Tipuri de exerciţii folosite în vederea însuşirii ortografiei şi a punctuaţiei

Pentru însuşirea ortografiei şi a punctuaţiei de către elevi se pot utiliza exerciţii diverse,

mai frecvent în primele clase ale ciclului gimnazial, mai rar ulterior, dar nu ignorate complet.

Chiar în clasele de liceu se pot introduce momente speciale pentru însuşirea unor cuvinte

recent intrate în limbă (pe cât posibil în legătură cu situaţiile de comunicare apărute).

Prin astfel de exerciţii sunt consolidate cunoştinţele teoretice şi, totodată, se formează

deprinderile scrierii corecte. Exerciţiile de punctuaţie şi de ortografie se întâlnesc mai ales în

lecţiile de fixare. De obicei, aceste lecţii nu sunt prevăzute în programa şcolară, de aceea

profesorul le găseşte cel mai potrivit loc, intercalându-le printre lecţiile de dobândire a noilor

cunoştinţe. Se pot concepe astfel de lecţii la sfârşitul capitolului consacrat substantivului,

având ca obiective fie scrierea corectă a unor substantive precum copil, geamgiu, fie

punctuaţia cazurilor ori corectitudinea substantivelor compuse. La fel, după predarea

pronumelui personal, se poate organiza o lecţie de fixare pentru formarea deprinderii de a

scrie corect formele neaccentuate ale acestuia. Iar după predarea verbului, altă lecţie de fixare

dedicată diferenţierii prin opunere a cuvintelor omofone, apelând la exemple de genul: Ea ia

din pod lada care i-a plăcut mai mult. Elevii vor recunoaşte şi motiva valoarea morfologică şi

scrierea corectă diferită a celor trei cuvinte subliniate şi a căror pronunţie este identică.

Este necesar ca elevii să cunoască, să recunoască şi să diferenţieze semnele de punctuaţie

şi de ortografie. Pentru aceasta, profesorul le va semnala prezenţa în textele pe care le

întâlneşte în activitatea didactică.

Semnele de punctuaţie sunt:

a. Punctul marchează pauza care se face în vorbire între propoziţii sau fraze independente

ca înţeles.

b. Semnul întrebării e folosit în scriere pentru a marca intonaţia propoziţiilor sau a frazelor

interogative.

c. Semnul exclamării marchează grafic intonaţia frazelor şi a propoziţiilor exclamative sau

imperative.

d. Virgula delimitează grafic unele propoziţii în cadrul frazei şi unele părţi de propoziţie în

cadrul propoziţiei.

e. Punctul şi virgula marchează o pauză mai mare decât cea redată prin virgulă şi mai

mică decât cea redată prin punct.

f. Două puncte anunţă vorbirea directă sau o enumerare, o explicaţie, o concluzie şi

marchează, totodată, o pauză.

g. Semnele citării (ghilimelele) se întrebuinţează când reproducem întocmai un text spus

sau scris de cineva.

h. Linia de dialog indică începutul vorbirii fiecărei persoane care ia parte la un dialog, iar

linia de pauză marchează pauza dintre diferitele părţi ale propoziţiei, dintre propoziţii sau

fraze.

i. Parantezele rotunde ( ) sau drepte [ ] arată un adaos în interiorul unei propoziţii sau al

unei fraze.

j. Punctele de suspensie arată o pauză mare în cursul vorbirii.

k. Cratima (liniuţa de unire sau de despărţire), ca semn de punctuaţie, se foloseşte:

1. În repetiţii, când cuvântul repetat formează o unitate: încet-încet, he-he;

2. în interiorul unor expresii: trosc-pleosc, ici-colo, târâş-grăpiş, calea-valea;

3. între două numerale, pentru a arăta aproximaţia: două-trei (zile);

4. între cuvinte care arată limitele unei distanţe, ale unui interval de timp: Şoseaua

Oradea- Timişoara, 1-250 km.

Pentru realizarea unei scrieri corecte a elevilor, profesorul poate recurge la o gamă

variată de exerciţii.

Exerciţii de recunoaştere a semnelor ortografice şi de punctuaţie şi de motivare a lor

Asemenea exerciţii se practică atât în perioada în care elevii se întâlnesc pentru prima

dată cu semnele de ortografie şi de punctuaţie, cât şi mai târziu, având în vedere că ele apar în

situaţii diferite şi cu motivări diferite. Spre exemplu cratima: l-a (lăudat), s-au (dus), ne-am

(aşezat) etc. sau virgula: între elementele unei părţi de propoziţie multiple (subiect multiplu:

Ionel, Mimi şi Viorel au plecat La film. nume predicativ multiplu: Casa era înaltă, frumoasă,

solidă.), după substantive în vocativ (Ionel, astâmpără-te!) etc. Motivând rolul îndeplinit de

semnele de ortografie şi de punctuaţie, elevii înţeleg contextul în care acestea se utilizează şi

vor şti, la rândul lor, cum să procedeze în situaţii similare. Dacă într-un enunţ ca Dă-mi,

Ionele, cartea! ei vor reuşi să explice folosirea virgulelor pentru a izola substantivul în

vocativ, atunci vor izola în scrisul lor, prin virgule, orice vocativ.

Exerciţii de copiere

Prezintă forma cea mai simplă din seria exerciţiilor de însuşire a ortografiei şi a

punctuaţiei. Se practică în două forme (pentru a evita lipsa de receptivitate a elevilor când se

utilizează acelaşi tip de activitate): simplă (când sarcina de lucru vizează actul exclusiv al

copierii) şi complexă (când la activitatea de copiere se adaugă sarcini suplimentare: să copieze

substantivele care conţin diftongii oa, ea şi să le treacă la singular/ plural etc., să sublinieze

cuvintele care au vocale în hiat, să identifice adjectivele la singular şi să le treacă la plural

etc.).

Exerciţii de construcţie

Elevilor li se cere să elaboreze propoziţii în care să integreze anumite cuvinte sau

grupuri de cuvinte: al, a-l, ai, a-i, a-ţi, aţi;altădată – altă dată; altfel – alt fel; decât – de cât;

demult – de mult; numai – nu mai; odată – o dată.în care să introducă adjectivele roşu şi

albastru la plural etc.

Construiţi câte un enunţ în care:

a) ghilimelele să redea un citat;

b) două puncte să urmeze după un substantiv care să anunţe vorbirea directă;

c) virgula să înlocuiască un verb omis;

d) virgula să despartă un cuvânt sau o construcţie incidentă de restul propoziţiei;

e) virgula să despartă o subordonată de restul propoziţiei;

f) cratima, semn de punctuaţie, să lege două numerale care arată aproximaţia.

Dictarea

Este forma cea mai folosită în activitatea şcolară pentru formarea priceperilor de

ortografie şi de punctuaţie şi pentru verificarea însuşirii acestora. Textele propuse pentru

dictare trebuie să îndeplinească anumite cerinţe: să fie accesibile elevilor, să aibă valoare

educativă, să fie atractive, coerente etc. Se recomandă selecţia acestor texte din literatura

română şi universală pentru copii, ca şi din textele nonliterare, în conformitate cu vârsta

elevilor. Textul nu trebuie aglomerat cu situaţii-problemă de scriere. De exemplu:

a. - Eu o să zbor; voi să rămâneţi nemişcaţi; care zboară e pierdut. Aţi înţeles? Puii au

clipit din ochi c-au înţeles şi au rămas aşteptând în tăcere.

Se auzea fâşâitul unui câine care alerga prin mirişte şi din când în când glasul omului: -

Unde fug i? înapoi. Nero! (Brătescu- Voineşti, 32)

b. Coborâse din exaltarea meditaţiei mele? Din miezul inspiraţiei din care mă trezise?

(. . .) - Sunt Mărgărita, repetă ea zâmbitoare.

- Margareta? Care Margareta?

- Nora gazdei, şi plecă ochii în jos.

- Ah, nora gazdei?! ... Şi răsufai adânc. (Voiculescu, Povestiri, 283)

Activitatea de dictare presupune următoarele etape:

Discuţie cu elevii asupra unor chestiuni de ortografie şi de punctuaţie care vor

apărea în text;

Lectura integrală a textului, pentru ca elevii să-i înţeleagă semnificaţia;

Dictarea, printr-o rostire clară, cu un ritm normal de lectură, intonaţie adecvată,

compusă din comunicarea unei propoziţii în întregime sau, dacă aceasta este mai

lungă. prin segmentarea ei în grupuri de cuvinte;

Lectura integrală a textului, într-un ritm mai lent, pentru ca elevii să completeze

eventualele lacune sau să se edifice asupra structurii unor cuvinte ori asupra prezenţei/

absenţei unor semne de punctuaţie;

Analiza dictării, pe bază de întrebări: Cum aţi scris ... ? Ce semn de punctuaţie aţi

pus? De ce aţi pus acesta? iar în cazul unor .greşeli frecvente, se va proceda la

scrierea formelor corecte pe tablă şi motivarea lor.1

Dictările trebuie realizate cu ritmicitate, mai des dacă elevii clasei prezintă abateri

frecvente de la scrierea corectă.

Într-o asemenea activitate, profesorul nu are răgazul să verifice toate lucrările şi astfel

să determine nivelul general al clasei în ceea ce priveşte scrierea. Pentru a obţine imaginea de

ansamblu, se practică dictarea de control, utilizată la încheierea unei perioade de învăţare

(după însuşirea unui anumit număr de semne de ortografie şi de punctuaţie) sau într-un anumit

moment al anului şcolar (la începutul lui, la sfârşitul semestrului). Dictarea de control are

rostul de a determina gradul de însuşire a normelor de scriere corectă de către elevi. Ea este

foarte importantă pentru că ajută profesorul (este vorba, în principal, de clasele a V-a şi a VIa)

să-şi contureze direcţia şi formele acţiunii lui viitoare, oferindu-i, de asemenea, imaginea

efectului avut de strădaniile lui dintr-o perioadă determinată. După corectarea acasă, lucrările

se aduc elevilor; se analizează împreună, după care ei le restituie şi se păstrează în clasă, în

mape personale. La viitoarele dictări, profesorul are posibilitatea să compare şi să constate

dacă s-au menţinut greşelile, au fost săvârşite altele sau dacă elevul a progresat. La sfârşitul

anului şcolar, lucrările se înapoiază elevilor, însoţite de aprecieri cu caracter general şi de

recomandări concrete (unde e cazul), formulate concentrat şi clar.

A ţine evidenţa greşelilor elevilor într-un caiet special, cu n rubrici, este o operaţiune

costisitoare în timp (în ceea ce-l priveşte pe profesor) şi ineficientă (în ceea ce-i priveşte pe

elevi).

Acţiunea de formare a scrierii corecte se desfăşoară cu întreaga clasă şi se raportează

la elev (persoană) în cazuri determinate: dacă un singur elev săvârşeşte un anumit tip de

greşeală, dacă un anumit elev n-a reuşit să progreseze într-un timp îndelungat etc.

Autodictarea

1Corneliu Crăciun – Metodica predării limbii şi literaturii române în gimnaziu şi liceu, Editura Emia – Deva, 2004

Înseamnă scrierea din memorie a unui text (în versuri sau în proză). Înainte de a-l fi

scris, profesorul le cere elevilor să şi-l reamintească şi să-I recite/ rostească; le atrage atenţia

asupra unor ortograme şi asupra unor semne de punctuaţie mai greu sesizabile. După

efectuarea autodictării, urmează analiza şi corectarea textului, tot în felul în care s-a procedat

şi la dictare.

Corectarea unor enunţuri/ texte scrise în mod greşit,intenţionat prezentate astfel

pentru a oferi material elevilor în vederea exersării cunoştinţelor de ortografie şi punctuaţie (la

care se adaugă şi elemente de lexic), sau pentru că autorii lor au vrut să reprezinte în acest

mod lipsa de cultură a unor personaje. În al doilea caz, analiza ortografică va fi combinată cu

caracterizarea de personaj.

Identificaţi greşelile şi corectaţi-le.

Aceeaşi geamgiii au venit iarăşi din nou pe strada noastră.

Era o fotografie veche dintr-un ziar: se vedea doi dintre miniştrii de atunci. Să nu-mi creaţi şi

voi necazuri, cum mi-au creiat ceilalţi!

Identificaţi greşelile în textul de mai jos.

plutonierul Jenică Dezgheţatu către domnişoara ZozoCaramlău

Roman, 22 august 1922 Genti!ă şi amabelădudue,

Primind stimata d-voastră de ieri credeam că sunt în rai. Am sărutat stimata d-voastră

şi pe faţă şi pe dos şi o lacrimă dacă pot zice astfel de fericire a căzut pe frumosul plic ce aţ

binevoit ami expedia. Numi mai găseam locul ... Am lăsat ricruţii pe sama sergentului Trifăilă

şi încălecând pe eapa mea cea murgă mam dus întrun galop până la capătul târgului la

Moscu spre Sofroceşti. Acolo puteam visa în lebertate. (Teodoreanu, Hronicul, 139) 2 .

Problemele de ortografie, ortoepie şi punctuaţie nu trebuie să constituie capitole şi

momente separate în studiul limbii române. De altfel, aceste chestiuni aparţin, în mod firesc,

întregului proces de învăţământ, nu exclusiv profesorului de limba română. Dacă acestuia i se

cedează locul întâi şi, de obicei, exclusivitatea e pentru că acţiunea lui este ştiută de toţi ca

metalingvistică şi pentru că i se recunoaşte competenţa ştiinţifică.

Preocuparea pentru ortografie, ortoepie şi punctuaţie trebuie să fie permanentă, iar

abordarea cazurilor legate de aceste chestiuni să apară firească, o continuare naturală a

analizei comunicării scrise sau orale. Se intervine atunci când s-a întâlnit un caz în scris sau sa

înregistrat un caz în mesajul oral. Chiar dacă acordăm atenţie acestor situaţii, elevilor li se va

crea un cadru obişnuit de manifestare, fără să aibă sentimentul că sunt urmăriţi, admonestaţi

grav ori expuşi în public. Continuitatea în a se ocupa de aceste probleme exclude apariţia

2ibidem

întâmplătoare a unor timpi de interes, dar şi preocupările formale, de tipul aşa-zisului

"moment ortografic", care, în desfăşurarea unei ore de limba sau literatura română, este

artificial şi neproductiv. Orice intervenţie în această problematică va avea un punct de plecare

concret şi se va strădui să ofere soluţia necesară, pentru ca fenomenul să fie explicat cu

claritate, iar greşeala să nu se repete.

În ceea ce priveşte textele din manual, din perspectiva problemei discutate apar două

situaţii: în textele beletristice pot fi întâlnite abateri de la normele limbii literare care se

datorează scriitorilor (forme dialectale, învechite) şi greşeli care aparţin autorilor manualului.

Dacă în primul caz se va spune elevilor că există obligaţia de a respecta felul în care a scris un

creator de literatură artistică, în al doilea caz, profesorul va analiza cu elevii situaţiile, inclusiv

până la sublinierea cu roşu a gravelor greşeli de ortografie.

În cultivarea exprimării corecte, revenirea la metode tradiţionale nu poate da decât

rezultate bune, dacă ele se folosesc raţional şi alternativ cu alte metode: dictarea pentru

ortografie, lectura individuală cu voce tare, recitarea pentru ortoepie. Elevilor li se pot pune la

dispoziţie înregistrări cu pronunţarea-model a limbii standard.

Exerciţiile pentru formarea deprinderilor de ortografie şi de punctuaţie pot să combine

mai multe cerinţe, inclusiv de natură gramaticală, lexicală; pot să implice capacitatea elevilor

de a imagina.

1. Alcătuiţi enunţuri în care să integraţi verbele a acorda, a manifesta, a turna, cu cele două

sensuri. A acorda

A manifesta

1. a da, a face acordul gramatical

- vb. indic. prez. pers. a III-a, acordă 2. un instrument, un sistem

- vb. indic. prez. pers. a III-a, acordează

1. a exprima, a arăta un sentiment, o tendinţă - vb. indic. prez., pers. a Ill-a, manifestă

2. a participa la o manifestaţie

- vb. indic. prez., pers. a llI-a, manifestează

A turna 1. un lichid

- vb. indic. prez., pers. a III-a, toarnă 2. un film

- vb. indic. prez., pers. a IIT-a, turnează

2. Alcătuiţi enunţuri în care să treceţi verbul a continua la indicativ prezent (persoana I

şi a Ira) şi la conjunctiv prezent (persoana a III-a).

A continua vb. indic. prez., pers. 1 sg. continuu, pers. a II-a sg. continui, conj. prez. pers. a

III-a, să continue, gerunziu, continuând

3. Textul de mai jos este format dintr-o frază şi are patru virgule. Aşezaţi virgulele la

loc potrivit.

Această poveste în care se împleteau atâtea şi atâtea amănunte fapte şi peripeţii duse

acum de apa uitării vroiam iarăşi şi iarăşi s-o aud din gura Mamei.

(Această poveste, în care se împleteau atâtea şi atâtea amănunte, fapte şi peripeţii,

duse acum de apa uitării. vroiam iarăşi şi iarăşi s-o aud din gura Mamei.)

(Blaga, Hronicul, 32)

4. Acelaşi enunţ (opt virgule)

Întrezăream în stânga şi-n dreapta prin duiumul verdelui pe sub brazi muşchiul moale ca un

aşternut de perne ferigele cu miros adormi tor bureţii galbeni ciupercile roşii mânătărcile cât

pâinile. (Întrezăream, în stânga şi-n dreapta. prin duiumul verdelui, pe sub brazi, muşchiul

moale ca un aşternut de perne, ferigele cu miros adormitor, bureţii galbeni, ciupercile roşii,

mânătărcile cât pâinile.) (Blaga, Hronicul, 57)

5. Plasaţi semnele de punctuaţie necesare:

Harap-Alb pentru că eşti aşa de bun şi te-ai ostenit de ne-ai făcut adăpost vreau să-ţi

fac şi eu un bine în viaţa mea n-aţi aripa asta şi când îi avea vreodată nevoie de mine aprinde-

o şi eu Îndată am să-ţi vin Întru ajutor.

(- Harap-Alb, pentru că eşti aşa de bun şi te-ai ostenit de ne-ai făcut adăpost, vreau

să-ţi fac şi eu un bine în viaţa mea: na-ţi aripa asta şi, când îi avea vreodată nevoie de mine,

aprinde-o, şi eu îndată am să-ţi vin întru ajutor.) (Creangă, 125)

6. Acelaşi enunţ:

Zău Şi despre ce-i vorba

Nu credeţi domnule că ar exista vreo misiune pe care să mi-o Încredinţaţi În numele

jurnalului nostru Aş face totul ca s-o duc la bun sfârşit şi v-aş trimite un reportaj interesant

Despre ce fel de misiune vorbeşti domnule Malone

Indiferent ce numai să fie plină de aventuri şi de primejdii Vă asigur că o să-mi dau toată

silinţa Mi-ar conveni cu atât mai mult cu cât ar fi mai grea Pari destul de dispus să-ţi rişti viaţa

Ca să am un scop În viaţă

Bravo Iată ce se cheamă entuziasm domnule Malone ( - Zău? Şi despre ce-i vorba?

- Nu credeţi, domnule, că ar exista vreo misiune pe care să mi-o încredinţaţi în

numele jurnalului nostru? Aş face totul ca s-o duc la bun sfârşit şi v-aş trimite un reportaj

interesant.

- Despre ce fel de misiune vorbeşti, domnule Malone?

- Indiferent ce, numai să fie plină de aventuri şi de primejdii. Vă asigur că o să-mi dau toată

silinţa. Mi-ar conveni cu atât mai mult cu cât ar fi mai grea. - Pari destul de dispus să-ţi rişti

viaţa.

- Ca să am un scop în viaţă.

- Bravo! lată ce se cheamă entuziasm, domnule Malone! (Conan Doyle, )

7. Identificaţi semnele ortografice şi motivaţi folosirea lor.

a. N-am citit cartea aceasta.

(Cratima marchează rostirea Împreună a două cuvinte: nu şi am, cu eliziunea vocal u

din adverbul de negaţie.)

b. Să-mi arătaţi şi mie tabloul acela.

(Cratima marchează rostirea Împreună a două cuvinte: să şi îmi, cu eliziunea vocalei î

din pronumele personal.)

c. V-a scris şi vouă?

(Cratima marchează rostirea Împreună a două cuvinte: vă şi a, cu eliziunea vocalei ă din

pronumele personal.)

Alte tipuri de exerciţii lucrate la clasă în cadrul orelor de limba şi literatura română vor

fi ataşate la anexe. Exerciţiile vizează conţinuturile avute în vedere şi se bazează pe diferite

tipuri de itemi: obiectivi, semiobiectivi, cu alegere multiplă etc.