TEORII SOCIOLOGICE ASUPRA IMBATRINIRII“Rămânerea în societate” , pg. 60-81

FUNCŢIONALISMUL În anii 60-70 ai secolului trecut este cea mai importantă teorie

din cadrul gerontologiei (ştiinţei îmbătrânirii) Definiţia funcţionalistă a îmbătrânirii:

Pierderea de roluri, profesionale în momentul pensionării şi familiale odată cu plecarea copiilor şi decesul soţului/soţiei

Societatea este organizată pe straturi de vârstă Apar şi se întăresc normele de vârstă Normele de vârstă pot fi şi sociale şi biologice (“normativitatea

socială este dublată de una biologică”) Ieşirea din rolul de vârstă este sancţionat de societate (crează o

disfuncţie socială şi este o devianţă)

Nu numai vârsta cronologică contează ci şi vârsta funcţională Societatea modernă face o sinteză a vârstei cronologice şi a

celei funcţionale vorbind de curs de viaţă şi etape de viaţă. Limitele de vârstă devin astfel mai puţin constrângătoare.

Societatea se organizează pe etape de viaţă (6):pruncia, copilăria, adolescenţa, tinereţea adultă, maturitatea şi bătrâneţea

FUNCŢIONALISMUL (CONT.) Stratificarea pe vârste are o importanţă mare

pentru societate: Reglementează accesul şi retragerea de pe piaţa

muncii. Permite ordonarea indivizilor în funcţie de

capacitatea lor fizică şi biologică de performanţă Devalorizarea bătrânilor în societăţile

contemporane este o consecinţă funcţională a:

Tehnologizării (medicale , în special) Introducerii pe scară mare a protecţiei sociale Îmbătrânirii demografice

Societăţile se “juventologizează” sub presiunea ordonării pe vârste (vârstele tinere fiind tot mai funcţionale)

TEORIA DEZANGAJĂRII (CUMMING ŞI HENRY), 1961

Au studiat modul în care se îndepărtează vârstnicii de rolurile pe care le au la locul de muncă, de relaţiile sociale şi de modul cum se pregătesc de detaşarea finală.

Procesul dezangajării-retragerea graduală a vârstnicilor din rolurile deţinute

Dezangajarea este universală Dezangajarea se manifestă prin:

Diminuarea numărului de roluri sociale Scăderea interacţiunilor sociale Schimbarea naturii relaţiilor sociale ale vârstnicului

care vor fi orientate mai mult spre aspecte afective

CARACTERISTICILE DEZANGAJĂRII

Reciprocitatea Pe de o parte persoana vârstnică a cărei capacităţi se

diminuează se concentrează tot mai mult spre ea însăşi, iar pe de altă parte societatea îi retrage rolurile sociale acordate

Funcţionalitatea Dezangajarea face posibilă reînnoirea generaţiilor în

câmpul muncii şi permite tinerilor cu cunoştinţe să acceadă la poziţii de responsabilitate

Ireversibilitatea Contactele sociale se răresc, cele noi sunt mai dificil de

stabilit Activitatea de explorare se reduce şi în consecinţă

vârstnicul reacţionează cu dificultate în situaţii noi

Universalitatea Ea poate varia după cultură şi sex

TEORIA ACTIVITĂŢII (HAVIGURST ŞI ALBRECHT, 1953)

Constatări: vârsta înaintată aduce şi o creşterea a satisfacţiei de viaţă

Creşterea satisfacţiei de viaţă este corelată cu scorurile de activitate (şi mai puţin cu vârsta şi poziţia socială)

Îmbătrânirea reuşită este asociată cu atitudinea voluntaristă de menţinere a unui nivel ridicat de angajament

CRITICI LA ADRESA TEORIILOR FUNCŢIONALISTE

Nu iau în considerare inegalitatea socială, puterea şi conflictul, faptul că societatea creează devalorizarea persoanelor vârstnice

Cele două teorii majore funcţionaliste legitimează, încurajează lipsa unor politici speciale pentru vârstnici

Nu spune în ce domenii se produce dezangajarea, ce categorii de vârstnici este afectată mai mult de ea

Nu spune care sunt semnificaţiile pe care persoanele vârstnice le dau propriului traseu de îmbătrânire (lipseşte perspectiva din interior)

TEORII SOCIOECONOMICE

Vârstnicii sunt priviţi ca o resursă şi ca o cheltuială de către guverne şi comunităţi

Vârstnicii primesc o parte din PIB direct (pensii) şi indirect (familie)

Creşterea ponderii persoanelor în vârstă pune problema capacităţii de susţinere a lor prin PIB: vârstnicii din ţările în curs de dezvoltarea vor fi mai afectaţi decât cei din ţările dezvoltate

Chiar dacă speranţele de viaţă se vor egaliza pe plan mondial, vârstnicii vor trăi foarte diferit în funcţie de ţară.

TEORII POSTMODERNE

Postmodernitate Teoriile postmoderne se concentrează pe

folosirea tehnologiilor bio-medicale pentru creşterea longevităţii şi modificarea (menţinerea) aspectului fizic

Este analizată tensiunea dintre “înfăţişarea externă” a corpului, feţei, capacităţile funcţionale şi sentimentul intern al persoanei referitoare la identitatea sa.

Teoreticienii postmodernişti vorbesc de dispariţia diviziunii sociale între vârstnici

EXPERIENŢA DE A DEVENI “BĂTRÂN”(TEORII POSTMODERNE)

O experienţă trăită de regulă între 50-60 de ani provocată de stimuli ca: schimbări în reţeaua socială + manifestări corporale (boli, schimbări în înfăţişare)

Caracteristici ale acestei experienţe: Distanţa dintre viziunea interioară şi cea exterioară

asupra sinelui, apărând un decalaj între ceea ce simte persoana că este şi percepţia altora, care o văd ca “bătrână”

Nevoia de a se distinge de cei “bătrâni” prin strategii de comunicare şi discurs ( “bătrânii sunt cei care nu fac nimic, sunt izolaţi şi închişi în ei înşişi, pe când ei se prezintă ca oameni activi, ocupaţi, mobili, cu o inteligenţă vie”) sau prin refuzul de a participa la activităţi caracteristice celor bătrâni

EXPERIENŢA DE “A FI BĂTRÂN”

Nu este propriu-zis o experienţă, ci o serie de experienţe care te conduc până la urmă la a te gândi că “poţi fi bătrân”

“a te gândi că poţi fi bătrân prin acumulare de vârstă”-individul vorbeşte de o schimbare calitativă în viaţa sa, de oboseală, evocă chiar perspectiva morţii

“a te gândi că poţi fi bătrân prin bătrâneţe” – persoana accentuează că este nefericit, marginalizat

“a te gândi că poţi fi bătrân prin acumulare de dependenţă” –degradarea sănătăţii şi înmulţirea handicapurilor forţează individul nu numai să-şi reducă activitatea, dar şi să se perceapă ca mai puţin activ şi ca în curs de a se simţi bătrân

TEORII INTERACŢIONISTE Procesul de îmbătrânire poate fi studiat prin

analiza transformărilor de identitate ale vârstnicului sub impactul interacţiunilor cotidiene.

Îmbătrânirea este şi un produs al interacţiunilor cotidiene: “ acte simple, dar de impact pot conduce la sentimentul de îmbătrânire”:

Remarcile anturajului referitoare la lentoarea persoanei Remarci din trafic Interogaţii sugestive: “unde vrei să mergi la vârsta ta?” Lipsa de atenţie şi înţelegere a personalului de îngrijire Atitudinea protectoare sau condescendentă

Interacţiunile umane sau cu obiecte îl confruntă pe vârstnic cu o nouă imagine de sine

Dificultatea interacţiunilor cu oamenii sau cu obiectele îi fac pe vârstnici să se replieze în spaţiul domestic şi să evite interacţiunile în special cele din spaţiul public.

TEORII ALE SĂNĂTĂŢII VÂRSTNICILOR

Sănătatea: rezultantă a mai multor factori, incluzând deprinderi de viaţă, ereditate, traseu ocupaţional, mediu natural, acces la sistemul de îngrijire medicală

Comportamentele individuale în ceea ce priveşte sănătatea sunt afectate de valori societale şi de practici şi obiceiuri din mediul apropiat.

Sănătatea poate fi măsurată obiectiv şi subiectiv

Sănătatea vârstnicilor de azi depinde de: Diferenţe sociale, culturale şi de sex

TEORII PSIHOLOGICE

Teoria cognitivă Teoria stadiilor de viaţă (Ursula Schiopu,

Psihologia vârstelor) Sunt 3 etape de viaţă: stadiul de trecere spre

bătrâneţe (de la 65 la 75 de ani), stadiul bătrâneţii medii (de la 75 la 85 de ani) şi stadiul marii bătrâneţi sau al longevivilor

Subidentităţile se contractă

TEORII BIOLOGICE

Teoriile programarii genetice Teoriile ratei variabile  

TEORIILE PROGRAMARII GENETICE (I)

Teoria senectuţii programate Îmbătrânirea rezultă în urma senectuţii

programate: “dezactivarea” anumitor gene înainte ca pierderile corelate cu vârsta (spre exemplu cele de vedere, auz şi control motor) să devină vizibile.

Teoria endocrină Ceasul biologic acţionează prin intermediul

genelor care controlează schimbările hormonale. Pierderea forţei musculare, acumularea de grăsimi şi atrofierea organelor pot fi legate de reducerea activităţii hormonale.

TEORIILE PROGRAMARII GENETICE (II)

Teoria imunologică postulează că anumite gene pot determina probleme ale sistemului imunitar, care se deteriorează cu vârsta, făcând ca organismul să fie vulnerabil la boli infecţioase

Teoria evoluţionistă. Potrivit acestei teorii, capacitatea bună de reproducere este principalul obiectiv al selecţiei naturale, iar investirea resurselor genetice în viaţă dincolo de vârsta reproducerii nu serveşte nici unui scop.

TEORIILE RATEI VARIABILE

Sunt numite şi teoriile erorii, privesc îmbătrânirea ca pe rezultatul unui proces aleatoriu, variabil de la o persoană la alta. În majoritatea teoriilor ratei variabile, îmbătrânirea presupune deteriorarea în umra erorilor întâmplătoare survenite în organismele biologice sau în urma atacurilor mediului asupra acestora. Alte teorii ale ratei variabile se concentrează asupra proceselor interne cum este metabolismul (procesul prin care se transformă hrana şi oxigenul în energie) care ar putea să influenţeze direct şi continuu ritmul îmbătrânirii.

TEORIILE RATEI VARIABILE (I) Teoria uzurii susţine că organismul îmbătrâneşte ca urmare a

deteriorărilor acumulate la nivel molecular. Pe măsură ce îmbătrânesc oamenii sunt mai puţini capabili de repararea sau înlocuirea componenteloir deteriorate. Factorii de stres interni şi externi (inclusiv acumularea de materiale nocive, cum ar fi produsele secundare ale metabolismului) pot agrava procesul de uzură

Teoria radicalilor liberi propusă de Harman: radicalii liberi constituie un mecanism endocelular ce alterează genele ADN şi cele proteice

Teoria ratei vieţii sugerează că organismul poate îndeplini doar o cantitate limitată de muncă şi atât; cu cât lucrează mai rapid cu atât foloseşte mai multă energie şi cu atât se epuizează mai rapid. Aşadar viteza metabolismului, adică a consumului de energie, determină lungimea vieţii.

Teoria autoimunităţii sugerează că sistemul imunitar îmbătrânit poate să devină “confuz” şi să elibereze anticorpi care atacă chiar celulele organismului. Se crede că această disfuncţie, numită autoimunitate, este răspunzătoare de unele boli şi afecţiuni corelate cu vârsta.

CÂT DE MULT POATE FI PRELUNGITĂ DURATA VIEŢII ? Curbele de supravieţuire (procentele de oameni care trăiesc

până la anumite vârste) sprijineau ideea unei limite biologice a duratei de viaţă – 100 de ani

Leonard Hayflick (1974) a descoperit că în laborator celulele umane nu se divid de mai mult de 50 de ori. Aceasta se numeşte limita Hayflick şi s-a dovedit că este controlată genetic. Drept urmare a fost estimată vârsta până la care celulele pot atinge această diviziune la 110 ani

Tiparul pare însă să se schimbe la vârste foarte înaintate. S-a constatat astfel că oamenii ajunşi la 110 ani au o probabilitate de deces la fel ca şi cei de 80 de ani. Altfel spus oamenii suficient de rezistenţi pentru a ajunge la o anumită vârstă au o probabilitate mare să continue să

trăiască o vreme.