teză de doctoratdigilib.utcb.ro/repository/ccn/pdf/adorjani.pdf · dezvoltarea durabilă necesită...

UNIVERSITATEA TEHNICĂ DE CONSTRUCŢII BUCUREŞTI

FACULTATEA DE HIDROTEHNICĂ

Teză de doctorat

STUDIU DE CAZ PRIVIND

POLUAREA SISTEMELOR FLUIDE

CU SUPRAFAȚĂ LIBERĂ

DOCTORAND

Ágnes - Ildikó ADORJÁNI

(căsăt. DARVAS)

CONDUCĂTOR DE DOCTORAT

prof. univ. dr. ing. Virgil PETRESCU

Bucureşti, 2011

Studiu de caz privind poluarea sistemelor fluide cu suprafață liberă 2

CUPRINS

1. CONSIDERAŢII GENERALE ................................................................................................... 4

2. POLUAREA MEDIILOR ACVATICE ...................................................................................... 8

2.1. Elemente caracteristice ale surselor de apă şi ale proceselor de poluare ............................. 8

2.1.1. Elemente caracteristice ale surselor de apă ................................................................... 9

2.1.2. Elemente caracteristice ale proceselor de poluare ....................................................... 10

2.2. Poluarea naturală ................................................................................................................ 15

2.3. Poluarea antropică .............................................................................................................. 16

2.3.1. Factori de poluare ........................................................................................................ 17

Factorii de poluare a .............................................................................................................. 17

2.3.2. Tipuri de poluare ......................................................................................................... 17

2.3.3. Efectele poluării .......................................................................................................... 17

2.3.4. Sursele de poluare ....................................................................................................... 18

2.4. Gradul de suportabilitate al ecosistemelor acvatice ........................................................... 19

2.4.1. Funcţiile specifice gradului de suportabilitate ............................................................. 20

2.4.2. Indicatori de răspuns ................................................................................................... 22

2.5. Evaluarea riscului ............................................................................................................... 23

2.5.1. Etapele evaluării riscului ............................................................................................. 23

2.5.2. Monitorizarea riscului ................................................................................................. 24

3. POLITICI EUROPENE ŞI NAŢIONALE ................................................................................ 25

3.1. Linii directoare ale politicilor naţionale şi europene .......................................................... 25

3.1.1. Evoluţia politicilor în domeniul apei ........................................................................... 26

3.1.2. Colaborări internaţionale ............................................................................................. 28

3.2. Perspective de soluţionare a problemelor de poluare a apelor în România ........................ 31

3.2.1. Obiectivele de calitate a apelor ................................................................................... 31

3.2.2. Instrumente de realizare a obiectivelor ....................................................................... 32

3.3. Metode de depoluare a apelor ............................................................................................ 37

3.3.1. Autoepurarea apelor .................................................................................................... 37

3.3.2. Depoluarea contaminanților specifici .......................................................................... 38

4. SISTEMUL DE MONITORING INTEGRAT ÎN BAZINUL HIDROGRAFIC AL OLTULUI

SUPERIOR (JUDEȚUL HARGHITA)......................................................................................... 45

4.1. Descrierea judeţului Harghita ............................................................................................. 45

4.1.1. Caracteristici fizice şi geografice ................................................................................ 45

4.1.2. Caracteristici administrative ........................................................................................ 55

4.1.3. Caracteristici economice ............................................................................................. 55

4.2. Sistemul de monitoring integrat al apelor .......................................................................... 58

4.2.1. Supravegherea apelor înainte de 2000 ......................................................................... 58

4.2.2. Sistemul actual de monitoring integrat ........................................................................ 61

4.3. Surse de poluare ................................................................................................................. 69

4.3.1. Surse de poluare urbane/aglomerări umane ................................................................ 71

4.3.2.Surse de poluare industriale ......................................................................................... 79


4.4. Calitatea apelor de suprafaţă .............................................................................................. 85

4.4.1. Programul de Supraveghere ........................................................................................ 88

4.4.2. Programul Operaţional ................................................................................................ 91

4.4.3. Programul pentru Potabilizare ..................................................................................... 93

4.4.4. Programul de Monitorizare pentru corpurile de apă puternic modificate ................... 94

4.4.5. Stadiul calităţii apelor curgătoare sub aspectul repartiţiei pe tronsoane de râu de

diferite clase de calitate conform ordinului 161/2006 ........................................................... 94

4.5. Măsuri pentru remedierea calităţii apelor ........................................................................... 96

4.5.1. Oraşul Vlăhiţa ............................................................................................................ 102

4.5.2. Oraşul Băile Tuşnad .................................................................................................. 104

5. MODELAREA MATEMATICĂ A POLUĂRII APELOR DE SUPRAFAŢĂ ..................... 105

5.1. Modele unidimensionale .................................................................................................. 113

5.2. Modele bidimensionale ..................................................................................................... 118

5.3. Surface Water Modeling System ...................................................................................... 121

5.3.1. Programul RMA2 ...................................................................................................... 121

5.3.2. Programul FESWMS ................................................................................................. 127

5.3.3. Programul RMA4 ...................................................................................................... 131

6. STUDIU DE CAZ. SIMULAREA NUMERICĂ A DISPERSIEI POLUANŢILOR FLUIZI ÎN

OLTUL SUPERIOR .................................................................................................................... 134

6.1. Date de bază ..................................................................................................................... 135

6.2. Prelucrări GIS ale datelor ................................................................................................. 139

6.3. Simularea numerică a curgerii și dispersiei pe sectorul analizat ...................................... 141

6.3.1. Simularea numerică a curgerii cu modulul RMA2 ................................................... 141

6.3.2. Modelarea curgerii cu FESWMS .............................................................................. 142

6.3.3. Modelarea transportului de poluanţi (RMA4) ........................................................... 144

7. CONCLUZII ȘI CONTRIBUȚII PROPRII ............................................................................ 152

7.1. Concluzii generale ............................................................................................................ 152

7.2. Contribuții proprii ............................................................................................................. 156

BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................................... 158

Anexa 1. Situaţia colectării şi epurării apelor uzate orăşeneşti în aglomerările umane –

județul Harghita ................................................................................................................... 164

Anexa 2. Descrierea metodologiei de identificare, evaluare şi selectare a problemelor

/aspectelor de mediu – utilizat în cadrul PLAM .................................................................. 170

Anexa 3. Rezultatele procesului de prioritizare .................................................................. 174

Anexa 4. Matricea-plan pentru problema - Poluarea apelor de suprafaţă ........................... 175

Anexa 5. Matricea-plan pentru problema - Calitatea şi cantitatea apei potabile ................. 180

Anexa 6. Matricea-plan pentru problema - Ameninţări date de accidente majore, fenomene

naturale şi antropice ............................................................................................................. 184

Anexa 7. Matricea-plan de implementare a acţiunilor pentru problema - Poluarea apelor de

suprafaţă .............................................................................................................................. 187

Anexa 8. Matricea-plan de implementare a acţiunilor pentru problema - Calitatea şi

cantitatea apei potabile ........................................................................................................ 191

Anexa 9. Matricea-plan de implementare a acţiunilor pentru problema – Ameninţări date de

accidente majore, fenomene naturale şi antropice ............................................................... 195


1. CONSIDERAŢII GENERALE

În zilele noastre, când influența, mai ales cea negativă a omului asupra factorilor de mediu și în

special asupra factorului de mediu apă se accentuează, se creează dezechilibre considerabile în

ecosistemele acvatice. În asemenea situații, gospodărirea judicioasă a apelor devine o problemă

importantă. În ultimele cinci decenii în care s-a produs dezvoltarea masivă a forţelor de

producţie, urmată de o regresie semnificativă, din cauza fluctuației în exploatarea de materii

prime, în urbanizare şi industrializare, s-au produs multe modificări în structura ecosistemelor.

Aceste modificări au fost rezultatul fluctuațiilor evacuărilor de substanţe poluante în apele de

suprafață şi a utilizării resurselor de apă. Factorul de mediu apă, fiind în strânsă interdependenţă

cu ceilalţi factori de mediu, astăzi putem semnala o criză a mediului înconjurător. Această criză a

mediului se poate soluţiona doar prin asigurarea unei dezvoltări durabile.

Conceptul de dezvoltare durabilă a fost larg dezbătut la Conferinţa privind Mediul şi

Dezvoltarea, care a avut loc la Rio de Janeiro în iulie 1992.

„Dezvoltarea durabilă reprezintă acea dezvoltare care asigură necesităţile prezentului fără a

compromite cerinţele generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi, în scopul

asigurării unei mai bune calităţi a vieţii acum şi în viitor”.

De asemenea, dezvoltarea durabilă reprezintă un concept integrator care are la bază patru

dimensiuni: economică, de mediu, socială şi culturală.

Dezvoltarea durabilă este singura alternativă, pe termen lung şi foarte lung, la criza dintre om şi

mediul înconjurător; este o obligaţie asumată de parlamentele şi guvernele statelor prin

susţinerea şi ratificarea acordurilor şi legilor internaţionale.

Dezvoltarea durabilă necesită un management integrat al resurselor de apă.

Managementul integrat al apelor presupune un mod de gândire unitară prin integrarea nivelului

fizic, tehnic și de planificare. Nivelul de integrare a apelor este bazinul hidrografic, ceea ce

reprezintă unitatea naturală de formare a resurselor de apă.

Între componentele mediului acvatic există o mulţime de interdependenţe, astfel că acesta trebuie

analizat ca un sistem – „întregul este mai mult decât suma părţilor”.

Deși un sistem se comportă ca un tot unitar, totuși el este alcătuit din subsisteme. Subsistemele

au legături structurale şi funcţionale cu întregul sistem și sunt legate între ele prin relaţii de


interdependenţă şi interacţiune. La analiza problemelor de poluare sistemul de bază poate fi

considerat ecosistemul acvatic, o unitate formată din substrat plus vieţuitoare, adică biotop şi

biocenoză. Cele două componente ale sistemului, cea organică (comunitatea care îl populează) şi

cea anorganică (habitatul, care cuprinde acea comunitate), prin întrepătrunderea lor spaţială şi

prin influenţele lor reciproce, dau caracterul de întreg unui curs de apă.

Bazinul hidrografic este acel sistem întreg, ce reprezintă interdependența între un sistem

hidrografic și suprafața de teren aferent acestuia. Sistemul hidrografic sau rețeaua hidrografică

reprezintă cursul principal de apă – râul – cu toți afluenții săi. Prin analiza sistemică, se studiază

atât legăturile interne între subsisteme cât şi pe cele externe, cu celelalte sisteme.

Un sistem se poate considera ca o „cutie neagră”. Conceptul cutiei negre se bazează pe ideea că

prin aplicarea unui semnal cunoscut la intrare se obţine un semnal măsurabil la ieşire, fără să se

cunoască conţinutul sau structura acesteia.

Mărimile exterioare ale sistemului sunt reprezentate de variabilele de intrare și de ieșire.

Intrările şi ieşirile din sistem se clasifică după cum urmează:

variabile de intrare, care sunt în general factori ai mediului înconjurător;

mărimi perturbatoare, fiind celelalte intrări din mediul ambiant – procese stocastice;

mărimi de comandă, care reglează influenţa mărimilor perturbatoare;

variabile de ieşire, a căror evoluţie este determinată de mărimile variabilelor anterioare.

Echilibrul dinamic care se stabilește între starea sistemului, variabilele de intrare și cele de ieșire

se modifică în mod continuu.

Prin analiza și stabilirea legăturilor dintre componente, ca urmare a obținerii unei baze de date și

informații despre structura sistemului, are loc un „proces de deschidere a cutiei negre”.

Plecând de la aceste considerente, pe baza cunoştinţelor acumulate asupra cutiei negre, în

lucrarea de faţă se propune evaluarea gradului actual de poluare a apelor de suprafaţă din bazinul

hidrografic al Oltului superior aferent judeţului Harghita, precum şi stabilirea unor măsuri

necesare în vederea atingerii „stării bune a apelor” până în anul 2015, în conformitate cu

angajamentele României privind respectarea directivelor Uniunii Europene.

Lucrarea de faţă este structurată pe șapte capitole, după cum urmează.


Astfel, în capitolul 1, după prezentarea importanței problemelor actuale referitoare la fenomenele

de poluare, a legăturilor interdisciplinare şi a posibilităţilor de rezolvare prin calcul numeric și

măsurători în natură, în capitolul 2 se propune tratarea proceselor de poluare a mediilor acvatice

prin prisma studierii ecosistemică.

Având în vedere vulnerabilitatea ecosistemelor acvatice față de poluare este important de

analizat gradul de suportabilitate al acestora. Gradul de suportabilitate se studiază pe baza unor

funcții specifice, precum și a indicatorilor de răspuns (ecologic și social).

În capitolul 3 se vor prezenta liniile directoare pe baza cărora se evaluează managementul apelor,

precum și etapele dezvoltării gospodăririi apelor în România. Odată cu aderarea României în

Uniunea Europeană, țara noastră și-a luat angajamentul de a aduce la stare bună a apelor, până în

anul 2015.

În județul Harghita aferent B.H. Olt, atingerea acestui obiectiv principal se va obține după

realizarea obiectivelor specifice care vor fi prezentate tot în capitolul 3. În vederea realizării

obiectivelor specifice este necesară cunoașterea metodelor de depoluare a apelor de suprafaţă.

Având în vedere multitudinea factorilor care influențează calitatea corpurilor de apă, în capitolul

4 se vor prezenta elementele care au efecte semnificative asupra calității apelor de suprafață,

precum: cadrul natural, caracteristicile socio-administrative și economia județului, desigur

considerând și sursele principale de poluare.

Pe baza caracteristicilor B.H. Olt superior, se va prezenta rețeaua de monitoring integrat al apelor

în județul Harghita, în conformitate cu reglementările actuale. Prelucrarea datelor se va realiza

prin considerarea interdependenţelor calitate/cantitate, efluenţi/emisar, biotop/biocenoze, surse

punctiforme/surse difuze, apă/suspensii/sedimente, aspecte care se referă la abordarea integrată a

datelor conferite de monitoringul chimic și cel biologic.

Se va stabili starea ecologică a cursurilor de apă pe baza Ordinului Ministrului Mediului nr.

161/2006, luând în considerare parametrii biologici, fizico-chimici și hidromorfologici. În urma

evaluării gradului de poluare a corpurilor de apă, se vor recomanda unele măsuri pentru

remedierea calității apelor de suprafață impurificate.

Procesul de dispersie a poluanților în zona de evacuare a Stației de Epurare a municipiului

Miercurea Ciuc se va modela numeric cu ajutorul pachetului de programe SurfaceWater

Modeling System (SMS), așa cum se va prezenta în capitolul 5.


În vederea comparării rezultatelor oferite de anumite modele, se vor analiza modelele uni-, bi- şi

tridimensionale, precum şi pachetul de programe SMS utilizate pentru simularea curgerii în râuri

și canale (modulul RMA2), precum simularea convecției-difuziei bidimensionale a contaminanților

evacuați în ape de suprafață (modulul RMA4). Programul SMS este un pachet de programe

pentru calculul mişcării apelor de suprafaţă şi a proceselor/fenomenelor adiacente. Este un model

bidimensional în plan orizontal, cu variabilele locale mediate pe verticală. Pentru fiecare

categorie de probleme se proiectează câte un model numeric al terenului.

În capitolul 6, pentru calculul dispersiei poluaţilor în râul Olt superior, se va proceda, într-o

primă etapă, la generarea modelului numeric al geometriei sectorului de râu studiat (aval de

secţiunea de descărcare a apelor parțial epurate la Stația de Epurare a municipiului Miercurea

Ciuc), apoi se va utiliza modulul RMA2 pentru calculul hidrodinamicii tronsonului și, în final, se

va simula dispersia poluanților de-a lungul sectorului analizat cu ajutorul modulului RMA4.

Pe baza măsurătorilor efectuate în teren asupra configurația terenului (inclusiv prin ridicarea

topometrică a mai multor secțiuni transversale prin albia Oltului superior), asupra debitelor și a

concentrațiilor de poluanți, se va descrie modalitatea de calibrare şi de validare a simulărilor

numerice realizate. De asemenea, se va analiza posibilitatea folosirii modulelor RMA2 și RMA4

și pentru alte scenarii de poluare. Prezentarea rezultatelor se va face grafic, tabelar și prin

imagini statice și video.

În final, în capitolul 7 se vor expune concluziile generale ale lucrării de doctorat, se vor prezenta

contribuţiile proprii şi perspectivele unor cercetări viitoare.


2. POLUAREA MEDIILOR ACVATICE Apa are o importață deosebită în istoria Pământului şi a vieţii. Ea a avut un rol determinant în

apariţia vieţii, în întreţinerea proceselor biologice şi a majorităţii proceselor chimice, având

funcţii multiple.

Apa este un drept uman şi un factor decisiv în dezvoltarea socio-economică. Apa are, pe lângă

funcţia economică, şi o funcţie ecologică. Resursele de apă, râurile, lacurile, acviferele, zonele

umede şi luncile inundabile sunt importante pentru menţinerea ecosistemelor şi a biodiversităţii

speciilor. Ecosistemele asigură servicii în producţia de hrană, epurarea apelor, descompunerea

materiilor organice, apărarea împotriva inundaţiilor, regularizarea scurgerii, purificarea aerului,

stocarea şi reciclarea nutrienţilor, asimilarea resturilor menajere şi transformarea lor în produse

utile. Pe lângă aceste beneficii practice ecosistemele au și valori recreaţionale şi estetice.

Până la nivelul anilor `60, resursele de apă au fost considerate ca fiind inepuizabile, având o

capacitate naturală de regenerare. Astăzi s-a dovedit faptul că apa este un factor limitativ pentru

dezvoltarea socio-economică.

În ultima perioadă omul a creat dezechilibre considerabile în ecosistemele acvatice ca urmare a

exploatării de materii prime şi a evoluţiei forţelor de producţie, urbanizarea şi industrializarea cu

o fluctuație accentuată, prin evacuări de substanţe poluante în apele curgătoare, cu efecte

negative asupra componentelor biotice şi abiotice.

Poluarea apei înseamnă modificarea în mod direct sau indirect a compoziţiei normale sau

naturale a apei, ca urmare a unor activităţi umane sau a unor fenomene naturale, într-o astfel de

măsură încât modificarea calităţii apei împiedică utilizarea ei în stare naturală.

2.1. Elemente caracteristice ale surselor de apă şi ale proceselor de

poluare

Ținând cont de mulţimea legăturilor existente între componentele lui, mediul acvatic trebuie

analizat ca un sistem. Un sistem este alcătuit din subsisteme între care există relaţii structurale şi

funcţionale, de interdependenţă şi interacţiune. La rândul lui, fiecare mediu acvatic este parte

dintr-un mediu terestru în care funcţionează, având legături şi cu acest sistem.


La analiza problemelor de poluare ecosistemul acvatic poate fi considerat ca un sistem de bază, o

entitate formată din mediu plus vieţuitoare, adică biotop şi biocenoză, cu influenţele lor

reciproce, ca urmare a întrepătrunderii lor în spaţiu.

2.1.1. Elemente caracteristice ale surselor de apă

Bazinele acvatice sau hidrografice sunt entităţi caracteristice diferite faţă de cele terestre, având o

diversitate geomorfologică şi o varietate a biocenozelor care le populează.

Din punctul de vedere fizico-chimic, mediul acvatic este mai complex decât cel terestru. Soluţiile

de săruri şi gaze conținute în apele naturale apar în proporţii diferite, în funcţie de categoria

bazinului respectiv. De asemenea, organismele acvatice au o varietate mai mare a speciilor decât

cele terestre, dominând cele care au o structură morfo-fiziologică mai simplă. Astfel, influenţa

condiţiilor de mediu este mai puternic resimţită. Pentru biologia bazinelor poluate aceste

caracteristici sunt deosebit de importante, compoziţia fizico-chimică a apei, condiţiile

hidrologice şi fiziografice ale bazinelor fiind factorii esenţiali în determinarea componenţei

cantitative şi calitative a biocenozelor.

Cea mai însemnată caracteristică a sistemelor deschise este integralitatea. Integralitatea este un

rezultat al interacţiunii, al diferenţierii structurale şi funcţionale a părţilor componente ale

ecosistemului apelor curgătoare. Cu cât diferenţierea părţilor componente este mai mare, cu atât

dependenţa dintre ele creşte şi, în consecinţă, se măreşte şi gradul de integralitate a

ecosistemului.

Integralitatea unui ecosistem acvatic variază în timp și poate fi modificată şi de către om.

Bazinele impurificate au o integralitate mai mică decât cele curate, integralitatea fiind invers

proporțională cu impurificarea.

Modificarea componenţei unei biocenoze atrage după sine modificarea structurală şi funcţională

a întregului ecosistem, ducând la schimbarea conţinutului său informaţional.

De exemplu, prin introducerea de substanţe organice degradabile se produce tulburarea

echilibrului fizico-chimic al unui râu, ceea ce se răsfrânge într-un anumit fel asupra biocenozei

care va răspunde în mod adecvat. Vor avea loc modificări profunde în structura biocenozei, unele

populaţii fiind înlocuite cu altele capabile să suporte noile condiţii de mediu şi să valorifice

substanţele organice respective în procesele lor metabolice.

Apele curgătoare sunt sisteme ecologice deschise la ambele capete, în care fluxul de materie şi

energie suferă mari oscilaţii. Principala caracteristică a acestor ecosisteme este curgerea apei,


mişcarea ei. De aici derivă o serie de proprietăţi, care le deosebesc de ecosisteme cu apă

stagnantă, şi care au o mare însemnătate pentru biocenozele care le populează.

Datorită energiei hidraulice, apa exercită o acţiune de eroziune a albiei, modificând atât în plan

vertical, cât şi în plan orizontal. Puterea de eroziune depinde de viteza de curgere a apei, care la

rândul său este determinată de debitul lichid, de panta şi de natura substratului/albiei.

În general, structura mișcării apei în râuri și canale, naturale sau artificiale, este turbulentă.

Eforturile tangențiale derivă atât din natura fluidului (proprietatea de viscozitate), cât și, mai ales,

din structura turbulentă a mișcării (eforturi Reynolds). Pe verticală, vitezele locale scad de la

suprafaţă către fund, până ce, în apropierea patului albiei, în zona de contact, curgerea se

realizează într-un substrat apropiat de mișcarea laminară, în care predomină eforturile tangențiale

datorate naturii fluidului.

Curgerea turbulentă favorizează procesul de amestec al substanţelor chimice conținute în apă şi

asigură schimbul de gaze între aer şi apă. Difuzia oxigenului atmosferic în apă se produce adesea

până în straturile de fund ale corpului de apă.

2.1.2. Elemente caracteristice ale proceselor de poluare

Procesul de poluare – naturală sau antropică – este dependent de unele caracteristici ale surselor

de apă. Cei mai semnificativi factori care controlează concentraţia contaminanţilor organici în

râuri sunt dispersia şi diluţia [67]. În ceea ce priveşte distribuţia şi transformarea acestea sunt

determinate de:

1. adsorbţia pe aluviunile aflate în suspensie, care se pot îndepărta prin decantare

naturală sau artificială;

2. desorbţia şi difuzia contaminanţilor de pe sedimentele de fund în coloana de apă;

3. transformări bio-chimice în compuşi intermediari sau biodegradare, respectiv

îndepărtare din sistem;

4. volatilizarea în atmosferă;

5. bioconcentrare/magnificare în lanţul de alimentare (lanțul trofic);

6. fotoliza;

7. hidroliza.


Compuşii hidrofobi se pot adsorbi pe sedimente, concentrându-se în această fază cu un factor de

102...10

6 ori mai mare comparativ cu concentraţia remanentă corespunzătoare fazei apoase. Din

sedimente, contaminanţii organici se pot resuspensiona sau resolubiliza. Tendinţa compuşilor

organici de a se adsorbi pe sedimente indică frecvent capacitatea acestora de bioconcentrare,

respectiv magnificare în lanţul trofic.

În ceea ce priveşte biodegradarea, aceasta se poate caracteriza printr-un timp de înjumătăţire a

concentraţiei compusului organic considerat de la mai puţin de o zi, la ani de zile, în funcţie de

structura chimică a acestuia, temperatură, populaţie de bacterii, concentraţie de oxigen dizolvat

sau disponibilitatea de nutrienţi din râu. De menţionat că substanţele organice uşor

biodegradabile, în condiţii aerobe, pot fi persistente în condiţii anaerobe (pe sedimente).

Viteza de volatilizare, respectiv transferul din apă în atmosferă este funcţie de presiunea de

vaporizare, solubilitate, temperatura şi turbiditatea apei. Timpul de înjumătăţire a concentraţiei

compuşilor volatili este de ordinul orelor.

Toate aceste procese precum adsorbţia, biodegradarea, volatilizarea, fotoliza şi hidroliza

interacţionează într-un mod complex în mediul acvatic. Astfel, biotransformările pot creşte

solubilitatea concentraţiei contaminanţilor organici hidrofobi, ceea ce are ca rezultat o adsorbţie

mai mică, respectiv o mobilitate mai mare a acestora în râu. Concentraţii ridicate de substanţe

organice dizolvate pot totodată afecta procesele de adsorbţie, biodegradare şi volatilizare.

Caracteristicile hidrologice şi morfografice ale receptorului – viteza de curgere, adâncimea,

substratul din apropierea patului albiei au, de asemenea, un rol important, determinând în mare

măsură ponderea diferiţilor factori chimici. Factorii de mediu pot interveni în acest proces

simultan sau într-o anumită succesiune. Între ei există o interdependenţă, momentul când intră în

acţiune un factor şi intensitatea cu care el acţionează fiind condiţionate de alţi factori.

Mai trebuie subliniat că unul şi acelaşi factor de mediu poate acţiona asupra mai multor

mecanisme de autoepurare. De exemplu, temperatura influenţează viteza de sedimentare a

materiilor în suspensie, viteza unor reacţii chimice şi intensitatea unor procese metabolice din

corpul organismelor acvatice.

De remarcat sunt şi reacţiile fizico-chimice şi biologice care se petrec între poluanţi şi elementele

existente în emisar sau la interfaţa apă – aer.


Reacţii fizico-chimice în interiorul corpului de apă

Reacțiile fizico-chimice sunt reprezentate de totalitatea proceselor de interacţiune între

constituenţii din corpul de apă, fără contribuţia biomasei acvatice [52].

Modul de variaţie a vitezei de reacţie în raport cu concentraţia uneia sau tuturor substanţelor care

intră în reacţie se poate defini prin ordinul reacţiei.

În general, dacă doi constituenţi A şi B reacţionează generând produsul P, ecuaţia vitezei de

formare a lui P se scrie:

* *v wdP

k A Bdt

(2.1)

în care k este coeficientul vitezei de reacţie, A şi B sunt concentraţiile momentane ale celor doi

constituenţi, iar v şi w - exponenţi.

Viteza de formare a produsului P se modifică în timp, ca urmare a reducerii concentraţiilor lui A

şi B pe măsura ce reacţia progresează. Există mai multe tipuri de reacții.

Reacţii de ordin zero: dacă cei doi exponenţi sunt nuli, atunci viteza de modificare a

concentraţiei oricărei reactant este dat de relaţia:

0 .dA dB dP

k constdt dt dt

(2.2)

Viteza de reacţie este independentă de concentraţia substanţelor implicate.

Reacţii de ordin unu, la care viteza de reacţie este proporţională cu concentraţia unuia

dintre reactanţi:

1 *dA

k Adt

(2.3)

Cantitatea din constituentul A consumată în unitate de timp este o fracţie constantă din

cantitatea de A încă neconsumată. Viteza de reacţie scade liniar cu concentraţia

constituentului A, iar variaţia în timp a lui A este de tip exponenţial. Reacţia de ordinul

întâi este adesea folosită în modelarea simplificată a unor procese mai complexe.

Reacţii de ordinul doi, la care viteza de reacţie este influenţată de concentraţiile ambilor

reactanţi. Sunt mai rar folosite în aplicaţii.


Reacţiile complexe se desfăşoară în faze consecutive, prezintă reversibilitate sau sunt

simultane:

A B C (consecutive)

A B P (reversibilă) (2.4)

A B PA C Q

simultane (2.5)

Reacţiile de adsorbţie apar când moleculele de constituent din soluţie întâlnesc suprafaţa

unui adsorbant solid şi devin ataşate la suprafaţa respectivă. Fenomenele de adsorbţie pe

sedimente pot să influenţeze, uneori în măsură importantă, bilanţul constituentului

respectiv în emisar. De asemenea, prin procese de repunere în suspensie la modificarea

condiţiilor hidraulice, de revenire în soluţie la scăderea concentraţiei, de acumulare în

sedimentele din patul albiei, se produc transformări cantitative continue ale masei de

substanţă în apă.

Transferul de masă la interfaţa aer – apă

Sub aspectul evoluţiei stării de calitate a apei, transferul de oxigen din atmosferă către masa de

apă prezintă o deosebită importanță. În acelaşi timp, alte substanţe chimice pătrund sau evadează

din mediul lichid, sub formă de compuşi gazoşi, fie prin dizolvare şi difuzie, fie prin volatilizare,

influenţând bilanţul lor în receptor.

Reaerarea din atmosferă este sursa majoră de reoxigenare a sistemului acvatic. Pe lângă forţa

motrice (deficitul de oxigen faţă de condiţiile de saturaţie), condiţiile atmosferice şi

caracteristicile hidraulice influenţează viteza de aport de oxigen din aerul atmosferic către corpul

de apă.

Procese biologice în ecosisteme acvatice

Cele mai complexe procese de transformare sunt cele pe care le suferă biomasa acvatică şi

acestea se numesc cinetici de creştere de tip Monod. Reacţiile se petrec atât în faza de

descompunere, cât şi în faza de producere a biomasei acvatice. La acest ciclu participă, alături de

energia solară, oxigenul şi dioxidul de carbon din atmosferă, dar şi oxigenul generat/consumat de

materia organică produsă/în descompunere, dioxidul de carbon generat/consumat de materia


organică în descompunere/în formare şi nutrienţii anorganici existenţi în ecosistem sau proveniţi

din descompunerea materiei organice.

Dacă în straturile din apropierea suprafeţei apei există nutrienţi şi condiţii optime de radiaţie şi

temperatură, algele se dezvoltă rapid şi formează benzi dense sub nivelul apei. Consumul de

dioxidul de carbon este foarte pronunţat, dar echilibrul lui se poate reface prin aport din

atmosferă. Viteza producerii oxigenului prin fotosinteză poate deveni atât de mare încât să

depăşească capacitatea de difuzie către atmosferă, atingându-se concentraţii de suprasaturaţie.

Totuși, sub aceste straturi accesul luminii este împiedicat şi producţia scade, ca şi concentraţia de

oxigen utilizată pentru respiraţia biocenozei. În timpul orelor de întuneric, deoarece oxigenul

dizolvat este consumat, mediul poate deveni complet anaerob. Ca o concluzie, rezultă faptul că

producţia de materie organică variază şi cu adâncimea.

Algele au o viaţă scurtă dar, prin biomasa importantă, ele conduc la depuneri semnificative de

materie organică moartă, care intră apoi în ciclul de biodegradare descris anterior.

Când concentraţia de materie organică/substrat S este mare, viteza de creştere a microflorei

heterotrofe µA este mare în raport cu viteza de creştere a bacteriilor autotrofe. Pe măsura

epuizării substratului, viteza de creştere µA se reduce, iar rata de epuizare este legată nu numai de

concentraţia de substrat prezentă în apă, ci şi de concentraţia masei bacteriene care îl transformă.

Viteza de creştere a masei bacteriene este limitată de concentraţia substratului:

max * *A

A A A A A A

S

dX Sm X m X

dt S K

(2.6)

în care:

XA şi S sunt concentraţiile de bacterii heterotrofe, respectiv substrat hidrocarbonat;

µA - coeficientul vitezei de creştere bacteriană, limitat de concentraţia de substrat;

µmaxA - viteza maximă de creştere;

KS - constanta de semisaturaţie (constanta Michaelis);

mA - rata de dispariţie/mortalitate a bacteriilor.

Odată cu reducerea lui µA şi la egalarea ratei de dispariţie mA, viteza de creştere se anulează şi

începe faza de respiraţie endogenă pentru bacteriile heterotrofe. În această etapă, biomasa

anterior formată se diminuează prin deces şi autoliza unui număr important de celule. O parte


dintre metabolitele eliberate pot servi ca substrat secundar pentru germenii rămaşi viabili şi,

notând cu nS coeficientul de realimentare, se poate scrie ecuaţia vitezei de variaţie a concentraţiei

substratului sub forma:

max *A A AS S

dS S mq X

dt Y S K n

(2.7)

în care Y este coeficientul/factorul de conversie al substratului în biomasă, iar q este rata de

consum de substrat destinat acoperirii nevoilor metabolice ale celulelor vii.

2.2. Poluarea naturală

Din definiţia poluării rezultă că modificarea compoziţiei normale a apelor poate să se producă şi

pe cale naturală, în urma acțiunii unor factori care sunt descriși în continuare.

Condiţiile climatice. Apele meteorice antrenează gazele dizolvate în atmosferă (gaze existente în

mod natural sau provenite din poluarea aerului), particule de praf, pulberi şi particule radioactive,

materiale de pe suprafaţa solului (antrenate în cursul şiroirii cum sunt frunze, ierburi şi alte

materiale vegetale în toate fazele posibile de biodegradare), bacterii, argile, insecticide şi

erbicide, substanţe organice solubile extrase din vegetaţia în putrefacţie etc.

Apele din topirea zăpezii sunt noroioase, moi, cu conţinut ridicat de bacterii. Apele în perioade

de secetă sau din zone aride sunt dure şi cu conţinut mineral înalt, semănând cu apele subterane.

Apele la inundaţii sunt noroioase, antrenând adesea diferiți compuşi organici și anorganici.

Radiaţia solară, vântul, variaţia de temperatură şi ciclul îngheţ-dezgheţ atacă şi sfărâmă rocile

dure, generând astfel particule antrenabile de ape.

Condiţiile geografice. Apele de munte, având o curgere rapidă, diferă de cele de şes prin puterea

de transport, gradientul hidraulic, densitatea rețelei hidrografice etc. În zonele de câmpie, vântul

poate antrena pulberi, vapori și alte substanțe poluante care ajung apoi în apele de suprafață,

determinând degradarea acestora.

Condiţii geologice. Solurile argiloase produc noroi, iar cele cu conținut organic ridicat produc o

coloraţie specifică. De pe terenurile cultivate pot fi antrenate în corpurile de apă, fie prin

scurgere de suprafață, fie prin acțiunea vântului, particule de sol, îngrăşăminte, erbicide şi


insecticide. De asemenea, rocile fisurate sau fracturate permit pătrunderea în apele subterane a

bacteriilor, suspensiilor etc. Conţinutul mineral depinde de roci, atât cantitativ cât şi calitativ.

Prezenţa activităţii hidrotermale sau vulcanice poate duce la mari poluări naturale, căci unele ape

vulcanice pot avea o aciditate extremă.

Influenţe deosebit de mari pot avea alunecările de teren, cedarea bruscă a gheţarilor sau a

domurilor de sare, ori spălarea masivelor de sare sau alte evenimente naturale catastrofale care

pot să producă descărcări bruște de ape cu o mare concentrație salină sau de suspensii.

Vegetaţia. Vegetaţia atacă prin rădăcini (mecanic) şi prin mecanisme biochimice roca dură,

generând astfel şi particule antrenabile de ape. Frunzişul şi alte resturi vegetale cad direct în ape

sau sunt antrenate de vânt sau de viituri. Vegetaţia acvatică existentă influenţează şi ea calitatea

apei.

Procesele biochimice productive sau degradative reglează adesea cantitatea de azot şi fosfor,

pH-ul, carbonaţii, oxigenul dizolvat şi alte substanţe din apă. Aceste procese se manifestă mai

mult în apa lacurilor, dar pot să se manifeste şi în râuri.

Anotimpul. O serie de fenomene se produc sezonier, fiind caracteristice în general unui anumit

anotimp. Inundaţiile se produc, în general, primăvara la topirea zăpezilor și/sau în combinație cu

precipitațiile torențiale (înregistrate în ultima perioadă). Dezvoltarea organismelor acvatice și

creşterea concentraţiilor de săruri se produc în perioade secetoase, mai ales în perioada de vară și

toamnă. Toamna, frunzişurile căzute şi alte resturi vegetale antrenate de ape modifică gustul,

culoarea, conţinutul bacterian, cantitatea de carbon organic şi azot din ape.

Variaţia diurnă. Ziua, algele din apă produc oxigen, iar noaptea consumă. Prin urmare,

concentraţia de oxigen dizolvat variază şi diurn, într-o anumită măsură.

Resursele naturale. Terenurile suprapăşunate sau suprasolicitate sunt susceptibile la eroziune.

Pădurile şi mlaştinile sunt sursă de detritus organic.

2.3. Poluarea antropică

Cea mai semnificativă poluare care trebuie monitorizată și limitată este poluarea antropică, cu

posibilitatea cuantificării acestui nivel.


2.3.1. Factori de poluare

Factorii de poluare a apei pot fi grupați după cum urmează:

factori demografici, reprezentaţi de numărul populaţiei dintr-o anumită zonă, poluarea

fiind direct proporţională cu densitatea populaţiei;

factori urbanistici corespunzători dezvoltării aşezărilor umane;

factori industriali sau economici, reprezentaţi de nivelul de dezvoltare economică şi cu

precădere industrială a unei regiuni; creşterea industriei determină creşterea nivelului de

poluare.

2.3.2. Tipuri de poluare

Principalele tipuri de poluare sunt:

poluarea biologică (bacteriologică, virusologică şi parazitologică), legată direct de

prezenţa omului; este cel mai vechi tip de poluare cunoscut şi apare caracteristic zonelor

subdezvoltate sau în curs de dezvoltare;

poluarea fizică, cu precădere cu elementele insolubile plutitoare sau sedimentabile,

termică, cu substanţe radioactive etc.;

poluarea chimică este reprezentată de pătrunderea în apă a diverse substanţe chimice, de

la cele organice, uşor degradabile, până la cele toxice, cu persistenţă îndelungată şi cu

remanenţă; aceste substanțe chimice pot fi materii prime, produşi intermediari, produşi

finiţi, coproduşi sau subproduşi, a căror cantitate este dificil de stabilit.

2.3.3. Efectele poluării

Cele mai importante efecte ale fenomenelor de poluare antropică se regăsesc la poluarea chimică.

Un prim efect al acestui tip de poluare este produs datorită potenţialului toxic al substanţelor

chimice deversate în corpurile de apă. Efectele toxice nu trebuie privite doar prin prisma

efectelor imediate, demonstrabile, ale contaminării, ci şi prin acele efecte posibile care se poate

produce în timp din cauza microcantităţilor consumate zilnic. În unele situații apare pericolul

unor efecte de foarte lungă durată.

Un alt efect frecvent întâlnit şi sesizat de consumatorii de apă este cel reprezentat de modificarea

caracteristicilor organoleptice ale apei, ceea ce determină reacţii insuportabile. În acest sens, se


amintesc mirosul şi gustul specific, modificările vizibile de turbiditate şi culoare, spumarea apei

etc. Toate aceste modificări produc disconfort şi introduc restricții în utilizarea apei de către

populaţie. Se menționează că un număr mare de substanţe chimice poluante sunt răspunzătoare

de alterarea proprietăţilor organoleptice ale apei, chiar la concentraţii foarte reduse care nu

depăşesc uneori câteva părţi per milion (ppm).

Poluarea chimică a apei prin acțiunea unor substanţe poluante are efect negativ asupra proceselor

biologice generate în apele naturale. Acest efect este cunoscut sub denumirea generală de „efect

ecologic”. Sensibilitatea echilibrului ecologic al diferitelor biocenoze din apă este atât de

pronunțată, încât schimbări minime, dar continue, în compoziţia apei pot provoca perturbări

profunde, cu consecinţe foarte grave. Astfel se poate produce o distrugere a microorganismelor

din apă, ceea ce conduce la oprirea sau încetinirea fenomenelor naturale de autoepurare a apei.

Menținerea poluării are consecinţe grave asupra utilizării apei în diferite scopuri. Uneori, prin

distrugerea florei şi faunei acvatice pot apărea şi consecinţe economice din ce în ce mai grave, în

mod special în ceea ce privește peştii, care sunt foarte sensibili la poluare chimică. Se pot

manifesta şi fenomene inverse, de favorizare a dezvoltării unor organisme, mai ales vegetale, ca

urmare a concentrării unor ingrediente favorabile creşterii lor. Din punct de vedere economic,

acest fenomen poate să aibă consecinţe la fel de nedorite şi dezavantajoase.

În fine, dar nu pe ultimul loc, poluarea chimică a apei poate să conducă la dificultăţi, uneori

extraordinar de mari, în tratarea apei în vederea potabilizării.

Poluarea chimică a apei se poate produce și în mod accidental, dar de cele mai multe ori din

cauza manipulării, transportului și depozitării necontrolate a diverselor deşeuri lichide sau solide.

2.3.4. Sursele de poluare

Sursele de contaminare a apei sunt multiple, cel mai frecvent însă ele sunt reprezentate de

deșeuri comunale, industriale şi agrozootehnice.

Poluarea menajeră este dependentă de mărimea populaţiei. „Încărcarea în poluanţi organici şi

minerali a reziduurilor lichide menajere este deosebit de mare, atingând 10 litri de nămol pe

locuitor şi zi sau 50 kg materii solide uscate pe locuitor şi an. Ele conţin materii organice

putrescibile compuse în general din glucide, proteine şi diverse lipide. Cel mai frecvent se

întâlnesc aminoacizi, acizi graşi, săpunuri, esteri, detergenţi anionici, aminozaharuri, amine şi

amide şi alţi compuşi organici” [73]. Aceste impurităţi sunt în mare parte decantabile, formând

straturi suprapuse de nămol organic, care, în timpul descompunerii lor, consumă oxigenul din


apă. Lipsa oxigenului provoacă distrugerea fondului piscicol şi a organismelor acvatice. În

absența oxigenului, procesele aerobe de autoepurare din apă nu se pot produce, astfel încât se

ajunge la o descompunere anaerobă, fără producerea oxidării totale, cu degajare de gaze urât

mirositoare.

Principalii constituenţi anorganici caracteristici poluării menajere sunt sărurile dizolvate sub

formă de ioni de sodiu, potasiu, calciu, magneziu, amoniu, cloruri, nitraţi, bicarbonaţi, sulfaţi şi

fosfaţi. Cantitatea lor, deşi mai mică decât cea a poluanţilor organici, este considerată totuşi

apreciabilă.

Poluarea agrozootehnică provine din reziduurile animale, biostimulatori, antibiotice, eroziune a

solului, antrenarea în apă de îngrăşăminte naturale și sintetice, de ierbicide şi pesticide, săruri

anorganice, substanţe minerale rezultate din irigare etc.

2.4. Gradul de suportabilitate al ecosistemelor acvatice

În procesul de management al apelor, un element de bază îl constituie perturbarea echilibrelor şi

proceselor fizico-chimice, biochimice şi biologice, ca rezultat al unuia sau mai multor agenţi

poluatori [67]. Evaluarea acestor perturbări se realizează în două faze distincte:

a) anticiparea unor efecte adverse asupra ecosistemelor acvatice şi prevenirea acestora;

b) evaluarea impactului global, prin următoarele etape:

aprecierea preliminară, calitativă a capacităţii de suportabilitate;

evaluarea concentraţiei maxime a substanţei chimice care nu afectează capacitatea de

suportabilitate a ecosistemului;

cuantificarea gradului de suportabilitate, respectiv a capacităţii de recepţie.

În funcţie de criteriul de calitate, se poate defini capacitatea maximă de recepţie a emisarului

Cmax prin relaţia (Ordin MM 161/2006):

Cmax = cL*Q95 (2.8)

unde cL este concentraţia limită admisibilă pentru categoria de calitate, iar Q95 reprezintă debitul

mediu lunar (minim anual) cu asigurare de 95% (definit ca debit de diluţie).

Nivelul critic de poluare aferent unei substanţe chimice se calculează prin bilanţul masic, în

condiţii staţionare ale sistemului analizat.


Gradul de suportabilitate poate fi caracterizat prin două funcţii, una dependentă de concentraţia

compusului chimic şi cealaltă în funcţie de timpul de expunere la aceeaşi concentraţie.

La nivelul unei evaluări calitative a capacităţii de suportabilitate trebuie considerate procesele

naturale care intervin în transportul/transferul/transformarea unui poluant şi reacţiile reversibile

sau ireversibile specifice la nivelul biotopului sau biocenozelor.

2.4.1. Funcţiile specifice gradului de suportabilitate

Capacitatea de suportabilitate poate fi evaluată prin modele de echilibru la care se consideră

concentraţiile de intrare şi cele de ieşire din ecosistem sau prin considerarea interdependenţelor

dintre trei funcţiuni:

funcţiunea de încărcare a sistemului, respectiv dependentă de diluţie, precum și de timp și

spaţiu;

funcţiunea de transformare/asimilare/degradare/persistenţă a poluantului, adică în funcție

de proprietăţile interne ale sistemului, precum și de coordonatele spațio-temporale;

funcţiunea de descărcare a sistemului, respectiv dependentă de fenomenele de dispersie și

transport, precum și de timp/spaţiu.

Funcţiunea de încărcare Lin a mediului acvatic cu un poluant este dată de relaţiile:

∑ ; (2.9)

(2.10)

în care:

Fdil reprezintă funcţia de diluţie dependentă de raportul debitelor masice de poluant introduse

în ecosistem raportat la debitele însumate ale efluentului și receptorului, în diferite condiţii

hidrologice;

∑ - reprezintă încărcările cumulate provenite de la sursele punctiforme, difuze și încărcarea

de fond;

Qe - debitul receptorului (emisar);

Qef - debitul efluentului;


ce - concentraţia de poluant existentă inițial în ecosistem;

cef - concentraţia de poluant din efluentul.

Pentru evaluarea gradului de suportabilitate, se consideră factorul de diluţie cel mai nefavorabil,

respectiv pentru un debit al receptorului cu probabilitatea de depășire de 95% (Q95%).

Încărcarea remanentă a ecosistemului Lsist este dată de relația:

Lsist = Lin – Lout ± Lprint = Qe (cin – cout ± cprint). (2.11)

în care:

Lout este încărcarea masică aferentă poluantului care părăseşte sistemul şi este dependentă de

debitul de apă, formele sub care este transportat poluantul (solubilă, prin sedimente/materie în

suspensie) şi de timpul de retenţie a poluantului în tronsonul analizat;

Lprint - rezultanta proceselor interne (fizice, chimice, biochimice, biologice, ecologice) specifice

tronsonului, fiind dependentă de timp şi de transport/distribuţie/ transfer/transformările pe care

le suferă poluantul considerat şi mediul acvatic adiacent;

cin, cout, cprint – concentrațiile de poluant corespunzătoare încărcărilor definite anterior.

Concentrația de poluant aferentă tronsonului analizat csist este dată de relația:

( )⌊ ( ) ⌋ (2.12)

unde:

c0 este concentrația inițială a tronsonului;

cint - concentraţia cin introdusă în sistem înmulțită cu factorul de diluţie Fdil:

(2.13)

Findep - funcţia de caracterizare a îndepărtării poluantului prin procese fizico-chimice şi

biochimice:

(2.14)

Freintr - funcţia de descriere a reintroducerii în sistem a poluantului;

Fadap – funcția de adaptare a biocenozelor la prezenţa poluantului, până la o anumită

concentraţie şi durată, peste care sunt afectate procesele de biodegradare şi bioasimilare


naturale şi rezultând o persistenţă amplificată a compusului chimic în sistem ca efect al

diminuării capacităţii de reacţie:

Fadap = f (s, t). (2.15)

Freact – funcția de remanenţă a compusului chimic, ca efect al inhibării unor reacţii biochimice.

Debitul masic în substanţa poluantă care părăseşte sistemul sub formă dizolvată şi/sau asociată

cu suspensii/sedimente este dată de relația:

cout Qe = Lout = f (s, t) (2.16)

În vederea simplificării cuantificării capacităţii de suportabilitate, gradul relativ de suportabilitate

Gs (exprimat în procente) pentru o anumită substanţă chimică poate fi evaluat pentru un tronson

de râu cu formula:

(2.17)

unde:

cint este concentraţia introdusă în sistem cu factor de diluţie;

cout - concentraţia care părăseşte sistemul.

La un amestec de substanţe chimice se poate apela la caracterizarea riscului R faţă de mediul

acvatic:

(2.18)

unde f este factorul pentru efectele de sinergism care intervin când coexistă mai mulţi poluanţi.

Dacă riscul R ≤ 1, ecosistemul nu este afectat, în schimb, dacă R > 1, apar perturbări care se

amplifică în funcţie de durata de expunere şi de natura substanţei chimice.

2.4.2. Indicatori de răspuns

Evaluarea gradului de suportabilitate se referă atât la procese la nivelul abiotic cât şi la cel biotic.

Spre deosebire de suportul abiotic, la cel biotic cuantificarea este mai dificilă şi, în acest caz, se

defineşte ca indicator o variabilă de mediu măsurabilă care asigură o exprimare cantitativă a

gradului efectelor antropice: indicator de presiune, de stare, de impact şi de răspuns.

Indicatorul de presiune descrie intensitatea activităţilor umane care generează modificări ale

calității apei unui râu.


Indicatorul de stare arată situaţia din punctul de vedere calitativ al apei; o presiune poate avea ca

rezultat o nouă stare de calitate.

Indicatorul de impact descrie influenţa stării apei asupra funcţiunilor şi utilizărilor acesteia.

Indicatorul de răspuns se referă la situaţia în care, fiind afectate funcţiunile şi utilizările apei,

este de aşteptat un răspuns ecologic și/sau social. În această privință, se menţionează:

alterarea în structura comunităţii biotice;

reducerea diversităţii în specii;

creşterea dominanţei unei anumite specii;

scurtarea lungimii lanţului trofic;

creşterea îmbolnăvirilor;

reducerea stabilităţii populaţiei.

2.5. Evaluarea riscului

Dezvoltarea producţiei de substanţe chimice și lipsa unor instalaţii de depoluare/reținere a

deşeurilor conduc la necesitatea evaluării riscurilor în domeniul apei.

Descriptorii teoriei riscului – incertitudinea, probabilitatea şi impactul – sunt exprimaţi având la

bază interpretarea conceptului de risc. Riscul, mai exact sursa riscului, derivă din incertitudine,

datorită necunoaşterii acţiunii sau evenimentelor viitoare. Dar riscul nu se confundă cu

incertitudinea, care este doar un element (descriptor) al riscului şi care nu poate fi cuantificată

nici măcar probabilistic. În schimb, riscului i se poate ataşa o probabilitate de apariţie a unui

eveniment potenţial cu un anumit impact.

Legislaţia în domeniul mediului prevede necesitatea evaluării în general a riscului dacă pe un

amplasament a fost identificată o sursă de poluare. Folosinţele de apă trebuie să identifice agenţii

de poluare, receptorii expuşi la risc, mecanismele de distribuţie, efectele rezultate şi măsurile de

reducere a gradului de risc.

2.5.1. Etapele evaluării riscului

Evaluarea riscului la nivelul folosințelor de apă se face cu ocazia efectuării bilanţurilor de mediu

de nivel I şi II, luând în considerare gradul de suportabilitate a mediului.


Evaluarea riscului se efectuează în patru etape:

identificarea pericolului (hazardului);

cuantificarea efectului în funcţie de concentraţie şi răspuns;

evaluarea expunerii;

estimarea riscului şi a probabilităţilor prin modelări.

Procesul de cuantificare a riscului se bazează pe probabilitatea de apariţie şi gravitatea acestuia.

Riscul se calculează prin înmulţirea factorului de probabilitate cu cel de gravitate. Cu cât este

mai mare această valoare, cu atât trebuie acordată prioritate în gestionarea riscului. Când în

evaluare există un număr mare de poluanţi importanţi, se apelează la o analiză matriceală. Ca

rezultat, trebuie identificate acele riscuri care nu se pot accepta.

Pentru evaluarea expunerii sunt esenţiale definirea compartimentului cel mai reprezentativ,

natura sursei de presiune, perioada de expunere şi distanţa faţă de sursă. Compartimentele de

mediu se caracterizează prin procese, caracteristici şi indici specifici. Astfel, la apă predomină

procesele de diluţie – dispersie, iar la biocenoze biodegradarea, bioacumularea şi bioconversia.

Estimarea riscului se execută prin modelarea distribuţiei chimicalelor în corpuri de ape, etapă

pentru care sunt necesare date de teren şi de laborator. În modelare se au în vedere repartiţia

proprietăţilor fizico-chimice, coeficienţii de fugacitate, volatilitatea, bioacumularea, persistenţa,

cinetica de transformare, mobilitatea şi bilanţurile masice specifice contaminantului analizat.

2.5.2. Monitorizarea riscului

Monitoringul şi modelarea sunt părţi integrante ale evaluării de risc. Monitoringul de mediu este

definit ca un ansamblu de măsurători şi observaţii, evaluări şi raportări la un moment dat, cu

precizarea tendinţelor de evoluţie spaţio-temporale.

Prin monitorizare se obţin date asupra eficacităţii măsurilor luate şi asupra necesităţilor de

dezvoltare. Activitatea de monitorizare asigură informaţii asupra cantităţii de poluant în vederea

prevenirii acumulării ulterioare.

La evaluările de risc este necesară integrarea datelor de monitoring - de laborator, de teren, de

evaluări şi raportări - cu predicţiile modelului. Datele de teren sunt utilizate pentru furnizarea

parametrilor necesari modelării, în timp ce datele de evaluări şi raportări sunt necesare validării

modelului. Discrepanţele dintre rezultatele modelării şi monitoringului trebuie investigate în

termeni de reprezentativitate.


3. POLITICI EUROPENE ŞI NAŢIONALE În zilele noastre, protecţia calităţii apelor devine o problemă esenţială, când impactul omului

asupra apelor a atins cote îngrijorătoare.

Gospodărirea raţională a resurselor de apă ale ţării, în vederea satisfacerii cerinţelor de apă ale

populaţiei, industriei, agriculturii, precum şi protecţia apelor împotriva epuizării şi poluării

paralel cu apărarea împotriva inundaţiilor, este o problemă majoră pentru dezvoltarea socială şi

economică a României.

3.1. Linii directoare ale politicilor naţionale şi europene

Având în vedere problemele globale privind lipsa apei şi degradarea calităţii ei, precum şi faptul

că apa este un factor esenţial pentru existenţa vieţii şi dezvoltării societăţii umane, este necesară

realizarea unui management integrat al resurselor de apă [62].

Managementul integrat al resurselor de apă prevede gospodărirea în ansamblu a apei, a terenului

aferent bazinului şi a resurselor acestora, în vederea optimizării dezvoltării sociale şi economice

echilibrate, fără compromiterea durabilităţii ecosistemelor. Acest concept presupune o abordare

atât la nivel fizic şi tehnic, cât şi de planificare şi management.

Managementul integrat al resurselor de apă presupune:

Integrarea sistemului resurselor naturale de apă

Sistemul resurselor naturale de apă este reprezentat de ciclul hidrologic şi componentele

sale: precipitaţii, evaporaţia, scurgerea de suprafaţă şi scurgerea subterană. Menţinerea

bilanţului hidrologic şi a raporturilor dintre componentele sale are la bază legăturile

biofizice dintre pădure, pământ şi resursele de apă dintr-un bazin hidrografic şi este

esenţial pentru utilizarea durabilă a sistemului resurselor naturale de apă.

Integrarea infrastructurii de gospodărire a resurselor de apă în cadrul natural

Realizarea unei infrastructuri de gospodărire a apelor prietenoasă faţă de mediu care să

asigure atât alimentarea rațională cu apă a folosinţelor, reducerea riscului producerii

inundaţiilor, cât şi conservarea şi creşterea biodiversităţii ecosistemelor acvatice.


Integrarea folosinţelor de apă

Managementul resurselor de apă necesită implicarea tuturor părţilor interesate la toate

nivelurile şi la momentul potrivit. Deciziile trebuie luate de toţi cei care pot fi afectaţi, la

nivelul corespunzător cel mai adecvat (principiul subsidiarităţii).

Integrarea amonte – aval

Folosinţele din amonte trebuie să recunoască drepturile folosinţelor din aval privitoare la

utilizarea resurselor de apă de bună calitate şi în cantitate suficientă. Poluarea excesivă a

resurselor de apă de către folosinţele din amonte conduce la costuri suplimentare şi

disconfort pentru folosinţele din aval.

Integrarea resurselor de apă în politicile de planificare

Apa este unul dintre elementele fundamentale ale vieţii şi, în acelaşi timp, un factor

limitativ. Societatea şi economia se vor putea dezvolta numai în măsura în care se va

dezvolta şi gospodărirea apelor, această condiţionare marcând rolul şi importanţa activităţii

în contextul dezvoltării durabile.

Politicile de dezvoltare nu pot fi eficiente fără să fie luate în considerare resursele de apă.

Un dialog între toate părţile implicate este esenţial pentru definirea obiectivelor ţintă şi a

măsurilor necesare pentru atingerea acestor obiective.

3.1.1. Evoluţia politicilor în domeniul apei

De la asigurarea, în principal, a necesarului de apă îndeosebi pentru activităţi umane (în anii ‘50)

la abordarea integrată cantitate-calitate pe structura de bază specifică (bazin hidrografic) și

implementarea principiilor ecologice de protecţie au trecut peste 50 de ani, timp în care

activitatea de gospodărire a apelor a cunoscut o serie de etape din punctul de vedere al

managementului propriu-zis [62].

Politicile europene în domeniul apelor au parcurs trei etape:

Etapa I (1970-1980): Calitate corespunzătoare a apei necesară folosinţelor de apă;

Etapa a II-a (1981-2000): Reducerea poluării la surse;

Etapa a III-a (după 2000): Gospodărirea durabilă a apelor la nivel de bazin hidrografic.


În România, dezvoltarea gospodăririi apelor a parcurs tot trei etape:

Etapa I (până în 1974): Gospodărire cantitativă a apelor – controlul cantitativ al apelor.

In această perioadă a apărut prima lege a apelor, în anul 1924, care din punct de vedere

organizatoric a permis realizarea Secţiilor de ape pe bazine hidrografice (fig. 3.1).

Fig. 3.1. Bazinele hidrografice ale României

Etapa a II-a (1974-2000): Gospodărirea calitativă şi cantitativă a apelor – controlul

cantitativ şi calitativ al apelor.

În această perioadă au apărut următoarele reglementări:

- Legea Apelor nr. 8/1974 ;

- Decretul nr. 414/1979 privind limitele admisibile ale substanţelor care pot fi evacuate în

cursurile de apă, completat şi modificat ulterior prin Normativul C90/1983;

- Legea nr. 5/1989 privind gospodărirea raţională, protecţia şi asigurarea calităţii apei;

- STAS 4706/1974 privind încadrarea în categorii a apelor de suprafaţă, modificat în 1988;

- HG nr. 1001/1990 privind stabilirea unui sistem unitar de plăţi pentru produsele şi serviciile de

gospodărire a apelor;

- Legea Apelor nr. 107/1996.

Etapa a III-a (după 2000): Gospodărirea durabilă a apelor – controlul cantitativ şi

calitativ al apelor şi ecosisteme sănătoase.

L.BU GEAC

OLT

JIU

SIRET

MUREª

PRUT

BANAT

SOMEª -

TISA

CRIª URI

ARGEª -

VEDEA

BUZÃU

-IALOMIÞA

DOBROGEA-

LITORAL

TIMIS

DOLJ

IASI

OLT

ARAD

CLUJ

ALBA

BIHOR

TULCEA

SIBIU

GORJ

ARGES

BACAU

MURES

BUZAU

SUCEAVA

NEAMT

VASLUI

VALCEABRAILA

BRASOV

HARGHITA

GALATI

SALAJ

CONSTANTA

HUNEDOARA

CARAS-

SEVERIN

CALARASI

VRANCEA

BOTOSANI

MARAMURES

IALOMITA

PRAHOVA

TELEORMAN

MEHEDINTI

GIURGIU

COVASNA

SATU-

MARE

DAMBOVITA

BISTRITA-

NASAUD

ILFOV

BUCURESTI


Implementarea Directivelor UE şi în special Directivei Cadru 2000/60/EC în domeniul apei, prin

transpunerea lor în legislaţia românească.

În această etapă s-a formulat conceptul de management integrat al resurselor de apă. Această

perioadă s-a caracterizat printr-o intensă activitate în domeniul legislaţiei. Au apărut o serie de

acte şi normative:

- Ord. nr. 377/2001 privind aprobarea obiectivelor de referinţă pentru calitatea apelor de

suprafaţă;

- HG nr. 118/2002 privind aprobarea Programului de acţiune pentru reducerea poluării mediului

acvatic şi a apelor subterane cauzată de evacuarea unor substanţe periculoase;

- HG nr. 188/2002 pentru aprobarea unor norme privind condiţiile de descărcare a apelor uzate –

NTPA – 011 privind colectarea, epurarea şi evacuarea apelor uzate orăşeneşti, NTPA - 001/2002

privind stabilirea limitelor de încărcare cu poluanţi a apelor uzate industriale şi orăşeneşti la

evacuarea în receptorii naturali, NTPA – 002/2002 privind condţiile de evacuare a apelor uzate

în reţelele de canalizare ale localităţilor şi direct în staţiile de epurare;

- H.G. nr. 459/2002 privind adoptarea normelor de calitate pentru apa din zonele amenajate

pentru imbăiere;

- H.G. nr. 202/2002 pentru aprobarea Normelor Tehnice privind calitatea apelor de suprafață care

necesită protecție și ameliorare în scopul susținerii fondului piscicol;

- H.G. nr. 201/2002 pentru aprobarea Normelor Tehnice privind calitatea apelor pentru moluște;

- HG nr. 964/2000 pentru Planul național de protecție a apelor împotriva poluării cu nitrați

proveniți din surse agricole;

- OUG nr. 202/2002 privind gosodărirea integrată a zonei costiere;

- Ord. nr. 1125/2002 pentru aprobarea Comitetului de Coordonare și monitorizare a

implementării Directivei Cadru 2000/60/CEE şi a celorlalte directive din domeniul apei.

3.1.2. Colaborări internaţionale

În managementul resurselor de apă din România au survenit o serie de modificări și datorită

relațiilor internaționale. În acest sens, cerinţele transnaţionale au generat Programul de

Implementare a Strategiei de Monitoring Transnaţional pentru Bazinul Hidrografic al Dunării.


Fig. 3.2. Bazinul hidrografic al Dunării

Acest program a fost iniţiat în februarie 1991, ca fază premergătoare a negocierilor pentru

promovarea unei convenţii de protecţie şi management la nivelul bazinului hidrografic al Dunării

(ca faza superioară a Declaraţiei de la Bucureşti, 1985), program menit pentru elaborarea unui

Plan de Acţiuni Strategice.

La nivelul anilor 1980 s-a pus problema unei cooperări regionale şi a unei coordonări a acţiunilor

privitoare la protecţia calităţii fluviului Dunărea. Astfel, în 1985 a fost semnată Declaraţia de la

Bucureşti privind gospodărirea apelor fluviului Dunărea, protecţia acestora şi a afluenţilor, de

poluare. Cu această ocazie a fost instituit primul sistem de monitoring transnaţional, devenit

operaţional din anul 1988.

La 6 decembrie 1994, la Conferinţa Interministerială de la Bucureşti, s-au identificat patru

obiective globale de acţiune:

într-o primă fază, menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii apelor în bazinul hidrografic al

Dunării;

îmbunătăţirea ecosistemelor acvatice şi a biodiversităţii la nivelul bazinului hidrografic al

Dunării şi reducerea încărcărilor de poluanţi care intră în Marea Neagră;

controlul poluărilor accidentale;

dezvoltarea cooperării regionale în gospodărirea apelor.


În ianuarie 1995, Agenţia Europeană de Mediu a nominalizat Centrul European pe Probleme de

Ape Interioare, al cărui obiectiv principal l-a reprezentat proiectarea reţelei de monitoring al

resurselor de apă de suprafaţă la nivel continental.

Conferinţa Pan-Europeană a Ministerelor de Mediu de la Dobris a iniţiat elaborarea unui Raport

privind Starea Mediului din Europa. Cu această ocazie s-a desprins necesitatea asigurării de date

comparabile cu posibilitatea de a fi utilizate la dezvoltarea unor politici eficiente de mediu la

nivel continental. În acest sens, s-au identificat o serie de lipsuri în informaţiile de monitoring:

absenţa statisticilor regionale privind resursele de apă, cu prezentarea consumurilor

specifice de apă în prezent şi prognoza de viitor;

inexistenţa unor date comparabile şi viabile privitoare la resursele de ape subterane şi

calitatea acestora;

dificultăţi majore în compararea datelor referitoare la calitatea apelor de suprafaţă – râuri

şi lacuri mici;

date incomplete la micropoluanţi organici, metale şi radioactivitate;

imposibilitatea comparării evaluărilor de biomonitoring la râuri ceea ce se bazează pe

metode diferite;

există mari diferenţe în organizarea bazelor naţionale de date ale calităţii apelor.

Drept consecinţă, cea de A treia Conferinţă a Miniştrilor de Mediu a mandatat Agenţia

Europeană de Mediu să abordeze şi să rezolve toate problemele enumerate.

În colaborare cu programul PHARE, s-au iniţiat două proiecte privitoare la armonizarea reţelelor

de monitoring a apelor interioare, la care sunt cooptate 11 ţări. Alături de funcţiunile clasice de

monitoring, s-au urmărit investigarea factorilor de presiune asupra mediului, posibilităţi de

remediere și diverse scenarii legate de strategiile de dezvoltare.

Exemplele cele mai relevante privitoare la dezvoltarea funcţiunilor de monitorizare a debitelor de

apă şi a celor masice asociate pentru diferite clase de poluanţi se referă la:

dezvoltarea durabilă – extinderea modelelor de dezvoltare de la cele bazate pe volume de

apă şi distribuţie temporală la abordarea calităţii resurselor de apă, menţinerea şi

conservarea mediilor acvatice;

definirea debitelor acceptabile de mediu şi a standardelor de calitate;


evaluarea impactului cauzat de schimbările climatice și examinarea implicaţiilor pentru

managementul de apă şi mediu;

monitorizarea şi predicţia fluxurilor de specii chimice şi suspensii, corelat cu schimbările

posibile ale regimului hidrologic;

impactul captărilor din ape subterane asupra modificării debitului de bază;

efecte negative induse de activităţile antropice asupra regimului hidrologic al fluviilor;

aprofundarea cunoştinţelor/bazelor de date privind interacţiunile complexe dintre debite

şi concentraţii;

evaluarea intrărilor la cursuri de apă sensibile la poluare, repartizarea la nivel de bazine

hidrografice;

necesitatea prevederii unor clase de staţii de monitoring pentru măsurarea debitului masic

asociat;

extinderea sistemului de ierarhizare a staţiilor de monitoring – referinţă, de bază,

reprezentative şi de impact.

3.2. Perspective de soluţionare a problemelor de poluare a apelor în

România

În vederea atingerii obiectivul de mediu apa, respectiv a stării bune a apelor până în anul 2015,

Uniunea Europeană a elaborat 18 directive, fiecare având sarcini specifice. Aceste directive

prevăd o serie de principii şi reglementări noi, iar implementarea acestora în România a necesitat

şi necesită în continuare eforturi deosebite din punct de vedere legislativ, organizatoric, ştiinţific,

tehnic şi financiar.

3.2.1. Obiectivele de calitate a apelor

Obiectivele majore ale directivelor europene şi termenele până la care România trebuie să se

conformeze sunt următoarele:

asigurarea unei calităţi corespunzătoare a apei destinată consumului uman – până la

31.12.2015;


realizarea unor sisteme centralizate de canalizare şi epurare a apelor uzate pentru

aglomerările umane cu peste 2.000 de locuitori echivalenţi – până la 31.12.2018;

atingerea stării bune a apelor de suprafaţă şi subterane – până la 31.12.2015.

Perioada până când se va finaliza implementarea tuturor directivelor europene (decembrie 2018)

va reprezenta perioada cu cel mai mare grad de dezvoltare a infrastructurii de alimentare cu apă,

canalizare şi epurare a apelor uzate. La aceasta se adaugă şi dezvoltarea infrastructurii de

management a inundaţiilor, care trebuie realizată în conformitate cu prevederile Directivei

privind evaluarea şi managementul riscului la inundaţii.

Aceasta reprezintă o mare provocare pentru specialiştii din domeniu, iar realizarea acestor

obiective necesită şi un efort financiar considerabil.

3.2.2. Instrumente de realizare a obiectivelor

În vederea atingerii obiectivelor în domeniul apelor, principalele instrumente de planificare sunt

Planul de Management al Bazinului Hidrografic (PMBH) şi Schema de Amenajare a Bazinului

Hidrografic (SchABH), fiind cele două componente ale Schemei Directoare de Amenajare şi

Management al Bazinului Hidrografic.

Bazinul hidrografic este unitatea naturală de formare a resurselor de apă. La nivel judeţean, se

elaborează Planul Local de Acţiune pentru Mediu (PLAM), care are la bază prevederile PMBH.

Principalele scopuri ale PLAM sunt următoarele:

realizarea şi menţinerea echilibrului dintre debitul de apă disponibil la surse și cerinţele

de apă ale folosinţelor;

diminuarea efectelor negative ale fenomenelor naturale asupra vieţii, bunurilor şi

activităţilor umane (inundaţii, exces de umiditate, secetă, eroziunea solului);

utilizarea potenţialului apelor (producerea de energie hidromecanică şi hidroelectrică,

navigaţie, extragerea de materiale de construcţii, aquacultură, turism, agrement, estetică

etc.);

determinarea cerinţelor reale de apă;

inventarierea resurselor hidrologice (naturale) de apă de suprafaţă și subterană;

determinarea situaţiei actuale a utilizării resurselor de apă, pe folosinţe;

identificarea amenajărilor structurale existente pentru asigurarea disponibilului de apă la

surse şi a principalilor parametrii de performanţă;


determinarea cerinţelor viitoare socio-economice şi de mediu privind resursele de apă;

identificarea opţiunilor fezabile pentru realizarea echilibrului dintre disponibilul la surse

şi cerinţele de apă ale folosinţelor;

evaluarea preliminară a riscului potenţial la inundaţii aferent bazinului hidrografic;

identificarea acţiunilor, măsurilor, soluţiilor şi lucrărilor necesare pentru:

- atingerea gradului acceptat de protecţie la inundaţii a aşezărilor umane şi a bunurilor;

- diminuarea efectelor secetelor, tendinţelor de aridizare, excesului de umiditate şi a

eroziunii solurilor;

- utilizarea potenţialului apelor;

- satisfacerea cerinţelor de mediu asupra resurselor de apă (cerinţe hidrologice,

hidraulice şi ecologice);

identificarea constrângerilor, a conflictelor de interese şi a soluţiilor de rezolvare;

analiza de impact şi evaluarea riscurilor induse de acţiunile, măsurile, soluţiile şi lucrările

propuse în planul de amenajare al bazinului hidrografic.

Pe baza cunoaşterii stării corpurilor de apă, Planul de Management Bazinal (PMB) stabileşte

obiectivele ţintă pe o durată de şase ani şi propune măsuri pentru atingerea stării bune a apelor în

vederea utilizării durabile a acestora la nivel de bazin hidrografic, prin reducerea poluării apelor

şi reconstrucţia ecologică a râurilor.

La nivelul Bazinului Hidrografic Olt (B.H. Olt) au fost identificate patru categorii majore de

probleme: 1) asigurarea calităţii apei potabile, 2) poluarea cu substanţe organice, 3) poluarea cu

nitrați din surse agricole şi 4) poluarea cu substanţe prioritar/periculoase.

Pentru aceste categorii de probleme au fost concepute programe de măsuri specifice în vederea

conformării cu obiectivele de mediu.

1) Asigurarea calităţii apei potabile

În B.H. Olt aferent judeţului Harghita sunt trei operatori regionali de alimentare cu apă, care

asigură serviciile publice specifice unui număr de 18 aglomerări, din totalul de 53 ale județului.

În celelalte localităţi nu există sisteme centralizate de alimentare cu apă sau există reţele

neautorizate, fără tratare corespunzătoare a apelor captate. În vederea eliminării acestei situaţii,

se preconizează obligativitatea realizării sistemelor centralizate de alimentare cu apă potabilă la

nivelul fiecărei aglomerări și/sau localități.


Conform clasificării localităţilor din punctul de vedere al serviciilor publice, se prevede

obligativitatea asigurării alimentării cu apă prin cişmele stradale şi existenţa punctelor locale

pentru depozitarea controlată a deşeurilor, chiar şi pentru cele mai mici localităţi componente ale

comunelor.

Din cauza situaţiei economice precare, în prezent localităţile mici sunt lipsite de capacitatea de a

proiecta, finanţa şi executa ample lucrări de investiţii, printre care se numără şi sistemele

centralizate de alimentare cu apă şi canalizare.

Realizarea obiectivelor strategice incluse în programul negociat de România în vederea aderării

la Uniunea Europeană (capitolul 22 – „Mediu”) este posibilă doar prin accesarea unor

importante fonduri interne și externe, precum şi a altor surse de finanţare.

Această necesitate reiese din analizele efectuate, prin care s-au identificat decalaje mari dintre

indicatorii relevanţi - economici şi sociali - determinaţi la nivel de regiune faţă de media din

Uniunea Europeană.

Costul total al investiţiilor pentru asigurarea serviciilor publice de alimentare cu apă este de

aproximativ 25 milioane de Euro. Acest cost trebuie acoperit cumulat din bugetul de stat,

bugetele locale, parteneriate public-privat, programe cu finanţare externă şi surse europene post-

aderare. Perioada de tranziţie negociată este până la 31 decembrie 2015, pentru toate localităţile

sub 10.000 de locuitori.

Strategia de Dezvoltare a Regiunii Centru cuprinde principalele direcţii de dezvoltare viitoare a

regiunii dintre care pe primul plan se află dezvoltarea infrastructurii tehnico-edilitare.

2) Poluarea cu substanţe organice

În general, în conformitate cu cerințele Directivei privind epurarea apelor uzate urbane

(Directiva 91/271/EEC), apele uzate urbane care pot conține ape uzate menajere sau amestecuri

de ape uzate menajere, industriale și ape meteorice sunt colectate de către sistemele de

colectare/canalizare, conduse la stația de epurare (unde sunt sau ar trebui epurate corespunzator)

și apoi evacuate în resursele de apă, având în vedere respectarea concentrațiilor maxime admise.

România a obținut prin intense negocieri o perioadă de tranziție pentru implementarea acestei

Directive de maximum 12 ani de la aderare (31 decembrie 2018), întrucât există aglomerări

umane care nu se conformează acestor cerințe, neavând sisteme de colectare și/sau stații de

epurare cu dotare și funcționare corespunzătoare (cel puțin treapta mecanică și treapta biologică


pentru aglomerările cuprinse între 2.000 și 10.000 de locuitori echivalenți și, în plus, treaptă

terțiară pentru îndepărtarea nutrienților pentru aglomerările cu peste 10.000 de locuitori

echivalenți).

În această situație se află și teritoriul aferent B.H. Olt din județul Harghita, în care există o

singură localitate cu peste 10.000 de locuitori echivalenți (municipiul Miercurea Ciuc), care

dispune în proporție de 80% de canalizare menajeră, având și o stație de epurare reabilitată în

2009-2010 însă doar pentru primele două trepte de epurare (mecanică și biologică). Realizarea

treptei terțiare se propune a fi finalizată până la sfârșitul anului 2013, dacă se va asigura

finanțarea. De asemenea, există patru stații de epurare orășenești (în localități cu mai puțin de

10.000 de locuitori echivalenți), care ar trebui reabilitate cel puțin pentru treapta

teză de doctoratdigilib.utcb.ro/repository/ccn/pdf/adorjani.pdf · dezvoltarea durabilă necesită...

Documents