Originile antropologiei

Sergiu Bălan

În cele mai multe situații, cercetarea etimologiei unui concept ne poate fi de

ajutor pentru înțelegerea sensului pe care acesta îl are. Cu toate acestea, atunci când

vrem să aflăm ce anume este antropologia, investigația etimologică ne conduce la

descoperiri mai degrabă surprinzătoare.

După cum bine se știe, originea termenului este elină, de la anthropos –

ἄνθρωπος (om) – și -logia – -λογία (știință, discurs, studiu, cunoaștere despre ceva) –,

astfel că prin antropologie ar trebui să înțelegem știința sau cunoașterea omului și a

naturii sale, însă cuvântul nu a fost utilizat ca atare de către grecii antici. Singura

instanță în care o formă a expresiei a fost identificată în scrierile clasice se găsește la

Aristotel, în Etica Nicomahică, Cartea a III-a, capitolul X, în contextul în care se

discută despre calitățile unui om virtuos, și unde apare termenul anthropologos –

ἀνθρωπολόγος –, însă nu cu sensul în care ne-am aștepta, ci cu înțelesul de „flecar”,

de „om căruia îi place să pălăvrăgească și să spună vrute și nevrute”1 Faptul că

întâlnim acest înțeles, în locul celui la care ne-am aștepta, de cercetător preocupat de

cunoașterea (știința) naturii omului, se explică prin aceea că rădăcina expresiei logia

este legein (λεγειν), care înseamnă literal „a vorbi” despre ceva, și aceasta este

conotația pe care o utilizează Aristotel.

Mai aproape de înțelesul de astăzi, cuvântul „antropologie” apare în spațiul

culturii germane moderne, și anume la filosoful și medicul Magnus Hundt (1449-

1519), care a publicat în anul 1501, la Leipzig, o carte intitulată Antropologium de

hominis dignitate, natura et proprietatibus, de elementis, partibus et membris humani

corporis, care pare la prima vedere un tratat de anatomie și medicină, însă nu e doar

atât, de îndată ce autorul ei este convins că, pentru a înțelege cu adevărat ființa

umană, e nevoie să trecem dincolo de aspectul său fizic și să procedăm la o abordare

holistă, în care să includem și aspectele psihice, deoarece fiziologicul și psihologicul

1 Aristotel, Etica Nicomahică, III, 10, 1117b, 33 – 1118a, 1, trad. rom. S. Petecel, Ed. a II-a, București, Editura Iri, 1998, p. 79: Căci nu-i numim necumpătaţi, ci flecari [ἀνθρωπολόγος – n.n.], pe cei cărora le place să pălăvrăgească și să povestească vrute şi nevrute, pierzîndu-şi timpul cu tot felul de nimicuri; și nu-i numim cumpătaţi sau necumpătaţi nici pe cei ce suferă din cauza pierderii de bunuri materiale sau a prietenilor (subl. ns.).

se află în interdependență, dar și pe cele filosofice și religioase. Pentru Hundt, omul a

fost creat după chipul lui Dumnezeu și este o imagine microcosmică a

macrocosmosului care e lumea așa cum a fost aceasta creată de către Divinitate.

Cea de-a doua ocurență modernă este totodată și aceea care instituie sensul

actual al termenului în discuție. Ea se găsește la Otto Casmann (1562-1607), un

filosof de inspirație religioasă, în lucrarea Psychologia anthropologica, sive animae

humanae doctrina (Hanovra, vol. I, 1594, vol. II, 1596), al cărei titlu indică de la

început faptul că „psihologia antropologică” nu e altceva decât teoria referitoare la

sufletul omului. În cuprinsul primului volum, Casmann afirmă că „antropologia este

știința naturii umane”, iar această natură umană este o esenţă particulară, ce participă

la cele două domenii ale naturii mundane, cel spiritual şi cel corporal, care sunt unite

într-o existenţă indisolubilă.2

În secolul al XVII-lea, conceptul reapare la doi dintre cei mai importanți

filosofi europeni, René Descartes (1596-1650) și Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-

1716), care au tratat problematica omului utilizând sensul etimologic al antropologiei,

atunci când și-au expus fiecare propria accepțiune a ceea ce au numit doctrina de

homine (doctrina despre om). Descartes a propus o interpretare a lumii biologice din

punct de vedere mecanicist, afirmând că atât animalele, cât și oamenii trebuie

considerați ca un fel de mecanisme, de automate, în ceea ce privește componenta lor

fizică. În același timp, omul este compus nu doar din corp, ci și din suflet sau spirit,

care este în realitate aspectul său fundamental, de îndată ce filosoful francez, sub

influența încă puternică a teologiei creștine, consideră că sufletul uman este

nemuritor, și deci are statut ontologic superior corpului, care e perisabil și muritor. La

rândul său, Leibniz a abordat problema umanului în contextul mai larg a ceea ce în

terminologia teologiei filosofice creștine s-a numit ideea „marelui lanț al Ființei”3,

conform căreia fiecare ființă își are propria sa poziție într-o ierarhie neîntreruptă care

începe de la cele mai simple, din regnul mineral, continuă cu făpturile vii și

culminează cu Divinitatea. Omul, la rândul său, are locul său precis determinat,

superior tuturor organismelor vii, dar inferior creaturilor angelice și lui Dumnezeu. Cu

2 „Anthropologia est doctrina humanae naturae. Humana natura est geminae naturae mundanae, spiritualis et corporeae, in unum hyphistamenon unitae particeps essentia“. Cf. http://www.blumenbach.info/_/Anthropology _Before_Anthropology.html 3 Cf. A. O. Lovejoy, The Great Chain of Being: A Study of the History of an Idea, Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press, 1964 (prima ediție, 1936). În limba română: A. O. Lovejoy, Marele lanț al Ființei. Istoria ideii de plenitudine de la Platon la Schelling, trad. rom. Diana Dicu, București, Editura Humanitas, 1997.

toate că avem de-a face cu gânditori în opera cărora influența religioasă se face încă

simțită, în scrierile lor își face deja loc o idee care va căpăta tot mai multă greutate,

aceea că antropologia, studiul naturii umane, trebuie să fie unul sistematic și științific,

un demers care începe să se revendice tot mai puțin din concepția teologică și

religioasă despre ființa umană și să urmeze drumul indicat de științele naturii.

Deja în secolul al XVIII-lea, antropologia are un statut bine stabilit, iar în

spațiul german, spre exemplu, o întâlnim sub cel puțin trei accepțiuni ale sale: (i) ca

parte a filosofiei teoretice; (ii) ca parte a cercetărilor din domeniul psihologiei; (iii) ca

una dintre științele empirice care studiază ființa umană și umanitatea în ansamblul ei.

Spre exemplu, cunoscuta lucrare a lui Immanuel Kant, Antropologia din perspectivă

pragmatică (Anthropologie in pragmatischer Hinsicht, 1798), este mai degrabă o

lucrare inter-disciplinară (prin comparație cu celelalte scrieri filosofice kantiene), care

reprezintă un produs al celor 28 de ani (1772-1789) în care autorul a ținut la

Universitatea din Königsberg, în premieră în spațiul cultural german, cursuri de

antropologie și este concepută ca o expunere a facultăților psihologice ale omului,

studiate din punctul de vedere al filosofiei trancendentale. În Prefața lucrării, Kant

introduce o distincție care va fi preluată ulterior și de alți autori, între două

subdiviziuni ale antropologiei: „Teoria asupra cunoașterii omului, concepută

sistematic (antropologia), poate fi făcută fie dintr-o perspectivă fiziologică, fie dintr-

una pragmatică. - Cunoașterea fiziologică a omului cercetează ceea ce face natura

asupra omului, cea pragmatică ceea ce face, sau poate ar trebui să facă el însuși în

calitate de ființă ce acționează liber.”4

La începutul secolului următor, într-o cunoscută enciclopedie editată în

Anglia, The Penny Cyclopedia, găsim deja inclus termenul „antropologie”, despre

care ni se spune că este teoria sau știința despre om (the science or theory of man),

construită sistematic, și include cele două domenii despre care vorbise Kant:

antropologia fiziologică, „destinată să explice fenomenele și principiile naturii noastre

corporale” și antropologia pragmatică, al cărei obiect este omul, atât ca individ, cât și

ca specie, sub aspectul facultăților sale intelectuale și morale, deci ca ființă spirituală.

„Este evident că prima se ocupă de cercetarea a ceea ce natura face din om, iar a doua

de ceea ce omul, ca agent liber, fie face realmente, fie poate și ar trebui să facă din

4 Imm. Kant, Antropologia din perspectivă pragmatică, traducere, Studiu introductiv, note, indici de concepte, bibliografie de R. Croitoru, București, Editura Antet, 2013, p. 25.

sine însuși”.5 Apare cu evidență în acest context un fapt care constituie trăsătura

esențială a disciplinei despre care vorbim: dat fiind faptul că are ca obiect ființa

umană și natura ei duală, corporală și spirituală, antropologia se va situa mereu la

granița dintre științele naturii și științele sociale (sau științele spiritului), ceea ce l-a

determinat mai târziu pe antropologul american Eric Wolf să spună că ea este „cea

mai realistă dintre disciplinele umaniste, și cea mai umanistă dintre disciplinele

realiste.”6 Aceasta pentru că fenomenul evoluției biologice a speciei umane nu poate

fi tratat și înțeles separat de ceea ce distinge omul de celelalte specii, și anume

capacitatea sa de creație culturală, în sensul cel mai larg al termenului, a cărei evoluție

a fost simultană, paralelă și întrepătrunsă cu aceea biologică.

Antropologia „fiziologică”

Antropologia fiziologică sau fizică, după cum va fi numită ulterior, reprezintă

studiul omului ca ființă naturală și a avut ca punct de plecare necesitatea de a clarifica

problema locului omului între celelalte ființe vii, de a stabili care este statutul său în

cadrul naturii. În anul 1735, naturalistul suedez Carolus Linnaeus a propus, în lucrarea

sa Systema naturae (Sistemul naturii), o taxonomie a tuturor ființelor vii cunoscute, ce

oferă și azi baza clasificării și modelul universal de numire (în limba latină) a

plantelor și animalelor. În clasificarea sa, el a introdus și specia umană, divizată în

patru varietăți, stabilite în funcție de culoarea pielii și de continentul de origine:

Europaeus albus (europeanul alb), Americanus rubescens (americanul roșu),

Asiaticus fuscus (asiaticul brun) și Africanus niger (negrul african). Într-o ediție

ulterioară (a zecea) a cărții menționate, Linaeus a schimbat denumirea varietății

asiatice în Asiaticus luridus (asiaticul galben) și a vorbit mai pe larg despre

stereotipurile caracteristice pentru fiecare dintre ele, bazându-se pe teoria clasică

antică privitoare la cele patru tipuri de temperamente (coleric, sangvin, flegmatic și

melancolic). Linnaeus a considerat că între om și diferitele specii de maimuțe pe care

le examinase există foarte multe similarități anatomice, și o singură diferență

funcțională notabilă (omul e singurul care utilizează un limbaj articulat), astfel încât a

decis să includă omul și maimuța în aceeași categorie, numită Anthropomorpha

5 The Penny Cyclopaedia of the Society for the Diffusion of Useful Knowledge, vol II, London, Charles Knight, 1834, sub voce „Anthropology”, p. 97. 6 E. Wolf, Anthropology, Englewood Cliffs, N.J., Prentice Hall, 1964, p. 88.

(literal, „cele cu formă umană”, asemănătoare omului), ce ulterior se va regăsi în

biologie sub forma ordinului primatelor.

Includerea omului între animalele superioare a produs reacții critice mai ales

din partea gânditorilor de factură religioasă. Aceștia au obiectat, pe de o parte, că a-l

considera pe om ca pe un fel de animal înseamnă să nu i se mai recunoască statutul

spiritual superior pe care se presupunea că trebuie să-l aibă în „marele lanț al Ființei”,

iar pe de altă parte că, de îndată ce se credea că omul a fost creat după chipul lui

Dumnezeu, nu se poate admite că el e atât de asemănător cu maimuța, deoarece atunci

și aceasta ar fi fost creată după chipul divinității, ceea ce reprezenta, evident, o

blasfemie. Linnaeus a ținut seamă de aceste critici și, atunci când a publicat a zecea

ediție a Sistemului naturii, a înlocuit denominația Anthropomorpha cu aceea de

Primates (primate), în care este inclus și omul, care primește acum pentru prima dată

denominația consacrată, homo sapiens (literal: omul care știe, care gândește), alături

de alte presupuse specii cvasi-umane, homo troglodytes (omul cavernelor) sau homo

silvestris (omul pădurii), despre care naturalistul suedez citise în relatări referitoare la

călătorii în ținuturi îndepărtate. Ulterior s-a descoperit însă că aceștia erau fie

maimuțe antropoide mari, precum urangutanul, fie băștinași din diferite locuri exotice,

a căror îmbrăcăminte din blănuri fusese luată drept pilozitate naturală. Chiar dacă

uneori mai comite erori sau confuzii inerente pentru stadiul de atunci al științei

biologice, este limpede totuși că Linnaeus avea opinia fermă că omul, chiar dacă este

superior celorlalte viețuitoare, rămâne în mod esențial un element al regnului animal,

cu care împărtășește aspectul său corporal.

Ideea clasificării raselor umane propusă de Linnaeus a fost dezvoltată ulterior

de către medicul și naturalistul german Johann Friedrich Blumenbach (1752-1840),

considerat astăzi „părintele antropologiei”, care a propus în teza sa de doctorat

publicată în 1776, De generis humani varietate nativa (Despre deosebirile naturale

dintre oameni) o nouă împărțire, bazată pe studierea anatomiei craniene a oamenilor

din toate regiunile lumii cunoscute, care a impus definitiv conceptul de rasă umană și

a devenit punctul de plecare al oricărei discuții ulterioare despre această problemă.

Cele cinci rase ale speciei umane sunt, după Blumenbach: rasa caucaziană sau rasa

albă, rasa mongoloidă sau rasa galbenă, rasa malaieziană sau rasa brună, rasa negroidă

sau rasa neagră și rasa americană (amerindiană) sau rasa roșie. El a enunțat, de

asemenea, alte două idei importante în acest context: în primul rând, a considerat că,

dincolo de diferențele dintre rase se află o identitate fundamentală conferită de

originea comună a tuturor oamenilor. În al doilea rând, a argumentat că nici una dintre

rase nu este prin natura sa inferioară alteia, chiar dacă se observă diferențe fizice și

mentale între membrii uneia și ai alteia, acestea sunt produse ale circumstanțelor:

caracteristici precum culoarea pielii, configurația craniană, dimensiunile corporale

depind de condițiile de mediu, nutriție etc.

Influența cea mai mare asupra direcției în care s-au dezvoltat cercetările de

antropologie fizică până în zilele noastre a fost aceea a teoriei evoluției speciilor prin

mutații și selecție naturală, formulată pentru prima dată sistematic de către Charles

Darwin, în lucrarea sa Originea speciilor (1859). Bazându-se pe studiul unui mare

număr de specii biologice existente, ca și al fosilelor speciilor dispărute (între care și

acelea faimoase ale primului om de Neanderthal, descoperit în 1856), Darwin a

argumentat că toate împărtășesc o origine comună, din care au evoluat gradual sub

presiunea selectivă a diverșilor factori din mediul înconjurător. Într-o altă scriere, The

Descent of Man and Selection in Relation to Sex (Originea omului și selecția sexuală,

1871) el a abordat în mod explicit problema originii omului, argumentând că ființele

umane și marile maimuțe antropoide africane au un strămoș comun, acum dispărut.

După opinia lui Darwin, trăsătura anatomică specific umană, aceea care îl

individualizează pe om în raport cu toate celelalte specii este dimensiunea relativ

mare a creierului, prin comparație cu dimensiunile sale corporale, fapt din care el a

dedus că avantajul evolutiv al omului în raport cu celelalte animale este inteligența lui

superioară, care i-a permis să dezvolte limbajul articulat și tehnologia, ceea ce i-a

conferit cu timpul poziția supremă în lanțul trofic.

Antropologia „pragmatică”

Cea de-a doua diviziune a antropologiei despre care se vorbește în The Penny

Cyclopedia, antropologia pragmatică, adică studiul omului ca ființă culturală, a avut

de asemenea de câștigat datorită apariției teoriei evoluționiste, dar și ca urmare a

progreselor înregistrate în domenii precum filologia ori arheologia perioadelor

preistorice.

Influențat de evoluționismul darwinian, cercetătorul britanic Edward Burnett

Tylor (1832-1917), titularul primei catedre de antropologie din Anglia și considerat

fondatorul antropologiei culturale, a expus în cea mai importantă dintre scrierile sale,

Cultura primitivă (Primitive Culture, 1871), o teorie a evoluției progresive a culturilor

umane, de la cele primitive până la cea modernă. În contextul acesteia a formulat și o

definiție a culturii, adoptată și utilizată de către antropologi până în zilele noastre,

conform căreia cultura este „acel întreg complex care include cunoașterea, credințele,

arta, moralitatea, legislația, cutumele și orice alte abilități și deprinderi dobândite de

către om în calitatea sa de membru al societății”.7 Conform teoriei lui Tylor, toate

culturile, trecute și prezente, indiferent de nivelul lor, trebuie considerate ca părți ale

istoriei spiritualității umane, care este un fenomen unitar, și nu fragmentat. Despre

culturile superioare observabile în vremea sa, antropologul britanic era de părere că își

au originea în altele, mai puțin avansate, care le-au precedat, și care sunt

asemănătoare celor primitive pe care cercetătorii le pot studia și astăzi în anumite

regiuni izolate, descoperind astfel prin analogie cum anume a arătat preistoria speciei

umane. Toate societățile omenești pot fi astfel aranjate într-o succesiune evolutivă

care reprezintă o serie atotcuprinzătoare, începând cu Epoca de piatră, Epoca

bronzului, a fierului și așa mai departe, despre care s-a considerat că ar corespunde

stadiilor succesive de organizare a vieții economice, de la vânătoare și cules, la

cultura plantelor, creșterea animalelor și până la economia industrială.8 Anumite

populații exotice mai bine cunoscute la vremea respectivă, cum ar fi aborigenii

australieni, vânători și culegători, ori beduinii, care erau păstori nomazi, au fost

considerate „primitive”, adică, în termeni evoluționiști, înapoiate, iar Tylor a crezut că

ele reprezintă stadii ale evoluției prin care toate celelalte societăți mai dezvoltate au

trecut deja. Societățile primitive, rămase în urmă la aceste niveluri, erau considerate

ca fiind bune surse de informare despre trecutul celor care au evoluat, precum

societățile industriale occidentale, privite drept apogeul istoriei omenirii.

Ideea evoluției culturale, a progresului, a trecerii omenirii de la niveluri mai

scăzute de civilizație la unele mai elevate este astăzi cvasi-unanim acceptată, într-atât

de mult încât pare de la sine înțeleasă, însă în momentul în care ea a fost formulată de

către Tylor lucrurile nu stăteau deloc astfel. O teorie concurentă, aceea a

degenerescenței omenirii, cu origini îndepărtate și totodată ilustre în antichitatea

preclasică și clasică greacă, susținea contrariul, adică faptul că specia umană a

cunoscut în trecut perioade de mare elevație culturală, după care a decăzut substanțial,

astfel că toate culturile de astăzi sunt rămășițe degenerate ale unora cu mult 7 E. B. Tylor, Primitive Culture, 7th ed. New York, Brentano's, 1924, vol. I, p. 4. 8 Diviziunea preistoriei omenirii în cele trei epoci (a pietrei, bronzului și fierului) a fost propusă pentru prima dată de către arheologul danez Christian Jürgensen Thomsen (1788-1865), în anul 1836, într-o monografie despre preistoria scandinavă, de la care a fost preluată de Tylor. Cf. B. Gräslund, The Birth of Prehistoric Chronology. Dating methods and dating systems in nineteenth-century Scandinavian archeology, Cambridge University Press, 1987.

superioare. Punctul de vedere evolutiv s-a impus până la urmă, deși mai există și

astăzi excentrici care deplâng trecutele „vârste de aur” ale omenirii.

În spiritul ideilor darwiniste, Tylor a considerat că istoria speciei umane

înseamnă și o evoluție inevitabilă a instituțiilor, determinată de dezvoltarea

raționalității omului, care conduce, de asemenea, la progresul constant al tehnologiei,

la rafinarea modalității în care este înțeleasă lumea și este organizată societatea. Spre

exemplu, el a afirmat că toate religiile cunoscute au o origine comună, și anume

credința în existența spiritelor, iar forma primară a ritualului religios a fost sacrificiul,

înțeles ca modalitate de a hrăni aceste spirite pentru a le obține bunăvoința. Religiile

moderne au păstrat unele elemente ale celor mai vechi, dar pe măsură ce oamenii au

devenit tot mai inteligenți, superstițiile primitive au fost rafinate treptat și în cele din

urmă vor fi abandonate cu totul.

Ideea sa a fost dusă mai departe de către alți cercetători importanți, precum

James George Frazer (1854-1941), cel mai important dintre discipolii lui Tylor, sau

Lewis Henry Morgan (1818-1881). Frazer este unul dintre cercetătorii a căror operă a

configurat decisiv știința antropologiei așa cum se prezintă ea astăzi. Lucrarea sa cea

mai importantă este Creanga de aur (The Golden Bough: A Study in Comparative

Religion), publicată în 1890 în două volume și revizuită ulterior, până când a treia

ediție (1911–1915), apărută cu un nou subtitlu (A Study in Magic and Religion) a

ajuns la dimensiunea impresionantă de 12 volume și reprezintă o trecere în revistă a

credințelor, practicilor și instituțiilor de natură în primul rând religioasă, dar fără a se

limita doar la acestea. Frazer a oferit descrieri foarte detaliate ale multor ritualuri și

ceremonii, precum și analize ale unor mituri care apar în mod recurent în contextul

majorității culturilor cunoscute, din dorința de a identifica și defini acele elemente ale

vieții religioase care sunt comune tuturor culturilor. Concluzia sa este aceea că toate

religiile provin din vechi culte ale fertilității al căror mit central este acela al

sacrificiului periodic al unui rege sacru, care devine ulterior divinitatea venerată în

contextul fiecărei religii. El distinge între magie, care este încercarea de a controla

cursul evenimentelor prin diverse tehnici care sunt fundamentate pe raționamente

eronate despre lume și funcționarea ei, și religie, care înseamnă solicitarea unui ajutor

din partea unor ființe spirituale superioare, transcendente, distincție care a fost

adoptată în majoritatea cercetărilor antropologice până astăzi. Influențat de ideile

evoluționiste și de pozitivism, Frazer a considerat că istoria mentală a umanității

reprezintă o evoluție graduală și inevitabilă de la un mod de gândire magic la unul

religios și finalmente la cel științific, idee care a stârnit multe comentarii în epocă, dar

care nu mai este astăzi acceptată, deoarece știm acum că în multe cazuri cele trei

modalități de gândire pot conviețui armonios în una și aceeași mentalitate.9

La rândul său, L.H. Morgan a studiat dezvoltarea instituțiilor, cu deosebire a

celor care se regăsesc în toate societățile umane, pornind de la ideea că evoluția

intelectuală a speciei determină o rafinare paralelă a acestora. În scrierea sa cea mai

importantă, Societatea antică (Ancient Society, or Researches in the Lines of Human

Progress from Savagery through Barbarism to Civilization, 1877), el a dezvoltat o

teorie a evoluției societăților omenești care are la bază ideea că există o

interdependență funcțională între progresul intelectual, progresul social și progresul

tehnologic. Pentru a aduce argumente în sprijinul ideii sale, Morgan a exemplificat

consistent modul în care se condiționează reciproc evoluția tehnologiei, a sistemului

relațiilor familiale, a celui al relațiilor de proprietate, a structurilor sociale mai

cuprinzătoare și a sistemelor de guvernare cu dezvoltarea intelectuală a oamenilor. El

a fost interesat în mod deosebit de relațiile familiale și de raporturile de proprietate. În

acest context, a considerat, spre exemplu, că la începuturile existenței lor ca specie,

oamenii trăiau în promiscuitate, însă odată ce au ajuns la un stadiu mai elevat al

gândirii, au înțeles importanța legăturilor de rudenie dintre mamă și copiii, iar incestul

a fost prohibit. Cu timpul, paternitatea a început să fie și ea recunoscută, și în

consecință relațiile de rudenie au devenit mai complexe. Ulterior, legăturile de

consangvinitate au devenit mai importante decât simplele raporturi teritoriale, ceea ce

a determinat apariția unor structuri sociale și politice mai cuprinzătoare decât simplul

grup familial. În cele din urmă, ca o încununare a acestor etape, a apărut familia

monogamă. Concomitent cu aceste fenomene a avut loc o continuă dezvoltare a

tehnologiei, care a condus la sporirea avuției, fapt care a făcut ca regulile și

aranjamentele sociale care instituie și garantează proprietatea bunurilor, precum și

moștenirea lor să se rafineze și să câștige în importanță. În cele din urmă a apărut

instituția modernă a proprietății private, așa cum o cunoaștem astăzi și s-au constituit

sisteme politice bazate pe principiul teritorialității, în centrul tuturor aranjamentelor

sociale fiind situată instituția pe care Morgan a considerat-o cea mai importantă, și

anume familia nucleară.

9 J. G. Frazer, The Golden Bough. Abridged Edition, Mineola N.Y., Dover Publications, 2005, passim.

Pe baza acestor idei, Morgan a construit o interpretare a întregii istorii a

omenirii, pe care a împărțit-o în etape. Inițial, el a considerat că există două astfel de

mari stadii ale existenței omului ca specie: sălbăticia (savagery) și civilizația

(civilization), pentru ca mai apoi, odată cu publicarea Societății antice, să introducă

încă un stadiu, de tranziție între cele două, numit stadiul barbariei (barbarism).10

Fiecare dintre primele două stadii sunt la rândul lor divizate în câte trei niveluri,

inferior, mediu și superior, limitele dintre ele fiind fixate de descoperirea și

introducerea de inovații tehnologice și culturale. Astfel, spre exemplu, primul nivel al

stării de sălbăticie durează de la apariția omului până la descoperirea focului și a

tehnicii pescuitului, iar cel de-al treilea de la inventarea arcului cu săgeți până la a

tehnicii fabricării vaselor de ceramică. Starea de barbarie începe de la finalul acestui

nivel și se sfârșește cu perfecționarea tehnicilor de prelucrare a fierului, în timp ce

introducerea scrierii cu ajutorul alfabetului fonetic marchează debutul civilizației,

etapă care durează până în zilele noastre. După opinia lui Morgan, trecerea de la o

etapă la alta are un caracter natural și necesar, prin urmare progresul este în cele din

urmă inevitabil, iar mersul istoriei umanității capătă un caracter cvasi-teleologic, în

sensul că omenirea în ansamblul ei tinde în mod natural către propria sa perfecționare.

Pe lângă teoria evoluției societății omenești, Lewis Morgan este important

pentru înțelegerea modului în care s-a dezvoltat antropologia ca disciplină datorită

extinselor sale cercetări de teren întreprinse asupra populațiilor de nativi americani.

Prima generație de antropologi și-a întreprins cercetările pe baza datelor furnizate de

către alte persoane, care veneau în contact direct cu diferite populații exotice datorită

naturii activităților lor – exploratori, misionari, funcționari din administrația colonială

–, care fie au colectat aceste date etnografice din proprie inițiativă, fie în virtutea unor

cerințe legate de propria muncă, fie la solicitarea teoreticienilor înșiși, care le furnizau

chestionare dinainte pregătite pentru a le aplica odată ajunși în contact cu aceste

populații. Această colectare indirectă a informațiilor prezintă anumite dezavantaje,

cum ar fi faptul că nu este sistematică, tinde să acorde atenție aspectelor inedite,

senzaționale în dauna celor mai puțin spectaculoase, dar care constituie majoritatea și

baza interpretării, precum și înclinația celor care le relatează de a le selecta, interpreta

dintr-o perspectivă personală, determinată de propriile interese, ceea ce le reduce

10 L.H. Morgan, Ancient Society, or Researches in the Lines of Human Progress from Savagery through Barbarism to Civilization, Partea I, cap. I-III, disponibil on-line la http://marx.org/reference/archive/morgan-lewis/ancient-society/index.htm

obiectivitatea. Pentru a compensa aceste lipsuri, în a doua jumătate a secolului al

XIX-lea au fost organizate mai multe expediții de colectare de date etnografice, în

special de către muzee, ceea ce a condus la o multiplicare și o diversificare a surselor.

Morgan a fost unul dintre cei dintâi care au înțeles necesitatea de a întreprinde

investigații etnografice în teren, deoarece a fost implicat în mod direct în tratativele

dintre statul american și populațiile autohtone din așa-numita „Ligă irocheză”

(Iroquois League), compusă din etniile Mohawk, Oneida, Onondaga, Cayuga și

Seneca, în contextul încercărilor autorităților de a le reamplasa pe acestea din urmă

pentru a introduce coloniști agricoli în teritoriile ocupate de către ele. În 1841,

Morgan, proaspăt licențiat în drept, a fondat, împreună cu câțiva prieteni, o societate

culturală numită „Nodul Gordian”, pe care apoi a redenumit-o succesiv „Ordinul

Irochez”, „Marele Ordin al Irochezilor” (Grand Order of the Iroquois) și „Noua

Confederație a Irochezilor” (New Confederacy of the Iroquois), fixându-i drept scop

principal activitatea de cercetare cu scopul de a aduna cât mai multe informații despre

aceste populații nativ americane, pentru a le conserva limba, cultura și identitatea. În

1844, asociația a început să se implice în mod activ în diferendele dintre stat și nativii

americani, cu scopul de a le susține drepturile acestora din urmă, în special celor

aparținând etniei Seneca. Morgan a devenit un fervent susținător al acestora, a

participat la negocieri cu guvernul și companiile private, ca reprezentant al indienilor

americani, și a fost în cele din urmă adoptat în Tribul Broaștei Țestoase, sub numele

de Tayadaowuhkuh, însemnând „cel care aruncă o punte peste abis” (abisul dintre

irochezi și americanii de origine europeană). Faptul că a luat contact direct cu nativii

americani și cu modul lor de viață l-a ajutat să înțeleagă necesitatea studierii directe a

culturii lor, astfel că între anii 1859 și 1862 a condus un program de cercetare finanțat

de către Smithsonian Institution și de el însuși, în cadrul căruia a întreprins patru

expediții, două pentru a întâlni triburile din câmpiile din Kansas și Nebraska, și altele

două în amontele fluviului Missouri.

Utilizând datele adunate în extinsele sale cercetări, Morgan a publicat două

monografii antropologice cuprinzătoare, una despre irochezi, The League of the Ho-

de-no-sau-nee or Iroquois (1851) și una despre sistemul relațiilor de rudenie ale

indienilor americani, Systems of Consanguinity and Affinity of the Human Family

(1871), alături de o serie de studii de mai mică întindere cu subiecte de aceeași natură.

Importanța acestor scrieri este una semnificativă, deoarece atenția acordată celor mai

mici amănunte și nuanțe și maniera extrem de detaliată în care el a descris organizarea

socială a irochezilor a instituit un model de urmat pentru cercetările etnografice ale

antropologilor care l-au succedat, începând cu Bronisław Malinowski și Margaret

Mead și până la cei din zilele noastre.