aveai ocazia să-i vezi cum îţi zâmbesc în faţă cu vădită ironie. Este greu de suportat astfel de stare. În câteva luni, printr-un fecior student din sat am reuşit să mă pun, oarecum, la punct cu „literatura” cufoienilor harnici şi hotărâţi pe lucruri mari. Dar grija cea mare era să mă abonez la toate revistele şi publicaţiile din vremea aceea, când România era împărţită administrativ în regiuni. Aveam abonamente pe masă: Tribuna, Steaua, Astra, Tomis, Ramuri, Familia, Convorbiri literare, România literară, Luceafărul, Contemporanul, Manuscriptum, Magazin istoric şi altele, pe care nu le mai înşir. Citeam tot ce era de citit. Ţineam caiete cu fragmente mai alese. Cunoşteam tot ce se putea cunoaşte în fuga şantierelor şi a obligaţiilor religioase zilnice. În primă grijă erau manualele de Teologie Ortodoxă. Învăţam ebraica şi mă instruiam în greacă şi latină. Dar gogomănia cea mai mare pe care am putut-o face, uneori zi şi noapte, era grija de a memora


370

cuvintele din Dicţionarul de neologisme. Doream să mă „cultiv” şi să nu mai fie nimeni ca mine. Începusem să scriu şi să vorbesc aşa de „neologistic” încât nu mai înţelegea nimeni, nimic. Toate până într-o zi. La conferinţa preoţească din toamnă, de la Gherla, mi s-a venit de hac. Era prima mea ieşire în public. Doream să-mi arăt ştiinţa şi oratoria. Voiam să impresionez. De faţă era şi Împuternicitul Ţepeş Hoinărescu, vechiul meu „prieten”. Când li s-a părut că am întrecut măsura cu „păsăreasca” mea, aud vorbele ţepoase, aruncate peste capetele preoţilor: - Unde te trezeşti dumneata, părinte? Ce este cu limbajul acesta? Nu înţelegem nimic. Stai jos! Ca la comandă, Popa Ernest Ionescu, trecut peste 60 de ani se ridică şi-mi face un perdaf de zile mari în legătură cu rostirea românească, adăugând, că ştie şi el ceva literatură, că doar a botezat pe poeta Ana Blandiana, fiind preot în satul unde s-a născut literata de mai târziu. Că tot este vorba de carte, la librăriile din oraşele pe unde treceam, mai ales: Cluj, Sibiu, Gherla, Baia Mare, cercetam ce noutăţi mai sunt. Toţi banii erau cheltuiţi pe cărţi. Îmi aduc aminte că prin 1966, a apărut o cărţulie: Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter de Matei Călinescu. Citind-o dintr-o răsuflare, am înţeles mesajul ei mistic. Că tot nu costa prea mult – doar 3 lei – şi nici nu era prea voluminoasă, am luat toate exemplarele care erau în librărie. Librarul s-a holbat la mine, fără să scoată un cuvânt. După ce le pun în traistă zice: - Dar ce faci cu cărţile astea?


371

- Sunt bibliotecarul Protoieriei Gherla şi le dau tuturor preoţilor, pentru bibliotecile parohiale. I-am spus să mai aducă, colea, vreo câteva sute. Aşa am împărţit cărţulia ca pe cartea de rugăciune, dorind să-l cunosc pe curajosul scriitor, despre care am auzit că părăsise ţara din cauza prigoanelor „literare”. Bucuria mea avea să se mărească odată cu venirea în Inăul Maramureşului. La numai 10 km. era aşezată frumoasa Mănăstire Rohia. Stareţul Justinian şi-a terminat studiile cu un an înaintea mea. La Sibiu ne întâlneam adesea, dar nu am legat niciun fel de dialog cu dânsul. Mi se părea prieten doar cu sine, ca să mă înşel şi eu în păreri, bineînţeles. Era mai mult decât la prima vedere şi altul la înţelegerea lucrurilor prin apropierea cărora noi treceam grăbiţi. Îl simţeam înţelept şi om de mare profunzime. De aceea, atunci când George Bălan şi Ioan Alexandru, unul profesor, muzicolog şi celălalt poet, au venit la Tioltiur, crezând că sunt mare avă, i-am trimis de îndată la Rohia, recomandându-l pe Justinian al Maramureşului, ca duhovnic şi învăţător făr` de pereche. M-au crezut. Şi-au luat tălpăşiţa şi au mers direct în Munţii Rohiei. De atunci Ioan Alexandru a rămas prietenul stareţului rohian, mai puţin George Bălan. La Cufoaia eram iubit de babe, mai ales. Le ascultam poveştile şi necazurile cu multă răbdare. Încercam să nu mă dau în stambă. - Domnule Părinte, de ce eşti aşa de iubit în satul meu? mă întreabă Latiş Vasile, profesor la Liceul din Târgu-Lăpuş. Mă uit la el cu ochi neîncrezători.


372

Eram surprins de povestea asta. Am stat de vorbă ore în şir. La urmă, îl aud zicând, bucuros că a aflat secretul: - Apăi, acum ştim de ce te iubeşte lumea. Oricât ţi-am repetat poveştile, dumneata m-ai ascultat cu aceeaşi răbdare. Acesta este secretul. Ai răbdare şi ştii să asculţi ofurile oamenilor. Oricând, un cuvânt bun este ca roua dimineţii!


373

Jocul cu mărgelele de sticlă

Printre alte şantiere de restaurare şi picturi la bisericile din Borcut şi Cufoaia, mă apucam serios şi de carte. Am dorit să scriu şi la maşină. Pe biroul lui Justinian de la Rohia am văzut un astfel de obiect. Într-una din zile îndrăznesc: - Părinte Stareţ, aş dori să învăţ a scrie la maşină. - Bine, frate Constantine, ia maşina şi învaţă a scrie, dar vei avea multe belele de tras de pe urma ei. Să nu uiţi asta. Nu am ştiut atunci cam la ce se referea încercatul stareţ din Munţii Maramureşului. Între timp, când ne vedeam, mă întreba cum merge cu lucrul. Şi-mi spunea că este timpul să-i aduc obiectul metalic şi clămpănitor. - Vi-l aduc, dar să mă iertaţi, i-am rupt vreo trei litere, că mi-am lăsat prea greu degetele mele de ţapinar pe fineţea clapetelor, îi spuneam ca să-l tămăduiesc de supărarea pricinuită. - Nu are nimic. Le repară meşterul. Şi eu am păţit la fel. Ai citit cartea pe care ţi-am dat-o acum două săptămâni? mă întreabă stareţul Justinian, nearătându-se că ar fi supărat că i-am stricat maşina de scris. - E complicat, Jocul cu mărgelele de sticlă, de Herman Hesse. N-am înţeles anumite lucruri. Le-am subliniat. Când termin de citit, vă aduc cartea şi sper să aveţi timp pentru lămurirea nepriceputului.


374

Cu maşina de scris în sac, m-am dus la Rohia. Stareţul era acasă şi bine dispus. I-am arătat cele trei clapete rupte şi câteva îndoite. - Măi, frate Constantine! Doar nu ai scris la maşină cu picioarele. Cum Dumnezeu s-au îndoit? Doar sunt de oţel. M-am roşit la faţă ca racul. Nu mai ştiam ce să spun. Îmi dăduse lucrul bun şi acum îi duceam maşina de scris de parcă ar fi călcat bivolii pe claviatură. - Bine zic românii: să nu împrumuţi lucrul tău nimănui. N-am ascultat proverbul. Nu eşti vinovat tu, şi izbucneşte în hohote de râs. Nu mă aşteptam la aşa fel de răspuns, ce singur îşi dăduse ghiduşul de stareţ rohian. Când intram în Casa de Stejar, palatul din lemn, cu cărţi pe scări, la intrare, pe pereţi acoperiţi cu sute şi mii de volume, mi se părea că sunt şi pe tavanul casei. Când vedeam atâta noian de carte, nu ştiam de unde să încep mai întâi. Era o mare provocare pentru mine. M-am gândit să nu rămân codaş. După slujba de dimineaţă, în balconul casei, sub norul de raze, ne aşezam să povestim, cum zic moroşănii, care stăteau pe bănci afară pe la porţile sculptate ca şi colacii atârnaţi de stele.


375

Păzea, Părinte, groapa leilor!

Ca să am o situaţie clară a aşezării caselor, numerotate de la numărul unu, în parohii am făcut harta cu uliţele trasate în aşa fel ca să pot oricând, zi şi noapte, să răspund chemării de urgenţă a bolnavilor pentru rugăciune şi a celor doritori de spovedanie şi împărtăşanie. Pentru promptitudine, aveam o mică valiză, dotată cu absolut tot ce trebuia, de la Crucea pentru binecuvântare, până la Sfintele Taine, epitrahil, lumânare, ulei şi carte de slujbă. Când eram anunţat, mi se spunea uliţa şi numărul casei de către toboşarul satului, care printre alte însărcinări o avea şi pe aceea de moaşa nopţii. Pentru cine nu ştie ce este un toboşar, voi arăta că el avea atunci şi poate mai are şi azi îndatorirea de a anunţa veşti importante pentru obşte. După ce bătea toba de câteva zeci de ori, de pe coasta satului, se auzea: - Dăm de ştire la tot satul, că azi, la Căminul Coltoral este adunare ginirală. Să participe tot omul că este vorba de bisearica cea nouă! După aceea mai bătea de câteva zeci de ori în tobă pentru a se şti că vestea dată s-a terminat. Şi tot aşa mergea pe marginea satului, sus pe coastă şi striga, bătând toba lui şi strigând veştile pentru obşte. Când eram anunţat, săream drept în picioare. Mă îmbrăcam şi mă uitam pe harta satului pentru a vedea uliţa şi numărul exact. Cu viteză mare, alergam cu valiza pregătită din vreme, îndreptându-mă spre casa bolnavului. Nu erai iertat să lipseşti sau să întârzii.


376

Dacă nu erai om de cuvânt şi caracter, nu aveai ce căuta în parohie. O singură greşeală şi ieşeai din inima creştinilor ardeleni. Asta era cea mai mare pedeapsă.

Preotul Constantin Argatu în drum spre Inău „Constantin de departe înalt Prin zăpezi uriaşe soseşte Căciula moldavă loveşte în grinzi Cu barba înrourată scoate din sân Inima-candelă şi începe să cânte”.

Poetul Ioan Alexandru, Rohia


377

De la Inăul, de sub Şatra lui Pintea Viteazul, spre miezul nopţii, ne-a venit vestea, că un prunc de câteva zile era gata spre moarte şi să mergem urgent să-l botezăm. Fără întârziere, îmi iau „trusa ecleziastică” şi cu diacul Leşe Pavel pornim la drum. Era un noroi groaznic. Înotam la deal încălţaţi cu cizme de cauciuc. Intraţi în pădure nu mai vedeam nimic. Se mai lumina un pic când trăgea diacul din ţigări. Plesniţi de noroi până în vârful capului, am ajuns şi am botezat pruncul care nu a mai murit, după teama părinţilor alarmaţi. Ne-am silit să stăm o „ţâră” să mâncăm „cevuca” pregătit în grabă. Era o mare jelanie dacă refuzai. Refuzul însemna cea mai mare jignire. Nu aveai încotro. Jucai cum era obiceiul. La întoarcere, după ora trei noaptea, urcam dealul din Inău spre Borcut. Era la fel de jalnic. Ca să scurtăm drumul, diacul Leşe Pavel, a pornit-o înainte. Dorea să-mi arate el că doar proştii merg pe drumul mare. Când bombănea el de unul singur, luminând noul drum pe scurtătură, îl aud din fundul gropii, unde deja ajunsese: - Păzea, Părinte, groapa leilor! Până să termine de zis am alunecat şi eu în fundul gropii, plină de frunze şi de apă. Nu-i cazul să mai descriu vorbele slobozite cu duhneală de ţigară din icnelele diacului. Stând chircit, aşa cum căzusem drept în capul lui, mă încuraja să nu-mi pierd cumpătul, nici să mă tem, că ieşim minghiar, adică de îndată. Minghiar – neminghiar, urcam pe peretele abrupt, un metru-doi şi cădeam la loc în fundul gropii plină cu apă, frunze şi noroi. Cu umbrela, am încercat să văd unde-i marginea gropii. Într-un târziu, aflam că groapa avea vreo trei metri adâncime cu pereţii abrupţi şi cu greu se putea


378

ieşi de acolo. În cele din urmă, i-am spus diacului să urce pe umerii mei. Încet a reuşit, împingându-l de picioare să ajungă la suprafaţă. - Ţine umbrela ca s-o apuc de capăt şi să mă tragi şi pe mine sus. Cu greu am ieşit. Când eram sus mi-am adus aminte de valiza mea, cu cele sfinte, că a rămas în fundul gropii. Pe un întuneric, de-ţi băgai degetele în ochi, am coborât în groapă ca să scot scumpa mea vălijoară. Am aruncat-o spre marginea gropii. Apoi l-am rugat pe diacul Leşe Pavel să-mi întindă iarăşi umbrela ca şi înainte. Când să mă apropii, diacul s-a descumpănit şi a ajuns din nou în fundul gropii. Ce a fost la gura lui nu pot nici să mă gândesc a scrie. L-am scos afară din nou. Când i-am spus să întindă umbrela îl aud zicând: - Doar nu-s bolând, Părinte! Ieşi cum poţi că eu nu mai am putere. Nu vreau să cad iarăşi în groapă. Lasă-mă să mai fumez o ţigară, că nu mai pot. Ţigările luaseră apă. Chibriturile la fel. Îl auzeam cum le trimitea pe toate la origine. Când s-a mai potolit, îi strig din groapă: - Diece! Te rog rupe o creangă mai lungă din fag şi ajută-mă să ies de aici. - No, mă, că bine zici! Asta trebuia de la început. Rupe o creangă şi-mi dă capătul mai subţire. Cu grijă, am ieşit din groapă. Eram cu apa în cizme până la genunchi, plin de noroi, fără să mai bag de seamă că fesul rămăsese în fundul gropii. N-am mai scos un cuvânt pe drum. Dar nici diacul.


379

Când ajungem acasă, inspectorul financiar-contabil de la Cluj, Sergiu Chirilă, venit în revizie şi control, văzându-mă a rămas uluit. - Dar ce s-a întâmplat, Părinte? Cine v-a bătut în halul ăsta? - M-a „bătut” diacul, în fundul gropii, plină cu apă, iar dumneata stai aici la căldurică şi dormi fără grijă.

Aşa se făcea pastoraţie în Maramureş, unde am fost trimis sub „lege”.


380

Frumuseţe făr’ de pereche

La Înviere, făceam slujba la ora unsprezece noaptea la Cufoaia, după care, fugeam prin cheiul Borcutului, însoţit de un pădurar cu puşcă. O luam pe o cărăruie de-a coasta, aşa de îngustă că numai la un sfert de pas greşit erai tocmai în fundul prăpastiei. Nu te puteai prinde, în cădere, de nimic.

La ora două, după miezul nopţii ajungeam şi se săvârşea slujba Învierii. Creştinii aşteptau cu emoţie multă pentru că nu se mai făcuse slujbă de vreo cincizeci de ani, după cum povesteau inăoanii. După aceea, încă patru kilometri, tot o fugă peste deal la Borcut. Acolo se făcea a treia slujbă a Învierii şi se încheia cu Sfânta Liturghie. A doua zi de Paşti, Sfânta Liturghie la Cufoaia, vecernia la Borcut şi o altă vecernie la Inău, după ora şase seara şi tot aşa, prin rotaţie, la fiecare biserică din cele trei sate. N-a fost niciodată vreo sărbătoare sau duminică să nu se oficieze cele trei slujbe, la ore precis puse în programul liturgic.

Prezenţa la biserică era numeroasă, iar tineretul de la şcoală venea la slujbe, dar şi la lecţiile de Religie. Era frumos, de folos şi fascinant, mai ales, când făceam pelerinaje pe la mănăstirile din Ţara Lăpuşului.

Odată, când se trecea din primăvară spre vară, mergând prin cheiul Borcutului, spre Inău, care acum are drum cu asfalt, pe la amiază fiind, m-am aşezat într-un loc cu iarbă, între ape. După ce am citit din Biblie, am pus-o sub cap, apucându-mă un somn binecuvântat.

Când m-am trezit şi am deschis ochii, eram înconjurat de zeci şi sute de oi care păşteau în jurul


381

meu. Altele dormeau sau beau apă cristalină şi proaspătă din pârâul Borcut. Fără să mă ridic, privind pe sub burţile oilor care mă înconjurau, auzeam tălăngile răsunând pe văile Borcutului. Câinii stăteau pe la marginile turmei, iar vreo doi-trei măgari erau prin mijlocul oilor, cu botul băgat între lânele lor care spânzurau aproape până la pământ.

Era un tablou făr’ de pereche. Încet-încet, oile cu ciobanii tineri, au trecut pârâul şi au luat-o pe coasta muntelui. Se auzeau doar tălăngile cum se îndepărtează şi fluieratul spornic al ciobanilor, iubitori de păstoritul oilor. Am lăudat pe Dumnezeu pentru prezenţa Lui atât de vie în natură.

Altă dată, venind de la Inău spre Borcut, m-am aşezat în vârful dealului ca să văd marea frumuseţe ce se deschidea în faţa ochilor: oraşul Târgu-Lăpuş, satele din jur şi chiar munţii unde se ascundea sihăstria Rohiei. După ce am citit, potrivit obiceiului, câteva capitole din Sfânta Scriptură, m-am întins pe pământ, privind norii şi cerul de un albastru întunecat.

Stând şi admirând minunea ce ni se arată nouă mereu, dintr-odată, de la câţiva metri, a izbucnit în cântec fermecat, ciocârlia, care se înălţa drept spre ceruri, în triluri nemaiauzite.

Credeam că n-o s-o mai văd niciodată. De sus, cu o viteză incredibilă, venea un punct care se mărea foarte repede. Nu ştiam ce ar putea fi. La numai trei metri de pământ, punctul de sus, ciocârlia, îşi deschise aripile, continuându-şi drumul pe orizontală.

Am rămas uimit. Inima şi sufletul mi-au spus să-i mulţumesc lui Dumnezeu, Cel care face multe şi mari minuni.


382

Zile pline de bucurie De neuitat rămân obiceiurile de sărbători în

zona Ţării Lăpuşului, de unde făceau parte şi cele trei sate, care compuneau Parohia: Inău, Borcut şi Cufoaia.

Înainte de Crăciun se pregătea lumea preînnoind totul pe lângă casă şi în casă. Se văruia, se spăla, se vopsea. Toate hainele de prin casă erau scoase la aer şi apoi se aşezau pe grindă. Pe paturi erau puse în stivă pernele cu puf de gâscă în coştei din pânză de cânepă sau in. Cergile sau ţoalele, din lână de oaie albă, erau puse, pliate deasupra unei lăzi în care erau de toate: cămăşi brodate, izmene largi până peste genunchi cu horbotă albă, şterguri sau prosoape ţesute în război, cu flori alese şi icoane sfinte. Pe pereţii casei erau atârnate icoane pe sticlă, iar pe grinzi oale colorate, ulcioare şi farfurii cu desene locale. Într-un cuvânt, într-o casă maramureşeană erai ca într-un muzeu.

Se apropia Crăciunul. Bucuria era fără margini. Ne adunam laolaltă flăcăi, copii de şcoală şi cei doritori de colindă şi ne pregăteam. Cântam de se zguduiau ferestrele de la casa parohială. Totul era într-un farmec sfânt. Ne pregăteam caietele cu colinde mai lungi, de câte 20 de strofe. Auzeam pentru prima dată colinde specifice numai Ţării Lăpuşului maramureşean.

În seara de Ajun, colindătorii veneau mai întâi la preotul satului. Cum s-a întunecat natura, aud în faţa casei o colindă pe care noi nu o făcusem. Era ceva nou pentru mine. Am ieşit afară pe trepte. În curte erau vreo cincizeci de colindători, cu traiste mari pe umeri şi cu


383

toiege de corn. După colinda prea frumoasă, a urmat o urare straşnică. Toţi cu voci în cor şi cu lovirea pământului cu toiege, îmi spuneau că sunt de-al lor şi că-mi urează să rămân pe veci la ei.

După împărţirea darurilor: colăcei împletiţi, mere, cozonac şi vin fiert, aud:

- Domnule Părinte, păi cum să stai acasă singur în Ajun de Crăciun? Hai cu noi la colindat!

N-am stat niciun pic pe gânduri. De îndată m-am îmbrăcat de drum. Cizmele erau la cătare, pentru că noroiul era mare, după ce căzuse mai mult lapoviţă. Şi aşa am pornit-o la drum. Am luat-o de la numărul unu. Ne primea gazda-n prag. Cântam o colindă doar, pentru a ne păstra vocea pentru întreg satul.

- Haideţi în casă oleacă, să gustaţi ceva. - Nu intrăm, că avem noroi pe cizme. Adă-ne în

prag ce crezi că ne dai în casă. Îndată gazda iese cu o covată de lemn mare în care erau plăcinte calde cu brânză proaspătă. Eram peste cincizeci de colindători. La plecare, gazda a mărs cu noi, la numărul doi.

Când eram în toi cu colinda, de pe fereastră, auzim:

- No, bine, mă, dar a venit tot satul? Ce sărăpani să vă dau? Numai am nimic. De cu seară am primit pruncii. Pe voi cine v-a scos pe drum? - Hai cu noi la colindă, că nu umblăm să te mâncăm. Ne îndreptăm, câţi vrei, la numărul trei. Şi tot aşa până la ziua, am fost aşteptaţi toată noaptea. Nimeni n-a dormit. S-a dus vestea că popa lor e cu colindatul. Când s-a făcut şapte dimineaţa, ne-am împrăştiat fiecare pe la case, cu înţelesul, că spre seară mergem, şi o luăm de unde am rămas, ca să nu se supere nimeni că n-a fost colindat.


384

La biserică întreg satul a venit să se roage de Crăciun, lui Iisus, Cel venit printre noi. Când s-a terminat Sfânta Liturghie, cântată de toată Biserica, s-au început colindele cele frumoase. Pruncuţii cu obrajii îmbujoraţi cântau cu gura până la urechi. Când s-a gătat programul am fost invitaţi să mergem cu colinda, cum am promis. Făcuserăm vreo şaizeci de case. Ne-am adunat iarăşi vreo treizeci de inşi şi am pornit la drum. Era frumos. Îngheţase bine după ce ninsese cam o palmă de zăpadă. Să vezi chiote! Strigături! Bătăi cu zăpadă! Am ajuns la casa care ne aştepta. Am tras o colindă şi urături cu mari speranţe că-i va plăcea gazdei. Era şi speranţa unor gustări dintr-ale purcelului că doar se terminase Postul Crăciunului. - Ia luaţi loc, colea, pe băncile de lângă casă. Că doar şi la noi o fi ceva de gustat. Ne aşezăm frumuşel şi aşteptăm minunea. - Hei, Catiţo, pune o palincă şi nişte şorici proaspeţi, că n-om sărăci. Adă şi un darab de pâine pentru fiecare, c-om gusta şi slănină bună cu poprică. Gustarea la casa gospodarului a durat mai mult. După tratarea omenoasă, ne-am pornit din nou la colinde şi urări. Vecinii veneau şi se uitau ca la minune. Copiii mergeau înainte şi anunţau că se apropie convoiul de colindători. Acum număram vreo patruzeci. La celelalte case doar colindam, făceam urări şi plecam. Încet-încet, am început a răguşi. Ne-am înţeles să ne oprim din colindat şi să continuăm a doua zi spre seară, până vom isprăvi tot satul. După slujbele de la biserică, în fiecare seară, am fost la colindat până spre dimineaţă şi aşa n-a rămas


385

nicio casă fără cântare de Naşterea lui Hristos. N-au rămas nici penticostalii şi nici martorii lui Iehova necolindaţi şi neuraţi. Aşa am reuşit să ne veselim în cântări duhovniceşti de Sfintele Sărbători de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează. La Inău, creştinii mai cu voce, au colindat cum nu mă aşteptam. Într-o noapte, până la ziuă, întreg satul a fost numai un cântec şi voie bună. La Cufoaia a fost mai puţină poftă de colindat. Acolo colindau doar pruncii, mai de cu seară. Cele trei sate, fiind pe raza oraşului Târgu-Lăpuş, ne-am gândit să o luăm cu colinda, că doar ne-a mai rămas timp până la Întâmpinarea Domnului.

Ce drum prin oraş! Vreo treizeci de colindători cântam cu atâta

râvnă încât se deschideau porţi, ferestre pe la case şi blocuri, pentru a fi poftiţi înăuntru. Ne-am oprit la casa unde locuia Părintele Ştefan Gheţie, un venerabil cleric, fost şi protopop de seamă al Târgului-Lăpuş. I-am „strigat” cântări şi urări, ducându-i şi un coş mare cu colaci şi mere. Centrul oraşului răsuna de colinde. Ne-am oprit apoi la doctorul Ioan Buteanu, marele creştin ortodox şi doctor fără de arginţi. Bucuria a fost fără de margini. Fiind casa mare, am încăput toţi „guralivii” itineranţi şi puşi pe cântări sfinte. După trataţia sărbătorească, dimpreună cu doctorul Buteanu, am mers la Spitalul orăşenesc. Acolo am cântat colinde. Chiar bolnavii cântau cu noi. Uitaseră că sunt internaţi pentru diferite hibe.


386

Familia dr. Ioan Buteanu

Spre ziuă intram în satul Borcut. Eram mulţumiţi de bucuria ce ne-a făcut-o Dumnezeu, venind la noi în bătătură. Zile de adâncă taină. În cânt de colinde, Cerul se răsfăţa pe pământ, iar noi ne umpleam de negrăite bucurii, slăvind pe Iisus Hristos, Domnul.


387

Ierarhul răbdător

Când am fost transferat de la Tioltiur la Inău, în Maramureş, m-am dus în cele din urmă la Episcopul Teofil Herineanu, pentru a-l vedea şi a-mi cere iertare de supărările pricinuite, fără voia mea. - Stai jos! Stai jos! Stai jos şi spune-mi oful! zice tăiat, după obiceiul ştiut de-o lume. - Nu mai am niciun of. Să mă iertaţi de orice supărare. N-am dorit să vă supăr niciodată. Şi am început a plânge în hohote. - Nu plânge! Nu plânge! Nu plânge! Doar femeile plâng. După ce m-am ostoit, i-am spus că la anul, era în 1966, deci, în 1967, îl vom invita să sfinţească biserica din Borcut. - Am să şi văd, repetă el de trei ori. Să-ţi ajute Maica Domnului să răzbeşti. Am luat trenul de la Cluj până la Dej. De acolo am ieşit după podul peste Someş să mă ia cineva la ocazie spre casă. Stând în drum, trece cu viteză maşina Episcopiei cu evlaviosul Teofil. După câteva minute, maşina s-a întors şi apropiindu-se de mine, cu geamul lăsat, aud: - Vino în maşină! Vino în maşină! Vino în maşină! Rostind acel vino, îmi mai alina durerea înstrăinării. Mă urc în limuzina episcopală. Îl aud pe vlădica Teofil, vorbind astfel: - Vrei recompensă pentru biserica făcută la Tioltiur? Vrei o cruce crescută, nu-i aşa?


388

- Nu ştiu ce înseamnă o cruce crescută, dar ştiu că la alţi preoţi, pentru că dau cu un var biserica pe dinafară şi pe dinăuntru, le daţi cruce şi brâu roşu. - Să mergi la Valerian Zaharia de la Oradea, să-ţi dea el distincţie, zice ofuscat măritul meu vlădică, pe care-l iubeam ca pe tatăl meu. - Dar eu am muncit în Episcopia Clujului şi nu la Valerian al Oradiei, de ce mă trimiteţi la el, îi răspund, nedându-mi seama că am întins coarda cam mult. - Să nu fii obraznic! Auzi! Auzi! Auzi! - Opriţi maşina să mă dau jos! strig eu, roşu de mânie, pe bancheta din faţă. Şoferul încetineşte maşina. Când să oprească, îi spun: - Nu mă dau jos din maşină. Merg până la Gâlgău de unde voi lua o altă ocazie. Maşina asta este a Episcopiei, cumpărată din taxele de la parohii. Şi Parohia Inău a contribuit. Am dreptul să merg în ea. Teofil Herineanu, Episcopul dârz, n-a mai spus un cuvânt. La Gâlgău s-a oprit maşina. Înainte de a coborî şi a-i da bineţe la despărţire, urechile mele aud: - Eşti un neruşinat! Eşti un neruşinat! Eşti un neruşinat! Auzi! Auzi! Auzi! - Aud! trântind portiera limuzinei care şi-a urmat drumul la Baia Mare. Nu ştiu ce a mai zis Arhiereul Teofil. Inima mea era tristă pentru că am mâhnit un om al lui Dumnezeu. Mi-a părut rău că mi-a sărit ţandăra când m-a trimis la Valerian al Oradiei, care era moldovean ca şi mine, ca să-mi dea distincţie. Indirect, mă făcea venetic. După cum i-am promis, în octombrie 1967 l-am invitat pe Vlădica Teofil, să vină la Borcut, să


389

sfinţească biserica satului, care suferise prăbuşiri şi alte stricăciuni în decursul timpului. Eram îngrijorat că nu va veni, mai ales că era în delegaţia care a întâmpinat pe Patriarhul Athenagoras. Dar chiar de la Bucureşti a venit direct la Borcut, spre marea noastră bucurie, a sătenilor şi a celui care îi trântise uşa la maşină, cu un an înainte.

Preotul Argatu Constantin împărtăşit de ierarhul său hirotonisitor, Episcopul Teofil Herineanu

Slujba a decurs minunat. A fost o zi frumoasă

de toamnă. Lumea a venit şi din satele vecine. Răbdătorul ierarh a cuvântat, urcat pe o masă ca să-l audă creştinii mai bine. Grija mea era ca să nu-i scape picioarele de pe tăblia mesei, pentru că spunându-şi


390

cuvântul, se tot mişca în doime de piruetă şi, din când în când, se apropia de marginea mesei.

Teofil predicând, sus pe masă, la sfinţirea Bisericii din Borcut


391 Ce e drept, e drept. M-a lăudat pentru lucrări, dându-mă exemplu celorlalţi preoţi – peste douăzeci – de la parohiile vecine, ceea ce a şi prins, pentru că în fiecare duminică, a anului 1968, Vlădica Teofil venea la sfinţiri de biserici în Ţara Lăpuşului.

Într-un fel deschisesem drumul. Iar eu am rămas doar cu lauda. Aşteptam o distincţie ca tot omul răpciugos. Dar se vede lucru, că tot la Valerian Zaharia, la Oradea, trebuia să merg. Şi aşa am rămas şi de data aceasta cu buza umflată, nu din cauza Episcopului, ci din cauza Împuternicitului de la Culte, care nu agrea promovarea recalcitranţilor, dintre care cel dintâi, pe semne, eram eu.

Aşa credeam atunci! Aşa mai cred şi azi!


392

Distincţie crescută

Lucrările de la Biserica din Cufoaia aveau să-mi dea mai mult de furcă. Latiş Gheorghe, în casa căruia am găzduit o vreme şi mai îngrijeam de mama lui soacră, fiind tare bătrână şi neputincioasă, era un om de mare scandal şi făcea pe şeful, fiind prim-corator, cum se spune în Maramureş, sau prim epitrop. Consiliul Parohial era aşa cum era, doar Bel Ioan, casierul fiind de neînvins prin cumsecădenia şi blândeţea lui, de toţi cunoscute şi lăudate. Deşi un sat micuţ, avea creştini cu inimă de aur şi hotărâţi pe lucru. Erau foşti greco-catolici şi au văzut pe Episcopul Iuliu Hosu, în carne şi oase. El a vizitat toate familiile, trecându-le pragul şi lăsându-le, pe lângă binecuvântare şi fotografia cu chipul lui. În toate casele, poza era pusă lângă icoană. Când era vorba de venirea la biserică, la ora zece punct, erau prezenţi toţi credincioşii şi nimeni nu se mai fâţâia pe uşă – du-te vino – deranjând slujba şi pe credincioşi. Într-o dimineaţă de duminică, magazinul mixt era deschis şi vânzătorul lucra de zor. Intru şi eu să văd câtă lume cumpără duminica. - Să închizi magazinul atât timp cât este slujbă la biserică, îi spun vânzătorului. După masă, dacă este cazul, poţi să-l deschizi. N-a fost nevoie să spun de două ori. Când intram în biserică, de sus, din cafas aud: - Sunt aici, Domnule Părinte! Am închis magazinul. N-aveţi nicio grijă. Vânzătorul era croit, totuşi, din stofă fină.


393

Înainte de începerea lucrărilor la biserică, s-au fixat sumele ce vor trebui strânse de la familiile satului. Casier a fost desemnat Bel Ioan, ireproşabil om şi creştin de rădăcină. El ţinea toată evidenţa într-un registru şi dădea seama lunar despre mersul lucrării financiare. Biserica prea mare pentru cerinţele religioase ale creştinilor trebuia acoperită, restaurată pe dinafară şi pictura pe dinăuntru, iar zidurile de sprijin trebuiau refăcute din dărăpănarea lor. Toate aceste lucrări s-au făcut între anii 1968-1971, trei ani de muncă şi scandal cu autorităţile, pentru că nu dădea nimeni un act de autorizare nici să-l tai felii. Aşa a trebuit să înfruntăm opoziţii din casă şi din afară. Într-o zi, scârbit peste măsură, mergeam de la Cufoaia spre Borcut pe câmpul neted – aerodromul local – cu gândurile mele rebele, făcându-mi speranţe. Mergând cu capul aplecat, am văzut o uşoară umbră trecând pe lângă mine. După câţiva paşi mă uit înapoi. Era casierul Bel Ioan, care mergea acasă, spre Cufoaia.

- Vai, casiere! dar cum treci fără să mă vezi? îi spun cu jumătate de cuvânt împănat cu reproş.

- Nu te-am văzut, Domnule Părinte. Iartă-mă! Mă rugam lui Dumnezeu să-mi mai scoată în cale un ajutor, ca să biruim cu biserica. N-am mai întâlnit pe nimeni până azi, ca acel om, care este sfânt, de bună seamă. Într-o zi, prim-coratorul Latiş Gheorghe, s-a dus în biserică şi s-a urcat pe schelă să vadă cum merge pictura şi dacă se face cum a zis.

- Unde-i Cina cea de Taină, de pe tavanul din Altar? Dar Sfântul Anton de Padova, unde-i? Cine-i mai mare aici? Eu plătesc, eu comand. Pictorul


394

Artemie, călugăr cam dintr-o bucată, îi strigă, repezindu-se cu o pensulă spre ochii lui:

- Dă-te jos, huliganule, că-ţi rup picioarele! De azi înainte să nu mai calci prin biserică. Deja scandalul era în toi. Pictorul s-a baricadat în biserică pentru a putea lucra. L-am asigurat că facem Cina cea de Taină pe cupola Altarului, în locul Maicii Domnului, că se va picta Sfântul Anton de Padova cu Pruncul Iisus în braţe, în vreo zece locuri, pe care ni le-a arătat el. S-a terminat pictura. S-a dat jos schela. Vizita consilierilor s-a anunţat mai furtunoasă, mai ales că se băuse bine la palincă pentru a se vedea culorile mai desluşit.

- Unde-i Cina cea de Taină, Domnule Părinte? strigă cu glas înalt prim-coratorul, Latiş Gheorghe.

- Uite-o colea sus, n-o vezi? i-o arătă pictorul Artemie.

- Da, bine, o văd. Dar unde-i Sfântul Anton cu Pruncul Iisus? se ţine de hărţag năbădăiosul prim-corator.

- Vino să ţi-l arăt, sus în cafas, luându-l de mână, Artemie ca semn de îmbunare. Mergând în cafasul mare cât o biserică mai mică, se apropie de Sfântul Antonie cel Mare.

- Uite, aici este Sfântul Anton de Padova, îl arată, cu zâmbet Artemie pictorul.

- Păi, nu-i Anton de Padova. El nu avea barbă, uitându-se mirat, Latiş Gheorghe, pe perete, la Sfântul cu barba până la brâu.

- Domnule prim-corator, dumneata să ştii una şi bună: că Sfântul Anton de Padova a îmbătrânit şi de atunci i-a crescut şi barba, iar Iisus din braţe, nu mai


395

este prunc, a crescut şi el mare. Iată, acesta este Sfântul Antonie cel Mare.

- No, no, no, nu mă păcăliţi voi pe mine. Dar poate că aveţi dreptate. Iisus a crescut mare. Aşa este. Este mare acum. Uşor-uşor, legănându-se a coborât. A ieşit din biserică mormăind. De atunci nu s-a mai legat nimeni de pictură. Era ceva nou în Ţara Lăpuşului. Pictura ortodoxă era o noutate pe lângă statuetele din gips vopsit. Biserica s-a sfinţit în 1971, în plin iulie. Teofil Episcopul nu a venit seara să-l găzduim la parohie.

- Te scutim, te scutim, te scutim, de găzduire! Eşti sărac şi n-ai de niciunele. Ajunge c-ai muncit. Lumea a venit în număr mare. Slujba s-a făcut afară. Pe masă, sus urcat, Episcopul biblicist a ţinut un răsunător cuvânt pe-nţelesul tuturor. De faţă a fost şi Justinian Chira, arhimandritul şi stareţul rohian.

Arhipăstorul Teofil la sfinţirea Bisericii din Cufoaia, în anul 1971


396

Ca şi la Borcut, evlaviosul Episcop a lăudat pe credincioşii harnici şi evlavioşi din Cufoaia. A zis vreo câteva vorbe, aşa mai sălcii şi despre preotul lor muncitor, care a tras ca boul în jug. În sinea mea, credeam, fără să mărturisesc nimănui, că de data aceasta, îmi va acorda o cruce crescută. Probabil că trebuia să merg tot la Oradea, la Episcopul Valerian Zaharia, ca să mă hiritisească oficial, pentru munca de ocnă, ani în şir în Episcopia Clujului.

În faţa bisericii din Cufoaia De la stânga la dreapta: doi copii din satul Cufoaia,

Milan şi tatăl său, părintele Bălan Gheorghe, Bel Ioan, casierul parohial din Cufoaia, parohul Constantin Argatu, preotul Leşe Nicolae, originar din Borcut,

pictorul Artemie cu fratele său, preotul Ştefan Liviu, cu fiul său Cristian


397

Eram încă o dată lovit în fiinţa mea de naiv şi credul în oamenii vremii, că îţi vor recunoaşte vreun merit pentru munca depusă în ogorul Domnului. Aşa gândeam atunci! Era cineva mai sus, care vede mai bine şi nu uită pe grădinarii Săi!


398

Baba furată şi colectiva falimentată M-am gândit ca procedeul de la Cufoaia să-l

aplic şi la Borcut, în privinţa magazinului mixt, care era deschis în toate duminicile şi sărbătorile. Ba, mai mult, la Borcut, se servea la tejghea ţuică rafinată cu păhăruţul. Cu binoclul, de la casa parohială, mă uitam direct în magazin văzând şi etichetele de pe sticle nu numai pe cei care trăgeau la măsea şi din pipă, de ieşea pe uşă fumul valuri-valuri. M-am pregătit de drum. Era într-o după masă, spre seară. L-am luat cu mine şi pe Pop Filip, coratorul bisericii de la Borcut. Când am ajuns acolo, i-am poftit pe oameni să iasă din bodegă. Unii au ieşit, cei mai mulţi, iar câţiva nu se ridicau de pe scaune. - Ha! Ha! Ha! Uite popa! A greşit uşa bisericii. Ia, părinte, un păhăruţ cu noi, strigă unul mai ţâfnos că i-am poftit afară. - Afară! strig eu, lovind cu bastonul de corn, lung de vreo doi metri, peste toate paharele, care căzând s-au spart în cioburi. Cât ai clipi, le-am răsturnat mesele şi rafturile cu sticle cu tot. Când m-am uitat, nu mai era nimeni în dugheană. Dispăruseră ca prin minune. Doar Filip se uita zâmbind la mine. - Domnule Părinte, să nu uiţi. Bâta are două capete. Eu n-aş fi făcut una ca asta. A doua zi s-a închis bufetul pentru totdeauna şi nu s-au mai văzut beţivani pe uliţi, legănându-se. Peste o vreme, acelaşi Filip îmi spune:


399

- I-aţi alungat de la bodegă, dar ei s-au mutat în podul grajdului, de la colectivă. Acolo joacă la cărţi de mama focului pe bani şi beau palincă de le ţiuie urechile. L-am rugat pe Filip să-mi spună când sunt în pod ca să-i prindem şi acolo. Când erau în toi cu jocul: preşedintele de colectivă, miliţianul, directorul şcolii, secretarul de partid şi alţi ostenitori, am pornit la drum. Ne-am urcat pe locul unde se dă fân din pod la vite şi m-am repezit cu toiagul de doi metri către ei: - Nu mişcă nimeni! Banii se pun în desagă. Cât ai clipi, Filip a adunat toţi banii, iar eu stăteam cu toiagul înfipt în mijlocul lor, între bani şi paharele de ţuică şi sticlele pe jumătate băute. Şi acum mă gândesc, cum de nu a reacţionat nimeni. Toţi au rămas uimiţi de apariţia neaşteptată: - Bravo! Capii satului, joacă aici în grajd, joc de noroc pe bani. Peste două ceasuri veniţi să vă dau chitanţa. Banii luaţi sunt pentru lucrările de la biserică. Am coborât repede. Până să se dezmeticească, noi eram deja spre casa parohială. S-a tăiat chitanţa. Domnii: preşedintele de colectivă, directorul şcolii, miliţianul şi secretarul de partid, donează pentru lucrările bisericii, suma de 8.500 lei, din joc de cărţi pe bani, în ziua de… în grajdul colectivei din Borcut. Pe rând, jucătorii de cărţi m-au rugat să nu spun nimănui despre cele întâmplate. Nu s-a auzit nimic. Dar, din când în când, cei prinşi dădeau pe la biserică să ajute cu câte ceva. Oricum, spaima cam intrase pe uliţele Borcutului, mai ales, că erau cam leneşi, unii dintre ei. Iar ca semn că era aşa, biserica năpăstuită nu avea gard. De asemenea şi cimitirul.


400

Într-o duminică, la biserică le-am spus: - Iubiţi credincioşi din Borcut, văd că nu-i gard la biserică. M-am gândit să meargă Şofron cu căruţa lui şi să adune porţile din sat. Cred că vor ajunge pentru împrejmuit biserica. - No, Domnule Părinte, dar acesta este gând bolând, -nebun -, cum să ne iei porţile de la ogradă. Mai bine strângem scândură şi bulumaci şi facem gard ca oamenii. - Bravo! strig eu entuziasmat. Iată că soluţia aţi găsit-o dumneavoastră. A doua zi, Şofron, cu căruţa lui de patru metri şi cu doi cai uriaşi, pe rândul satului a adunat un munte de scândură cu stâlpi cu tot. În următoarele zile gardul era făcut. N-am să uit ofurile creştinilor din Borcut, mai ales. Mereu mi se spunea că se fură din colectiv. Le-am poruncit tuturor să nu mai vină niciodată la mine cu astfel de poveşti. - Unde-i pământul vostru? Dar vitele voastre? Unde munciţi voi de dimineaţa până seara? Unde sunt atelajele? îi întreb, spre surprinderea lor. - În colectivă, Domnule Părinte. - Când luaţi de la colectivă, nu furaţi. Luaţi ce este al vostru. Aşa că luaţi tot şi nu spuneţi la nimeni. Într-o zi, preşedintele colectivei, Todor, vecinul meu, mă întreabă, pe şoptite: - Domnule Părinte, aţi învăţat pe oameni să fure din colectivă? - I-am învăţat să muncească cinstit şi să ia tot ce se cuvine, potrivit muncii lor. Iar dumneata să faci la fel. Ia tot ce ţi se cuvine. Este dreptul vostru la munca voastră. Şi te mai învăţ: ia probe de pământ şi mergi la


401

Bucureşti. La analiză va ieşi că pământul nu este productiv şi aţi scăpat de colectivă. Nu ştiu ce au mai făcut. Colectiva a fost furată, am vrut să spun luată, de fiecare în taină şi a dat faliment, desfiinţându-se. Eram bucuros că biruisem o gospodărie colectivă care a nenorocit atâţia oameni. Filip îmi spunea adesea: - Domnule Părinte, ce voie bună era când aveam pământul nostru. Din zori şi până-n noapte răsunau văile şi munţii de cântece şi veselie. De când a venit colectiva, nimeni nu mai cântă. Ne-au distrus viaţa şi veselia otrăvurile de comunişti!

*

În spatele satului Borcut era o babă văduvă. Nepoţii mai veneau şi o mai furau. Noi o ajutam cu cele de trebuinţă, fiind şi bolnavă. Într-o dimineaţă aflăm că baba a dispărut. - Cine a furat baba, domnule miliţian? strig eu din răsputeri. S-o căutaţi urgent până nu moare. Speriat, miliţianul a căutat peste tot. Într-un târziu, îmi spune că a găsit baba. S-a dus la cimitir să-şi cânte – plângă – soţul şi în loc să meargă la cimitir a ajuns într-un sat vecin.


402

Se umflă pârâul

Umblând cu ajunul de Bobotează – cu Crucea – se spune în partea locului, pentru că în ajunul Crăciunului, cu icoana Naşterii lui Iisus nu se umblă în Ardeal, de la fiecare gospodar se strângeau fuioare de cânepă. M-am gândit cum să procedez, ca să nu se piardă nimic. Zis şi făcut. - Filipe, să facem o clacă şi femeile să toarcă această cânepă, să răsucească firele şi să fie pregătite ca urzeală pentru nişte covoare la biserică. - Bun gând, Domnule Părinte! ne adunăm şi începem lucrul. Cu mare bucurie s-au adunat câteva zeci de femei la tors fuioarele de cânepă. Ca să mai încurajăm, luându-mi toiagul „făcător de minuni”, m-am dus cu Filip la casa cu pricina. Cu felinarul în mână înaintam pe o potecuţă strâmtă cât ar călca un picior. Înainte de a ajunge la casa luminată şi cu cântec vesel, am trecut un mic pârâiaş, pe un podeţ de scândură. - Doamne ajută-ne şi bună seara suratelor! zic eu, intrând cu Filip după mine. - Bună să vă fie căutătura, Domnule Părinte! N-am înţeles cum ar veni vorbele femeilor, care se uitau unele la altele, zâmbind cu subînţelesuri. Lucrul mergea strună. M-am apucat şi eu de depănat. Din când în când, unele femei se mai uitau cum depăn la firele de tort. Fără să ne dăm seama, se apropia miezul nopţii. Dintr-o dată, un miros de sarmale s-a împrăştiat în toată casa. Pe plită


403

erau câteva oale de lut care fierbeau mocnit. Stând aşa la lucru, Filip a dispărut fără să spună vreun cuvânt. După o vreme venind, îl aud zicând: - Vai! dar rău mai plouă afară. Este mare primejdie. Pârâul începe să se umfle şi nu mai putem trece. Să mergem acasă. Eu auzeam, nu auzeam, dar mâna-mi mergea la depănat. Filip dispare din nou. Când intră în casă zice mai speriat: - Domnule Părinte, să mergem repede! Apa se ridică şi nu mai putem trece pârâul.

Mă ridic, mă îmbrac, îmi iau toiagul şi ies. Mergeam repede să nu se umfle apele. După ce-am trecut pârâiaşul mă opresc mirat şi îi zic lui Filip:

- Dar nu plouă afară. Iar pârâul e ca şi atunci când l-am trecut. Unde vezi, Filipe, ploaie şi apă umflată?

- V-am păcălit, Domnule Părinte. Nu vă puteam scoate din casă altfel. Femeile doreau să mănânce şi apoi să tragă o horă. Iar de dumneata le era ruşine. Iartă-mă de data asta.

- Mergi înapoi, Filipe, şi mâncaţi şi horiţi până dimineaţă, dar cânepa să fie toată toarsă.

M-am bucurat că m-au păcălit. Îmi plăceau năstruşniciile.

Cu torsul cânepii şi apoi cu torsul lânii care s-a adunat de prin sat, toate pregătite şi vopsite, s-au ţesut cele mai frumoase covoare, care au fost puse peste tot în biserică, pe jos unde se bătuse parchet, cum n-a mai fost şi nici nu s-a mai auzit în Ţara Lăpuşului.

Ani de-a rândul, m-am îngrijit de curăţenia din biserică. Era lună peste tot. Creştinii veneau de acasă cu cizme, când era noroi, iar în sacoşă papuci curaţi. Se încălţau cu ei şi păstrau cea mai frumoasă curăţenie.


404

O însurătoare cu cântec Un personaj cu totul pitoresc, pe care nu-l uit,

chiar dacă nu mai este fizic printre noi, a fost Părintele Leşe Nicolae. Era tocmai din Borcut. Mai avea o soră pe nume Zamfira monahia, dată afară din Mănăstirea Polovragi, cu Decretul 410/1959.

Părintele Leşe Nicolae Din copilărie a fost şi el frate la Polovragi. Tot de pe atunci a păţit o pacoste. Stând sub o poartă mare, cu acoperiş, ca să se adăpostească de ploaie, a căzut peste el şi l-a turtit, făcându-i o cocoaşă şi scurtându-i gâtul.

Aşa a făcut liceul şi a ajuns funcţionar la Baia Mare, după ce a fost alungat din mănăstire, potrivit


405

aceluiaşi decret nenorocitor. La Baia Mare a fost ocrotit de protopopul Carol Pop. La un moment dat s-a auzit că vrea să se însoare cu sora Mihaela de la Cluj, îngrijitoarea Episcopului Teofil Herineanu.

Eu credeam că se face călugăr. Nici nu-mi trecea prin cap căsătoria lui, văzând cum arată: mic de statură şi cu cocoaşa proeminentă. Chiar că mă amuza povestea, văzând că s-ar putea şi una ca asta. Viitorii însurăţei chiar o luau în serios. Când îi vedeam împreună mă apuca râsul, de năstruşnic ce eram. Poate că n-ar fi fost o căsătorie chiar nereuşită.

Într-o după masă, Carol Pop îmi transmite, de la Episcopul Teofil, ca fiind mai apropiat de Leşe Nicolae, fiind născut în parohia în care slujeam, poate că-l lămuresc să renunţe la căsătorie în favoarea călugăriei, cu toate că actele erau depuse. Am încercat, totuşi, să văd ce se poate face. Ştiindu-l că este la Rohia de mai multă vreme secretar, am luat o bicicletă pentru a ajunge mai repede. Plouase mult. Era un noroi vâscos. Când mergeam pe bicicletă cu roţile înnămolite, când luam bicicleta în spinare şi fugeam pieptiş pe coastă.

În sfârşit, ajung la Rohia. Mă duc direct la stareţul Justinian Chira. Îi spun ce doreşte Teofil Episcopul via Carol Pop, din Baia Mare. Justinian mă ascultă, se uită la mine fix, după obiceiul său şi-l aud:

- Cine nu se poate învinge pe sine când vede o femeie, nu-i vrednic să fie preot al lui Hristos.

Înarmat cu astfel de vorbe mă duc să-l întâlnesc pe Nicolae al nostru, candidat la căsătorie. Când mă vede, face o strâmbătură la mine, ca semn de respingere a unui dialog pe problemele care-l privesc doar pe el. I-am spus dorinţa Clujului de a rămâne călugăr,


406

transmisă via Baia Mare, inclusiv vorba de „duh” a stareţului rohian.

- M-am hotărât. Mi-am dat cuvântul Mihaelei, iar actele sunt depuse de două săptămâni la Târgu-Lăpuş şi trebuie să iasă.

- Spune-mi, te căsătoreşti că nu poţi trăi singur în monahism? Simţi nevoia unei familii? îl întreb pe de-a dreptul.

- Mi-e milă de Mihaela. Vreau să o ajut. Nu are pe nimeni pe lumea asta, zise el cu suspine negrăite.

- Dar la sora ta, Nicolae, nu te-ai gândit? Ea nu trebuie adunată de pe drumuri? Dacă tot ţi-e milă, să-ţi fie în primul rând de ea.

Dialogul a continuat în termeni neamicali. Stăruind l-am convins că este mai bine să se călugărească. Dar asta o va hotărî singur, astfel drumul meu la Rohia fiind încununat de izbândă. Nicolae Leşe a renunţat la însurătoare, iar Mihaela s-a bucurat la rândul ei de hotărârea luată. A urmat sfinţirea întru preot pe seama Parohiei Luncăceşti din Protoieria Baia Mare, unde am fost de mai multe ori la slujbe. Era harnic, cuvios, râvnitor, corect, răbdător, inteligent şi înţelept. Slujea impecabil, iar bisericile erau lună.

De mai mare dragul! Pentru Sfânta Împărtăşanie aducea vin de la Episcopia Catolică de la Alba-Iulia. Era trimis în lăzi de lemn, sigilate şi cu lacăt. Cheia se trimitea prin poştă. Nimeni nu i-a băut vinul vreodată. Nu ştiu dacă acum se mai face vin de slujbă la Episcopia Catolică. Era bun, alb şi de viţă nobilă, făcut boabă cu boabă, şi fără alte amestecuşuri.


407

*

Părintele Nicolae avea un frate la Borcut căruia

i-a venit sorocul să se însoare. L-a invitat la nuntă şi pe sacerdotul nostru, la cununie şi apoi la masă. - Părinte Nicolae la cununie mergi, că-i Sfântă Taină. Dar la masă n-ai ce căuta. Să asculţi, ca să nu regreţi. Nu i-au plăcut vorbele mele. - Am să mă duc şi la masă. E fratele meu. Să nu te amesteci în familia mea. Îmi plătea poliţa, după cum se vede de când cu căsătoria. N-a ascultat. S-a dus la masă. După miezul nopţii bate la uşa casei parohiale. Când deschid şi-l văd, am rămas crucit. Peste tot era numai ciorbă, sarmale, pilaf, vin şi ţuică. - Dar ce-ai păţit, Părinte Nicolae? - Lasă-mă să intru, să mă spăl şi-ţi spun după aceea. Parcă era scos dintr-o troacă de porci plină cu lături. Primenit, Nicolae Leşe, nu mai stătea cu nasul pe sus. Într-un târziu, ieşindu-şi din starea de amărăciune, îl aud: - Eram la masă. Se cânta. Se dansa. Din cauza unor fete s-a început bătaia. Zburau străchinile, pâinea, vinul, rachiul. Când am văzut hărmălaia, m-am băgat repede sub mese şi am ieşit la capătul celălalt cu feţele de masă în cap şi cu ce m-ai văzut pe mine când am venit. M-a apucat un râs sănătos. Eram bucuros de păţania lui pentru că i-am spus să nu se ducă şi nu a ascultat. După o vreme ne-am împrietenit. Tot fiind hăituit de miliţie, m-am gândit să fug din România în America prin portul Constanţa. Auzeam


408

că se poate pleca ascuns prin cala de motoare sau printre cărbuni. Mi-am pregătit actele parohiale. Voiam să las totul în ordine şi să-i dau inventarul cu gestiunea chiar Părintelui Nicolae, el fiind din Borcut.

Biserica din Remetea Chioarului Ca să-i spun gândul meu, l-am invitat la biserica din Remetea Chioarului, parohia bunului nostru prieten, Ştefan Liviu. Ne-am suit în turnul bisericii. Mă gândeam că acolo nu a pus nimeni aparatură de ascultat. I-am spus povestea. S-a uitat la mine fix.


409

După ce am coborât din turnul clopotniţă cu Părintele Leşe Nicolae,

parohul Ştefan Liviu (în mijloc) aşteptându-ne liniştit în văzduhul rugăciunii

- Dacă vrei să pleci, acum merg şi te spun la

miliţie. Simţeam că se învârte clopotniţa cu mine. M-am uitat la el. Nu ştiu ce uitătură voi fi avut. Credeam că mă denunţă şi pentru a-mi plăti poliţa cu căsătoria. Când mi se învârteau gândurile în cap haotic, îl aud: - Nu-i cazul să fugi. Asta o fac doar laşii. Dacă am fugi toţi, cine ar mai rămâne în ţara asta? Încă nimeni nu te-a jupuit de viu. Trebuie să stai aici şi să mori pentru Credinţă. Dacă juri că nu pleci, ai scăpat de miliţie. - Jur că nu voi pleca! Şi n-am plecat.

Dar de miliţie tot n-am scăpat!


410

„Moşul” de sub pod Deseori mergeam la Remetea Chioarului să văd

biserica de lemn, monument istoric, răsărită din grinzi şi bârne de stejar, lucrat de mâini sfinte purtate de credinţă neclintită în Dumnezeu. Este şi azi aşezată pe un dâmb, de sute de ani, dând mărturie că sufletele chiorenilor remeteni se înalţă mereu către tăriile cerului.

Într-o vreme, după 1968, avea să vină preot paroh, în Remetea Chioarului, colegul meu mai mare de la Sibiu, din anii studenţiei, Ştefan Liviu, născut între Abrud şi Brad, într-un loc frumos, numit Mihăileni. Era de o mare supleţe artistică. Seara, când luna îşi arăta faţa, cânta din chitară, acompaniindu-se cu vocea lui de o rară frumuseţe.

Nu doar noi, studenţii, îl ascultam ca vrăjiţi, dar chiar şi profesorii erau fericiţi că aud cântece de dor şi jale. Şi eu eram printre cei care îl admirau pe studentul cu nume frumos, împodobit cu mare inteligenţă dar şi cu talent artistic.

La una din întâlniri mi-a povestit că mama lui, Maria, a dorit să-l avorteze pentru că era începutul războiului şi se temea pentru viitorul prunc ce avea să se nască în timpuri nesigure. Tot gândindu-se, s-a hotărât să meargă la dr. Tisu din Ţebea pentru a lepăda fătul de câteva luni.


411

Noaptea a avut un vis deosebit. Se făcea că sub podul din sat, unde se ducea cu pruncul în poală, pentru a-l arunca, a văzut un Bătrân cu barbă albă.

- Ce vrei să faci cu pruncul pe care-l ai în poală? - Vreau să-l arunc. Mă tem de viaţa lui. E război

mare. Decât să moară mai târziu în suferinţă, este mai bine acum.

- Nu face asta, femeie, pentru că băiatul care se va naşte, va deveni preot, îi spune Moşul ce i s-a arătat în vis.

Maria Ştefan, mama pruncului Liviu de mai târziu, s-a trezit înfricoşată. A doua zi nu s-a mai dus la doctor pentru a lepăda pruncul.

Ştefan Liviu în tinereţe

La vremea cuvenită, Maria Ştefan naşte un prunc voinic, de toată frumuseţea. Cu mare grijă veghea


412

la creşterea lui. Nu uita visul şi vorba „Moşului” ce i s-a arătat în vis şi mai ales ceea ce i-a spus. Când a venit timpul şcolii a fost îndrumat spre Seminar şi apoi spre Institutul Teologic de grad universitar din Sibiu. Se căsătoreşte cu Ariana, face nunta şi este hirotonit preot pentru Parohia Batiz.

De îndată după hirotonie, mama, Maria Ştefan, povesteşte visul, pe care l-a tăinuit vreme de 24 de ani, fiului său, Liviu, care ajunsese preot potrivit povăţuirii „Moşului”, care nu era altul decât Dumnezeu.

Am rămas uimit de purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi pentru viaţa noastră pământească. De atunci eram bucuros să fiu în preajma lui Liviu Ştefan, om salvat de la moarte prin arătarea Bunului Dumnezeu.

El era fructul unei minuni! Eram bucuros când ne revedeam. Avea un umor

sănătos şi o gândire profundă. Îl ascultam cu atenţie. Odată eram foarte necăjit. I-am spus necazurile. Deodată îl aud:

- De ce te superi? Nu poţi face nimic. Există doar o singură soluţie. Încearcă să te consideri ori în secolul al XIX-lea ori în secolul al XXI-lea. Uită că eşti în secolul al XX-lea!

Sfatul m-a amuzat dar m-a şi întărit. Trebuia să jonglezi cu secolele ca să scapi teafăr din supărările veacului în care trăiai.

Când mergeam la Remetea Chiorarului şi intram în casă, dintr-un ţarc de lemn, fiul lor mai mic, Florin, sprijinindu-se de bară striga:

- Mamăăăăăăăă! a venit „păintele” de la „Bocut”. Era mic şi nu putea pronunţa pe „r”. Se bucura


413

strigând cât îl ţinea gura. Îl luam în braţe. El stătea singur, izolat, oarecum, pentru că fiul mai mare al familiei Ştefan, Cristian, era cel întâi născut şi se bucura de o atenţie preferenţială.

Preotul Ştefan Liviu cu pruncii săi, Cristian şi Florin

Am crescut câţiva ani împreună. Azi, Florin este artist plastic, iar Cristian, profesor de Teologie cu titluri de vârf academic. Iar cei doi „moşnegi” Liviu şi Ariana au rămas ca-n floarea vârstei, amintindu-şi de vremuri ce nu se vor mai întoarce.


414

Vrem popa nost’

În Inăul de la umbra muntelui Şatra lui Pintea Viteazul, m-am bucurat de o mare frumuseţe naturală. Aducea un pic cu satul unde m-am născut. Biserica din lemn, de o mare frumuseţe artistică, adusă din Rusul Băii Mari datează de prin 1778. Iarna era un frig groaznic în biserică.

Biserica de lemn din Inău din anul 1778, adusă din Rusul Băii Mare


415

- La noi nu-i voie să se facă foc în biserică – Domnule Părinte! Să venim mulţi ca să suflăm aburi şi să ne încălzim. Aşa mi-a îngheţat apa în sticle şi vinul în Potir. Le dezgheţam cu mâinile. Iar frigul îndurat, cine-l poate povesti? Gândul meu era ca să se facă o biserică nouă în Inău, s-o păstrăm pe cea de lemn şi s-o ferim de primejdia focului. Pentru aceasta s-a făcut proiectul nou şi căutam un loc de zidire. A rămas să o facă urmaşul meu Horvat Aurel, originar din Inăul cu oameni gospodari. Din cauza necazurilor care nu se mai sfârşeau, doream să pregătesc un preot din zonă. Ei nu mai voiau „venetici” care veneau şi plecau. Le era greu să tot schimbe „popi”, cum ziceau ei. - No, Domnule Părinte, vrem popa nost`. Nu că dumneata n-ai fi bun, dar găseşte unul de aici, ca să nu mai plece. Mă bucuram de sănătatea vorbei. Ştiau ei că aşa se va întâmpla nu peste mult timp, că prea doreau acest lucru.

Horvat Aurel, viitorul preot din satul Inău


416

Într-una din zile, umblând prin Inău cu Crucea, de Bobotează, am intrat în casa familiei Horvat. După ce am stropit casa, în picioare, drepţi ca la armată, un tânăr sărută Crucea cu un respect aparte. Atunci mi-a căzut picătura din cer: acela va fi preot! La plecare întreb pe tatăl său, care m-a condus: - Cine este tânărul care s-a închinat aşa frumos? - Fiul meu, Aurel. A venit de la armată acum. Se va angaja şi-i vom face curând nuntă. - Fiul dumitale, Aurel, trebuie să ajungă preot! Să amâne căsătoria şi serviciul să-l lase pentru a se pregăti în vederea examenelor. La Curtea de Argeş este un Seminar vocaţional, special, pentru preoţii din Ardeal. Îmi dai răspunsul săptămâna viitoare.

Părintele Horvat Aurel slujind

Când ne-am întâlnit, răspunsul a fost afirmativ. Le-a rezolvat pe toate aşa cum le-am spus. Am plecat cu fiul său Horvat Aurel la Sihăstria, în Moldova, pentru a se pregăti serios pentru examene. Bucuria mea a fost că am întâlnit pe Părintele stareţ al Sihăstriei


417

Neamţului, Protosinghelul Caliopie Apetri, strănepotul lui Ion Creangă.

El a primit pe tânărul Horvat Aurel pentru a se pregăti în vederea admiterii la Seminarul Teologic special de la Curtea de Argeş. În anul 1971, toamna, când plecam din Maramureş, Horvat Aurel era admis la Seminarul de la Curtea de Argeş. Gândul inăoanilor biruise. Vor avea popa lor, aşa cum au dorit, iar eu eram fericit pentru că va ridica şi biserica cea nouă, de la Inău, care stătea ascunsă în proiect. La ziua Crucii, 14 septembrie, a fiecărui an, după săvârşirea Sfintei Liturghii porneam un grup mai restrâns, într-un pelerinaj pe Şatra lui Pintea Viteazul. Ne luam de mâncare şi făceam drumul întins până pe podiş, sus, în vârful muntelui. Acolo, la izvorul rece, aşezam o faţă de masă şi scoteam bunătăţile. Era o bucurie mare să vezi izvorând apa rece în vârful muntelui, iar bucatele erau o binecuvântare de la Dumnezeu. După aceea, ne urcam pe scări în vârful observatorului, de unde se vedea până la Baia Mare şi împrejurimi.


418

Acest munte, drag inimii mele, a fost loc de refugiu pentru viteazul Pintea, care s-a răsculat împotriva străinilor care ne asupreau, prin anii 1700. A murit sub zidurile Băii Mari, cu gândul la dezrobirea românilor de sub stăpânirile străine.

Mănăstirea Sfânta Cruce de sub Şatra lui Pintea Viteazul,

ctitorită de Preotul Ioan Cozma

De câte ori urcam muntele, celor prezenţi le spuneam gândul de a zidi acolo mănăstire. În chip minunat, imediat după 1990, preotul Ioan Cosma a ridicat o mănăstire la poalele muntelui Şatra lui Pintea Viteazul şi un schit chiar sus pe platou, exact unde noi ne-am întins prânzul de altădată.

La Mănăstirea Sfânta Cruce, acum slujeşte permanent ctitorul ei harnic şi devotat, Preotul Ioan Cosma, cu aprobarea şi binecuvântarea specială a Arhiepiscopului Justinian, conducătorul Eparhiei Maramureşului şi Sătmarului. Laud pe Dumnezeu pentru marea Sa iubire de oameni!


419

Descătuşare Când plecam la examene la universitate trebuia să mă îmbrac adecvat, pe dinăuntru cu ştiinţă de carte, iar pe dinafară cu ţinută impecabilă. Pe drum nu se ştia ce ai în cap, decât la examene, dar cu ţinuta te vedea toată lumea pe unde treceai. Când plecam mă orânduiam cum se cuvine. Îmbrăcămintea era curată şi din materiale din mohair, ţesute la Mănăstirea Suzana, de maica maestră, Emilia Carabela. Pe cap îmi aşezam o pălărie de fetru, neagră, cu boruri late, iar pe nas, o pereche de ochelari cu oglindă, ca să-mi ocrotesc privirea de razele strălucitoare ale soarelui. Cu o geantă suplă, cum dă la vestimentaţie, am pornit la Târgu-Lăpuş să iau autobuzul spre Cluj, de unde, uneori, cu avionul, plecam spre Sibiul universitar. O ploaie torenţială a umplut drumurile cu apă, iar în Târgu-Lăpuş, pe lângă borduri se aflau mari băltoace. Un camion vine exact pe lângă mine şi roţile trecând prin băltoaca de lângă bordură, mi-a croit o pânză de apă cu de toate: frunze, cutii, hârtii şi alte noroaie cu surcele, drept pe hainele mele, pe ţinuta de gală universitară. Noroc de ochelari, că astfel ochii au scăpat. Mi-au prins chiar gura deschisă care s-a umplut cu apă şi ace din cetină de brad. A fost un spectacol. Nu mai era nimic din „ilustrissima” mea persoană. Eram o mocirlă umblătoare pe picioare. „Împodobit” de zile mari, mă duc repede la croitorul Covaci, un evreu ungur din Târgu-Lăpuş, om de mare omenie şi supleţe. Când m-a văzut, s-a crucit. M-am dezbrăcat de haine şi de tot ce era cuprins de noroiul


420

lăpuşean. Cu drag şi voie bună, meşterul Covaci a orânduit toate, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. După un prânz frugal am pornit din nou la drum. Mă feream de orice posibilitate de înmânjire cu lături de pe stradă. Am ajuns la Cluj, la autogară. Peste câteva ore era un autobuz spre Sibiu. Stând în sala de aşteptare, se apropie un preot de la Huedin. Din vorbă în vorbă, era mâhnit de prelucrarea pe care le-a făcut-o Episcopia şi mai ales Împuternicitul Horia Ţepeş Hoinărescu, prin care îi avertiza să nu facă vreo abatere de la legislaţia în construcţii, spunându-le că un anume Preot Constantin Argatu, din Tioltiur, a făcut o biserică nouă, fără autorizaţie. Drept urmare a fost băgat la puşcărie. - Tare aş vrea să cunosc pe omul acela! De ce oare a riscat? Păcat de el! Am auzit că-i şi tânăr, îşi depăna povestea părintele, arătându-şi mâhnirea. Mă uitam la el. Doream să-i spun că are în faţă persoana despre care vorbeşte. - Cunosc pe preotul acela. A făcut biserică pentru că nu era decât una de lemn părăsită şi afară din sat. Acum e liber în Maramureş. N-a fost la puşcărie, decât pe la uşă, că l-au sfătuit unii să se cuminţească, iar cei care au spus minciuni au vrut să vă sperie ca să nu mai înceapă nimeni nicio lucrare fără aprobare în construcţie. Auzind aceste vorbe, m-am bucurat din inimă şi mândria îmi încerca sufletul. Dar tot atât de repede mi-au dispărut fumurile. Am auzit că după răfuiala mea, preoţii de la Cluj, au început vreo treizeci de biserici noi.

A fost un curent de descătuşare şi curaj de a înfrunta unele bestii comuniste, care batjocoreau această ţară minunată.


421

Bunăvoinţă cu carul

Pornit la drum spre Sibiu, înainte de a intra în Turda, un autobuz are impact cu un autoturism. Maşina s-a făcut bucăţi, iar din cei cinci inşi dinăuntru a scăpat doar femeia. După număr era de la Alba-Iulia. Pe şanţ stătea şi plângea: - Vai de noi, ne-am nenorocit! Vai! Maşina noastră! Că am făcut zece ani economii ca să o cumpărăm, şi acum, no, uitaţi-vă oameni buni cum au ajuns. Salvarea a venit şi i-a luat pe toţi la spital, iar maşina bocită mai mult decât oamenii dintr-însa, a rămas turtită-n drum. Mi-a rămas acea imagine mereu vie în minte. În cei patru ani de cursuri, la profesori de mare ţinută academică, cerând carte şi nu găini prăjite şi alte galiţe, se dădeau note mici. La Noul Testament – nu mă laud – aveam notă maximă. Profesorul Grigore T. Marcu mă poftea la plimbare şi pe la el acasă, pe Tribunii, 24. Din vorbă în vorbă, mi-a propus să iau licenţa la dânsul. M-a încurajat. - Doresc să faci Licenţa la mine. Te ajut şi eu. După aceea poţi lua doctoratul şi te las urmaş la catedra de Noul Testament. Am şi câţiva metri cubi de manuscrise, studii pe care nu le-am putut publica până acum. Ţi le las moştenire şi pe acelea ca să-mi completezi opera la timpul potrivit. Nu mai ştiu ce i-am răspuns la aşa bombardament de bunăvoinţă. Ştiu doar că am gafat


422

lamentabil. N-am luat nimic în seamă din cele înşirate cu atâta dragoste de profesor către studentul său. Mai mult, am luat licenţa în Teologie la Vechiul Testament. Profesorul Neaga Nicolae nu-mi promisese nimic şi nu voia să mă lase urmaş la catedra de Studiul Vechiului Testament.

Aşa am ratat un doctorat. Voi povesti, în volumul II, cum am mai pierdut

„încă două doctorate”: unul tot în Teologie şi altul în Litere. N-am avut tăria să accept, necum să mă rog. O spun despre mine. Nu dau peste nas nimănui. Cum să îndrăznesc? Este alta viaţa universitară. Un profesor bucureştean, pe nume Sebastian Duicu, îmi spunea că la Valea Cascadelor în Bucureşti, se vând la tarabă lucrări de licenţă şi doctorate, în mai toate ştiinţele.

Incredibil şi fără comentarii! Când a venit vremea, am luat subiectul de diplomă la Vechiul Testament. Profesorul Grigore Marcu a rămas surprins, iar mie mi-a fost ruşine. El n-a mai zis nimic, dar nici eu. La fixarea temei am cerut binecuvântarea Episcopului meu, Teofil al Clujului. Am ajuns la un consens. Lucrarea s-a numit: Lupta profeţilor împotriva formalismului. Mă ghicise Arhiepiscopul Teofil, de mai târziu. La baza lucrării a stat mai ales Scriptura. Atunci am citit profeţii cu mare atenţie. Parcă luasem din duhul lor. Mă trezeam, de multe ori strigând cu vehemenţă împotriva relelor care bântuiau lumea. S-au fixat examenele pentru Licenţă şi însăşi susţinerea lucrării într-o ţinută academică. Astăzi, nici chiar la doctorat nu se mai procedează la fel ca atunci.


423

Pentru examene am primit o lună de zile pentru pregătire. În Dumbrava Sibiului învăţam pe rupte. Trebuia să repetăm toate materiile din cei patru ani de studiu. Era o enormitate. Simţeam că-mi iau foc creierii. Nu era de glumă. După o zi de studiu, seara ne adunam şi între colegi se pornea o şezătoare a învăţăceilor întru ale Teologiei şi ne limpezeam materialul pentru examene. A sosit şi ziua cea mare. Toţi ierarhii din Patriarhia Română, care aveau studenţi absolvenţi şi în prag de Licenţă erau rugaţi să participe la examenul final. Se voia, ca ierarhii să-şi vadă pe viu licenţiaţii, viitorii păstori în viaţa Bisericii lui Hristos. Mai întâi se dădea scris la o serie de materii, considerate capitale. Apoi urma examenul oral. Era emoţionant. Când mi-a venit rândul, m-am poticnit la Dreptul Bisericesc. Profesorul despre care nu am pomenit până acum, Iorgu Ivan, avea o răfuială mai veche cu mine. Pârâcioşii s-au dus şi m-au spus că aş fi afirmat, că nu ştie să predea la catedră, iar cursul lui e otova, de la un capăt la altul şi că mai este şi surd pe deasupra. Făceam haz doar când îl vedeam permanent venind din piaţă, aducând în sacoşă trei cornuri şi două borcane cu iaurt. Aceea era mâncarea lui zilnică. Era văduv şi se pare, tare sărac. Îmi era milă de el. Nu l-am jignit niciodată cu nicio vorbă. Nici azi nu înţeleg cine mi-a făcut pocinogul. Când a hotărât să mă cadă la Diplomă, Teofil Episcopul s-a ridicat în picioare şi a spus că părăseşte Comisia de Licenţă dacă nu sunt admis. Până la urmă, profesorul, înşelat de pârâcioşi şi-a înmuiat inima şi m-a admis numai după ce mi-am cerut scuze, despre


424

lucruri pe care nu le-am săvârşit asupră-i. Mi-am călcat pe inimă împotriva obiceiului meu. După ce am depus jurământul îndătinat, m-am îndreptat spre Maramureşul meu iubit. Era în vara lui 1968. Aveam o vârstă superbă, doar de 24 de ani, cum o au şi au avut toţi la vremea potrivită.

Ce-ar fi să rămânem de 24 sau de 33 de ani, toată viaţa!?!


425

Marele Pedagog şi delirul tineresc

Viaţa studenţească este unică în felul ei. Unii dintre noi am avut bucuria să fim colegi în internate, la şcoli normale, licee sau alte medii de învăţământ universitar. Nu ştiu cum s-a brodit, dar am avut prilejul să stau în internat sau în gazdă. În ambele situaţii au fost şi sunt îndemânări, dar şi lipsuri mai mari sau mai mici. Câţi dintre noi n-ar putea scrie pagini de mare măiestrie din viaţa de Seminar, învăţământ preuniversitar sau universitar? La Sibiu, în primul an, am stat la internat. Buna preţuire şi înţelegere se arătau de la început, chiar dacă unii dintre studenţi erau şi clerici în pastoraţia duhovnicească, cum am fost şi eu. Vedeai cele două planuri în chip practic. Nu se aştepta, uneori, peste zece ani ca să se treacă de la învăţământul teoretic, la cel practic. Unii poate se grăbeau, cum am fost şi eu. Credeam că se sfârşeşte lumea fără lucrarea mea mai grăbită şi mai bună în pastoraţie. Aşa gândesc unii tineri. Vor să se maturizeze mai repede. Să intre în valurile vieţii. Această grabă, dacă merge pe aripile Duhului Sfânt, atunci este binecuvântată, cu mult spor şi de folos obştesc. M-am grăbit mereu. Am muncit mult, dar nu ştiu dacă şi bine. M-am expus uneori inutil. Dar cine să


426

te tragă de mânecă atunci când o iei razna, crezând că alţii sunt înapoiaţi sau troglodiţi, începând chiar cu proprii părinţi, fraţi şi surori? Delirul acesta tineresc nu se ostoieşte uşor. Dacă nu vin încercările, prăbuşirea noastră ar fi iminentă. Ştie Dumnezeu cum să fie Marele Pedagog cu noi, care ne vedem prea adesea buricul pământului. Poate aşa mă gândeam şi eu în câte o străfulgerare. Dar, precum veneau gândurile tot aşa şi dispăreau. Nu aş vrea să spun că unii dintre noi încercăm ipostaze luciferice. Când mergeam cu avionul de la Cluj la Sibiu şi înapoi, odată am intrat într-o furtună groaznică. Nu mai pomenisem să se scuture avionul în sus şi în jos, în dreapta şi în stânga. Ne-am răsturnat pe podea că nu s-au putut pune bine centurile, că furtuna a fost subită şi nu se mai auzea glasul însoţitoarelor de bord. Noroc de liniştirea furtunii. Mă pregăteam să mor. Lumea se uita la mine disperată. - Trebuie să scăpăm. Este şi un preot cu noi. Doamne, scapă-ne de moarte! Când am auzit astfel de vorbă m-am încurajat şi după spaima de moarte, toţi eram bucuroşi. La aterizare, lumea parcă uitase. Rămân uimit şi azi cât de repede uităm. Este un mare dar şi acesta al uitării necazurilor şi lucrurilor care ne-au amărât sau zdrobit viaţa. Cred că am căpia cu toţii dacă ne-am aminti zilnic de cele întâmplate în viaţă, cu sau fără voia noastră.


427

La Sibiu am stat în gazdă la tanti Ana. Era soţia Pretorului Şandru. Casă boierească, greu de ţinut, mai ales după ce i-a murit bărbatul, credincios şi trăitor al celor sfinte. Tanti Ana avea un mare dar, acela al povestirii. Seara după oboseala de toată ziua, mai avea vreme, câteva zeci de minute, să ne povestească din viaţa familiei. - Mama mea, povestea cu pasiune, a postit şi s-a rugat 16 ani ca să am un prunc. În grădină, vară-iarnă, primăvară-toamnă, pe o movilă de ogrinji – lujeri de cartofi – cu lumânare aprinsă citea din Psaltire. Eram uimit de această voinţă şi credinţă straşnică. Să aştepţi 16 ani!?!

Cele două Ane, mama şi bunica. Ele s-au rugat 16 ani ca să se nască Mircea.


428

- După atâţia ani, mama – continuă tanti Ana Şandru - îşi întărea credinţa că voi naşte un băiat. Şi minune! Am născut un băiat frumos. I-am pus numele Mircea. Când l-a văzut tatăl său, l-a luat în braţe, l-a ridicat în faţa icoanei lui Iisus şi a zis în hohote de plâns: - Doamne, Dumnezeule! Te-ai milostivit spre casa noastră. Ne-ai dat un băiat. Ţi-l închinăm Ţie. Este al Tău! Mircea creştea ca unul la părinţi. Bunica îl iubea la nebunie. Doar văzuse întruparea credinţei ei de atâţia ani. - L-am dat pe Mircea la Drept, la Cluj, continuă tanti Ana. Doream să-l urmeze pe tatăl său în ştiinţe juridice. Este atât de cuminte şi harnic. Are numai zece. Dar am dat de o belea. S-a îndrăgostit de o colegă a lui, pe nume Liliana. - E sănătos lucru. Se va însura. Nu se va face călugăr. Dacă are douăzeci şi patru de ani, parcă ar fi vremea normală, mă bag în vorbă. - Să se însoare cu oricine, dar cu Liliana niciodată şi aruncă un spălător umed, stropind oglinda de cristal deasupra bufetului adus din Austria, spre finele veacului al XIX-lea. Îmi ferisem capul la timp. N-am mai scos niciun cuvânt.

Trebuia ales un alt drum.


429

Mircea cel blând

La examenele de sfârşit de an, tanti Ana, cu casa pe strada Lânei, nr. 9, pleca la Cluj ca să încurajeze pe îngerul ei, că numai aşa îi zicea lui Mircea.

Trăia cu mare intensitate emoţiile fiului său. Îl

idolatriza. Nimeni şi nimic nu trebuia să-l atingă pe odorul mamei.

Când pleca, noi studenţii, de vârsta lui Mircea, ţinuţi în gazdă, rămâneam la bază, adică eram stăpâni


430

pe casă. Aveam grijă de curăţenie, flori şi mai ales să facem economie de apă, lumină şi gaz metan. După ce am făcut curat şi prin curte, culegând şi vişinele, ne-am apucat de o joacă nemaivăzută. La modă atunci era joaca de-a v-aţi ascunselea. Trebuia să te ascunzi aşa de bine ca să nu fii găsit prea degrabă. Venind rândul colegului Puriş Ioan, l-am lăsat să se ascundă bine. S-a început căutarea. N-a rămas loc nescormonit. Tot căutând, din greşeală, am răsturnat un dulap cu rufe peste uşile care erau închise. Nu ştiam ce s-a întâmplat cu Puriş al nostru. Dintr-o dată auzim: - Scoateţi-mă de aici, că mă înăbuş. Mai repede, strigă Puriş din dulap. Atunci sărim toţi şi punem dulapul pe picioare. Când a ieşit era roşu ca racul. Începea să se sufoce. Pe cap purta umeraşele cu bluzele şi fustele lui tanti Ana. Am râs până am căzut pe jos. El se băgase în dulap. Nici nu ne-am gândit la aşa posibilitate. Când vine doamna Şandru de la odorul ei din Cluj, ne strigă din prag: - Cred că voi înnebuni! Liliana nu se lasă de capul lui Mircea. Pe deasupra, mi-am pierdut umbrela şi sacoul, pe care le-am uitat în tren. Care mai de care o încurajam şi o mângâiam cu vorbe dulci. - Liliana m-a nenorocit! Cum să-mi ia pe fiul meu? Nu-l las nici moartă! - Bine. Atunci, credem că Mircea e cel mai bun pentru călugărie. Nu se însoară cu Liliana. Gata cu supărarea! Îl ai întreg, îi spun eu, conciliant. - Nu-l las la călugărie. Ieşiţi afară din casa mea. Eu hotărăsc ce face Mircea, odorul mamei, se apără vehement Ana Şandru, vânătă de mânie şi cu ochii mari şi negri ca două prune date-n pârgă.


431

Nu mai auzisem astfel de vorbe, dar nici nu mai văzusem o mamă atât de pornită pe o prietenă a copilului ei. Din aproape în aproape, am aflat adresa Lilianei pe care doream să o vedem şi să punem la cale măritişul ei cu Mircea. Ştiam acum poziţia mamei, care sărea ca arsă când auzea despre însurătoarea lui Mircea cu Liliana, aleasa inimii lui. Când am văzut pe Liliana – ce nume superb! – ne-am bucurat fără să spunem. Era o frumuseţe de fată. Subţirică şi înăltuţă, cu priviri cuminţi. Zicea cu o oarecare mâhnire din inimă: - Ştiu că nu sunt dorită de mama lui Mircea. E dreptul ei. Nu mă voi căsători cu el. Nu vreau să produc niciun fel de supărări. Fără învoirea ei, de azi nici nu vreau să mai am nicio întâlnire cu Mircea, zice Liliana, cu un ton aşa de firesc şi admirabil în acelaşi timp. Ne-a plăcut fata. Era modestă şi bine educată. Ne-am legat că o vom ajuta, dar să asculte ceea ce îi vom spune şi noi. Măsurând situaţia creată, adică văzând pe Mircea cel blând ca o Psaltire şi pe Liliana, cu comportament sincer, ne-am gândit că o pereche mai potrivită nici nu poate fi. - Vrem să o vedem şi noi pe Liliana, îi spunem doamnei Şandru într-o zi când parcă se mai potolise. Dacă-i urâtă şi neînţeleaptă, nici nu merită să se mărite cu Mircea. Trebuie văzută cum face mâncare, cum spală, calcă, face curăţenie, treburi de gospodărie, că doar n-o să fie pusă la icoană. Vei vedea singură ce fel de fată este. Singură veţi hotărî apoi ce va mai fi de făcut. Tanti Ana s-a luminat la faţă. A fost de acord să vină la un fel de probă. Am anunţat-o pe Liliana despre cum stăm cu demersurile. I-am spus unde am ajuns şi


432

că va fi poftită la probă de viitoare gospodină şi soţie iubită de Mircea. - Să nu te uiţi la Mircea când vii. Privirea numai pe tanti Ana şi nu ieşi din cuvântul ei, iar dacă se supără să nu-ţi faci griji. Este doar vulcanică şi se moaie mai târziu. O cunoaştem noi, de vreo patru ani, o dădăceam pe aleasa inimii lui Mircea.

Ne-am pus pe lucru. Eram siguri de izbândă. Liliana păşeşte în casa viitorului mire. Doamna Şandru era numai ochi pe biata fată. Îi urmărea orice privire şi orice mişcare pe la bucătărie. - Pune aşa zarzavatul, Liliana mamei, taie aşa ceapa, dragă Liliana şi tot aşa auzim, noi ascultând pe la uşă, cu mare grijă să nu se descopere planurile noastre de însurătoare. Au urmat şi alte întâlniri. Lui Mircea i-am spus să nu apară, decât din întâmplare şi să nu stea pe aproape decât dacă tanti Ana va cere aceasta. Iar de mână nu cumva s-o ia sau s-o pupe de faţă cu mumă-sa, sau s-o ţină de braţ, sau după umeri, pentru că la Cluj o făcea de multă vreme.

Liliana şi Mircea Şandru


433

A trecut vremea. Liliana a fost mai des chemată. Are loc nunta. Lucrurile au intrat în normal. Într-un an am dat pe la locul nostru de găzduire din timpurile academice. - Vai! Liliana mea este o minune de fată. Este atentă, harnică, cu grijă pentru toate, săritoare la orice lucru. Niciodată n-aş fi avut o fată mai bună. Şi aşa se orânduiră toate. Acum ne aducem aminte de superba doamnă Ana Şandru, care trăia cu noi emoţiile examenelor, pentru care se ruga în ziua susţinerilor, ca să biruim.

Se purta ca o mamă!


434

Riscul prieteniei

Nu m-aş putea desprinde de Sibiu, dacă nu aş pomeni de prietenul meu Liviu Streza. Eram colegi din extrema anilor de studenţie. Nu mai ştiu exact cum ne-am întâlnit. Parcă a fost o întâlnire de veacuri! De atunci nu ne-am mai despărţit. În casă la tanti Ana mai stăteau în gazdă şi două fete simpatice: Lavinia, care arăta ca o răţuşcă şi Geni, care avea să devină soţia lui Liviu.

Seara ne adunam în poveşti cu doamna Şandru Ana. Veniţi de pe drum, de la locul de muncă, fiecare îşi depăna întâmplările. Geni Stanciu era volubilă şi cu un şarm aparte de a povesti, iar râsetele erau aşa de


435

sănătoase încât se legase între noi o adevărată frăţie. Nimic păcătos sau ceva rău nu ne trecea prin minte. Când i-am văzut părinţii lui Geni de la Ucea, mai ales pe mama, cu care semăna leit, mi-am dat seama în ce mediu sănătos s-a născut şi a copilărit. Era de o mare frumuseţe şi bunătate a inimii. Doreai să stai în preajma ei s-o asculţi cum povestea, mai ales întâmplările de la Spitalul din Sibiu, unde lucra, fiind cadru medical. Nu mai ştiu cum s-a întâmplat idila. Liviu şi cu Geni – Eugenia au devenit prieteni. Amândoi erau o pereche ideală. Cu Liviu Streza am păstrat legătura frăţească tot timpul. Ne-am înţeles totdeauna ca fraţii.

Mănăstirea Sâmbăta de Sus

Îmi aduc aminte că i-am făcut odată o vizită la parohia din Lisa. De acasă am mers pe jos, linie dreaptă până la Mănăstirea Sâmbăta de Sus pentru a-l vedea pe Părintele Teofil Pârâian, despre care povestea lumea cu multă bucurie şi entuziasm.


436

Părintele Teofil Pârâian

Pe tot drumul am vorbit despre Filocalia apărută în cele patru volume. Eram în patria de unde a plecat în lume, gospodărită de Dumitru Stăniloae şi Arsenie Boca. Preotul Liviu Streza aborda probleme de isihasm şi dorea să ştie cum înţeleg eu rostul rugăciunii inimii şi nu a lui Iisus, cum se mai spune de obicei. Rugăciunea lui Iisus este Tatăl nostru şi marea adresare către Atotputernicul Dumnezeu, din capitolul 17, din Evanghelia după Ioan. Mai sunt şi alte rugăciuni pe care le-a făcut Iisus în lucrarea Sa dumnezeiască pe pământ. Fără să simţim oboseala drumului, prin iarba cu flori, am intrat pe poarta cea mică a mănăstirii brâncovene. Acolo am văzut pentru prima oară pe Părintele Teofil cu care am schimbat câteva idei şi pe care aveam să nu-l mai uit. Tot acolo era şi colegul şi duhovnicul meu, Paisie Tinca, bun Părinte, sculptor migălos şi iubitor de scris şi cărturărie. Totdeauna când


437

mă uitam în ochii lui albaştri, vedeam cum din adâncul lor izvorăşte Mureşul cu ape limpezi şi cristaline.

Liviu Streza, viitorul Mitropolit al Ardealului

Nu ştiu dacă, de când ne cunoaştem cu Liviu Streza, ne-am scris vreo scrisoare. Pentru mine era şi este o bucurie să am prieteni şi fraţi transilvăneni. Este o sărbătoare să-i auzi vorbind. Nu-ţi mai este foame, iar prietenia cu ei nu este o glumă. Este o dramă dacă trădezi. De aceea, întotdeauna m-am temut de prietenia transilvăneană, bună ca lumina pentru suflet şi ca apa de băut pentru trup! Şi iarăşi, n-aş putea să nu-mi amintesc de Sibiul tineresc, unde Mircea Păcurariu, fostul meu profesor de la Seminarul nemţean şi mai apoi profesorul sibian, preda cu aceeaşi statornică forţă de muncă şi severitate pentru învăţăceii săi atât de numeroşi. Cred că venirea mea la Sibiu a fost influenţată de Mircea Păcurariu, care, deşi îi fusesem ucenic la


438

Neamţ, totdeauna mi-a dat note mai mici decât meritam. Aşa consideram eu. Când l-am întrebat odată de ce îmi dă note mai sărăcuţe, mi-a spus: - Nu pot să-ţi dau note mari. Va crede lumea că te protejez, pentru că eşti ucenicul meu. Ăsta-i riscul prieteniei. Când l-am auzit grăind aşa, nu m-au mai interesat notele – pe care nu dădeam două parale, de altfel – ci rămâneam bucuros, că un profesor îi vorbeşte elevului şi apoi studentului său despre prietenie.

Profesorul Mircea Păcurariu

de la Institutul Teologic de grad universitar din Sibiu

Şi azi, îl aud pe Părintele Mircea Păcurariu, cum spune – după cincizeci de ani de când ne cunoaştem – că dintre toţi elevii şi studenţii săi arhierei, Calinic ar fi rămas singurul neschimbat, adică fără nas în vârful băţului – aş traduce eu – şi cu acelaşi fel de a fi, de la prima întâlnire. Este o mângâiere şi vorba asta pentru că vine de la un profesor foarte sever. La Sibiu, în timpul studenţiei, îi vedeam casa unde locuia. Îi plăcea ordinea în toate. Preţuiam


439

curăţenia din casa lui şi aerul mereu proaspăt. Ţinea adesea fereastra deschisă. Sobrietatea spaţiului unde locuia, ca şi acum, ţinea de firea lui, lepădată de zorzoane şi fleacuri omeneşti, aşa cum îi stă bine unui ardelean de la Ruşii Haţegului hunedorean. Grija mea cea mare, ca şi atunci când eram elev la Neamţ, a rămas statornică: însurătoarea lui Mirciulică, aşa cum îl alintau colegii săi, Ilie Georgescu şi Ştefan Alexe. Iustin Moisescu, elegantul şi savantul profesor, Mitropolit al Ardealului şi apoi al Moldovei şi Sucevei dorea, mai în taină, mai pe faţă, ca Mircea Păcurariu şi Ştefan Alexe, să se călugărească şi să fie promovaţi ca arhierei în Biserica lui Hristos. Într-o vreme, Ştefan Alexe era cât pe ce să ajungă. Cât despre Mircea, eu nu-l vedeam decât însurat. Dacă ceda, la un moment dat şi accepta viaţa monahală, acum era mitropolit al Ardealului şi prietenul meu, Liviu de altădată îi pupa mâna respectuos. Mă sfiam să-l întreb pe Mircea, atunci când mai stăteam câteodată pe bancă aşezaţi în faţa casei, cum mai stă cu însurătoarea. Anii se îngroşau ca număr. Iar eu nu puteam să am linişte, că magistrul meu nu are curajul să abordeze vreo fată, pentru însurătoare. Spun asta pentru că Mircea Păcurariu, ca şi acum, nu s-a despovărat de acea sfială din primăvara vieţii. Câteodată îl vedeam pe Mircea cum se pregătea cu grijă. Se îmbrăca impecabil, îşi punea căciula şi pantofii în galoşi ca să nu alunece pe zăpadă. Şi cu mănuşile gata de tras pe mâini, pleca de unul singur, spre seară, prin Sibiul medieval.


440

- Hai să mergem! îi spun eu colegului meu, Puriş Ioan, să vedem unde se duce Mircea Păcurariu, spre seară. Să-l protejăm în plimbarea prin oraş, neştiind noi, care ar fi rostul ieşirilor sale spre apus de soare. La o distanţă potrivită, pas cu pas, eram pe urmele lui Mircea. Se poartă moda şi în literatură. Dintr-odată, se opreşte în faţa unei fete voinice şi frumoase, după cum vedeam noi de la distanţă. Şi-au dat bineţe, Mircea pupându-i mâna domnişoarei. Au pornit la plimbare împreună. Nu ne era teamă că vom fi văzuţi, ba chiar ne-ar fi bucurat.

Mioara Breazu, 1966

Eram siguri că se vor căsători. Peste câteva luni s-a şi întâmplat minunea. Mioara avea să fie marea binecuvântare pentru Mircea.

Nu mai aveam grijă! A ştiut să aleagă!


441

Cei trei Nicolae: Bălan, Colan şi Mladin În perioada studiilor din metropola Sibiului,

două au fost evenimentele cu ecou răsunător: moartea Mitropolitului Nicolae Colan şi întronizarea noului mitropolit, Nicolae Mladin. Un Nicolae pleca şi un alt Nicolae venea. Era la începutul verii anului 1967. Am fost martor ocular la înmormântarea Mitropolitului Nicolae Colan. De mulţi ani nu mai mergea pe picioare. Se slujea de un cărucior automat. Mitropolia, practic era condusă de vicarul arhiepiscopal, Traian Belaşcu, după cum se spunea prin partea locului. La biserică era adus mai rar duminica şi mitropolitul suferind. Prin Altar era ridicat de câţiva inşi pe cărucior. Era aşezat în faţa Catapetesmei, pe solee, ascultând Sfânta Liturghie. Din când în când, se auzea o bubuitură cu ecou. Probabil că se îneca şi striga din toţi bojocii, după care se desfundau plămânii. Era dramatic să vezi o „jumătate” de mitropolit mergând cu căruciorul. Nu-i de râs. Să ne ferească Dumnezeu pe toţi!


442

Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului (1920-1955)

Nicolae Colan Mitropolitul Ardealului


443

(1957-1967) Plecarea din această viaţă a fost pentru el o mare izbăvire, ca şi pentru însoţitorii nedormiţi de ani de zile. Lângă mormântul Mitropolitului Nicolae Bălan se adăuga şi mormântul lui Nicolae Colan, amândoi foşti rectori, profesori de Teologie înaltă şi mitropoliţi ai Ardealului şi amândoi cu numele de Nicolae. Al treilea mitropolit, unul după altul, a fost să fie tot Nicolae. Parcă s-ar fi mutat Sfântul Nicolae la Sibiu. Alegerea noului mitropolit se anunţa furtunoasă. Printre candidaţi era şi Nicolae Mladin, profesorul de Morală şi redactorul providenţial al Telegrafului Român, zeci de ani, fără întrerupere, în vremuri tulburi ideologic.

Mama candidatului Nicolae Mladin, Letiţia, văduvă de mulţi ani, era o „ţâră” de femeie, cu nişte ochelari mari din baga, de culoare neagră, aşezaţi pe ochii traşi în fundul capului de post continuu şi rugăciune. Dacă la Bucureşti se pregătea un nou mitropolit pentru Ardeal, Letiţia văduva, cu vreo câteva sute de surate, băteau mătănii, posteau şi se rugau, ca Nicolae al mamei, să vină de la Bucureşti, mitropolit ales la Sibiu. O vedeam pe biata Letiţia, slabă şi adusă de spate, acum cu ochelarii căzuţi pe vârful nasului de atâta post negru. Se legăna în paşi mărunţi, de acasă la biserică şi de la biserică acasă, dusă de braţe, păşind mărunt. Ţi se făcea o mare milă. Posibil că ea, sărăcuţa, nu ştia ce avea să însemne mitropolit, şi mai ales al


444

Ardealului. Rugăciunea sibiencelor evlavioase, a mamei Letiţia şi poate a ardelenilor, a fost ascultată. - Vai! Nicolae al mamei este mitropolit. Mulţumesc, Sfinte Nicolae, că mi-ai ajutat. Nici nu se putea altfel. Nicolae al meu e cel mai bun şi cuminte, grăia mama mitropolitului Nicolae, îmbătată de fericire. N-am mai văzut o bucurie şi o lumină mai mare ca pe faţa Letiţiei. Am fost, pur şi simplu, copleşit. Parcă trăiam vremurile patristice.

Nicolae Mladin Mitropolitul Ardealului (1967-1981)

Ardelenii au primit cu mare bucurie vestea

alegerii. Era un mare triumf. Tronul ecleziastic al Ardealului a fost slăvit de oameni cu înaltă carte şi trăire religioasă şi socială, deopotrivă. Adică trebuia să fii un om deplin, complet.


445

Cred că era pe la începutul lui iunie a anului 1967. De la Palatul Mitropolitan se îndrepta coloana oficială ecleziastică şi politicească spre Catedrala din metropola Sibiului. Noi, studenţii făceam un cordon dens ca să nu se strecoare nimeni pe drumul destinat procesiunii. Prin faţa noastră „trecea”, cu pas calm, dar ferm, întreg soborul împărătesc, îndreptându-se spre Altarul străbun. Au urmat: slujba, întronizarea, cuvântări interminabile pentru aşa moment atât de important şi festiv. Ca la început, întreg Soborul s-a îndreptat, acum în frunte cu noul Mitropolit, Nicolae Mladin, spre vechea reşedinţă, dând binecuvântări din vârful treptelor Catedralei Mitropolitane.

Catedrala Mitropolitană din Sibiu


446

Lucrurile se aşezau încet-încet. Noul mitropolit avea de adus la zi vremea pierdută de înaintaşul său în scaunul cu rotile. După 15 ani se îndrepta spre Sâmbătă de Sus, scos din Jeţul Arhieresc. El trebuia să treacă la cele veşnice ca profesor şi savant teolog. Administraţia însă i-a distrus sănătatea şi l-a omorât înainte de vreme.

Odată plecat de la catedră, piciorul lui de mitropolit nu a mai călcat prin clasă decât de câteva ori. Nu mai avea timp şi de draga lui lucrare universitară. Avea alte încercări, mult mai mari şi grabnic de rezolvat. Marele Mitropolit Nicolae merită ca opera sa, atât de multă şi densă, ca şi a celorlalţi mitropoliţi, să se întrupeze într-o Integrală Mladin. Aceasta o va face, desigur, urmaşul său în Tronul Arhieresc al Mitropoliei Ardealului, Vlădica Laurenţiu, prietenul nostru de demult. Era cunoscută presărarea de anecdote hazlii ale Mitropolitului Nicolae Mladin. De pildă, la un Simpozion, prezenta referatul profesorul Grigore T. Marcu care, din cauza gâtlejului uscat, cam bea apă repetat. Gestul său nu a rămas neobservat de mucalitul Nicolae Mladin. La finalul lucrărilor, Mitropolitul îi zice: - Măi Grigore, mi-a plăcut … - Mulţumesc, mulţumesc, Înaltpreasfinţite, zice precipitat conferenţiarul, nelăsând loc de a-şi termina vorba începută. - …Cum ai băut apă!… îşi termină propoziţia mitropolitană.


447

Casa „tremurătorilor”

Definitivându-mi ostenelile universitare, unde examenele, din fericire, nu se luau pe claponi, raţe şi alte paporniţe, m-am întors la lucrarea de pe plaiurile maramureşene. Gândul efemer de a da la doctorat l-am amânat pentru altă vreme. Îmi spuneau colegii ce umilinţe încasau bieţii candidaţi. Nici nu intrăm în bucătăria doctorală. Ar fi prea riscant. Mă bucurau drumeţiile, parohia fiind în bună parte aşezată de la deal spre munte. De la Inău treceam pe poteci cu piciorul în Parohia Ciocotiş. Acolo păstorea bunul meu coleg şi prieten, Bălan Gheorghe, însurat cu fata din Parohia Tioltiur, Cornelia Rusu. Am ajuns, în sfârşit, şi vecini de lucrare duhovnicească. M-am bucurat mult pentru acest lucru. El făcea toate cu maximă seriozitate şi mult spor, ca şi acum, la Baia Mare, în calitate de consilier economic al Eparhiei Maramureşului şi Sătmarului, de aproape douăzeci de ani, în casa căruia a fost găzduit, o vreme, Episcopul Justinian care nu avea unde să-şi plece capul. Într-una din zile mă vesteşte că în Ciocotiş va fi mare adunare a „tremurătorilor”, cu un mare predicator din America. Mă ruga să merg urgent ca să fim împreună la adunare, pentru că a fost invitat şi el. Ca să nu merg singur, am invitat şi pe umoristul poet şi scriitor, Nicolae Lungu, de la Suciu de Sus. Cu Bibliile la noi, Învăţătura de Credinţă şi Sectologia lui Deheleanu, am apărut la ora cinci în Ciocotiş. Seara, la nouă, s-au adunat într-o casă peste patruzeci de persoane. Am văzut pe pastorul din America.


448

Era un român plecat mai de mult şi acum venise să-şi vadă rudele. S-a gândit, ca între timp, să mai pună de o „adunare”. Se chema fratele Vasile, cel care conducea adunarea din care, acum făceam parte şi noi. Am stabilit rânduiala slujbei ce avea să se ţină. - Dorim, ca slujba la care participăm noi, la adunarea dumneavoastră, la care ne-aţi invitat şi vă mulţumim, să nu fie nimic improvizat, ci doar din Sfânta Scriptură. Orice abatere nu-i admisă. De acord? întreb eu în numele invitaţilor. - De acord, auzim într-un glas unit, rostirea celor prezenţi şi curioşi cum va ieşi o slujbă comună, cu „tremurători” şi preoţi ortodocşi. Acum îmi dau seama că povestea era inedită. Cei prezenţi s-au aşezat în genunchi cu faţa spre pereţii camerei şi au început, fiecare, cu glas înalt: - Doamne Iisuse, iartă-mă, că am greşit anul trecut când am furat porodici – a se înţelege roşii – de la vecinul meu, când nu era acasă, striga o femeie cât o ţinea gura. - Doamne Dumnezeule! iartă-mă că mi-am înşelat soţul înainte de a muri, striga plângând o femeie îmbrăcată în doliu. - Scapă-ne, Isaia, prorocule şi tu Ilie, de popii idolatri care sunt aici de faţă. Era o babiloneală. Laolaltă strigau din răsputeri toate păcatele de nu mai înţelegea nimeni, nimic. După ce s-au ridicat şi s-au aşezat pe bănci, fratele Vasile a zis ritos: - Cine are cuvânt prorocesc? Să înceapă acum. - Ioralticov magarilovum, calosumbac critoesul, bahole drisocom vitatorum, benicusic cericodou


449

unadocrastor, îşi debitează sora Maria care pretindea că are legătură cu cerul, prorocia sa misterioasă, adică bolboroseala bolândă. - Şi acum, sora Ileana, zice pastorul Vasile, va tălmăci ceea ce a prorocit sora Maria. - La noi în adunare sunt trei lupi îmbrăcaţi în piele de oaie – adică noi preoţii – şi peste şase luni vor avea o mare nenorocire. Iar celui mai înalt – adică eu – îi va muri nevasta, căzând cu avionul. Părintele Bălan Gheorghe avea un prunc pe nume Milan, iar Părintele Lungu Nicolae, de la Suciu de Sus, două fete. I-am văzut schimbaţi, oarecum, la faţă, mai ales de comedia ce ni s-a dat să vedem şi să auzim. Exact ca la casa de nebuni. În ceea ce mă priveşte, nu aveam nicio nevastă. Dar când eram întrebat: - Unde-i soţia, Domnule Părinte? Le răspundeam: - La Londra, la studii. Vine în vacanţă, la vară. Cu aceasta scăpam, oarecum, de întrebările iscoditoare. - Care este versetul din Biblie care stă la baza modului cum v-aţi rugat până acum? pun eu prima întrebare. - Fraţi şi surori, să deschidem Bibliile la Faptele Apostolilor, capitolul 4, versetele 24, 29 şi 30. Ia citeşte frate Ionaş, zice, cu sufletul la gură pastorul Vasile: „Iar ei, auzind, întru-un cuget au ridicat glasul către Dumnezeu şi au zis: Stăpâne Dumnezeule, Tu, care ai făcut cerul şi pământul şi marea şi toate ce sunt în ele… şi acum, Doamne, caută spre ameninţările lor şi dă robilor tăi să grăiască cuvântul Tău cu toată îndrăzneala. Tinde-Ţi mâinile spre vindecare, şi semne şi minuni săvârşeşte prin numele Sfântului Tău Fiu, Iisus!”


450

- E bine ales capitolul din Faptele Apostolilor şi versetele de asemenea, pentru o altă rânduială, dar nu pentru ce aţi făcut voi, aici, strigând fiecare, cum l-a tăiat capul, le spun eu delicat, pe cât mi-a stat în putinţă, văzând cum îşi acoperă babilonia verbală, cu versete din Sfânta Scriptură. - Mai citeşte, soră Catrina, încă o dată versetele şi spune ce ai înţeles dumneata, din cele citite şi dacă se potrivesc lucrurile, o îndemn pe creştina care era puţin mai în vârstă. - Am înţeles bine! Nu dă cu ceea ce am făcut noi aici. De azi nu mai calc la nicio adunare. Mă întorc la biserica de unde am plecat. Se va bucura mama mea, de acolo, de sus, de unde este cu Maica Domnului. Catrina se ridică, dă bineţe şi iese afară. După ea se mai ridică vreo zece surate şi golesc casa. După alte lămuriri, spre ora cinci dimineaţa, se părăseşte casa „tremurătorilor”, fiecare luându-o pe cărările lui, bombănind, că au pierdut noaptea degeaba. Peste câteva zile, toţi cei trei „misionari”, suntem chemaţi la Baia Mare, de către Împuternicitul de Culte, Traian Chilian. - Aţi fost la adunarea neoprotestantă de la Ciocotiş? - Da! Am răspuns noi în cor de trei. - Pastorul de acolo a spus că nu ştiţi Biblie şi că aţi făcut bancuri la adresa lui Ceauşescu. L-am lămurit cum au stat lucrurile cu adevărat şi ne-am mirat de minciunile croite de pastorul neisprăvit. Ne-am dat seama că nu-i cazul să mai mergem pe la adunări în spirit „frăţesc”.


451

Să fim un pic şi „ecumenici”

Trăind o vreme în Transilvania, am înţeles că trebuie să fim un pic şi „ecumenici”. Nu mă oprea nimeni să intru în sinagogă sau moschee şi cu atât mai mult în bisericile creştine. Mergeam şi în bisericile romano-catolice, reformate, luterane, unitariene. De câteva ori am mers chiar la adunările neoprotestanţilor. În Transilvania şi în Dobrogea nimeni nu se mai miră când se vede o înţelegere şi preţuire frăţească. Acest simţământ normal şi necesar îl aveam noi în Transilvania. M-am bucurat mereu că Părintele Gheorghe Bălan avea aceeaşi manifestare şi, poate, mult mai deschisă. Într-una din zile îmi spune cu bucurie: - Am întâlnit un preot luteran la Sibiu, pe nume Karl Waedt. Cred că este un om deosebit. Vreau să-l cunoşti. Este la Mălâncrav de Criş. M-a invitat să-i fac o vizită. Mergi şi tu? - Merg, desigur, îi spun bucuros prietenului şi colegului meu, mare iubitor de escapade. Ne pornim la drum. Bălan Gheorghe nu mergea niciodată cu trenul, autobuzul sau avionul. Îi făcea o mare bucurie să iasă la ocazie. De obicei eu nu plăteam nimic la drum. Singur se gospodărea cu finanţele, iar eu nu ziceam nimic, pentru că eram invitatul lui. De câteva ori, tot mergând împreună, după ce ne dădeam jos din maşina de ocazie, am observat că nu prea se înţelegea cu posesorul maşinii. - Domnule, dar drumul de la Baia Mare la Alba Iulia costă vreo 50 de lei. Cum să-mi dai doar doi lei?


452

- Ia, colea, doi lei că-s de ajuns. Dacă nu-i primeşti, este treaba dumitale. Eu stăteam mai la distanţă, că-mi era ruşine de astfel de discuţie. Când am încercat să-i dau completare de la 2 lei până la 50 lei, mi-a luat din mână bancnotele şi punându-le în chimir, mi-a zis: - Tu nu ştii valoarea banului şi nici distanţele. Să nu te mai amesteci. Şoferul a plecat şi fără cei 2 lei, bombănind de mama focului.

Am ajuns la Karl Waedt, care, de atunci, a devenit şi cunoştinţa mea până azi. Ne-a dus la biserica veche, monument istoric din bătrâne secole. Avea o viaţă plină de întâmplări dureroase. Spunea că la începuturi a fost biserică ortodoxă, după care a devenit catolică, iar acum este luterană. Se vedeau picturile care erau de o vârstă cu cele de la Voroneţ.

Familia Karl Waedt


453

Mai târziu i-am făcut vizită la Manărade-Daneş, lângă Blaj. Era pastorul unei comunităţi de creştini luterani într-o parohie mai mare ortodoxă. De la el am primit un Liturghier greco-catolic, apărut cu binecuvântarea Mitropolitului Vasile Suciu de la Blaj. Fără niciun fel de greutate se lega între noi o bună cunoaştere şi prietenie. Karl Waedt venea la Mănăstirea Cernica şi apoi la Mănăstirea Sinaia. Stătea la slujbele ortodoxe, de la Amin la Amin, fără să se mişte din loc. Era plin de bucurie. - La voi, la ortodocşi, este purul adevăr. Aveţi cele mai frumoase slujbe din lume. Îmi pare rău că Martin Luther nu a cunoscut valoarea ortodoxiei. Poate că nu era dezbinarea aşa de mare.

Avea şi el multă dreptate! Într-o vară, Karl Waedt a venit la Ciocotiş, în vizită reciprocă, fiind însoţit de prietenii săi din Germania, Ţabel cu casa şi Bibra. Pe atunci era foarte grav să primeşti străini prin casele româneşti, fără să le declari imediat prezenţa pe teritoriul României. Deseori abordam probleme teologice. Karl Waedt era un mistic. Îl interesa bogăţia de har a Ortodoxiei. Când m-a poftit să ne rugăm în altarul bisericii luterane din Mănărade, am încercat să înţeleg dacă se gândeşte la oarecare convertire. Am stat în genunchi. - Karl Waedt, ai toate calităţile posibile pentru un preot adevărat. Îţi mai lipseşte hirotonia, îi spun eu după ce ne-am ridicat din genunchi. Fără hirotonie nu poţi săvârşi Euharistia mântuitoare, potrivit Sfintei Scripturi din capitolul 6 a Evangheliei după Ioan. S-a uitat lung la mine. Am deschis Biblia şi i-am arătat ceea ce nu se respectă de către Biserica


454

Luterană şi că Martin Luther i-a lăsat fără preoţie lucrătoare, efectiv. Era convins în sinea sa că aşa este. A dat însă vina pe Luther. - Apoi, Luther nu-i Dumnezeu! El a greşit în reforma lui, dar noi trebuie să îndreptăm lucrurile, caut eu să-l lămuresc. Să ieşim din inerţia teologică secularizată.

Pastorul Johannes Waedt De atunci n-am mai discutat astfel de probleme fundamentale pentru mântuire. Cred că s-a întâmplat, odată, ca fiul său, Johannes să asiste la un astfel de dialog. Acum el este preot în Germania. Cred că a înţeles exact cum stau lucrurile. Duhul Sfânt îl luminează şi mai mult. Este, desigur, pe drumul cel bun!


455

„Găzduşagul” lui Dumnezeu

Mi-au rămas în minte multe întâmplări, care mai de care mai nostime, din perioada celor cinci ani cât am stat în frumosul Maramureş, care mi-a umplut inima de negrăite bucurii. De pildă, la Borcut, am păţit o poznă, ca la Cufoaia, aruncat din căruţă în groapa cu mocirlă şi la Inău cu capul şi hainele pline de gulaşul din carne de oaie cu seul de un deget. Când predicam înfocat despre existenţa lui Dumnezeu, am mutat puţin lumânarea de pe iconostasul mic, mai spre interior ca să nu o dau jos cu mâinile, pe care le învârteam prin aer. Deodată se aprinde o coroană de hârtie îmbibată cu ceară. Flăcările ivite cu repeziciune, le-am stins cu mâinile. Ceara fierbinte s-a prins de palme şi degete. Arsura m-a dus repede în Altar. Mi-am băgat mâinile în oala cu apă. Creştinii din biserică au început, unora să le pară rău, iar alţii râdeau de-a binelea. Şi mie îmi venea să râd, aducându-mi aminte de cele păţite, doar cu o săptămână înainte la Cufoaia şi Inău. Mi-am continuat predica, dar cu mai puţină înfocare şi doream să împărtăşesc cunoştinţele proaspete ca mierea de albine. Când cuvântam, atenţia mi-a fost atrasă de un consilier parohial, numit de săteni Socăciţa, pentru că făcea bucatele la nunţi şi înmormântări. La sfârşitul slujbei, mă apropii de dânsul şi-l întreb dacă i-a plăcut predica. Stând picior peste


456

picior, rezemat de strană, ca şi-n crâşmă, sloboade înţelepciunea sa năucitoare: - Domnule Părinte, predica a fost frumoasă. Dar eu te sfătuiesc, să nu te mai amesteci în găzduşagul lui Dumnezeu, că nu te prea pricepi. Vorbele lui au fost ca o măciucă în cap. Nu mai auzisem aşa ceva, dar nici felul în care au fost spuse. De atunci, am fost atent la cele grăite.


457

O „petrecanie” hazlie

Pentru prima oară am văzut bivoli în Transilvania. Erau negri, cu coarne mari, evazate spre gâtul gros şi puternic. Ochii mari şi melancolici parcă te învăluiau cu iubire. Am văzut cum trag la căruţă. Oricât ar fi fost de greu şi pe orice drum, chiar pe dealuri, în urcuş, nu rămâneai în pripor. Am văzut bivoli, care înjugaţi, urcau drumul în genunchi cu căruţa încărcată, până peste deal. M-a apucat plânsul. Ei ştiau că trebuie să ajungă acasă, cu orice greutate. Mi-am adus aminte de rezistenţa ardelenilor, peste o mie de ani sub stăpâniri străine. Şi bivolii au învăţat de la ei să rabde şi să care greul în spinare, fără grai.


458

La arat, la cărat sacii de la moară, la dus fânul pentru iarnă, docilul bivol se arăta fără oboseală. Am văzut, într-o vară cu căldură mare, cum doi bivoli înjugaţi la căruţa plină cu saci de la moară, când au văzut apa în cale, n-au mai mers pe pod, ci s-au dus direct în şteoalnă să se scalde şi să se răcorească de căldură. Oricât s-a împotrivit gospodarul, nu a putut face nimic. Bivolii i-au băgat gospodarului sacii la apă. Am râs cu gura până la urechi. Era un adevărat spectacol ca şi atunci când alţi bivoli au intrat în apă cu căruţa plină cu fân. Au băgat bieţii bivoli încălduriţi şi fânul la apă. Când se mulgea, bivoliţa dădea laptele cel mai gras şi bun din lume. Era o mare problemă! Într-o zi, Domnica, soţia lui Filip Pop, coratorul bisericii din Borcut, bătea cu un par bivoliţa şi striga la ea de răsuna uliţa. - Na! să te saturi. Ia să văd dacă nu dai lapte! N-a muls niciun strop. Bivoliţa nu suporta să fie bătută, dar nici suduită. Erau de o mare gingăşie. Doreau să fie mulse doar de o mână. Aşa se învăţau ele de la început. Unele nu se lăsau mulse dacă nu le cântai tot timpul cât le mulgeai. Dimineaţa, pe uliţă, era un adevărat concert. Fiecare gospodină cânta din răsputeri ca să poată mulge. Bivoliţele erau şi iubitoare de muzică. O adevărată sensibilitate. Nu glumesc! Ceea ce m-a făcut să râd la o înmormântare, a fost tot o întâmplare cu bivolii, înjugaţi la sanie, în plină vară, care duceau mortul la groapă. Plecând preotul din satele vecine, Dumbrava şi Stoiana, la treburi, pentru mai multe zile, am fost chemat la înmormântare. După slujbă, văd că pun


459

mortul într-o sanie. Bivolii stăteau ţepeni la jug cu prosoapele atârnate în coarne. Un adevărat spectacol. Dintr-odată, probabil înţepaţi de ceva viespi, au luat-o la fugă de-a coasta abruptă, ieşind de pe făgaşul drumului. Nefiind mortul legat, a sărit sicriul cu totul: capacul într-o parte, sicriul în alta, iar mortul de-a dura pe coastă. Am leşinat de râs. - No, Domnule Părinte, nu râde, că-i mare bai. Acesta e un semn rău. Înseamnă că intră în iad. Bivolii n-au mers pe drumul drept, iar mortul a luat-o singur, de-a dura. Mare bai, mare bai. Vai! Vai! Vai! Bivolii nu s-au mai oprit decât în şura lor cu fân şi umbră. Nu le plăcea la petrecanie. - Hai să adunăm mortul de pe jos. Să-l punem în sicriu şi să-l ducem pe braţe la groapă, mai ales că cimitirul nu era prea departe, le spuneam eu împăciuitor, stăpânindu-mă să nu râd de o astfel de înmormântare hazlie. Oricum, a fost o zi veselă.


460

Parcă nici n-ar fi fost …

Că tot am amintit de înmormântare, cred de cuviinţă să mai arăt un alt aspect de la o petrecanie din satul Brebeni, unde am fost invitat, ca şi prin alte părţi ale Maramureşului. Cel trecut în Ţara de peste Veac era un biet şofer, căruia, venind obosit de pe drum, nevasta i-a poruncit să fie dusă cu maşina la mamă-sa în vizită. Pe drum a adormit la volan, iar maşina a luat-o pe o râpă adâncă. Şoferul a murit, iar soţia nu a avut nicio zgârietură. Slujba s-a făcut ca la carte. Nu s-a lăsat nimic pe dinafară. Jelania soţiei era de nedescris. Stătea întinsă peste sicriu, cu părul despletit şi cu mâinile mângâia faţa soţului adormit. Lumea lăcrima, iar câte o femeie, mai zicea în şoaptă: - Ticăloasa! mai şi plânge! Ea l-a omorât! A fost o ipocrită toată viaţa! - Tare bun era bietul om! Mai bine murea scroafa care boceşte acum. Ascultam şoaptele din spatele nostru, stând la înmormântare sub pomii din grădină, la umbra cărora se desfăşura slujba între lacrimi, bocete şi şoapte vehemente. Nu era de glumă. S-a sfârşit slujba. Cuvântările s-au ţinut lanţ. S-au lungit mai mult ca însăşi slujba înhumării. Iertăciunile au scos vaiete, strigăte, bocete. Glăsuirea diacului – ghiersul – cum se zice pe acolo, a fost dramatic, în accente de imn de laudă a dispărutului şi


461

urgisire a morţii nemiloase, care umblă prin casele noastre. După ofuri şi suflat de nasuri, deşi era vară toridă şi după sărutarea cea de pe urmă, convoiul a pornit-o pe o costişă blândă, spre cimitirul satului. Păşind alene, spre locul de veci, nevasta şoferului, sprijinită de două femei, glăsuia: - Vai! Vai! Vai! Dragă Neculai, că bun ai fost, ca pita. Cum te-am pierdut eu pe tine şi tu pe mine. Cum au rămas copiii orfani, de prea puţini ani. Vai! Vai! Vai! dragă Neculai! Groapa era adâncă. Pământul era reavăn şi îmbietor. Groparii au luat sicriul şi l-au aşezat pe marginea viitorului mormânt. Au aşezat capacul. Cu un ciocan mare a început bătutul cuielor. - Vai! Vai! Vai! Nu mai pot! Mor! striga nevasta dispărutului soţ, care sta pe marginea gropii. - Linişteşte-te, Marghioalo! Asta a fost voia lui Dumnezeu. Nu mai plânge, că ţi se face rău la cord. Auzeam pentru prima oară aşa expresie la nişte femei din satul Brebenii Maramureşului. - Aoleu! Nu mai bateţi cuie în copârşeu! Parcă intră în inima mea. Vai! Vai! Vai de mine şi de pruncii mei! Bocind din răsputeri, dintr-odată cade pe spate. Mai multe femei o culeg de pe jos şi o pun în picioare, sprijinind-o. Coşciugul se coboară în adâncuri, luminat de razele soarelui, când Neculai se ascundea sub brazdă. După ce se pecetluieşte groapa, până la a doua venire a lui Hristos, fiecare participant aruncă peste sicriul lui Neculai, câte o mână de ţărână, neştiind ei că


462

acest obicei ne aminteşte şi de participarea noastră la plecare în Ţara de peste veac, dând ceva din pământul din noi. Coborând de la cimitir, spre locul unde era aşezată masa cu pomană pentru Neculai, cel mult jelit, aud pe nevasta văduvă şi îndoliată: - Vai! Dar parcă nici n-ar fi fost Neculai. Am rămas uluit. Nici nu făcuse douăzeci de paşi de la cimitir, unde Neculai a rămas singur, şi nevastă-sa îi nega existenţa. Când am auzit vorbele Marghioalei, am tăiat-o pe coastă, drept spre drumul care ducea în satul Cufoaia, lăsând praznicul în grija Marghioalei, să-l mănânce cu neamurile ei cu tot. M-am îndepărtat de locul unde unele neveste erau fără inimă, bucurându-mă, în sinea mea, că nu m-am însurat.


463

Cei trei jălbari

În cei cinci ani de pastoraţie duhovnicească şi gospodărească în Inău, Cufoaia şi Borcut, am avut dese supărări din partea Parohiei Tioltiur, de unde plecasem. Creştinii de acolo nu voiau, cu niciun preţ, să se obişnuiască în pace cu ideea că preotul lor nu se va mai întoarce de unde a plecat. Câţiva preoţi numiţi au fost alungaţi din sat, după două-trei luni. Într-o zi, vine în vizită la mine un călugăr, pe nume Justinian Petrinca, trimis de Episcopul Teofil, cu rugămintea de a-l povăţui cum să procedeze pe mai departe, ca să nu mai fie şi el alungat ca şi ceilalţi preoţi din Parohia Tioltiur. - Părinte Justinian, zic eu, vei avea pace bună, dacă, în toată lucrarea de acolo, nu-mi pomeneşti numele sub nicio formă. Iar dacă vrei să zici ceva, la oarecare provocări, să spui numai lucruri bune, că nu te doare gura, sau să eviţi orice vorbă despre preotul care a fost acolo. Aşa nu vei avea probleme. În clipa în care ai început cu bârfa, vei fi dat afară imediat, cum au fost daţi şi ceilalţi preoţi care m-au criticat. Sfaturile au prins. A mers acolo şi a continuat lucrările. Cu toate acestea, sătenii s-au gândit să mai facă o încercare, pentru a mă readuce în satul lor. Sandu, în fruntea altor doi consilieri s-a hotărât: - No, să mergem la Ioan Gheorghe Maurer, Preşedintele Consiliului de Miniştri, poate vom birui să-l aducem pe Părintele Argatu Constantin înapoi.


464

N-am ştiut atunci şi nu ştiu nici azi, cine i-a sfătuit să plece la Bucureşti. Pregătiţi de drum, au ajuns în capitala ţării, unde nu au mai fost niciodată, mergând cu trenul, de la Cluj o noapte întreagă. Au fost primiţi, chiar de Ion Gheorghe Maurer. I-au spus povestea lăsându-i un memoriu cu problema lor arzătoare. - Cu ce anume aţi venit de la Cluj? întreabă Ion Gheorghe Maurer. - Cu ghezăşul, adică tren, Domnule Preşedinte. - Pe ce a venit trenul de la Cluj la Bucureşti? fu a doua întrebare a lui Ion Gheorghe Maurer. - No, pe linie. Pe ce altceva putea veni? întreabă în cor cei trei jălbari de la Tioltiur. - Iată răspunsul meu: mergeţi şi respectaţi legile Statului, că sunt drepte ca linia trenului, le zice Preşedintele. - No, Domnule Preşedinte, dar linia trenului nu-i mereu dreaptă. Ea mai are şi curbe. Ştiţi, doar aţi mers cu ghezăşul. - Bine, aşa-i! Memoriul am să-l trimit Patriarhului Justinian. El este Şeful Bisericii şi trebuie să rezolve problema de la Tioltiur. Bucuroşi că au fost ascultaţi de însuşi Ion Gheorghe Maurer, au plecat pe Dealul Mitropoliei, cerând audienţă Patriarhului Justinian. Au fost primiţi fără să aştepte prea mult. I-a ascultat. La sfârşitul audienţei, aud: - Dragii mei, mergeţi acasă. Vom încerca să rezolvăm problema de la Tioltiur. Aveţi dreptate. Să sperăm. Să ne rugăm la Dumnezeu pentru reuşită.


465

Delegaţia din satul cu biserică de piatră se întoarse cu ghezăşul la Cluj. Sătenii erau fericiţi. Aşteptau minunea care nu s-a mai întâmplat nici azi. Patriarhul Justinian a primit jalba de la Ion Gheorghe Maurer cu rezoluţia de a rezolva problema. Telefoanele au început să sune. Teofil de la Cluj este întrebat cum stau lucrurile. Încet-încet, se aflau toate cum au fost.

Gheorghe Nenciu Departamentul Cultelor era întrebat ce s-a întâmplat că Ţepeş Horia Hoinărescu a scris aşa de rău despre cele petrecute la Tioltiur, că doar s-a făcut o biserică. Gheorghe Nenciu, director pe atunci, om cu minte limpede şi sănătos la suflet, întreba Clujul:


466

- Dar ce rău a făcut Preotul Argatu Constantin? - A făcut o biserică fără autorizaţie, răspunse împuternicitul de Culte. - Dar de ce nu s-a dat autorizaţie? întrebă la rândul său Gheorghe Nenciu. - Dar dumneavoastră de la Centru, nu ştiţi că nu se dau autorizaţii pentru biserici noi? îi replică Ţepeş Hoinărescu. - Şi atunci ce vină are omul, dacă a făcut biserică? îi întoarce vorba cu acelaşi ton, Gheorghe Nenciu, care mi-a povestit tot dialogul pe tema construcţiei bisericii noi, mulţi ani mai târziu. Dumnezeu mai avea îngeri de rezervă! Ca să ajute la mare nevoie.


467

Dorul de Transilvania

„Cazul” meu trebuia închis. Eram monitorizat, adică urmărit, mai de aproape sau mai de departe. Se auzea că aş face o răscoală ca la Bobâlna, ba că aş pune la cale o haiducie ca Pintea Viteazul, bătăuşul legendar de la Baia Mare, iar culmea, că-mi pregătesc ţepe ca Vlad cel neiertător, ca să-i aşez pe cei care îmi urmăresc călcâiul. Adevărul este că mai glumeam cu colegii mei. Dar gluma s-a dus, iar oamenii îşi făceau probleme. Trebuia făcut ceva. Într-o după masă, în luna septembrie, spre apus de soare, sunt chemat în drumul care lega Lăpuşul de Baia Mare, lângă cimitir. Acolo mă aştepta protoiereul Carol Pop. - Părinte Argatu, Securitatea mi-a cerut să-i dau două nume de preoţi recalcitranţi, ca să fie arestaţi urgent. Printre cei doi, unul eşti dumneata. Mi-ar părea rău să fii arestat. Mai bine pleci până în zori. Părăseşti Transilvania, ca să nu mai fii urmărit. Te duci în Moldova, sau unde vezi că este mai bine. Am vrut să-ţi spun. Hotărăşti singur, cum crezi că-i mai bine. Dar trebuie să te grăbeşti. - Plec definitiv din Transilvania! Chiar acum! I-am văzut pe faţă o bucurie pe care nu o putea ascunde. N-am ştiut atunci care ar putea fi adevărul. Mi-am făcut traista fără să spun ceva, cuiva. Înainte de a se închide uşa autobuzului i-am zis primului-corator care mă însoţea:


468

- Filipe, ai grijă de casă. Plec pentru totdeauna. Uşa s-a închis. L-am văzut pe Filip cum plângea în hohote. Nu ştia ce mi-a spus protopopul Carol Pop, atunci când m-a anunţat să ies în drum la el. Eram pentru prima oară fericit că ies din cazanul de foc. Îmi tremurase destul inima. Nu dormisem nopţi la rând, de frică. Trebuia să schimb locul. Era începutul peregrinărilor. Din Baia Mare, am luat trenul spre Bucureşti. M-am întâlnit cu George Bălan. I-am spus toată tărăşenia. L-am rugat să-mi mijlocească o audienţă la Patriarhul Justinian, prin Ovidiu Marina, fiul său, cu care era bun prieten. Mi-a fixat audienţa a doua zi, la ora cinci după masă, la Palatul Patriarhal. Nu-mi venea să cred că se merge aşa repede. La timpul potrivit am fost la uşă. Sun. A apărut Mitrofan Ifrim, umoristul şambelan. M-a dus în faţa Patriarhului Justinian. Era în anul 1971, septembrie, 5. I-am spus scopul audienţei solicitate. - Ştiu că vrei să pleci din Transilvania. Nu te-au iertat pentru biserica din Tioltiur. Acum câţiva ani, delegaţia de acolo a venit să te ceară înapoi. Nu s-a putut face nimic. Eram uluit. Cum de ştia amănuntele de câţiva ani? - De ce vrei să vii în Ţara Românească? Poţi merge în Moldova, de unde eşti dumneata şi sunt mănăstiri mult mai mari şi mai frumoase, îşi continuă discursul agerul Patriarh Justinian.


469

Patriarhul Iustinian Marina (1948-1977)

- Doresc să-mi daţi, Prea Fericirea Voastră, un loc, pe care-l credeţi de cuviinţă, la orice mănăstire din Arhiepiscopia Bucureştilor. Din Transilvania plec


470

pentru totdeauna, spunându-i episodul cu Carol Pop, pe care-l cunoştea foarte bine şi de multă vreme. - Bine! Dacă aşa hotărăşti tu, eu te primesc. Faci o cerere pentru închinoviere în Mănăstirea Cernica şi înfiere în Arhiepiscopia Bucureştilor. Voi cere transferul oficial de la Episcopul Teofil al Clujului. - Vă mulţumesc, Părinte Patriarh! Am plecat după ce m-a ţinut două ore şi jumătate. Am rămas uimit de câtă deschidere avea şi cu câtă apropiere aborda problemele Bisericii. Întors spre Baia Mare, am oprit la Dej, unde era conferinţa preoţilor de toamnă. Când m-a văzut Teofil Herineanu, mi-a grăit: - Eşti un laş! Eşti un laş! Eşti un laş! după cum îi era obiceiul a zice. Părăseşti Ardealul! Ţi-am dat aprobare să pleci fără voia mea. Să nu uiţi că ai abandonat pastoraţia lui Hristos în Maramureş. În glasul ierarhului se simţea o mare mâhnire. Îmi venea să plâng. Îmi părea rău că părăsesc Maramureşul, pe creştini, pe colegi şi pe însuşi Preasfinţia Sa Teofil. Cât am ţinut să ajung să mă hirotonească! Şi acum plecam ... Mai târziu am auzit că directorul Seminarului Teologic din Cluj, Ioan Pop, propunea Episcopului Teofil să aprobe un schimb cu Arhiepiscopia Bucureştilor, adică: - Să meargă, Preotul Argatu Constantin, profesor la Seminarul Special de la Curtea de Argeş, că tot îi venetic, iar Veniamin Micle, de-al nostru, să vină profesor la Seminarul Teologic de la Cluj. Când am auzit că m-au făcut din nou venetic, în Ţara mea, m-am bucurat că am plecat din Episcopia dragă mie, atâta vreme.


471

N-a fost uşor! Plecam cu răni în sufletul meu. Dorul de Transilvania nu avea să se mai tămăduiască!

Aşa s-a încheiat pastoraţia mea timp de şapte ani!

21 mai 2010, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena


472

Cuprins Plângea descărcându-şi oful.........................................7 Zăpodea Cracăului Negru ..........................................11 Salvat de la moarte ....................................................16 Să înveţe carte mai întâi! ...........................................22 Adevărată sărbătoare .................................................27 S-au împlinit patruzeci de zile....................................30 Coasa bătută strâmb...................................................34 În tinda Paradisului!...................................................37 Pază la groştior!.........................................................40 Gândul la fugă ...........................................................44 Spovedanie la Popa Dobre .........................................47 Bucătar, ce să spun ....................................................50 Spovedania cu omletă ................................................54 Poarta bătută în cuie ..................................................58 Bătaia pentru Stalin ...................................................60 Traista lăcuită ............................................................63 Îngerul păzitor ...........................................................65 Am înfipt condeiu-n grindă........................................68 Suveica-n cap ............................................................72 Sânul lui Dumnezeu...................................................75 Gelos de mama focului ..............................................82 Credinţa Luciei Melinte .............................................86 Directorul şi Ciobanul................................................91 Împotriva valului .......................................................94 Iisus îmi arată subiectul în vis ....................................98 Drum cu peripeţii.....................................................102 „Învârtecuş” bun de bătut.........................................106 În taina rugăciunii....................................................110


473

Un munte de profesor ..............................................116 Suferinţele Tânărului Werther..................................121 Ca şi îngerii .............................................................124 Copist la Primărie ....................................................129 Minunile „sfintei” măsline .......................................132 „Tortura” cu peniţa de aur........................................136 Totul era în beznă ....................................................139 Glasul nevăzutului din păr .......................................142 Vino să mă ajuţi! .....................................................145 Un voinicel tras prin inel .........................................147 Fata din mormânt.....................................................152 Însurătoarea burlacilor .............................................156 Balena şi mântuirea .................................................162 I se umfla guşa ca la acordeon .................................166 Păcat că a murit şi el ................................................178 „Domnilor elevi, aţi scris cuvinţi?” ..........................182 Absorbit doar de taină..............................................187 M-au dat afară din mănăstire....................................191 Prima întâlnire cu Emilian Birdaş ............................194 Bunătate înnăscută...................................................198 „Dispariţia” Episcopului Teofil................................200 Cu fruntea-n soare ...................................................204 Dorul de Iisus ..........................................................208 Întru veghe neadormită ............................................213 Vino la Cluj să te văd ..............................................216 Un munte de duhovnic.............................................220 Cinci zile la rugăciune .............................................225 Fântâna lui Nestor Ureche .......................................232 Omenia nu are confesiune........................................236 Dorul inimii mele ....................................................240 S-a uitat la mine rugător...........................................245 Poiata şi târnaţul din Tioltiur ...................................250 Răbdare de diamant .................................................253


474

Colegii nu se uită .....................................................260 Toată vremea-şi are vreme .......................................264 Mi-au clănţănit dinţii ...............................................268 Zece pari la un car cu oale .......................................273 M-aş fi bucurat să am o sută de inimi......................277 „Veneticule” de popă..............................................285 Ora bucuriei.............................................................289 Sinistrul rămăşag .....................................................293 Adevărată comédie ..................................................298 „Călugărul” de la Tioltiur ........................................301 „Şarlatanul” care ne-a stricat piaţa ...........................304 Luna mă ţinea de mână ............................................308 Dragoste la prima vedere .........................................316 Însurătoare cu Psaltire..............................................320 Mătuşa Irina şi Moş Alexe .......................................324 „Răscoala” de la Tioltiur..........................................327 Un om bizar.............................................................331 Biserica trebuia salvată ............................................335 Pivniţa din Bobâlna .................................................338 Turla zâmbea în soare..............................................344 Slujbaşul sistemului.................................................348 Limbariţă funebră ....................................................354 Răgăţean fricos ........................................................357 „Oleacă” de petrecere ..............................................360 Lucrare în „stil” propriu...........................................364 Cuvânt bun ca roua dimineţii ...................................369 Jocul cu mărgelele de sticlă .....................................373 Păzea, Părinte, groapa leilor! ...................................375 Frumuseţe făr’ de pereche........................................380 Zile pline de bucurie ................................................382 Ierarhul răbdător ......................................................387 Distincţie crescută ...................................................392


475

Baba furată şi colectiva falimentată .........................398 Se umflă pârâul........................................................402 O însurătoare cu cântec............................................404 „Moşul” de sub pod .................................................410 Vrem popa nost’ ......................................................414 Descătuşare .............................................................419 Bunăvoinţă cu carul .................................................421 Marele Pedagog şi delirul tineresc ...........................425 Mircea cel blând ......................................................429 Riscul prieteniei.......................................................434 Cei trei Nicolae: Bălan, Colan şi Mladin ..................441 Casa „tremurătorilor”...............................................447 Să fim un pic şi „ecumenici”....................................451 „Găzduşagul” lui Dumnezeu....................................455 O „petrecanie” hazlie...............................................457 Parcă nici n-ar fi fost ...............................................460 Cei trei jălbari..........................................................463 Dorul de Transilvania ..............................................467 Cuprins....................................................................472

toata vremea-si are vreme, vol. 1

Documents