Teoria dezvoltării limbajului

Noam Chomsky

Noam Chomsky s-a născut în 1928 în Philadelphia. La 16 ani s-a înscris la Universitatea din Pennsylvania, plin de entuziasm, dar s-a plictisit atât de tare, că a fost la un pas de-a renunţa după doi ani. Din fericire, lingvistul Zelling Harris l-a invitat pe Chomsky să-i urmeze cursul şi să exploreze astfel noi domenii. Chomsky şi-a dat masteratul şi doctoratul la Pennsylvania. Noua teorie a lui Chomsky, o combinaţie între matematică şi lingvistică era atât de diferită de ce apăruse în domeniu până atunci, încât nu şi-a găsit locul în departamentele tradiţionaliste ale universităţilor. Singura ofertă de muncă a venit de la Institutul de Tehnologie Massachusetts (MIT) (Chomsky, 1977). Chomsky nu a fost numai lingvist ci şi expert în domeniul afacerilor externe. Mulţi dintre colegii săi academicieni n-au fost de acord cu politicile sale radicale, dar au recunoscut aproape unanim realizările sale ca lingvist. A fost recompensat cu numeroase diplome onorifice şi este considerat în unanimitate una din minţile strălucite ale timpului nostru.

Teoria învăţării limbajului în baza „depozitului memoriei” formulată

de Brown conform căreia învăţarea limbajului se face prin imitaţie,

copiii îi imită pe adulţi şi astfel achiziţionează un număr mare de

propoziţii şi pe care le stochează în memorie. Atunci când este

necesară verbalizarea unui gând, ei selectează din memorie,

propoziţia adecvată, cea mai apropiată ca sens (Brown & Herrnstein,

1975).

Chomsky a demonstrat că acest punct de vedere este greşit.

Propoziţiile nu se memorează şi reproduc în contexte adecvate ci

construim propoziţii noi adaptate contextului. De exemplu, pe măsură

1

ce scriem un articol, folosim de mai multe ori aceleaşi cuvinte, dar

creăm practic de fiecare dată noi propoziţii. Fiecare dintre noi

procedează la fel când vorbeşte sau scrie. Şi putem face acest lucru

deoarece interiorizăm regulile care dau posibilitatea deciziei asupra

unei propoziţii corecte atât ca sens, cât şi din punct de vedere

gramatical.. Dacă am folosi doar propoziţiile pe care deja le-am auzit

şi memorat, limbajul nostru ar fi foarte limitat. Argumentul lui

Chomsky este că la nivel mintal sunt interiorizate sisteme de reguli şi

cuvinte care ne permit să înţelegem propoziţii pe care nu le-am mai

auzit înainte.

Chomsky s-a orientat pe regulile care stau la baza transformărilor,

reguli similare celor care stau la baza transformării unei afirmaţii într-

o întrebare. De exemplu, putem transforma afirmaţia „Câinele a

muşcat-o pe femeie” în întrebarea „A muşcat-o câinele pe femeie?”.

Chomsky a arătat că regulile transformărilor sunt destul de complexe,

acesta fiind motivul pentru care considera remarcabil faptul că sunt

stăpânite atât de uşor de copii (Chomsky, 1959).

În urma observaţiilor desfăşurate de Chomsky dar şi de Roger

Brown (1973), unul din continuatorii cercetărilor lui Chomsky, putem

observa natura creativă a discursului copiilor. Ei par a nu folosi doar

propoziţii pe care le-au auzit, ci şi propoziţii pe care le inventează,

poate crea propoziţii corecte gramatical, care urmează regulile

sintactice. Putem constata cum copiii pot folosi simultan mai multe

operaţii şi transformări la vârste relativ mici. Copiii ajung să

stăpânească reguli şi proceduri lingvistice complexe, într-un timp

2

foarte scurt. Ei par a stăpânii majoritatea procedurilor gramaticale,

până pe la vârsta de 6 ani şi restul până la pubertate (Brown &

Herrnstein, 1975). Nu putem spune că ei devin conştienţi de regulile

gramaticale, dar dispun de o cunoaştere practică a acestora la un nivel

intuitiv. Copiii au învăţat rapid regulile limbajului lor de bază şi, la

nevoie, cele ale unui limbaj secundar. Chomsky ilustrează această

afirmaţie prin situaţia unui copil mic cu părinţi imigranţi care poate

învăţa o a doua limbă pe străzi, de la alţi copii, cu o rapiditate

uimitoare; iar copilul va vorbi noua limbă la fel de fluent ca şi ceilalţi

copii.

Desigur, vorbirea fiecăruia, inclusiv cea a adulţilor, conţine erori,

lipsuri, începuturi greşite şi fragmente întrerupte. Aceste greşeli sunt

cauzate de factori ca neatenţie, oboseală, lapsusuri de memorie.

Aceste deficituri de performanţă sunt diferenţiate de o competenţă de

bază care este cel mai bine dezvăluita de abilitatea de a face distincţii

între o propoziţie săracă, cu erori şi una bine construită.

Rolul structurilor înnăscute în învăţarea limbajului

În opinia lui Chomsky, performanţele lingvistice ale copilului sunt

prea importante pentru a fi explicate în termenii oricărui tip de

influenţă din mediul extern. Copiii aud doar anumite propoziţii, nu

întotdeauna bine formulate şi cu toate acestea dezvoltă în mod rapid şi

uniform un sistem intrinsec de reguli pentru crearea unui număr

nelimitat de propoziţii. Cunoştinţele lor se extind mult peste

experienţă, ceea ce duce la concluzia conform căreia copiii nu

3

construiesc structuri gramaticale (gramatici) din ceea aud ci în primul

rând în conformitate cu un design intern, un program genetic

(Chomsky, 1972). Problema care se pune este următoarea. Limbajele

variază considerabil de la o cultură la alta, iar limbajul pe care îl

învaţă un copil depinde de cultura în care este crescut. Cum

funcţionează în aceste condiţii un proces înnăscut de învăţare a

limbajului?

În opinia lui Chomsky când copiii stăpânesc o gramatică, sunt

ghidaţi de cunoaşterea unei gramatici universale înnăscute, ei ştiu în

mod automat forma generală a fiecărui limbaj. Dar şi gramatica

universală prezintă unele lipsuri, lasă anumiţi parametri deschişi.

Astfel, copiii au nevoie de informaţii din mediul înconjurător pentru a

stabili aceşti parametrii, pentru a determina ce reguli urmează limbajul

lor particular.

Nu este încă foarte clar faptul cum acest model de stabilire a

parametrilor explică modul în care copiii învaţă gramatica limbajului

lor particular. Deşi caută noi modele pentru a explica aceste lucruri,

Chomsky rămâne fidel teoriei generale a gramaticii universale.

Indiferent de modul în care copiii culeg informaţii privind aspectele

particulare ale gramaticii limbajului lor, ei trebuie să aibă o cunoaştere

înnăscută a formei generale pe care o adoptă toate limbajele. Pe

măsură ce face diverse asocieri de cuvinte, copiii ştiu în mod intuitiv

că anumite combinaţii sunt posibile şi altele nu. În absenţa acestor

cunoştinţe, dacă ar fi trebuit să înveţe gramatica mai întâi din

4

experienţă, copiii nu ar fi putut niciodată stăpâni un sistem gramatical

atât de complex într-un timp atât de scurt.

În opinia autorului, această capacitate a copilului de a învăţa

limbile este specifică speciei şi reprezintă o calitate înalt specializată a

minţii umane. Prin urmare nu se aseamănă cu calitatea de-a învăţa

ştiinţa, muzica, ş.a.m.d., ci are propriul său design genetic.

O altă întrebare care se pune este aceea privind care aspecte ale

limbajului sunt determinate genetic? Acest lucru nu poate fi precizat

cu siguranţă. Chomsky (1957) consideră că suntem probabil dispuşi să

construim limbaje în afara unor anumite constructe, cum ar fi

substantivele şi verbele. În primul rând Chomsky argumentează că

minţile noastre posedă constrângeri întipărite genetic care limitează

regulile pe care le luăm în considerare şi nu ne lasă să pierdem timpul

cu reguli greşite. Copiii ştiu că gramaticile trebuie să fie de un anumit

tip.

O importantă constrângere înnăscută constă în faptul că toate

regulile de transformare trebuie să fie dependente de structură cu care

lucrăm. Astfel, copiii fac economie de timppenztru că nici nu mai iau

în calcul anumite alternative de transformare, dependenţa de structură

fiind un mod înnăscut de a organiza experienţa, nu ceva derivat din

experienţă. Ar fi foarte dificil să testăm afirmaţiile lui Chomsky,

pentru că am avea nevoie de un dosar complet al experienţei

vorbitorului. Dar unele experimente au adus probe care să susţină

teoria lui Chomsky.

5

În opinia autorului, dependenţa de structură este o constrângere

înnăscuta care restricţionează regulile transformaţionale pe care copii

trebuie să le înveţe. Copii ce cresc în culturi diferite, vor învăţa

diferite reguli transformaţionale, dar ei vor şti în mod automat că toate

regulile trebuie să fie dependente de structură. Chomsky crede că

sarcina lingviştilor este să descopere care principii, cum este

dependenţa de structură, stabilesc limitele acelor reguli pe care le

urmăm în mod automat. Aceste principii ne vor dezvălui multe lucruri

despre natura minţii umane.

Pentru a facilita înţelegerea modului în care transformăm

propoziţiile, Chomsky a introdus conceptele: structură de suprafaţă şi

structură de adâncime. Structura de adâncime este structura de bază pe

baza căreia efectuăm variate operaţii pentru a crea noi propoziţii.

Atunci când a introdus aceste concepte, Chomsky a creat confuzie,

prin urmare a încercat să folosească diferiţi termeni pentru a evita

confuzia, şi s-a gândit chiar să le abandoneze în întregime, dar mulţi

lingvişti le consideră actualmente foarte utile.

Dezvoltarea structurilor gramaticale

Chomsky (1972) nu a studiat el însuşi copiii, astfel că parerile sale

privind dezvoltarea sunt mai degrabă vagi şi inconsistente. Autorul ne

sugerează să plecăm în studiul dezvoltării de la presupunerea că

dezvoltarea este instantanee, copii dezvoltând instant structurile

gramaticale ale adultului. Chomsky realizează de asemenea că,

asemenea oricărui sistem biologic, capacităţile gramaticale se

6

maturizează şi chiar pot trece prin stadii diferite calitativ. Chomsky a

inspirat mulţi cercetători psiholingvişti în studiul detaliat al dezvoltării

limbajului la copii.

S-a constat, în experimente ulterioare că de la naştere, copiii sunt

receptivi la limbajul vorbit. Unele studii filmate au arătat cum aceştia

reacţionează la vorbire cu foarte slabe mişcări ale corpului, iar

mişcările lor variază în funcţie de modul de rostire a sunetelor şi

cuvintelor (Condon si Sander, 1974). Nou-născuţii sunt de asemenea

foarte sensibili la ritmurile şi la creşterile de tonalitate. La aproximativ

o lună de viaţă, copiii încep să gângurească iar pe la şase luni emit de

obicei sunete bolborosite ca „ba,ba,ba” şi „da,da,da” (Sachs, 1976). Le

place să folosească în joacă asemenea sunete, iar bolboroseala lor are

de obicei o calitate muzicală.

Cam pe la un an de zile, copiii încep sa pronunţe cuvinte. Unii

cercetători consideră că prin aceste cuvinte ei exprimă de fapt

propoziţii întregi. De la aproximativ un an şi jumătate, copiii încep să

combine câte două cuvinte şi limbajul lor capătă o structură definită.

Între 2 şi 3 ani, copiii încep să asocieze trei sau mai multe cuvinte,

spunând lucruri precum: „eu face cafea”. Copii vorbitori de limba

engleză urmează de obicei ordinea cuvintelor subiect-verb-obiect, care

este puternic înrădăcinată în structura limbii engleze. Odată ce

copiii încep să asocieze mai multe cuvinte, ei respectă în

transformările realizate dependenţa de structură.

În opinia majorităţii psiholingviştilor, copiii încep de fapt să

formuleze reguli. Ei descoperă de exemplu că regula de formare a

7

timpului trecut, în limba engleză constă în adăugarea sunetului „-ed”,

regulă pe care o aplică în toate cazurile. În mod asemănător, copiii

deduc că regula de creare a pluralului este de a adăuga sunetul „-s”, pe

care apoi o aplică la toată gama de cuvinte.

Adesea psiholingviştii par să caute reguli gramaticale şi sintactice

specifice vorbirii adultului în discursul copiilor. Adepţii tradiţiei

rousseauiste care studiază dezvoltarea sunt interesaţi însă de aspectele

prin care discursul copiilor diferă de cel al adulţilor.

Supraregularizarea oferă discursului copiilor o nota unică. Totuşi,

copiii de fapt suprageneralizează regulile adulţilor. Prin urmare ne

interesează dacă copiii îşi formulează uneori propriile reguli. În urma

cercetărilor, s-a constatat că, în diferite stadii, copiii structurează

formele negative, spre exemplu, în propriul mod.

Între 3 şi 6 ani, gramatica copiilor devine rapid, destul de

complexă, de notat fiind cum copiii încep să facă transformări. Copii

nu stăpânesc toate operaţiile de transformare deodată, şi par a trece

prin mai multe stadii, într-un fel asemănătoare cu cele de respectare a

negaţiilor. De exemplu ei trec printr-o perioada in care spun lucruri

precum: „unde eu pot pune?” si „ce el vrea?”. Ei mută „unde” şi „ce”

în fata propoziţiei, dar lasă restul propoziţiei neschimbat (reţinând

ordinea cuvintelor subiect – verb - obiect). Chiar şi atunci când li se

cere să imite, copiii rămân la propriul lor mod de vorbire.

Deşi copiii stăpânesc o mare parte din regulile gramaticii până la

vârsta de 5 sau 6 ani, unele dintre cele mai complexe transformări sunt

încă dincolo de puterea lor. De exemplu, ei par a avea dificultăţi în

8

ceea ce priveşte diateza pasivă a verbelor până pe la 7 ani (Turner &

Rommetveit, 1967). Între 5 şi 10 ani sunt realizate achiziţii importante

legate de cele mai subtile şi mai complexe abilităţi gramaticale

(Chomsky, 1959).

Aşa cum am indicat, mulţi psiholingvişti acceptă într-o oarecare

măsură principiul universalităţii în procesul dezvoltării. Dovezile sunt

mai puternice pentru fazele de început. Copii de pretutindeni încep

probabil de la stadiul de bebeluş să folosească un cuvânt şi apoi câte

două cuvinte. Stadiul de bebeluş şi structurile de două cuvinte par a fi

legate pretutindeni în lume (Brown & Herrnstein, 1975). Căutarea

universalităţii sintactice după faza de două cuvinte devine foarte

dificilă, şi căutarea dovezilor este o temă de actualitate. Unele dovezi

sugerează că pretutindeni copiii pot iniţial să stăpânească negaţiile în

aceeaşi manieră, şi pot generaliza unele părţi ale discursului (Slobin,

1973, 1985). Până când copii încep să stăpâneasca transformările,

folosesc reguli care diferă de la o limbă la alta. Totuşi, pot exista

constrângeri universale, cum ar fi dependenţa de structură, care

limitează regulile pe care copiii le pot forma.

Teoria învăţării din perspectiva lui Chomsky

Chomsky (1972) sugerează într-un fel că limba este structurată de

copiii înşişi. Auzind numai fragmente ale discursului, ei descoperă

totuşi care sunt regulile, fiind ghidaţi de un simţ înnăscut care priveşte

modul în care ar trebui să arate şi funcţioneze regulile. Teoreticienii

învăţării în schimb, consideră că sursa paternului lingvistic o putem

9

regăsi în mediul social. Limbajul, din punctul lor de vedere, ia naştere

în primul rând din relaţia cu ceilalţi, prin condiţionare operantă sau

prin influenţe modelatoare.

Învăţarea limbajului din perspectiva teoriilor învăţării

Din perspectiva skinneriană, învăţarea limbii începe prin aşa

numitul „noroc al bolborosirii”, teoria „bebble-luck”. Bebeluşii

bolborosesc până când, după încercări repetate, datorită norocului

găsesc un sunet care seamănă cu un cuvânt, şi care în urma întăririlor

din mediu, va fi folosit în continuare. De exemplu ei spun „ta ta” în

prezenţa tatălui iar părinţii se arată încântaţi şi aprobă descoperirea

copilului. Atât Skinner cât şi cei care l-au urmat au recunoscut că o

atât de meticuloasă formare a unui construct ar duce la un proces prea

lent care nu poate explica dezvoltarea atât de rapidă a limbajului.

Astfel ei sunt de părere că, atunci când copii învaţă un comportament

lingvistic specific, pot generaliza rapid cele învăţate la noi situaţii. De

exemplu, un copil care a fost învăţat să formeze pluralul unui cuvânt,

poate trece automat la plural şi alte cuvinte fără antrenament.

Deoarece copiii generalizează, ei construiesc uşor expresii complet

noi, comportament atât de important în opinia lui Chomsky.

Demonstraţii mai clare ale principilor învăţării operante (teoria

skinneriană asupra învăţării) au venit din cercetările de laborator, cele

mai multe realizate pe copii întârziaţi din punct de vedere al

dezvoltării mai ales al dezvoltării verbale. Aceşti copii au fost învăţaţi

pluralele, prepoziţiile, şi alte elemente de gramatică relativ simple, pe

10

care le-au generalizat rapid la situaţii noi (Lovaas, 1977). Nu a fost

însă demonstrat dacă tehnicile operante pot produce ceva asemănător

transformărilor gramaticale complexe.

Unele cercetări au arătat că dimpotrivă, copiii normali ar avea

mari dificultăţi în a învăţa limba pe baza condiţionării parentale

deoarece părinţii nu sunt cei mai buni profesori, ei corectează doar

puţin dintre greşelile gramaticale ale copiilor, încercând să-i

încurajeze pe copii în dezvoltarea lor, astfel că vor da o mai mare

atenţie celor spuse de copii, valorii de adevăr a remarcilor lor. Pe de

altă parte, poate că nu aprobarea părinţilor, ci altă formă de feed-back

constituie întărirea efectivă.

Alte cercetări au vizat învăţarea limbajului semnelor pe maimuţe,

teoreticienii învăţării dorind să demonstreze eficacitatea procedurilor

lor şi să combată astfel afirmaţia lui Chomsky privind învăţarea

limbajului ca tendinţă înnăscută, specifică oamenilor. Rezultatele, în

multe cazuri au fost chiar remarcabile, dar nu se poate afirma că

maimuţele au putut asimila limbajul uman peste capacitatea unui copil

normal de doi ani (Gleitman, 1996). Prin urmare, teoria condiţionării

operante nu a reuşit încă să aducă argumente suficiente pentru

combate poziţia lui Chomsky.

O altă teorie a învăţării care aduce o alternativă la teoria lui

Chomsky este teoria modelelor, a lui Bandura. Autorul recunoaşte că

modelarea nu se bazează întotdeauna pe un proces de imitaţie exactă,

deoarece copiii produc constructe neobişnuite, pe care nu le-au mai

auzit niciodată. Bandura susţine că modelarea funcţionează şi în aceste

11

cazuri sub forma „modelarii abstracte”. Copiii imită regulile pe care

le-au auzit şi le folosesc şi în situaţii noi. Au existat şi unele cercetări

de laborator care au susţinut poziţia lui Bandura.

Chomsky nu a comentat direct teoria lui Bandura, dar ne putem

imagina care ar putea fi răspunsul lui. În lumea reală, modelele pot

uneori exemplifica reguli cu suficientă claritate pentru a putea fi

deduse de copii. Dar, în mare parte, modelele oferă copilului o

configuraţie a discursului care, în mod frecvent este exagerată. Mare

parte din discursul adulţilor este plină de erori, lipsuri. Astfel, deşi

copiii păstrează reguli din discursurile auzite, ei îşi pot formula corect

discursul propriu numai fiind ghidaţi de o înţelegere înnăscută a

regulilor. Astfel, în loc să studiem modelele de comportament, ar

trebui să studiem mecanismele de procesare ale copilului (Crain,

2004).

Unele cercetări au indicat însă că rolul modelelor este mult mai

important decât a crezut Chomsky, astfel dacă discursul adulţilor este

simplu, clar şi corect, copiii îl pot învăţa de la ei. Nu poate fi

formulată o concluzie privind impactul influenţelor modelării. Pe baza

acestor cercetări putem şti doar cât de important este discursul matern.

Acesta poate accelera achiziţiile verbale ale copilului, dar în mod cert

copilul poate învăţa limbajul şi în absenţa acestui discurs.

Pe de altă parte trebuie să luăm în discuţie şi situaţiile în care

copiii creează structuri gramaticale complet diferite de cele ale

adulţilor. De exemplu, am notat mai devreme cum copiii pun iniţial

negaţia la începutul sau la sfârşitul propoziţiei, aspect neîntâlnit la

12

adulţi. Am văzut de asemenea că atunci când copiii încep să facă

transformări, spun lucruri precum „Unde eu pot pune?” (păstrând

ordinea subiect – verb -obiect). Copiii vorbesc astfel dar nu şi adulţii.

În mod ironic, Chomsky şi adepţii săi au minimalizat importanţa

structurilor unice ale copiilor, subliniind în schimb achiziţia timpurie a

gramaticii adulţilor. Dar, structurile unice ale copiilor sugerează de

asemenea cum copiii nu doar imită regulile adulţilor, ci îşi şi

organizează discursul într-un mod propriu.

Am discutat până acum punctele de vedere ale lui Chomsky şi ale

environmentaliştilor asupra dobândirii limbilor tradiţionale, îndeosebi

a limbii engleze. Lingvistul Derek Bickerton (1984, 1999) a cărui

poziţie teoretică este apropiată de a lui Chomsky, consideră că putem

de asemenea învăţa foarte multe despre achiziţia limbajului din studiul

“pidginilor” şi al “creolelor”.

Un „pidgin” ia naştere când adulţi cu diverse backgrounduri

lingvistice vin în contact, cum a fost cazul indivizilor de pe plantaţiile

de sclavi. Pentru a comunica, muncitorii au dezvoltat „pidgini”,

combinaţii de cuvinte prescurtate, cărora le lipseau multe calităţile

gramaticale. De exemplu, „pidginilor” le lipseau regulile

transformaţionale.

„Creole-le” apar când o populaţie transformă un pidgin nativ într-o

gramatică completă, elegantă. Dar, în opinia lui Bickerton (1999),

copiii şi nu adulţii reuşesc acest lucru. Bickerton sublinia că „creole-

le”sunt foarte similare în diverse zone ale lumii, prin urmare putem

conchide că în construirea lor, copiii se bazează pe un design, o

13

gramatică universală. Astfel, autorul recomandă lingviştilor care vor

să studieze gramatica universală, studiul „creole-lor”.

O altă consideraţie a aceluiaşi autor este aceea că, pretutindeni copiii

vorbesc ceva asemănător gramaticii creole-lor, înainte de a-şi ajusta

limbajul la cel al adulţilor. Dacă Bickerton ar avea dreptate, modelarea

nu ar putea explica într-adevăr dezvoltarea gramaticii creole.

Chomsky versus Piaget

Cu toate că teoria lui Chomsky s-a îndreptat iniţial împotriva

environmentaliştilor, autorul a discutat de asemenea şi diferenţele

dintre teoria sa şi cea a lui Piaget. În fapt, cei doi s-au întâlnit în 1975

pentru o serie de dezbateri (Piatelli – Palmarini, 1979).

Teoriile celor doi autori, Piaget si Chomsky au multe in comun. În

opinia celor doi, copiii nu sunt modelaţi de mediul extern, ci creează

spontan structuri mentale. Dar punctul de vedere al lui Chomsky este

mult mai nativist decât cel al lui Piaget. Chomsky considera că,

receptând un input minim, copiii creează automat forme gramaticale

în conformitate cu designul genetic. Piaget în schimb, acorda mai

puţin credit dezvoltării determinate genetic. Din punctul său de

vedere, structurile cognitive iau naştere pur şi simplu din propriile

eforturi ale copilului de a face faţă lumii şi de a-i da acesteia un sens.

O altă diferenţă se referă la specificitatea şi autonomia dezvoltării

structurilor gramaticale. Pentru Chomsky, limbajul este o facultate

mentală înalt specializată, care se dezvoltă independent de alte forme

de cogniţie. Piaget şi precursorii săi văd în schimb limbajul ca fiind

14

mai strâns legat de dezvoltarea cogniţiei generale. De exemplu,

Sinclair (1971) susţine ca relaţiile gramaticii de bază subiect – verb -

obiect se bazează de fapt pe realizări senzorio-motorii. La început,

bebeluşii nu fac distincţii între ei, acţiunile lor şi obiecte. La finalul

perioadei senzorio-motorii, copiii caută obiectul lipsă, implicând o

diferenţiere între ei, acţiuni şi obiecte.

Piaget sugerează de asemenea faptul că limbajul este legat de

cogniţie şi în alte perioade. El notează de exemplu că, sunt folosite

simboluri lingvistice (cuvinte) cam în acelaşi timp cu utilizarea

simbolurilor non-lingvistice, cum ar fi acţiunea de reprezentare a

obiectelor lipsă. De aceea, se pare că limbajul ia naştere ca parte a

unui proces simbolic mai general. Piagetienii susţin, în completare, că

abilitatea de a utiliza transformări lingvistice necesită dezvoltarea unor

operaţii concrete. Până la acel moment, copiii nu pot înţelege complet

transformările pasive, pentru că nu dispun de operaţii reversibile. în

viziunea lui Piaget, operaţiile concrete sunt necesare pentru a face

posibile transformările lingvistice.

Piagetienii susţin prin urmare că dezvoltarea limbajul este strâns

legată de dezvoltarea cogniţiei generale. Totuşi, Piaget (1983)

sugerează că între 2 şi 6 ani (perioada preoperaţională), gândirea este

în principal ilogică şi nesistematică, dar, pe de altă parte, aceasta este

perioada în care achiziţionarea limbajului este rapidă, chiar

impresionantă. Nu putem preciza dacă achiziţionarea limbajului se

bazează pe logică sau pe alte forme de cogniţie, dar totuşi pare

15

improbabil ca dezvoltarea limbajului să fie complet diferită de alte

activităţi cognitive, cum sugera Chomsky.

Considerente privind educaţia

În opinia lui Chomsky, copiii învaţă sistemul gramatical aproape

în întregime singuri. Au nevoie doar să audă limbajul vorbit şi îl vor

stăpâni. Din aceste considerente, Chomsky nu propune un program

educaţional special.

Munca sa are însă o mare valoare practică. Ne poate ajuta în

principal să ne schimbăm atitudinile şi să ne aprofundăm aprecierile

privind intelectul şi dezvoltarea copiilor. Profesorii care iau în

considerare realizările lingvistice ale copilului, vor realiza cât de lipsit

de importanţă este să se focalizeze asupra lipsurilor copilului. Orice i-

ar lipsi copilului, este infim comparativ cu sistemul gramatical

complex pe care îl stăpâneşte.

În ciuda celor demonstrate de Chomsky, mulţi psihologi nu pot

accepta posibilitatea că un copil poate învăţa limbajul pe cont propriu.

Ei sunt de părere că depinde de noi, ca adulţi să-i învăţam pe copii

structurile gramaticale şi de vorbire adecvate. De exemplu Bandura

(1977) era de părere că trebuie să corectăm suprageneralizările

copiilor. Chomsky sugerează cu totul altceva. Copiii nu fac decât să

caute şi să sublinieze regulile, ceea ce va duce în cele din urmă la

achiziţionarea unei gramatici corecte. Ar fi prin urmare greşit să

intervenim în acest proces. Prin corectarea greşelilor copiilor, nu

16

facem altceva decât să le creăm o stare de confuzie şi să le subminăm

încrederea. Ei îşi vor corecta singuri greşelile în timp.

Cu toate afirmaţiile lui Chomsky, mulţi psihologi şi educatori

continuă să caute noi căi de facilitare şi accelerare a învăţării vorbirii

la copii. Unele astfel de eforturi se referă la folosirea imitaţiilor

extinse. Alţi autori sunt interesaţi de extinderea vocabularului copiilor

şi în acest caz rezultatele sunt mai clare. Hart si Risley (2003) au

descoperit ca părinţii care vorbesc mult cu copiii lor, pot accelera

dezvoltarea vocabularul copiilor până pe la vârsta de trei ani. Aceste

câştiguri sunt asociate şi cu IQ-uri şi note mai bune în şcoala primară.

Pe baza acestor descoperiri multe autorităţi, inclusiv Academia

Americana de Pedriatie, încurajează părinţii să vorbească cât mai mult

cu copiii lor (Camp, 2002). Dar acest „părinte vorbareţ” poate crea şi

unele probleme. Copiii mici sunt dornici să exploreze lumea lor non-

verbal, prin propriile simţuri şi nu ar trebui întrerupţi de părinţii

dornici de a le denumi şi explica obiectele respective. Schachtel

aprecia că poeţii şi artiştii încearcă să recapete prospeţimea copilăriei,

impresiile non-verbale, prin urmare ar trebui să le dăm copiilor noştri

dam copiilor şansa de a experimenta.

În general, lecţia pe care o desprindem din operele lui Chomsky ar

fi că de vreme ce copiii stăpânesc independent un sistem dificil de

reguli gramaticale, ar trebui să le respectăm eforturile lor

independente. Nu este de dorit din partea noastră o încercare de a

structura învăţăturile copiilor, pentru că aceasta ar conduce probabil

numai la pierderea încrederii în propriile lor intuiţii. Deşi este bine să

17

vorbim cu copiii, într-un mod cât mai agreabil, nu este necesar să

facem ceva care să le submineze explorările lor non-verbale sau care

să le deprecieze imensele lor reuşite lingvistice.

Consideraţii finale

Remarcabil la Chomsky, care poate fi considerat mai mult un

lingvist sau un filosof decât un psiholog, este că a reuşit să

impulsioneze în aşa mare măsură cercetările psihologice. Amploarea

acestor cercetări este un testament al importanţei ideilor sale.

Printre principalele aspecte desprinse din opera lui Chomsky se

numără gramaticile generative, descrise în cele de mai sus. Teoria

nativistă a lui Chomsky mai cuprinde însă şi alte arii posibile de

investigare (Johnson & Newport, 1989). Unele cercetări au explorat

posibilitatea existenţei unei perioade optime pentru achiziţia

limbajului, în concordanţă cu dezvoltarea neurologică. Odată ce

creierul a ajuns la un anumit nivel de maturizare, în perioada

pubertăţii, achiziţiile verbale vor fi mai greu de realizat decât anterior

acestei vârste. În mod similar, copiilor le este mai uşor să asimileze o

a doua limbă înainte de pubertate. Sunt dovezi care confirmă că o

perioadă critică pentru învăţarea rapidă a unei a doua limbi se termină

înainte de pubertate, probabil în jurul vârstei de 7 ani.

Mai sunt multe de cercetat plecând de la aceste ipoteze, dar putem

observa cum teoria înalt biologizantă a lui Chomsky a inspirat multe

cercetări. De altfel criticile ce-i pot fi aduse lui Chomsky sunt

majoritatea din perspectiva psihologiei dezvoltării.

18

În primul rând, Chomsky a susţinut structurile genetice,

preexistente, preformate. Aprecierile sale privind emergenţa spontană

a gramaticilor sună ca şi când copiii ar fi adulţi în miniatură din

perspectiva limbajului. De altfel, Chomsky a inspirat cercetări care

încearcă să găsească structuri lingvistice adulte în vorbirea copiilor.

Acestea pot fi utile, dar din perspectiva psihologiei dezvoltării, ar

trebui acordată mai multă atenţie ca, vorbirea copiilor, asemenea

gândirii acestora, să aibă o calitate în sine, să reprezinte ceva pe cont

propriu şi să trebuiască studiată separat de vorbirea sau gândirea

adulţilor (Crain, 2004).

O altă critică adusă din perspectiva dezvoltării este cea a lui

Werner. Chomsky consideră că structurile gramaticale şi astfel

vorbirea pot fi studiate independent de alte procese psihologice. El

chiar sugerează că aşa ar trebui procedat, de vreme ce biologii

studiază organele independent. Biologii recunosc că organele şi

sistemele se dezvoltă din configuraţii globale mai primitive, aspect

care ar putea fi valabil şi pentru limbaj. Putem să nu fim de acord cu

Piaget care susţinea că dezvoltarea limbajului se bazează pe achiziţii

senzorio-motorii şi cognitive anterioare, dar trebuie totuşi să luăm în

calcul modalităţile în care limbajul este conectat cu diverse acţiuni,

emoţii, percepţii.

Anterior lui Chomsky, alţi autori printre care şi Montessori, au

arătat dezvoltarea limbajului merită o atenţie deosebită deoarece copiii

reuşesc atât de timpuriu să stăpânească reguli atât de complexe, dar

19

odată cu Chomsky (1983) a început să devină mai explicită natura

acestor reguli care nu fuseseră studiate corespunzător până atunci.

20