CUVÂNT TEOLOGIC al Părintelui Dumitru Stăniloae:

Rugăciunea într-o lume secularizatăCuvânt teologic Duminică, 24 februarie 2013

✉email

Întrucât anul 2013 este şi Anul comemorativ al Părintelui Dumitru Stăniloae în şcolile de teologie din Patriarhia Română, considerăm necesar ca, în locul predicilor noastre tematice pe care le-am publicat până acum, să publicăm în fiecare număr al săptămânalului Lumina de Duminică un text teologic tematic din opera Părintelui Stăniloae, care are o anumită afinitate sau legătură teologică şi spirituală cu Evanghelia acelei Duminici, deşi nu se referă direct la aceasta. Acest cuvânt teologic tematic va fi extras din articolele şi studiile de teologie ale Părintelui Dumitru Stăniloae şi/sau din comentariile sale la scrierile patristice ori filocalice.În acest sens, pentru Duminica Vameşului şi a Fariseului din acest an, prima din perioada Triodului, publicăm un Cuvânt teologic intitulat Rugăciunea într-o lume secularizată, extras din cartea Părintelui Dumitru Stăniloae Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu, 1995, pp. 22-31.Deşi textul de faţă nu a fost scris iniţial ca predică, totuşi conţinutul său profund teologic şi duhovnicesc poate fi de mare folos pentru înţelegerea importanţei rugăciunii în viaţa omului credincios, mai ales într-o societate secularizată care a pierdut practica, lumina şi bucuria rugăciunii.† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Nevoia de rugăciune a omului credincios este în afară de orice îndoială. Cu cât este mai puternică credinţa, cu atât este mai puternică şi nevoia sa de rugăciune. Pe de altă parte, credinţa unei persoane este susţinută de credinţa altor persoane. În aceasta apare importanţa Liturghiei şi a fiecărui cult public.Dar în societatea de astăzi constatăm o slăbire a credinţei. Prin urmare şi un fel de indiferenţă faţă de rugăciune. Poate că noţiunea de societate secularizată nu indică o societate total necredincioasă, ci o societate în care majoritatea membrilor nu mai practică rugăciunea decât foarte rar, în momente excepţionale.Pentru cel care doreşte să-şi menţină vigoarea credinţei prin rugăciune se pune deci astăzi o dublă problemă: aceea de a-şi apăra credinţa împotriva influenţei nefaste a unui mediu slăbit în credinţă şi aceea de a apăra practica rugăciunii în cadrul unei societăţi care a pierdut în mare parte uzul rugăciunii. În timp ce omul de odinioară găsea în mediul social un factor prin care îşi întărea credinţa şi practica rugăciunii, astăzi acest mediu este un factor de răcire, un factor împotriva căruia cel care vrea să-şi menţină credinţa şi rugăciunea trebuie să se apere.Astăzi omul credincios trebuie să caute într-o mare măsură el însuşi motivaţii care să-i poată susţine credinţa şi propria sa practică a rugăciunii. Şi tocmai aceasta ar putea face credinţa sa mai profundă şi rugăciunea sa mai fierbinte, dat fiind că, într-o mare măsură, ele nu mai sunt susţinute de mediul social. Prin urmare, omul care reuşeşte să-şi întărească credinţa şi rugăciunea prin motivaţii personale, reflectate poate deveni el însuşi un

focar pentru întărirea credinţei şi înnoirea rugăciunii în mediul său social. Prin aceasta el poate ajuta societatea să iasă din viaţa superficială, saturată de plictiseală, care este cauza slăbirii credinţei şi a rugăciunii; cu alte cuvinte, el o poate ajuta să regăsească un conţinut mai substanţial, să-şi întărească rădăcinile adânci înfigându-le într-o mai mare profunzime a vieţii, fără de care existenţa umană este de o uniformitate monotonă şi lipsită de semnificaţie.Deci primul punct de care ne vom ocupa este cel al motivaţiilor, al determinărilor fundamentale pe care omul de astăzi le poate găsi pentru a-şi întări credinţa şi pentru a se ruga mai des şi mai cu căldură.

Citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor duhovniceşti întăreşte rugăciuneaPărinţii duhovniceşti ai Ortodoxiei au văzut un mijloc de întărire a rugăciunii în meditaţia asupra cuvintelor Sfintei Scripturi şi a altor cărţi duhovniceşti. Sfântul Isaac Sirul spune că „citirea dumnezeieştilor Scripturi întăreşte mintea şi mai ales adapă rugăciunea, fiind lumina minţii care are această citire drept călăuză pe cărarea cea dreaptă şi semănătoare de conţinut în contemplarea rugăciunii... făcând mintea să dobândească subţirime şi înţelepciune“1.Dar cuvintele Sfintei Scripturi au putere asupra noastră atunci când le simţim drept cuvinte ale lui Dumnezeu care ni le adresează în momentul citirii. Atunci prin ele Îl întâlnim pe Dumnezeu Însuşi, ne simţim atinşi de chemarea Lui potrivit cu împrejurările şi nivelul nostru duhovnicesc. Atunci în aceste cuvinte descoperim o mare putere şi un sens mereu nou. Astfel citirea se uneşte cu rugăciunea: trebuie să-I cerem lui Dumnezeu să ne deschidă interiorul cuvintelor, făcându-Se El Însuşi transparent şi simţit în ele. De aceea, acelaşi Isaac Sirul recomanda: „Ia seama, omule, la ce citeşti. Căci de nu te vei nevoi, nu vei afla. Şi de nu baţi cu căldură şi de nu stai treaz la poartă neîncetat, nu vei fi auzit“. „De aceea stă scris că sufletul este ajutat de citire când stă la rugăciune şi iarăşi, rugăciunea aduce lumină în citire.“2Dar dacă meditaţia ne descoperă pe Dumnezeu în cuvintele Scripturii, ea ni-L descoperă şi în lucrurile lumii. Căci toate cuvintele Sfintei Scripturi nu ne vorbesc despre Dumnezeu în Sine, ci despre legătura Sa cu noi prin intermediul lucrurilor lumii şi al aproapelui nostru; astfel, cuvintele Scripturii ne vorbesc despre lucrurile lumii, ni le revelează ca pe făpturile lui Dumnezeu pe care El nu încetează să le susţină. Cuvintele Scripturii şi lucrurile lumii, inclusiv persoanele apropiaţilor noştri şi propriile noastre persoane, cu gândurile şi problemele lor, se află într-o legătură indisolubilă între ele şi cu Dumnezeu: toate sunt într-un anume fel adresate conştiinţei noastre şi date ei ca tot atâtea daruri şi chemări ale lui Dumnezeu, prin care împrejurările mereu schimbătoare ne solicită să ne arătăm modul nostru de vieţuire după voia lui Dumnezeu. Astfel, suntem chemaţi să ne maturizăm fiinţa noastră, să sporim duhovniceşte spre o înţelegere mereu mai deplină a bogăţiei gândirii divine şi a profunzimii iubirii lui Dumnezeu faţă de noi; şi astfel suntem chemaţi la o iubire mereu mai mare faţă de El şi la unirea cu El. Căci complexitatea circumstanţelor şi a problemelor pune în relief caracterul inepuizabil şi semnificaţia infinită a lucrurilor şi a persoanelor care se înrădăcinează în infinitatea lui Dumnezeu. Aprofundând din ce în ce mai mult sensul lucrurilor şi al persoanelor, putem să descoperim un sens mereu mai profund al Scripturii şi invers. Aprofundând mereu cele două feluri de revelaţie, sporim în simţirea iubirii infinite a lui Dumnezeu, care ne mişcă până la lacrimi. Sfântul Isaac spune: „Citeşte şi din Evangheliile cele dăruite de Dumnezeu spre cunoaşterea întregii lumi, ca mintea ta să ia merinde din puterea Proniei Lui... şi să se scufunde în lucrurile minunate ale lui Dumnezeu“3. „Şi când începe harul să-ţi deschidă ochii pentru a simţi cu adevărat vederea lucrurilor, îndată ei încep să verse şiroaie de lacrimi.“4Fără îndoială, lucrurile şi persoanele pot fi văzute şi într-o manieră superficială, atunci când sunt privite numai pentru a fi posedate şi pentru a aduce plăcere, când urmărirea lor ne antrenează în griji nesfârşite. De aceea, Părinţii nevoitori au vorbit despre necesitatea de a ne elibera de grijile şi de tulburările pe care ni le provoacă lucrurile sau chiar întâlnirile cu persoanele. Dar prin aceasta ei nu exprimau un dispreţ faţă de făpturile lui Dumnezeu, ci necesitatea de a învăţa să privim cu un ochi curăţit fiinţa lor creată de Dumnezeu, de a învăţa să le percepem ca pe nişte cuvinte divine întrupate şi ca pe nişte căi pe care Dumnezeu vrea să ne ridicăm la El.Sfântul Maxim Mărturisitorul ne-a cerut să eliberăm sensul ontologic, şi am putea spune şi teologic, al lucrurilor de patima pe care i-o asociem. El spune: „Altceva este lucrul, altceva este înţelesul lui, şi altceva patima. Lucrul este de pildă: bărbat, femeie, aur ş.a.m.d. Înţelesul (sensul) este reprezentarea simplă a ceva din cele de mai sus. Iar patima este afecţiunea iraţională sau ura fără judecată a ceva din cele de mai înainte“. „Înţeles (sens) pătimaş este gândul compus din patimă şi din înţeles. Să despărţim patima de înţeles şi va rămâne gândul simplu. Şi o despărţim prin iubire duhovnicească şi înfrânare, dacă vrem.“5 Deci ni se cere nu înfrânarea ca atare, ci iubirea adevărată faţă de lucruri şi persoane, capacitatea de a le vedea în semnificaţia şi în realitatea lor ontologică înrădăcinate în gândirea şi în actul creator al lui Dumnezeu.Atunci privirea noastră curăţită nu se mai opreşte asupra lucrurilor şi persoanelor, ci trece şi la Dumnezeu, Care devine transparent prin ele şi atunci descoperim că El ni le-a dat pentru iubire, pentru creşterea noastră în iubire.Iubirea de Dumnezeu primeşte în noi o putere curăţitoare faţă de raporturile noastre cu lucrurile şi cu celelalte persoane, pentru că Dumnezeu nu poate fi închis de nimeni în graniţe strâmte, ca să slujească numai unei singure persoane, ci El Se dăruieşte numai în măsura în care fiecare Îl primeşte în comuniune cu toţi ceilalţi. Astfel, a te apropia de Dumnezeu şi a te deschide Lui înseamnă curăţire, pentru că în Dumnezeu noi vedem

lucrurile şi persoanele dincolo de limitările lor, în legătură unele cu altele, iar pe noi înşine în comuniune cu ele. De aceea, Sfântul Marcu Ascetul recomandă ca mijloc de a avea o privire adevărată asupra lucrurilor acela de a oferi ca pe o jertfă lui Hristos reprezentarea (sau gândul) fiecărui lucru în chiar momentul când ea apare în gândul nostru. Această ofrandă a reprezentărilor lucrurilor adusă lui Hristos se identifică cu intrarea lor în profunzimea cea mai lăuntrică şi cea mai sensibilă a fiinţei noastre. Aici locuieşte în noi Hristos încă de la Botez. Demersul nostru cuprinde aşadar trei aspecte: gândirea într-un mod adevărat şi deci dezinteresat la fiecare lucru; oferirea acestuia lui Hristos şi, prin El, tuturor celor care Îl iubesc; şi căutarea centrului nostru cel mai lăuntric şi actualizarea lui de fiecare dată când ne gândim la un lucru, deci practic în mod neîntrerupt. Sfântul Marcu Ascetul descrie această operaţiune în modul următor: „Acest templu (care este identic cu noi înşine) are un loc în partea dinăuntru a catapetesmei. Acolo a intrat Hristos pentru noi ca Înaintemergător, locuind în noi de la Botez, afară numai «dacă nu suntem creştini netrebnici» (II Cor. 13, 5). Acest loc este încăperea cea mai dinăuntru, cea mai ascunsă şi cea mai curată a inimii; dacă ea nu se deschide prin Dumnezeu şi prin nădejdea raţională a minţii, nu-L putem cunoaşte în chip sigur pe Cel ce locuieşte în ea şi nu putem şti dacă jertfele gândurilor (reprezentărilor) noastre au fost primite sau nu. Căci aşa cum la început, în vremea lui Israel, focul mistuia jertfele, tot aşa se întâmplă şi acum. Deschizându-se inima credincioasă prin nădejdea mai sus amintită, Arhiereul ceresc primeşte gândurile întâi-născute ale minţii noastre şi le mistuie în focul cel sfânt despre care a spus: «Foc sfânt am venit să arunc şi cât aş vrea să fie încă de pe acum aprins» (Luca 12, 49). Iar prin gânduri întâi-născute a numit pe cele care nu apar la a doua cugetare a inimii, ci sunt aduse îndată, de la prima aruncare şi răsărire în inimă, lui Hristos“6.A aduce ofrandă reprezentarea fiecărui lucru sau persoane, pe care o privim sau la care ne gândim, înseamnă a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru acest lucru sau această persoană sau a-L preamări şi a-I cere ajutorul Său pentru a înfăptui slujirea cerută de la noi.Părinţii au numit acest act rugăciune sau chiar liturghie. Această liturghie poate deveni neîncetată. Astfel ne putem obişnui să facem din fiecare gând, din fiecare întâlnire ocazia unei rugăciuni neîncetate. Această întâlnire cu lucrurile şi fiinţele este o cale de a ajunge la o stare de rugăciune şi chiar de liturghie personală neîncetată, unită cu rugăciunea continuă a lui Hristos Arhiereul nostru, Care a sfinţit toate şi vrea să sfinţească toate neîncetat prin noi, primind jertfele noastre şi oferindu-le Tatălui împreună cu propria Sa jertfă. Şi această formă de rugăciune are un efect curăţitor pentru iubirea care se află în ea. „Rugăciunea este curăţia minţii“, spune un cuvânt al Sfântului Grigorie de Nazianz, reluat de Sfântul Isaac Sirul7.Pentru Sfântul Chiril al Alexandriei, nimeni nu se poate mântui altfel decât prin actul oferirii sale lui Dumnezeu într-o dăruire de sine integrală. Dar nimeni nu se poate oferi ca jertfă curată altfel decât prin unirea cu Hristos, Care Se oferă neîncetat pentru noi ca jertfă curată şi totală Tatălui. De la Hristos am luat şi noi puterea de a ne curăţi şi de a ne dărui, unindu-ne cu El într-un unic act de jertfă. Aceasta este tema unică a lucrării Sfântului Chiril: „Închinarea în Duh şi în Adevăr“8. Cel care se oferă pe sine lui Dumnezeu se dăruieşte cu toate gândurile şi cu toate faptele sale. El trăieşte cu totul în Dumnezeu.Accentul pe care Sfântul Chiril îl pune în primul rând pe oferirea propriei persoane nu este lipsit de importanţă. Noi nu ne putem curăţi privirea, deci imaginile lucrurilor şi persoanelor şi relaţiile noastre cu ele, dacă nu ne curăţim propria noastră persoană. Nu-I putem dărui lui Dumnezeu lucrurile noastre dacă nu ne dăruim pe noi înşine. Este un lucru de primă importanţă ca în tot ceea ce facem să ne vedem pe noi înşine cu referire la Dumnezeu, să fim mereu conştienţi de această dimensiune profundă şi tainică a persoanei noastre. Şi aici ne vine în ajutor Dumnezeu Însuşi venind aproape de noi, asumându-Şi umanitatea şi dăruind-o Tatălui.Trebuie să avem respect şi reverenţă faţă de noi înşine pentru a avea respect şi reverenţă faţă de lucruri şi semeni ca faţă de nişte creaturi pline de taina şi adâncul lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi ne-a înlesnit aceasta, asumându-Şi umanitatea noastră în chiar ipostasul Său, intrând în comuniune cu noi şi împărtăşindu-ne infinitatea Sa.Dar dacă trebuie să-I oferim lui Hristos gândul fiecărui lucru şi chiar persoana noastră, este firesc să-I oferim şi relaţiile noastre cu ceilalţi. Iar aceasta are din nou o mare importanţă nu numai pentru curăţirea noastră, ci şi pentru ameliorarea raporturilor noastre cu ceilalţi. Este mare lucru să nu gândeşti nimic rău cu privire la ceilalţi. Asta înseamnă să te gândeşti la celălalt şi să comunici cu el întotdeauna cu iubire şi înţelegere pentru defectele sale care nu-i definesc fiinţa, cu un sentiment de iertare, cu sentimentul de a comunica cu o taină. Faptul că cineva a comis o greşeală faţă de mine sau faţă de un altul, nu trebuie să scadă în ochii mei valoarea şi sensul incomensurabil al misterului său, acest dar inepuizabil pentru mine, acest dar absolut superior faţă de lucruri, dat fiind că celălalt reprezintă în întâlnirea sa cu mine o rezervă infinită de mister. Sfântul Isaac spune: „Nu căuta să faci deosebire între cel vrednic şi cel nevrednic, ci toţi oamenii să fie pentru tine deopotrivă în bunătatea ta. Căci în acest fel îi vei putea atrage spre bine pe cei nevrednici. Domnul însuşi a stat la masă cu vameşii şi cu desfrânatele şi nu i-a deosebit pe cei nevrednici pentru ca în felul acesta să-i atragă pe toţi la frica de Dumnezeu şi prin cele trupeşti să-i apropie de cele duhovniceşti“9.note1 Tou Isaak tou Syrou tà eurethén ta pánta, Athena, 1895, Cuv. 29, p. l23 = Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, „Filocalia românească“ (=FR)X, 1981, pp. 157-1582 Ibid. Cuv. 23, p. l02 şi Cuv. 23, p. 98 = FR X, pp. 135, 131

3 Ibid. Cuv. 23, p. 95=FR X, p. 1284 Ibid. Cuv. 23, p. 96âFR X, p. 129 5 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste III, 42-43=FR X, 1946, p. 856 Sfântul Marcu Ascetul, „Despre Botez“, FR I, 1946, pp. 282-283 7 Op. cit., Cuv. 32, p. l40=FR X, p. 179 8 PG 68=PSB 38, 1991 9 Ibid., Cuv. 23, p. 99=FR X, p. 432

24 Februarie, Anul Mantuirii 2013

Să unim fapta bună cu smerenia Evanghelia Duminicii a XXXIII-a dupa Rusalii (a Vamesului si a Fariseului)

(Luca 18, 10-14)   Zis-a Domnul pilda aceasta: doi oameni s-au dus la templu ca să se roage: unul era fariseu şi altul vameş. Fariseul, stând drept, se ruga în sine astfel: Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi şi desfrânaţi, sau ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului. Vă spun vouă că acesta s-a pogorât mai îndreptat la casa sa, decât acela; pentru că oricine se înalţă pe sine se va smeri; iar cel care se smereşte pe sine se va înălţa.   

  Duminica Vameşului şi a Fariseului", denumită astfel după Evanghelia rânduită a se citi la Sfânta Liturghie, deschide timpul Triodului, o perioadă a anului bisericesc, ce cuprinde Postul Sfintelor Paşti şi cele trei duminici pregătitoare (Duminica Vameşului şi a Fariseului, a Fiului Risipitor şi a Înfricoşătoarei Judecăţi). Denumirea acestei perioade provine de la cartea de cult numită Triod şi folosită cu preponderenţă în acest interval, care conţine unele canoane alcătuite din trei cântări (ode), şi nu din nouă (sau opt mai exact), aşa cum sunt alcătuite canoanele obişnuite.

Repere ale urcuşului spre Înviere

  Perioada Triodului este un timp de rugăciune mai intensă, de ascultare mai atentă a Sfintei Scripturi, o perioadă de pocăinţă şi de spovedanie, de împărtăşire mai deasă şi de milostenie arătată celor în nevoi.

 Înaintea începerii Postului Mare, Biserica a rânduit trei duminici pregătitoare, ca să învăţăm că pentru înnoirea vieţii noastre sufleteşti, pentru învierea sufletului din moartea păcatului şi pentru întâlnirea lui cu Hristos Cel răstignit şi înviat, sunt esenţiale trei lucrări mari, şi anume: rugăciunea smerită, pocăinţa sinceră şi milostenia generoasă. Aşadar, Biserica a rânduit aceste duminici pregătitoare spre folosul nostru duhovnicesc, ca noi să pornim la drum cunoscând scopul şi traseul urcuşului nostru duhovnicesc spre Înviere, dar şi mijloacele de pregătire pentru a primi cu bucurie lumina Sfintelor Paşti.

Să învăţăm de la fariseu fapta cea bună, iar de la vameş, rugăciunea smerită

  Evanghelia acestei Duminici este, înainte de toate, un îndemn la rugăciune smerită. Prin pilda pe care ne-o spune, Mântuitorul Hristos ne învaţă că nu orice rugăciune este primită de Dumnezeu, ci numai rugăciunea smerită, făcută întru umilinţă: "oricine se înalţă pe sine se va smeri; iar cel care se smereşte pe sine se va înălţa". Cu alte cuvinte, rugăciunea care ne înalţă este rugăciunea făcută întru smerenie, iar rugăciunea care ne împiedică să ne apropiem de Dumnezeu şi ne dăunează din punct de vedere spiritual este rugăciunea făcută cu mândrie.

  Fariseul "se ruga în sine", adică în sufletul său şi pentru sine, încât nimeni nu auzea rugăciunea sa. Prin urmare, Evanghelia ne învaţă că Dumnezeu cunoaşte gândurile oamenilor şi aude rugăciunile lor (cf. Psalm 93, 9), chiar şi atunci când acestea sunt exprimate fără glas.

  Evanghelia ne mai spune că fariseul "stătea drept", "iar vameşul, stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului". Atât poziţia semeaţă a fariseului, cât şi cea smerită a vameşului dezvăluie stările lor sufleteşti: mândrie şi mulţumire de sine, la fariseu, pocăinţă şi smerenie, la vameş. Iată amănunte care, la prima vedere, par lipsite de importanţă, dar, în realitate, ele cuprind sensuri sau înţelesuri preţioase, astfel încât în Sfânta Evanghelie nici un cuvânt nu este de prisos.

  Din descrierea poziţiei sau atitudinii vameşului şi fariseului în timpul rugăciunii, învăţăm că rugăciunea de pocăinţă nu este numai o lucrare a sufletului, ci o lucrare duhovnicească a sufletului şi a trupului împreună. Urmând pilda vameşului păcătos, dar smerit, în perioada postului şi noi, creştinii, facem multe metanii sau închinăciuni, aplecând privirea şi trupul spre pământ, ca semn de smerenie şi de pocăinţă, recunoscând astfel că păcatul ne trage spre cele pământeşti

şi spre moarte, însă mila sau harul lui Dumnezeu şi iertarea Lui ne ridică spre cele cereşti, adică spre lumina vieţii veşnice.

  Din Sfânta Evanghelie se vede că fariseul este un om drept, dar mândru, în timp ce vameşul este un om păcătos, dar smerit. Prima concluzie pe care o putem trage după ascultarea acestei Evanghelii este aceea că Dumnezeu preferă un păcătos smerit unui drept mândru. Totuşi, cântările Triodului, care se referă la Evanghelia acestei Duminici, lasă să se înţeleagă că preferinţa lui Dumnezeu pentru smerenia vameşului nu înseamnă aprobarea păcatelor vameşului şi nici nesocotirea faptelor bune ale fariseului. Ca atare, Triodul ne îndeamnă să imităm virtuţile sau faptele bune ale fariseului şi, în acelaşi timp, să cultivăm smerenia vameşului. Aşadar, Biserica ne îndeamnă, deodată, la fapte bune şi la multă smerenie. Acest îndemn este clar exprimat în slujba Utreniei din Duminica Vameşului şi a Fariseului, Cântarea a 5-a: "Să ne sârguim a urma virtuţilor fariseului şi a râvni smerenia vameşului; urând necuviinţa greşelilor de la amândoi, adică trufia şi pierderea (pierzarea, n.n.)" (Triod, Bucureşti, 2000, p. 9).

Numai smerenia deschide uşile iertării păcatelor

  Analizând cu atenţie felul în care se rugau atât fariseul, cât şi vameşul, vedem o mare diferenţă între cei doi. Deşi, formal, fariseul Îi mulţumeşte lui Dumnezeu, spunând în grabă: "Dumnezeule, îţi mulţumesc…", nu face aceasta pentru a recunoaşte că tot ce a săvârşit bine a făcut cu ajutorul lui Dumnezeu, ci pentru a se lăuda pe sine. Aşadar, el transformă, foarte repede, mulţumirea adusă lui Dumnezeu într-o mulţumire de sine, într-o felicitare adresată sieşi în prezenţa lui Dumnezeu ca martor: "Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni…".

  Mai mult, în rugăciunea sa, fariseul nu doar se gratifică sau "se lustruieşte pe sine" printr-o mulţumire formală adusă lui Dumnezeu, ci îi şi judecă pe alţii. Prin urmare, rugăciunea sa nu este o rugăciune sfinţitoare, deoarece fariseul foloseşte mulţumirea adusă lui Dumnezeu doar ca pretext pentru a se lăuda sau înălţa pe sine şi pentru a denigra sau înjosi pe aproapele său, pe vameş.

  Chiar dacă, în sens strict, tot ce spune fariseul în rugăciunea sa - că posteşte de două ori pe săptămână, că dă zeciuială din tot ce câştigă - este perfect adevărat, faptul că se laudă pe sine şi judecă pe alţii determină ca rugăciunea lui să nu devină înălţare, ci coborâre, nu doar sub nivelul vieţii duhovniceşti, ci şi sub nivelul bunului-simţ sau al bunătăţii umane elementare.

  Spre deosebire de fariseu, vameşul, "stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului". Astfel, vameşul simte că numai milostivirea lui Dumnezeu îl poate vindeca şi ridica din păcate.

  Atât vameşul, cât şi fariseul au trecut pragul uşilor templului din Ierusalim, în care s-au rugat, însă numai rugăciunea smerită a vameşului s-a ridicat până la uşile harului sau ale Casei Tatălui din ceruri.

Cine se pocăieşte în stare de rugăciune smerită îşi poate îndrepta viaţa

  În societatea iudaică veche din timpul Mântuitorului Iisus Hristos, fariseii reprezentau o clasă de elită, în timp ce vameşii erau consideraţi oameni care trebuie dispreţuiţi din două motive. În primul rând, pentru că se aflau în slujba ocupantului roman, iar în al doilea rând, pentru că, obţinând dreptul de a colecta impozitele de la populaţie, ei luau de la oameni mai mult decât le îngăduia legea, fiind tentaţi să se îmbogăţească pe căi necinstite, devenind răpitori, adică peste măsură de lacomi şi nemiloşi faţă de semenii lor.

  Totuşi, într-un context în care fariseii se bucurau în societate de o apreciere deosebită, iar vameşii de un dispreţ general, Mântuitorul rosteşte această pildă tocmai pentru a arăta că, dacă păcătosul, chiar şi cel dispreţuit de comunitate, îşi recunoaşte şi regretă sincer şi smerit păcatele săvârşite, se mai poate îndrepta sau mântui, însă, fără smerenie, nimeni nu poate dobândi mântuirea, nici chiar cel ce pretinde a fi un om drept.

Sufletul smerit este înălţat de iubirea lui Dumnezeu

  Smerenia îl face pe om sincer şi recunoscător, pentru că prin smerenie omul vede nu doar binele săvârşit până la un moment dat, ci vede şi pe Cel ce îl ajută să facă binele, pe Dumnezeu, Care a spus "fără Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15, 5), adică nimic bun.

  Nici o clipă nu trebuie să uităm că tot ce săvârşim bine cu gândul, cuvântul şi fapta, săvârşim prin harul şi cu ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, în rugăciunea adevărată, credinciosul preamăreşte mai întâi pe Dumnezeu pentru binefacerile Sale şi Îi mulţumeşte cu smerenie pentru ajutorul primit de la El în săvârşirea faptelor bune şi înnoirea vieţii duhovniceşti.

  Numai rugăciunea săvârşită întru smerenie ne ajută să fim cu adevărat realişti, pentru că în rugăciunea smerită vedem nu numai ceea ce am realizat bine, ci şi cât de mult mai este de făcut. Oricâte fapte bune am săvârşit, trebuie să recunoaştem că totdeauna este loc de a lucra mai mult şi mai bine.

  Rugăciunea smerită este mântuitoare şi sfinţitoare, deoarece ea ne umple de prezenţa lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama spune că rugăciunea adevărată este însăşi prezenţa lucrătoare a lui Dumnezeu în omul care se roagă. Când omul se smereşte, adică se goleşte de sinele egoist, atunci se umple de prezenţa smerită, iubitoare şi sfinţitoare a lui Dumnezeu. Când însă omul este plin de sine, în el nu mai este loc pentru prezenţa iubitoare şi smerită a lui Dumnezeu. De aceea, Evanghelia acestei Duminici ne învaţă că "oricine se înalţă pe sine se va smeri", adică va fi umilit, va cădea, decădea şi diminua spiritual. Uneori, cel care se înalţă pe sine se va smeri, în înţelesul că va fi smerit sau umilit de oamenii care îl înfruntă şi îl pedepsesc tocmai din cauza aroganţei sau a orgoliului său.

  Cu alte cuvinte, cine se iubeşte pe sine în mod pătimaş şi exclusivist nu-L poate iubi cu adevărat nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele său. Foarte adesea, omul virtuos, dar mândru devine aspru judecător al altora, incapabil să respecte şi să preţuiască sincer pe altcineva decât pe sine, şi cu atât mai puţin să se roage pentru cineva diferit de el. Însă prin rugăciune smerită înaintea lui Dumnezeu, omul sincer se luminează, se leapădă de sinele egoist, iar sufletul său primeşte harul lui Dumnezeu Cel milostiv şi smerit. De aceea, Domnul Iisus Hristos spune: "Cel care se smereşte pe sine se va înălţa", adică va fi înălţat sau ridicat în relaţia lui cu Dumnezeu sau în iubirea sfântă a lui Dumnezeu şi în preţuirea oamenilor drepţi.

Rugăciunea smerită este temelia vieţii duhovniceşti

  Evanghelia Duminicii Vameşului şi a Fariseului este un "îndreptar de rugăciune", deoarece ne arată că numai rugăciunea smerită este temelia vieţii şi creşterii spirituale a omului sau cale de înaintare spre Hristos Cel răstignit şi înviat. Numai rugăciunea smerită vindecă sufletul de rănile păcatului şi de mândrie, cultivând trezvia sau veghea duhovnicească, pentru a nu cădea în mulţumirea de sine, care devine repede lenevire duhovnicească şi slăbire în iubirea de Dumnezeu şi de semeni.

Rugăciunea smerită în faţa lui Dumnezeu Cel sfânt şi bun este un fel de oglindă care ne arată că tot ce am făcut bine este foarte puţin în raport cu binele pe care trebuie să-l împlinim în viaţa noastră, pentru a ne asemăna cu Dumnezeu în sfinţenie şi bunătate.

  Rugăciunea smerită luminează şi lărgeşte sufletul omului pentru a primi în el harul lui Dumnezeu şi pentru a iubi pe aproapele său. Omul cu adevărat smerit nu se roagă numai pentru sine, ci şi pentru toţi oamenii, pentru membrii familiei sale, pentru toţi cei din comunitatea în care trăieşte, pentru Biserica întreagă şi pentru toţi oamenii suferinzi şi necăjiţi din lumea întreagă, mai ales "pentru tot sufletul creştinesc, necăjit şi întristat care are trebuinţă de mila şi ajutorul lui Dumnezeu", cum se spune întruna din rugăciunile Bisericii noastre (Litia, ectenia a treia).

  Rugăciunea smerită este, aşadar, temelia iubirii duhovniceşti adevărate. Nimeni nu poate iubi cu adevărat când iubirea sa este mândră sau arogantă, dispreţuitoare şi judecătoare a altora, deoarece adevărata iubire este "binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte", după cum învaţă Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 13, 4).

Din rugăciunea smerită izvorăşte iubirea milostivă pentru toţi oamenii

  Sfânta Evanghelie din prima Duminică a Triodului ne arată că treapta de bază a urcuşului duhovnicesc spre Înviere este rugăciunea smerită. Duminica a doua ("Duminica Fiului risipitor") ne arată că a doua treaptă sau condiţie a învierii sufletului din moartea păcatului este pocăinţa sinceră, adică hotărârea de a ne lepăda de un trecut păcătos şi apăsător, pentru a începe o viaţă nouă, trăită după voia lui Dumnezeu. Apoi, Duminica a treia a Triodului, cea imediat premergătoare începutului Postului Mare ("a Înfricoşătoarei Judecăţi"), ne arată treapta a treia duhovnicească a postului, ca perioadă de rugăciune şi pocăinţă, şi anume milostenia sau ajutorarea celor în nevoi.

  Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca această primă Duminică a perioadei Triodului să fie un început temeinic pentru o rugăciune smerită, care nu exclude, ci cuprinde în ea şi rugăciunea pentru semenii noştri, deoarece Dumnezeu voieşte "ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (I Timotei 2, 4).

   Aşadar, mai ales în această perioadă trebuie să ne rugăm mai mult, nu numai pentru noi, ci şi pentru sănătatea şi mântuirea tuturor oamenilor, spre slava Preasfintei Treimi şi bucuria tuturor! Amin. articol preluat din Ziarul Lumina

10 martie 2013CUVÂNT TEOLOGIC al Părintelui Dumitru Stăniloae:

Judecata Universală*Cuvânt teologic Duminică, 10 martie 2013

✉email

(Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi)(…) Noi poate nu vedem acum în semenul nostru pe Hristos, sau în Hristos pe semenul nostru. Aceasta o ştim deocamdată poate numai prin credinţă. Dar faptul acesta ni se va face revelat la Judecata din urmă. În Hristos vom vedea atunci chipul fiecărui om; în fiecare om vom vedea o rază a feţei lui Hristos. Atunci vom vedea că, neiubind un om, pe Hristos nu L-am iubit în acel om şi n-am lăsat pe Hristos să-l iubească în noi. O pildă avem în raportul dintre chipul unui părinte şi copiii lui. Chipul părintelui cuprinde chipurile tuturor copiilor săi, şi chipul fiecărui copil reprezintă o rază din chipul părintelui, sau specificul întreg al feţei părintelui în acea rază. Cine nu

iubeşte chipul unui copil, nu iubeşte în întregime pe părintele lui şi nu urmează pilda părintelui lui. Hristos socoteşte ca referite la Sine toate faptele de iubire sau de neiubire adresate oamenilor, aşa cum noi referim la noi înşine toate cinstirile sau necinstirile adresate mamei noastre, sau fraţilor noştri, sau copiilor noştri. (…) Mult stăruie Sfinţii Părinţi asupra descoperirii complete a tuturor faptelor şi gândurilor fiecăruia la acea judecată, în faţa tuturor oamenilor şi îngerilor. Ziua aceea va fi ziua descoperirii depline a adevărului, cu privire la toţi, în faţa fiecăruia. Nici un echivoc nu va mai plana atunci în sufletul oamenilor, nu numai în ceea ce priveşte starea lor, dar şi a tuturor oamenilor. Mai ales în privinţa din urmă se va face lumină în suflet, căci starea proprie se va cunoaşte în mare măsură de la judecata particulară. Răul va fi deplin demascat, şi binele, ieşit de sub acoperământ. Orice echivoc va înceta. Regimul pomului cunoştinţei binelui şi răului îşi va fi încheiat stăpânirea ambiguă asupra lumii; nu va mai umbri sufletul omenesc şi planul divin din istoria lumii, pentru că nimeni nu se va mai hrăni din el, minciuna lui fiind dată pe faţă. Fiecare om va cunoaşte urmările de după moarte ale faptelor sale şi va fi judecat şi pentru ele şi fiecare va cunoaşte antecedentele faptelor sale bune şi rele în comportarea înaintaşilor săi şi va cunoaşte just faptele şi valoarea tuturor. Astfel, Judecata din urmă va fi şi o revelare supremă a planului divin în istorie, a contribuţiei aduse de oameni pentru a-l realiza sau împiedica. Aceasta va arăta că omul a avut o responsabilitate şi pentru desfăşurarea creaţiei de după el în timp, nu numai pentru semenii lui imediaţi. Pilda rea sau bună a fiecăruia a avut repercusiuni asupra lumii întregi. Dar aceasta va arăta că fiecare a trebuit să se angajeze, în măsura posibilităţilor lui, şi direct în viaţa istoriei, susţinând de exemplu credinţa mântuitoare, ideile de dreptate, de frăţietate între oameni. Pe de altă parte, judecata universală va scoate nu numai toate măştile individuale de pe oameni (grandilocvente, făţarnice etc.), ci şi multe măşti de care a fost acoperită istoria ca întreg, sau diferite epoci şi evenimente din cursul ei. (…) Cei păcătoşi vor fi descoperiţi în toată starea lor ruşinoasă. Cât suntem pe pământ ne putem acoperi în măsură mai mare sau mai mică, pentru că aproapele mai are îndoială asupra calităţii noastre, sau pentru că, dacă unul ne cunoaşte o faptă urâtă, ceilalţi nu ne-o cunosc. Atunci toţi ni le vom cunoaşte. Dar toţi cei ce au făcut binele se vor bucura deplin de recunoştinţa cu care vor fi întâmpinaţi de toţi cei asupra cărora s-a repercutat binele făcut de ei. Tot binele şi tot răul făcute în lume nu vor apărea ca entităţi abstracte, ci imprimate în starea oamenilor şi în recunoştinţa sau în mustrarea cu care se vor întâmpina unii pe alţii. Căci pe toţi îi vom vedea şi îi vom recunoaşte la Judecata din urmă, cu urmele faptelor noastre în ei şi cu răspunsul lor de recunoştinţă sau de mustrare pentru faptele noastre. Îi vom vedea şi îi vom recunoaşte chiar pe cei asupra cărora s-au repercutat indirect faptele noastre bune sau rele. „Să nu socotească cineva că nu va recunoaşte nici unul pe nici unul la acea înfricoşată judecată şi adunare. Fiecare va recunoaşte pe aproapele lui, nu după chipul trupului, ci după privirea pătrunzătoare a sufletului“1. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Nu vom cunoaşte numai pe cunoscuţi acolo, ci vom privi şi pe cei care n-au ajuns niciodată la vederea noastră“2. Sfântul Vasile cel Mare zice şi el: „Stând de-jur-împrejurul tău, cei nedreptăţiţi de tine vor striga către tine, căci oriunde ţi-ai întoarce ochii vei vedea chipurile faptelor tale rele. Aici orfanii, dincolo văduvele, acolo săracii doborâţi de tine, slujitorii pe care i-ai azvârlit, vecinii pe care i-ai supărat“3. Din toate părţile toţi îi vor scoate celui ce a făcut rele la vedere şi la suprafaţa conştiinţei toate relele făcute, toate refuzurile de dialoguri frăţeşti cu fapta şi motivele pentru care de acum va fi lăsat într-o însingurare înspăimântătoare şi definitivă. Apoi va urma însăşi această părăsire totală şi definitivă de către toţi; tăcerea şi singurătatea eternă îl vor înconjura ca un ocean; va urma ieşirea lui din orice dialog, din orice comunicare pentru totdeauna. Nu va mai putea apela la nimeni, nu va mai avea ocazia să răspundă nimănui. Se va scufunda în întunericul cel mai dinafară. Neputinţa dialogului va face inutilă şi rugăciunea pentru ei. Cât timp s-a mişcat între oamenii care nu-l cunoşteau, a mai putut (omul) înjgheba un dialog cu cineva, pentru că nu i se cunoştea de toţi nesinceritatea învârtoşată. Acum cade în singurătatea părăsirii şi uitării de către toţi, în extrema opusă sobornicităţii. În aceasta constă iadul. Cât sunt oamenii pe pământ, e un târg unde-şi poate procura fiecare mântuirea, unul dând, altul primind, în vederea ei, rugăciuni şi fapte bune, deci prin apeluri şi răspunsuri, într-un vast şi multiplu dialog purtat între mulţi oameni şi între ei şi Dumnezeu, dând şi primind nu numai oamenii între ei, ci şi Dumnezeu, şi de aceea folosindu-se însutit toţi care dau şi primesc. „Terminându-se târgul, nu mai este negustorie de bunuri. Căci unde mai sunt atunci săracii? Unde, liturghisitorii, unde, psalmodiile? Unde, facerile de bine? Pentru că înainte de ceasul acela ne putem ajuta unul pe altul şi putem oferi iubitorului-de-suflet-Dumnezeu manifestările iubirii de fraţi. Căci primeşte completările lipsurilor făcute celor ce au plecat pe neaşteptate şi nepregătiţi şi le socoteşte ca faptele lor“4. Lumea ne e dată în faza de construcţie morală şi spirituală, cât suntem pe pământ, pentru ca să participăm toţi la această construire. Dar când s-a sfârşit, nu mai poate participa nici unul la această

construire. Căci totul e terminat. Nu mai avem inegalităţi de nivelat, nedreptăţi de îndreptat, frăţietate de realizat. Acolo ne vom bucura de fericirea perfectei comuniuni. Chiar şi pentru îngeri judecata aceea va însemna o descoperire a planului dumnezeiesc cu privire la lume, aşteptată cu frică şi cutremur5. Iar, întrucât această cunoaştere a tuturor de către fiecare şi a fiecăruia de către toţi înseamnă şi o apreciere, ea implică şi o participare a fie-căruia la judecata tuturor. Dar fiindcă cei drepţi vor fi absolviţi în această judecată, ei nu vor fi judecaţi propriu-zis, adică nu vor fi osândiţi, dar vor osândi împreună cu Dumnezeu pe toţi cei vrednici de osândă şi vor aprecia cu laudă pe cei ce au făcut binele. Aşa se înţelege probabil participarea Apostolilor la judecată (Mt. 19, 28; Lc. 22, 30), care trebuie extinsă la toţi drepţii (1 Cor. 6, 2)6. Nu putem şti dacă îngerii aşteaptă cu frică acea judecată şi pentru alt motiv decât acela al descoperirii planului de mântuire al lui Dumnezeu. Bulgakov afirmă că şi ei vor fi judecaţi, după cum şi-au îndeplinit slujba de a îndemna pe oamenii daţi în grija lor la săvârşirea binelui şi la evitarea răului; ba, întemeindu-se pe locul din 1 Corinteni 6, 3, afirmă că vor fi judecaţi chiar şi de oameni. Dar Sfântul Maxim Mărturisitorul, care vorbeşte de această frică a îngerilor, aminteşte numai de o judecare a oamenilor7. Frica îngerilor e motivată probabil de măreţia acestui act, ca şi de faptul că mulţi îi vor pierde acum definitiv pe oamenii afiliaţi care le-au fost daţi în grijă. Îngerii poate cunosc şi înainte de judecată mai bine decât oamenii încredinţaţi grijii lor cele ascunse ale lor şi le ţin mai bine minte8. Dar nu cunosc toţi gândurile şi faptele tuturor oamenilor, ci numai pe ale unora. De aceea aşteaptă şi ei cu cutremur marea revelaţie asupra creaţiei şi urmările ei9. Căci revelaţia aceea nu va avea numai un caracter teoretic, arătând doar cum a voit Dumnezeu să devină creaţia şi ce au făcut oamenii din ea, ci va avea drept urmare apariţia unor chipuri noi ale realităţii. Hristos intră prin a doua venire şi prin judecata Sa într-o nouă relaţie cu zidirea, descoperindu-Şi măreţia pe care nu Şi-o descoperise deplin înainte. Aceasta va fi o nouă revelaţie a slavei la care a ridicat omenitatea şi totodată o mai deplină arătare a lui Dumnezeu prin omenitate. Faptul că Hristos judecă lumea ca om e o nouă cinste în care se arată omul, dar şi o nouă îndumnezeire a omului. În înfăţişarea Lui, de supremă cinste, se va arăta ce ar fi trebuit să devină omul, iar în faptul că trebuie să-i judece pe oameni, contradicţia în care s-au aşezat, sau distanţa la care au rămas faţă de ţinta la care voia Dumnezeu ca ei să ajungă. În Hristos-Judecătorul oamenii vor vedea într-o nouă lumină umanitatea Lui, dar şi pe Dumnezeu într-o nouă descoperire. Iar precum Întruparea a constituit şi pentru îngeri o nouă revelare a lui Dumnezeu prin apropierea Lui de făpturi, prin ieşirea din transcendenţa Lui, inaccesibilă într-un anumit sens, aşa va constitui şi venirea Domnului întru slavă şi arătarea Lui ca Judecător şi pentru îngeri o nouă revelare a lui Dumnezeu şi, totodată, o nouă reliefare a măreţiei omului.  * Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Partea a şasea: Eshatologia sau viaţa viitoare. Sfârşitul vieţii pământeşti şi viaţa veşnică, cap. II Eshatologia universală, D, E.I.B.M.O., Bucureşti, 2010, pp. 456 - 463. (Sublinierile din text aparţin redacţiei) note 1 Sf. Ioan Damaschin, De iisquidormierunt in fide, P.G. 94, col. 276 A. 2 La Sfântul Ioan Damaschin, ibid., col. 276 B. 3 La Sfântul Ioan Damaschin, ibid., col. 276 C. 4 Sf. Ioan Damaschin, ibid., col. 254 C. 5 Bulgakov, Lestviţa Iacovlea, Paris, 1929, p. 27. 6 J. Rivière, Jugement, art. cit., în Dict. de Theol. Cath., VII, col. 1813. 7 Ep. I către Gheorghie, prefectul Africii, P.G. 91, col. 381; vezi şi Ep. III către Ioan Cubicularul, P.G. 91, col. 416. 8 Sf. Maxim Mărturisitorul, Ep. 1, P.G. 91, col. 380: „Să privim la toate acestea cu grijă, cum umblăm şi ce hotărâm despre noi, ştiind că mulţi martori nevăzuţi sunt de faţă la cele săvârşite şi gândite de noi, privind nu numai la cele arătate, ci chiar în suflete şi vădind cele ascunse ale inimii“. 

9 Bulgakov, Lestv. Iacovlea, p. 94-95.

Duminica Izgonirii lui Adam din RaiCuvânt teologic Duminică, 17 martie 2013

✉email

Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae „La Duminica lăsatului de sec“ *Creştinismul nu este numai o învăţătură care ajunge să fie ştiută, ci o învăţătură care se cere trăită, pusă în practică. În acest sens, el este viaţă şi putere de mântuire. De aceea, nu e creştin adevărat cel ce se mulţumeşte să cunoască numai învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos; creştin este cel ce îşi face din învăţătura Domnului lege de viaţă, urmând întru totul lui Hristos, care n-a învăţat decât ceea ce El Însuşi a împlinit, făcându-ni-se pildă fără abatere pentru tot ceea ce ne-a poruncit să facem. Creştinismul este puterea mântuitoare, dar numai celui ce-şi trăieşte viaţa după legea lui Hristos şi-şi modelează prin aceasta făptura tot mai mult după chipul Domnului. Aşa cum un meşter face dintr-un bulgăre de aur, amestecat cu multe materii, o bijuterie strălucitoare, curăţindu-l cu ajutorul focului de tot amestecul străin şi lovindu-l cu ciocanul până ce-i dă forma cugetată, aşa face şi creştinul din făptura sa un chip frumos, având mereu ca model pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a făcut în acest scop omul desăvârşit. Materiile străine pe care trebuie să le cureţe creştinul din sine sunt patimile care-i urâţesc făptura şi care s-au îngroşat în el prin păcatele săvârşite. Şi cum aceste patimi se menţin în noi şi sporesc prin alte şi alte păcate, la care ne îndeamnă diferitele pofte de plăceri, curăţirea de patimi nu se poate înfăptui decât oprindu-ne de la alte păcate, deci înfrânându-ne de la împlinirea poftelor necuvenite. Înfrânarea

aceasta de la satisfacerea poftelor necumpătate, care sporeşte patimile din noi, este ceea ce numim post. Astfel, înţelegem de ce postul este un mijloc principal prin care creştinul îşi curăţă făptura de tot ce este rău şi urât în ea, oprindu-se pentru o vreme de a mai hrăni patimile sale prin noi păcate, prin noi împlini-ri ale poftelor sale ce întrec măsura trebuinţei.Cunoscând puterea postului de a curăţi firea noastră de patimile cele urâte şi de a o elibera de slăbiciunile poftelor care ne înlănţuiesc în aceste patimi, Biserica nu numai că-l recomandă fiilor săi, ci şi rânduieşte, pe lângă anumite zile, şi anumite răstimpuri mai lungi în care toţi împreună să se dedea la acest exerciţiu bărbătesc, prin care să-şi cureţe făptura de tot ce e rău şi să sădească în ea cele bune, modelând-o mai mult de-cât în celălalt timp al anului, după chipul lui Hristos. Un astfel de timp mai îndelungat de străduinţă obştească a tuturor credincioşilor, într-o îndemnare şi pilduire reciprocă, în vederea eliberării lor de slăbiciunile poftelor conducătoare la păcate şi sporitoare de patimi, este Postul Paştelui, care începe acum şi se întinde până la luminatul praznic al învierii Domnului.

Despre însemnătatea acestui Post va fi cuvântul nostru de astăziBiserica a închinat Duminica de azi, din ajunul acestui Post, în amintirea izgonirii lui Adam din Rai. Aceasta ne dă cheia întregului înţeles al Postului pe care îl începem. Aşezând amintirea izgonirii lui Adam din Rai, nemijlocit înaintea începutului acestui Post, care se deschide ca o uşă de pocăinţă, Biserica ne pune înainte starea de nefericire în care e adusă omenirea prin păcate şi din care scapă prin Hristos, urcând calea ostenitoare a postului, a înfrânării de la păcate, a pocăinţei pentru ele. Ea ne vorbeşte de Adam. Dar prin Adam ea ne îndeamnă să ne gândim fiecare la noi înşine, căci fiecare repetăm, într-un anumit fel, pe Adam, înstrăinân-du-ne prin păcate de Dum-nezeu şi dobândind mântuirea prin drumul pocăinţei pe care ni l-a deschis Hristos.Dar să ne oprim o clipă la Adam şi apoi să trecem la noi. Izgonirea lui Adam din Rai e starea de plâns în care s-a rostogolit acela, neţinând porunca înfrânării dată lui de Dumnezeu. Preferând ascultarea de şarpe ascultării de Dumnezeu, dând drumul poftei sale în ciuda îndemnului de a o stăpâni, dat de Dumnezeu, şi călcând astfel porunca de a nu mânca din pomul oprit, care a fost primul post rânduit de Dumnezeu, Adam se rostogoleşte din viaţa plină şi fără de sfârşit în viaţa sărăcită şi muritoare şi din bucuria netulburată şi neîntreruptă într-o existenţă frământată de puţine plăceri şi multe dureri, chinuită în timpul plăcerilor de conştiinţa necurăţiei lor şi de grija durerilor viitoare, muşcată în timpul durerilor de remuşcările pentru plăcerile trecute şi umbrită tot timpul de gândul neliniştitor al morţii sigure şi al iadului veşnic.Şi firea noastră ar fi rămas scufundată în acest întuneric al tristeţilor şi al lipsei de conţinut spiritual pe pământ şi al iadului veşnic după moarte, dacă n-ar fi venit Hristos, care, începând cu postul cel de patruzeci de zile şi sfârşind cu moartea pe Cruce, a eliberat firea noastră de moarte şi de iad, de stricăciune şi durere, ridicând-o la viaţa nemuritoare şi la slavă dumnezeiască, biruind pe diavolul care voia să-l ispitească şi pe El cu mâncare, după asemănarea lui Adam. Neînfrânarea lui Adam a rostogolit firea omenească în nefericirea întunericului şi a morţii veşnice, înfrânarea Domnului Hristos a ridicat-o la viaţa netrecătoare şi la fericirea fără goluri.Dar să privim şi la lumina altor pilde din Scriptură, rezultatele triste ale lăcomiei şi roadele binecuvântate ale postului. Dacă prin neînfrânarea protopărinţilor a intrat moartea în lume şi a împărăţit păcatul, pricinuind osânda firii noastre de la Adam până la Hristos, prin neînfrânarea urmaşilor lui Adam, a venit potopul peste tot pământul şi peste toţi oamenii din vremea lui Noe, pentru că nu mai sălăşluia Duhul lui Dumnezeu în ei, ci deveniseră numai trupuri. Datorită neînfrânării locuitorilor din Sodoma, întreaga cetate, cu locuitori cu tot, a fost mistuită de foc din Cer. Lăcomia l-a făcut pe Esau, fiul cel mai mare al lui Iacob, să-şi piardă, pentru un blid de linte, drepturile de întâi născut şi tot lăcomia le-a pricinuit fiilor preotului Eli o moarte năprasnică. Dimpo-trivă, Moise s-a învrednicit să stea de vorbă cu Dumnezeu pe muntele Sinai, iar proorocul Ilie, după un post de patruzeci de zile, să vadă pe Dumnezeu pe munte, trecând ca o adiere uşoară ce închipuia Duhul lui Dumnezeu, sau harul Lui. Iar cetatea Ninive a scăpat prin postul de trei zile de pedeapsa înfricoşată ce o aştepta pentru păcatele ei. Toţi aceştia n-au adus prin neînfrânarea sau prin postul lor nenorocire sau binecuvântare peste lumea întreagă, ca Adam, sau ca Hristos, dar au adus peste ei înşişi.Dar Scriptura ne pune aceste pilde sub privire, ca de la ele să ne întoarcem atenţia spre noi înşine. Ca oameni, am săvârşit şi noi păcate destule. Dar vom rămâne în ele, aşezându-ne în şirul celor ce s-au pierdut din pricina neînfrânării până la capăt, sau ne vom ridica din ele prin post şi pocăinţă, aşezându-ne în şirul celor ce s-au mântuit şi au primit binecuvântarea lui Dumnezeu?Fiecare din noi îl poartă în sine pe Adam cel izgonit din Rai pentru neînfrânare şi neascultare de Dumnezeu. Dar fiecare se poate ridica de la starea lui Adam cel dintâi la starea lui Hristos, a lui Adam Cel de-al doilea. Fiecare din noi am încercat sentimentul izgonirii din Rai, prin căutarea cu lăcomie a plăcerilor necumpătate. Dar fiecare din noi poate urca iarăşi, urmând lui Hristos şi având ajutorul Lui, spre Raiul din care am fost alungaţi. A fi în Rai înseamnă a te simţi în preajma lui Dumnezeu, în convorbire cu El, a simţi adierea blândă a iubirii Lui, ca Ilie, a auzi glasul Lui vorbindu-ţi dulce, cu bunătate părintească. A fi în Rai înseamnă a te simţi neîntinat în cugetări, în doruri, în fapte. Căci numai cel curat simte pe Dumnezeu în preajma lui. A fi în Rai, încă trăind pe pământ, înseamnă a te simţi învăluit de o negrăită pace sufletească cu tine însuţi, cu Dumnezeu şi cu semenii, de o fericire calmă, egală şi parcă fără început şi fără sfârşit. A fi în Rai înseamnă a te simţi, chiar în mijlocul întâmplărilor tulburătoare şi schimbăcioase ale vieţii, neclătinat de ele, mai presus de ele.

A fi în Rai înseamnă a te simţi adunat în cămara ascunsă, liniştită şi adâncă a inimii, acolo unde îşi face simţită Dumnezeu prezenţa Sa şi unde te poţi uni cu El, privind la cele din afară, fără să te tulburi şi fără să fii ispitit a-ţi părăsi acel fericit loc al sălăşluirii tale şi al sălăşluirii lui Dumnezeu, preţuind nesfârşit mai mult dulceaţa lină şi curată a acelei împreună petreceri cu Dumnezeu decât plăcerile violente şi de un gust îndoielnic ale simţurilor. A fi în Rai înseamnă a gusta încă de aici arvuna vieţii şi a învierii lui Hristos în tine, căci înseamnă a-L simţi pe Hristos Însuşi în tine, ca izvor al unei vieţi noi în tine.Dar câţi suntem acolo? Sau câţi suntem acolo în mod mai durabil? Cei mai mulţi suntem aproape necontenit, nu cu Hristos în Raiul adevăratei desfătări, ci nişte izgoniţi din Rai. Ne simţim înstrăinaţi de la faţa lui Dumnezeu prin păcatele lăcomiei după cele din afară, prin alipirea de suprafaţa lucioasă şi amăgitoare a lucrărilor ispititoare pentru trup. Ne simţim goliţi, sărăciţi de duhul lui Dumnezeu, de conţinutul unei vieţi care să ne hrănească sufletul cu adevărat. Ne simţim dezbrăcaţi de veşmântul de slavă al nevinovăţiei, cu care să îndrăznim să ne arătăm cu conştiinţa liniştită lui Dumnezeu şi semenilor noştri. Ne ascundem interiorul unul altuia şi lui Dumnezeu în frunzişul ruşinii, al unor aparenţe înşelătoare. Tânjim de departe după pomul vieţii, fără să ne putem apropia de el şi să ne hrănim din el.Dar, iată, Dumnezeu Cel Atotmilostiv ne deschide uşa unui drum care urcă spre poarta Raiului şi spre pomul vieţii noastre, a unui drum spre Raiul din care am fost izgoniţi. E drumul pe care ni l-a netezit şi ni l-a făcut uşor Domnul Hristos, ducând El mai întâi pe acest drum firea noastră până la o slavă mai mare decât a avut-o la început, înainte de izgonirea din Rai, până la înviere şi proslăvire. Acum, Domnul Hristos ne cheamă şi pe noi pe acest drum pe care ni l-a deschis şi ni l-a arătat cu putinţă de străbătut de firea noastră. Drumul acesta e uşor pentru noi, căci Domnul Însuşi ne sprijină să-l străbatem, Domnul îl face împreună cu noi. E drumul postului, al înfrânării de la păcatele prin care sporim patimile noastre. E drumul întoarcerii noastre de la poftirea plăcerilor lumeşti spre poftirea celor spirituale şi dumnezeieşti. Dar e şi drumul pocăinţei pentru păca-tele săvârşite prin poftirea nemăsurată a celor lumeşti, căci fără această părere de rău a pocăinţei, nu avem putere să ne înfrânăm în timpul postului de la poftele care conduc la păcat.Fiind un drum care ne duce spre raiul nevinovăţiei, în care simţeam pe Dumnezeu şi din care ne-au scos păcatele, el nu e numai un drum de eliberare de anumite rele, ci şi un drum spre o ţintă pozitivă, spre dobândirea celor mai mari bunătăţi. E drumul care ne duce până la uşa Raiului, unde ne aşteaptă viaţa plină, fericită, nechinuită de griji şi pofte necuvenite. Deocamdată, prin post ni se deschide uşa drumului de pocăinţă, al regretului pentru păcate, arătat cu fapta, în exerciţiul ostenitor al înfrânării de la obişnuinţele păcătoase. Dar drumul ce ni se deschide mâine duce la uşa vieţii adevărate, care începe încă din existenţa pământească. De vom străbate cu stăruinţă acest drum al pocăinţei, vom ajunge la uşa Raiului, când - prin Taina Spovedaniei - vom primi iertare de păcate şi apoi ne vom uni cu Domnul Hristos Cel înviat în Sfânta Împărtăşanie, primind în noi viaţa Lui eliberată pentru totdeauna de moarte!Căci nu ne putem întâlni înăuntrul nostru cu Domnul Cel înviat decât săvârşind şi noi, până la capăt, drumul curăţirii, urcând muntele Căpăţânii, pe care L-a urcat El, purtându-Şi Crucea. Numai acolo sus ni se deschide uşa Raiului şi întâlnim pe Domnul înviat. Numai biruind tot ce e josnic, tot ce e egoist în noi, urcând deasupra lor, prin suportarea ostenelilor acestui drum al înfrânărilor, ne vom putea învrednici de învierea cu Domnul, în lumina înălţimilor. În lupta cu răul din noi, în aceasta constă postul, acest exerciţiu la care ne cheamă Biserica, crucea pe care trebuie să o purtăm şi pe care trebuie să răstignim omul păcatului din noi, pentru a învia omul cel nou şi nemuritor, după chipul lui Hristos şi din puterea Lui. Şi exerciţiul acesta se prelungeşte vreme de şapte săptămâni, pentru că orice exerciţiu trebuie prelungit vreme mai multă, pentru a slăbi prin el anumite obişnuinţe ale firii şi a sădi în ea altele.Dar viaţa la care urcăm prin această străduinţă de dezobişnuire cu păcatul e nu numai un dar mai presus de înţelegere, ce ne vine din vistieria bunătăţii dumnezeieşti, ea e şi o sănătate trupească şi sufletească naturală, un echilibru redobândit al vieţii noastre. Putem înţelege aceasta, dacă ne gândim că postul la care ne cheamă Biserica acum nu e numai un exerciţiu de înfrânare de la lăcomia după plăcerile trupeşti, ci şi un exerciţiu de slăbire a patimilor sufleteşti, în care dezechilibrul vieţii noastre apare cu şi mai multă claritate. Căci suntem chemaţi nu numai la lupta împotriva necumpătării trupeşti, ci şi la lupta împotriva a tot felul de necumpătare sufletească. O astfel de necumpătare sufletească este mânia, o alta e ura împotriva aproapelui. Sufletul cuprins de ele s-a descumpănit cu totul, şi-a pierdut echilibrul şi măsura, s-a golit de linişte şi de dreaptă judecată, e într-o adevărată stare de febră. Tot aşa este ţinerea minte a răului suferit de la cineva, aceasta nu mai dă pace sufletului, îl ţine în întregime sub stăpânirea ei, i-a luat orice libertate pentru alte gânduri şi îndatoriri. Cei stăpâniţi de aceste patimi sunt ca nişte oameni beţi, sau care se dedau cu uşurinţă beţiei! Despre ei spune prorocul Isaia: „Vai, celor ce se îmbată fără vin“ (Isaia 28, 1). Sunt oameni chinuiţi, bolnavi, ajunşi incapabili de vreo treabă de om treaz, din pricina fierberii care este în ei. Sunt oameni ce se povârnesc uşor într-o parte, oameni în care toată energia sufletească e prinsă în slujba patimii ce se mişcă în ei, ca o împărăteasă atotstăpânitoare şi care foloseşte toate puterile omului, numai spre răul lui şi al altora.Postul fiind o înfrânare şi de la aceste patimi şi aducând o slăbire a lor, sufletul e ajutat prin aceasta să-şi redobândească echilibrul şi libertatea pentru o viaţă bogată, largă, liniştită, puternică şi folositoare lui şi altora.Aceasta se vede şi din faptul că înfrânarea de la ură, de la mânie, de la ţinerea minte a răului, de la invidie înseamnă îngăduinţă, înţelegere, iertarea semenilor, bunăvoinţă faţă de ei, prietenie şi iubire. Ea alungă întune-

ricul şi sporeşte lumina. Postul ne luminează întreaga făptură; de aceea, chiar în exerciţiul lui, nu trebuie să ne arătăm întunecaţi la faţă, ci tot mai luminaţi, ca unii ce ne eliberăm treptat de strânsoarea balaurului răutăţii, lăcomiei şi egoismului.Astfel, timpul postului trebuie să ne fie nu numai prilej de tăiere de la noi a ceea ce e rău, ci şi prilej de cultivare a ceea ce e bun. În felul acesta, postul e un mijloc de tămăduire a bolilor noastre sufleteşti, un mijloc de însănătoşire. Şi cu siguranţă este şi mijloc de tămăduire sau de prevenire a unor boli trupeşti. Astfel, viaţa mai presus de fire pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu, - datorită postului -, se uneşte organic cu sănătatea naturală pe care o pricinuieşte postul. Viaţa de la Dumnezeu nu este contrară vieţii naturale, ci se de leagă cu aceasta, se adaugă la aceasta. Precum Dumnezeu voieşte ca viaţă să avem, tot aşa voieşte ca şi sănătate să avem. Un om mântuit înseamnă şi un om sănătos: la minte, la voinţă, la simţire şi, în afară de unele excepţii, şi la trup. Fără îndoială postul îl ţinem pentru Dumnezeu, pentru viaţa mai presus de fire a învierii. Numai urmărind această viaţă prin post, el ni se face şi mijloc de sănătate sufletească şi trupească naturală. Din viaţa mai presus de fire se revarsă în noi pu-terea vieţii echilibrate, naturale. Postul trebuie să fie însoţit de pocăinţa pentru păcate, de dorinţa mântuirii. Dar aceste simţiri sunt îndreptate spre Dum-nezeu, sunt susţinute de gândul la Dumnezeu. Un post din care lipseşte gândul la Dumnezeu poate să fie un regim, dar nu un post adevărat. Şi regimul nu se susţine decât cu puterile mărginite ale omului şi nu are decât efecte mărginite şi trecătoare. În nici un caz, el nu serveşte la mântuire şi la acea sănătate care se adapă necontenit şi tot mai bogat din viaţa mai presus de fire şi fără sfârşit a lui Hristos.Să pornim deci la exerciţiul de înfrânare la care ne invită Biserica pentru cele şapte săptămâni, chemând pe Dumnezeu în ajutor, şi să stăruim în acest exerciţiu, însoţindu-l tot timpul de rugăciune către Dumnezeu, ca să ne ierte păcatele trecute şi să ne învrednicim a ne face părtaşi de Domnul Cel înviat.Să repetăm în vremea lui, necontenit, împreună cu Biserica: „Sunt cuprins de deznădejde, aducându-mi aminte de faptele mele, Doamne, cele vrednice de toată osânda; că, iată, neuitându-mă la cinstitele Tale porunci, Mântuitorule, mi-am cheltuit viaţa mea. Pentru aceasta mă rog, curăţându-mă cu ploile pocăinţei, luminează-mă prin post şi prin rugăciuni, ca un Îndurat, şi nu Te scârbi de mine, Făcătorule de bine şi Preabunule“.

* Preot Dumitru Stăniloae, predică la Duminica lăsatului de sec, în Glasul Bisericii, anul XLVI (1957), nr. 3, pp. 134-139. (Sublinierile din text aparţin

redacţiei).