UNIV. CREŞTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR”, BUCURE ŞTI

FACULTATEA DE MANAGEMENT TURISTIC

ŞI COMERCIAL, TIMI ŞOARA

TEORIA GENERAL Ă A DREPTULUI

2

Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României CRIŞAN, ALEXANDRU Teoria general ă a dreptului : note de curs / Alexandru Cri şan, Ionel Negru. - Timiºoara : Eurostampa, 2006 Bibliogr. ISBN (10) 973-687-490-7 ; ISBN (13) 978-973-687-490-1 I. Negru, Ionel 34(075.8)

3

UNIV. CREŞTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR”, BUCURE ŞTI

FACULTATEA DE MANAGEMENT TURISTIC

ŞI COMERCIAL, TIMI ŞOARA

TEORIA GENERAL Ă A DREPTULUI — NOTE DE CURS —

CONF. DR. ALEXANDRU CRI ŞAN

PREP. UNIV. NEGRU IONEL

Timişoara 2006

4

5

Consideraţii generale privind obiectul teoriei generale a dreptului

Teoria generală a dreptului este o ştiinţă socială, juridică generală.

Ea este disciplina ştiinţifică şi didactică care studiază dreptul în

ansamblul său, formulând conceptele, categoriile, principiile şi noţiunile

de bază ale dreptului.

Obiectul de cercetare al teoriei generale a dreptului îl constituie

observarea şi cercetarea fenomenului juridic, a legilor generale ale vieţii

juridice, precum şi ale categoriilor şi noţiunilor universal valabile pentru

ştiinţa juridică.

Referindu-se la obiectul teoriei generale a dreptului marele jurist

Mircea Djuvara scria: “obiectul acestei discipline va fi aşadar ceea ce este

comun în toate ramurile dreptului, în timp şi în orice loc şi are menirea de

a pune în lumină cât mai clară realitatea dreptului ca atare, indiferent de

manifestările ei variate în timp şi spaţiu.”

Teoria generală surprinde caracterele proprii şi permanente ale

fenomenului juridic pentru a-l defini şi pentru a-i contura spaţiul în cadrul

sistemului socio-istoric din care face parte.

Trăsăturile teoriei generale a dreptului, ca ştiinţă juridică, sunt, pe

de o parte comune cu ale celorlalte ştiinţe despre societate, iar pe de altă

parte conţine şi trăsături specifice.

Dintre trăsăturile comune amintim:

- caracterul social (studiază dreptul ca fenomen social)

- caracterul filosofic (abordează fenomenul juridic pe baza unei

anumite concepţii despre lume şi viaţă)

6

- caracterul deschis, permeabil la cercetările noi efectuate de

celelalte ştiinţe.

Trăsăturile specifice ale teoriei generale a dreptului sunt

următoarele:

- caracterul juridic (cercetează dreptul în ansamblul şi în legătură

cu condiţiile care îi determină esenţa, conţinutul, structura şi formele

exterioare de manifestare)

- caracterul general (formulează categorii juridice valabile pentru

întregul sistem de drept)

- caracterul introductiv (este punctul de plecare pentru studiul

celorlalte ştiinţe juridice)

- caracterul interdisciplinar juridic (se află la confluenţa tuturor

ramurilor de drept, de unde extrage şi esenţializează conceptele,

noţiunile, principiile etc.)

Teoria generală a dreptului a fost apreciată ca fiind nu doar o

ştiinţă care operează cu concepte, teorii, principii şi legităţi, dar şi ca o

artă în măsura în care a pretins organului de aplicare a dreptului (jurist,

judecător, procuror) pe lângă cunoştinţe şi talent şi măiestrie în a sesiza, a

cerceta şi aplica corect, în sensul şi spiritul legii, litera acesteia.

Teoria generală a dreptului este o construcţie intelectuală corect

organizată care poate explica diversele sisteme juridice, care poate

construi şi aplica dreptul. Ea stimulează gândirea, fapt ce este preferabil

acumulării mecanice de cunoştinţe.

Cu toate că, la o apreciere superficială s-ar putea susţine că teoria

generală a dreptului nu ar avea aplicaţii practice, la o analiză mai atentă

se ajunge la o concluzie opusă. Astfel, cunoştinţele dobândite la teoria

generală a dreptului referitor la litera şi spiritul legii, la metodele de

7

interpretare a normelor juridice, la limbajul juridic ori la raţionamente,

pot duce la soluţii corecte în practică, la calificarea justă a unei fapte, la

cercetarea textelor legale ori a practicii judiciare.

Raportată la sistemul ştiinţelor juridice, teoria generală a dreptului

are un caracter de ştiinţă fundamentală şi totodată de sinteză. Conceptele,

categoriile şi legităţile create de teorie sunt folosite de toate celelalte

discipline. În acelaşi timp, datele şi concluziile acestor discipline sunt

folosite de teoria generală a dreptului pentru definirea acestor concepte.

Ca disciplină de învăţământ, teoria generală a dreptului are şi un

caracter de introducere în studiul ştiinţelor juridice.

Denumirea dată cursului în actualul plan de învăţământ de

„Introducere în drept” ţine seama de sarcina inevitabilă a acestei

discipline de a „introduce” studenţii în lume „dreptului, de-a deschide

porţile universului juridic, ale justiţiei, dreptăţii şi adevărului.

8

CAP.I. Conceptul dreptului

Cuvântul „drept” este utilizat într-o multitudine de sensuri sau

accepţiuni foarte diferite, sensuri mergând de la cele de maximă

generalitate până la cele de strictă specialitate.

Referindu-ne la domeniile de interes a ştiinţelor juridice,

distingem în principal, trei mari sensuri ale noţiunii de drept:

Într-o primă accepţiune, prin „drept” înţelegem ansamblul

regulilor sau normelor juridice care reglementează conduita oamenilor

într-o colectivitate politiceşte determinată, adică a normelor obligatorii

impuse prin forţa de constrângere a statului tuturor cetăţenilor săi. În

acest sens, distingem, spre exemplu, dreptul român, dreptul francez,

dreptul german etc.

Într-o a doua accepţiune, prin „drept” se înţelege o anumită

facultatea (posibilitatea) recunoscută de dreptul obiectiv unei persoane

de a adopta o anumită conduită juridică. În acest sens, vorbim de:

dreptul la nume, dreptul de proprietate, dreptul la muncă etc.

Într-o a treia accepţiune, prin cuvântul „drept” se înţelege studiul

sau ştiinţa dreptului, adică acea ramură a învăţământului şi cercetării

ştiinţifice care se ocupă cu cunoaşterea dreptului obiectiv şi a dreptului

subiectiv. În acest sens, vorbim de: Facultatea de Drept, cursul de drept

civil ca şi de ştiinţa dreptului.

Totalitatea normelor juridice în vigoare dintr-un stat poartă

denumirea de drept pozitiv (obiectiv). Este un drept aplicabil imediat şi

continuu, obligatoriu şi susceptibil de a fi adus la îndeplinire printr-o

forţă exterioară, ca o îndreptăţire legitimă a unor instanţe sociale special

abilitate.

9

Dreptul pozitiv (obiectiv) se împarte în mai multe ramuri, având

un obiect propriu de reglementare şi un obiect propriu de studiu.

Cea mai importantă şi mai generală împărţire a dreptului este în:

a) dreptul internaţional are ca obiect raporturile dintre stat

sau dintre cetăţenii diferitelor state

b) dreptul intern (naţional) are ca obiect raporturile dintre

cetăţenii aceluiaşi stat.

La rândul său, dreptul intern (naţional) se împarte în două

categorii:

a) drept public, care se ocupă de modul de organizare a

statului şi a autorităţiilor publice, de raporturile dintre stat

şi cetăţeni şi, în general, de actele făcute de persoanele

investite cu autoritate statală. Dreptul public se subdivide

în: drept constituţional, dreptul administrativ, dreptul

financiar, dreptul penal etc.

b) drept privat, care are ca obiect raporturile dintre cetăţenii

aceluiaşi stat. El se

subdivide în: drept civil, drept comercial, dreptul familiei,

dreptul muncii etc.

Instituţia dreptului derivă din societate şi îşi găseşte suportul în

relaţiile dintre oameni. Astfel fiind, dreptul este indisolubil legat de

evoluţia generală a societăţii, de particularităţiile societăţii în diferitele

sale trepte de dezvoltare istorică.

Romanii credeau în veşnicia dreptului. Ei spuneau că acolo unde

există societate, există drept.

Apariţia dreptului, ca de altfel şi a statului, este un proces

complex, căruia nu i se poate stabili o dată prescrisă de naştere.

10

În comuna primitivă nu existau norme de drept, relaţiile dintre

membrii tribului (ginţii) fiind reglementate printr-un sistem de reguli

sociale, cu caracter obişnuielnic, moral, prescripţii religioase şi alte

norme de viaţă socială. Aceste reguli s-au format pe baza unei experienţe

îndelungate, devenind o necesitate pentru desfăşurarea traiului în comun.

Pe măsura dezvoltării societăţii, aristocraţia gentilică înlocuieşte

treptat obiceiurile şi normele care exprimau comunitatea de interese ale

membrilor ginţii, cu reguli noi care consacră şi apără privilegiile ei

sociale, noul sistem de repartiţie a produselor şi, în final, care consacră

proprietatea privată asupra pământului şi altor mijloace de producţie.

Apariţia dreptului constituie o necesitate istorică dat fiind faptul

că menţinerea ordinii nu se mai putea asigura cu ajutorul sistemului de

reguli din comunităţile gentilico-tribale şi se impunea statornicirea unor

alte reguli care să consfinţească noile relaţii sociale.

Formarea dreptului, ca sistem de reguli care exprimă voinţa de

stat şi a căror respectare este asigurată de puterea statului, este un proces

complex şi de durată, proces care prezintă particularităţi de la un popor la

altul, de la un stat la altul.

Cu toate acestea, se pot constata cel puţin trei căi de formare a

dreptului în statele antice şi feudale.

O prima cale o constituie preluarea unor obiceiuri care au apărut

şi dăinuit în comuna primitivă şi care au fost adaptate noilor relaţii

sociale, aplicarea lor fiind impusă sub ameninţarea unor sancţiuni de stat.

În acest fel a luat naştere aşa numitul drept cutumiar.

O a doua cale de formare a dreptului constă în crearea dreptului

scris, în instituirea unor legi care cuprindeau atât obiceiurile vechi dar

adaptate noilor realităţi, cât şi dispoziţii juridice noi.

11

În sfârşit, o a treia cale de apariţie a dreptului o constituie

soluţiile date de judecători, de instanţele judecătoreşti. În situaţia în care,

în faţa unei stări de fapt inedite, pentru care nu există text de lege care să

o reglementeze, soluţiile pronunţate deveneau ele însele obligatorii

pentru judecătorii care ulterior aveau de rezolvat cazuri asemănătoare,

aceste soluţii dobândind forţa unei legi.

Primele legiuiri au apărut în Orientul Antic, constituindu-se ca

impresionante opere de referinţă pentru istoria dreptului. Aşa sunt spre

exemplu: Codul lui Hamurabi (Babilon) edictat cu 2000 de ani înainte de

Cristos, Legile lui Manu (India) şi Legile lui Mu (China).

În Europa primele legiuiri consemnate documentar sunt : Legile

lui Lycurg în Sparta (sec. X-XIX înainte de Cristos), Legile lui Dracon şi

Solon în Atena (sec. VI-V înainte de Cristos), Legea celor XII table la

romani (sec. V înainte de Cristos), Legea Salica la franci (sec V–VI).

În ţările române legislaţia n-a apărut pe un loc gol. Numeroasele

prevederi specifice lui Jus Valachicum preluate în redactarea unor norme

juridice, au fost completate cu izvoare de tip bizantin, dintre care cele

mai importante sunt: Ecloga (culegere de norme juridice, apărută în 889

d.Chr.); Legiuirea agrară (apărută în secolul al VIII-lea); Manualul de

legi – cel dintâi cod juridic complex - Basilicalele (coduri tipărite în

secolele VIII-X din iniţiativa împăraţilor Vasile I şi Leon VI ); Exabiblul

lui Constantin Armenopol (apărut în 1345, la Salonic) şi Sintagma lui

Matei Vlastarie (1335, culegere de drept canaonic, care a circulat şi în

ţările române în traducere slavonă).

La baza legislaţiei scrise medievale stau şi texte de lege în

redactare slavonă, ulterior românească : Pravila de la Bisericani, Pravila

de la Putna şi Pravila de la Govora.

12

În 1646, la Iaşi se tipăreşte prima culegere de legi, Carte

românească de învăţătură de la Pravilele Împărăteşti, lucrare cu conţinut

penal, civil şi procedural care priveşte pe mireni, dar şi pe clerici.

Prevederile ei s-au aplicat până la apariţia Criminaliceştei condici (1820-

1826). La interval de 6 ani, în 1652, la Târgovişte, în Ţara Românească,

se tipăreşte Îndreptarea legii sau Pravila cea mare, identică, în conţinut,

cu cea apărută la Iaşi, la care se adaugă Comentariul lui Aristen.

Aplicarea ei a durat până la introducerea Codului civil, în 1865.

În cei peste 100 de ani de domnie fanariotă în ţările române au

fost iniţiate şi au apărut următoarele legiuiri: Manualul lui Mihail

Fotinopolos, în Ţara Românească(1765) destinat aplicării de către toţi

judecătorii, atât ai divanului domnesc, cât şi cei din judecătoriile ţării; în

1780, tot în Muntenia, apare Pravilniceasca condică sau Micul Manual de

legi al lui Alexandru Ipsilante; Codul civil al lui Scarlat Calimach (în

Moldova, 1817); Legiuirea Caragea (Ţara Românească, 1818), cu

conţinut civil, penal şi de procedură; Criminaliceasca condică (Moldova,

1820-1826), din iniţiativa lui Scarlat Calimach; Manualul lui Andronache

Donici, alcătuit şi tipărit cu concursul mitropolitului Vienamin Costache,

în 1814.

Până la apariţia primului Cod civil (1865), în Muntenia se mai

tipăresc un Cod Comercial (1840) şi un Cod Penal (1841).

13

CAP.II. Dreptul şi statul

1. Forma şi funcţiile statului

Din punct de vedere etimologic, cuvântul “stat” derivă din

latinescul Status care exprimă ideea unei anumite poziţii, ca şi ideea unei

anumite situaţii.

Statul a apărut cu aproape şase milenii în urmă în Orientul Antic

(Babilon, Egipt, India, China). Statul a fost şi continuă să fie considerat

atât principalul instrument al conducerii sociale cât şi principala instituţie

politică a societăţii.

Apariţia statului este determinată de schimbările petrecute în

orânduirea comunei primitive, schimbări care au făcut ca vechile forme

de organizare şi conducere (ginta, tribul) să nu mai fie suficiente,

impunându-se o formă nouă, cea statală.

O dată cu apariţia statului, relaţiile sociale se pot dezvolta la

adăpostul unei forţe de constrângere specială pe care statul o deţine şi o

poate utiliza împotriva celor care i se opun.

Statul apare, astfel, ca o modalitate social-istorică de organizare

prin care grupurile sociale şi-au promovat interesele şi în care şi-au găsit

expresia concentrată întreaga societate.

Pentru existenţa unui stat sunt necesare şi suficiente trei

elemente:(a) populaţia; (b) teritoriul; (c) puterea de stat (puterea politică

sau puterea publică).

Statul a fost definit ca fiind o putere organizată asupra unei

populaţii pe un anumit teritoriu.

Scopul statului este apărarea interesului general, a drepturilor

inalienabile ale omului. Realizarea acestor deziderate are loc atât prin

14

activitatea statului cât şi prin participarea organelor nestatale şi implică

exercitarea funcţiilor statului.

Orice stat are trei funcţii principale:(1) funcţia legislativă;(2)

funcţia executivă; (3) funcţia judecătorească;

(1) Funcţia legislativă este acea activitate a statului care are ca

obiect elaborarea unor norme de conduită socială generală, de aplicare

repetată şi obligatorii, susceptibile de a fi sancţionate prin forţa de

constrângere a statului.

(2) Funcţia executivă are ca obiect asigurarea bunului mers al

serviciilor publice, organizarea aplicării legilor şi punerea lor în aplicare

la cazurile concrete, de către organele ce formează administraţia statului.

(3) Funcţia judecătorească este acea activitate a statului care are

ca obiect soluţionarea cu putere de adevăr legal şi în deplină

independenţă în cadrul unei proceduri publice şi contradictorii a

conflictelor juridice.

Pentru realizarea funcţiilor sale, statul îşi organizează un sistem

de instituţii care dau expresie concretă puterilor statului. Modul de

funcţionare, repartizarea competenţelor, atribuirea unor prerogative

specifice sunt conţinute în constituţie şi în legi.

În esenţă, instituţia sau organul de stat este acea parte

componentă a aparatului de stat investită cu competenţă şi putere şi

caracterizată prin aceea că cei care o compun au o calitate specifică,

respectiv parlamentari, funcţionari sau magistraţi.

Un alt aspect care caracterizează fenomenul statal îl constituie

forma statului. Forma de stat exprimă modul de organizare a conţinutului

puterii, structura internă şi externă a acestui conţinut.

Laturile componente ale formei de stat sunt: (a) forma de

guvernământ; (b)structura de stat; (c) regimul politic;

15

(1) Forma de guvernământ poate fi definită ca fiind organizarea

puterii de stat, modul de formare şi competenţa organelor supreme ale

statului. Formele de guvernământ cunoscute sunt: monarhia şi republica.

(a) Monarhia se caracterizează prin deţinerea puterii de către o

singură persoană care ocupă tronul prin succesiune. Monarhul (rege,

împărat, şah, sultan etc) nu poate fi schimbat fără consimţământul său.

(b) Republica se caracterizează prin faptul că puterea supremă

aparţine unui organ ales pe o perioadă limitată.

(2) Structura de stat se referă la organizarea puterii de stat în

funcţie de împărţirea administrativ-teritorială la caracterul relaţiilor

dintre părţile componente ale statului şi ale fiecăruia din ele, în întregul

său. Din acest punct de vedere, statele pot fi împărţite în state (a) unitare

(simple) şi (b) federative (compuse).

(3) Regimul politic este acea latură a formei de stat, prin care se

defineşte sistemul metodelor şi principiilor de înfăptuire a puterii de stat

în strânsă legătură cu situaţia drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Regimurile politice se împart în două categorii: (a) regimuri

autocratice, dictatoriale; (b) regimuri democratice;

(a) Regimul autocratic se caracterizează prin faptul că masele

populare nu au nici o posibilitate de a determina sau influenţa politica

internă şi externă a statului.

(b) Regimul democratic presupune existenţa unor condiţii care fac

posibilă participarea cetăţenilor la viaţa politică, influenţează politica

internă şi externă a statului.

16

2. Statul de drept. Concept şi tr ăsături

Statul de drept poate fi definit ca o formă a regimului democratic

de guvernământ caracterizat prin asigurarea domniei legii şi drepturilor

şi libertăţilor fundamentale ale omului în exercitarea puterii.

El este rezultatul dezvoltării istorice a existenţei celor două

fenomene sociale: statul şi dreptul, legate indisolubil unul de celălalt,

ambele având de îndeplinit funcţii esenţiale în organizarea şi guvernarea

societăţii.

În condiţiile sociale contemporane, marcate de răsturnarea

regimurilor totalitare, statul de drept a apărut ca unică alternativă a

dezvoltării şi organizării societăţii pe baze democratice. Din această

perspectivă, a raportului antagonic dintre statul totalitar şi statul de drept,

acesta din urmă prezintă următoarele caracteristici:

(a) Statul de drept presupune o ordine de drept în care locul

suprem îl ocupă Constituţia;

(b) În cadrul statului de drept, cetăţenilor, organismelor sociale şi

organelor de stat le revine obligaţia generală de a se supune legii;

(c) Statul de drept presupune existenţa pluralismului politic;

(d) În cadrul statului de drept democratismul puterii se manifestă

prin suveranitatea poporului;

(e) Statul de drept este fundamentat pe separaţia puterilor în stat şi

presupune limitarea puterilor etatice prin lege;

(f) Statul de drept se caracterizează prin existenţa unei economii

de piaţă liberă;

(g) Statul de drept presupune libertatea de exprimare şi libertatea

presei.

17

CAP.III. Principiile dreptului

Cuvântul „principiu” este de origine latină, derivând din

principium, care avea la origine înţelesul de „izvor primordial”, de

„început”, de „cauză primară” sau „punct de plecare”. Prin evoluţie

cuvântul „principiu” dobândeşte şi sensul de „element fundamental”, de

„idee” sau „normă de bază” a unei existenţe.

Ca noţiune generică principiile nu sunt specifice doar dreptului.

Orice activitate intelectuală sau de practică umană, indiferent de

domeniul ei – filosofie morală, logică, tehnică, artă, economie, adică tot

ceea ce aprţine de manifestarea existenţei umane se întemeiază şi face

referinţe la anumite „principii”. Principiile sunt, în esenţa lor,

abstractizări şi generalizări ale cunoaşterii şi experineţei umane prin care

se reflectă spiritul şi orientarea gândirii umane într-un anumit domeniu.

Ele se afirmă ca nişte precepte, idei directoare, reguli sau norme generale

călăuzitoare ale marnifestării omului ca fiinţă raţională, conştientă.

În înţelesul lor cel mai larg, de repere sau criterii de maximă

referinţă a judecăţii, conduitei, acţiunii sau experienţei umane, principiile

au constituit şi constituie o permanentă, o constantă a oricărei forme de

manifestare a esenţei umane în oricare din domeniile existenţei şi

activităţii spirituale, materiale sau protecţiei sociale. În acest univers al

principiilor, un loc distinct îl au principiile dreptului.

Principiile dreptului, ca orice principii, sunt precepte sau idei

generale, directoare care stau la baza sistemului, al fenomenului juridic în

general. Ele orientează şi încadrează în limitele determinărilor pe care le

enunţă întregul proces de înţelegere, de elaborare şi aplicare a dreptului.

18

Principiile dreptului reprezintă abstractizarea şi generalizarea

cunoaşterii şi experienţei în sfera de existenţă şi evoluţie istorică a

dreptului, a sistemului acestuia.

Prin gradul lor de generalitate şi al procesului de valorizare, unele

din principiile dreptului coincid, total sau parţial, cu unele din valorile

sociale, ca de exemplu, cu valorile morale, etice, politice, economice etc.,

ele fiind nu numai de origine şi destinaţie strict juridică, ci dimpotrivă de

origine şi destinaţie morală, etică, politică sau economică. Totodată,

unele din principiile dreptului devin prin valorizare autentice valori

juridice.

Principiile dreptului sunt formulate sau exprimate în mod diferit.

Astfel, unele din ele îşi găsesc o consacrare expresă într-un text normativ,

de regulă într-un text constituţional. În anumite legi sau coduri de legi,

alte principii de drept sunt subînţelese sau deduse prin interpretare din

sistemul respectiv de reglementări juridice. Uneori, formularea sau

exprimarea acestor principii este preluată în limbajul juridic sub forma

unor figuri de stil, maxime, adagii, aforisme, metafore, unele din ele fiind

formulate încă din dreptul roman antic (de exemplu: „nemo censetur

ignorare legem” sau „nulla poena sine lege” sau „pacta sunt servanta”,

etc.)

Aşadar, atunci când un principiu de drept este cuprins şi reflectat

într-o normă juridică, el va dobândi forţa juridică a acelei norme. De

exemplu, în Constituţia României sunt consacrate o serie de principii ca:

principiul supremaţiei legii, principiul neretroactivităţii legii, principiul

„nulla poena sine lege”, etc. Asemenea prinncipii vor avea forţa legii

supreme, în stat, adică a constituţiei, chiar dacă nu toate dintre ele au o

19

referinţă generală asupra întregului sistem al dreptului, ci doar asupra

unor sau altora din ramurile sale (penal, civil, constituţional, etc.).

Atunci când însă, principiile dreptului nu-şi găsesc o consacrare

directă într-un text normativ sau izvor de drept, forţa lor juridică trebuie

înţeleasă în sensul că nici doctrina, nici practica de elaborare, interpretare

şi aplicare a dreptului, funcţionalitatea pe ansamblu al acestui sistem

juridic, nu pot face abstracţie, nu pot ignora sau contraveni ori încălca

principiile dreptului indiferent de gradul lor de generalitate.

În doctrină nu s-a ajuns la un consens asupra formulării şi a

criteriilor de clasificare a categoriilor de principii ale dreptului. Ne raliem

opiniei exprimate în doctrină potrivit căreia o ordine a principiilor

dreptului trebuie să aibă în vedere două planuri: cel al sistemului

dreptului intern şi cel al sistemelor de drept internaţional.

În privinţa sistemului intern al dreptului, principiile dreptului

vizează trei categorii:

1) Categoria principiilor generale sau fundamentale –

acestea fiind cele cu sfera de cuprindere la întregul

sistem al dreptului, a tutror ramurilor acestuia, precum

şi cele consacrate prin Constituţie;

2) Categoria principiilor comune pentru mai multe ramuri

ale dreptului;

3) Categoria principiilor de ramură.

Din categoria principiilor generale sau fundamentale fac parte

printre altele: cel al exercitării suverane a puterii de către popor, al

separaţiei puterilor în stat, al supremaţiei legii, al garantării libertăţii, a

vieţii şi integrităţii persoanei, al proprietăţii.

20

În categoria principiilor comune mai multor ramuri ale dreptului

pot fi cuprinse: cel al prezumţiei de nevinovăţie, al dreptului de apărare,

al egalităţii părţilor în faţa instanţei de, al autorităţii de lucru judecat.

În sfârşit, în categoria principiilor de ramură pot fi incluse:

principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, cel al libertăţii contractuale,

al analogiei, etc.

21

CAP.IV. Funcţiile dreptului. Constantele dreptului şi statului

1. Funcţiile dreptului

Cuvântul „funcţie” provine din latinescul funcţio(onis) ce

înseamnă muncă, deprindere având şi sensul de aducere la îndeplinire.

Noţiunea are o largă aplicabilitate în matematică şi biologie. Această

noţiune e preluată şi utilizată şi de ştiinţele sociale fiind definită ca o

consecinţă pe care un anumit element, o anumită activitate o are pentru

un sistem dat satisfăcând necesităţile şi cerinţele acestuia.

Dreptul, conceput ca totalitate a normelor juridice, prezintă un

anumit specific în raport cu alte fenomene ale suprastructurii şi anume

faptul că el este un fenomen social normativ, menit să influenţeze

conduita umană. Acest scop are loc prin intermediul unor funcţii.

Funcţiile dreptului sunt acele direcţii fundamentale ale acţiunii

mecanismului juridic la înfăptuirea cărora participă întregul sistem al

dreptului (normele, instituţiile, ramurile) precum şi instanţele sociale

special abilitate cu atribuţii în domeniul dreptului.

Aceste funcţii ale dreptului sunt următoarele:

1. Funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a

organizării social-politice.

Potrivit acestei funcţii, dreptul, prin legea sa fundamentală şi prin

legile organice mai ales, asigură cadrul de funcţionare a întregului sistem

organizatoric social. Întregul sistem al funcţiilor, al instituţiilor publice,

al puterii în general se stabileşte prin drept.

2. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor

fundamentale ale societăţii .

Prin intermediul acestei funcţii dreptul ocroteşte şi garantează

ordinea constituţională, proprietatea statului şi a persoanei, rolul

22

individului în viaţa socială şi tot prin ea se stabilesc şi se asigură

securitatea persoanei şi drepturile sale fundamentale.

3. Funcţia de conducere a societăţii .

Actul normativ juridic este în fapt, un act de conducere a

societăţii prin drept, fiind reglementate raporturile interne şi

internaţionale, prin el fiind modelate raporturile sociale conform nevoilor

societăţii.

4. Funcţia normativă.

Această funcţie apare ca una de sinteză a celorlalte funcţii.

Dreptul are rolul de a ordona şi asigura subordonarea acţiunilor

individuale faţă de conduita tip prescrisă de normă. Această funcţie

exprimă, de fapt, poziţia sa specifică în societate de a fi un mijloc real şi

eficace de asigurare şi conducere a societăţii civile.

2. Constantele dreptului şi statului

A) Constantele dreptului

Legiuitorul, urmărind ca normele juridice să aibă eficienţă socială

reală, nu creează dreptul în mod arbitrar, ci trebuie să ţină seama de

anumite realităţi materiale şi spirituale.

Aceste realităţi constituie constantele {dat-urile}dreptului.

Factorii care alcătuiesc constantele dreptului sunt următorii:

1) Relaţiile sociale care se stabilesc între oameni într-o epocă

determinată. Acestea sunt relaţii economice, culturale, familiare, fiecare

apărând sub diferite înfăţişări.

2) Omul ca subiect al relaţiilor sociale supuse reglementării

juridice, omul privit în mod complex, în raport cu natura sa specifică

biologică şi socială, este o constantă fundamentală a reglementării

juridice.

23

3) Legile obiective constituie un dat fundamentul al dreptului.

Aceste legi guvernează nu numai dezvoltarea naturii, ci şi a societăţii şi

gândirii.

Dreptul constituie unul din cele mai importante şi eficiente

instrumente cu ajutorul cărora oamenii acţionează asupra orientării vieţii

sociale într-o anumită direcţie. El îşi poate realiza acel scop numai dacă

reflectă în mod adecvat legile obiective.

Existenţa unor constante ale dreptului nu duce neapărat la

concluzia admiterii unor criterii neschimbătoare, valabile pentru toate

locurile şi în toate timpurile. Aceste constante (dat-uri) ale dreptului sunt

ele însele variabile şi acest lucru explică diferenţele esenţiale ce există

între dreptul diferitelor, tipuri de civilizaţie şi cultură care s-au perindat

de-a lungul istoriei.

B) Constantele statului

Aceste constante (dat-uri) pot fi urmărite pe două planuri: 1)

constantele statului în sensul lui istorico-geografic; 2) constantele statului

în sensul lui politico-juridic;

Statul, în sensul istorico-geografic, este de neconceput fără

existenţa unui teritoriu asupra căruia îşi exercită suveranitatea.

Statul, în sensul politico-juridic, se înfăţişează ca o totalitate de

organe. Organul de stat apare ca un colectiv format dintr-o categorie de

persoane investite cu atribuţii care le conferă posibilitatea de a lua

hotărâri general obligatorii pentru cei cărora li se adresează , hotărâri care

dacă nu sunt respectate de bună voie, pot fi aduse la îndeplinire prin forţa

de constrângere.

24

CAP.V. Izvoarele dreptului (sursele dreptului)

Noţiunea de izvor de drept are două accepţiuni: (a) Izvoarele de

drept în sens material; (b) Izvoarele de drept în sens formal;

(a) Izvoarele materiale ale dreptului denumite şi izvoare reale

sunt concepute ca realităţi exterioare ale acestuia şi care determină

acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţi

practice. Sunt considerate izvoare materiale ale dreptului factorii de

configurare ale dreptului, dreptul material, raţiunea umană şi condiţia

juridică.

Prin izvoare ale dreptului, în sens formal, înţelegem exteriorizarea

unei reguli de conduită, printr-o anumită formulare juridică.

(b) Izvoare formale ale dreptului sunt: 1) obiceiul juridic

(cutuma); 2) doctrina; 3) practica judecătorească şi precedentul juridic; 4)

contractul normativ; 5) actul normativ;

1. Cutuma este cel mai vechi izvor de drept. Apare în treapta

primitivă a dezvoltării societăţii fiind expresia unor necesităţi pe care

orice societate le resimte. La apariţia sa dreptul preia o serie de obiceiuri

şi le adaptează realităţii specifice unei societăţi politice. Obiceiul este

rodul unei experienţe de viaţă a unei comunităţi, al repetării unor practici.

În practica vieţii de zi cu zi, oamenii aplică în mod inconştient de multe

ori unele reguli, prin repetare ei ajungând la convingerea că regula

respectivă este utilă şi necesară pentru desfăşurarea vieţii zilnice. Nu

toate obiceiurile create de societate devin izvoare de drept. Mecanismul

trecerii unui obicei din sistemul general al normelor sociale în sistemul

izvoarelor dreptului este marcat de două momente importante:

25

a) Fie că statul prin organele sale legislative sancţionează un

obicei şi îl încorporează într-o normă oficială.

b) Fie că obiceiul este invocat de părţi ca normă de conduită în

faţa unei instanţe de judecată şi aceasta îl validează ca regulă juridică.

Obiceiul juridic sau cutuma a alcătuit prima formă a dreptului pozitiv.

Cutumele reprezintă o practică atât de înrădăcinată încât oamenii

socotesc că prin ele îşi exercită un drept pozitiv. Cutuma implică o

îndelungată practică socială de aceea se socoteşte că în conţinutul ei este

cuprinsă o bogăţie sociologică.

În primele organizări juridice din Orientul Antic normele juridice

se găsesc în strânsă legătură cu regulile religioase.

În ţara noastră poziţia cutumei s-a păstrat puternică până la

începutul secolului al XIX-lea. Ea a alcătuit aşa numitul Jus Valachicum

Primele legiuiri româneşti adică Codul Calimachi (1817) şi Codul

lui Caragea (1818) făceau referire expresă la dreptul cutumiar.

După apariţia Codului Civil 1864 rolul cutumei se restrânge,

codul făcând însă unele trimiteri exprese la anumite obiceiuri.

2. Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile şi interpretările pe

care oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic .

Sistemul actual al izvorului de drept nu reţine doctrina ca sursă

nemijlocită creatoare de drept. Unii autori vorbesc despre rolul indirect

creator al doctrinei.

3. Practica judecătorească şi precedentul judiciar.

Practica judecătorească denumită şi jurisprudenţă este alcătuită

din totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele de

judecată de toate gradele. Instanţele de judecată soluţionează anumite

cauze care se aduc în faţa lor şi pronunţă hotărâri în baza legii.

26

Sesizate fiind prin acţiune sau rechizitoriu, instanţele judecătoreşti

trebuie să se pronunţe, adică să judece cauza. Ele fac acest lucru

interpretând şi aplicând o norma juridică. Activitatea judecătorească este

guvernată de două mari principii:

a) Instanţele judecătoreşti se pronunţă întotdeauna în cauza pe

care ele o judecă şi nu au dreptul să stabilească dispoziţii generale în

afara litigiului (a cauzei) pe care îl judecă.

b) Un judecător nu este legat de hotărârea dintr-o cauză similară

pronunţată de un alt judecător şi nici chiar de propriile hotărârile

anterioare.

În această lumină jurisprudenţa nu poate avea rol creator adică nu

poate fi izvor de drept. Totuşi în practică se constată de foarte multe ori

că instanţele de judecată ajung la soluţii neunitare de interpretare şi

aplicare a unui text de lege. În fixarea jurisprudenţei un rol important

revine instanţei supreme adică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Aceasta are dreptul să tranşeze în mod suveran conflictele dintre

instanţele inferioare şi să le impună acestora o anumită interpretare.

Asemenea soluţii constante şi unitare sunt invocate uneori ca precedent

judiciar în activitatea juridică şi pe baza lor sunt soluţionate cauzele cu

care au fost investite instanţele. În acest fel practica judecătorească poate

deveni izvor de drept.

4. Contractul normativ.

Codul Civil defineşte contractul ca un acord între două sau mai

multe persoane spre a constitui sau a stinge între ei un raport juridic.

În această accepţiune contractul nu poate fi izvor de drept. Există

însă un gen de contracte care nu privesc nemijlocit drepturi şi obligaţii a

unor subiecte determinate, ci au în vedere reglementări cu caracter

27

generic, de aceea ele poartă denumirea contracte normative şi în această

calitate ele constituie izvoare de drept pozitiv.

Istoria consemnează un asemenea izvor de drept în perioada

feudală când prin intermediul unor convenţii se reglementau raporturile

dintre stările sociale sau dintre acestea şi monarhi. Marea Cartă a

libertăţilor (1215) încheiată sub forma unei convenţii între baroni,

cavaleri şi orăşeni pe de o parte şi regele Ioan fără de Ţară pe de altă

parte, este un exemplu des folosit pentru ilustrarea rolului contractului

normativ. În dreptul constituţional contractul normativ reprezintă izvorul

de drept în materia organizării funcţionale a structurii federative a

statelor. Federaţiile de state se creează în general ca efect al încheierii

unor contracte între statele respective.

În ramura dreptului muncii contractul normativ este izvor de drept

sub forma contractului colectiv de muncă în care se prevăd condiţiile

generale ale organizării procesului de muncă.

În dreptul internaţional public contractul normativ este, sub forma

tratatului, principalul izvor de drept.

În drept internaţional contemporan tratatul este mijlocul cel mai

important de reglementare a raportului dintre state, de cooperare pe baza

legalităţii suverane a statelor în spiritul respectării suveranităţii.

5. Actul normativ.

Actul normativ juridic are în momentul actual importanţa cea mai

mare în sistemul izvoarelor dreptului. El este izvorul de drept creat de

organele autorităţii publice investite cu competenţe normative

(parlament, guvern, organele administraţiei locale).

Actul normativ cuprinde norme general obligatorii care la nevoie

pot fi aplicate cu ajutorul forţei de constrângere a statului.

28

Sistemul actelor normative juridice, în sensul de izvor al

dreptului, este alcătuit din: legi, decrete prezidenţiale, hotărâri şi

ordonanţe ale guvernului, regulamente şi ordine ale miniştrilor şi ale altor

conducători ai organelor centrale de specialitate ale administraţiei de stat

şi locale, ale administraţiei publice, tratate, convenţii şi acorduri

internaţionale.

Locul central în sistemul actelor normative îl ocupă legile. Acest

loc este firesc dacă avem în vedere faptul că legea este actul normativ

elaborat de parlament, organul puterii legiuitoare, care exprimă voinţa şi

interesele alegătorilor. Celelalte acte normative trebuie să se subordoneze

legilor, ele fiind elaborate în vederea executării legilor. Faţă de celelalte

acte normative, legea se distinge prin trei trăsături specifice: 1) legea are

o procedură aparte de elaborare; 2) legea are întotdeauna caracter

normativ; 3) legea are competenţa de reglementare primară şi originară.

În funcţie de autoritatea lor juridică, legile se împart în trei

categorii: 1) legi constituţionale; 2) legi organice; 3) legi ordinare.

1) Legile constituţionale sau fundamentale stabilesc principiile

fundamentale ale organizării sociale şi de stat, sistemul organelor şi

separării puterilor în stat, drepturile şi libertăţile fundamentale ale

cetăţenilor. Din categoria legilor constituţionale fac parte Constituţia şi

legile modificatoare ale acesteia.

2) Legile organice reglementează domenii expres şi limitativ

prevăzute de Constituţie, cum sunt: sistemul electoral, organizarea şi

funcţionarea partidelor politice, organizarea şi desfăşurarea

referendumului, organizarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării,

infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, organizarea

generală a învăţământului, cultelor, administraţiei locale etc.

29

3) Legile ordinare sunt emise pentru reglementarea oricărui

domeniu al relaţiilor sociale, excluzând pe cele rezervate legilor

constituţionale şi organice.

Actele normative subordonate legii pot fi clasificate, în funcţie de

organul emitent, după cum urmează:

a) Actele normative ale şefului statului se numesc decrete şi ele

sunt elaborate în situaţiile prevăzute de Constituţie: instituirea stării de

urgenţă, declararea de mobilizare generală şi declararea stării de război.

b) Guvernul adopta hotărâri şi ordonanţe. Hotărârile se emit

pentru organizarea executării legilor iar ordonanţele, în temeiul unei legi

speciale de abilitare.

c) Ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile miniştrilor şi a

celorlalţi conducători ai organelor centrale de specialitate ale

administraţiei de stat, ori ale altor autorităţi administrative autonome cum

ar fi: Banca Naţională, Direcţia Naţională de Statistică, Consiliul

Naţional de Evaluare şi Acreditare Academică, Consiliul Naţional al

Audiovizualului etc.

d) Actele normative ale organelor locale ale administraţiei publice

cuprind: hotărâri (ale consiliilor locale şi judeţene), dispoziţii (ale

primarilor) şi ordine (ale prefecţilor).

Aceste acte normative sunt emise în baza legii şi în scopul

aplicării legilor, indicându-se în cuprinsul lor temeiul legal în baza cărora

au fost emise. Ele sunt obligatorii în unitatea administrativ-teritorială în

care funcţionează (judeţ, municipiu, oraş, comună) atât pentru persoanele

fizice cât şi pentru cele juridice, precum şi pentru organele de stat din

subordinea ierarhică.

30

CAP.VI. Norma juridic ă

Omul, ca fiinţă socială, este un produs al societăţii şi în acelaşi

timp un producător de societate. În ambianţa socială, omul intră în mod

inevitabil într-o multitudine de relaţii sociale cu semenii săi. Unele din

aceste relaţii devin raporturi juridice şi anume acele relaţii care fac

obiectul reglementării lor prin norme juridice. Cu alte cuvinte un raport

social se converteşte în raportul juridic numai pentru că una sau mai

multe norme juridice îi atribuie o asemenea semnificaţie.

Conduita oamenilor, a grupurilor sociale din care aceştia fac parte

este guvernată de o mulţime de norme: sociale, etice, morale, religioase,

etc. Ca parte integrantă a normelor sociale, normele juridice se adresează

cu precădere conduitei umane.

Normele juridice reprezintă reguli de conduită care sunt instituite

sau sancţionate de stat, a căror aplicare este asigurată prin conştiinţa

juridică iar la nevoie prin forţa de constrângere a statului.

Norma juridică constituie celula de bază a dreptului. În principiu,

cuvântul “normă” este echivalent cu cel de “regulă” deoarece marea

majoritate a normelor conţin reguli de comportament atribuind drepturi şi

stabilind obligaţii corelative, fixând etaloane de comportament şi

sancţiuni pentru cei ce acţionează nesocotind prescripţiile stabilite prin

lege.

Normele juridice mai pot cuprinde însă şi alte prevederi. Astfel

unele norme conţin reguli (principii) generale de drept, definiţii,

explicarea unor termeni legali precum şi instituţii juridice etc.

31

1. Trăsăturile normei juridice

1. Norma juridică are un caracter general şi impersonal

Regula de conduită prescrisă de normă este o regulă generală,

menită să se aplice unui număr nedefinit de cazuri şi persoane. Conduita

tipică, prescrisă de normă stabileşte drepturile şi obligaţiile participanţilor

la viaţa juridică, în mod generic.

Normele juridice au caracter impersonal, ele neadresându-se unei

sau unor persoane prestabilite şi identificate, ci sunt incidente asupra

tuturor persoanelor care îndeplinesc condiţiile prevăzute în ipoteza lor.

2. Norma juridică are un caracter tipic

Această trăsătură derivă din generalitatea normei de drept. Ca

model de conduită, norma de drept urmăreşte o reducere şi egalizare a

însuşirilor semnificative a relaţiilor sociale şi izolarea diferenţelor

individuale nesemnificative. Formarea tipului (modelului) de conduită se

realizează în vederea codificării acţiunii, a uniformizării sale, a modelării

acesteia în raport cu un interes social protejat în mod legal.

3. Norma juridică implică un raport intersubiectiv

Norma juridică nu este doar o prescripţie generală abstractă şi

tipică. Ea imaginează omul în raport cu semenii săi.

În acest sens se poate vorbi de caracterul bilateral al normei de

drept. Un asemenea caracter este prezent chiar şi atunci când, pe baza unei

norme de drept, iau naştere acte juridice unilaterale (exemplu: testamentul)

întrucât şi în aceste cazuri sunt avute în vedere relaţii între oameni.

4. Norma juridică este obligatorie

Obligativitatea normei juridice este dictată de scopul acesteia:

necesitatea asigurării ordinii sociale. Pentru a-şi îndeplinii acest scop

norma juridică trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

32

(a) Să corespundă structurilor şi necesităţilor superioare ale

societăţii;

(b) Să fie recunoscută ca obligatorie de către majoritatea

destinatarilor ei;

2. Structura normei juridice

Din punct de vedere al structurii sale logice, norma juridică este

alcătuită din trei elemente: a) ipoteza, b) dispoziţia şi c) sancţiunea.

a) Ipoteza normei juridice descrie împrejurările în care intră în

acţiune dispoziţia sau sancţiunea normei. În ipoteză poate fi definită

calitatea subiectului (cetăţean, părinte, copil, soţ sau soţie) sau poate fi

caracterizat subiectul în mod generic (persoană fizică, persoană juridică).

Împrejurările în care intră în acţiune norma pot fi determinate sau

subînţelese şi prin urmare ipoteza poate fi determinată şi subînţeleasă.

Exemple: (1) Potrivit art.6 din codul familiei este oprită căsătoria dintre

rudele în linie dreaptă precum şi cele în linie colaterală până la al patrulea

grad inclusiv. Împrejurările în care intră în acţiune norma sunt precis

determinate, respectiv în cazul în care cei ce vor să se căsătorească sunt

rude în linie dreaptă sau colaterală până la al patrulea grad inclusiv. (2) În

conformitate cu art. 174 c. pen. uciderea unei persoane se pedepseşte cu

închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Aici nu se

indică împrejurările nici referitoare la persoana care săvârşeşte omorul,

nici la locul, timpul, etc, subînţelegându-se ca indiferent cine săvârşeşte

fapta şi indiferent în ce împrejurări va fi pedepsit de lege.

b) Dispoziţia alcătuieşte miezul normei juridice. În dispoziţie

sunt cuprinse drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la

raporturile sociale, conduita acestora. De aceea, se spune că dispoziţia

normei de drept formează conţinutul acestora sau elementul său raţional.

33

Dispoziţia normei juridice poate să ordone o anumită conduită.

Spre exemplu: obligaţia unităţii plătitoare de impozit de a depune

declaraţia de impunere sau obligaţia instanţei de judecată de a dispune

citarea părţilor.

Dispoziţia normei juridice poate să prevadă obligaţia de abţinere

de la săvârşirea unei fapte. Spre exemplu: obligaţia conducătorului auto

de a nu conduce în stare de ebrietate sau sub influenţa băuturilor

alcoolice. Dispoziţia poate cuprinde, de asemenea, anumite permisiuni,

spre exemplu: dobânditorul cu orice titlu al unui fond de comerţ va putea

să-şi continue activitatea (art. 38 din Legea nr. 26/1990 privind registrul

comerţului).

c) Sancţiunea conţine urmările nefavorabile care survin în

condiţiile nerespectării dispoziţiei sau ipotezei ori măsurile de stimulare,

de cointeresare a subiectului în vederea promovării conduitei dorite.

De regulă, sancţiunea este o măsură luată împotriva dorinţei şi

voinţei aceluia care încalcă dispoziţiile normei de drept. Sancţiunile sunt

aplicate de organe special împuternicite şi urmăresc atât restabilirea

ordinii de drept cât şi prevenirea încălcării normelor de drept în viitor.

Sancţiunea are rol de a descuraja în mod deliberat, comportarea

particulară nelegală. Toate normele sociale sunt asigurate, într-un fel sau

altul, printr-o sancţiune.

Sancţiunea apare ca un complex de urmări nefavorabile: obligarea

la despăgubiri, confiscarea unor bunuri, amenzi, privare de libertate etc.

Aceste urmări sunt prevăzute în partea finală a normei juridice.

34

3. Clasificarea normelor juridice

În cadrul Teoriei dreptului se cunosc mai multe criterii de

clasificare a normelor juridice. Dintre cele mai importante criterii de

clasificare a normelor juridice se reţin următoarele:

A. Una dintre cele mai importante clasificări a normelor juridice

este dată de criteriul naturii conduitei prescrise de normă. Din acest

punct de vedere normele juridice se pot clasifica în (a) norme juridice

onerative, (b) norme juridice prohibitive, (c) norme juridice permisive,

(d) norme juridice de stimulare şi (e) norme de recomandare.

a) Normele juridice onerative sunt acele norme juridice ce

prescriu în mod expres obligaţia de a săvârşi o acţiune. De exemplu, art.

25 din Codul de procedură civilă arată că „Judecătorul care ştie că există

motiv de recuzare în privinţa sa este dator (s.n.) să înştiinţeze pe şeful lui

şi să se abţină de la judecarea pricinii.” ori art. 916 alin. 1. din Codul civil

arată că „Executorii testamentari vor cere (s.n.) punerea peceţilor, dacă

sunt şi erezi minori, interzişi sau absenţi”.

b) Normele juridice prohibitive sunt acele norme care interzic

săvârşirea unei acţiuni, a unei fapte. În acest sens se exprimă mare

majoritate a normelor de drept penal, dar şi o parte semnificativă a

normelor de drept administrativ. Astfel, spre pildă, art. 178 din Codul

penal arată că „Uciderea unei persoane se pedepseşte cu detenţiune

severă de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi”. În materie

administrativă este de reţinut, cu titlu exemplificativ, textul art. 24 alin. 3

din Legea 554/2004 care prevede că „Neexecutarea sau nerespectarea

hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate de instanţa de

contencios administrativ şi după aplicarea amenzii prevăzute la alin. (2)

35

constituie infracţiune şi se sancţionează cu închisoare de la 6 luni la 3 ani

sau cu amendă de la 25.000.000 lei la 100.000.000 lei.”. De asemenea, tot

o normă prohibitivă este şi cea prevăzută la art. 108 alin. 4 din Codul de

procedură civilă care arată că „Nimeni nu poate invoca neregularitatea

pricinuită prin propriul său fapt”.

Atât normele onerative cât şi cele prohibitive mai sunt denumite

şi norme imperative întrucât nu permit nici un fel de derogare în

realizarea lor.

c) Normele juridice permisive sunt acele norme care fără a obliga

sau interzice subiectului de drept o conduită, prevăd posibilitatea ca

acesta să-şi aleagă singur o conduită, acţionând după propria apreciere.

Normele permisive mai sunt denumite în literatura de specialitate

şi norme dispozitive.

Normele permisive cunosc o subclasificare în funcţie de nuanţa

pe care o îmbracă regula de conduită. Pe baza acestui criteriu normele

permisive se pot clasifica în: (I) norme supletive şi (II) norme de

împuternicire sau de competenţă.

(I) Normele supletive sunt acele norme al căror scop este de a

stabili reglementarea ce urmează a fi aplicată în situaţia în care subiectul

de drept nu a ales conduita de urmat, chiar el, în limitele stabilite de lege

legii. Un exemplu concludent este cel prevăzut de Codul familiei privind

desfacerea căsătoriei. Astfel, potrivit art. 40 „La desfacerea căsătoriei

prin divorţ, soţii se pot învoi (s.n.) ca soţul care, potrivit art. 27 a purtat în

timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ, să poarte acest nume

şi după desfacerea căsătoriei.

36

Instanta judecãtoreascã va lua act de aceastã învoialã prin

hotãrârea de divort. Instanta, pentru motive temeinice, poate sã

încuviinteze acest drept chiar în lipsa unei învoieli între soti.

Dacă nu a intervenit o învoială (s.n.) sau dacã instanta nu a dat

încuviintarea, fiecare dintre foştii soţi va purta numele ce avea înainte de

cãsãtorie.”

(II) Normele de împuternicire sau de competenţă sunt acele

norme ce conţin anumite drepturi şi obligaţii sau atribuţii ale subiectelor

de drept.

Un exemplu, în acest sens, regăsim în Codul de procedură civilă

în care de la art.1 şi până la art. 40 sunt prevăzute atribuţiile şi

competenţele instanţelor de judecată din ţara noastră sau art. 8 din

Decretul nr.31/1954 care prevede că, „Capacitatea de exerciţiu începe de

la data de când persoana devine majoră. Persoana devine majoră de la

vârsta de optsprezece ani.”

(d) Normele juridice de stimulare sunt acele norme juridice care

stabilesc atribuirea de premii, decoraţii, lăsând în principiul la aprecierea

organului competent aplicarea lor concretă. Un exemplu îl reprezintă art.

4 alin. 1 din Legea 49/1991 privind acordarea de indemnizaţii şi sporuri

invalizilor, veteranilor şi văduvelor de război, în care se statuează că

„Indemnizaţiile şi sporurile prevăzute în prezenta lege se acordă, la

cerere, de la data intrării acesteia în vigoare.”

(e) Normele de recomandare sunt acele norme care îndeamnă la o

anumită conduită fără a fi însă obligatorii. Această categorie de norme

este rar întâlnită în legislaţia noastră. Un exemplu îl reprezintă

dispoziţiile prevăzute în art. 5 din H.G nr. 945 în care „Se recomandă ca

37

prevederile prezentei hotărâri să se aplice în mod corespunzător de către

unităţile cooperatiste şi obşteşti.”

B. După obiectul pe care-l reglementează normele juridice se

clasifică în (a) norme de drept constituţional, (b) norme de drept penal,

(c) norme de drept civil, (d) norme de drept fiscal etc., astfel

constituindu-se ramurile de drept şi instituţiile juridice.

C. După forţa juridică a normelor vom distinge între (a) norme

din legi, (b) norme din decrete,(c) norme din hotărâri ale guvernului etc.

D. După gradul de generalitate şi sfera de aplicare vom întâlni

(a) norme generale, (b) norme speciale şi (c) norme de excepţie.

(a) Normele generale sunt acelea care au o sferă de aplicare largă,

fiind aplicabile tuturor relaţiilor sociale din ramura respectivă de drept.

Această categorie de norme mai poartă şi denumirea de norme de drept

comun sau dreptul comun în materie. Un asemenea exemplu îl reprezintă

normele cuprinse în Codul civil.

(b) Normele speciale sunt acele norme juridice care au o sferă de

aplicare restrânsă, specializată, aplicându-se cu întâietate în faţa celor de

drept comun. Un exemplu îl constituie normele juridice prevăzute în

Legea 213/1998 privind proprietatea publică, care derogă de la regimul

juridic al proprietăţii prevăzut de Codul civil, instituind reguli proprii,

specifice pentru proprietatea publică.

(c) Normele de excepţie sunt acele norme juridice care

completează normele generale sau speciale, instituind un regim derogator

de la ele. Un exemplu în acest sens îl reprezintă Legea concurenţei nr.

21/1996.

E. După modul în care au fost redactate vom distinge între (a)

norme juridice complete şi (b) norme juridice incomplete.

38

F. Un alt criteriu de clasificare a normelor juridice este dat de

ordinea juridică instituită. Din acest punct de vedere normele juridice se

pot clasifica în două clase: (a) norme interne şi (b) norme internaţionale.

(a) Normele interne sunt acele norme juridice care reglementează

relaţiile sociale din interiorul unui stat. Asemenea norme juridice

reglementează relaţiile cetăţenilor între ei precum şi relaţiile juridice ale

acestora cu organele statului. Din această perspectivă normele interne se

pot clasifica în: (I) norme de drept privat – norme ce privesc relaţiile

dintre cetăţeni. Un exemplu îl reprezintă Titlul III Despre contracte şi

convenţii (art. 942-1222) din Codul civil şi (II) norme de drept public –

norme ce reglementează relaţiile dintre cetăţeni şi autorităţile statului sau

relaţiile juridice dintre diferite autorităţi ale statului.

(b) Normele internaţionale sunt acele norme juridice care

reglementează relaţiile născute în sfera ordinii juridice internaţionale.

Aceste norme juridice mai sunt numite şi norme comunitare.

Normele juridice internaţionale îşi au izvorul în tratatele şi

convenţiile intervenite între state. Această categorie de norme sunt

rezultatul negocierilor dintre state. Drept consecinţă aceste norme vor

avea forţă obligatorie doar pentru statele care au devenit părţi la un tratat

sau altul prin încheierea sau ratificarea lui. Un exemplu în acest sens îl

reprezintă Convenţia privind pescuitul în apele Dunării, semnată la

Bucureşti, la 29 ianuarie 1958 sau Convenţie privind protecţia Mării

Negre împotriva poluării, semnată la Bucureşti, la 21 aprilie 1992.

G. Alte criterii de clasificare a normelor juridice.

În teoria dreptului mai pot fi întâlnite clasificări ale normelor

juridice în conformitate cu următoarele criterii:

39

1) după modalitatea de formarea a normei juridice se distinge

între (a) normă cutumiară, (b) normă jurisprudenţială şi (c) normă

creată prin legiferare.

2) după conţinutul lor normele se pot clasifica în: (a) norme

materiale - în sens material se poate vorbi despre normele prevăzute în

codul civil) şi (b) norme procedurale – în sens procedural se poate vorbi

despre normele prevăzute în Codul de procedură civilă, Codul de

procedură penală, Codul de procedură fiscală etc.

3) după durata normelor juridice se poate distinge între: (a)

norme juridice cu perioadă de aplicare nedeterminată şi (b) norme

juridice cu perioadă de aplicare determinată.

4. Acţiunea normei juridice în timp

În procesul elaborării normelor juridice, legiuitorul are în vedere

interese sociale majore, urmărind să ofere garanţii bunei dezvoltări a

raporturilor interumane, să protejeze valorile sociale.

Normele juridice îşi produc efectele în perioada în care sunt în

vigoare, ele nici nu retroactivează (deci nu îşi întind efectele asupra

raporturilor născute înaintea intrării lor în vigoare) şi nici nu

ultraactivează (deci nu îşi întind efectele după ieşirea lor din vigoare).

În principiu, normele juridice acţionează pe timp nedeterminat,

într-un spaţiu dominat de noţiunea de teritoriu şi asupra unor subiecte

care participă la circuitul juridic în cadrul acestui spaţiu.

Prin urmare, coordonatele fundamentale ale acţiunii normelor

juridice sunt: timpul, spaţiul şi persoana.

40

Timpul normei juridice defineşte durata acesteia, rezistenţa sa.

Din punct de vedere al acţiunii în timp a normelor juridice sunt de relevat

trei momente: A) intrarea în vigoare, B) acţiunea şi C) ieşirea din

vigoare.

Alegerea normei juridice, sub aspectul acţiunii ei în timp

presupune stabilirea momentului iniţial şi a momentului final.

A. Actele normative intră în vigoare, în principiu, la trei zile de la

publicarea lor în Monitorul Oficial al României sau la o dată ulterioară

prevăzută în textul ei (art.78 din Constituţie).

Statul pretinde cetăţenilor săi sau altor persoane care se găsesc pe

teritoriul său să urmărească legislaţia ţării şi să fie la curent cu

dispoziţiile normative. Există în drept principiul potrivit căruia nimeni nu

se poate scuza invocând necunoaşterea legii (nemo censetur ignorare

legem).

În principiu, legea produce efecte numai asupra faptelor petrecute

după intrarea sa în vigoare. Acest principiu îşi găseşte explicaţia în faptul

că oamenii, pentru a-şi coordona conduita, cu prevederile legii, trebuie să

cunoască mai întâi aceste prevederi. Totuşi, se admite că unele dispoziţii

normative să fie aplicate cu caracter retroactiv, adică şi asupra unor fapte

care s-au petrecut înainte de intrarea în vigoare a legii. Aceste excepţii

sunt următoarele: (1) legea penală mai blândă; (2) legile interpretative;

(3) prevederea expresă că legea se aplica şi unor fapte petrecute anterior.

Normele juridice sunt edificate în vederea aplicării lor.

Legiuitorul are în vedere, în procesul elaborării normative, interese

sociale majore, urmăreşte să ofere garanţii bunei dezvoltări a raporturilor

interumane, să protejeze valorile sociale.

41

B. Din momentul intrării sale în vigoare, norma juridică

guvernează deplin relaţiile sociale, din acest moment nimeni nu se poate

sustrage comandamentului normei juridice pe motiv că nu o cunoaşte.

Această regulă se explică prin aceea că autoritatea normei juridice,

obligativitatea sa, ar fi puse sub semnul îndoielii dacă s-ar admite scuza

ignoranţei.

În teoria dreptului, se admit totuşi două excepţii de la această

regulă:

1) Atunci când o parte a teritoriului ţării rămâne izolat, printr-un

caz de forţă majoră, de restul ţării, situaţie în care necunoaşterea poate fi

obiectivă.

2) În materie de convenţii (în dreptul civil sau comercial) atunci

când o persoană încheie un contract necunoscând consecinţele pe care

norma juridică le face să decurgă din contract. Persoana poate cere

anularea contractului invocând faptul că s-a aflat în eroare de drept care

viciază voinţa.

Din momentul intrării în vigoare norma juridică este activă. Ea

acţionează pentru viitor. Norma juridică nici nu retroactivează (adică nu-

şi închide efectele asupra raporturilor născute înaintea intrării sale în

vigoare) şi nici nu ultraactivează ( adică nu-şi întinde efectele după

ieşirea sa din vigoare).

Principiul neretroactivităţii normei juridice îşi găseşte consacrarea

legislativă în Constituţie sau în coduri (art. 15 din Constituţie şi art. 1 din

Codul Civil).

Excepţii de la principiul neretroactivităţii normei juridice: (a)

norme juridice cu caracter interpretativ; (b) norme juridice care prevăd

dezincriminarea unor fapte; (c) norme juridice mai favorabile;

42

C. Ieşire din vigoare este cel de al treilea moment ce

interesează cercetarea acţiunii în timp a normei juridice.

Încetarea activităţii normelor juridice are loc prin trei modalităţi:

(a) ajungerea la termen; (b) desuetudinea; (c) abrogarea;

(a) Atunci când există norme juridice cu termen sau norme

juridice edictate pentru o cauză excepţională, este evident că ajungerea la

termen sau încetarea stării, determină şi încetarea acţiunii normelor

juridice respective.

Exemplu de normă juridică cu termen găsim în Decretul-Lege nr.

60/1990 privind pensionarea cu reducere de vârstă a unor salariaţi, care

prevede că „Prezentul decret intră în vigoare la 01.03.90 şi se aplică pe o

durată de 6 luni”.

(b) O norma juridică se consideră căzută în desuetudine, atunci

când, deşi formal ea este în vigoare, dată fiind schimbarea condiţiilor

social economice care au existat la apariţia sa, norma respectivă nu se

mai aplică. Această modalitate mai poartă denumirea de perimare sau

învechire a normei juridice.

(c) Abrogarea este cea mai importantă modalitate de scoatere din

vigoare a unei norme juridice.

Abrogarea reprezintă cauza de încetare a acţiunii normei juridice

datorită intrării în vigoare a unei norme noi.

Abrogarea, ca principală modalitate de scoatere din vigoare a

normei juridice, cunoaşte două forme: (1) abrogarea expresă (directă sau

indirectă); (2) abrogarea tacită;

Abrogarea expresă directă constă în desfiinţarea efectelor vechii

norme juridice prin precizarea în detaliu, în conţinutul noului act

43

normativ, a actelor normative scoase din vigoare. Exemplu: la data

intrării în vigoare a prezentei legi (direct) se abrogă legea nr.x.

Abrogarea expresă indirectă utilizează formula „pe data intrării

în vigoare a prezentului act normativ se abrogă orice dispoziţie legală

contrară”.

Abrogarea tacită mai poartă denumirea de abrogare implicită.

Este tacită sau implicită deoarece în noul act normativ nu se prevede

nimic în legătură cu acţiunea vechilor norme juridice. Întrucât, însă,

norma juridică nouă dă o altă reglementare, organul de aplicare înţelege

implicit că în mod tacit legiuitorul a dorit să scoată din vigoare vechea

reglementare.

Şi în dreptul internaţional public abrogarea tratatelor poate fi

expresă sau tacită. Încetarea efectelor unui tratat poate fi rezultatul unei

noi manifestări de voinţă a părţilor. Este nevoie de întrunirea

consimţământului tuturor părţilor, deoarece încetarea efectelor privează

părţile de toate drepturile lor. Statele ce sunt părţi într-un tratat sunt

oricând libere să aleagă forma în care să ajungă la un acord abrogativ. În

afara acordului tuturor părţilor, un singur stat, cu consultarea celorlalte se

poate retrage, punând capăt efectelor tratatului în ceea ce-l priveşte.

Abrogarea tacită vizează, în principal, situaţiile decurgând din

succesiunea în timp a tratatelor, în sensul că o astfel de abrogare poate fi

consecinţa unui nou tratat, din care rezultă o altă intenţie a părţilor, sau

dacă dispoziţiile tratatului posterior sunt incompatibile cu cele ale

tratatului anterior.

44

5. Acţiunea normei juridice în spaţiu şi asupra persoanelor

Norma juridică este teritorială şi personală, în sensul că ea

acţionează asupra teritoriului statului şi asupra cetăţenilor săi. Unele legi,

cum este Codul Penal, stabilesc principiul teritorialităţii. Art. 3 din Codul

Penal prevede faptul că „Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe

teritoriul României”.

Norma juridică defineşte şi noţiunea de teritoriu: solul, subsolul,

apele interioare, marea teritorială, fluviile ce stabilesc frontiera, coloana

de aer cuprinsă între aceste limite, navele şi aeronavele române.

Norma juridică se aplică asupra cetăţenilor săi. Ea are incidenţă şi

asupra cetăţenilor străini aflaţi pe teritoriul României sau asupra

apatrizilor (persoane fără cetăţenie).

În privinţa persoanelor juridice, acestea au naţionalitatea statului

pe al cărui teritoriu şi-au stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social.

Dacă există sedii în mai multe state, determinant este sediul real, prin

care se înţelege locul unde se află centrul principal de conducere şi de

gestiune a activităţii statutare.

Teritorialitatea normei juridice nu este absolută. În decursul

istoriei, statele au dezvoltat un sistem de relaţii politico-diplomatice,

sistem care a impus o seamă de instituţii de profil, care să servească

scopului menţinerii climatului de recunoaştere reciprocă a statelor, de

respect şi buna conlucrare. În aceste condiţii a apărut şi excepţia

extrateritorialităţii , când în anumite condiţii, pe teritoriul unui stat pot

exista persoane şi unele locuri, asupra cărora nu se aplică, în anumite

limite, actele normative ale statului respectiv sau când se recunoaşte

aplicarea legii străine pe teritoriul altui stat, în anumite limite.

45

Înfiin ţarea unei misiuni diplomatice permanente se realizează prin

consimţământul celor două state care stabilesc relaţii diplomatice,

consimţământ exprimat în acordul prin care se înfiinţează misiunea şi

prin care se stabileşte rangul (ambasadă, legaţie).

Misiunea diplomatică are sediu şi personal. Excepţia

extrateritorialităţii priveşte sediul misiunii diplomatice şi, în parte,

personalul acestuia. Această excepţie constă în aceea că asupra acestora

nu au incidenţă normele juridice naţionale.

Personalul unei misiuni diplomatice se compune din: personalul

diplomatic, personalul tehnic şi administrativ, personalul de serviciu.

Personalul diplomatic se bucură de imunitate diplomatică (un

sistem de drepturi şi privilegii) adică inviolabilitatea persoanei

diplomatului, scutirea de impozite şi taxe personale, scutirea de taxe

vamale şi imunitate de jurisdicţie. În cazul în care agentul diplomatic

săvârşeşte fapte incompatibile cu statutul său şi lezează grav ordinea de

drept, statul acreditar poate cere retragerea sa sau poate să-l declare

persoană „non grata”, situaţie în care este expulzat.

Personalul tehnic-administrativ beneficiază de privilegii şi imunităţile

de care se bucură agenţii diplomatici, cu excepţia imunităţii de jurisdicţie,

numai pentru actele săvârşite în cadrul exercitării funcţiilor oficiale.

Personalul de serviciu se bucură de imunitate numai pentru actele

săvârşite în exercitarea funcţiilor; ei sunt scutiţi de impozite şi taxă pe

salariile pe care le primesc.

Sediul misiunii şi reşedinţa particulară a agentului diplomatic se

bucură, de asemenea, de inviolabilitate. În temeiul acestei imunităţi,

agenţii ordinii publice ai statului acreditat nu pot pătrunde în aceste sedii

decât cu consimţământul şefului misiunii sau a agentului diplomatic.

46

Statul acreditar este obligat să asigure şi să garanteze

inviolabilitatea acestor sedii, luând toate măsurile ce se impun pentru a

împiedica invadarea, deteriorarea localului, tulburarea linişti sau ştirbirea

demnităţii misiunii. Sunt inviolabile: documentele, arhiva, corespondenţa

oficială, valiza diplomatică şi curierul diplomatic.

O ultimă problemă care priveşte acţiunea normei juridice asupra

persoanelor se referă la regimul juridic al străinilor.

Noţiunea de „străin” desemnează persoana care aflată pe teritoriul

unui stat are cetăţenia altui stat sau este lipsită de cetăţenie (apatrid).

Sunt cunoscute trei forme de reglementare, de către state, a

regimului juridic al străinilor : (1) regimul naţional; (2) regimul special;

(3) clauza naţiunii celei mai favorizate;

(1) Regimul naţional constă în recunoaşterea pentru străini a

aceloraşi drepturi de care se bucură proprii săi cetăţeni. Sunt recunoscute

străinilor toate drepturile sociale, economice, culturale şi civile,

recunoscute cetăţenilor statului de reşedinţă. Nu sunt recunoscute în

general drepturi politice ( de a alege şi de a fi ales) străinii nu pot ocupa

funcţii publice.

(2) Regimul special constă în acordarea pentru străini a unor drepturi,

nominalizate fie în acorduri internaţionale sau în legislaţia naţională.

(3) Clauza naţiunii celei mai favorizate este un regim consacrat în

acorduri bilaterale, în temeiul căruia un stat acordă străinilor un tratament

la fel de avantajos cu acele conferite cetăţenilor unui stat terţ, considerat

ca favorizat.

Domeniile ce pot face obiectul clauzei sunt diverse: exporturi,

importuri, tranzit, taxe vamale, drepturi de creaţie intelectuală, accesul la

instanţe etc.

47

CAP.VII. Interpretarea normelor juridice

Pentru ca normele juridice să fie respectate şi aplicate este

necesară cunoaşterea conţinutului acestora, conţinut care se dezvăluie în

procesul de interpretare.

Prin interpretarea normelor juridice se întelege operaţiunea

logico-raţională de stabilire a conţinutului şi sensului acestor norme.

Interpretarea este justificată de faptul ca în procesul aplicării

dreptului, organul de aplicare trebuie să clarifice cu toată precizia textul

normei juridice, să stabilească compatibilitatea acesteia cu o anumită

situaţie de fapt. Organul de aplicare are întotdeauna în faţă un sistem de

norme cu caracter general şi impersonal, din care trebuie să selecteze

acea norma care se aplică la cazul concret. El este obligat să constate

sensul normei de drept, să verifice cu ce înţeles o utilizează legiuitorul, să

verifice dacă acesta a gândit ori s-a exprimat concret sau abstract, dacă a

facut enumerări limitative, ori s-a menţinut în limitele unei reglementări

cadru, etc.

Interpretarea normelor juridice este impusă de mai multe

împrejurări.

În primul rând, ori cât de bună este o lege la data adoptării ei,

ulterior ea este depăşită de dinamica vieţii, apărând situaţii noi care nu au

fost avute în vedere de legiuitor, punându-se astfel problema de a şti dacă

situaţia nou apărută poate fi încadrată sau nu în ipoteza unei norme

juridice.

În al doilea rând, interpretarea este impusă şi de împrejurarea că

legiuitorul, în grija sa de a nu scăpa nereglementate anumite situaţii din

practică, utilizează formulări generale în redactarea textelor de lege.

48

Aceste formulări cer, însă, explicarea sensului lor pentru a putea stabili

dacă o anumită situaţie se încadrează sau nu în ipoteza normei juridice

respective.

În al treilea rând, termenii folosiţi de legiuitor în alcătuirea

dispoziţiilor legale nu au întotdeauna înţelesul din vorbirea obişnuită.

În al patrulea rând, interpretarea este necesară, în unele cazuri,

datorită faptului că normele juridice au o formulare ambiguă, imprecisă

sau neclară.

Cu privire la obiectul interpretării normelor juridice, se impune

precizarea că sunt supuse interpretării toate cele trei elemente ale

acestora, adică ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

Este necesară interpretarea ipotezei normelor juridice pentru a se

cunoaşte cu claritate care sunt condiţiile în prezenţa cărora se aplică

norma respectivă, măsura în care norma juridică poate fi aplicată la cazul

concret. Este sarcina interpretării să stabilească situaţiile cărora nu li se

aplică prevederile normei juridice, precum şi găsirea în procesul aplicării

a situaţiilor la care legea deşi nu face referii exprese, pot fi soluţionate

potrivit prevederilor normei respective.

Tot astfel, este necesară interpretarea dispoziţiei normei juridice,

la unele cazuri, interpretarea având ca obiectiv principal precizarea

drepturilor şi obligaţiilor ce revin unei personae fizice sau juridice,

stabilite în cadrul dispoziţiei normei juridice. Interpretarea este necesară,

uneori, şi în privinţa sancţiunii normei juridice. În anumite cazuri, cu

ajutorul interpretării se urmăreşte a se preciza existenţa unei sancţiuni,

caracterul acesteia, modul de executare, etc.

49

1. Felurile (genurile) interpretării normelor juridice

În teoria dreptului interpretarea normelor juridice se clasifică în:

(a) interpretarea oficială şi (b) interpretarea neoficială.

(a) Interpretarea oficială, denumită şi interpretare cu forţă

juridică, este obligatorie. Ea se realizează de către organe de stat care au

atribuţii fie în procesul de elaborare, fie în procesul de aplicare al

normelor. Organul care emite acte normative procedează uneori la

interpretarea acestora prin acte normative interpretative. Nimic nu se

opune ca un organ emitent al unui act normative să-l şi interpreteze, în

baza principiului “cine poate mai mult, poate şi mai puţin”(a majori ad

minus).

Atunci când organul emitet îşi interpretează propriul act, această

interpretare poartă denumirea de interpretare autentică. Acest gen de

interpretare constituie o interpretare legală sau generală, iar actul

normativ interpretativ va face corp comun cu actul interpretat.

(b) Interpretarea neoficială poartă şi denumirea de interpretare

doctrinară, întrucât ea este cuprinsă, de obicei, în operele ştiinţifice (în

doctrină), dar spre deosebire de interpretarea oficială, interpretarea

neoficială nu are forţă juridică, ea este facultativă.

Organul de aplicare nu este legat de interpretarea conţinută într-o

lucrare ştiinţifică iar soluţia sa nu se poate întemeia pe o asemenea

interpretare, ci pe norma selecţionată a se aplica în cazul respectiv.

Interpretarea neoficială se regăseşte şi în pledoariile avocaţilor,

analiza cauzei pe care o reprezintă putând fi luată în considerare de către

organul de aplicare (instanţa de judecată) sau putând fi respinsă.

50

2. Metodele de interpretare a normelor juridice

În realizarea interpretării, organul de aplicare întrebuinţează o

serie de metode, prin intermediul cărora el reuşeşte să stabilească sensul

exact al normei, câmpul său de aplicare.

Aceste metode sunt: metoda gramaticală, metoda sistematică,

metoda istorico-teleologică şi metoda logică.

a) Metoda gramaticală are ca obiect stabilirea sensului

comandamentului cuprins în norma juridică, prin analiza gramaticală

(sintactică şi morfologică) a textului normei juridice.

b) Metoda sistematică priveşte modalitatea de stabilire a sensului

normei juridice prin încadrarea sa în economia actului normativ din care

face parte sau prin raportarea sa la economia textelor altor acte normative.

c) Metoda istorico-teleologică urmăreşte să explice înţelesul

normei juridice prin luarea în consideraţie a ceea ce se cheamă

“împrejurările social juridice” care au stat la baza elaborării şi adoptării

elaborării legii, la finalitatea acesteia (teleos = scop).

d) Metoda logică este ce mai des întâlnită dintre procedeele de

interpretare a normelor juridice. Ea se bazează pe folosirea legilor logicii

formale şi implică aprecieri raţionale realizate prin operaţiuni de

generalizare, de analiză logică a textului normei juridice.

Cele mai importante reguli de interpretare logică sunt

următoarele:

- excepţia este de strictă interpretare

- unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să o facă

- legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul

neaplicarii ei

- prin faptul că ceva a fost indicat, înseamnă că altceva a fost negat

51

În opinia unor autori la metodele de interpretare amintite trebuie

adaugată şi analogia. Atunci când organul de aplicare fiind sesizat cu

solutionarea unei cauze nu găseşte o norma corespunzătoare, el face apel

fie la o normă asemănătoare fie la principiile de drept. Aplicarea

dreptului prin analogie are la bază constatarea existenţei unei lacune a

legii, fapt ce obligă pe judecător, în dreptul privat, să soluţioneze cauza

prin aplicarea unei dispoziţii asemănătoare.

În dreptul penal o asemenea posibilitate nu este recunoscută. Aici

funcţionează principiul legalităţii incriminarii şi principiul legalităţii

pedepsei. Aceste principii nu îi permit judecătorului să declare fapte noi

ca infracţiuni şi nici să stabilească alte pedepse decât cele prevăzute

expres de legea penală.

3. Rezultatele interpretării

În urma interpretării normelor juridice se poate ajunge la trei soluţii :

a) Textul normei juridice descrie exact sfera cazurilor la care se

referă, neexistând motive de extindere sau de restrângere a aplicării

acesteia. În acest caz, ne aflăm în faţa unei interpretări literale (ad

literam). Această situaţie se întâlneşte frecvent în cazul textelor precis

redactate sau care conţin enumerări limitative.

b) Textul normei juridice urmează a fi aplicat în mod extensiv

deoarece în procesul interpretării se ajunge la concluzia că sfera cazurilor

la care se referă este în realitate mai largă decât rezulta din modul de

redactare a textului actului normativ.

c) Textul normei juridice urmează să fie aplicat în mod restrictiv,

deoarece la o analiză aprofundată, rezultă că sfera cazurilor la care se referă este

mai restrânsă decât rezulta, în mod aparent, din formularea normei juridice.

52

4. Abuzul de drept şi frauda la lege

În strânsă legătură cu problematica interpretării normelor juridice,

în general, a rezultatelor, în special, unii autori tratează abuzul de drept şi

frauda la lege.

1. Abuzul de drept constă în exercitarea cu rea-credinţă a

drepturilor şi competenţelor conferite de normele juridice cetăţenilor,

organelor de stat sau altor subiecte colective de drept, încălcându-se

spiritul legii, intenţia legiuitorului, finalităţile normelor juridice. Litera

legii este folosită în mod ilegitim, intenţionat ca instrument pentru a

produce consecinţe nedrepte, vătămătoare pentru cineva.

Din definiţia abuzului de drept se poate conchide că pentru

existenţa abuzului de drept sunt necesare următoarele condiţii: a) dreptul

subiectiv să fie prevăzut de lege, b) titularul dreptului să aibă exerciţiul

dreptului, c) dreptul subiectiv să fie exercitat cu rea credinţă, c) prin

exercitarea abuzivă a dreptului să se fi produs un prejudiciu patrimonial

sau moral, d) să existe raport cauzal între exercitarea abuzivă a dreptului

şi prejudiciu, e) titularul dreptului subiectiv să fi săvârşit fapta cu

vinovăţie.

Mobilul acestui comportament social nociv poate să constea în

spiritul de şicană, încălcându-se astfel cerinţele prevăzute de art. 57 din

Constituţie, potrivit cărora „cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii

trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-

credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi” sau de art. 1 din

Decretul nr. 31/1954, care arată că „drepturile civile ale persoanelor

fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale,

materiale şi culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi

53

regulilor de convieţuire”. Spre exemplu: intentarea unor procese în

justiţie cu scopul evident de a şicana persoana reclamată constituie o

exercitare abuzivă a dreptului referitor la accesul liber la justiţie care nu

poate fi îngrădit de nici o lege.

Coroborând aceste texte legale (art. 57 din Constituţie şi art. 1 din

Decretul nr. 31/1954) se pot desprinde trei principii generale privind

exercitarea drepturilor subiective: a) dreptul subiectiv trebuie exercitat

conform cu scopul prevăzut de legiuitor, b) dreptul subiectiv trebuie

exercitat în conformitate cu normele de convieţuire sociale şi bunele

moravuri, c) drepturile subiective trebuie exercitate cu bună credinţă.

Trebuie menţionat că toate drepturile subiective sunt susceptibile

exercitare, dar nu toate drepturile subiective permit o exercitare abuzivă.

Astfel, nu este posibil abuzul de drept în cazul dreptului la viaţă,

dreptului la demnitate, dreptului la integritate corporală, etc.

2. Frauda la lege poate fi definită ca fiind o manevră ilegitimă

făcută cu scopul de a eluda aplicarea normelor juridice care sunt în mod

normal aplicabile, pentru a promova în mod ilegal unele interese, a ocoli

anumite consecinţe legale care nu convin, a profita de reglementări

juridice mai favorabile prin diverse artificii nepermise de lege.

Aşa spre exemplu, în materie contractuală, simulaţia preţului

constituie o fraudă la lege cu scopul de a evita aplicarea integrală a

taxelor fiscale. În acest caz părţile încheie două contracte: unul public,

aparent, denumit şi contract simulat, prin care se creează o anumită

aparenţă juridică care nu corespunde realităţii în care este indicat un preţ

mai mic şi actul secret, denumit contraînscris, în care este indicat preţul

real, urmărindu-se ca taxarea fiscală să se facă asupra preţului mai mic.

54

5. Normele juridice şi problema valorilor în drept

Normele de drept urmăresc să stabilească şi să clarifice, pe calea

utilizării unor noţiuni abstracte, probleme fundamentale ale existenţei

umane şi ale raporturilor dintre indivizi. Aceste norme nu pot exista în

sine, rupte de baza materială pe care o reflectă şi la care se aplică.

Ele se referă, sub forma unor modele abstracte, la relaţiile cele

mai stabile dintre oameni, prevăzând anumite drepturi şi obligaţii în

diferite situaţii concrete. La rândul lor, relaţiile interumane vizează

anumite valori materiale sau spirituale. Elaborarea normelor de drept are

ca scop ocrotirea anumitor valori, pe care sistemul social.economic

respectiv le promovează.

În limbajul cotidian, aparent, valoarea desemnează ceea ce dorim,

căutăm, preţuim, iubim. În viaţa socială s-au impus o serie de adjective

calificative care pot fi dispuse în cupluri de polaritate, în faţa cărora se

impune o opţiune preferenţială, cum sunt: bine-rău, frumos-urât, cinste-

necinste, onoare-dezonoare, etc.

Tocmai pentru că preţuim aceste calităţi, uneori a se uni împreună

cu obiectele pe care le posedă, spunekm despre un lucru sau o fiinţă că au

o valoare sau că ele însele sunt valori. Dar, valorile nu trebuie reduse la

preferinţele individuale. Ele sunt nişte realităţi impuse de raportarea

obiectelor la idealurile constituite în funcţie de criteriile fiecărei orânduiri

sociale. De aceea, valorile se trăiesc, ele constituie în cadrul unor

experineţe trăite.

Omul nu este numai o fiinţă care cunoaşte realitatea

înconjurătoare, ci şi o fiinţă care valorizează, care face aprecieri de

valoare.

55

Valoarea este definită de unii autori ca fiind „rezultanta de esenţă

şi de determinaţie socială, a unităţii dialectice dintre obiectiv şi subiectiv,

unitate realizată în procesul structurării esenţei umane prin atribuirea

semnificaţiei specifice unor obiecte, fenomene, relaţii, atitudini, etc.”

Valorile nu pot fi puse, însă, pe acelaşi plan. Se pot distinge valori

idealuri şi valori fundamentale precum şi valori derivate. Criteriile de

valorizare depind de optica valorică a membrilor unei anumite societăţi.

În procesul de elaborare a normelor de drept, valorizarea

reprezintă o operaţiune complexă al cărei reprezentat depinde de poziţia

pe care se situează legiuitorul. În acest proces, legiuitorul selectează, din

multitudinea de relaţii sociale, pe acelea dintre ele pe care le consideră

valori şi de accea au nevoie să fie protejate prin norme de drept şi în

acelaşi timp, izolează cu ajutorul normelor de drept acele fapte sociale pe

care le consideră nonvalori.

56

CAP.VIII. Raportul juridic

Conceput ca un ansamblu de norme juridice instituite sau

sancţionate de stat, dreptul nu constituie un scop în sine. El este elaborat

pentru a reglementa comportamentul uman în diferite situaţii ipotetice.

Conduita unor persoane se exteriorizează prin acţiuni sau

inacţiuni faţă de alte persoane, faţă de organele de stat sau obşteşti.

Această conduită prescrisă de normele juridice devine realitate atunci

când se concretizează într-un raport social stabilit între anumite persoane.

În acest fel , raporturile sociale care sunt reglementate de norme juridice

devin raporturi juridice.

Raporturile sociale reprezintă o anumită etapă prin care

prevederile normelor de drept exprimate în mod generic se concretizează

în anumite raporturi juridice în care participanţii apar ca purtători de

drepturi şi obligaţii corelative.

Pentru apariţia unui raport juridic sunt necesare două condiţii : (a)

norma juridică şi (b) faptele juridice. Norma juridică are rolul esenţial în

stabilirea raporturilor juridice datorită faptului că prin intermediul ei

statul reglementează conduita umană. Ea determină calitatea de subiect

de drept a persoanelor şi stabileşte care sunt faptele care au o valoare

juridică şi duc la apariţia, modificarea sau stingerea raporturilor juridice.

Normele juridice stabilind drepturile si obligaţiile corelative au în

vedere şi direcţionarea acelor drepturi şi obligaţii asupra unui scop,

asupra unui obiect a cărui realizare o urmăresc subiecţii de drept atunci

când stabilesc un anumit raport juridic.

Raporturile juridice concrete iau naştere ca rezultat al încălcării

normelor de drept. Normele juridice au în vedere numai situaţii ipotetice

57

şi de aceea ele nu dau naştere la raporturi juridice prin ele însele, dacă nu

intervin împrejurările prescrise de normă.

Împrejurările de fapt sunt cele care concretizează subiectele,

conţinutul şi obiectul raportului juridic. Spre exemplu: pentru a lua

naştere un raport juridic de muncă este necesară, în primul rând, o acţiune

din partea celui care doreşte să se angajeze în muncă, în sensul că acesta

trebuie să-şi manifeste dorinţa printr-o cerere de angajare. Dacă cererea

lui este acceptată va lua naştere un raport juridic între cel angajat şi

instituţia sau întreprinderea la care lucrează.

Raporturile juridice pot apărea şi ca rezultat al producerii unor

fapte independente de voinţa umană. Spre exemplu: naşterea unei

persoane duce la apariţia unor raporturi juridice de familie.

Faptele juridice sunt acţiuni omeneşti sau evenimente care,

potrivit normelor juridice, duc la apariţia, modificarea sau stingerea

raporturilor juridice.

În funcţie de caracterul lor voliţional (după cum se produc ca

rezultat al voinţei omului sau independent de acesta) faptele juridice se

pot grupa în două categorii: (a) evenimente şi (b) acţiuni.

(a) Evenimentele sunt acele fapte juridice care se produc

independent de voinţa omului, dar atunci când sunt prevăzute de norme

juridice ele dau naştere, modifică sau sting anumite raporturi juridice.

Cele mai frecvente evenimente cu semnificaţie juridică sunt: naşterea,

moartea, împlinirea unui termen, calamităţi naturale (inundaţii,

cutremure).

(b) Acţiunile sunt exteriorizări ale voinţei umane, prevăzute de

normele juridice care pot da naştere, modifica sau stinge anumite

58

raporturi juridice. În raport de conformitatea cu normele juridice în

vigoare, acţiunile pot fi: licite sau ilicite.

Un loc important în cadrul acţiunilor îl ocupă actele juridice.

Acestea sunt manifestări de voinţă făcute în mod direct pentru a da

naştere, a modifica sau stinge un raport juridic. Noţiunea de act juridic

are două sensuri: unul de înscris doveditor iar cel de al doilea de

varietate a faptelor juridice.

(10) Actul juridic, în sensul de înscris doveditor este orice înscris

prin care se poate proba un fapt juridic. Exemple: un contract scris de

vânzare – cumpărare, o diplomă de absolvire a unei instituţii de

învăţământ, o chitanţă, un bon, o decizie de numire în funcţie, etc.

(20) Actul juridic în sensul de varietate a faptelor juridice, este

acea manifestare de voinţă, scrisă sau orală, făcută cu intenţia de a da

naştere, modifica sau stinge un raport juridic. Pentru satisfacerea unor

nevoi materiale sau spirituale oamenii intră în relaţii unii cu alţii pe baza

simţului etic comun, fără să fie conştienţi că prin activitatea lor săvârşesc

acte juridice şi că în acest fel devin părţi ale raporturilor juridice.

Exemple: cumpărarea unui lucru, o călătorie cu trenul sau avionul,

prezentarea la unitate pentru satisfacerea stagiului militar etc. Dacă

acestea se desfăşoară potrivit normelor de drept care reglementează

relaţiile respective, elementul juridic se menţine în sfera abstractului, fără

să intervină.

În unele cazuri, însă, odată cu stabilirea raporturilor juridice se

întocmesc anumite înscrisuri în care se consemnează naşterea drepturilor

şi îndatoririlor dintre subiecţii de drept respectivi. Exemple: un înscris,

un ordin de încorporare, un bilet de tren sau avion etc.

59

În asemenea împrejurări termenul de act juridic desemnează atât

manifestarea sau acordul de voinţă al participanţilor care a generat

raportul juridic respectiv cât şi înscrisul în care este consemnat acordul

sau manifestarea de voinţă. Înscrisurile se întocmesc tocmai pentru a

dovedi, la nevoie, existenţa unui raport juridic. Dacă, însă, conduita

părţilor nu se desfăşoară potrivit normelor juridice, atunci se declanşează

aspectul juridic legat de restabilirea ordinii de drept şi de aplicare a

sancţiunilor.

1. Elementele raportului juridic

Orice raport juridic are trei elemente: 1) subiectele raportului

juridic, 2) conţinutul raportului juridic şi 3) obiectul raportului juridic.

1. 1. Subiectele raportului juridic

Pentru încheierea unui raport juridic sunt necesare cel puţin două

persoane. În unele cazuri, însă, în cadrul unui raport juridic întâlnim mai

multe persoane. Acestea poartă denumirea de subiecte ale raportului

juridic. În toate cazurile unele dintre subiecte vor fi titulare de drepturi,

altele de obligaţii, sau şi de drepturi de obligaţii în mod corelativ.

Exemple: în cadrul unui raport juridic de drept financiar, organele

administrative (serviciul financiar al primăriei) are dreptul să ceară

contribuabililor plata impozitelor, pe când cetăţenii au obligaţia de a

achita impozitele stabilite. Acesta este un raport juridic în care unul

dintre subiecţi (primăria) este titular de drepturi iar celălalt subiect

(cetăţeanul contribuabil) este titular al unei obligaţii.

În alte raporturi juridice, ambii subiecţi sunt atât titulari de

drepturi cât şi de obligaţii. Cele mai frecvente exemple, în acest sens, le

60

întâlnim în domeniul dreptului civil. Exemplu: în contractul de vânzare –

cumpărare se naşte un raport juridic în care unul din subiecţi (vânzătorul)

este îndreptăţit să primească preţul obiectului vândut dar în acelaşi timp

este obligat să predea bunul (obiectul). Celălalt subiect (cumpărătorul)

are dreptul să primească obiectul cumpărat dar în acelaşi timp, îi revine

obligaţia să plătească preţul obiectului.

a) Persoanele fizice – subiecte ale raportului juridic

Subiecte ale raportului juridic sunt, în cele mai multe cazuri,

cetăţenii unui stat. Aceştia intră în cele mai diverse raporturi juridice: de

familie, de proprietate, de transport etc. Există şi raporturi juridice în care

intră persoanele fizice – cetăţenii, cu alte persoane fizice care nu au

această calitate (de cetăţean), cum sunt spre exemplu străini sau

persoanele fără cetăţenie (apatrizii).

Pentru ca o persoană să poată participa la un raport juridic trebuie

să existe aptitudinea generală şi abstractă fixată de lege, în funcţie de

vârstă şi de posibilitatea de discernământ care variază în cazul diferitelor

categorii de raporturi juridice.

Spre exemplu: în raporturile de drept constituţional legat de

exercitarea drepturilor electorale, capacitatea începe la 18 ani. În dreptul

civil capacitatea începe o dată cu naşterea iar în dreptul muncii ea începe

la 16 ani.

Această aptitudine generală şi abstractă a unei persoane de a

participa la un raport juridic, având anumite drepturi şi obligaţii se

numeşte capacitate juridică.

În teoria generală a dreptului se face distincţie între capacitatea

generală care reprezintă posibilitatea generală a cetăţenilor de a avea

drepturi şi obligaţii şi capacitatea specială, care reprezintă posibilitatea

61

anumitor categorii de persoane care intră în anumite raporturi juridice

datorită calităţii pe care o au (exemplu: deputaţii, militarii, funcţionarii

publici, etc).

O altă distincţie se face în dreptul civil şi în dreptul procesual

civil între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

Capacitatea de folosinţă este aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii în

cadrul unui raport juridic. Ea aparţine tuturor persoanelor fizice, chiar

dacă nu au o voinţă conştientă sau suficient dezvoltată. Capacitatea de

exerciţiu este aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi a-şi

asuma obligaţii, săvârşind acte juridice. La stabilirea capacităţii de

exerciţiu legiuitorul are în vedere anumite date obiective referitoare la

posibilitatea persoanei de a aprecia în mod conştient însemnătatea şi

urmările actelor sale. În considerarea acestor elemente se apreciază că

sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu: alienaţii şi debilii mintal,

persoanele puse sub interdicţie legală sau judiciară şi minorii sub 14 ani,

presupunându-se că nu au discernământ.

b) Subiectele colective ale raportului juridic

1. Statul. Conceput ca sistem politic, statul este subiect de drept

mai ales al unor raporturi de drept constituţional şi drept internaţional

public.

2. Organele de stat, pot apărea ca subiecte de drept mai ales în

dreptul constituţional şi administrativ (organele puterii de stat şi organele

administraţiei de stat) sau de drept procesual penal şi civil (organele

justiţiei şi procuraturii).

3. Unităţile administrativ teritoriale: judeţul, municipiul, sectorul

mun. Bucureşti, oraşul şi comuna.

62

4. Instituţiile de stat. Prin instituţii de stat se înţeleg acele unităţi

de stat care desfăşoară o activitate neeconomică, în sistemul

administraţiei de stat (şcoala de toate gradele, teatrul, cinematograful,

unităţile sanitare etc.).

5. Organizaţiile cooperatiste.

6. Organizaţiile obşteşti cu caracter nepatrimonial.

7. Persoanele juridice (regiile autonome, societăţile comerciale

etc).

1. 2. Conţinutul raportului juridic

Prin conţinutul raportului juridic se înţeleg drepturile şi

obligaţiile care leagă între ele subiectele acelui raport. În unele raporturi

juridice o parte este titulară numai de drepturi iar cealaltă parte numai de

obligaţii. Acestea sunt raporturi simple. În a alte raporturi, fiecare din

părţi este titulară atât de drepturi cât şi de obligaţii. Acestea sunt

raporturi juridice complexe. Drepturile concrete ale subiectelor

participante la raportul juridic se numesc drepturi subiective. Ele

reprezintă posibilitatea pe care subiecţii unui raport juridic o au de a

acţiona într-un anumit fel şi de a pretinde din partea celorlalţi o conduită

corespunzătoare. Spre exemplu: administraţia financiară are dreptul de a

cere contribuabililor, persoane fizice ori juridice, să plătească impozitele

şi taxele.

Prin obligaţie, în sens juridic, se înţelege îndatorirea pe care

subiectul raportului juridic trebuie să o îndeplinească şi pe care cealaltă

parte poate să o pretindă pe baza prevederilor normelor juridice.

Obligaţia poate consta în: a da, a face sau a nu face ceva. Spre exemplu:

vânzătorul este obligat să predea lucrul vândut, cărăuşul este obligat să

execute transportul la care sa angajat etc.

63

1. 3. Obiectul raportului juridic

În teoria dreptului se susţine că obiectul raportului juridic îl

constituie acţiunea sau conduita asupra căreia sunt îndreptate drepturile

subiective şi obligaţiile participanţilor la raportul juridic. Obiectul este

însăşi acţiunea la care se referă conţinutul raportului juridic.

În raporturile juridice de constrângere, în care se pune problema

stabilirii răspunderii juridice pentru săvârşirea unor fapte ilicite, obiectul

acestor raporturi îl constituie însăşi sancţiunea care urmează a fi aplicată.

2. Clasificarea raportului juridic

Pentru existenţa raportului juridic doctrina admite ca fiind

necesare şi suficiente două elemente: (a) norma juridică şi (b) faptele

juridice.

Astfel relaţiile sociale dobândesc calitatea de raporturi juridice

numai în situaţia în care intră sub prevederile unei norme juridice.

Având în vedere aceste precizări, trebuie observat că există

anumite categorii de norme juridice ce se realizează acţionând asupra

relaţiilor sociale, fără ca pe baza lor să se poată stabili anumite raporturi

juridice. Este vorba în primul rând de normele prohibitive (cele care

interzic săvârşirea unei acţiuni) a căror respectare, dacă se realizează de

bună voie, nu dă naştere vreunui raport juridic.

Totuşi, există şi opinii contrare, care admit că ne aflăm în

prezenţa unui raport juridic chiar şi în situaţia când cetăţenii respectă

normele juridice. O asemenea opinie este pregnantă în materie penală

fără a fi însă exclusivă. Trebuie amintită aici opinia doctrinarilor în

64

materie civilă cu privire la opozabilitatea erga omnes a dreptului de

proprietate.

Analizând această dispută doctrinară, din perspectiva teoriei

dreptului, prof. Gheorghe Boboş admite existenţa a două tipuri de

raporturi juridice distincte: 1) raporturi juridice de conformare

(cooperare) şi 2) raporturi juridice de constrângere (aplicare a

dreptului).

2. 1. Raporturi juridice de conformare

Prin raporturi juridice de conformare urmează să înţelegem

acele raporturi juridice concrete ce se desfăşoară cu respectarea

normelor de drept şi nu intervine nici un conflict sau contradicţie.

Astfel, vom încadra în această categorie de raporturi juridice, pe

de o parte, raporturile abstracte ideologice, ce se stabilesc pe plan mintal

odată cu elaborarea normelor de drept de către organele competente, între

stat şi cetăţeni, iar pe de altă parte raporturile juridice concrete care se

realizează şi se desfăşoară pe baza normelor de drept, în lipsa unui

conflict şi fără ca organele de stat să intervină.

În cazul raporturilor juridice de conformare individualizarea

subiectelor raportului juridic va depinde de natura raporturilor juridice

respective. Din acest punct de vedere avem trei situaţii posibile:

a) Subiecţii raportului juridic sunt determinaţi. În acest sens este

exemplificativă situaţia vânzătorului şi a cumpărătorului din contractul de

vânzare-cumpărare ori a angajatorului şi a angajatului în cadrul raportului

juridic de muncă.

b) Subiecţii raportului juridic sunt relativ determinaţi. Se are în

vedere situaţia când doar unul dintre cei doi subiecţi ai raportului juridic

este determinat. Exemplificativă este poziţia proprietarului ce apare ca

65

titular al dreptului subiectiv de proprietate pe când în calitate de titular al

obligaţiei de respectare a dreptului de proprietate apar toate celelalte

persoane.

c) Subiecţii raportului juridic nu sunt determinaţi. Este unanim

acceptat faptul că titulari de drepturi sunt toate persoanele încă de la

naştere ori în condiţiile arătate de lege încă de la concepţie. Unele dintre

aceste drepturi sunt specifice şi aplicabile doar anumitor categorii de

persoane (drepturile privind accesul al funcţiile publice ori drepturile şi

obligaţiile privind fiscalitatea etc.) pe când altele au o aplicabilitate

generală. Este vorba în primul rând de dreptul la viaţă, dreptul la

integritate corporală, dreptul la nume, etc. Aceste din urmă drepturi sunt

intim legate de fiinţa umană, ele găsindu-şi exprimarea legislativă atât pe

plan intern prin art. 1, 6, 15, 16, 20, 21 din Constituţia României şi pe

plan internaţional prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în art.

1, 2, 3, 4, 5, 6.

În cazul acestor drepturi, titulari sunt toate persoanele, iar titularii

obligaţiilor, neindividualizaţi, sunt de asemenea toate celelalte persoane.

După cum am arătat în definiţie, de esenţa raporturilor juridice de

conformare este lipsa conflictului. De aceea, asemenea situaţii se pot

numi „stări permanente” sau „situaţii permanente”.

În final, se vor reţine drept caracteristici ale raportului juridic de

conformare următoarele aspecte: (a) lipsa conflictului; (b) nu are o

durată de timp predeterminată, în sensul că durează atât timp cât o

persoană este în viaţă; (c) nu totdeauna este nominalizată sfera

persoanelor ce formează subiectele raportului respectiv.

66

2. 2. Raporturi juridice de constrângere

Prin raport juridic de constrângere se înţelege o pluralitate de

drepturi şi obligaţii de drept material sau procesual care apar ca rezultat

al săvârşirii unei fapte ilicite şi prin care se realizează aplicarea

sancţiunilor juridice.

Încălcarea unei norme juridice dă naştere, întotdeauna, unui raport

de constrângere care se stabileşte între stat şi autorul unei asemenea

încălcări.

Raportul juridic de constrângere are trei elemente: a) subiecte; b)

conţinutul; c) obiectul;

a) Subiectele raportului juridic de constrângere sunt, pe de o

parte, persoana care săvârşeşte fapta ilicită iar, pe de altă parte, organele

de stat care aplică sancţiuni în numele societăţii. Ca expresie a voinţei de

stat, normele juridice apără anumite valori sociale. În cazul încălcării

acestor valori, societatea reprezentată de stat este interesată să asigure

restabilirea legalităţii. Dacă persoana vătămată printr-o acţiune sau

inacţiune nu va solicita concursul statului, raportul juridic ce se naşte

între stat şi făptuitor va rămâne numai un raport virtual (posibil) şi nu se

va concretiza. În cazul în care, însă, persoana vătămată va cere concursul

statului atunci va apărea un raport de constrângere care se va stabili nu

între ea şi autorul acţiunii sau inacţiunii vătămătoare, ci între stat şi

autorul faptei. Persoana vătămată nu este în drept să aplice sancţiuni

întrucât „nimeni nu poate să-şi facă singur dreptate”. Sancţiunile juridice

se aplică întotdeauna de către organele de stat în numele societăţii.

b) Conţinutul raportului juridic de constrângere este format din

complexul de drepturi şi obligaţii corelative care reprezintă categoria

răspunderii juridice. În conţinutul raportului juridic de constrângere nu

67

intră numai un singur drept şi o singură obligaţie, respectiv dreptul

statului de a aplica sancţiuni şi obligaţia autorului faptei de a suporta

consecinţele faptelor sale, ci şi celelalte drepturi şi obligaţii corelative,

adică: obligaţia statului de a aplica numai sancţiuni prevăzute de lege

pentru fapta comisă şi dreptul făptuitorului de a i se aplica numai această

sancţiune şi nu alta etc.

c) Obiectul raportului juridic de constrângere îl constituie

sancţiunea juridică. Sancţiunea are un dublu rol: preventiv şi represiv, rol

care se exercită atât asupra autorului faptei ilicite cât şi asupra celorlalţi

participanţi la raporturile sociale. Această dublă acţiune a sancţiunii se

manifestă în mod diferit, în funcţie de natura sancţiunii. Uneori, în prim

plan apare aspectul preventiv, alteori aspectul represiv. Orice sancţiune

intervine pentru apărarea şi conservarea valorilor considerate ca atare de

către puterea de stat. Unele din aceste valori pot prezenta importanţă

majoră pentru întreaga societate, altele doar pentru anumite categorii de

persoane iar altele numai pentru anumiţi membrii ai societăţii.

Caracteristicile raportului de constrângere sunt următoarele: (a)

subiecţii raportului juridic de constrângere sunt determinaţi, (b) este

necesară intervenţia forţei coercitive a statului în scopul restabilirii ordini

juridice prevăzută de lege, (c) existenţa raportului de constrângere

presupune aplicarea unei sancţiuni juridice.

68

CAP.IX. Sistemul dreptului

În ansamblul lor, normele juridice prezintă o anumită unitate,

fiind legate între ele şi grupate într-un sistem. În cadrul acestei unităţi,

normele juridice se repartizează în grupe distincte, cunoscute sub

denumirea de instituţii juridice şi ramuri de drept.

Instituţiile juridice şi ramurile de drept nu sunt grupări de norme

complet separate. Toate normele juridice apar cu o unitate, iar principiile

pe care fiecare din ele le reflectă sunt în concordanţă şi, totodată, sunt

subordonate principiilor generale care caracterizează tipul de drept

respectiv. Prin urmare, normele juridice dintr-un stat, formează un sistem

în care se reflectă atât unitatea dintre ele cât şi caracterul lor diferenţiat pe

ramuri şi instituţii juridice. Această structură internă a dreptului este

denumită în literatura juridică - sistem al dreptului.

Sistemul de drept este unitatea dreptului şi diviziunea lui în

anumite părţi interdependente – ramuri de drept şi instituţii juridice.

Instituţia juridică cuprinde totalitatea normelor juridice care

reglementează o anumită categorie de relaţii sociale, guvernând astfel o

categorie aparte de raporturi juridice. De exemplu: normele juridice care

reglementează proprietatea formează instituţia dreptului de proprietate,

cele care reglementează proprietatea personală formează instituţia

dreptului de proprietate personală etc.

Unele instituţii juridice având sfera mai largă îşi pot împărţi

normele în mai multe subgrupe care, la rândul lor, formează şi ele o

instituţie juridică. De exemplu: în cadrul instituţiei contractelor se pot

distinge numeroase alte instituţii care formează un fel de subdiviziuni ale

acestora cum sunt: contractul de vânzare – cumpărare, contractul de

69

locaţiune etc. Instituţia juridică poate să grupeze atât norme exclusiv din

cadrul unei singure ramuri de drept, cât şi din mai multe ramuri de drept,

având în acest caz un caracter complex. Exemple: instituţia căsătoriei,

instituţia căilor de atac etc.

Ramura de drept reprezintă o grupare mai largă de norme şi

instituţii juridice care sunt legate între ele prin obiectul lor comun, prin

anumite principii comune care stau la baza lor, precum şi prin unitatea de

metodă folosită în reglementarea relaţiilor sociale respective.

Criteriile care stau la baza grupării normelor juridice în ramuri de

drept sunt următoarele:

1. Caracterul relaţiilor sociale pe care ramura de drept respectivă

le reglementează, considerând că acestea ar fi obiectul reglementării

juridice.

2. Metoda pe care statul o alege pentru reglementarea diferitelor

categorii de relaţii sociale care fac ca anumite norme să se separe într-o

ramură de drept aparte.

Ramura de drept este ansamblul relativ distinct de norme juridice,

legate organic între ele, care reglementează relaţii sociale ce au acelaşi

specific, folosesc aceeaşi metodă sau acelaşi complex de metode.

1. Ramurile dreptului

Criteriul de bază care serveşte la gruparea normelor de drept în

anumite ramuri în cadrul sistemului este socotit a fi obiectul

reglementării juridice, înţelegând prin aceasta un grup de relaţii sociale

distincte sau cu particularităţi proprii.

70

Astfel, se spune că relaţiile patrimoniale şi cele nepatrimoniale

constituie obiectul de reglementare a dreptului civil, relaţiile dintre

organele administraţiei publice, precum şi cele dintre aceste organe şi

cetăţeni constituie obiectul de reglementare al dreptului administrativ etc.

Printr-un proces de abstractizare s-a ajuns la elaborarea unor

concepte care exprimă sintetic legătura dintre ramura de drept, ramura

ştiinţei dreptului şi disciplina didactică. Astfel, când spunem „drept civil”

sau „drept penal” fără să mai facem alte precizări ne gândim, mai întâi, la

ramura de drept respectivă, la ramura ştiinţei dreptului cât şi la

disciplinele didactice respective, aceste trei aspecte formând un tot unitar.

Dreptul constituţional este format din totalitatea normelor juridice

care reglementează raporturile sociale ce i-au naştere în procesul

exercitării puterii de stat. În general, normele dreptului constituţional se

referă la orânduirea socială şi de stat, cetăţenie, drepturile şi îndatoririle

fundamentale ale cetăţenilor, categoriile de organe ale statului etc.

Dreptul administrativ cuprinde normele juridice care

reglementează raporturile sociale din domeniul administraţiei publice,

activitate îndeplinită de organele administrative. Normele dreptului

administrativ reglementează raporturile care se nasc în activitatea de

organizare a executării şi de executare în concret a legilor şi celorlalte

acte normative.

Dreptul financiar cuprinde acele norme juridice care se referă la

formarea, repartizarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti. Normele

dreptului financiar reglementează următoarele probleme mai importante:

bugetul de stat şi al asigurărilor sociale, finanţele publice, creditul etc.

Dreptul muncii este format din ansamblul normelor juridice care

reglementează raporturile sociale de muncă ale muncitorilor şi

71

funcţionarilor, precum şi alte raporturi sociale derivate din raporturile

sociale de muncă. Aceste norme se referă la încheierea şi desfacerea

contractului de muncă, disciplina muncii, timpul de muncă şi odihnă,

protecţia muncii.

Dreptul funciar cuprinde normele juridice care reglementează

relaţiile sociale născute în legătură cu atribuirea terenurilor în

administrare sau în folosinţă şi aplicarea măsurilor pentru folosirea

raţională şi completă a terenurilor, cu organizarea şi evidenţa funciară.

Dreptul civil cuprinde normele juridice care reglementează

raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane (fizice sau

juridice) pe baza egalităţii lor juridice. Normele juridice ale dreptului

civil reglementează relaţii privitoare la: proprietate, contracte, succesiuni

etc.

Dreptul procesual civil este format din acele norme juridice care

reglementează ordinea dezbaterii de către instanţe a cauzelor civile,

precum şi executarea hotărârilor judecătoreşti în aceste cauze.

Dreptul familiei cuprinde acele norme juridice care reglementează

relaţiile ce se stabilesc între membrii familiei precum şi unele relaţii între

aceştia şi alte persoane. Normele dreptului familiei se referă la:

încheierea căsătoriei, desfacerea căsătoriei, relaţiile patrimoniale şi

personale între soţi, relaţiile dintre părinţi şi copii, relaţiile născute din

adopţie etc.

Dreptul penal cuprinde normele juridice prin care se stabilesc

acele fapte care sunt considerate infracţiuni, pedepsele şi condiţiile în

care statul trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc

infracţiuni.

72

Dreptul procesual penal cuprinde normele juridice care

reglementează activitatea organelor de cercetare şi urmărire penală, a

organelor justiţiei, precum şi ordinea dezbaterii de către instanţe a

cauzelor penale.

Dreptul comercial cuprinde totalitatea normelor juridice care

reglementează relaţiile sociale ce i-au naştere în procesul circulaţiei

mărfurilor. Normele dreptului comercial reglementează aspecte privind

faptele de comerţ, comercianţi, contractele comerciale, lichidarea şi

falimentul societăţilor comerciale.

În prezent, se constată tendinţa de reaşezare cât şi de apariţie a

unor ramuri şi subramuri juridice noi, cum ar fi: dreptul asigurărilor,

dreptul de proprietate intelectuală, dreptul penitenciar, dreptul economic,

dreptul execuţional penal etc.

2. Dreptul comunitar ca ramură de drept

A. Principiile şi caracteristicile dreptului comunitar

a) Principiile dreptului comunitar

Bazele dreptului comunitar s-au prefigurat odată cu Tratatul de la

Maastricht (1992). Ideea centrală angajată în conţinutul acestui act

internaţional este de a aduce într-un cadru unitar şi supranaţional cele trei

mari aspecte ale suveranităţii statelor: a) moneda, securitatea internă şi

justiţia, b) politica externă şi c) apărarea.

Renunţarea treptată la dimensiunea naţională în diferite sectoare

ale vieţii publice, în statele membre, a făcut - nu în puţine rânduri – ca

Uniunea Europeană să fie apropiată unei ordini de tip federativ sau

73

confederativ. Din acest punct de vedere, Uniunea Europeană a fost

considerată drept o tipologie juridică nouă.

Totuşi - după cum sublinia prof. Nicolae Popa – pentru a ne afla

în situaţia unei tipologi juridice noi trebuiesc îndeplinite următoarele

două condiţii :

(a) Este necesară existenţa unei voinţe autonome ce guvernează

întregul proces decizional juridic. Cu privire la această condiţie se impun

două precizări: 1) Această voinţă nu reprezintă suma aritmetică a

voinţelor individuale ale statelor membre ci presupune existenţa unei

voinţe juridice comunitare, distinctă de a statelor. 2) Statele membre

urmează să se spună voinţei juridice comunitare.

(b) Este necesară existenţa unor principii generale ale dreptului

comunitar.

Izvoarele principiilor dreptului comunitar au o dublă sursă: 1) Un

prim izvor îl reprezintă însăşi Piaţa Comună precum şi natura

Comunităţii Europene. 2) Un alt izvor îl reprezintă analiza comparată,

realizată de Curtea de Justiţie, între principiile de drept naţional şi

structura dreptului comunitar.

Principalele principii de drept comunitar sunt: 1) principiul

echilibrului instituţional, 2) proporţionalitatea şi preferinţa comunitară,

3) solidaritatea între statele membre, 4) nediscriminarea şi egalitatea de

tratament între membri comunitari, 5) principiul responsabilităţii puterii

publice pentru daunele cauzate particularilor prin actele normative şi 6)

egalitatea în faţa reglementărilor economice.

b) Caracteristicile dreptului comunitar

Sistemul dreptului comunitar prezintă câteva trăsături specifice:

(a) sistemul dreptului comunitar este autonom în raport cu sistemele de

74

drept naţional; (b) normele de drept comunitar sunt de executate imediată

şi cu întâietate în raport cu normele juridice ale statelor; (c) normele de

drept comunitar, din momentul adoptării lor, devin parte integrantă din

ordinile juridice naţionale, angajând în mod direct atât drepturi cât şi

obligaţii pentru particulari. Pe cale de consecinţă, autorităţile executive

cât şi cele judecătoreşti ale statelor membre vor fi ţinute să asigure

aplicare şi respectarea normelor comunitare.

B. Competenţa normativă şi actele comunitare

Competenţa normativă în cadrul comunităţii europene revine unui

număr însemnat de instituţii. Printre cele mai importante instituţii

comunitare înzestrate cu competenţă normativă regăsim: (a) Adunarea

Parlamentară; (b) Consiliul de Miniştri; (c) Comisia Europeană; (d)

Curtea de Justiţie, etc.

Competenţa normativă a instituţiilor comunitare este condusă de

un principiu general: principiul avizului prealabil de la o altă autoritate.

În acest sens, un exemplu îl reprezintă avizul Adunării Parlamentare care

precede regulamentele şi directivele.

Principalele acte ce se adoptă de către instituţiile comunitare sunt:

(a) regulamentele, (b) directive, (c) decizii, (d) recomandări şi (e) avize.

75

CAP.X. Elaborarea şi sistematizarea dreptului

Asemeni oricărei activităţi juridice, activitatea de creare a

dreptului cuprinde două laturi, inseparabile: latura teoretică şi latura

tehnică.

Latura teoretică se referă la conceptul de activitate normativă,

competenţă normativă, fazele elaborării dreptului şi principiile normative.

1. Teoria activităţii normative

În sistemele de drept contemporane, crearea dreptului are loc, în

principal, prin activitatea normativă a organelor de stat, finalizată prin

adoptarea de acte normative.

Activitatea normativă este una din modalităţile fundamentale de

exercitare a funcţiilor statului. De aceea, trăsăturile ei principale şi

finalitatea ei socială sunt direct condiţionate de sistemul de stat şi de

drept respectiv.

În principiu, activitatea normativă a statului nostru este

desfăşurată de două categorii de organe: organele legislative şi organele

administrative.

Activitatea normativă presupune parcurgerea unor anumite faze şi

anume: elaborarea şi dezbaterea proiectului de act normativ, adoptarea

actului şi publicarea lui.

Constituţia, legea fundamentală a ţării, stabileşte că iniţiativa

legislativă, adică dreptul de a supune direct celor două camere ale

Parlamentului, spre dezbatere proiectelor de legi, aparţine, după caz,

Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 250.000

cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă

76

legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în

fiecare din aceste judeţe ori în municipiul Bucureşti trebuie să fie

înregistrate cel puţin 10.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.

Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele

fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.

2. Principiile activităţii normative

Activitatea normativă a statului nostru se desfăşoară prin

observarea şi respectarea unor principii care decurg din democratismul

regimului politic.

Aceste principii sunt următoarele:

1. Principiul supremaţiei legii

Acest principiu oglindeşte faptul că în sistemul izvoarelor

dreptului, locul cel mai de seamă îl ocupă legea, ca act al organului

suprem de stat (Parlamentul). Ideea de la care se porneşte, în realizarea

principiului supremaţiei legii, este că măsurile cu caracter general privind

activitatea de stat, economică şi socială, trebuie stabilite prin legi sau

decrete cu putere de lege, iar toate celelalte acte normative trebuie

elaborate numai pe baza şi în executarea legilor şi a decretelor cu putere

de lege.

2. Principiul fundamentării ştiinţifice a actelor normative

Potrivit acestui principiu, elaborarea actelor normative au loc pe

baza unor studii prealabile, a unei documentări ştiinţifice şi a cercetărilor

de specialitate în funcţie de domeniul în care are loc reglementarea.

Elaborarea proiectelor de acte normative trebuie să fie rodul

muncii unor colective complexe, din care să facă parte, pe lângă jurişti şi

77

specialişti în domeniul obiectului reglementării şi economişti, sociologi,

demografi etc.

3. Principiul asigurării unui raport între stabilitatea şi

mobilitatea reglementărilor

În virtutea acestui principiu, în elaborarea actului normativ se

urmăreşte o astfel de reglementare care să corespundă transformărilor din

societate, iar pe altă parte o mai mare stabilitate, condiţia necesară unei

ordini juridice sănătoase. În acelaşi timp, reglementările trebuie astfel

concepute încât să permită realizarea adaptării, transformării şi

perfecţionării lor prompte, dat fiind faptul că în condiţiile ritmului rapid

al dezvoltării sociale, nu este posibil să fie elaborate reglementări care să

nu necesite intervenţia legiuitorului pentru a le adapta noilor exigenţe ale

vieţii.

Esenţialul este ca, în elaborarea normelor juridice, să se ţină

seama de faptul că toate actele normative se află într-o legătură organică

care alcătuiesc un sistem dinamic deschis, în care se introduc permanent

noi elemente, în timp ce altele ies din sistem. Această continuă mobilitate

a sistemului nu trebuie, însă, să-i afecteze unitatea şi echilib

4. Principiul accesibilitatii actelor juridice

La elaborarea normelor juridice, legiuitorul trebuie să aibă în

vedere împrejurarea că cei cărora li se adresează sunt indivizi cu

posibilităţi diferite de prelucrare şi receptare a mesajului normativ şi

pentru acest motiv trebuie ca şi conţinutul normelor să fie clar, concis,

precis, pe înţelesul tuturor.

5. Principiul corelării sistemului actelor normative

Actele normative sunt integrate într-un sistem de drept ceea ce

înseamnă că, normele juridice fixate în legi, decrete, hotărâri de guvern

78

formează un întreg. Un nou act normative nu se adaugă ci se integrează

în sistemul de drept existent, datorită compatibilităţii de principii,

finalitate şi structură.

3. Tehnica juridică

Prin tehnică se înţelege un ansamblu de metode, procedee şi

reguli care, îmbinate cu o anumită măiestrie profesională, sunt aplicate în

vederea executării unei operaţii sau lucrări, în practicarea unei profesii

oarecare.

Tehnica juridică cuprinde, la rândul ei, reguli, procedee, şi

metode, în vederea executării operaţiilor juridice, adică a activităţii de

elaborare şi sistematizare a dreptului. Ea are sarcina de a găsi mijloacele

optime pentru a transpune în drept, în norme juridice, voinţa de stat,

căreia conducerea politică vrea să-i dea forţă juridică, să o ridice la rangul

de lege.

Tehnica juridică este un concept complex care cuprinde atât

tehnica elaborării dreptului, tehnica legislativă, cât şi tehnica realizării,

aplicării şi interpretării dreptului.

4. Tehnica elaborării dreptului

Tehnica elaborării dreptului cuprinde aceea latură a tehnicii

juridice care are în vedere modalităţile şi procedeele folosite în procesul

de întocmire şi elaborare a actului normativ.

Părţile constitutive ale actului normativ sunt, următoarele: titlul,

preambulul şi formula introductivă (când este cazul) dispoziţii sau

79

principii generale, dispoziţii de conţinut, dispoziţii finale şi dispoziţii

tranzitorii.

De regulă, actul normativ este însoţit de o expunere de motive în

care se face o succintă prezentare a acestuia, se motivează considerentele

care au făcut necesară intervenţia normativă, referindu-se le

reglementările existente şi la insuficienţa acestora, la scopul şi finalitatea

reglementărilor propuse, la efectele pe care noua reglementare le va

produce din punct de vedere politic, economice, social, cultural, precum

şi efectele asupra vechilor reglementări.

Titlul actului normativ este elementul de identificare a acestuia. O

cerinţă a tehnicii juridice constă în aceea ca titlul să fie sugestiv, scurt şi

să exprime precis obiectul reglementării respective. Exemple: legea

cetăţeniei, legea fondului funciar etc.

Preambulul actului normativ reprezintă o introducere în care se

arată considerentele sociale, economice, politice avute în vedere la

elaborarea actului. El nu este un element necesar oricărui act normativ,

întocmindu-se numai pentru cele mai importante.

Formula introductivă este acea parte a actului normativ care arată

temeiul constituţional sau juridic legal, în baza căruia este dată

reglementarea respectivă.

După formula introductivă urmează reglementarea propriu-zisă,

care în funcţie de volumul reglementărilor se divide în mai multe părţi.

O primă parte este dată de dispoziţii sau principii generale, care

privesc actul normativ în totalitatea sa. Urmează, apoi, dispoziţiile de

conţinut. Acestea pot fi mai numeroase sau mai puţin numeroase în

funcţie de problematica actului normativ respectiv.

80

Parte finală a actului normativ conţine dispoziţii referitoare la

data intrării în vigoare a acestuia. În cazul în care noua reglementare

atrage după sine o serie de implicaţii faţă de vechile reglementări care fac

necesară o situaţie tranzitorie, în textul actului normativ sunt cuprinse şi

dispoziţii tranzitorii.

5. Elementele de structură ale actului normativ

Elementul structural de bază al actului normativ, în tehnica

legislativă din ţara noastră, îl constituie articolul. El cuprinde, de regulă,

o dispoziţie de sine stătătoare. Articolul poate fi alcătuit din unul sau mai

multe aliniate, atunci când dispoziţia pe care o formulează trebuie

exprimată prin mai multe propoziţii şi conţine mai multe aspecte sau

variante.

În cazul în care articolul cuprinde o enumerare aceasta se

recomandă să fie numerotată prin litere sau cifre arabe, evitându-se

enumerarea numerotată cu liniuţe care face dificilă identificarea textului

în caz de referinţă sau de trimitere.

De regulă, articolele se numerotează cu cifre arabe. Există, însă,

situaţii în care numerotarea articolelor se face cu cifre latine, de exemplu

în cazul legilor de modificare.

În unele acte normative, articolele au şi note marginale, în care,

într-o formă sintetică, este reprodus articolul respectiv. Asemenea

exemple se întâlnesc în Codul Penal.

Raportat la întinderea şi natura actului normativ articolele

acestuia pot fi grupate în paragrafe, secţiuni, titluri iar unele acte

normative mai voluminoase, cum sunt codurile, cunosc chiar împărţirea

81

prin părţi sau cărţi. Exemplu: Codul Penal are două părţi: partea generală

şi partea specială.

6. Tehnica modificării şi completării actelor normative

Modificarea unui act normativ are loc printr-un alt act normativ.

Regula este că un act normativ poate fi modificat numai printr-un alt act

normativ de aceeaşi categorie, având aceeaşi forţă juridică. Astfel, o lege

poate fi modificată numai printr-o altă lege, o hotărâre a Guvernului

numai printr-o altă hotărâre a Guvernului etc.

Un act cu forţă juridică superioară nu poate fi modificat printr-un

act inferior din punct de vedere al forţei juridice.

7. Stilul şi limbajul actelor normative

Textul actelor normative trebuie să fie redactat clar, simplu şi

accesibil iar termenii utilizaţi să aibă înţelesul pe care cuvintele le au în

mod curent în limba română.

Folosirea neologismelor trebuie limitată numai la situaţiile în care

acest lucru este absolut necesar. În cazul în care un concept sau un

termen ar putea avea mai multe înţelesuri este recomandat ca în textul

actului normativ să se explice sensul utilizat.

În opera de elaborare a dreptului, legiuitorul trebuie să găsească

expresia justă, adecvată dintre limbajul juridic pe care îl foloseşte şi

modul în care acesta este perceput de către cetăţenii cărora li se

adresează. Pentru a realiza acest deziderat se utilizează un ansamblu de

procedee intelectuale prin care să se elaboreze legile, care să exprime cât

mai clar, posibil, regulile juridice pe care le întruchipează.

82

Cele mai cunoscute procedee sunt: (a) prezumţiile şi (b) ficţiunile.

(a) Prezumţia consideră că ceva, fără a fi dovedit, există cu

adevărat şi fără să-i fie probată existenţa. În acest sens se operează cu:

prezumţia cunoaşterii legii din momentul publicării ei, ori cu prezumţia

că minorul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei sau

prezumţia de nevinovăţie a făptuitorului.

Prezumţiile se clasifica în: prezumţii relative şi prezumţii

absolute. Cele relative pot fi infirmate prin probă contrară (că nu soţul

este tatăl copilului, ori că făptuitorul este vinovat) pe când cele absolute

nu pot fi răsturnate prin nici un mijloc de probă ( prezumţia de

necunoaştere a legii, că minorul sub 14 ani nu are discernământ pentru a

răspunde pentru faptele sale).

(b) Ficţiunea juridică este un procedeu aflat la îndemâna

legiuitorului sau judecătorului, prin care se consideră un fapt sau o

situaţie juridică, altfel, diferit, de cum este în realitate, în vederea

deducerii anumitor consecinţe juridice determinate. Cu alte cuvinte, un

fapt se consideră că există sau că este stabilit cu toate că nu a fost stabilit

sau nu există în realitate. Exemplu: copilul nenăscut, dar conceput se

consideră că există, cu toate că acesta nu s-a născut, dar astfel, prin

această ficţiune juridică, el devine capabil să-l moştenească pe tatăl său,

care este posibil să decedeze până la naşterea lui (cu condiţia însă ca fătul

să se nască viu).

83

8. Tehnica sistematizării actelor normative

Actele normative formează, în ansamblul lor, un sistem dinamic,

cu o structură complexă. Sistemul legislaţiei cuprinde totalitatea actelor

normative, aflate într-o stare de acută interferenţă.

Varietatea actelor normative impune, cu necesitate, sistematizarea

lor, determinată de nevoia organizării acestora pe baza unor criterii

precise, în scopul bunei cunoaşteri şi aplicării normelor juridice în

relaţiile sociale.

Principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt: (a)

încorporarea şi (b) codificarea.

(a) Încorporarea este considerată cea mai simplă formă de

sistematizare, constând în gruparea actelor normative în funcţie de criterii

exterioare: cronologic (după succesiunea temporală a apariţiei actelor) şi

alfabetic (pornind de la denumirea materiei reglementate). Încorporarea

poate fi: oficială (când este realizată de organe de drept) şi neoficială

(când este realizată de diferite persoane particulare sau de edituri,

instituţii de învăţământ).

(b) Codificarea este o formă superioară de sistematizare şi

presupune cuprinderea într-un cod a normelor juridice aparţinând

aceleiaşi ramuri de drept. Acţiunea de codificare implică o activitate

complexă a legiuitorului, de prelucrare a întregului material normativ, de

înlăturare a normelor depăşite, desuete, de completare a lacunelor, de

introducere a unor norme noi cerute de evoluţia relaţiilor sociale. Deşi are

forţa juridică a unei legi, codul nu este o lege obişnuită, ci un act

legislativ unic, cu o organizare internă aparte în care normele juridice

sunt aşezate într-o succesiune logică, după un sistem riguros conceput

care reflectă structura internă a ramurii de drept.

84

CAP.XI. Răspunderea juridică

Problema răspunderii se ridică oriunde întâlnim o activitate

omenească, ca o sancţiune generală a normelor de conduită.

Răspunderea este prezentată, atât în lucrările juridice, cât şi în

cele de etică şi psihologie socială, ca o manifestare a dezaprobării de

către societate a unei conduite ilicite. Conduita diferitelor colectivităţi, a

membrilor acestora, este reglementată prin diverse categorii de norme,

care stabilesc în sarcina acestora drepturi şi obligaţii, a căror încălcare

atrage după sine o reacţie de autoapărare care urmăreşte restabilirea

relaţiilor încălcate. Fiecare categorie de norme sociale este reglementată

prin mijloace specifice de reprimare a încălcărilor.

Răspunderea juridică poate fi definită ca fiind instituţia juridică

care cuprinde ansamblul normelor juridice ce vizează raporturile ce se

nasc în sfera activităţii desfăşurate de autorităţile publice, în temeiul

legii, împotriva celor care încalcă sau ignoră legea, în scopul asigurării

respectării ordinii de drept.

1. Principiile răspunderii juridice

Raporturile juridice îmbracă o varietate de forme concrete, fiecare

din ele având o serie de particularităţi. Cu toate acestea, ele au un fond de

reguli comune, o serie de principii generale aplicabile tuturor acestor

forme.

Principiile răspunderii juridice, la fel ca şi principiile generale ale

dreptului, sunt anumite idei călăuzitoare pe care le întâlnim în cadrul

instituţiei răspunderii juridice. Aceste principii au legătură cu principiile

85

generale ale dreptului şi cu principiile unor ramuri de drept, dar cu toate

acestea ele au anumite trăsături specifice.

Principiile răspunderii juridice nu au caracter exclusiv juridic, în

ele fiind incluse şi aspecte morale şi politice. Aceste principii sunt

următoarele:

1. Principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu vinovăţie

Potrivit acestui principiu, orice subiect de drept poate fi sancţionat

numai atunci când este vinovat şi numai în limitele vinovăţiei sale.

Răspunderea juridică intervine pentru că un anumit subiect de drept nu a

respectat conduita prescrisă, pentru că din mai multe conduite posibile el

a ales tocmai pe cea care încalcă interesele generale ocrotite prin norme

de drept.

Principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu vinovăţie are o

mare importanţă şi pentru realizarea efectului educativ pe care îl are

răspunderea juridică. Prin stabilirea răspunderii juridice se urmăreşte

îndreptarea în viitor a autorului faptei ilicite. Efectul educativ al

răspunderii ar fi de neconceput dacă o persoană ar fi sancţionată atunci

când nu i sar putea imputa nimic.

2. Principiul răspunderii personale

Răspunderea juridică este strâns legată de persoana care a săvârşit

fapta ilicită, întinderea ei fiind stabilită în funcţie de circumstanţele

personale ale autorului.

În cadrul principiului răspunderii personale întâlnim şi regula

exprimată prin adagiul din limba latină „non bis in idem” care înseamnă

că cel care a comis o încălcare a legii este pasibil de răspundere, deci de a

i se aplica o sancţiune juridică, numai o singură dată pentru aceeaşi faptă,

86

unei singure încălcări a normei juridice îi corespunde o singură sancţiune

juridică.

Desigur, acest lucru nu exclude cumulul a diferite forme de

răspundere juridică faţă de aceeaşi persoană şi cu privire la aceeaşi faptă,

atunci când printr-o faptă unică se violează simultan norme juridice de

natură diferită (penală, civilă etc).

3. Principiul justeţei sancţiunii

Cerinţa fundamentală a acestui principiu constă în necesitatea

existenţei unei strânse corelaţii între gravitatea faptei şi sancţiunea

aplicată persoanei care a încălcat o normă de drept.

Acest principiu presupune corecta alegere şi aplicare a normei

juridice sub incidenţa căreia intră fapta ilicită şi care constituie singurul

temei pentru care intervine tragerea la răspundere.

4. Principiul celerităţii tragerii la răspundere

În esenţă, acest principiu pretinde ca tragerea la răspundere să se

facă la timpul potrivit. Aplicarea sancţiunii trebuie să intervină cel mai

rapid după săvârşirea faptelor respective, pentru a putea produce efectele

dorite, atât faţă de făptuitor, cât şi faţă de societate. Tragerea la

răspundere a făptuitorului nu poate suferi amânare. Acesta, întrucât prin

amânare s-ar crea un sentiment de insecuritate a raporturilor sociale, pe

de o parte, iar pe de altă parte, un sentiment de neîncredere în capacitatea

organelor chemate să asigure respectarea ordinii de drept.

87

2. Condiţiile răspunderii juridice

Angajarea răspunderii juridice a unei persoane este condiţionată

de întrunirea cumulativă a trei condiţii : (1) conduita ilicită; (2)

vinovăţia; (3) legătura cauzală;

(1) Conduita ilicită constituie un fapt juridic ilicit, un

comportament care încalcă o prevedere legală. Aprecierea caracterului

ilicit al conduite umane are în vedere, cu precădere, prescripţia cu prinsă

în norma juridică. În ipoteze în care norma juridică obligă la o anumită

conduită, iar prin fapta sa un subiect încalcă această prevedere, intră în

acţiune sancţiunea normei juridice.

Modalităţile săvârşirii conduitei ilicite sunt: a) acţiunea; b)

inacţiunea;

a) Acţiunea presupune o serie de acte materiale sau manifestări de

voinţă contrare normelor juridice. Ea este un act conştient prin care sunt

încălcate anumite drepturi, legal recunoscute.

b) Inacţiunea nu este o simplă nonexecuţie, este o nonexecuţie

deliberată, survenită în condiţiile în care subiectul era obligat prin norma

juridică să săvârşească acţiunea.

Acţiunea şi inacţiunea, cu modalităţi ale săvârşirii conduitei

ilicite, prezintă pericol social. În raport de gradul pericolului social al

conduitei ilicite, ne aflăm în prezenţa diferitelor forme ale răspunderii

juridice (disciplinară, administrativă, civilă, penală).

(2) Vinovăţia este atitudinea psihică a unei persoane, care

săvârşeşte o faptă ilicit ă, faţă de aceea faptă şi de consecinţele sale. Ea

exprimă o atitudine psihică negativă faţă de valorile sociale ocrotite prin

normele de drept. Vinovăţia, ca element constitutiv şi temei al

88

răspunderii juridice presupune recunoaşterea capacităţii oamenilor de a

acţiona cu discernământ, de a-şi alege modalitatea comportării în raport

de un scop urmărit în mod conştient.

Formele de vinovăţiei sunt: (a) intenţia şi (b) culpa.

Modurile de existenţă ale celor două forme de vinovăţie sunt

detaliate în ştiinţele juridice de ramură.

Astfel, potrivit prevederilor art. 19 pct. 1 din Codul penal, fapta

este săvârşită cu intenţie când infractorul:

- prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin

săvârşirea acelei fapte (intenţia directă)

- prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte, acceptă

posibilitatea producerii lui (intenţia indirectă)

Fapta este săvârşită din culpă când infractorul:

- prevede rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă socotind fără

temei că el nu se va produce.

- nu prevede rezultatul faptei sale deşi putea şi trebuia să-l

prevadă

Pentru declanşarea răspunderii juridice şi sancţiunea persoanei

vinovate este necesar ca rezultatul ilicit să fie urmarea nemijlocită a

acţiunii sale. Cu alte cuvinte, acţiunea sau inacţiunea să fie cauza

producerii efectului considerat păgubitor de ordinea de drept.

(3) Raportului de cauzalitate este o categorie obiectivă. El

presupune, cu necesitatea, doi termeni între care se stabileşte şi anume:

fenomenul cauză, ca efect generator şi fenomenul efect, ca rezultat

generat.

89

Cauza este fenomenul care în anumite condiţii precede şi

determină un alt fenomen, denumit efect. Efectul este fenomenul care

urmează fenomenului cauza şi este determinat de acesta.

3. Cauzele care înlătur ă răspunderea juridică

Răspunderea juridică nu operează în anumite împrejurări, deşi

aparent sunt întrunite toate condiţiile pentru angajarea ei.

În teoria generală a dreptului se admite că răspunderea juridică

este înlăturată pentru următoarele cauze:

1. Legitima apărare

Starea de legitimă apărare poate fi invocată de persoana care

săvârşeşte o faptă ilicit ă pentru a înlătura un atac material, direct, imediat

şi îngust şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat

sau interesul public.

2. Starea de necesitate

Prin stare de necesitate se înţelege dreptul persoanei de a-şi apăra

propria persoană pusă în faţa unui pericol, cu preţul sacrificării altei

persoane, dacă acestea ar prezenta singura cale pentru înlăturarea

respectivului pericol, sau dreptul de apărare a bunurilor ameninţate de un

pericol, cu preţul sacrificării bunurilor aparţinând altor persoane, dacă nu

este posibilă astfel înlăturarea acelui pericol.

3. Constrângerea fizică sau morală

Constrângerea fizică sau morală constituie cauze care înlătură

răspunderea atunci când fapta a fost săvârşită sub imperiul acestei

constrângeri. Constrângerea fizică înlătură caracterul ilicit al faptei dacă

persoana respectivă nu i-a putut rezista.

90

În cazul constrângerii morale, caracterul ilicit al faptei este

înlăturat dacă autorul sau altă persoană este ameninţată cu un pericol grav

care nu putea fi înlăturat.

4. Cazul fortuit (forţă majoră)

Este caz fortuit atunci când acţiunea sau inacţiunea făptuitorului

are loc datorită intervenţiei unei împrejurări străine, neprevăzute şi

neaşteptate.

Împrejurarea neprevăzută se poate datora unor fenomene naturale

(inundaţii, cutremure) ori boli (atac de cord) sau de comportamentul unor

persoane, cum ar fi, spre exemplu, apariţia bruscă în faţa autovehicului a

unei persoane.

5. Iresponsabilitatea

Prin iresponsabilitate se înţelege starea de incapacitate psihico-

fizică a unei persoane, care datorită alienaţiei mintale sau altor cauze nu-

şi poate da seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ca şi de urmările

acestora, sau lipindu-i voinţa nu poate fi stăpân pe acţiunile sau

inacţiunile sale şi comite o faptă ilicit ă.

6. Beţia

Este o stare psihică anormală, ca urmare a efectelor produse

asupra organismului de anumite substanţe consumate de persoana în

cauză. Pentru a constitui o cauză de înlăturare a răspunderii juridice, beţia

trebuie să fie involuntară şi completă.

7. Eroarea de fapt

Constă în cunoaşterea greşită sau necunoaşterea de către făptuitor,

în momentul săvârşirii faptei a existenţei unei împrejurări de care depinde

caracterul ilicit al faptei sale. În ipoteza în care ar fi cunoscut corect

aceea împrejurare, făptuitorul nu ar fi săvârşit fapta respectivă.

91

8. Exercitarea unui drept, potrivit destinaţiei sale economice

sociale recunoscute de lege

În ipoteza în care prin această executare se aduce atingerea

dreptului subiectiv al altei persoane, autorul este scutit de răspundere.

4. Formele conduitei ilicite şi formele răspunderii juridice

În raport de gradul de pericol social pe care îl prezintă, conduita

ilicit ă îmbracă diverse forme. Tot în raport de gradul de pericol social se

stabilesc şi sancţiunile ce se aplică pentru săvârşirea diferitelor fapte

ilicite.

Deosebirea unor fapte ilicite de altele se face în funcţie de gradul

lor de pericol social. Acest criteriu este avut în vedere atunci când

stabilim anumite forme de răspundere juridice. Această gradare a

pericolului social şi în funcţie de ierarhizarea gravităţii consecinţelor ce

decurg din atingerile aduse anumitor interese, este explicabilă din

moment ce recunoaştem că în societate există în mod obiectiv o ierarhie a

valorilor.

Formele conduitei ilicite, în raport de gradul de pericol social al

acesteia sunt: (1) infracţiunea, (2) contravenţia, (3) abaterea disciplinară

şi (4) faptele ilicite civile;

(1) Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, este

săvârşită cu vinovăţie şi este prevăzută de legea penală (art. 17 din Codul

Penal)

Fapta care prezintă pericol social este orice acţiune sau inacţiune

prin care se aduce atingere statului, suveranităţii, independenţei şi unităţii

statului, persoanei şi drepturile sale, precum şi întregii ordini juridice.

92

Existenţa infracţiunii este de neconceput în afara determinării

exprese făcute de lege. În dreptul penal operează principiul legalităţii

încriminării „ nullum crimen sine lege”.

Din punct de vedere al regimului sancţiunilor, infracţiunii îi este

proprie pedeapsa penală, cea mai gravă dintre sancţiunile juridice iar în

stabilirea şi aplicarea ei intervine, ca formă a răspunderii juridice,

răspunderea penală.

Infracţiunile pot fi săvârşite atât de persoane fizice cât şi de

persoane juridice.

(2) Contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie şi sancţionată ca

atare prin lege, prin hotărâre a guvernului, ori prin hotărâre a consiliului

local al comunei, oraşului ori municipiului sau al sectorului municipiului

Bucureşti, al consiliului judeţean ori al Consiliului general al

Municipiului Bucureşti (art. 1 din ordonanţa nr. 2/2001)

Contravenţia reprezintă o abatere de la normele dreptului

administrativ. În raport cu infracţiunea, ea prezintă un grad de pericol

social mai redus.

Sancţiunea specifică contravenţiei este amenda.

(3) Abaterea disciplinară, ca formă a conduitei ilicite, se

manifestă prin încălcarea de către persoana încadrată în muncă a

obligaţiilor sale ce decurg din raportul juridic de muncă, obligaţii ce

formează, în totalitatea lor, disciplina muncii.

Abaterea disciplinară presupune două condiţii: calitatea de salariat

şi încălcarea unei îndatorări de servicii. Subiect al abaterii disciplinare

poate fi numai persoana încadrată în muncă şi care prestează munca în

temeiul unui raport juridic de muncă.

93

Sancţiunea ce se aplică pentru săvârşirea abaterii disciplinare este

sancţiunea disciplinară (avertisment, mustrare, retrogradare din funcţie

etc.) iar ca formă a răspunderii juridice se stabileşte răspunderea

disciplinară.

(4) Faptul ilicit civil este definit în doctrină, ca fiind orice faptă

umană care a cauzat unei persoane un prejudiciu. Acest prejudiciu poate

consta fie în violarea unui drept subiectiv garantat prin lege altei

persoane, fie în nesocotirea unei obligaţii personale legal asumată.

În primul caz este vorba delictul civil care dă naştere răspunderii

civile delictuale, iar în al doilea caz de faptul ilicit ce dă naştere

răspunderii civile contractuale.

Delictul civil poate fi comis atât de persoane fizice cât şi de

persoane juridice, iar sancţiunea ce se aplică este, de regulă, obligaţia de

a repara prejudiciul produs. În principiu, delictul civil antrenează

răspunderea autorului sau doar în anumite situaţii şi răspunderea altor

persoane.

94

CAP.XII. Realizarea dreptului

Reglementarea realităţilor interumane potrivit voinţei de stat este

un proces complex care cuprinde atât elaborarea normelor juridice, cât şi

traducerea efectivă a voinţei legiuitorului în conduitele subiecţilor de

drept, adică realizarea dreptului.

Dreptul este un instrument de ordonare şi în acelaşi timp de

coordonare intersubiectivă pentru realizarea unei coexistente de libertăţi a

membrilor colectivităţii reglementate, cu alte cuvinte, a maximului de

libertate posibilă într-o societate. Pentru a obţine maxim de libertate în

raport cu celalalt, subiectul de drept trebuie să-şi autolimiteze propria

libertate, să o accepte şi pe a celuilalt, înţelegând că şi acestuia îi este

necesar la rândul lui, propria libertate. Dar, obţinerea acestei maxime

libertăţi trebuie să provină dintr-o atitudine conştientă, dintr-o înţelegere

a fenomenului juridic. Ea constă dintr-o acceptare a contextului relaţional

social şi poate fi atinsă prin educarea indivizilor.

În orice societate există indivizi care înteleg propria libertate ca

pe posibilitatea de a întreprinde orice. De aceea, în procesul de realizare a

dreptului va fi necesară aplicarea constrângerii de stat, prin care să fie

restabilită ordinea juridică iar cel vinovat de tulburarea acesteia, să fie

sancţionat.

În procesul de realizare a dreptului, statul intervine, însă, nu

numai prin forţa sa de constrângere, ci şi prin stimularea unor acţiuni, ori

prevenirea altora, aplicând nu doar sancţiunea normelor juridice ci şi

dispoziţiile acestora.

Realizarea dreptului presupune atât respectarea prescripţiilor

normelor juridice de către destinatarii acestora, cât şi traducerea în viaţă a

95

drepturilor şi obligaţiilor rezultate din aceste reglementari juridice. În

ceea ce priveşte modalitatea de realizare a dreptului, acesta este

influenţată de natura şi tipul sistemului social, de gradul de civilizaţie şi

cultură, de conştiinţa juridică a indivizilor.

Definim realizarea dreptului ca fiind procesul complex de

transpunere în viaţă a reglementărilor juridice în cadrul căruia, oamenii,

ca subiecte de drept, respectă şi execută dispoziţiile normative iar

organele de stat aplică dreptul potrivit competenţelor lor, în vederea

binelui comun, putând interveni în cazul încălcării acestuia.

Transpunerea în viaţă a prevederilor normelor juridice, deci

realizarea dreptului, are loc prin intermediul cetăţenilor, a unor

organizaţii nestatale şi prin organele statului.

Pentru a distinge între activitatea cetăţenilor priviţi fie individual,

fie în cadrul unor organisme nestatale şi activitatea depusă de organele

statului, în literatura de specialitate se foloseşte pentru pentru prima

formă denumirea de respectare, îndeplinire sau executare a dreptului, iar

pentru cea de a doua formă denumirea de aplicare a dreptului.

Marea majoritate a normelor de drept se realizează, respectiv îşi

ating scopul pentru care au fost elaborate, printr-o conduită conformă cu

prevederile normelor de drept a tuturor subiecţilor cărora li se adresează:

cetăţeni, organizaţii, organe de stat. Respectarea întocmai a obligaţiilor ce

decurg din contractul de muncă, respectarea normelor privind circulaţia

pe drumurile publice, abţinerea de la săvârşirea unor infracţiuni etc.,

reprezintă un comportament conform cu prevederile unor norme de drept

şi deci constituie o formă de realizare a dreptului.

În activitatea practică, însă, normele juridice nu se pot realiza

numai prin respectarea lor de către cetăţeni sau de diferite organizaţii

96

obşteşti. Atingerea scopului prevăzut de normele de drept presupune

uneori o activitate de organizare şi asigurare a executării prevederilor

normative din partea organelor de stat. Pentru ca organele de stat să poată

face faţă acestor sarcini, ele sunt investite cu anumite drepturi şi

îndatoriri juridice. Aceste drepturi şi îndatoriri impun respectarea

anumitor forme şi proceduri deosebite, necunoscute în alte domenii de

realizare a dreptului.

Activitatea specifică de realizare a dreptului de către organele de

stat este denumită în literatura de specialitate “aplicarea dreptului”.

1. Fazele aplicării dreptului

Organele de stat, sesizate cu soluţionarea unui litigiu concret,

trebuie să facă o verificare exactă a împrejurărilor în care s-a comis fapta,

să cunoască materialul legislativ în vigoare care ar putea fi aplicat acelui

caz, să-l interpreteze corect şi să găsească soluţia juridică cea mai

potrivită pentru cazul dat.

Fazele principale ale procesului de aplicare a dreptului la

cazurile individuale sunt următoarele: 1) stabilirea stării de fapt; 2)

stabilirea elementelor juridice; 3) rezolvarea concretă a problemei

potrivit constatării stării de fapt şi a prevederilor juridice.

Aceste fapte nu trebuie, însă, să urmeze cu exactitate ordinea

enumerată mai sus. Există unele situaţii cum sunt, spre exemplu

infracţiunile sau alte încălcări ale legii, când organele chemate să aplice

anumite norme juridice ajung mai întâi în contact cu faptele, fiind puse în

situaţia să interpreteze şi să verifice împrejurările în care acestea s-au

produs.

97

1. Stabilirea stării de fapt. În această etapă are loc culegerea şi

consemnarea împrejurărilor concludente şi tragerea unor concluzii din

aprecierea materialului documentar. Constatările finale depind de măsura

în care ele corespund faptelor, aşa cum s-au petrecut ele în realitate.

Concordanţa dintre constatarea făcută de organele de stat competente şi

realitatea concretă, istorică reprezintă adevărul obiectiv. În afară de

adevărul obiectiv există şi un adevăr formal, care presupune ca rezultatele

investigaţiilor organelor competente corespund numai condiţiilor de

formă cerute de lege.

2. Stabilirea elementelor juridice. Aceasta înseamnă identificarea

normelor referitoare la faptele constatate şi alegerea acelor dispoziţii

normative pe baza cărora trebuie să se ia hotărârea. Aceasta operaţie

poartă denumirea de alegere a normelor.

3. Rezolvarea generală a cauzei implică, la rândul ei mai multe

aspecte. Este vorba, în primul rând, de individualizarea dispoziţiilor de

aplicare. În al doilea rând, este necesară elaborarea dispoziţiei de aplicare

de către organul de stat competent, care să oblige persoana căreia i se

adresează dispoziţiile de aplicare să se conformeze, să execute

prevederile generale ale normei la care se referă dispoziţia de aplicare.

Actul concret prin care se dă o dispoziţie de aplicare invocă, de

obicei, actul normativ ale cărei prevederi trebuie traduse în viaţă de către

cel căruia i se adresează actul.

După obiectul lor, dispoziţiile de aplicare sunt de două feluri: 1)

dispoziţii în care se indică în mod concret numele unei persoane, acţiunea

licită pe care trebuie să o facă; 2) dispoziţii prin care se indică sancţiunea

pe care trebuie să o suporte o anumită persoană ca rezultat al săvârşirii

unei fapte ilicite.

98

Actele de aplicare au cele mai diverse denumiri, indicându-se

organul de la care emană, diferind în funcţie de procedura utilizată pentru

soluţinarea cauzei, de obiectul acesteia etc. Spre exemplu: instanţele

judecătoreşti emit hotărâri judecătoreşti, organele administrative

întocmesc procese verbale de contravenţie, organele de executare silită

aplică sechestrul asigurător etc.

99

BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă

1. Atias, Christian, Epistemologie juridique, Paris, 1985

2. Barac, Lidia, Elemente de teoria dreptului, Editura ALL,

Bucureşti, 2001

3. Bergel, J. L., Théorie générale du Droit, Paris, 1985

4. Boboş, Gheorghe, Teoria Generală a Dreptului, Editura

Argonaut, Cluj-Napoca, 1999

5. Carbonnier, Jean, Flexible droit, Paris, 1998

6. Ceterchi, Ioan; Craiovan Ion, Introducere în Teoria Generală a

Dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1993

7. Craiovan, Ion, Doctrina juridică, Editura ALL, Bucureşti, 1999

8. Dabin, Jean, Theorie générale du Droit, Bruxelles, 1963

9. Deleanu, Ion, Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura

Servo-Sat, Arad, 2003

10. Deleanu, Ion, Dreptul subiectiv şi abuzul de drept, Editura Dacia,

Cluj-Napoca, 1988

11. Djuvara, Mircea, Teoria Generala a Dreptului, Bucureşti, 1930

12. Dogaru, Ion (coordonator), Teoria generală a dreptului,

Bucureşti, 1999

13. Drăganu, Tudor, Introducere în teoria şi practica statului de

drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992

14. Duverger, Maurice, Institutions politique et droit constitutionnel,

Press Universitaire de France, Paris, 1960

15. Hart, H. L. A., Conceptul dreptului, Editura Sigma, Chişinău,

1999

100

16. Humă, Ioan, Introducere în studiul dreptului, Editura Fundaţiei

“Chemarea”, Iaşi, 1993

17. Mazilu, Dumitru, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 2004

18. Mihai, Gheorghe, Fundamentele dreptului, vol. I-V, Editura

ALL, Bucureşti, 2003, 2004, 2005, 2006

19. Motica I. Radu; Mihai, Gheorghe, Introducere în studiul

dreptului, vol.I, Editura Alma Mater, Timişoara, 1995

20. Luburici, Moncilo, Teoria Generală a Dreptului, Editura Oscar

Print, Bucureşti, 1998

21. Popa, Nicolae, Teoria Generală a Dreptului, Editura Europa

Nova, Lugoj, 1995

22. Popescu, Sofia, Introducere în studiul dreptului, Bucureşti, 1994

23. Santai, Ioan, Introducere în studiul dreptului, Tipografia

Universitară Sibiu, 1991

24. Speranţia, Eugeniu, Introducere în filosofia dreptului, Tipografia

Cartea Românească, Cluj 1946

25. Terre, François, Introduction générale au droit, Editura Dalloz,

Paris, 1998

101

CUPRINS

Consideraţii generale privind obiectul teoriei generale a dreptului ........... 5

CAP.I. Conceptul dreptului ....................................................................... 8

CAP.II. Dreptul şi statul .......................................................................... 13

1. Forma şi funcţiile statului .................................................................... 13

2. Statul de drept. Concept şi trăsături ..................................................... 16

CAP.III. Principiile dreptului ................................................................... 17

CAP.IV. Funcţiile dreptului. Constantele dreptului şi statului ................ 21

1. Funcţiile dreptului ................................................................................ 21

2. Constantele dreptului şi statului ........................................................... 22

CAP.V. Izvoarele dreptului (sursele dreptului) ....................................... 24

CAP.VI. Norma juridică .......................................................................... 30

1. Trăsăturile normei juridice ................................................................... 31

2. Structura normei juridice ..................................................................... 32

3. Clasificarea normelor juridice ............................................................. 34

4. Acţiunea normei juridice în timp ......................................................... 39

5. Acţiunea normei juridice în spaţiu şi asupra persoanelor .................... 44

CAP.VII. Interpretarea normelor juridice ................................................ 47

1. Felurile (genurile) interpretării normelor juridice................................ 49

2. Metodele de interpretare a normelor juridice....................................... 50

3. Rezultatele interpretării ........................................................................ 51

4. Abuzul de drept şi frauda la lege ......................................................... 52

CAP.VIII. Raportul juridic ...................................................................... 56

1. Elementele raportului juridic ............................................................... 59

102

2. Clasificarea raportului juridic .............................................................. 63

CAP.IX. Sistemul dreptului ..................................................................... 68

1. Ramurile dreptului ............................................................................... 69

2. Dreptul comunitar ca ramură de drept ................................................. 72

CAP.X. Elaborarea şi sistematizarea dreptului ........................................ 75

1. Teoria activităţii normative .................................................................. 75

2. Principiile activităţii normative............................................................ 76

3. Tehnica juridică ................................................................................... 78

4. Tehnica elaborării dreptului ................................................................. 78

5. Elementele de structură ale actului normativ ....................................... 80

6. Tehnica modificării şi completării actelor normative .......................... 81

7. Stilul şi limbajul actelor normative ...................................................... 81

8. Tehnica sistematizării actelor normative ............................................. 83

CAP.XI. Răspunderea juridică ................................................................. 84

1. Principiile răspunderii juridice ............................................................. 84

2. Condiţiile răspunderii juridice ............................................................. 87

3. Cauzele care înlătură răspunderea juridică .......................................... 89

4. Formele conduitei ilicite şi formele răspunderii juridice ..................... 91

CAP.XII. Realizarea dreptului ................................................................. 94

1. Fazele aplicării dreptului ..................................................................... 96

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ............................................................... 99