IDEI PEDAGOGICE LA CLEMENT AL ALEXANDRIEI

Educația este practica prin care omul este îndrumat să își descopere calitățile și sensul

vieții, apoi să trăiască în comuniune cu aceste valori primordiale1. În cadrul spiritualității

antice, atât grecești cât și latine, de cele mai multe ori noțiunea de „educație” era identică cu

noțiunea de „cultură”. Se pare că, diferențierea crescută a activității și a profirulurilor de ideal

va aduce și diferențierea între „educație” și „cultură”. Astfel „cultura” va începe să însemne

suma tuturor eforturilor și rezultatelor educației. Cultura reprezanta încununarea

îndelungatului proces de educație început în copilarie și îmbogatit treptat, prin efortul liber și

conștient de a deveni mai bun. Cultura marilor părinți bisericești a avut la bază educația lor,

pentru că potrivit unui recunoscut teolog „florile culturii răspândesc mireasma educației”2.

Vechiului Testament nu-i lipsește ideea de educație, fiind o carte puternic educativă,

bazându-se pe respectarea valorilor morale. Pentateuhul are impresionante capitole de

educație atât în revelația pe care Dumumnezeu o face lui Moise, direct prin tablele legii și prin

alte porunci, cât și prin alte măsuri pe care Moise, și nu numai, le-a dat pentru bunul mers al

individului și al grupului social. Legislatorii, patriarhii, proorocii, regii și învățații au stăruit

asupra ideii de respectare a poruncii sau rânduielii lui Dumnezeu în sens educativ.3

Noul Testament este o poruncă dumnezeiască, aplicată de însuși Fiul lui Dumnezeu

întrupat pe pământ. Deși ține seama de multe din elementele educației din Vechiul Testament

( ideea de dreptate, respect al părinților, etc.), educația hristică a depășit educația vetero-

testamentară prin aceea că dragostea față de compatrioți s-a ridicat până la dragostea față de

vrăjmași4.

În epoca patristică, educația a fost un fapt necesar, deoarece atmosfera de bunatate și

sfințenie, din vremea Mântuitorului, se diluase în bună parte prin depărtarea în timp și prin

întinderea considerabilă a creștinismului în spațiu. În secolele patristice, învățăura și viața

creștină întâmpină în mersul lor felurite obstacole și situații, idei și atitudini adesea vrăjmașe

pentru lucrarea misionară.

1 Panayotis Nellas, Ortodoxia- divino-umanism in acțiune, trad. de pr. Ioan Ică Sr., Ed. Deisis, Sibiu, 2013, p. 271.2 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Frumusețile iubirii de oamnei, Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1988, p 12.3 Ibidem, p. 18.4 Ibidem, p. 20.

1

Părinții și scriitorii bisericesti sunt conștienți că vor crea o nouă cultură, o nouă formă

de spiritualitate, care inplica o orientare nouă pentru fiecare individ. O cultură nouă

presupunea un om nou pe care autorii patristici doreau să-l dăltuiască. Așadar, ideea de

educație este prezentă în școlile catehetice patristice, școli, care, la început, pregăteau pentru

primirea Sfântului Botez, iar mai târziu s-au transformat în focare de înaltă cultură teologică.

Unul din aceste „focare” l-a reprezentat și școala catehetică din Alexandria unde a și apărut

primul tratat de educație generală, un cod al bunelor maniere teologic: „Pedagogul” datorită

lui Clement Alexandrinul5.

Scrierea „Pedagogul”, este adresată celor care, „au urmat Cântărețului Hristos și s-au

născut din nou, […]. Pedagogul acestor nou-născuți, îi crește, îi educă, le dă reguli de purtare;

îi învață cum să mânânce, cum să bea, cum să se poarte la ospețe, cum să râdă, cum să

doarmă, cum să se îmbrace, cum să se încalțe, cum să se folosească de podoabe, parfumuri și

coroane, cum să se poarte soții între ei”6. „Pedagogul” este un adevărat tratat sistematic de

morală, prin el punându-se bazele unei veritabile etici creștine.

În ceea ce privește atitudinea față de mâncare, Clement, ne aduce în prim plan două

poziții complet diferte: cea a păgânilor, pe care îi aseamană cu animalele, și cea a creștinilor a

căror „mâncarea trebuie să fie una simplă și nu aleasa, potrivită cu credința cea adevărată [...]

fiind stăpâni pe stomacul ce se află așezat mai jos de cerul gurii”7. Căci „ceilalți oameni

trăiesc ca să mănâce, cum trăiesc negreșit și animalele cele necuvântătoare a căror viață nu

este decat stomacul”8. Pedagogul ne îndeamnă să mâncăm ca să trăim, lucrul de căpătâi al

creștinului nu trebuie să-l constituie hrana. Ea „ne este dată ca să putem trăi pe acest pământ,

pe care Pedagogul ne conduce spre mântuire”9.

În cazul în care suntem invitați de către un creștin la masă, Clement ne pune înainte

cuvintele Sfântului Apostol care ne îndeamnă să mâncăm ceea ce ni se pune în față „fără să

întrebăm pentru cugetul nostru” (1Cor. 10, 27). Nu trebuie să fim lacomi la mâncare, ci să

mâncăm cât ne este de neaparată trebuință. Căci lăcomia la mâncare nu este altceva decât o

neînfrânare față de aceasta, iar Clement o numește „nebunie a stomacului”10. Trebuie să ne

„atingem cuviincios de bucatele care ne sunt puse înainte, să păzim curate mâinile, așternutul

și bărbia, să păstrăm nestricată frumuseția chipuilui nostru, să nu ne schimonosim când 5 Ibidem p. 246 Pr. Dumitru Fecioru, „Introducere ” la Pedagogul, în P.S.B., nr. 4, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 1982, p. 15.7 Ibidem, cartea 2, 2. 1, pp. 228 și 2308 Ibidem, cartea 2, 1. 4, p. 2289 Ibidem, cartea 2, 1. 4, p. 228 10 Ibidem, cartea 2, 12. 1, p. 236

2

înghițim iar mâna s-o întindem în rânduială”. Mâncatul și băutul în acelaș timp, Clement, îl

numește „cea mai mare necumpătare”11.

Numeșete vinul cel mai „fierbinte lichid”. Pe acesta nu îl găsește potrivit pentru cei

tineri, atât fete cât și băieți, aruncând pe seama acestei licori bahice aprinderea poftelor

sălbatice și arzătoare ce pot lua chip de desfrânare: „din pricina vinului, (arată Clement) care

înfierbântă trupurile lor, sângele se pune în mișcare, simțurile fetelor și băieților se tulbură,

dând înfățișarii lor, chip de desfranare”. Doar celor bătrâni le îngăduie să bea vin. Explicând

că aceștia pot suporta mai ușor tulburarea poftelor, iar naufragile beției nu constituie o

amenințare „datorită vârstei, trupul răcit și veștejit oarecum de scurgerea timpului, prin

licoarea viței de vie, capătă căldură fără să se vatăme”12.

Plecând de la cuvintele Sfântului Apostol Pavel adresate celor din Efes „ nu vă

îmbătați cu vin, în care este desfrânare”, vrând să arate că beția poate duce la pierderea

mântuirii, Clement ne îndeamnă ca în timp ce consumăm această băutură să avem o rațiune

trează care să disciplineze beția. Căci „noi creștinii suntem un popor pașnic […], noi bem cu

mintea trează, făcându-ne unul altuia urări de sănătate”13, deosebindu-ne de sciți și celți care

fiind popoare războinice, socotesc băutul o ocupație frumoasă.

Clement Alexandrinul arată că desfrânarea și beția sunt cele mai nebunești patimi.

Acestea trebuie înlăturate de la toate ospețele și banchetele la care luăm parte, deoarece

„șederea la băutură aprinde cheful și pofta, apoi îndrăzneala îndeamnă la fapte urâte”. Pentru

a putea înlătura aceste patimi, trebuie să ne lipsim și de muzica ce ațâță simțurile, ducând la

desfrânare: zice Clement „dar când oamenii vor stărui la flaute, la cobze și jocuri, la sărituri și

la aplauzele egiptenilor și la alte ușurătăți nesăbuite de acest fel, vor ajunge necuviincioși, ca

și cum n-ar avea bună creștere, fiind copleșiți de sunete de chimvale și timpane și de zgomotul

organelor înșelătoare. Un astfel de banchet, după credința mea, se preface pe de-a-ntregul într-

un teatru al beției. Așa că bine facem dacă înlăturăm aceste instrumente de la o masă trează,

că ele se potrivesc mai bine pentru animale sălbatice decât pentru oameni”14. După ce

Clement înșiruie aceste instrumente folosite la petrecerile vremii, el le dă un înțeles

duhovnicesc, punându-le în legătură cu datoria omului de a-I cânta lui Dumnezeu: „Duhul

Sfânt, însă, care ține deoparte slujirea sfântă și dumnezeiască, astfel cântă: «Lăudați-L pe El

în cântec de trâmbiță», căci în cântarea de trâmbiță va scula pe cei morți. «Lăudați-L pe El în

11 Ibidem, cartea 2, 13. 2, p. 23712 Ibidem, cartea 2, 22. 3, p. 24213 Ibidem, cartea 2, 32. 1, p. 248 14 Ibidem, cartea 2, 41. 1, p. 254

3

psaltire», căci limba e psaltirea Domnului. «și în timpane și în hore lăudați-L». Aici închipuie,

prin pielea timpanului care răsună, glasul Bisericii care cheamă spre înviere trupul. «În coarde

și organe lăudați-L.» Organul e gura noastră și coardele sunt mădularele ei prin care

dobândește așezare armonică. Dacă sunt lovite de Duhul, scot sunetele vocii omenești:

«Lăudați-L în chimvale bine răsunătoare» (Ps. 150, 3-5). Chimvalul gurii este limba care

scoate sunetul când buzele sunt atinse”15. În acest aspect al vieții sociale a creștinilor, Clement

ne sfătuiește să ne folosim de cumpătare, de prudență, de moderație pentru a urma, într-

adevăr, „Pedagogului” divin care ne-a chemat la o nouă viață prin baia Botezului.

În ceea ce priveste râsul, Clement este de părere că trabuie pus un fâru. Atunci cand

cineva râde cum trebuie arată bunacuviința, iar dacă nu râde așa, arată că este desfrânat.

„destinderea cuviincioasa și armonioasa a feței, ca sunetul armonic al unui instrument

muzical, se numeste zâmbet și este râsul oamenilor înțelepți, întinderea necuvincioasă a feței

este un râs de pețitor, este râsul unui om care plesnește de mândrie”16. Urmând textul

apostulului „urâți răul alipiți-vă de bine”( Rom., 12, 9), Sfântul Clement ne îndeamnă, pe cât

posibil, să ne ferim de auzul cuvintelor de rușine, să nu le rostim și să nu vedem lucruri de

rușine, dar cel mai mult trebuie să ne păstrăm curați față de faptele ce aduc rușine.

Trebuie să avem foarte mare grijă și la somn, acesta treuie să fie unul ușor, căci

„fericite sunt slugile, pe care, venind Stăpânul le va afla priveghind”(Lc. 12, 35-37).

Mancarea nu trebuie sa ne îngreuneze somnul și astfel sa ne vatăme „cum sunt vătămați

înotătorii, cărora li se atârna greutați”17.

Plecând de la Cuvantul lui Dumnezeu rostit prin Moise „cu bărbat să nu dormi cum ai

dormi cu o femeie, că este spurcăciune”( Lev. 18, 22), Clement interzice împreunările între

bărbați, împreunările sterile, și împreunările androgine nefirești, „să dăm ascultare chiar

naturii, care, prin felul în care a creat organele genitale, a interzis astfel de împreunări”18.

Interzice femeilor să folosească „droguri pentru avort”, căci avorteaza odata cu fătul și iubirea

de oamnei.

În ceea ce priveste căsătoria dintre un bărbat și o femeie, Clement, ne învață că au

datoria de a se ajuta unul pe altul, femeia fiind cel mai important sprijin al bărbatului. Astfel,

unul dintre fundamentele pe care se bazează căsnicia este fidelitatea celor doi membri. În

acest sens, Clement recomandă femeilor măritate să nu se „lungească la vorbă” cu bărbații,

15 Ibidem, cartea 2, 41. 4, p. 25416 Ibidem, cartea 2, 46. 3, p. 257 17 Ibidem, cartea 2, 80. 3, p. 27718 Ibidem, cartea 2, 87. 3, p. 280

4

pentru a nu-i ispiti și sminti și pentru a nu cădea și ea în păcat. Iar pe bărbatul care vrea să

respecte poruncile Mântuitorului și sfințenia familiei, îl sfătuiește: „Nu semăna unde n-ai vrea

să-ți crească sămânța, nici să te atingi cumva de vreo femeie, afară de femeia ta cu cununie”19.

Vorbind despre cei care săvârșesc adulter, Clement spune că aceștia își întinează cu

știință căsnicia, uitând că, deși nu sunt văzuți de oameni, Dumnezeu știe păcatul lor și vor

primi plată pentru săvârșirea acestei fărădelegi. Clement arată că „numai faptul cuiva de a

încerca să-și ascundă faptele este, de bună seamă, o păcătuire”. Prin adulter, omul „se strică

pe sine cu totul și, ceva mai mult, se necinstește”, iar „ce este sfânt în el se slăbește și se

întinează”. În acest mod se explică de ce „totdeauna cel curat năzuiește să se alipească de cel

curat”.

Scopul căsătoriei este, după Clement, nașterea de copii. El spune că prin acest lucru,

omul se aseamănă cu Dumnezeu, căci participă la creație și își împlinește scopul, deoarece

„împreunarea nesăvârșită pentru nașterea de prunci este o batjocorire a firii”20. Întreaga operă

a lui Clement se remarcă prin apelul necontenit la cumpătare și dreaptă măsură în toate

lucrurile pe care le săvârșim. În același mod vorbește și despre relațiile firești dintre cei doi

soți, arătând că „firea m-a povățuit ca, după cum ne folosim de hrană, tot așa și de legătura

căsniciei, după lege, pe cât este potrivit, folositor și cuviincios”21.

Clement Alexandrinul numește toate metodele de înfrumusețare a hainelor și a

trupului „sluitoare împodobiri”, enumerând printre acestea: folosirea „culorilor

împodobitoare” „a lânurilor felurite”, „a pietrelor scumpe”, a lucrărilor din aur care

împodobesc veșmintele, „smulgerea sprâncenelor pentru desenul ochilor, care strică rânduirile

firii”, „unsorile feței, vopsirea părului și alte meșteșuguri urâte, ajutătoare la aceste

înșelăciuni”. Cei iubitori de mărire și împodobiri sunt asemănați cu o livadă „care înflorește

pentru puțină vreme” și „nu e pregătită pentru nimic, decât pentru a fi aruncată în foc”. El îi

dă ca exemplu de simplitate în vestimentație, exemplu demn de urmat, pe spartani, care nu

îngăduiau femeilor lor să poarte podoabe, iar ca exemplu negativ, pe atenieni, unde nu numai

femeile, ci și bărbații obișnuiau să poarte podoabe de aur „ca să arate obârșia lor pe pământul

pe care trăiau, ca pe o adevărată trufie de prost gust”. Clement explică apoi de ce nu trebuie să

fim de acord cu hainele bogate, înfățișând rolul pe care îl are îmbrăcămîntea, acela de a ne

acoperi trupul: „omul n-are nevoie de veșminte pentru nimic altceva decât pentru acoperirea

19 Ibidem, cartea 2, 91. 2, p. 282 20 Ibidem, cartea 2, 95. 3, p. 28421 Ibidem, cartea 2, 94. 1, p. 284

5

trupului, pentru ferire de răceli și pentru apărare de prea marea întindere a arsurilor soarelui,

să nu ne facă rău nepotrivirea mediului fizic”22.

În acest fel, știind care este adevăratul rol al hainelor, Clement îndeamnă la renunțarea

mătăsurilor fine, care nu numai că nu acoperă trupul și nu-l apără de frig, ci atrag privirile și

stârnesc gânduri necuviîncioase: „aceste pânzeturi de prisos, străvezii, sunt un prilej de

tulburare a gândului limpede; ele de abia pot să acopere cu puțin văl rușinea corpului, însă nu

mai este veșmânt haina moale care nu poate să ascundă chipul goliciunii. O astfel de haină,

căzând pe corp, se alipește luând forma lui, încât pentru cine nu ia bine seama i se pare că

vede chipul gol al corpului, în întregimea lui”23.

O altă problemă abordată în legătură cu vestimentația unui adevărat creștin este

culoarea hainelor. Clement arată că cel mai bun lucru este înlăturarea culorilor de pe haine și

alegerea culorii albe. El aduce mai multe argumente biblice în sprijînul acestei recomandări.

De exemplu faptul că hainele Mântuitorului erau albe după Înviere, precum și o viziune pe

care Sfântul Apostol Ioan a descris-o în Apocalipsă: „Am văzut sufletele celor martirizați

dedesubtul jertfelnicului și s-a dat fiecăruia un veșmânt alb” (Apoc. 6, 9, 11), arătând că:

„Trebuie să înlăturăm de la îmbrăcăminte culorile. Căci acestea nu sunt nici de trebuință, nici

de cuviință, ba încă dau naștere și la pornirea rea a moravurilor”24.

De asemenea, Clement vorbește și despre lungimea hainelor, care nu trebuie să ajungă

până la pământ, deoarece acesta este un semn de trufie și, în plus, împiedică mersul. Autorul

le recomandă femeilor ca hainele să nu fie mai sus de gleznă, ci să acopere în întregime trupul

femeii: „După cum trebuie să ne ferim de orice necuviință în alcătuirea veșmintelor, tot așa să

fim cu luare aminte să nu trecem măsura chipului de folosire. Nu este frumos ca haina să fie

mai sus de genunchi, cum se spune că purtau fetele spartane. Nu șade frumos ca vreo parte a

corpului femeii să rămână descoperită”25.

Clement Alexandrinul vorbește foarte dur despre femeile care folosesc pietre scumpe

sau perle pentru a se împodobi, numindu-le pe acestea „nesocotite” și „nesăbuite” și arată că

singura podoabă pe care trebuie s-o purtăm este cuvântul lui Dumnezeu, adevărata perlă,

singura care are valoare netrecătoare: „Pietre de acest fel agață femeile cele proaste de glezne

și de gât înșiruîndu-le: ametiste, fulgerate, iaspide și topaze. Noi însă avem menirea să ne

împodobim cu sfânta piatră, Cuvântul lui Dumnezeu, pe Care «mărgăritar» îl numește undeva

22 Ibidem, cartea 2, 106. 3, p. 19123 Ibidem, cartea 2, 107. 5, p. 19124 Ibidem, cartea 2, 108. 1, pp. 191-192 25 Ibidem, cartea 2, 114. 1, p. 195

6

Scriptura, adică cu Iisus cel strălucit și curat, ochiul luminat, arătat în trup, Cuvântul cel

luminos, prin care trupul a ajuns prețuit, renăscându-se din apă. De aceea și acea scoică,

născută din apă, își acoperă trupul, iar din ea se naște mărgăritarul”26. Clement justifică

această atitudine și prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu

toate îmi sunt de folos” (I Corinteni 10, 23). De aceea, spune el, podoabele trebuie înlăturate

în totalitate, ca fiind lucruri nefolositoare, ba chiar dăunătoare, deoarece cei care se îngrijesc

de adunarea bijuteriilor celor mai scumpe uită de cei săraci, care au cu adevărat nevoie de

ajutor și cărora banii aruncați pe bijuterii le-ar fi de mare folos: „în totul trebuie înlăturate

podoabele ca niște găteli pentru copile; aceeași podoabă, în întregul ei, trebuie înlăturată și de

femei. Căci gătirea trebuie să răsară dinăuntru în afară și să arate că femeia este frumoasă

după calitățile ei sufletești”. De aceea, Clement ne spune: „Cele ce au Pedagog pe Hristos nu

se cade să se gătească cu aur, ci cu Cuvântul, căci numai prin El se vădește aurul cel adevărat.

Cele ce se închină lui Hristos se cade deci să se obișnuiască să se poarte în simplitate. Căci, în

adevăr, simplitatea deschide calea sfințeniei, potolind pofta de bogăție și cu cele la îndemână

împlinește trebuința chiar în locul celor de prisos”27.

Dacă despre femeile care exagerează în podoabele pe care le folosesc, Clement

vorbește cu foarte multă asprime și duritate, despre bărbații care fac acest lucru el vorbește cu

dispreț și dezgust, arătând că pe bărbații care se împodobesc cu bijuterii, cu parfumuri, cu

creme, cu haine strălucitoare, asemenea femeilor, „i-ar putea lua cineva drept femei dacă nu i-

ar vedea goi28”.

Într-adevăr, un cod modern al bunelor maniere îi dă dreptate lui Clement, arătând că

bărbatul nu are voie să poarte decât verigheta și ceasul, nicidecum nenumărate brățări, cercei,

inele și alte podoabe care li se potrivesc femeilor.29

Clement încheie această parte a operei sale, în care ne învață cum trebuie să se

îmbrace un creștin, printr-o mustrare adresată nouă, tuturor: „De ce căutați oare rarități și

scumpeturi, în locul celor la îndemână și ieftine? Pentru că nu vă dați seama ce este cu

adevărat frumos și cu adevărat bun și umblați pe la cei fără de minte să găsiți lucruri fățuite, în

locul celor ce sunt în adevăr, iar aceia își închipuiesc, în nebunia lor, că ce-i alb e totuna cu

ce-i negru”30.

26 Ibidem, cartea 2, 118, 3-4, p. 19627 Ibidem, cartea 2, 128. 1, p. 30328 Ibidem, cartea 2, 105.3, p. 29029 Aurelia Marinescu, Codul bunelor maniere astazi, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2008, pp. 171-178.30 Clement Alexandrinul, op.cit., cartea 2, 115. 5, p. 296

7

Am putut observa cum Clement vorbește cu o naturalețe uimitoare despre lucruri de

care cei mai mulți dintre noi se feresc astăzi să vorbească, reușind să facă acest lucru datorită

curăției care îi stăpânea mintea și sufletul, ajutându-l să înțeleagă scopul real, duhovnicesc al

fiecărui lucru, a fiecărei părți a corpului omenesc, curăție pe care omul modern a pierdut-o în

mare parte. De altfel, Clement arată că nu există nici un motiv pentru a te rușina să vorbești

despre lucruri pe care Dumnezeu nu S-a rușinat să le creeze. Bineînțeles, el nu se referă la a

vorbi despre aceste lucruri fără rost, într-un mod indecent, ci la a descoperi scopul pentru care

au fost lăsate de Dumnezeu.

Lucrarea lui Clement Alexandrinul se remarcă prin mai multe elemente care o apropie

foarte mult de ceea ce înțelegem astăzi printr-un cod al bunelor maniere. Toate recomandările

pe care Clement le face creștinilor sunt pe înțelesul tuturor, scriitorul utilizând un limbaj

adaptat tuturor categoriilor sociale cărora se adresează lucrarea. Clarității expunerii se adaugă

faptul că autorul aduce un foarte mare număr de citate și referiri biblice, arătând prin aceasta

că, într-adevăr, unicul și adevăratul Pedagog este Mântuitorul Iisus Hristos, pe Care cei ce

dorim să ne mântuim, avem datoria de a-L urma.

Așa cum un cod al bunelor maniere din zilele noastre promovează bunul gust,

eleganța, și Pedagogul lui Clement aduce argumente foarte puternice în sprijinul autenticității

creștinilor, a refuzului vulgarității, prostului gust, ridicolului. Acestea sunt, pe scurt, câteva

dintre caracteristicile care ma fac să spun, pe drept cuvânt, că „Pedagogul” lui Clement

reprezintă un adevărat cod al bunelor maniere pentru creștini, la fel de valabil pentru vremea

și societatea în care a fost scris, cât și pentru astăzi.

Prin aceste îndrumări, date de Clement, pot spune că, prin acestea, învățăm practic

„limba lui Dumnezeu”31 căci toată lupta omului are ca scop convigerea lui Dumnezeu că este

fiu al Lui, iar când izbutește să o facă va auzi în inma sa cuvintele: „bine slugă bună și

credincioasă intră întru bucuria dommnului tău” (Mt 25, 23), „toate ale mele sunt ale tale” (Lc.

15, 18-19). Căci Dumnezeu nu a creat pământul pentru a deveni un muzeu de atropologie, ci

este locul de unde Dumnezeu își alege Sfinții.

31 Arhim. Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii, trad., monahia Tecla, Ed, Basilica, Bucuresti, 2014, p. 28.8