the brain book

25
The brain book ("Cartea creierului") - o carte fascinantă despre anatomia creierului uman Cartea este un excelent punct de plecare, prezentând problemele şi descoperirile actuale în domeniul anatomiei creierului. În plus abordează aspecte de psihiatrie, conştiinţă sau tumori. Eu am urmărit în carte problema care mă preocupă pe mine: suntem ceva mai mult decât roboţi, ne deosebim esenţial de dulapul de lângă noi? Categorie: Recenzii Autor: Cristian Presură Cartea "The brain book" nu a fost tradusă în româneşte şi nici nu cred că va fi (are multe poze frumoase şi ar fi cred prea scumpă). Eu am văzut-o pe masa unui coleg şi am fost cucerit imediat: plină de ilustraţii, ea spune povestea anatomică a creierului. O recomand oricui este la începutul studiului misterelor creierului nostru pentru că este un excelent punct de plecare, care prezintă problemele şi descoperirile actuale în domeniul anatomiei creierului. În plus abordează aspecte de psihiatrie, conştiinţa, tumori şi alte lucruri strâns legate de anatomia creierului. Pentru mine această carte a fost o revelaţie, pentru că eu am început oarecum pe invers, de la funcţionarea unui singur neuron (din cărţi gen "Neuroscience"). Ori este clar că miracolul creierului uman nu se regăseşte în funcţionarea unui singur neuron (altfel un fel de condensator clasic) ci în comunicarea întregului ansamblu de o sută de miliarde de neuroni. Ori tocmai despre această comunicare am început să învăţăm foarte mult în deceniile care au trecut, printre altele prin progresele făcut în domeniul imagisticii prin rezonanţă magnetică.

Upload: carina

Post on 03-Jul-2015

108 views

Category:

Documents


1 download

TRANSCRIPT

Page 1: The Brain Book

The brain book ("Cartea creierului") - o carte fascinantă despre anatomia creierului uman Cartea este un excelent punct de plecare, prezentând problemele şi descoperirile actuale în domeniul anatomiei creierului. În plus abordează aspecte de psihiatrie, conştiinţă sau tumori. Eu am urmărit în carte problema care mă preocupă pe mine: suntem ceva mai mult decât roboţi, ne deosebim esenţial de dulapul de lângă noi?

Categorie: Recenzii Autor: Cristian Presură

Cartea "The brain book" nu a fost tradusă în româneşte şi nici nu cred că va fi (are multe poze frumoase şi ar fi cred prea scumpă). Eu am văzut-o pe masa unui coleg şi am fost cucerit imediat: plină de ilustraţii, ea spune povestea anatomică a creierului. O recomand oricui este la începutul studiului misterelor creierului nostru pentru că este un excelent punct de plecare, care prezintă problemele şi descoperirile actuale în domeniul anatomiei creierului. În plus abordează aspecte de psihiatrie, conştiinţa, tumori şi alte lucruri strâns legate de anatomia creierului. Pentru mine această carte a fost o revelaţie, pentru că eu am început oarecum pe invers, de la funcţionarea unui singur neuron (din cărţi gen "Neuroscience"). Ori este clar că miracolul creierului uman nu se regăseşte în funcţionarea unui singur neuron (altfel un fel de condensator clasic) ci în comunicarea întregului ansamblu de o sută de miliarde de neuroni. Ori tocmai despre această comunicare am început să învăţăm foarte mult în deceniile care au trecut, printre altele prin progresele făcut în domeniul imagisticii prin rezonanţă magnetică. Din păcate, nu pot reproduce aici frumoasele ilustraţii. O să mă restrâng în următoarele rânduri la notiţele pe care le-am făcut pe marginea cărţii, aşa cum am procedat şi la celelalte cărţi. Deasemenea, menţionez că nu mai încerc să traduc în româneşte toate diversele părţi ale creierului, la unele o să folosesc aici denumirea englezească, care seamănă foarte mult cu cea românească. Asta pentru că dicţionarele online nu par să le recunoască... Mai jos o să găsiţi notiţele mele în jurul cărţii, aşa cum fac în mod obişnuit. Trebuie spus că ele sunt acum chiar foarte multe (de, cartea a fost foarte interesantă). Şi că, cel mai probabil, aceasta este ultima sumarizare a unei cărţi ce o mai fac în timpul ce vine, deşi mai am nişte cărţi citite în raft. Vestea bună este cauza: am găsit o editură interesată să publice Fizica Povestită şi acum trebuie să mă concentrez în finalizarea cărţii. Succes cu cititul, este mult, bănuiesc că veţi mai sări printre rânduri...

Page 2: The Brain Book

Egiptenii nu au înţeles importanţa creierului: îl aruncau la gunoi, dar păstrau cu atenţie inima! Nici chiar Aristotel nu era mai departe, pentru el creierul era un simplu radiator pentru sânge...Câteva momente cheie din istoria cercetării: 1848: Phineas Gace are un accident în care o bară metalică îi perforează partea frontală a creierului. Tipul supravieţuieşte miraculos însă, cum remarca prietenii, se transformă dintr-un tip jovial, meticulos, prietenos, într-unul grosolan, fără maniere, necuviincios. De atunci ideea unora ca până şi perceptele noastre morale au o bază neuronală, şi deci pot fi modificate imediat dacă se modifica neuronii! Prietenii lui Gace spuneau despre el că a devenit un cu totul alt om după accident. Să ne mai întrebăm cinem suntem noi de fapt dacă moralitatea are substrat fizic? Înapoi la Antonio Damasio şi noţiunea lui de "eu extins".. 1964: Jose Delgado pune implanturi în creierul taurilor pe care îi controlează apoi de la distanţă. La apăsarea unui buton, taurul feroce se transformă în pisică blândă! Asta aminteşte de experimentele moderne în care depresia este eliminată tot la apăsarea unui buton şi tot cu ajutorul implanturilor în creier, de data asta la oameni... Din păcate, cartea nu prezintă aceste experimente noi pe oameni... Şocul însă rămâne: fericit la apăsarea unui buton? Cine vrea un implant care te face fericit? Prin anii interbelici, Wilder Penfield are răbdarea să probeze fiecare parte din cortex cu un electrod, aceasta când pacientul este conştient, şi deci să întrebe pacientul ce simte. În felul ăsta el produce o primă hartă a funcţionalităţii cortexului. Pentru cei ce nu ştiu, cortexul nu are senzori de durere, deci poţi apăsa bine mersi pe creierul deschis al pacientului, fără ca acesta să simtă durere! El spune atunci că simte să zicem degetul, ceea ce înseamnă că partea unde ai apăsat pe creier procesează informaţia de la deget... În 1953 doctorii scot hipocampul unui pacient de deştepţi ce sunt... Operaţia a fost de succes, pacientul a supravieţuit, însă nu a mai putut aduna niciodată noi memorii! A rămas ce era înainte de operaţie, crezând mereu că e la fel de tânăr! De câte ori găsesc aceste experimente sunt uimit... Ce sunt eu atunci, doar memoriile pe care le-am adunat? Vă las şi pe voi să filozofaţi mai departe... În 1980 au celebrele experimente ale lui Libet, unde s-a arătat că decizia de a mişca un deget sau altul este luată de creier cu o jumătate de secundă înainte ca noi să fim conştienţi de ea! Conştiinţa îşi asuma doar pe nedrept o decizie făcută deja de alta parte din creier (furt intelectual!). Uriaşe implicaţii etice... Cartea însă prezintă şi alte experimente care susţin aceste măsurători, ai zice că treaba este acum dovedită, deşi pe net mai sunt unii cercetători care cârâie pe ici pe colo cum că n-ar fi adevărat... Dacă ne luăm după carte, e dovedit... Eu am în cap nişte experienţe cu copii să verific dacă aşa e, nu am avut încă timp să le fac, vă dau de ştire când oi încerca... În 1981, Roger Sperry primeşte premiul Nobel pentru experienţele sale pe pacienţii split-brain. Ei sunt pacienţi cu epilepsie cărora li se separă cele două emisfere. Experimentele sunt fascinante, şi ele sugerează în prima fază cum conştiinţa este localizată în emisfera

Page 3: The Brain Book

dominantă (stânga la dreptaci). Cu alte cuvinte, conştiinţa nu este conştientă de ce se întâmplă în cealaltă emisferă la aceşti pacienţi, pentru că emisferele sunt separate. Două sugestii. Vedeţi aici explicarea frumoasă a acestor experienţe: http://nobelprize.org/educaţional/medicine/split-brain/index.html. Şi doi, căutaţi pacienţi pe youtube cu aceste probleme. Cele mai multe dintre ele sunt dureroase (copii cu epilepsie, adolescenţi cu comoţii cerebrale, etc.). În 1995 sunt descoperiţi neuronii oglindă, descoperire făcută din întâmplare. Atunci un cercetător ce mima strâmbăturile unei maimuţe (în timp ce ea se uita liniştit la el), a văzut cum activitatea neuronala a creierului maimuţei era identică cu cea în care maimuţa însăşi s-ar fi strâmbat. Bang! Neuronii oglinda sunt responsabili de empatie, deoarece cu ajutorul lor putem simţi emoţiile unei alte persoane care face ceva. De exemplu, dacă vedem o fată speriată, simţim şi noi sperietura, şi de asta sunt responsabili neuronii oglindă. Unii zic că ei dezvoltat conştiinţa atunci când aceşti neuroni oglinda s-au "uitat" nu la alţii, ci în propriul nostru creier... E doar o ipoteză încă neverificata...

Pun mai jos o poză cu structura internă a creierului. Pe poza sunt câteva elemente cu funcţiile lor.

cortexul - aceasta este cunoscuta parte striata a creierului, ca o omletă ce a crescut prea mult in tigaia închisă.amigdala - rol în emoţii. Primeşte de exemplu direct informaţie de la partea din cortex ce se decodifică mirosul şi reacţionează dacă detectează un miros care aduce aminte de ceva periculos. Amigdala poate stoca memorii puternic emoţionale. Ce emoţii poate avea şoarecele băgat într-o cuşcă în care a stat mult o pisică... Generează în esenţă două tipuri de răspunsuri la pericol: ori stai nemişcat, ori fugi.hipocampul - formarea şi recuperarea de memorii, senzaţia de spaţiu. Aici sunt experienţele transformate în memorii.hipotalamusul - controlul temperaturii şi a altor sisteme vitale, însă este implicat şi în conştiinţă, emoţie şi instincte. Influenţează răspunsuri automate la situaţia corpului (de exemplu creşte bătăile inimii) şi iniţiază senzaţii ca cea de foame, spaimă sau supărare.talamusul - redirecţionare a informaţiei de la senzoricerebelul - controlul mişcărilor automate (inconştiente) ale corpului. Se foloseşte din plin de predicţie, iar de multe ori conştiinţei îi este lăsată doar decizia majoră (merge la stânga sau la dreapta) urmând ca cerebelul să coordoneze mişcarea, în afară conştiinţei.corpul calos - face legătura dintre cele două emisfere cerebraleglanda pituitară (hipofiza)- masterul sistemului hormonal (hormonii sunt molecule ce transmit semnale de la un organ la altul, multe circulând odată cu sângele). Glanda pituitară face hormoni cu care controlează şi alte glande (tiroida de exemplu)trunchiul cerebral - implicat în activităţile automate, ca de exemplu mişcarea ochiului atunci când urmărim un obiect în deplasare. Joacă un rol important şi în activităţile inconştiente: respiraţia, bătăile inimii, tensiunea arterială, etc. Iată câteva caracteristici generale ale creierului:

Page 4: The Brain Book

Funcţiile low-level sunt bine localizate în creier, ca de exemplu perceperea senzaţiilor. Funcţiile high-level (ca memoria, limbajul) sunt împrăştiate în mai multe zone din creier. Plasticitatea creierului: dacă o persoană învaţă ceva, partea din creier care se ocupă cu acea sarcină va creşte fizic (spune cartea) şi va deveni în acelaşi timp mai eficientă (oare deoarece creşte fizic numărul de conexiuni dintre neuroni din acea parte din creier?). Creierul scade în greutate cu aproape 10% pe tot parcursul vieţii, pentru că unii neuroni mor şi nu sunt înlocuiţi. Deşi cântăreşte doar 2% din greutatea corpului, creierul foloseşte 20% din rezervele de glucoză (energie). Pentru că nu poate stoca glucoză, creierul trebuie să primească constant glucoza prin sânge. Dacă nu are oxigen sau glucoza creierul moare în maxim 10 minute. Fluidul cerebral (circulând între cortex şi craniu) are rolul de a absorbi şocurile fizice. El alimentează creierul cu proteine, glucoză şi globule albe pentru a proteja creierul de infecţii. Partea din stânga a creierului dreptacilor este dominantă în limbaj, analiza matematică, etc. Cea din dreapta este dominată de abilităţile creative, cele vizuale etc. Iată acum tot felul de sindromuri speciale ale creierului ce ne pot învăţa cine suntem: Sindromul mâinii străine (tradus din "alien hand syndrome"). Aici mâna pacientului se mişcă de una singură, de parcă are proprie voinţă! Apare şi la unii pacienţi split-brain, ca de exemplu aici http://www.youtube.com/watch?v=H0uaNn_cl14 Ca şi in video, atunci când pacientul vede că mâna face altceva ce vrea el, are şi senzaţia că nu mai e mâna lui... Aceasta întăreşte supoziţia unora cum că definiţia a ceea ce este corpul nostru se bazează pe relaţia cauzală dintre intenţie şi rezultat... Dacă această relaţie cauzala nu mai e întâlnită, atunci membrul nu mai e simţit ca al nostru... Uitaţi şi aici un un conflict extrem de interesant pentru pacienţii split-brain http://www.youtube.com/watch?v=p9Glq9SVSxQ Sindromul celui închis în sine (tradus de mine din "locked-in syndrome"): Pacientul simte şi vede ce este în jur, dar nu poate transmite nici un fel de răspuns, nu poate vorbi, nu poate mişca mâna, etc. (accident cerebral). Asta duce cu gândul la celebrul film "The Awakening". În mod asemănător, există pacienţi care au ieşit din comă şi care au povestit apoi că erau conştienţi în timpul comei! Deşi puţini, ei povestesc cum auzeau ce se vorbea... Mai mult, există experimente fMRI care arăta cum pacienţii în starea vegetativa (ceva mai putin drastic decât coma...) aud, pentru că ei îşi activează părţile din creier asociate sarcinilor care le sunt cerute... Deci ei aud şi deci sunt conştienţi! Atâta doar că nu pot comunica cu exteriorul, sunt paralizaţi şi închişi în ei... Dar unii dintre ei sunt deci conştienţi!!!

Page 5: The Brain Book

Sindromul "synaesthesia": atunci când informaţia de la un simţ (senzor) ajunge la o altă parte din creier decât la cea care era destinată să ajungă. Aşa de exemplu unii văd cifrele ca având culori diferite, deşi ele sunt toate gri. Alţi pacienţi "văd" sunetele sau "aud" imaginile... Fascinat, să te uiţi la un tablou de Rembrant şi să auzi de fiecare dată cum bate un ciocan într-un stil specific... Unde sunt suprarealiştii sa facă picturi speciale pentru cei care aud imaginile? Sindromul multiplelor personalităţi (tradus din "dissociative identity disorder"). Un om devine când o persoană când alta, dar niciodată cele două împreună! Ca şi cum ar fi două conştiinţe în creier, localizate în regiuni diferite, care iau pe rând control asupra corpului. Eu am văzut filmul "Sybil" despre un caz real, însă apoi am aflat că există dubii cum că acel caz chiar este real.. Nu ştiu atunci cât de reală este această boală mentală (mai multe personalităţi în acelaşi creier) dar dacă este, pune probleme serioase ideii că in corp se află mereu un singur suflet... "Blindsight": unii oameni orbi spun că nu văd nimic şi totuşi pot ghici corect direcţia de mişcare a unui obiect din faţa lor! De ce? Pentru că ceea ce îi face orbi este o întrerupere a canalului de comunicaţie de la ochi la conştiinţă. Cu toate acestea, informaţia scapă mai înainte pe nişte canale inconştiente, şi este totuşi procesată într-o altă parte de creier, inconştient! Pacientul nu vede, dar "ghiceşte" corect direcţia de mişcare a obiectului, fără să îşi dea seama cum face asta... În epilepsie toţi neuronii se descarcă deodată, în continuu, un timp finit. În imagistica magnetică (fMRI) se vede clar cum avalanşa asta se produce în tot creierul. Atunci conştiinţa se pierde. Sindromul vieţii statice ("Still life"): deteriorarea neuronilor din zona care procesează mişcarea. Pacientul vede lumea că o colecţie de fotografii statice. Pentru ei viaţa este dificilă căci, ce exemplu, nu pot turna uşor apa în pahar: apa li se pare îngheţată şi apoi fragmentată din când în când (de la o fotografie la alta) "Prosopagnosia": Aici este vătămată regiunea în care se procesează imaginea feţelor oamenilor. Ca atare, ei nu mai recunosc persoane, nici măcar propriul soţ sau soţie.. "Visual agnosia": inabilitatea de a recunoaşte obiectele care se văd... "Aphasia" este pierderea capacităţii de a produce sau înţelege limbajul. Apare în urma unui traumatism cranian, spun ei, când sunt distruse părţi din cortex importante în funcţia limbajului. Are multe de forme, de exemplu cele în care pacientul poate scrie cuvinte, dar nu le poate citi, sau poate cânta dar nu poate vorbi! Un alt caz este cel în care pacientul este incapabil să înţeleagă limbajul, dar el nu este conştient de acest lucru... Interesant, nu? Ca şi cum ar fi uitat că există pe lumea asta limbaj şi nu îl mai deranjează ceea ce pentru el nu mai există... Mirosul orb: capacitatea de a mirosi ceva fără a fi conştient de asta (cercetarea a fost făcut cu fMRI)

Page 6: The Brain Book

Experienţele de senzaţie de ieşire din corp ("out-of-body experiences") au loc atunci când interpretarea poziţiei organismului nu este în acord la toate simţurile (nici cu ceea ce este el în realitate). Medicamentul "ketamine" de exemplu poate genera experienţele de ieşire din corp în oameni normali. Unii dintre pacienţii pe ketamină spun că au senzaţia că zboară deasupra corpului şi îl privesc. Hiperlexia este capacitatea copiilor de a citi/scrie foarte bine, însă ei au probleme în înţelegerea cuvintelor vorbite. Pe de altă parte, dislexia afectează cam 5% din populaţie. "Catatonia" este o stare ce apare la unii schizofrenici, în care pacientul rămâne blocat, în nemişcare, pentru mai multe zile! Interesant este că el nu îşi mişcă aproape nici un muchi, rămâne îngheţat în starea iniţială, care este una dintre cele mai obişnuite (citit carte, etc.). Un om normal nu poate face asta. În această stare nivelul de dopamină scade la nivele record iar pacienţii raportează o lipsă a senzaţiei de trecere a timpului. Un film artistic rusesc în care poate apare această situaţie este: http://www.youtube.com/watch?v=q5fAKaPfJMc Durerea membrelor amputate ("phantom limb"). Nu ar trebuie să existe, căci membrul lipseşte. Durerea nu este datorată circuitelor nervoase întrerupte de amputare, ci de reorganizarea neuronilor din creier, spune Ramachandran. Astfel, neuronii de la pielea de pe faţa omului se lipesc de partea din cortex care reprezintă membrul amputat. Atunci când atingem faţa ne doar membrul amputat...Sindromul se tratează cu o oglindă în care se vede membrul care există, creând iluzia că membrul amputat nu mai este amputat... Implicaţia mi se pare uriaşă, căci ea sugerează cum senzaţia de durere (qualia, cea subiectivă) este datorată în principal asociaţiilor pe care le face în creier! Observaţia merge mai departe în direcţia definiţiei "eu"lui, căci exista experienţe în care zona de unde vine durerea (să zicem degetul) nu este confirmată cu celelalte simţuri (vizual sau "proprioperception", cea care "simte" organele interne). Omul este confuzionat, căci nu ştie precis de unde vine durerea. Şi astfel ajungem mai departe, la "out of body experiences", care se joacă cu o amestecătură de simţuri păcălite că săracul om nu mai ştie ce să creadă, şi crede că se află în altă locaţie... Este acest atac asupra senzaţiei subiective (qualia) cel care are un potenţial uriaş în cercetare şi în interpretarea conştiinţei. Durerea obişnuită (în continuarea celor de mai sus) este dată de senzori speciali de durere, localizaţi în special în piele. Sunt două tipuri de fibre nervoase pentru detecţia durerii, unele localizate la câţiva milimetri sub piele, şi celelalte mai adânc. Semnalul ajunge de la piele la creier şi este interpretat ca durere (devine senzaţie subiectivă, qualia). Nu aşa de simplu însă! Durerea nu este simţită până când creierul nu interpretează semnalele ce indică leziunea... Deci mai este un pas până la senzaţia subiectivă (qualia) ce are din nou de-a face cu procesarea informaţiei... Această senzaţie subiectivă (qualia) pare astfel să fie legată de mecanismul de procesare din creier, şi deci nu de vreun organ sau altul. Tipul de durere (viscerală, de deget, etc.) pare să iasă din combinaţia semnalelor de durere prezente de la senzorii specializaţi şi localizarea lor în organism. Şi aici e loc de cercetare, căci putem păcăli procesarea creierului crezând că

Page 7: The Brain Book

durerea vine din altă parte... Loc de experimente cu copii, deşi nu putem anula "proprioperception". În carte este un exemplu cu durerea de mână la un atac cardiac. Căci, deşi există există câţiva senzori care vin de la inimă (nu mulţi) spunând că e durere, creierul primeşte mult mai multe semnale de la mână (acolo unde sunt mai mulţi senzori) şi interpretează greşit durerea că venind de la mână... Deci avem atac cardiac şi ne doare mâna... Unde sunteţi voi filozofi empirişti să vedeţi cum se joacă azi cercetătorii cu simţurile? Citez: "Senzaţia de durere nu este cauzată numai de rană. Pentru a simţi durerea, aceasta trebuie să devină conştientă. Este necesară atunci şi activitatea altor părţi din creier, ca cele implicate în emoţie, atenţie şi importantă. Dezavantajul este că aceste activităţi extra pot crea senzaţia de durere în absenţa cauzei fizice!" De fapt, durerea are în creier o aşa mare influenţă, încât în imagistica se vede cum aproape o treime din cortex este ocupată cu procesarea informaţiei atunci când e durere... Cam cum zicea Marvin Minski, durerea este un efect de avalanşa în creier de care acesta încearcă să scape prin toate mijloacele controlabile pe care le are la îndemână (de exemplu retragerea membrului afectat din preajma sursei de durere). În plus, amplitudinea durerii poate fi influenţată de neuroni dei control (e cunoscut exemplul soldaţilor în bătăliile din tranşee care nu mai simt glonţul ce le pătrunde adânc în mână...). Sau de exemplu, victimele care au dureri de la arsuri vor avea o durere mai mică dacă se joacă un joc virtual ce are loc undeva la Polul nord, unde e rece... Mesajul e clar, dacă senzaţia de durere însăşi este un artifact al procesării din creier, ea poate fi influenţată... Cum rămâne atunci cu subiectivitatea senzaţiei, aceasta qualia? "Deja vu" are loc atunci când o recolectie din memorie este clasificată greşit ca şi "familiară". "Congenital analgesia": o lipsă de nervi de durere din corp, deci pacientul nu simte durerea! Deşi pare dorită, condiţia e periculoasă, din motive ce ţin de supravieţuire şi capacitatea de a recunoaşte un pericol... Savanţii autişti au capacităţi remarcabile într-un domeniu. Mie cel mai mult îmi place asta care desenează perfect din memorie: http://www.youtube.com/watch?v=dAfaM_CBvP8 Somnambulismul este real. El se produce în timpul somnului, când orice este în creier nu are voie să controleze muşchii. Atunci însă când acest blocaj de control al muşchilor este ridicat, rămânem în somn, dar muşchii reacţionează la ce este în creier. Dacă ei primesc semnalul să se urce pe casă, se urcă, iar persoana respectivă rămâne în tot timpul ăsta în somn, ca şi cum ar dormi în pat... Somnambulii pot face acţiuni complexe (conduce maşina, îmbrăca etc.), însă ele fac doar acele lucruri stocate în partea inconştientă a creierului (acolo unde se afla de exemplu cum conducem maşina, care acum e un reflex făcut inconştient şi în timpul zilei). Situaţia când recunoşti o persoană, ştii cine e ea, dar nu mai simţi că e de fapt chiar copilul tău, nu te mai simţi asatat de el... Se poate. Căci informaţia procesată vizual (în

Page 8: The Brain Book

cortexul vizual, spate) este trimisă la cortexul frontal (unde e conştiinţa probabil) pe două căi: una neutră şi una care trece prin sistemul limbic (ce procesează emoţiile). În mod normal se reunesc cele două căi în cortexul frontal şi spunem, da, asta e Ion, fi-miu, îl iubesc. Dacă însă circulaţia pe parte limbică este întreruptă (atac cerebral), atunci doar primul canal de comunicaţie funcţionează şi zic: Da, asta e Ion, fi-miu, dar nu îmi spune nimic persoana asta, nu mă simt deloc ataşată de ea! Va să zică, dragostea de oameni poate fi afectată printr-un atac cerebral, căci ea pare să fie o simplă conexiune între anumiţi neuroni. Până şi aici neurologia ataca etica, căci dragostea de oameni pare că are suport fizic, e o simplă conexiune neuronala... Iată mai departe tot felul de observaţii pe care le-am adunat din carte: Sistemul limbic din creier este o colecţie de organe (amigdala, hipotalamus, hipocamp, etc) care coordonează răspunsul emoţional al corpului. Cred că unii îl şi numesc "creierul reptilian", pentru că emoţiile sunt aproape animalice (frică, spaima) deşi cauza lor poate fi cât se poate de raţională (plata de taxe de exemplu). Mai puţin de 10% din celulele din creier sunt neuroni, cele mai multe sunt celule de suport, ca de exemplu celulele glia. parte din neuronii oamenilor orbi sunt "furaţi" de celelalte simţuri, de aceea de exemplu ei aud mai bine... Creierul este burduşit de informaţie senzorială de care nu suntem conştienţi, ca de exemplu atunci când mergem păstrându-ne echilibrul (în creier este un du-te vino de informaţie de la muchi la senzori). Ochiul are 125 milioane de celule receptoare. parte din informaţia vizuală poate fi procesată într-o fracţiune de secundă, pentru a reacţiona imediat în faţa pericolului. Cu toate acestea, marea majoritate a informaţiei de la ochi are nevoie de o jumătate de secundă pentru a fi procesată şi recunoscută de conştiinţă. Oamenii au 1000 de receptori olfactivi, dar pot detecta 20000 de molecule. Un câine poate mirosi un om de la distanţă după numai câteva molecule! Memoria unei imagini scade în câteva zile, dar cea a mirosului poate ţine ani sau chiar zeci de ani! Probabil rol evoluţionar. Deşi, în mod normal, hipocampul este cel care se ocupă de readucerea memoriilor în conştiinţă, se pare că el nu joacă un rol important în procesul de amintire a mirosurilor. Rezultatul este folosit de agenţii imobiliari, care spun că e bine să faci cafea în casă, să se împrăştie mirosul în casă, pentru a aduce amintiri plăcute cumpărătorului...

Page 9: The Brain Book

Gustul are rol evoluţionar: substanţele toxice tind să aibă un gust urât. Un alt exemplu este cel al mâncării ce îţi face rău, şi care este repulsiva apoi chiar mulţi ani... Partea interesantă este cum o senzaţie cu utilitate pur evoluţionară (ca gustul) s-a putut transforma în senzaţie subiectivă ("qualia", cum spun filozofii). Este frumos de văzut cum răspunsurile creierului pot fi şi conştiente şi inconştiente. De exemplu, la frig ne putem acoperi cu o haină (conştient) dar şi începe tremura (inconştient). Oare vreodată aveam control şi asupra unora dintre răspunsuri care sunt conştiente? Sau invers, ce putem învăţa şi băga în inconştient, de exemplu munca? Să muncim cu inconştientul şi să fim conştienţi de infinitatea spaţiului, nu e frumos? Corpul îşi menţine greutatea utilizând hormoni care iniţializează senzaţia de foame sau saţietate. Ca o recompensă după mâncare sau sex, creierul eliberează hormoni denumiţi "opiati", care creează senzaţia de plăcere. Problema este ca ei creează şi dependenţă. De unde sucurile pline de zahăr ce ne înlocuiesc astăzi apa de la fântână... Lipsa de apă produce descreşterea concentraţiei de fluid din sânge, deci o creştere a salinităţii, iar sistemul endocrin răspunde prin reacţii ce creează senzaţia de sete... Melatonina este un hormon creat de glanda "pineal", a cărui intensitate depinde de lumină. El controlează astfel ciclul zi-noapte. De mişcări conştiente şi inconştiente se ocupă părţi diferite de creier. Mai întâi se învaţă procesul, iar învăţarea este de cele mai multe ori conştientă. Apoi însă procesul are loc automat în creier, fără controlul direct al conştiinţei (de exemplu condusul maşinii, în acelaşi timp cu vorbirea, sau cititul cuvintelor dintr-o carte în acelaşi timp cu imaginarea situaţiei). Conştiinţa este de obicei asociată cu procese care au loc în partea frontală a cortexului. Semnalele de la senzori ajung la creier aproape imediat, însă procesarea pentru a deveni conştiente ia o jumătate de secundă, ca şi prepararea corpului pentru reacţie. În acest caz, supravieţuirea ar fi compromisă în multe cazuri. De aceea creierul utilizează şi răspunsul inconştient, care este mult mai rapid. Un exemplu este coborârea scării, unde mişcarea este inconştientă (vorbim) şi devine conştientă abia după ce realizăm că lipseşte o treaptă, prea târziu însă pentru a evita căderea. În carte este un exemplu mult mai frumos al jucătorilor din tenis. Astfel, informaţia conştientă despre poziţia mingii apare abia după ceva fracţiuni de secunde, şi anume atunci când mingea atinge terenul nostru de joc. Prea târziu pentru a reacţiona corect. Şi atunci, cum putem juca tenis? Ei bine partea inconştientă din creier deja a văzut mingea, a previzionat traiectoria ei, a luat decizia şi a trimis deja informaţia la muşchi! Când mingea atinge terenul nostru, noi devenim conştienţi de poziţia ei după lovitură, dar partea inconştienţă din creier a pus în mişcare deja corpul! Desigur, noi suntem conştienţi mereu de poziţia mingii, numai că peste o jumătate de secundă mai târziu... Cu toate astea jucăm tenis, prin intermediul inconştientului... În creier dăm timpul inapoi, cum zice Libet. Neuronii oglindă sunt distribuiţi în multe zone ale creierului. Ei sunt fiziologic identici cu neuronii obişnuiţi, însă funcţia lor este să semnalizeze şi să proceseze informaţia atunci

Page 10: The Brain Book

când altcineva executa o sarcină. Din cauza lor avem empatie, simţim ce simt şi alţii... Deci atunci când vezi pe altcineva că face un lucru, creierul tău face şi el acelaşi lucru... Emoţiile par să fie senzaţii conştiente, însă ele sunt mai bine definite ca "mişcări interne" ale creierului, reacţii psihologice construite pentru a face faţă pericolelor. De cele mai multe emoţii nu suntem conştienţi... Emoţiile se produc în sistemul limbic, o colecţie de părţi ale creierului localizate în centru. Pentru că emoţiile circulă în creier, unele dintre ele devin percepute ca fiind conştiente. Şi păsările au emoţii după aceasta definiţie tehnică, căci bătăile inimii lor cresc atunci când văd un prădător... Semnalele de miros ajung direct la sistemul limbic, de aceea se crede că mirosul a fost primul care a produs emoţii în urma evoluţiei... Emoţiile pot şi pozitive, prin inhibarea celor negative şi prin secreţia de dopamină. Amigdala acţionează ca o magazie de emoţii bune şi rele, în mod special pentru emoţiile traumatice. De aceea este greu de a scăpa de emoţii în urma traumei, pentru că amigdala nu poate fi controlată de conştiinţă! Deşi interpretarea emoţiilor a evoluat odată cu creierul, reţinem încă în creier natura animalică din care provin. De aceea, o imagine ameninţătoare este înregistrată rapid de amigdala, care provoacă emoţia înainte ca noi să fim conştienţi de ce se întâmplă! În oameni, emoţiile sunt percepute ca senzaţii puternice, deşi amigdala nu intră sub incidenţa conştiinţei. Asta pentru că există un flux de informaţii du-te/vino între amigdala şi cortex, iar conştiinţa pare mai localizată în cortex... Sistemul de dorinţă şi recompensă lucrează cam aşa: Prima dată apare stimulul. Acesta este înregistrat de sistemul limbic, cel care creează astfel o dorinţă. Dorinţa ajunge în cortex, ceea ce înseamnă că noi devenim conştienţi de ea. Pe de altă parte, dorinţa iniţializează eliminarea neurotransmiţătorilor, ca opium... Aceştia determina şi creşterea nivelului de dopamină, pentru a simţi o satisfacţie. Apropierea fizică de o persoană de sex opus determina glanda pituitară (hipofiza) să elibereze hormonul denumit oxitocină în sânge, care are rezultat o senzaţie plăcută. O altă situaţie este cea în care bebeluşul vede mama, căci atunci se eliberează dopamină. Toate acestea pun în funcţiune sistemul neuronal de recompensare... Să fie dragostea de părinţi sau de copii doar această recompensa hormonală a creierului? Atunci când citim emoţia de pe fata altuia, o refacem automat noi înşine în creier. Aşa au arătat nişte cercetători care au utilizat TMS (transcranial magnetic stimulation) pentru a bloca funcţionarea unei părţi din creier (da, există un astfel de aparat!). Apoi când subiecţii nu au mai putut mima o emoţie (că aveau partea respectivă din creier blocată) nici nu au mai putut-o identifica la alţii... Cu alte cuvinte, cine nu recunoaşte la altul bunătatea, înseamnă şi că nu o are în sufletul lui, simplist spus... Oamenii sunt unici între animale în capacitatea lor de a minţi... Ce evoluţie reuşită, nu-i aşa?

Page 11: The Brain Book

Partea frontală a cortexului este cea mai dezvoltată la oameni, şi ea este responsabilă pentru actul de gândire raţională, conştiinţă şi alte sarcini ca organizare, planificare, etc. Va mai aduceţi aminte povestea lui Anton Pann când se lua căscatul de la unul la altul? Azi se pare că cercetătorii au ajuns la concluzia că procesul este o manieră inconştientă de a sincroniza comportarea de grup! "Eu"-l se poate defini în mai multe feluri: prin limita fizică a corpului nostru, ca surse originare ale acţiunilor corpului, sau ca o componentă a unui sistem social. Nişte cercetători au avut surprinzătoarea idee să vadă unde este localizată înregistrarea durerii fizice şi celei psihice (ca cea generată în urma pierderii unui concurs). Concluzia? Şi durerea fizică şi durerea psihică sunt localizate în aceeaşi zonă, denumită "anterior cingulate cortex"! Cu alte cuvinte, avem dreptate să spunem că ne doare sufletul... De aceea sunt unii psihologi care spun că durerea psihică este diferită de cea fizică numai prin aceea că nu este localizată precis undeva în corp... Ca atunci când ne doare aşa de rău sufletul şi avem senzaţia unei dureri fizice pe undeva prin corp, dar nu ştim precis unde... Durerea psihică s-a dezvoltat probabil in urma evoluţiei darwiniste din durerea fizica, cu ajutorul aceloraşi circuite neuronale.... Folosind o grămadă de aparate de rezonanţă magnetică (fMRI), cercetătorii au reuşit să identifice zonele din creier ce joacă un rol în moralitate sau altruism. Tehnic, nu pare mare lucru, însă să ştii precis ce parte din cortex va lucra atunci când iei decizia să ajuţi un om este deja o problemă fundamentală de etică... Cazul lui Phineas Gage de mai sus, care a devenit practic un alt om (cu o altă morală) în urma unui accident ce i-a distrus o parte din creier. Sistemul lui de morală a fost dat peste cap pentru că unele dintre regiunile creierului nu mai funcţionau, erau moarte. Cum noua tehnica TMS menţionată mai devreme începe să fie din ce in ce mai populară, nu mă îndoiesc că cercetările se vor înmulţi. În TMS poţi bloca intenţionat funcţionarea anumitor părţi din creier, de exemplu cele implicate în morală. Tehnica este non-invazivă, căci câmpul magnetic este aplicat din exterior. Atunci, la apăsarea unui buton, faci dintr-un om bun un om rău, sau invers, cine ştie? Psihopaţii au nivele scăzute de activitate în amigdala în comparaţie cu alţii, atunci când li se prezintă evenimente potenţial traumatice. Ei deci intrinsec nu au emoţii mari de frică... Autorii cărţii continuă să vorbească de conştiinţă cum că ar fi localizată numai într-una din cele două emisfere. De exemplu, în anestezie se foloseşte un test WADA, când se anesteziază o emisferă din cele două, să se vadă dacă limbajul este localizat în aceeaşi emisferă ca şi conştiinţa... Limbajul este localizat în două zone principale, ambele localizate într-o singură emisferă: zona Broca (pentru vorbire) şi zona Wernicke (pentru înţelegere). Între ele există o comunicaţie permanenta, căci silabisim de multe ori în gând cuvintele fără să le pronunţăm şi vrem să aflăm semnificaţia cuvintelor pe care le citim sau auzim. Un copil bilingv îşi măreşte numărul de conexiuni dintre neuroni şi va avea abilităţi cognitive mai

Page 12: The Brain Book

mari. Plus că vitalitatea creierului se va păstra până la vârste mai înaintate pentru copii bilingvi, spun ei... Exemplul uluitor al gorilei Koko, care a fost învăţată să comunice cu oamenii prin limbajul surdo-muţilor! Ea cunoaşte aproape 2000 de cuvinte şi face propoziţii mici! Nici eu nu am crezut, până când nu am văzut cu ochii mei pe Youtube. Cine e interesat, să caute video-ul "A talking gorilla" pe youtube. În urma unui atac cerebral, pacientul poate pierde capacitatea de a vorbi. Dar dacă acest atac are loc la o vârstă mai fragedă, capacitatea de a vorbi se poate transfera în cealaltă emisferă cerebrală! Limbile străine diferite diferite sunt stocate în părţi diferite din creier, au arăt studiile pe copii bilingvi! Frumos, nu? Aceasta pentru a nu există o interferenţă între cele două. De aceea, vătămarea unei porţiuni din cele două poate duce la pierderea unei limbi străine, însă cealaltă rămâne intactă! Cazul lui Nobel care a murit în Italia vorbind numai limba maternă, când toate asistentele erau obişnuite să vorbească cu el în italiană... Memoria este definită ca re-experimentarea unor evenimente din trecut. Ea are loc prin descărcarea sincronă a neuronilor, aceeaşi neuroni care erau implicaţi în experienţa originală... Practic, neuronii se descarcă într-un fel anume când învăţăm ceva. Mai târziu ei se descarcă în acelaşi fel când se recolectează acea memorie. Dacă ne aducem aminte de mai multe ori acelaşi lucru, atunci este mai uşor pentru setul respectiv de neuroni să se descarce împreună. Înseamnă că ne aducem aminte mai repede, deci că am învăţat! Sunt două aspecte, faptul că ceea ce se schimbă atunci când învăţăm ceva este de fapt tăria conexiunii dintre neuroni (sinapsele). Al doilea, este că mai multe memorii se adună la aceeaşi locaţie fizică fără să interfereze prea mult (deşi interferează!). Acest aparent paradox (memorii în aceeaşi locaţie fără să interfereze şi cu capabilitatea de a forma unele noi) este studiat de aşa-numitele reţele neuronale. Memoriile de scurtă durată sunt stocate în partea frontală a cortexului. Acolo se memorează şi planul unei acţiuni (ce vrem să facem). Cele de lungă durată (ca de exemplu memoria mişcărilor atunci când conducem o bicicletă) sunt stocate mai înspre centrul creierului. Mersul pe bicicletă este un exemplu de memorie procedurala, care odată învăţată şi deci stocată, devine inconştientă (putem merge pe bicicletă şi ne gândi la altceva în timp ce mergem). Undeva mai târziu în carte scrie cum somnul are un rol în învăţare, căci în timpul somnului memoriile se mai iau din cortex şi rescrie mai înspre centru, proces supervizat de hipocamp în timpul somnului adânc (procesul are lor pentru a crea spaţiu pentru noi informaţii în cortex)... Ce am învăţat deci, poate deveni memorie pe termen lung, deşi procesul are loc probabil şi în timpul învăţării în parte.

Page 13: The Brain Book

Memoria este mult mai complexă decât un simplu fapt (se ţine minte eventual şi mirosul, emoţia, mai multe aspecte). De aceea putem spune că memoria unui eveniment este împrăştiată în bucăţele în diverse zone ale creierului. Memoriile declarative (episoade şi fapte) sunt create şi recuperate sub coordinarea hipocampului, însă bucăţile memoriei sunt împrăştiate în tot creierul. Fiecare element al memoriei (sunet, cuvânt, imagine, emoţie) este stocat în acea parte de creier care a creat original fragmentul. Când experienţa este recolectată, reactivam aceaşi colecţie de legături neurale pe care le-am trăiţi original cu experienţă. Amintirea unui câine este stocată în părţi diferite: culoarea lui în cortexul vizual (pe undeva prin spatele capului), numele lui în partea de limbaj şi mişcarea acestuia în regiunea de creier care interpretează mişcările. Cum se aşează memoriile pe structura neuronilor nu mi se pare aşa de bine explicat în carte. Încerc să înţeleg ce vor să spună cu un exemplu propriu. Vreau să învăţ litera A (sunt copil). Ceea ce trebuie să fac este să creez o legătură între imaginea literei A şi sunetul ei. Atunci, când învăţ litera A, aflu de la învăţător cum sună şi o să încep să silabisesc. De aceea la început trebuie să forţez creierul ca atunci când văd imaginea (să zicem că asta e asociată unui singur neuron) să aud sunetul (un al doilea neuron). Prin intermediul altor neuroni (din conştiinţa!) forţez sistemul de neuroni ca, atunci când primul neuron (imaginea literei A) se descarcă să se descarce şi al doilea după el (sunetul literei A). Să zicem pentru simplitate ca cei doi sunt unul lângă altul. Imaginea fizică este asta: primul se descarcă, urmat de al doilea ("ajutat" să se descarce şi de neuronii din conştiinţă prezenţi în procesul de învăţare). La interfaţa dintre cei doi se afla sinapsa. Dacă primul se descarcă urmat de al doilea, compoziţia chimică se schimbă, ceea ce îmi pot explica simplu printr-o scădere de rezistenţă. Mai târziu, când nu mai am neapărat conştiinţa prezentă (neuronii ajutători), când primul neuron se descarcă, se va descurca automat şi al doilea (pentru că rezistenţa dintre ei a scăzut)! Deci când văd litera A aud uşor sunetul produs de aceasta... În termeni tehnici asta se numeşte "long-term potentiation". Procesul a devenit şi inconştient in timp... Memoria este alterată de fiecare dată când este adusă la suprafaţă, tocmai pentru că atunci se pot rescrie legăturile dintre neuroni. În plus, capacitatea de recolecţie este mai mare atunci când toţi stimulii iniţiali sunt prezenţi (nu numai imaginea unei persoane de exemplu, dar şi vocea ei ori lumina de afară). Inteligenta ar fi cică dată de viteză de circulaţie a informaţiei între cortexul frontal şi lobii parentali, locul unde se integrează informaţia de la senzori. Nu putem face două lucruri dintr-o dată care necesită aceeaşi colecţie de neuroni. De exemplu să ascultăm şi să citim, căci folosim aceeaşi parte din cortex pentru recunoaşterea limbajului. Putem însă ascultă şi privi o panoramă frumoasă. Oricine poate fi creativ, dar cei care au conştiinţe acumulate şi îşi pot pune din când în când creierul într-o stare de aşteptare ("idle") sunt mai de succes. Creativitatea şi nebunia

Page 14: The Brain Book

au câteva lucruri în comun, zice în carte! (nu că nu ştiam şi noi...). Umorul este asociat creativităţii, căci ambele presupun conexiuni nebănuite între părţile unei probleme (şi asta cam bănuiam, nu?). "Believing is seing". Ideea este ca atunci când credem, ne aşteptam la nişte rezultate (ca de exemplu Dumnezeu să intervină) şi apoi vom asocia rezultatele acestor aşteptări ale noastre. Dacă vedem că tocmai atunci copilul s-a oprit din traversarea străzii, înainte de un posibil accident, bănuim că ar putea fi intervenţia directă a divinităţii. Michael Persinger a creat ceea ce se poate traduce prin "cască a lui Dumnezeu" (God Helmet). El spune că excitând magnetic creierul putem indice experienţe religioase. Practic, punem casca pe cap, dăm drumul la câmpul magnetic si ne vine dorinţa de a face o rugăciune... Sunt sceptic însă, a încercat-o şi Dawkins şi nu a simţit nimic (căutaţi după "god helmet" pe youtube)... În plus, o vindea pe net cu câteva mii de dolari, însă acum nu o mai vinde, bussiness-ul nu mai e de succes... Iluziile apar când datele senzoriale (sau interpretarea lor) se contrazice cu asumpţiile după care lucrurile ar trebui să fie. Iluziile ambigue sunt cele în care se pot vedea de exemplu două imagini. Creierul nostru converge mereu numai la una dintre cele două, niciodată a amândouă! Desigur, convergenta este influenţată de prejudecăţile stocate deja în creier. Conştiinţa are diferite moduri, ca de exemplu: emoţiile, senzaţiile, gândurile sau percepţia. Conştiinţa se manifestă esenţial în trei maniere: conştientizarea momentului (nu se scrie în memorie, doar reacţii brute, ba tâmpitule...), conştientizarea cu memorare (învăţarea de exemplu);i conştientizarea faptului că suntem conştienţi (auto-constiinta). Atenţia (crucială în conştiinţă) poate părea continuă, însă rar se întâmplă să păstrăm concentrată atenţia pentru un timp îndelungat asupra aceluiaşi lucru... Memoria unei imagini nu alege decât câteva caracteristici ale imaginii, nu toţi pixelii... Pentru neurologi, meditaţia nu este decât o "stare alterată a conştiinţei". În starea normală alteram între concentrare, vise cu ochii deschişi, sau conştientizare relaxată. Hipnoza, spune cartea este reală şi este folosită ca tratament. În starea de hipnoză pacientul se concentrează doar asupra unui lucru sau sentiment. În această stare ei sunt foarte influenţabili de sugestia hipnotismului. De aceea se poate folosi la tratamentul pacientului ("nu mai mânca ciocolată, are gust urât...") Ciclurile din somn (trezire, REM somn uşor, somn adânc) sunt controlate de neurotransmiţători (cei care mediază interacţia dintre sinapse). REM este "rapid eye movement" perioada de somn când visam des. În somnul adânc avem vise fără sens pe care le uitam imediat. În REM creierul e mai activ şi produce realităţi virtuale. Lobii frontali din cortex, care se ocupă de interpretarea critică, sunt blocaţi, aşa că în vis acceptăm chiar şi cele mai ireale evenimente, fără să ne întrebăm de ce este aşa... În

Page 15: The Brain Book

visele lucide, ne dăm seama că suntem în vis. Astea au loc când lobii frontali sunt reactivaţi în somn, dându-ne seama acum de realitate şi văzând că suntem în vis... Creierul nu vede un video continuu al imaginii, ci doar imagini una după alta, la fiecare 0.05 secunde (50Hz). Creierul trebuie atunci să reconstituie videouri din aceste imagini sacadate, lucru pe care îl face, creând senzaţia de continuitate. Dacă nu o face, dintr-o cauză medicală sau alta, pacientul vede numai imagini sacadate ale lumii. A examina "eul", spune autorul, este cu adevărat imposibil, căci este imposibil să te uiţi la un lucru folosind acelaşi lucru să te uiţi (ca şi cum te-ai uita la o lunetă folosind aceeaşi lunetă). De aceea, ne uităm de obicei la o imagine a noastră despre "eu". Auto-reflectia este atunci mai mult o privire în oglindă decât o privire reală înspre noi. Când au o sarcină de făcut, femeile utilizează ambele emisfere cerebrale, pe când bărbaţii numai pe aceea potrivită pentru sarcină. Imaginea fMRI prezentată în carte este foarte convingătoare, nici urmă de activitate în cealaltă emisferă la bărbaţi! În carte este prezentat cazul unei persoane la care nu a crescut din copilărie o emisferă cerebrală! Persoana este bine-mersi, conştientă... În creier nu se afla nervi receptori sensibili la durere. De aceea cortexul nu simte direct durerea. O durere obişnuită de cap are loc deoarece unii muşchi se tensionează (ca de exemplu cei ai gâtului la stres) generând durere la senzori care apoi ajunge la cortex (nu înţeleg atunci de ce nu ataşăm durerea zonei respective de muşchi...). Mai interesantă este migrena (durere din cap acută şi prelungită), care se pare că este iniţiată şi datorată unei activităţi prea ridicate a neuronilor (supra-activitate). În acest caz aş înţelege că nu e bine să pui la treaba prea mult neuronii când ai putea avea migrene, ca altfel poţi iniţia migrena din nou. Ori, în orice caz să nu te gândeşti mult la acelaşi lucru, căci atunci îi suprasoliciţi pe neuronii asociaţi acelor gânduri, şi iar da migrenă peste tine... Toate acestea sunt însă în mare parte supoziţii, nu se ştie precis ce este migrenă. Activitatea aceasta intensă a neuronilor percepută ca migrenă poate fi iniţializata mai uşor în prezenţa unor anumiţi stimuli: dehidratare, mese neregulate, probleme emoţionale, oboseala, etc... Encefalita este o inflamaţie a creierului, datorată cel mai des unui virus. Dementia este o reducere rapidă a capacităţilor creierului, cel mai mult datorată bolii Alzheimer. Scleroza multiplă este o boală se pare autoimuna ce distruge învelişurile de protecţie ale axonilor. Bolile de anxietate sunt rezultate dintr-o relaţie disproporţionata dintre interpretarea cortexului frontal (logică) şi cea a sistemului limbic (emoţia). Practic, ne lăsăm duşi de frici care nu sunt deloc aşa de reale pe cât le simţim noi emoţional. Asemănător, frică de păianjeni este exagerată raportat la probabilitatea să întâlnim un păianjen cu adevărat otrăvitor. Dar nu putem gândi asta logic, emoţia fricii copleşeşte creierul!

Page 16: The Brain Book

În cazul traumelor, rămân urme (post traumatice) pentru că sistemul limbic (amigdala) a păstrat foarte exact frica uriaşă de atunci şi aducerea aminte a întâmplării pare extrem de reală, este trăită practic din nou, blocând cea mai mare parte a gândirii logice din creier. Căci, tocmai pentru că a fost a traumă, a fost memorata bine (avantaj în lupta de evoluţie).

[www.stiinta.info]