TEMA 5. MANAGEMENTUL RISCULUI VALUTAR1. Riscul valutar : conţinut, clasificare, factori de influenţă. 2. Modalităţi de gestionare a riscului valutar la nivel macroeconomi.3. Gestiunea riscului valutar la nivel mezoeconomic.4. Posibilităţi de gestiune a riscului valutar la nivel microeconomic.5. Oportunităţi de hedjare a riscului valutar.

Concepte: risc valutar; riscul valutar de tranzacţie; riscul valutar de translare; riscul valutar economic; riscul valutar la nivelul macroeconomic; riscul valutar la nivelul mezoeconomic; riscul valutar la nivelul microeconomic.

1. Riscul valutar: conţinut, clasificare, factori de influenţăÎn activitatea financiar-monetară internaţională problema pronosticării, determinării,

gestiunii precum şi asigurării riscurilor este cauzată de natura şi consecinţele sistemului ratelor fluctuante, adică de riscul valutar.

Definiţie: Prin risc valutar se subînţelege probabilitatea unui câştig sau unei pierderi în urma modificării dimensiunilor valorice ale etaloanelor monetare sub influenţa factorilor economici, monetari, financiari, sociali şi politici.

Complexitatea studierii conceptului de risc valutar a pus în faţa specialiştilor necesitatea divizării lui în trei categorii independente.

– riscul valutar de tranzacţie;– riscul valutar de translare;– riscul valutar economic.Primul tip de risc e legat de incertitudinea valorii tranzacţiei în monedă naţională în viitor şi

apare ori de câte ori o companie se angajează într-o tranzacţie de vânzare sau de cumpărare operată în valută.

Din cauza riscului valutar de tranzacţie agentul economic poate avea modificări în fluxurile sale de venituri ceea ce poate avea ca urmare modificarea valorii firmei şi scăderea capacităţii ei de plată. Riscul valutar de tranzacţie e cu atât mai mare cu cât instabilitatea monetară dintr-o ţară este mai mare. În urma lui întotdeauna un partener câştigă iar celălalt pierde.

Riscul valutar de translare e legat de probabilitatea de câştig sau pierdere atunci când activele, pasivele şi profitul unei filiale sunt “translate” din valuta în care se ţin evidenţele filialei, în moneda naţională a companiei mamă. Asemenea pierderi sunt “reale” în măsură în care ele influenţează profitul şi pierderile generale ale companiei mamă şi impozitul pe venit. Dintr-un alt punct de vedere aceste pierderi “nu sunt reale” deoarece provin dintr-o anumită convenţie contabilă. Pentru o analiză pertinentă trebuie să se cunoască regulile curente ale autorităţilor fiscale, precum şi gradul de libertate pe care-l permite legislaţiile din ţara filialei şi ţara companiei-mamă.

Un fenomen similar îl înregistrează şi economiile naţionale, în ansamblul lor, pentru sumele de bani pe care le păstrează sub formă de rezerve valutare sau lichiditate internaţională. Scăderea de curs valutar determină aşa numita pierdere contabilă, vizibilă în cazul schimbului valutei din rezervă cu alte monede1.

Riscul valutar economic este riscul legat de modificarea valorii activelor şi pasivelor agenţilor economici din cauza incertitudinii modificării dimensiunii valorice a etalonului monetar.

Ca urmare a modificării permanente a valorii, fenomen datorat schimbărilor în mecanismul de obţinere şi dimensionare a valorii sub influenţa factorilor interni şi externi, precum şi a mutaţiilor tehnice, tehnologice dar şi a redimensionărilor în raporturile de forţă ale participanţilor la obţinerea şi repartizarea valorii, utilizarea în practică a unui etalon dinamic determină greutăţi şi dificultăţi ce se cer administrate.

1 P. Bran. Relaţii financiare şi monetare internaţionale, Editura Economica, Bucureşti, 1995, pag.101.1

Gestionarea factorilor care influenţează riscul valutar se realizează cu ajutorul mai multor procedee şi metode la nivelul economiilor naţionale (macro), la nivelul instituţiilor bancare comerciale (mezo) şi la nivelul firmelor (micro) (vezi tabelul 1.1.)

Tabelul 1.1.Factorii de bază ce determină riscul valutar

NivelulMacro Mezo Micro

1. Ritmul creşterii economice

2. Nivelul inflaţiei3. Situaţia finanţelor

publice4. Situaţia balanţei

comerciale şi de plăţi5. Migrarea

capitalului6. Situaţia rezervei

valutare7. Datoria de stat

(internă şi externă)8. Schimbări în

legislaţie9. Evenimente politice

1. Fluctuaţiile ratei dobânzii

2. Nivelul dezvoltării pieţei valutare la vedere şi la termen

3. Nivelul modernizării decontărilor externe

4. Situaţia economică a clienţilor

5. Nivelul informării operative a evoluţiei cursului valutar

6. Factori subiectivi

1. Situaţia economică a contragentului

2. Nivelul dezvoltării pieţei valutare la vedere şi la termen

3. Nivelul informării operative a evoluţiei cursului valutar

4. Factori subiectivi

2. Modalităţi de gestionare a riscului valutar la nivel macroeconomicRiscul valutar la nivelul macroeconomic e cauzat de incertitudinea modificării cursurilor

valutare şi poate duce pe de o parte la accentuarea nedeterminării în relaţiile economice externe, iar pe de altă parte la dezechilibre în economia naţională.

Caracterul fluctuant al etaloanelor monetare impune o motivaţie de gestiune a riscului valutar de autorităţile centrale a statelor.

La nivel naţional riscul valutar poate fi administrat prin intermediul unui şir de metode directe şi indirecte.

La utilizarea metodelor directe se folosesc mai multe procedee (vânzarea/cumpărarea de valută din şi pentru rezerva valutară; recurgerea la împrumuturi externe; introducerea de restricţii administrative, în calea solicitării de valută sau în privinţa circulaţiei internaţionale etc.) care au ca scop în principal influenţarea raportului cerere/ofertă.

Influenţarea raportului cerere/ofertă are în vedere reacţia imediată a pieţei monetare la schimbarea raportului cantitativ dintre masele de semne monetare ce se negociază în context internaţional.

(2.1)

Şi fiindcă cursul valutar în general, şi al monedei naţionale, în special, sunt puse pe o bază economică, care rezultă din cererea şi oferta de pe piaţa valutară, principiul de lucru prevede urmărirea cererii de dolari (valută) în special pentru piaţa importurilor şi ofertei de dolari pentru piaţa exporturilor.

Managementul direct al riscului valutar la nivel macroeconomic impune în faţa autorităţilor monetare centrale problema administrării rezervei valutare.

Rezerva valutară cuprinde diferite creanţe asupra străinătăţii deţinute de Banca Centrală a unei ţări şi anume: depuneri la bănci, aur, valute şi efecte, bonuri de tezaur, obligaţiuni guvernamentale precum şi alte creanţe utilizabile.

Cât despre utilizarea rezervei valutare ea poate avea următoarele destinaţii:

2

– echilibrarea balanţei de plăţi, dacă deficitul balanţei nu poate fi acoperit în alt mod;– garantarea solvabilităţii economiei naţionale pe piaţa financiar-valutară internaţională;– intervenţii pe piaţa valutară pentru a sprijini cursul monedei naţionale în raport cu

celelalte monede.În practica internaţională gestiunea riscului valutar la nivel macroeconomic se realizează şi

prin metode administrative. Ele prevăd introducerea de restricţii în calea solicitării de valută sau în privinţa circulaţiei internaţionale a monedei naţionale, influenţând în aşa mod raportul cerere/ofertă de valută.

Restricţiile valutare se întăresc prin legislaţia valutară şi presupun: reglamentarea plăţilor internaţionale şi transferurilor de capital, repatrierea

profiturilor, circulaţia semnelor monetare şi hârtiilor de valoare; interzicerea cumpărării/vânzării libere a valutei; concentrarea resurselor valutare în mâinile statului.

În legătură cu aceasta se diferenţiază următoarele principii de restricţii valutare care determină conţinutul lor:

centralizarea operaţiunilor valutare în Băncile Centrale şi în cele împuternicite de ele;

licenţierea operaţiunilor valutare – cererea permisiunii preventive de la organele de control valutar pentru procurarea valutei de către importatori sau debitori;

blocarea totală sau parţială a conturilor valutare; limitarea circulaţiei valutare prin introducerea corespunzătoare a diferitor categorii

de conturi valutare: liber convertibille, de kliring, blocate ş. a.Formele restricţiilor valutare reflectă conţinutul intern şi structura lor, se deosebesc după

sfera utilizării lor şi se răsfrâng asupra operaţiunilor curente şi de capital a balanţei de plăţi.Pe operaţiunile curente a balanţei de plăţi se practică următoarele forme:

blocarea conturilor exportatorilor străini de la vânzarea mărfurilor şi limitarea posibilităţilor de a dispune de aceste mijloace;

vânzarea obligatorie (totală sau parţială) a încasărilor valutare a exportatorilor; limitarea vânzării valutei importatorilor (numai cu permisiunea organului de control

valutar); limitarea posibilităţii de procurare a valutei la termen de către importatori; interzicerea vânzării mărfurilor peste hotare contra monedei naţionale; reglarea termenilor plăţii pentru export şi import; utilizarea mai multor cursuri valutare.

Formele restricţiilor valutare pe operaţiunile financiare depind de soldul balanţei de plăţi.În cazul unei balanţe de plăţi pasive se utilizează următoarele măsuri de limitare a influxului

de capital şi stimulării fluxului de capital în scopul susţinerii cursului monedei naţionale: limitarea influxului monedei naţionale, valutelor, titlurilor de valoare; controlul activităţii pieţei creditare şi pieţei financiare; limitarea participării Băncii Centrale la acordarea împrumuturilor externe; retragerea constrânsă a hârtiilor de valoare străine din posesia rezidenţilor şi

vânzarea lor contra monedelor străine.În cazul unei balanţe de plăţi excedentare (active) se practică următoarele forme de restricţii

asupra operaţiunilor financiare: depozitarea pe conturi nepurtătoare de dobândă în Banca Centrală a angajamentelor

străine a băncilor comerciale; interzicerea realizării investiţiilor de către nerezidenţi şi vânzării titlurilor naţionale

agenţilor economici şi fizici străini; conversia obligatorie a creditelor acordate în monede străine în Banca Centrală; interzicerea acordării dobânzii în monedă naţională cetăţenilor străini la depozitele la

termen;

3

introducerea ratei dobânzii negative la depozitele în monedă naţională pentru nerezidenţi;

limitarea importului de monedă străină în ţara; limitarea vânzării nerezidenţilor monedei naţionale; schema depozitelor obligatorii.

Politica monetară reprezintă un set de măsuri specifice luate în scopul atingerii obiectivelor majore ale politicii economice prin intermediul controlului exercitat de autoritatea monetară asupra cererii agregate din economie sau, altfel spus, a cheltuielilor totale realizate în economia naţională pentru cumpărarea bunurilor şi serviciilor care intră în componenţa venitului naţional (exprimat de regulă, sub forma produsului intern brut).

Din cele expuse mai sus se poate constata că Banca Centrală, prin intermediul politicii monetare pe care o promovează are posibilitate să gestioneze riscul valutar macroeconomic prin capacitatea pe care o are de a influenţa lichiditatea din economie (sau oferta de bani). Mai exact, pe termen lung, Banca Centrală încearcă să dimensioneze în aşa fel creşterea masei băneşti, evitând atât excesul cât şi insuficienţa, încât să faciliteze desfăşurarea în bune condiţii a tranzacţiilor economice şi financiare, în vederea unei creşteri economice susţinute. Pe termen scurt, Banca Centrală îşi adoptează politica monetară în funcţie de presiunile inflaţioniste sau deflaţioniste în economie şi de amploarea dezechilibrului balanţei de plăţi externe, reacţionând prin influenţarea corespunzătoare a ofertei de bani.

Capacitatea Băncii Centrale de a controla lichiditatea din economie depinde de structura financiară a economiei, de gradul de deschidere a acesteia, de coordonarea existentă între autorităţile monetare şi fiscale precum şi de instrumentele de politică monetară pe care le are la dispoziţie.

În economia de piaţă politica fiscală, în sens larg, cuprinde formarea prin impozite şi taxe a veniturilor bugetare şi alocarea cheltuielilor de către guvern în funcţie de aproprierea de echilibru, urmărindu-se subordonarea deficitului şi eventual a excedentului bugetar obiectivelor politicii economice.

Politica fiscală este independentă de politica monetară dar urmăreşte împreună cu ea un ansamblu de obiective economico-sociale referitoare la creşterea economică, stabilitatea preţurilor, limitarea ratei inflaţiei, reducerea şomajului, stabilizarea cursului valutar la o rată adecvată.

Obiectivele politicii fiscale se suprapun cu cele ale politicii monetare atâta timp cât ambele reprezintă instrumente de stabilizare la nivel macroeconomic.

Deci politica fiscală are o pondere în configurarea rolului monedei, în deosebi în etapa de tranziţie spre economia de piaţă. Obiectivul principal al politicii fiscale îl formează în toate timpurile echilibrul financiar. Importanţa acestui obiectiv creşte considerabil în perioada de tranziţie, perioadă în care valoarea etalonului monetar e şi mai incertă.

Valoarea etalonului monetar naţional poate să crească la realizarea unei politici fiscale austere şi invers politica fiscală expansivă duce la micşorarea dimensiunii valorice a etalonului monetar.

Politica fiscală austeră se realizează prin micşorarea cheltuielilor guvernamentale sau prin mărirea volumului impozitelor. Aceste măsuri pot fi efectuate şi concomitent.

În rezultatul acestui tip de politică fiscală scade cererea totală de mărfuri şi servicii. Reducerea cererii se reflectă în micşorarea importului care provoacă corespunzător scăderea ofertei monedei naţionale pe piaţa valutară şi creşterea valorii ei /

Politica fiscală expansivă duce la rezultate opuse. Cererea mărfurilor şi serviciilor creşte, iar oferta creditelor naţionale accesibile scade. Importul creşte ca rezultat se măreşte oferta monedei naţionale care provoacă diminuarea cursului valutar.

3.Gestiunea riscului valutar la nivel mezoeconomicSpecificul economiei internaţionale implică sistemul bancar în mod deosebit în sistemul

riscurilor economice externe.

4

Pentru bancă e importantă elaborarea unei strategii de gestiune a riscurilor. Aceasta include un şir de probleme de la monitoringul riscului până la evaluarea dimensiunii lui. Important e de ştiut că băncile activează în domenii care după determinare se referă la riscante şi pentru ele nu există întrebarea de a evita riscul sau nu.

Strategia gestiunii riscului valutar în sistemul bancar include elaborarea politicii deciziilor pe baza utilizării la timpul oportun şi succesiv tuturor posibilităţilor de dezvoltare a activităţii valutare a băncii şi concomitent întreţinerea riscului la un nivel administrat.

Pentru sistemul bancar riscul valutar reprezintă o preocupare inevitabilă şi permanentă. Principiile gestiunii lui includ câteva blocuri de probleme:

Determinarea şi evaluarea.– prognozarea riscului valutar;– determinarea riscului valutar.Controlul.– coordonarea controlului riscului în toate serviciile bancare ce au legătură cu tranzacţiile

valutare;– stimularea economică la diminuarea riscului valutar;– monitoringul eficacităţii procedeelor de gestiune a riscului valutar.Finanţarea.– utilizarea resurselor disponibile;– folosirea strategiei “situaţiilor imprevizibile”.Managementul.– răspunderile şi obligaţiile conducerii;– claritatea politicii şi structurii gestiunii riscului valutar;– scopurile şi sarcinile managementului.Apariţia riscului valutar în sistemul bancar e legată de situaţia poziţiilor valutare ale băncii.

Riscul valutar apare numai în cazul poziţiilor valutare deschise, atunci când datoriile şi creanţele pe o valută nu coincid. Dacă suma creanţelor e mai mare decât suma datoriilor pe o monedă străină, poziţia valutară va fi lungă (long), în caz invers scurtă (short). Pentru a evita riscul valutar instituţiile bancare trebuie să tindă să-şi închidă permanent poziţiile valutare. Însă această situaţie nu este posibilă şi nici convenabilă. De aceea se poate de considerat că gestiunea riscului valutar pentru o bancă este mai întâi de toate administrarea veniturilor şi cheltuielilor în urma tranzacţiilor valutare.

Şi fiindcă poziţiile valutare nu pot fi permanent închise gestiunea riscului valutar pentru o bancă se rezumă mai întâi de toate administrarea veniturilor şi cheltuielilor în urma tranzacţiilor valutare. Totodată şi autorităţile monetare ale ţărilor controlează poziţiile valutare deschise ale băncilor comerciale prin intermediul unor restricţii. În Republica Moldova B.N.M. le permite instituţiilor bancare să-şi gestioneze poziţiile valutare deschise în corespundere cu Hotărârea Consiliului de Administraţie a B.N.M. prin intermediul limitelor zilnice stabilite care periodic sunt revăzute.

În cazul în care limita poziţiei valutare deschise este depăşită sistematic, B.N.M. poate priva banca autorizată de dreptul de a avea poziţie valutară deschisă.

Întrucât băncile utilizează în tranzacţiile sale valutare diferite monede străine, nu toate activele sau pasivele sunt expuse în aceeaşi măsură la risc. Iată de ce e necesar de vorbit nu numai de gestiunea poziţiei valutare a fiecărei monede aparte, dar şi de administrarea ansamblului de active ce compun portofoliul valutar.

Portofoliul care nu este apărat de riscul valutar, se caracterizează printr-o abatere pătratică medie

De fapt dacă portofoliul valutar include mai multe active străine se recomandă, mai întâi de toate de calculat dependenţa corelativă între modificările cursurilor valutare a fiecărei din perechi şi apoi de utilizat aceste date în procesul prelucrării strategiei optime de hedging.

În general riscul valutar al portofoliului e cu atât mai mare, cu cât e mai mare rentabilitatea aşteptată de la modificarea etaloanelor monetare. Totodată acest risc se găseşte într-o dependenţă

5

inversă cu riscul fiecărei valute ce compune portofoliul şi cu intensitatea tendinţelor noastre de a evita riscul.

4. Posibilităţi de gestiune a riscului valutar la nivel microeconomic

Incertitudinea modificării în timp a etaloanelor monetare pe care le utilizează în relaţiile sale internaţionale agenţii economici determină existenţa riscului valutar la nivel microeconomic.

În cazul scăderii cursului valutar informaţia bănească privind valoarea pe plan extern înregistrează o creştere de valoare care se transformă în:

– pierdere pentru creditor;– câştig pentru debitor.În cazul creşterii cursului valutar informaţia bănească privind valoarea pe plan extern

înregistrează o creştere de valoare care se transformă în:– pierdere pentru debitor;– câştig pentru creditor.Schimbarea posturii în care se află o persoană fizică sau juridică (creditor sau debitor) la

intervale de timp relativ redus fac ca variaţia cursului valutar să nu fie tratată ca o “sursă de câştig” ci, mai cu seamă ca o “sursă de perturbaţii” care trebuie limitată sau eliminată prin gestionarea atentă a riscului valutar2.

Administrarea riscului valutar poate fi realizată prin mai multe metode care pot fi grupate în două categorii mari:

metode contractuale; metode extracontractuale.

Metodele contractuale de gestiune a riscului valutar presupun apărarea contra modificărilor rapide ale dimensiunii valorice a etalonului monetar încă din faza întocmirii contractelor de vânzare/cumpărare, introducând pentru clauzele contractuale o serie de prevederi privind fie moneda etalon (monedă de evaluare şi monedă de plată), fie informaţia de preţ. În această categorie se cuprind procedee ca: introducerea clauzei (valutară, indexării preţului ş. a.); alegerea monedei de plată; alegerea metodei de plată; utilizarea preţurilor internaţionale.

Clauza valutară este o condiţie înscrisă în contractul comercial internaţional ce presupune dreptul exportatorului de a solicita corectarea preţului contractului stabilit la data încheierii lui în funcţie de modificarea cursului valutar al monedei de evaluare/plată faţă de o altă monedă-etalon, faţă de un coş de valute sau faţă de o monedă internaţională în momentul plăţii.

Elementele de bază a mecanismului clauzei valutare sunt:– începutul acţiunii ei, care depinde de limitele fluctuaţiilor cursului, stabilit în contract (de

ex, ±2%)– ziua în care se stabileşte valoarea de bază a monedei etalon sau a coşului valutar, care de

regulă este ziua încheierii contractului sau ziua următoare;– limitarea acţiunii clauzei valutare la creşterea şi la micşorarea cursului valutar al

monedei de evaluare/plată faţă de moneda etalon prin stabilirea nivelului superior şi inferior a acţiunii clauzei valutare.

Scopul utilizării clauzei este de a recupera parţial sau total pierderea de valoare ce poate interveni în urma modificării cursului valutar pentru cei doi parteneri, exportatorul şi importatorul bunurilor contractate.

Clauza valutară se calculă prin metode ce au în vedere modificarea etalonului de evaluare/plată faţă de o valoare etalon luată ca bază (altă valută, coş de valute, monedă internaţională)

Pet1 = Pet0kunde:

2 P. Bran, Relaţii monetare şi financiare internaţionale, Editura Economica, Bucureşti, 1995, pag.

101.6

Pet1 – preţul extern corectat, practicat în momentul t1;Pet0 – preţul extern din contract, determinat în t0;k – coeficientul de corectareCoeficientul de corectare k poate fi determinat prin mai multe metode. În relaţia prezentata k este rezultatul raportului dintre cursul valutar din t1 al valutei luate ca

bază în moneda de evaluare/plată şi cursul similar din momentul t0.În practica monetară internaţională se deosebesc mai multe tipuri de clauze valutare.Clauza valutară indirectă se foloseşte atunci când preţul mărfii se fixează într-o monedă

pe larg utilizată în decontările internaţionale (U.S.D., Euro ş. a.), iar plata se presupune a fi efectuată în altă unitate monetară, de regulă în moneda naţională.

Clauza valutară directă presupune coinciderea monedei de evaluare cu moneda plăţii, iar valoarea sumei plăţii se pune în dependenţă de modificarea cursului monedei plăţii faţă de o monedă mai stabilă.

În cazul determinării mai exacte a efectului modificării cursului valutar al monedei de evaluare se apelează la metoda coşului valutar, valuta de evaluare fiind “legată” de un număr de alte valute. Numărul de monede din care se compune coşul valutar variază de la două şi mai multe.

Clauzele multivalutare au câteva avantaje faţă de cele valutare. În primul rând, coşul valutar ca monedă de măsură a cursului mediu al monedei plăţii faţă de un număr determinat de valute diminuează probabilitatea modificării bruşte a sumei plăţii.

În al doilea rând, clauza coşului valutar într-o măsură mai mare asigură interesele ambelor contragenţi din punctul de vedere al riscului valutar, fiindcă include valute ce au diferite niveluri de stabilitate.

În practică se deosebesc câteva tipuri de coşuri valutare:– coş simetric (monedele au pondere egale în coş);– coş asimetric (ponderi diferite în coş);– coş standard (fixat pe o perioadă determinată de timp);– coş administrat (modificat în dependenţă de evoluţia economică).Coeficientul k va depinde, în cazul clauzei coşului valutar, de numărul monedelor ce

compun coşul.Deşi clauza coşului valutar are avantaje faţă de clauza valutară în practică ea nu este pe larg

utilizată. Aceasta se explică prin complexitatea calcului.În economia Republicii Moldova unde până nu demult gestiunea riscului valutar nu se

practica, clauza valutară poate fi pe larg folosită de agenţii economici ca metodă destul de accesibilă de administrare a riscului valutar ca urmare a exportului sau importului de mărfuri.

Exemplu:În cazul unui contract de export/import de 10 mil. $ se introduce clauza valutară, etalonul de

evaluare, dolarul fiind asociat cu francul elveţian, considerat ca un etalon de referinţă. În momentul încheierii contractului (t0) cursul valutar era de 1,30 CHF/$.

Rezolvare:

La data plăţii (t1), cursul valutar a ajuns la 1,25 CHF/$. Partenerii trec la punerea în practică a clauzei, parcurgând mai multe etape; marja-prag fiind 2%.

1. Determinarea mărimii modificării:

2. Compararea cu marja-prag de la care se aplică corectarea:3,8% > 2%; deci modificarea este superioară marjei 2%, coeficientul k fiind egal cu

1+ modificarea = 1,038;3. Aplicarea clauzeiPet1 = 10 mil. $ × k = 10 mil. $ × 1,038 =10,38 mil. $

7

Clauza indexării (recalculării) preţului de contract care mai este cunoscută şi sub denumirea de clauza de escaladare a preţurilor. Se foloseşte în cazul contractelor de lungă durată şi are drept scop atenuarea riscului datorat creşterii preţurilor în perioada dintre momentul încheierii contractului şi momentul plăţii.

Pentru a micşora riscul unor pierderi viitoare, exportatorul va solicita introducerea unor clauze de revizuire a preţului adică modificările de preţuri la principalele componente ale bunurilor furnizate (materii prime, M; salarii, S; alte cheltuieli, Cd) şi ponderea acestor componente ale tarifului total:

– ponderea componentelor fixe ale tarifului (marja de siguranţă);– ponderea materiilor prime;– ponderea salariilor;– ponderea cheltuielilor diverse.a + b + c + d = 1În aceste condiţii, preţul extern din t1 devine:

(4.5)unde M1/M0 – indicele preţurilor la materii prime în momentul t1 faţă de t0. La fel pentru

salarii (S) şi cheltuieli diverse (Cd).Întrucât nu toate ţările acceptă această clauză în contract, pentru evitarea riscului legat de

creşterea preţurilor exportatorul poate să includă în preţ o marjă asiguratorie, care este cu atât mai mare, cu cât momentul de efectuare a plăţii este mai îndepărtat.

În cazul în care exportul se realizează pe credit marja asiguratorie se determină pe baza unui calcul de actualizare, ceea ce presupune includerea în contract a clauzei de actualizare.

Această clauză presupune recalcularea preţului în funcţie de diferenţa ratei dobânzii în cele două momente, al efectuării plăţii faţă de data încheierii contractului, precum şi numărul de ani în care se derulează contractul.

Recalcularea se face după relaţia:

(4.6)

unde:Pet1, Pet0 – preţul din contract şi preţul recalculat;r – diferenţa dintre rata dobânzii în momentul plăţii faţă de data încheierii contractului;n – numărul de ani în care se derulează contractul.Clauza recalculării preţului de contract, practic nu se foloseşte în derularea comerţului

exterior al Republicii Moldova. Aceasta se poate explica atât prin complexitatea calcului, cât şi prin faptul că agenţii economici din Moldova în condiţiile actuale nu sunt pregătiţi să producă şi să exporte utilaje de mare complexitate sau să efectueze lucrări de construcţii de lungă durată.

Folosirea preţurilor internaţionale se utilizează pentru a exclude unele controverse între parteneri. Realizarea acestei clauze contractuale constă în precizarea că bunurile ce reprezintă contribuţia părţilor (în special la fiinţarea societăţilor comerciale mixte) se vor evalua pe baza preţurilor practicate pe principalele pieţe mondiale (sau pe o anumită piaţă la o anumită bursă), indiferent de ce preţ au bunurile pe piaţa internă a partenerului. Informaţiile de pe pieţele internaţionale pot fi solicitate prin sisteme informatice specializate, prin presă sau pe baza unor solicitări scrise, din partea instituţiilor care operează pe piaţa respectivă.

Alegerea valutei de evaluare/plată este o altă metodă contractuală de gestionare a riscului valutar la nivel microeconomic. Utilizarea ei este posibilă numai în cazul când exportatorul este puternic pe piaţă şi poate impune o anumită monedă considerată de el mai puţin fluctuantă. Pentru exportator această metodă va avea efecte favorabile numai în cazul dacă va realiza o prognozare corectă a evoluţiei monedei. acceptate ca etalon şi mijloc de plată internaţional.

Acest procedeu de alegere a valutei de evaluare/plată poate fi folosit şi de importator, el urmând să-şi achite datoriile externe cu o monedă pe care o consideră că va fi în declin, efectul său valoric de a o procura la momentul plăţii fiind mult mai mic. În derularea comerţului exterior agenţii

8

economici din Moldova, de regulă, utilizează ca monedă de evaluare şi plată dolarul american. Ca ur-mare a acestui fapt 80% din comerţul exterior se realizează în moneda americană, ceea ce constituie una dintre cauzele dominării dolarului pe piaţa valutară internă.

În dependenţă de metoda de plată participanţii la relaţiile economice internaţionale au posibilitate să-şi administreze riscul valutar.

Acest procedeu implică mai întâi de toate, cunoaşterea metodelor de plată internaţională.În cadrul relaţiilor internaţionale de plăţi, în practică se utilizează următoarele forme de

decontări:– acreditivul documentar;– incasso-ul documentar;– ordinul de plată;– scrisoare de garanţie bancară.Toate aceste modalităţi de plată presupun apariţia riscurilor atât de natură economică cât şi

de natură valutară.În cazul acreditivului documentar, riscul valutar este:– pentru exportator, risc prin scăderea cursului monedei de plată din momentul încheierii

contractului până în momentul plăţii;– pentru importator, riscul de creştere a cursului la monedă de plată.La incasso-ul documentar, riscul valutar constituie:– pentru exportator, prin scăderea cursului monedei plăţii (între momentul închiderii

contractului şi momentul transferării semnelor băneşti în contul exportatorului);– pentru importator, prin creşterea cursului monedei plăţii (între momentul încheierii

contractului şi momentul declanşării ordinului de încasare contra documentare).Ordinul de plată se foloseşte de regulă pentru realizarea plăţilor provenite din relaţii

necomerciale sau din relaţii comerciale, nelegate de livrarea de mărfuri (avansuri, penalizări).Garanţia bancară reprezintă o modalitate de contracarare a riscurilor de neefectuare a plăţii

de către debitor prin angajarea irevocabilă a unei bănci de a plăti în locul debitorului respectiv, la cererea creditorului. Deci în cazul garanţiei bancare riscul valutar poate apărea numai pentru exportator în situaţia scăderii cursului monedei de plata de la data încheierii contractului până la data plăţii, iar importatorul transmite riscul său valutar, de fapt băncii, care a acordat garanţia bancară.

Introducând anumite clauze în contractele economice serviciile financiare ale firmelor trebuie să ţină cont de riscurile ce pot apărea în urma lor, având în vedere efectele contradictorii ale creşterii sau descreşterii cursului valutar pentru un exportator, respectiv un importator.

În primul rând, în cazul în care la data plăţii (încasării) cursul valutar are o evoluţie contra celei prognozate, câştigul se transformă în pierdere, iar pierderea în câştig.

În al doilea rând, introducerea clauzelor presupune o poziţie consolidată celui care solicită introducerea clauzei.

În al treilea rând, introducerea clauzei poate duce la pierderea clientului.Echilibrarea structurală este o metodă relativ simplă de administrare a riscului valutar la

nivel microeconomic. Ea constă în tendinţa de a întreţine o structură a activelor şi pasivelor care să permită de a micşora pierderile de la modificarea cursului valutar prin profitul obţinut de la aceiaşi modificare pe altel articole a bilanţului.

Sincronizarea în timp şi spaţiu. Pentru a evita riscul valutar exportatorul va trebui să utilizeze moneda străină cât mai repede şi dacă e posibil, în ţara de origine a monedei pentru a nu suporta pierderi din modificarea cursului valutar.

În limitele permise de regulile metodelor de plată internaţională, plătitorul poate amâna sau devansa plata datoriei în funcţie de evoluţia cursului monedei de plată (metoda se mai numeşte leads and legs).

Presupunem că un exportator moldovean are interesul de a accelera la maximum încasările ce sunt sensibile la modificarea dimensiunii valorice a etalonului monetar. În acest caz exportatorul

9

trebuie să gestioneze tranzitul pe parcursul a trei perioade de expunere la riscul valutar (vezi fig. 4.2).

Figura 4.2. Gestiunea tranzitului în cazul exportuluiI. Perioada riscului valutar economicSupunerea la riscul valutar economic începe din momentul ofertei clientului (1). Expunerea

totală la riscul valutar economic este susceptibilă de a se prelungi pe mai multe trimestre până la cesiunea devizelor (7).

II. Perioada riscului valutar contabilEa se întinde din momentul evidenţei (3) până la vânzarea pe piaţa valutară (7). Un decalaj

aproximativ de o săptămână poate să intervină între recepţie (6) şi cesiune (7).III. Perioada propriu-zisă de tranzit (float) se subdivizează în:

tranzit comercial ce corespunde decalajului între termenul prevăzut în contract (4) şi plata clientului (5). În mod normal acest interval nu trebuie să dureze mai mult de câteva zile

tranzitul financiar acoperă intervalul necesar din momentul plăţii clientului (5) până la recepţia fondurilor (6). Această perioadă este extrem de variată şi tot efortul serviciului financiar al întreprinderii constă în diminuarea maximă a duratei, organizând reglementarea circuitului. Trebuie, în special, de vegheat ca facturile să poarte menţiunea contului corespondentului local al băncii sale în ţara ori locul de plată sau eventual să deschidă un cont şi un sistem de informare foarte precis ce îi va permite primirea zilnică a situaţiei încasărilor în străinătate. Dacă e cazul, de a vinde în avans devizele încasate în scopul minimizării riscului valutar. Se mai poate de adresat la societăţile de factoring care cumpără la vedere contractele în devize şi percep de la exportatori un comision (relativ mare).

5. Oportunităţi de hedjare a riscului valutarIncertitudinea care caracterizează starea funcţionării sistemului ratelor de schimb fluctuante,

prin prisma încasărilor pe care acestea le aduc, influenţează în mod firesc asupra deciziei de a investi sau nu într-o monedă sau alta.

Pentru diminuarea riscului valutar şi deci al pierderilor ce ar putea să apară se pune problema asigurării, ce are drept scop o “completare” sau o “corectare” a beneficiilor care ar apare în anumite stări de modificare a dimensiunilor valorice a etaloanelor monetare. Sumele suplimentare ce se obţin prin acoperire implică achitarea unor taxe sau prime pentru asigurare.

10

Ştiind, deci, că există situaţii sau stări de funcţionare care să conducă la pierderi şi că trebuie să recurgem la asigurări din cauza incertitudinii unor astfel de situaţii problema care se pune este de a decide dacă se ia sau nu o asigurare şi care anume dintre asigurări atunci când există mai multe variante posibile.

Natura riscului valutar e foarte complicată. Sensibilitatea lui la modificările dimensiunilor valorice ale etaloanelor monetare depinde de o multitudine de factori. Din cauza imposibilităţii cunoaşterii tuturor cauzelor apariţiei acestui tip de risc şi profunzimii lui e foarte problematic de ales o strategie de asigurare. Metodele de asigurare necorespunzătoare pot numai mări nivelul riscului, de aceea alegerea hedjingului riscului valutar nu poate fi nici precisă, nici identic efectivă.

Metoda de asigurare aleasă va depinde mai întâi de toate de cheltuielile efectuate pentru realizarea ei şi de mărimea capitalului agentului economic ce se supune acestui risc şi nu în ultimul rând de termenul utilizării ei.

Din această cauză se disting mai multe tipuri de hedjing.În funcţie de tehnica realizării, se disting:1. hedjing pe termen scurt (vânzarea contractelor futures, options);2. hedjing pe termen lung (acţionarea contractelor futures, options).În funcţie de obiective, există câteva tipuri de hedjing:1. hedjing pur este utilizat pentru evitarea riscurilor de preţ, dar în prezent practic nu se mai

foloseşte:2. hedjing cu elemente de arbitraj are scopul de a realiza beneficii pe seama unei eventuale

modificări favorabile a preţurilor.Totodată în determinarea strategiei de acoperire e foarte important de a obţine valori

concrete în privinţa viitoarelor schimbări de pe piaţa valutară. Este de remarcat că pentru a efectua o operaţiune de acoperire este necesar de determinat gradul de interdependenţă dintre pieţele financiare, adică schimbările de pe piaţa valutară să nu influenţeze prea mult piaţa pe care s-a efectuat acoperirea, astfel ca în final să avem un rezultat favorabil.

Există două criterii fundamentale ce trebuie luate în consideraţie la adoptarea strategiei de acoperire: în primul rând, perspectivele pieţei în ceea ce priveşte viitoarele modificări ale cursului valutar, şi în al doilea rând, conţinutul economic al acoperirii.

În practica financiară internaţională pentru acoperirea riscului valutar se folosesc un şir de operaţiuni care au avantajele şi dezavantajele sale printre care: forward, futures, options, swap ş.a.

Exemplu:Un agent economic polonez ia în credit 85000$ pe termen de 1 lună, la rata dobînzii de 7,5%

şi doreşte să utilizeze această sumă în CHF. Să se compare costul hedgingului (pentru hedging agentul economic a încheiat un acord

swap) cu pierderile în cazul neachitării riscului valutar, dacă:Curs spot 1 $ = 1,3977 – 1,3982 CHFPunctele frw. 1 lună 24 28Cursul spot în ziua 1 $ =1,4017 –1,4022 CHF amortizării credituluiRezolvare:1)Se determină cursul forward:curs spot (CHF/$) 1,3977 1,3982Punctele frw. 1 lună 24 28Curs forw. 1 lună 1,4001 1,40102)Se realizează operaţiunea swap:– vinde 85000$ la cursul spot 1$ =1,3977 CHF şi cumpără 118804,5 CHF;– cumpără 85000 $ la cursul forwards 1$ = 1,4010 CHF şi vinde 119085 CHF;3)Se calculează costul hedgării:

119085 CHF – 118804,5 CHF= 280,5 CHF

11

4)Se determină cîţi franci elveţieni ar fi trebuit agentul economic să dea pentru 85000 $ în momentul amortizării creditului, dacă nu ar fi acoperit riscul valutar prin intermediul swapului valutar.

85.000 $ × 1,4022 = 119187 CHF

Concluzii: Pierderea agentului economic ar fi constituit 382,5 CHF (119187 CHF- 118804,5CHF).

Deoarece a fost realizat hedgingul valutar, economia agentului a constituit 102 CHF (382,5CHF – 280,5CHF).

12