Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

5 A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopuşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii in coade; de când se luau de gât lupii cu miei de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti;

10 De când se scria musca pe părete Mai mincinos cine nu crede.

5-10 Formula iniţială dă impresia că intrăm în universul unui basm obişnuit. Dacă, la prima vedere, sintagma A fost odată ca niciodată sugerează o atemporalitate, o povestire care nu s-a petrecut nicicând (20; 120), la o analiză structurală A fost... plasează într-un trecut încă nu ştim dacă imemorial sau nu, cele ce urmează să fie relatate, acestora acordându-li-se un statut ontologic ( a fost- a existat). Ca niciodată nu reduce la absolut prima parte a formulei, ea subliniază unicitatea personajelor/întâmplărilor în spaţiul epic în statu nascendi - determinanarea circumstanţială regăsibilă în basmele aromâne, macedonene şi bulgare (17; 19-24). Dacă, pe de altă parte, ’a fost odată este timpul mitic, ca niciodată este timpul golit de conţinut, ’o ilimitare’ în care autorul este atras într-un şi aşa mai departe, care nu poate fi sondat fără să pierzi înţelesul fabulei care urmează’(1; 147). Abia şirul ce debutează cu de când făcea plopşorul pere..., încadrabil în aşa-numita ’formulă a imposibilului’(P.G. Bogatâriov), ilustrează ’procedeul inversării raporturilor reale din lumeaînconjurătoare, care, odată însuşit, oferă povestitorului posibilităţi nelimitate pentru crearea de noi şi noi formule’ (17; 29). Nu e vorba atât de negare, prin variaţie stilistică (17; 25 sau 20; 120-122) a lui a fost odată ca niciodată; cu ajutorul intermediarului că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti, construit pe o dublă negaţie, ajungem într-un spaţiu ce aminteşte de unitatea cosmologică unde – nu-i aşa?- lupii se înfrăţeau cu mieii, plopul făcea pereetc., unitate deconspirată, ăn registrul ironic, de mai mincinos cine nu crede. De astfel, întregul paragraf se construieşte pe o dinamică pulsatorie, de mitizare într-un ritm versificabil (20; 121) şi, corelativ, demitizatoare, evidentă în ironia benignă ce marchează raportul dintre momentul povestirii şi cel al poveştii, în care intrăm de facto în paragraful urmator: A fost odată un împărat mare şi o împărăteasă...

15 A fost odată un împărat mare şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi, şi, voind să aibă copii, a făcut de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta; a umblat pe la vraci şi filosofi, ca să caute la stele şi să le ghicească daca or să facă copii, dar în zadar. În sfârşit, auzind împăratul că este la un sat, aproape, un unchiaş dibaci, a trimis să-l cheme; dar el răspunse trimişilor că: cine are trebuinţă, să vie la dânsul. S-au sculat deci împăratul şi împărăteasa şi, luând cu dânşii vro câţiva boieri mari, ostaşi şi slujitori, s-au dus la unchiaş acasă. Unchiaşul, cum i-a văzut de departe, a ieşit să-i întâmpine şi totodată le-a zis:

20 - Bine aţi venit sănătoşi; dar ce îmbli, împărate, să afli? Dorinţa ce ai o să-ţi aducă întristare.

10-20 Dacă timpul neprecizat se reiterează (a fost odată…), în cadrul său plasăm, paradoxal, această lume între mit şi istorie, ca şi particularitate a basmului românesc (14; 193-203); perechea regală nu are un nume, nici măcar în mod genetic, nu există localitare spaţială, monarhul feudal are însă baieri, ostaşi şi slujitori, la care adăugăm oracolul autohton – unchiaş dibaci – instanță pământească înlocuind ineficienţa vracilor, filosofilor, deci a ‘instanţei absolute’ (15; 114). Apelul acesta coboară pe cei doi, tineri şi frumoşi, la nivelul de ‘oameni de rând’, fără povara unui anume rang (6; 18).dar la un alt nivel al lecturii unchiaşul dibaci, mai tare decât magia (vraci) şi ştiinţa (filosof) poate fi interpretat drept ‘corespondent al Străbunului mitic, personaj care ne introduce într-un spaţiu opus curţii împărăteşti: spaţiul mitic’ (13; 62). Într-adevăr, împăratul şi împărăteasa... s-au dus la unchiaş acasă şi nu invers, urmând răspunsul impersonal al acestuia: cine are trebuinţă, să vie la dânsul.

25 -Eu nu am venit să te întreb asta, zise împăratul, ci, daca ai ceva leacuri care să ne facă să avem copii, să-mi dai.

30 -Am, răspunse unchiaşul; dar numai un copil o să faceţi. El o să fie Făt-Frumos şi drăgăstos, şi parte n-o să aveţi de el. Luând împăratul şi împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat şi peste câteva zile împărăteasa s-a simţit însărcinată. Toată împărăţia şi toată curtea şi toţi slujitorii s-au veselit de această întâmplare.

20-30 Funcţia de Casandră a unchiaşului dibaci se precizează acum, la întâlnirea cu solicitanţii împărăteşti, în straniile corelative Dorinţa ce ai o să-ţi aducă întristare şi parte n-o să aveţi de el, deşi ‘el o sa fie Făt-Frumos şi drăgăstos’. De ce, se întreabă Constantin Noica, o asemenea prevestire? ‘Pentru că, în clipa când devenirea întru devenire nu-şi desfăşoarp de la sine lanţul ei, adică în clipa în care pruncul este adus pe lume dincolo de fire, acesta va apartine altei rânduieli decât cea care nu l-a putut zâmisli şi va aduce astfel excepţia în legea, respectiv în curgerea oarbă a vieţii’ (15; 114). Dialog enigmatic al unchiaşului dibaci cu împăratul, care n-a venit totuşi să-l întrebe asta, opune dorinţei prevestirea, în sensul că ‘dorinţa de-a avea copii este marcată cu semnul negativ în spaţiul pământean şi pozitiv în cel mitic, fiind totuşi asociată cu o prevestire negativă’ (13; 62). Fundamental pentru ceea ce va urma, paragraful acesta deviază în chip definitiv povestea de la făgaşăl obişnuit al basmului, proiectându-se în metafizic, dar nu fără un necesar respiro, constituitiv naraşiunii tradiţionale în care, urmare şi a leacurilor, iată că împărăteasa s-a simţit însărcinată, astfel că toată împărăţia şi toată curtea şi toţi slujitorii s-au înveselit de această întâmplare.

35 Mai-nainte de a veni ceasul naşterii, copilul se puse pe un plâns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. Atunci împăratul a început să-i făgăduiască toate bunurile din lume, dar nici aşa n-a fost cu putinţă să-l facă să tacă.

30-35 Dincolo de ‘tipurile zânelor promise’ (18 ; 359) în care pare a se integra plânsetul fătului pe care n-a putut niciun vraci să-l împace se ridică, tulburătoare, întrebarea: de ce anume plânge copilul înainte de a veni ceasul naşterii? pentru că el ştie deja că ilustrează excepţia (=devenirea întru fiinţă) în regulă (devenirea întru devenire) (15 ;115-117)? Pentru că are conştiinţa interdicţiei, ‘aceea de a nu se poate naşte oameni nemuritori’ (19 ; 73)? Sau fiindcă, ‘venit dintr-o lume mitică, refuză, plângând condiţia umana’ (13; 63)? Credem mai degrabă că – anticipându-l pe Ion Barbu din Oul Dogmatic sau pe Brâncuşi cu Oul şi Ţestoasa- pruncul, deocamdată nenăscut, este prima ipostază a increatului în cultura noastră, iar plânsul său, adică refuzul de a se naşte se datorează suferinţei universale : viaţa în stare virtuală se maculează prin naştere. De astfel, vom vedea, Făt-Frumos nu este un luptător, el stă mai curând sub semnul expectativei perpectue şi în asta rezidă caracterul său de excepţie, ca niciodată, cum se atenţionează obişnuita formulă de început.

40 - Taci, dragul tatei, zice împăratul, că ţi-oi da împărăţia cutare sau cutare; taci, fiule, că ţi-oi da soţie pe cutare sau cutare fată de împărat, şi alte multe d-alde astea; în sfârşit, dacă văzu şi văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fătul meu, că ţi-oi da Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

35-40 Dacă, totuşi, ‘nu este nefiresc ca un copil încă înainte de a se fi nascut, să nu vrea să se nască, pentru că timpul, în care copilul încă nu s-a născut, conţine « în germene » eternitatea’ (19; 78), lectura iscă acum o noua întrebare, legată de promisiunea rostită fără echivoc, de către împărat ; aşadar, de unde ştie acesta de nemurire, adică de tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte? Să presupunem că era un inişiat, ca şi unchiaşul dibaci, căruia ne amintim cum îi replicase (‘eu nu am venit să întreb asta’). Si totuşi, pentru a asigura parcă un crescendo narativ tatăl promite la început alceva, anume împărăţia cutare sau cutare, apoi soţie pe cutare şi, excedat de bună seamă, alte multe d-alde astea. Or, contextualizată în acest chip, expresia dacă văzu şi văzu că nu tace transmite, întreagă, presiunea ce obligă la promisiunea ultimă, fatală pentru împărat, dar şi, în alt sens, pentru straniul Făt-Frumos.

45 Atunci, copilul tăcu şi se născu; iar slujitorii deteră în timpine şi în surle şi în toată împărăţia se ţinu veselie mare o săptămână întreagă.

40-45 ‘Este, scrie Constantin Noica, extraordinar acest : tăcu şi se născu. E un cuvânt adevărat pentru toate ivirile de excepţie în lume, în particular pentru toate creaţiile din sânul ei. Orice creaţie se naşte dintr-un plâns şi dintr-o tăcere’(15 ; 117). Cetatea, ştiind parcă- la modul intuitiv desigur- că un copil vorbind înainte de a se naşte e ‘o supremă expiere a materiei vii în întrecere cu ea însăşi’(6 ; 37), sărbătoreşte evenimentul unic în veselie mare o săptămână întreagă, readucându-ne iarăşi în lumea familiară a poveştii.

50 De ce creştea copilul, d-aceea se făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ. Îl deteră pe la şcoli şi filosofi, şi toate învăţăturile pe care alţi copii le învăţa într-un an, el le învăţa într-o lună, astfel încât împăratul murea şi învia de bucurie. Toată împărăţia se fălea că o să aibă un împărat înţelept şi procopsit ca Solomon împărat. De la o vreme încoace însă, nu ştiu ce avea, că era tot galeş, trist şi dus pe gânduri. Iar când fuse într-o zi, tocmai când copilul împlinea cincisprezece ani şi împăratul se afla la masă cu toţi boierii şi slujbaşii împărăţiei şi se chefuiau, se sculă Făt-Frumos şi zise:55- Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit la naştere.

45-55 Această atmosferă – cum să-i spunem ?- festivistă, în răstimpul căreia împăratul murea şi învia de bucurie nu ţine prea mult. Dotat cu o precocitate prenatală, dar şi postnatală (7 ;191) prinţul nostru asimilează în admiraţia generală toate învăţăturile, în salturi, adică într-o lună cât alţii într-un an, iar etalonul- un împărat înţelept şi procopsit ca Solomon- e normal pentru un destin de excepţie. Iată, însă că neliniştea se insinuează, treptat şi definitiv, prinţul era tot galeş şi, completează naratorul, trist şi pus pe gânduri (într-o variantă citim şi că se făcea mai cugetătoriu), pentru că la vârsta de cincisprezece ani- ‘a deplinei maturităţi în societăţile tradiţionale’ (16; 64)- să se declanşeze criza, inevitabilă şi ea printre stereotipiile basmului.

60 Auzind aceasta, împăratul s-a întristat foarte şi i-a zis:- Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ţi dau un astfel de lucru nemaiauzit? Şi dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac.- Daca tu, tată, nu poţi să-mi dai, apoi sunt nevoit să cutreier toată lumea până ce voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut.65 Atunci toţi boierii şi împăratul deteră în genuchi, cu rugăciune să nu părăsească împărăţia; fiindcă, ziceau boierii:

55-65 La solicitarea prinţului împăratul nu s-a mirat, nu s-a arătat surprins ci, semnificativ, s-a întristat foarte. Opoziţia tată/fiu e trasă acum în cărbune, ea le anunţă pe celelalte, articulate într-un sistem sui-generis ; timpul istoric/timpul cosmic, condiţie terestră/condiţie astrală ş.a. Copilul se află încă în zona înterstiţială, de trecere dintr-un plan de realitate în altul, de vreme ce declară că va cutreiera lumea până va găsi făgăduinţa, ‘adică nu ceva bine ştiut, ci lucrul făgăduit odată cu făgăduiala’(15; 119).

70 - Tatăl tău de aci înainte e bătrân, şi o să te ridicăm pe tine în scaun, şi avem să-ţi aducem cea mai frumoasă împărăteasă de sub soare de soţie.

65-70 Criza ajunge în punctul terminus, odată cu intervenţia zadarnică a celui de-al treilea termen al relaţiei (boierii). Ultimul argument cade, prinţul renunţă la cea mai frumoasă împărăteasă de sub soare de soţie.

75 Dar n-a fost putinţă să-l întoarcă din hotărârea sa, rămânând statornic ca o piatră în vorbele lui; iar tată-său, dacă văzu şi văzu, îi dete voie şi puse la cale să-i gătească de drum merinde şi tot ce-i trebuia.

70-75 Împăratul cedează a doua oară, simetric (dacă văzu şi văzu) în faţa fiului statornic ca o piatră în vorbele lui.

80 Apoi, Făt-Frumos se duse în grajdurile împărăteşti unde erau cei mai frumoşi armăsari din toată împărăţia, ca să-şi aleagă unul; dar, cum punea mâna şi apuca pe câte unul de coadă, îl trântea, şi astfel toţi caii căzură. În sfârşit, tocmai când era să iasă, îşi mai aruncă ochii o dată prin grajd şi, zărind într-un colţ un cal răpciugos şi bubos şi slab, se duse şi la dânsul; iar când puse mâna pe coada lui, el îşi întoarse capul şi zise:- Ce porunceşti, stăpâne? Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să ajung ca să mai puie mâna pe mine un voinic.

85 Şi înţepenindu-şi picioarele, rămase drept ca lumânarea. Atunci Făt-Frumos îi spuse ce avea de gând să facă şi calul îi zise:

90 - Ca să ajungi la dorinţa ta, trebuie să ceri de la tată-tău paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el când era flăcău; iar pe mine să mă îngrijeşti cu însuţi mâna ta şase săptămâni şi orzul să mi-l dai fiert în lapte.

95 Cerând împăratului lucrurile ce-l povăţuise calul, el a chemat pre vătaful curţii şi i-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile cu haine spre a-şi alege fiul său pe acelea care îi va plăcea. Făt-Frumos, după ce răscoli trei zile şi trei nopţi, găsi în sfârşit, în fundul unui tron vechi, armele şi hainele tatâne-său de când era flăcău, dar foarte ruginite. Se apucă însuşi cu mâna lui să le cureţe de rugină şi, după şase săptămâni, izbuti a face să lucească armele ca oglinda. Totodată îngriji şi de cal, precum îi zisese el. Destulă muncă avu; dar fie, că izbuti.

100 Când auzi calul de la Făt-Frumos că hainele şi armele sunt bine curăţate şi pregătite, odată se scutură şi el, şi toate bubele şi răpciuga căzură de pe dânsul şi rămase întocmai cum îl fătase mă-sa, un cal gras, trupeş şi cu patru aripi; văzându-l Făt-Frumos astfel, îi zise:

105 - De azi în trei zile plecăm.110 - Să trăieşti, stăpâne; sunt gata chiar azi, de porunceşti, îi răspunse calul.

75-110 În interludiul destinat preparativelor de plecare, numele îşi ia în stăpânire protagonistul: Făt-Frumos, rostit până acum numai o singură dată de unchiaşul dibaci. Apre un şablon al genului, calul năzdrăvan, ‘intermediar între două împărăţii distincte’ (16; 215), cu funcţie psihopompă, el permiţând şi un transfer de energie vitală (5; 55). Nu întâmplător Făt-Frumos caută, la sfatul calului- primul care confirmă posibilitatea obţinerii tinereţii fără bătrâneţe- obiectele tradiţionale şi uzuale, adică armele şi hainele tătâne-său de când era flăcău, ceea ce strecoară ipoteza că fiul va reedita experienţa, eşuată probabil, a părintelui. Ele sunt găsite în fundul unui tron vechi. Îngrijit şase săptămâni calul redevine ce a fost, iar armele ruginite îşi redobândesc strălucirea de

odinioară, astfel că totul îşi poate urma lucrarea ab ovo. Încărcătura magică este pretutindeni, calul este hrănit, ritualic, cu orz fiert în lapte, limitele temporale pendulează între şase săptămâni şi trei zile şi trei nopţi. Faza incubatorie este atent pregătită pentru că, finalmente, de ea depinde trecerea efectivă în altă lume.

115-120 A treia zi de dimineaţă, toată curtea şi toată împărăţia era plină de jale. Făt-Frumos, îmbrăcat ca un viteaz, cu paloşul în mână, călare pe calul ce-şi alesese, îşi luă ziua bună de la împăratul, de la împărăteasa, de la toţi boierii cei mari şi cei mici, de la ostaşi şi de la toţi slujitorii curţii, carii, cu lacrămile în ochi, îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său; dar el, dând pinteni calului, ieşi pe poartă ca vântul, şi după dânsul carăle cu merinde, cu bani şi vreo două sute de ostaşi, pe care-i orânduise împăratul ca să-l însoţească.

110-120 Se manifestă, pentru ultima oară, istoria, medievalitatea redusă la împărat şi împărăteasă, la boierii cei mari şi cei mici, la ostaşi şi la toţi slujitorii curţii. Între ei, gata de ducă, Făt-Frumos e- oare de ce?- numai îmbrăcat ca un viteaz cu paloşul în mână.

125 După ce trecu afară de împărăţia tatălui său şi ajunse în pustietate, Făt-Frumos îşi împărţi toată avuţia pe la ostaşi şi, luându-şi ziua bună, îi trimise înapoi, oprindu-şi pentru dânsul merinde numai cât a putut duce calul. Şi apucând calea către răsărit, s-a dus, s-a dus, s-a dus, trei zile şi trei nopţi, până ce ajunse la o câmpie întinsă, unde era o mulţime de oase de oameni.

120-125 Despărţirea de lumea cunoscută va fi completă aici, în pustietate, unde îsi va împărţi toată avuţia pe la ostaşi şi apoi îi va trimite acasă. Acum abia apare tranşată (în sens de multiplicată) opoziţia dintre ‘ei, cei pământeno’ şi ‘el, fiinţă mitică’(13; 65). După care, o ia spre răsărit, ‘adică spre obârşia cea mare, spre lumea de început şi de veşnic reînceput a răsăritului’(15; 122). Răsăritul este de fapt singurul indiciu spaţial, ăntărit oarecum de s-a dus, s-a dus, s-a dus şi apoi de specificare o câmpie. Nedeterninările persistă întrucât marea dimensiune e nu atât spaţiul, cât şi timpul din care/spre care alunecă Făt-Frumos. Cât priveste deplasarea, ea rămâne şi în textul nostru ‘un ax al basmului şi, simultan, partea lui mediană’(16;291).

130 Stând să se odihnească, îi zise calul:135 - Să ştii, stăpâne, că aici suntem pe moşia unei Gheonoaie, care e atât de rea,

încât nimeni nu calcă pe moşia ei, fără să fie omorât. A fost şi ea femeie ca toate femeile, dar blestemul părinţilor pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie Gheonoaie; în clipa aceasta este cu copiii ei, dar mâine, în pădurea ce o vezi, o s-o întâlnim venind să te prăpădească; e grozavă de mare; dară să nu te sperii, ci să fii gata cu arcul ca să o

săgetezi, iar paloşul şi suliţa să le ţii la îndemână, ca să te slujeşti cu dânsele când va fi de trebuinţă.Se deteră spre odihnă; dar pândea când unul, când altul.

140 A doua zi, când se revărsa ziorile, ei se pregăteau să treacă pădurea. Făt-Frumos înşelă şi înfrână calul, şi chinga o strânse mai mult decât altă dată, şi porni; când, auzi o ciocănitură groaznică. Atunci calul îi zise:- Ţine-te, stăpâne, gata, că iată se apropie Gheonoaia.

145 Şi când venea ea, nene, dobora copacii: aşa de iute mergea; iar calul se urcă ca vântul până cam deasupra ei şi Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata şi, când era gata a o lovi cu a doua săgeată, strigă ea:

150- Stăi, Făt-Frumos, că nu-ţi fac nimic!Şi văzând că nu o crede, îi dete înscris cu sângele său.

155 - Să-ţi trăiască calul, Făt-Frumos, îi mai zise ea, ca un năzdrăvan ce este, căci de nu era el, te mâncam fript; acum însă m-ai mâncat tu pe mine; să ştii că până azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele până aicea; câţiva nebuni carii s-au încumes a o face d-abia au ajuns până în câmpia unde ai văzut oasele cele multe.

160 Se duseră acasă la dânsa, unde Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos şi-l omeni ca pe un călător. Dar pe când se aflau la masă şi se chefuiau, iară Gheonoaia gemea de durere, deodată el îi scoase piciorul pe care îl păstra în traistă, i-l puse la loc şi îndată se vindecă. Gheonoaia, de bucurie, ţinu masă trei zile d-a rândul şi rugă pe Făt-Frumos să-şi aleagă de soţie pe una din cele trei fete ce avea, frumoase ca nişte zâne; el însă nu voi, ci îi spuse curat ce căuta; atunci ea îi zise:

165 - Cu calul care îl ai şi cu vitejia ta, crez că ai să izbuteşti.

125-165 Odată cu Gheonoaia ajungem la primul prag, de fapt iniţiatic, al lui Făt-Frumos, parcurs iarăşi în trei zile şi trei nopţi. Jumătate natură/jumătate cultură, pasărea-om e o ipostază a mitului semiantropomorf, atât de răspândit în răsăritul european. Probabil mixtura de cucuvea şi ciocănitoare, Gheonoaia reprezintă ‘un procent de umanitate descalificată, escomunicată’(6;116), de vreme ce blestemul părinţilor pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie Gheonoaie. Fiinţă damnată, locuind undeva la marginea lumii pământeşti, este şi o prelungire a acesteia prin înscrisul sângelui. Pe de altă parte, mulţimea de oase de oameni răspândite pe câmpie îi fixează statului de locuitor între lumi diferite. Efect al unui blestem părintesc, pe care probabil că l-au schiţat şi mulţi dintre cei care l-au implorat pe Făt –Frumos cu lacrâmi în ochi, Gheonoaia are încă nostalgia omenescului din care s-a desprins. De aici, recunoaşterea năzdrăvăniei calului şi a vitejiei- cam ştearsă, totuşi- a lui Făt-Frumos, ambele probante pentru reiterarea, după unchiaşul dibaci, a rolului de Casandră:...crez că ai să izbuteşti. La aceasta se adaugă şi cele trei fete ce avea, frumoase ca nişte zâne, cu nimic vinovate de greşeala manei. Refuzul lui Făt-Frumos la propunerea matrimonială ţine, aşa cum s-a observat, de prima desprindere a protagonistului, anume desprinderea de familie(15; 123).

170 După trei zile, se pregătiră de drum şi porni. Merse Făt-Frumos, merse şi iar merse, cale lungă şi mai lungă; dară când fu de trecu peste hotarele Gheonoaiei, dete de o

câmpie frumoasă, pe de o parte cu iarba înflorită, iar pe de altă parte pârlită. Atunci el întrebă pe cal:

- De ce este iarba pârlită?

165-170 Momentul de respire narativ echivalează cu deplasarea ce-şi urmează cursul firesc, punctată iterativ şi simetric: merse şi iar merse, cale lungă şi mai lungă.

175 Şi calul îi răspunse:- Aici suntem pe moşia unei Scorpii, soră cu Gheonoaia; de rele ce sunt, nu pot să

trăiască la un loc; blestemul părinţilor le-a ajuns, şi d-aia s-au făcut lighioi, aşa precum le vezi; vrăjmăşia lor e groaznică, nevoie de cap, vor să-şi răpească una de la alta pământ; când Scorpia este necăjită rău, varsă foc şi smoală; se vede că a avut vreo ceartă cu soră-sa şi, viind s-o gonească de pe tărâmul ei, a pârlit iarba pe unde a trecut; ea este mai rea decât soră-sa şi are trei capete. Să ne odihnim puţin, stăpâne, şi mâine dis-de-dimineaţă să fim gata.

180 A doua zi se pregătiră, ca şi când ajunsese la Gheonoaia, şi porniră. Când, auziră un urlet şi o vâjietură, cum nu mai auziseră ei până atunci!

185 - Fii gata, stăpâne, că iată se apropie zgripsoroaica de Scorpie.190-195 Scorpia, cu o falcă în cer şi cu alta în pământ şi vărsând flăcări, se

apropia ca vântul de iute; iară calul se urcă repede ca săgeata până cam deasupra şi se lăsă asupra ei cam pe deoparte. Făt-Frumos o săgetă şi îi zbură un cap; când era să-i mai ia un cap, Scorpia se rugă cu lacrămi ca să o ierte, că nu-i face nimic şi, ca să-l încredinţeze, îi dete înscris cu sângele ei. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos şi mai şi decât Gheonoaia; iară el îi dete şi dânsei înapoi capul ce i-l luase cu săgeata, carele se lipi îndată cum îl puse la loc, şi după trei zile plecară mai departe.

175-195 Tot din raţiuni structurale, calul- veritabil raisonneur- o prezintă mai întâi, ca şi în primul caz, pe sora Gheonoaiei, anume pe Scorpia, lovită şi ea de blestemul părintesc. Vrăjmăşia lor e groaznică, aceeaşi rămâne chezăşia sângelui, şi, bineînţeles scenariul (Făt-Frumos îi reteză un cap, apoi îl pune la loc), ducând la supunerea lighioanei. Numai că Scorpia ‘nu mai are să-i înfăţişeze (lui Făt-Frumos- n.ns.) trei fete frumoase’- semn că se află şi mai îndepărtată decât Gheonoaia de lumea pământească. E al doilea prag aici, anume despărţirea de semenii omului (15;123). Ospătat cum se cuvine, Făt-Frumos adastă în câmpia cu iarbă pârlită vreme de trei zile, apoi el şi calul plecară mai departe.

200 Trecând şi peste hotarele Scorpiei, se duseră, se duseră şi iară se mai duseră, până ce ajunseră la un câmp numai de flori şi unde era numai primăvară; fiecare floare era cu deosebire de mândră şi cu un miros dulce, de te îmbăta; trăgea un vântişor care abia adia

195-200 în faţa celui de-al treilea prag, găsim acelaşi moment de respiro epic într-o ritmicitate identică, argumentând infinitatea spaţiului parcurs: se duseră, se duseră şi iară se mai duseră ş.a.

205 Aicea stătură ei să se odihnească, iară calul îi zise:- Trecurăm cum trecurăm până aci, stăpâne; mai avem un hop: avem să dăm peste

o primejdie mare; şi daca ne-o ajuta Dumnezeu să scăpăm şi de dânsa, apoi suntem voinici. Mai-nainte de aci este palatul unde locuieşte Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Această casă este încongiurată cu o pădure deasă şi înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume; ziua şi noaptea păzesc cu neadormire şi sunt multe foarte; cu dânsele nu este chip de a te bate; şi ca să trecem prin pădure e peste poate; noi însă să ne silim, dac-om putea, să sărim pe dasupra.

200-205 Să reamintim că Făt-Frumos părăsise ograda părintească îndreptându-se spre răsărit, ‘adică spre obârşia cea mare, spre lumea de început şi de veşnic reînceput’ (15; 122); pe moşia Gheonoaiei ajunse când se revărsa zorile, iar la Scorpie mâine dis-de-dimineaţă, aşa că nu e de mirare că ultimul popas este în locul unde era numai primăvară- primul segment din ciclul anotimpurilor. Şi aici animalul năzdrăvan explică şi pune în gardă: Făt-Frumos va ieşi din cadrele condişiei sale, fixată prin naştere, desprinzându-se- dacă ne-o ajuta Dumnezeu- de natura însufleţită, vegetală (o pădure deasă şi înaltă) şi animală (fiarele cele mai sălbatice din lume).

210 După ce se odihniră vreo două zile, se pregătiră iarăşi; atunci calul, ţinându-şi răsuflarea, zise:

215 - Stăpâne, strânge chinga cât poţi de mult, şi încălecând, să te ţii bine şi în scări, şi de coama mea; picioarele să le ţii lipite pe lângă supţioara mea, ca să nu mă zăticneşti în zborul meu.

220 Se urcă, făcu probă, şi într-un minut fu aproape de pădure.- Stăpâne, mai zise calul, acum e timpul când se dă de mâncare fiarălor pădurei şi

sunt adunte toate în curte; să trecem.225- Să trecem, răspunse Făt-Frumos, şi Dumnezeu să se îndure de noi.

205-225 Sfaturile calului atoateştiutor continuă în acelaşi chip, el preia şi de jure şi de facto atribuţiile lui Făt-Frumos. Meritul acestuia din urmă constă doar în faptul de a-l asculta cu toată obedienţa. Tot calul numeşte (a doua oară după tatăl lui Făt-Frumos şi localizază Tinereţe fără bătrâneţe şi viaşă fără de moarte în palatul solitar, ocrotit de pădurea uriaşă, necălcată de picior de om. Lipta cu fiarele este exclusă, Făt-Frumos nu-şi probează vitejia, cum suntem obişnuişi, decât ţinându-se în şeaua calului în saltul lui peste pădure. De ce oare trecerea prin codru populat cu vieţuitoare este peste poate ? Ca orice forţă impresionantă a vieţii pădurea, ca oceanul de pildă, generează în acelşi timp angoasă şi serenitate, mai mult, în prima ipostază ea poate fi citită şi ca un simbol al inconştientului (Jung), de unde soluţia- seccedaneu a calului. Preparativele pentru ultima

încercare nu mai durează clasicele trei zile, ci numai vreo două zile- semn că vechile periodizări nu mai sunt funcţionale, că intrăm, adică şi cu vremea, în alt orizon decât în acela cuantificabil.

230-235 Se urcară în sus şi văzură palatul strălucind astfel, de la soare te puteai uita, dar la dânsul ba. Trecură pe dasupra pădurii şi, tocmai când erau să se lase în jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu piciorul vârful unui copaci şi dodată toată pădurea se puse în mişcare; urlau dobitoacele, de ţi se făcea părul măciucă pe cap. Se grăbiră de se lăsară în jos; şi de nu era doamna palatului afară, dând de mâncare puilor ei (căci aşa numea ea lighionile din pădure), îi prăpădea negreşit.

225-235 În zborul celor doi, pe deasupra pădurii, Făt-Frumos comite o singură şi simptomatică eroare, certificându-se adevărul că ‘accidentul în basm poate constitui esenţa’ (7; 386). Unul dintre protagonişti atinse cu piciorul vârful unui copac, provocând haosul: urlau dobitoacele, de ţi se făcea părul măciucă pe cap. Într-adevăr, ‘atingerea din greşeală a unui copac poate să fie preludiul eşecului total. Şi în basmul nostru trebuia ca Făt-Frumos în zbor să greşească în acest chip’ (6; 143), criticul citat propunând lectura următoare: ‘ nu poţi fi un înnoitor integru (şi integral) decât dacă cel puţin odată ai atins cu picioarul lumea de jos, violentă în detracarea ei, sperjură în trivialitatea ei’.(6; 144).

240 Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă ea; căci nu mai văzuse până atunci suflet de om pe la dânsa. Opri pe dobitoace, le îmblânzi şi le trimise la locul lor. Stăpâna era o zână naltă, supţirică şi drăgălaşă şi frumoasă, nevoie mare! Cum o văzu Făt-Frumos, rămase încremenit. Dară ea, uitându-se cu milă la dânsul, îi zise:

235-240 Imediat ce se lăsă în jos, totul se linişteşte dintr-o dată. Cuplul osmotic a trecut ‘din lumea firii în lumea fiinţei’(15 ; 125), stăpânită de o zână naltă, supţirică şi drăgălaşă şi frumoasă, nevoie mare !. E, la prima impresie, o lume a normalităţii absolute, în care fiarele se îmblânzesc subit, iar mila pe care o arată doamna palatului faţă de noii sosiţi e ‘nu milă în înţeles de compătimire, ci milă în înţeles de bunătate’(15 ; 126), ceea ce credem că se mai poate discuta, dacă vom interpreta şi astfel paradisul în raport cu exegeza de până acum. Să observăm deocamdată, cp zâna îi scapă de fiare mai mult de bucurie că au venit căci, dacă ar fi să o credem, nu mai văzuse până atunci suflet de om pe la dânsa.

245 - Bine ai venit, Făt-Frumos! Ce cauţi pe aici?- Căutăm, zise el, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.- Dacă căutaţi ceea ce ziseşi, aci este.

240-245 Impresia, cum afirmam, de normalitate absolută se prelungeşte în dialogul succint al lui Făt-Frumos cu zâna, adică cu Fiinţa (cf. 15). Deşi ea întruchipează tinereţe fără bătrâneţe răspunde, impersonalizat oarecum, cu aicea este, lăsându-ne şi pe noi cititorii, sur notre soif.

250 Atunci descălică şi intră în palat. Acolo găsi încă două femei, una ca alta de tinere; erau surorile cele mai mari. El începu să mulţumească zânei pentru că l-a scăpat de primejdie; iară ele, de bucurie, gătiră o cină plăcută şi numai în vase de aur. Calului îi dete drumul să pască pe unde va voi dânsul; pe urmă îi făcură cunoscuţi tuturor lighioanelor, de puteau îmbla în tihnă prin pădure.

245-250 Abia acum Făt-Frumos descalecă şi intră în palat, unde găsi încă doua femei, una ca alta de tinere, adică „izotopii Fiinţei”(15 ; 127), respectiv surorile cele mai mari. Să admitem deocamdată că ‘imaginea noului spaţiu este fabuloasă pentru pământean, societatea celor trei surori fiind de sorginte matriarhală, ceea ce ne trimite în timp la o cu totul altă organizare socială, mult mai veche în cronologia istorică decât cea a curţii împărăteşti feudale’(13 ; 67). Calul, fiinţă mitică, este lăsat să pască pe unde va voi dânsul, deci într-un loc familiar şi consubstanţial. Pe de altă parte, e cel puţin curios că, în avest paradis atemporal, zânele îi oferă lui Făt-Frumos, tot la măsura cunoscută, adică cea umană, o cină plăcută servită cu poleiala bogăţiei materiale şi perisabile (-numai în vase de aur). Să fie din cauză că naratorul nu-şi poate imagina altfel tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte?

255 Femeile îl rugară să locuiască de aci înainte cu dânsele, căci ziceau că li se urâse, şezând tot singurele; iară el nu aşteptă să-i mai zică o dată, ci priimi cu toată mulţumirea, ca unul ce aceea şi căuta.

250-255 Întrebarea de mai sus se amplifică îndată ce aflăm că femeilor li se urâse, sezând tot singure. Întrucât oare e compatibil plictisul cu modelul ontologic (cf. 15), pe care l-ar ilustra vremea uitată cu înfăţişare totuşi umană?

260 Încet, încet, se deprinseră unii cu alţii, îşi spuse istoria şi ce păţi până să ajungă la dânsele, şi nu după multă vreme se şi însoţi cu fata cea mai mică. La însoţirea lor, stăpânele casei îi deteră voie să meargă prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o şi arătară, îi ziseră să nu meargă, căci nu va vi bine de el; şi-i şi spuseră că acea vale se numea Valea Plângerii.

265-270 Petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot aşa de tânăr, ca şi când venise. Trecea prin pădure, fără să-l doară măcar capul. Se desfăta în palaturile cele aurite, trăia în pace şi în linişte cu soţia şi cumnatele sale, se bucura de frumuseţea florilor şi de dulceaţa şi curăţenia aerului, ca un fericit. Ieşea adesea la

vânătoare; dar, într-o zi, se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două şi nu-l nimeri; supărat, alergă după el şi dete şi cu a treia săgeată, cu care îl nemeri; dară nefericitul, în învălmăşeală, nu băgase de seamă că, alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii.

255-270 Aici, s-o recunoasştem, plăcerile sunt tot lumeşti : tânărul acum dără nume se şi însoşi cu fata cea mai mică, se delectează cu frumuseţea florilor şi cu dulceaţa aerului şi , mai presus de toate, cu plăcerea vorbei, specific omenească şi prin care se deprinseră unii cu alţii, astfel că ne putem, iarăşi, întreabă: tânărul urcă într-adevăr la Fiinţă sau, dimpotrivă, aceasta coboară la toate cele trecătoare în palaturile cele aurii? Mai mult, timpul biologic nu dispare, el este rememorat şi subliniat, astfel că el îşi spune istoria şi ce păţi până să ajungă la dânsele. Sintagma vreme uitată păstrează urma timpului uman, după cum tânărul e plasat la limita de sus a interstiţialului, de vreme ce în acest spaţiu al fericiţilor se află un eşantion, conotat biblic, al spaţiului uman (Valea Plângerii) şi care stă, pentru cel care-şi istovise poveştile, sub semnul interdicţiei (...îi ziseră să nu meargă, căci nu va fi bine de el...). Vremea uitată scurtcircuitează aşa numitul ‘timp obiectiv’/ tinereţea fără bătrâneţe/ cu ‘timpul subiectiv’/ viaţă fără de moarte/ (cf. 19), fixându-se astfel o superioară stare interstiţială, a unui între neconştientizat încă de protagonistul ce rămăsese tot aşa de tânăr, ca şi când venise.

275 Luând iepurile, se întorcea acasă; când, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său şi de mumă-sa. Nu cuteză să spuie femeilor măiestre; dară ele îl cunoscură după întristarea şi neodihna ce vedea într-însul.- Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii! îi ziseră ele, cu totul speriate.

270-275 Interdicţia e încaălcată, iarăţi prin accident, prin succendaneu medieval al vânătorii: nu băgase de seamă că, alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii. Iepurele ca ’agent funerar’ (5; 176) şi ’operator simbolic’(13; 68) simbolizează sacrificiul fără glorie, în perfect acord cu atributul premonitoriu: nefericitul, reiterat nu la prezentul etern al mitului, ci la obişnuita dimensiune temporală: Ai trecut, nefericitul, în Valea Plângerii! Vânătorul e lovit dintr-o dată de un dor de tată-său şi de mumă-sa, pentru că ’dacă vânezi iepuri în Valea Plângerii, îţi recapeţi facultatea biopsihologică a amintirii’(6; 221).

280-285 - Am trecut, dragele mele, fără ca să fi voit să fac astă neghiobie; şi acum mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinţilor mei, însă şi de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. Sunt de mai multe zile cu voi şi n-am să mă plâng de nici o mâhnire. Mă voi duce dară să-mi mai văz o dată părinţii şi apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată.

275-285 Criza se adânceşte prin reiterări seccesive: Am trecut, dragele mele... şi mă topesc d-a-n picioarele de dorul părintesc. În acest moment protagonistul ajunge ca, din eroare (fără ca să fi voit să fac această neghiobie), ’să dorească din nou Cunoaşterea

umană, pe care el, fiinţă mitică prin naştere, o respinsese din pricina nostalgiei pentru paradis’ (13; 68).

290 - Nu ne părăsi, iubitule; părinţii tăi nu mai trăiesc de sute de ani, şi chiar tu, ducându-te, ne temem că nu te vei mai întoarce; rămâi cu noi; căci ne zice gândul că vei pieri.

285-290 Dorul întregit cu dorinţa naivă de a pleca să-şi vadă părinţii pentru a se întoarce iarăşi în vremea uitată îşi adaugă acum prevestirea: ne temem că nu te vei mai întoarce şi ne zice gândul că vei pieri sună promonitoriu. Comportamentul omenesc al zânelor cu totul speriate se amplifică în lamentaţie (nu ne părăsi, iubitule), ceea ce menţine statului lui î n t r e ca ipostază ontologică.

295 Toate rugăciunile celor trei femei, precum şi ale calului, n-a fost în stare să-i potolească dorul părinţilor, care-l usca pe d-a-ntregul. În cele mai de pe urmă, calul îi zise:- Daca nu vrei să mă asculţi, stăpâne, orice ţi se va întâmpla, să ştii că numai tu eşti de vină. Am să-ţi spui o vorbă, şi daca vei priimi tocmeala mea, te duc înapoi.- Primesc, zise el cu toată mulţumirea, spune-o!- Cum vom ajunge la palatul tatălui tău, să te las jos şi eu să mă întorc, de vei voi să rămâi măcar un ceas.

300 - Aşa să fie, zise el.

295-300 Rugămintele celor trei femei reeditează, la alt palier, despărţirea de curtea împărătească, alături de cuplul imperial, din boieri şi slujitori. Reapare, în mod semnificativ, calul, care-şi preia funcţia de mijlocitor între lumi. Prevestirea zânelor primeşte, de astă dată, punctul pe i- predestinarea: orice ţi se va întâmpla să ştii că numai tu eşti de vină. Ca orice mijlocitor, calul impune o tocmeală, accesptată şi întărită cu un Aşa să fie, deci cu o anticipată autocondamnare.

305 Se pregătiră de plecare, se îmbrăţişară cu femeiele şi, după ce-şi luară ziua bună unul de la altul, porni, lăsându-le suspinând şi cu lacrămile în ochi. Ajunseră în locurile unde era moşia Scorpiei; acolo găsiră oraşe; pădurile se schimbaseră în câmpii; întrebă pre unii şi pre alţii despre Scorpie şi locuinţa ei; dar îi răspunseră că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri.- Cum se poate una ca asta? le zicea Făt-Frumos, mai alaltăieri am trecut pe aici; şi spunea tot ce ştia.

310 Locuitorii râdea de dânsul, ca de unul ce aiurează sau visează deştept, iară el, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba şi părul îi albise.

315 Ajungând la moşia Gheonoaiei, făcu întrebări ca şi la moşia Scorpiei, şi primi asemenea răspunsuri. Nu se putea domiri el: cum de în câteva zile s-au schimbat astfel locurile? Şi iarăşi supărat, plecă cu barba albă până la brâu, simţind că îi cam tremurau picioarele, şi ajunse la împărăţia tătâne-său. Aici alţi oameni, alte oraşe, şi cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoştea. În cele mai de pe urmă, ajunse la palaturile în cari se născuse. Cum se dete jos, calul îi sărută mâna şi îi zise:

320 - Rămâi sănătos, că eu mă întorc de unde am plecat. Daca pofteşti să mergi şi d-ta, încalecă îndată şi aidem!

300-320 Tânărul îşi recapătă numele (Făt-Frumos), angajându-se- pe traseul invers- al anamnesisului platonician. Deducem că o ia, în sfârşit, spre apus, deoarece, ca să ajungă în ţinutul fermecat, călătorise înspre răsărit. Spunem în sfârşit fiindcă, în mod normal trebuia să meargă de la început spre apus, ca să-şi isprăvească- nu-i aşa?- ciclul firesc, adică moartea urmată, probabil, de hierofania care să îndreptăţească răsăritul, adică începutul absolut. La moşia Scorpiei pădurile se schimbaseră în câmpii, la fel, al moşie Gheonoaiei cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoştea, nimeni nu-şi mai aducea aminte de lighioanele blestemate, în vreme ce Făt-Frumos îmbătrâneşte văzând cu ochii, în progresie geometrică, la început fără a băga de seamă că, barba şi părul îi albise, apoi cu barba albă lungă până la brâu, simţind că îi cam tremurau picioarele. ‘Treptata şi rapida îmbătrânire a eroului e... în primul rând, imaginea fideră a incompatibilităţii tărâmurilor şi a timpurilot aferente. Abia prin aceasta se sugerează completa lor enaderenţă’.(5; 233).

325 - Du-te sănătos, că şi eu nădăjduiesc să mă întorc peste curând.Calul plecă ca săgeata de iute.

320-325 În virtutea tocmelii nerespectate, calul pleacă (mă întorc de unde am plecat)- şi cuvintele sale nu sună deloc a mustrare, deoarece jumătatea lui ştia- de ce oare numai acum?!- că Făt-Frumos nu-şi închisese ciclul omenesc. Îl lasă pe acesta în dreptul palaturilor în cari se născuse şi dispare la fel ca odonioară, ca săgeata de iute. Dorinţa lui Făt-Frumos, acum bătrân de tot, straniu exprimată- nădăjduiesc să mă întorc peste curând s-o interpretăm ca întoarcerea ‘la fiinţă prin intrarea în nefiinţă’(15; 140), aşa cum ni se pare normal, sau că renunţarea, abia acum, la scopul pe care-l atinsese, vremelnic totuşi, prin arderea nefirească a etapelo? O asemenea renunţare pare să transmită, în acest context, expresia altfel obişnuită: Du-te sănătos.

330 Văzând palaturile dărămate şi cu buruieni crescute pe dânsele, ofta şi, cu lacrămi în ochi, căta să-şi aducă aminte cât era odată de luminate aste palaturi şi cum şi-a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-tei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniţă, gârliciul căreia se astupase de dărămăturile căzute.

325-330 E prima şi ultima oară când Făt-Frumos e absolute singur, situaţie în care plonjează cu adevărat în anamnesis: recunoaşte palaturile cele dărâmate şi cu buruieni crescute pe dânsele, cercetează întristat fiecare cămară, vechiul grajd în care găsise calul şi apoi coborară definitive în sine- se pogorâ apoi în pivniţă-, ca să mai prindă un crâmpei din viaţa trecută şi, de fapt, netrăită.

335 Căutând într-o parte şi în alta, cu barba albă până la genunchi, ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile şi abia umblând, nu găsi decât un tron odorogit; îl deschise, dară în el nimic nu găsi; ridică capacul chichiţei, şi un glas slăbănogit îi zise:

330-335 pe acest fond de cautare disperată (într-o parte şi în alta), timpul biologic îşi accelerează lucrarea: ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile şi cu barba albă până la genunchi eroul nostru mai găseşte totuşi un tron odorogit. Să fie oare acelaşi tron vechi de la începutul basmului şi pe fundul căruia găsise armele vechi şi hainele tătâne-său de când era flăcău? Totul se repetă, pare să ne spună povestea. Însă altfel. De unde de jos un glas slăbănogit certifică prevestirea, predestinarea şi condamnarea enunţate în tărâmul zânelor cu manifestările lor de simple şi seducătoare femei.

340 - Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam.O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărână.

343 Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.

340-343 De ce îi trage Moartea o palmă ? Un motiv ar fi că ‘moartea este individuală. Nu generică; este a fiecăruia (15; 142), de aceea- uscată de se făcuse cârlig în chichiţă- este exasperată de aşteptare. Un alt motiv ar fi că ‘omul acesta avusese impertinenţa să iasă din condiţia de om, depăţind pura devenire întru devenire’(15; 142). La aceasta s-a mai adăugat unul, anume faptul că nu există unul fără alta, adică nici tinereţe fără bătrâneţe şi nici viaţă fără de moarte. Dubla negaţie din titlu trebuie să conducă la admonestarea şi răsturnarea din final: ...şi îndată se şi făcu ţărână. Iată de ce basmul de faţă ‘este singurul care nu s-ar fi putut încheia cu una din formulele tradiţionale şi afecţionate de Ispirescu însuşi, şi or fi trăind şi astăzi, dacă n-or fi murit, pentru că înţelesurile lui...privesc însuşi rostul şi condiţia existenţei noastre în univers’(2; 82). Finalul, din care lipsesc nunta, ospăţul, bucuria etc., aminteşte de ‘formula în versuri, mult semnificată, căreia ritmul şi rima i-au asigurat o frecvenţă deosebită (17; 65). Expresia consacrată încălecat pe-o şa îşi păstrează şi aici sensul de ‘am spus o minciună’ sau, mai simplu, „am inventat” tulburătoare poveste despre tânărul ce pendulează între doua lumi şi apoi se preface, ca orice muritor, în obişnuitul pumn de ţărână.