TEMA 2: SISTEMUL FINANCIAR INTERNAŢIONAL ŞI EVOLUŢIA ACESTUIA2.1. Conceptyl sistemului financiar internaţional2.2. Etapele in evolutia sistemului financiar internaţional2.2. 1. Sistemul valutar Parizian2.2.2. Sistemul valutar de la Bretton-Woods2.2.3. Sistemul valutar de la Jamaica2.2.4. Sistemul valutar European

2.1. Sistemul Financiar Internaţional

Până după cel de-al doilea război mondial relaţiile financiare între ţări aveau un caracter preponderent bilateral, neputându-se vorbi deocamdată de un Sistem Financiar Internaţional şi de necesitatea adoptării unor reglementări în domeniu universal aplicabile tuturor ţărilor participante la acest sistem. Odată cu înfiinţarea Fondului Financiar Internaţional şi al Băncii Mondiale (Bretton Woods – 1945) s-a adus în discuţie de către ţările participante şi necesitatea adoptării unor reglementări comune în domeniul relaţiilor financiar – valutare internaţionale. Practic din acel moment Sistemul Financiar Internaţional era creat prin adoptarea primelor reglementări comune.

Sistemul Financiar Internaţional poate fi definit generic ca fiind ansamblul de norme şi tehnici, convenite şi acceptate pe baza unor reglementări instituţionalizate menite să coordoneze şi să organizeze comportamentul ţărilor membre în domeniul fluxurilor financiare şi monetare internaţionale generate de derularea unor operaţiuni comerciale sau necomerciale internaţionale.

Sistemul Financiar Internaţional poate fi privit şi ca ansamblul de pieţe, instituţii, instrumente şi fluxuri financiare menit să asigure deplasarea în timp şi în spaţiu a resurselor de capital de la cei care le deţin (creditorii sau investitorii internaţionali) către cei care au nevoie de acestea (debitorii sau beneficiarii finanţării).

Sistemul Financiar Internaţional are următoarele funcţii de bază:Transferarea resurselor financiare de la cei care au surplus de fonduri (cheltuiesc mai puţin decât câştigă) către cei care au deficit de fonduri (cheltuiesc mai mult decât câştigă).Promovează eficienţa economică prin alocarea optimă a resurselor de capital (riscuri şi costuri scăzute);Permite valorificarea oportunităţilor de investiţii (fondurile sunt transferate dinspre sectoare sau domenii cu productivitate scăzută către domenii cu productivitate ridicată);Permite derularea fluxurilor de încasări şi plăţi;Stimulează nivelul economisirilor şi al investiţiilor;În concluzie: SFI are un impact major asupra dezvoltării economice.

2.2. Etapele in evolutia sistemului financiar internaţional

Sistemul valutar mondial este o formă de organizare a relaţiilor valutare internaţionale, formată în baza unor acorduri internaţionale şi constituind o totalitate de instrumente şi organe, cu ajutorul cărora se efectuează circulaţia banilor între ţările intrate în sistem. Sistemul valutar financiar internaţional este constituit din următoarele elemente principale:

Cadrul instituţional şi acordurile interstatale de reglementare a relaţiilor valutar financiare interenaţionale;Pieţele interenaţionale – monetară, valutară, financiară şi a creditului;Devizele;Lichiditatea internaţională – rezervele valutare şi de aur monetar, acordurile swap, fonduri financiare şi de credit;Cererea sectorului privat la valute străine.

Caracterul funcţionării şi stabilitatea sistemului valutar mondial depind de gradul de concordanţă a lui cu structura activităţii economice mondiale. Odată cu schimbarea structurii economiei mondiale şi a

1

raportului între forţele de pe piaţa mondială începe procesul de înlocuire a sistemului existent cu unul nou. Apărut în secolul XIX, sistemul valutar mondial a cunoscut 3 etape de evoluţie:

Standardul de aur sau sistemul valutar Parizian.Sistemul cursurilor valutare fixate de la Bretton-Wood.Sistemul cursurilor valutare flotante de la Jamaica.

Deşi activitatea de schimb a banilor este probabil la fel de veche ca şi însăşi banii, operaţiile cu valută în prezent în forma lor actuală şi-au început istoricul începând cu 1880. Anume atunci s-a unificat după un proces de mai bine de o sută de ani un sistem monetar, care folosea în calitate de valoare de referinţă aurul, în locul sistemului bimetalic (aur şi argint). Noul sistem monetar a depăşit orânduirea formată în Uniunea Monetară Latină fondată în 1865 de patru ţări, care se baza pe monede bimetalice.

Încrederea în noul sistem a crescut odată cu acceptarea lui în toată lumea, iar acest fapt a rezultat în practicarea plăţilor internaţionale prin creditare şi debitare a conturilor străine, în locul transferului efectiv a speciilor de metal preţios. Odată cu introducerea masivă a telegrafului, telefonului şi teleprinterului mijloacele tehnice au fost la îndemână în stabilirea activităţilor de schimb valutar pe bază profesională.

2.2. 1. Sistemul valutar Parizian

“Standardul - aur” a apărut odată cu începutul destrămării sistemului bimetalic şi a funcţionat până spre sfârşitul primei luni de luptă a primului război mondial. Era standardului de aur câteodată este asociată industrializării rapide şi dezvoltării economice.

Bazele standardului de aur au fost puse de Banca Angliei în 1821. Din punct de vedere juridic acest sistem a fost formalizat la Conferinţa de la Paris în 1867, unde s-a recunoscut oficial că aurul este unica formă de bani internaţionali. Anume din această cauză acest sistem a fost numit sistemul valutar Parizian. Principala particularitate a acestui sistem au fost ratele de schimb fixe, parităţile cărora au fost ancorate la valoarea aurului. Au existat două mari tipuri a standardului-aur: Standardul-aur-monedă,i Standardul-aur-lingou şi Standardul-aur-devize.

Standardul - aur se baza pe următoarele principii structurale:1. Baza lui o constituia standardul-aur monetar.2. Fiecare valută avea conţinutul său în aur. Cursul valutelor naţionale era strâns legat de aur şi prin

conţinutul de aur a valutei era comparat cu altele potrivit unui curs valutar fixat. În dependenţă de conţinutul aurului în fiecare valută se stabileau parităţile lor de aur. Valutele erau liber convertibile în aur. Aurul era considerat ca mijloc de plată internaţional.

3. În acelaşi timp s-a format un regim al cursurilor flotante în dependenţă de cererea şi oferta de pe piaţă, în limitele “punctelor-aur” (aşa se numesc limitele maximale de abatere a cursurilor valutare de la paritatea de aur stabilită, care sunt determinate de cheltuielile de transport internaţional al aurului).Standardul - aur juca la un anumit nivel rolul de regulator al producţiei, relaţiilor economice

internaţionale, circulaţiei monetare, balanţelor de plăţi şi plăţilor internaţionale.Diferite varietăţi a standardului de aur sunt:

Standardul – aur - monedă. În cadrul standardului-aur-monedă, aurul îndeplinea o funcţie duală. Era recunoscut în toată lumea

ca mijloc de plată şi în decontarea debitelor şi creditelor în conturile internaţionale, în acelaşi timp monedele de aur erau acceptate ca mijloc de schimb şi plată pe pieţele naţionale. Pentru ca aceste funcţii să fie îndeplinite trebuia să se respecte patru condiţii:

1. Băncile centrale trebuiau să garanteze cumpărarea şi vinderea aurului în cantităţi nelimitate la preţuri fixe.

2. Oricine trebuia să aibă dreptul să topească aurul şi să-l folosească în alte scopuri decât plăţi.3. Purtătorul aurului trebuia să aibă dreptul să confecţioneze monede în orice cantitate din

lingouri de aur la orice monetărie de stat.4. Importul şi exportul de aur trebuia să fie nelimitat.

Îndeplinirea acestor condiţii a asigurat echivalenţa valorii nominale şi reale a metalului monedelor. Este evident însă că în cadrul standardului-aur-monedă preţul aurului era determinat de posibilităţile de producţie a lui şi de cantităţile necesare în utilizare industrială.

2

Standardul – aur – lingou. Aurul era folosit doar în plăţi internaţionale. A funcţionat până la începutul primului război mondial.În cadrul standardului-aur-lingou, banii din circulaţie erau sau parţial, sau în totalitate din hârtie.

Aurul în asemenea condiţii era folosit exclusiv în calitate de rezerve. Banii de hârtie însă puteau fi oricând schimbaţi pe aur la băncile emitente, dar în mod normal era evident că în aşa mod se schimba doar o parte a banilor de hârtie. Astfel s-a ajuns ca băncile emitente să nu considere necesar să acopere întreaga masa monetară cu aur din rezerve, şi cu cât mai joasă era rata de acoperire, cu atât mai mari erau posibilităţile autorităţilor monetare de creare a banilor. Din acest motiv volumul banilor de hârtie din circulaţie era întotdeauna în exces faţă de cantităţile de metal preţios deţinut în rezerve.

Standardul – aur – devize. Odată cu aurul, în plăţile internaţionale se foloseau şi valutele naţionale ale ţărilor ce intrau în sistemul standardului de aur. A funcţionat din 1922 până la începutul celui de al doilea război mondial.

Conferinţa internaţională economică de la Genova (Italia) în 1922 a fixat trecerea la standardul-aur-devize, bazat pe aur şi valutele principale, care se convertesc în aur. Au apărut devizele - mijloace de plată în valută străină destinate plăţilor internaţionale.

Standardul – aur – devize, sau cum mai este numit, sistemul valutar de la Genova, funcţiona conform următoarelor principii:1. Baza o constituiau aurul şi devizele - valute străine. În acea perioadă sistemele monetare a 30 de state

se bazau pe standardul – aur – devize. Banii naţionali erau folosiţi în calitate de mijloace de plată şi rezervă. Însă în perioada dintre războaie statutul valutei de rezervă nu a fost fixat nici uneia dintre valute oficial.

2. Parităţile de aur au fost conservate. Conversiunea valutei în aur era efectuată în mod direct şi indirect, prin valute străine, ceea ce permitea ţărilor care au sărăcit în timpul războiului să economisească aur.

3. A fost restabilit regimul cursurilor valutare flotante.4. Reglarea valutară se efectua prin intermediul unei politici valutare active, conferinţelor internaţionale,

adunărilor.Legăturile foarte strânse între toate valutele existente şi aur au avut anumite consecinţe în

derularea operaţiunilor de plată internaţională. Sistemul era liber pentru interdepenenţa ţărilor, iar fluctuaţiile ratelor de schimb erau

nesemnificative, cauzând riscuri minore.Standardul-aur a fost relativ efectiv până la primul război mondial când funcţiona mecanismul de

piaţă al echilibrării a cursului valutar şi a balanţei de plăţi.În perioada primului război mondial şi mai ales în timpurile mareei depresii (1929-1934) sistemul

standardului-aur suferea crize. Standardul-aur şi standardul-aur-lingouri au început să fie neactuale deoarece au început să nu corespundă dimensiunilor dezvoltării relaţiilor economice dintre state. Majoritatea valutelor ţărilor Europei au devenit neconvertibile din cauza inflaţiei ridicate, iar SUA s-a transformat într-un nou lider financiar.

Perioada dintre războaie (1918-1939)

Necesităţile enorme de finanţare a economiilor sub regim de război din timpul Primului Război Mondial puteau fi acoperite doar prin creare de noi cantităţi de bani. Pentru a ocoli oricare dintre efectele nedorite pe pieţele domestice a acestor acţiuni, multe dintre ţări au anulat regulile de normale de operare în cadrul sistemului standard-aur. După război au fost întreprinse încercări de a reintroduce sistemul în făgaşul normal, dar nu au fost reuşite, deoarece multe dintre valutele de frunte erau deja sau supra, sau subevaluate, iar situaţia balanţelor de plăţi era deformată cu bună ştire. În 1933 numai cinci ţări (aşa numitul “bloc de aur”, constituit din Franţa, Belgia, Olanda, Italia şi Elveţia) încă mai rămâneau în operarea standardului-aur. Abolirea totală a standardului-aur s-a produs în 1936, când francii francezi şi elveţieni s-au devalorizat.

Una dintre cauzele de bază a majorării nereale a parităţilor de schimb din acea perioadă era inflaţia de după război. Ratele inflaţiei diferite de la o ţară la alta au provocat disparităţi evidente în relaţiile de preţ internaţionale. În 1925, de exemplu, lira sterlină era supraevaluată faţă de dolar nu cu mai puţin decât cu 44%. Acţiunile corective în sectoarele economice externe şi interne în ţările atinse de inflaţie au cauzat devalorizări masive a valutelor naţionale. Însă o scădere în valoarea unei valute automat

3

presupunea aprecierea altor, astfel că în încercarea de a restabili fosta paritate, ţările a căror rate de schimb au crescut în aşa mod au început să se devalorizeze. Devalorizarea rezultată a afectat toate valutele importante din lume.

Inflaţia şi devalorizarea nu erau unicii factori care influenţau buna funcţionare a sistemului monetar internaţional în perioada dintre războaie. Începând cu 1931 un număr de ţări au răspuns crizei care convulsiona întreaga economie mondială în prima jumătate a anilor 30 prin introducerea controlului valutar. Era de primă necesitate de a asigura rezerve suficiente de valută pentru a face faţă plăţilor curente. În scopul acesta guvernele exercitau control asupra importului şi exportului de valută, iar măsurile care se efectuau constau în monitorizarea celor două esenţiale particularităţi ale oricărui sistem mondial valutar prin impunea unor norme: embargoul sau limitarea exportului de capital şi obligaţia de a se dezice în favoarea statului de la procedurile efectuate în export şi tranzacţii financiare. Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a forţat chiar şi ţările care nu manifestau astfel de operaţiuni până atunci să introducă controlul valutar.

În perioada dintre războaie toate ţările au renunţat treptat la standardul-aur. Primele care au ieşit din standardul-aur au fost ţările agrare şi coloniale (1929-1930), din cauza scăderii subite pe piaţa mondială a cererii la materii prime şi în acelaşi timp a ieftinirii ei cu 50-70%. În 1931 - Germania, Austria şi Marea Britanie au făcut acest pas. Germania şi Austria s-au dezis de acest sistem din cauza că se confruntau cu o scădere mare a rezervelor oficiale de aur şi a falimentării băncilor. Marea Britanie a abrogat acest sistem din cauza înrăutăţirii situaţiei balanţei de plăţi şi scăderii rezervelor oficiale de aur a ţării odată cu diminuarea exportului de mărfuri.

În aprilie 1933 SUA a ieşit din sistemul standardului de aur din cauza scăderii importante şi neuniforme a preţurilor. Acest fapt a declanşat un flux de falimente. Falimentul a 1000 de bănci a subminat sistemul monetar-creditar a SUA şi a cauzat interzicerea schimbării bancnotelor pe monede de aur.

În 1936 Franţa a desfiinţat standardul de aur. Ea a susţinut acest sistem cel mai mult timp. Susţinerea artificială a standardului de aur în Franţa diminua competitivitatea firmelor franceze.

Ca rezultat al crizei, standardul-aur-devize a pierdut din elasticitatea şi stabilitatea relativă. Necătând la limitarea schimbului bancnotelor pe aur în circulaţia internă, s-a păstrat convertibilitatea externă a valutelor în aur conform convenţiei băncilor centrale a SUA, Marii Britanii, Franţei. În acest timp încep să se contureze blocurile şi zonele valutare bazate pe sisteme valutare naţionale.

Bloc valutar - o grupă de ţări, dependente din punct de vedere economic, valutar şi financiar de o ţară conducătoare, care dictează o politică comună în domeniul relaţiilor economice internaţionale, constituie pe teritoriul lor o piaţă de desfacere preferenţială şi o sferă investiţională rentabilă a capitalului şi se foloseşte de materii prime ieftine.

Scopul blocurilor valutare - consolidarea poziţiilor concurenţiale a ţării-lider pe arena internaţională, mai ales în timpul crizelor economice.

Următoarele particularităţi sunt caracteristice blocurilor valutare:1. Cursul valutelor dependente este legat de valuta ţării conducătoare a grupului.2. Plăţile internaţionale a ţărilor intrate în bloc se efectuează în valuta ţării-hegemon.3. Rezervele valutare a ţărilor din bloc sunt păstrate în ţara-hegemon.4. Asigurarea valutelor dependente este efectuată prin obligaţiuni de tezaur şi obligaţiuni de împrumuturi

de stat a ţării hegemon.În acele condiţii au apărut blocurile lirei sterline şi a dolarului.Blocul lirei sterline a fost format în 1931. În componenţa lui au intrat ţările Comunităţii Britanice

(în afară de Canada şi Newfaundler), teritoriile Hong-Kong-ului, Egiptul, Irakul şi Portugalia. Mai târziu i s-au asimilat Dania, Norvegia, Suedia, Finlanda, Japonia (de-facto), Grecia şi Iran. Până la I-ul Război Mondial centrul financiar dominant era cel de la Londra. Acest lucru era condiţionat de nivelul ridicat al dezvoltării capitalismului în Marea Britanie, de relaţiile comerciale larg răspândite cu alte ţări, stabilitatea relativă a lirei sterline şi dezvoltarea sistemului creditar în ţară. Capitalurile din diferite ţări se concentrau pe piaţa londoneză, care credita o parte considerabilă din tranzacţiile din comerţul internaţional. Drept mijloc de creditare pe termen scurt al comerţului exterior servea “cambia sterlină” acceptată la Londra. 80 la sută din plăţile internaţionale erau efectuate prin intermediul lirei sterline.

Blocul dolarului, condus de SUA, a fost creat în 1933. În componenţa lui au intrat: Canada, multe ţări a Americii Centrale şi de Sud, unde domina capitalul american.

4

În iunie 1933 la Conferinţa Economică Internaţională de la Londra ţările care tindeau să păstreze standardul de aur, au creat blocul aurului. Aceste ţări erau: Franţa, Belgia, Olanda, Elveţia, iar mai târziu li s-a alipit Italia, Cehoslovacia şi Polonia. În 1936, odată cu anularea standardului de aur în Franţa, blocul s-a destrămat.

Până la începutul primului război mondial toate blocurile valutare au căzut.Avantajele standardului-aur:

Asigurarea stabilităţii politicii economice interne şi externe. Acest fapt se explică prin crearea unui climat favorabil pentru creşterea şi dezvoltarea comerţului internaţional prin intermediul fluxurilor transnaţionale de aur, care stabilizau cursurile valutare.Stabilitatea cursurilor valutare, ceea ce asigura o anumită certitudine prognozelor despre fluxurile monetare şi o planificare mai riguroasă a activităţii economice.

Limitele standardului-aur:Dependenţa masei monetare de dobândirea şi producerea aurului ( găsirea noilor zăcăminte şi creşterea extragerii de aur cauza inflaţie transnaţională).Imposibilitatea de a efectua o politică monetar-creditară independentă, direcţionată spre soluţionarea problemelor interne.

Al doilea război mondial a condiţionat criza şi destrămarea sistemului valutar de la Genova, care a fost înlocuit de cel de la Bretton-Woods.

2.2.2. Sistemul valutar de la Bretton-WoodsExperienţa anilor dintre cele două războaie mondiale şi pericolul repetării lor după cel de-al Doilea

Război Mondial au stimulat Statele Unite şi Marea Britanie să înfăptuiască, începând cu 1943, primii paşi spre crearea unui sistem monetar liber, stabil şi multilateral. Propunerea americană acceptată la conferinţa de la Bretton-Woods din iulie 1944 a readus în atenţie conceptul standardului-aur. În acelaşi timp s-a decis de a forma Fondul Monetar Intrnaţional, al cărui preocupare trebuia să fie de a monitoriza operarea în noul sistem.

Scopurile creării celui de-al doilea sistem valutar au fost:Restabilirea comerţului internaţional liber;Stabilirea unui echilibru de durată a sistemului schimbului internaţional bazat pe cursuri valutare fixe;Transmiterea în posesia statelor a resurselor ce facilitează echilibrarea balanţelor de plăţi externe;

Principiile celui de-al doilea sistem valutar au fost:Stabilirea unor cursuri fixe a valutelor ţărilor membre în raport cu valuta de bază.Cursul valutei de bază este fixat în raport cu aurul.Băncile centrale susţin cursul stabil al valutelor sale în raport cu cea de bază (marja fiind de +/=1%) efectuând intervenţii valutare.Modificările cursurilor valutare se efectuează prin intermediul devalorizării şi revalorizării.Veriga organizaţională a sistemului este FMI şi BIRD. FMI pune la dispoziţie credite în valută străină pentru acoperirea deficitelor balanţelor de plăţi şi susţinerea valutelor instabile, realizează controlul asupra respectării de către ţările-membre a principiilor sistemului, asigură colaborarea valutară între state.

După cel de-al II-lea Război Mondial, datorită acţiunii legii despre dezvoltarea neuniformă a ţărilor, centrul financiar de bază s-a mutat în SUA, care a ocupat poziţii de monopol până în anii 60 ai secolului XX, deşi Londra continua să aibă un rol important în operaţiunile valutare, de creditare şi finanţare internaţională.

Datorită împrejurărilor formate dolarul american a devenit cea mai importantă unitate monetară, înlocuind aurul în circuitul internaţional. Sub presiunea a SUA în cadrul sistemului de la Bretton-Woodws a fost aprobat standardul dolarului - un sistem valutar internaţional bazat pe dominaţia dolarului (SUA deţinea 70% din stocul de aur disponibil). . Cel mai important aspect a fost probabil rolul de valută de rezervă. În 1944 Statele Unite au dat un ordin Fondului Monetar prin care în operaţiunile sale cu alte autorităţi monetare se putea vinde sau cumpăra aur la preţul de 35 dolari uncia. Acest ordin garanta convertibilitatea dolarului în aur şi în consecinţă majoritatea ţărilor au adoptat practica deţinerii rezervelor nu numai în aur, dar şi în dolari, care aveau avantajul adiţional de a aduce şi un profit din dobândă. Mai mult ca atât, dolarul, în virtutea convertibilităţii lui în aur, servea indirect ca paritate de referinţă şi

5

majoritatea băncilor centrale se foloseau de dolari ca de instrumente de intervenţie pe piaţă în menţinerea ratei de schimb a valutelor sale în limitele prescrise. Dolarul de asemenea a devenit mijlocul predominant de plată în tranzacţiile internaţionale. SUA a stabilit o hegemonie valutară monopolistică, înlăturând vechea sa concurentă - Marea Britanie. Astfel, valuta naţională a SUA a devenit în acelaşi timp monedă internaţională şi de aceea sistemul de la Bretton-Woods se mai numeşte standardul-aur-dolar

Pentru a crea condiţii şi mai favorabile pentru mărfurile americane pe pieţele străine, SUA şi-a asumat iniţiativa de a coordona politicele comercial-tarifare ale ţărilor capitaliste prin intermediul încheierii acordului GATT şi creării organelor permanente ale lui. Motivul pentru care s-a introdus dolari în tipurile de bază ale creditelor din circuitul internaţional şi s-au investit direct în economiile altor ţări a fost avantajul ce reieşea dintr-o rată a profitului mai ridicată în acele ţări şi ramuri. Ca rezultat a apărut o altă categorie deosebită de dolari, care au primit denumirea de “eurodolari” (adică dolari ce migrează în exteriorul SUA), suma cărora oscilează, dar se compune din câteva miliarde de dolari. Cauza principală a apariţiei a eurodolarului este diferenţa de dobândă pentru împrumut. Peste hotarele SUA capitalul de împrumut american aducea o dobândă mai ridicată decât în interiorul ţării. Politica economico-financiară de expansiune a SUA, iniţial desfăşurându-se cu succes, a început să întâmpine unele greutăţi în anii 50. Principalele valute au început să se redreseze, iar necesităţile în dolari au început să se micşoreze, ceea ce a diminuat mult deficitul de dolari.

Europa, după ravagiile din timpul războaielor şi apariţia întârziată în normarea valutară şi acorduri bilaterale, putea numai să liberalizeze acordurile sale de plăţi internaţionale pas cu pas. În 1950 Uniunea de Plăţi Europeană (EPU) a fost fondată ca parte a politicii de comerţ extern a Organizaţiei pentru Cooperare Economică Europeană (din 1961 Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare). Scopul său era de a organiza plăţile europene pe o bază multilaterală şi de a pregăti pentru introducerea convertibilităţii. Convertibilitatea a intrat în forţă la 27 decembrie 1958. La aceiaşi dată EPU a fost înlocuită de Acordul Monetar European, care deja a fost ratificat în 1955.

Gradul acestei convertibilităţi nu era la fel pretutindeni. Multe dintre ţări pur şi simplu au adoptat aşa numita convertibilitate externă, iar uneori chiar numai pentru plăţile contului curent dar nu şi pentru tranzacţiile cu capital. Numai Germania de vest, Belgia şi Luxemburg au adoptat convertibilitate totală, pe când francul elveţian a fost dintotdeauna convertibil.

Al doilea sistem valutar internaţional a putut să existe doar până când rezervele de aur a SUA puteau să asigure conversia dolarilor străini în aur. Sistemul monetar internaţional care a fost adus în viaţă la Bretton-Woods a fost efectiv pentru aproximativ o pătrime de secol, deşi crizele şi instabilităţile şi-au început a-şi face apariţia începând cu primele zile ale existenţei sale. Începând cu septembrie 1949 au început să-şi dea de ştire o serie de devalorizări. Anii 50, pe de altă parte, au fost o perioadă de linişte relativă, cu o continuă reîntoarcere la convertibilitate şi creştere a comerţului mondial care a condiţionat un progres rapid economic, în special în ţările puternic industrializate. Unica importantă schimbare în paritate a fost în legătură cu francul francez, care s-a devalorizat cu 14,9% la sfârşitul anului 1958. Un an mai târziu, noul franc a fost introdus şi echivala cu o sută de franci vechi.

Anii 60, în contrast, au fost o perioadă de mari nelinişti şi au cutremurat sistemul din temelii. Primele fisuri în structura monetară internaţională au apărut la sfârşitul anului 1958, nu cu mult timp după ce toate valutele ţărilor vest europene au devenit convertibile. Deficitul enorm al balanţei de plăţi a SUA (11,2 miliarde dolari în anii 1958-60) a cauzat o goană după aur, aducând pentru prima dată după 1951 preţul de piaţă a unei uncii de aur la o valoare de peste 35 dolari. Criza a fost învinsă cu ajutorul băncilor centrale care au format o uniune a aurului şi au stabilizat preţul aurului prin operaţiuni pe piaţă la nivelul oficial. Scena monetară era deasemenea perturbată de efectele diferenţei în ratele de creştere a ţărilor. În martie 1961, în rezultatul surpluselor mari în balanţa de plăţi, marca germană şi guldenul german au fost reevaluate, din 1963 lira sterlină se confrunta cu presiuni masive şi, în ciuda unui suport generos în decursul crizei de trei ani, a fost devalorizată în 1967 de la paritatea de 2,80 dolari la 2,40 dolari. În rezultat pierderile mari de aur au forţat băncile centrale în 1968 să abandoneze Uniunea Aurului şi să despartă piaţa aurului în două mari sectoare.

În anii ce au urmat, dificultăţile s-au amplificat. Neliniştile sociale din mai 1968 la Paris au costat Banca Franţei cu o mare parte a rezervelor sale valutare, iar în rezltat francul francez s-a devalorizat în august 1969 cu 11,1%. În acelaşi timp, o intrare masivă de capital a forţat Bundesbank la 29 septembrie 1969 să întrerupă intervenţiile pe piaţa valutară. În loc să reevalueze marca germană imediat, guvernul

6

german a lăsat moneda sa să floteze pentru o perioadă de vreme, dar după o lună, la 27 octombrie marca germană a fost oficial reevaluată cu 9,3%.

Căderea sistemului ratelor de schimb fixe (1971-1973)

Odată cu începutul anilor 70 s-a petrecut redistribuirea rezervelor de aur în favoarea Europei. Au apărut probleme considerabile în ceea ce priveşte lichiditatea internaţională, pentru că în comparaţie cu creşterea volumului comerţului internaţional volumul extras de aur era insuficient. Credibilitatea dolarului în calitate de valută de rezervă scădea din cauza unui deficit enorm al balanţei de plăţi americane. În decursul anilor 60 aceste deficite enorme au redus rezervele de aur a SUA de la 18 miliarde în 1960 la 11 miliarde în 1970. În acelaşi timp reclamaţiile oficiale de termen scurt adresate Statelor Unite s-au înteţit aşa de repede că până în 1970 rezervele de aur a SUA s-au diminuat până la jumătate. Aceste circumstanţe au început să ridice întrebări în legătură cu converitbilitatea dolarului în aur.

În ciuda acestor circumstanţe, scăderea ratelor dobânzii în SUA începând cu anii 70 a fost destul de mare ca să izbucnească o criză severă a dolarului la începutul anului 1971. Pe parcursul unei scurte perioade s-a înregistrat o masivă scurgere de capital din SUA înspre piaţa europeană, unde ratele a dobânzii rămâneau ridicate. Banca centrală a Germaniei, ca de exemplu, era forţată să intervină pe piaţă cumpărând mai mult de 2 miliarde dolari timp de o scurtă perioadă, începând cu 3 mai până la 5 mai 1971, în timp ce rezervele de dolari a Băncii Naţionale a Elveţiei sau majorat în decursul a câtorva zile cu aproape 700 milioane dolari. La 5 mai 1971 Germania, Olanda şi Elveţia au stopat intervenţiile sale pe pieţele valutare, şi cu câteva zile mai târziu, la 9 mai, Elveţia şi Austria şi-au reevaluat valutele naţionale cu 7,1% şi 5,1% respectiv, în timp ce Germania şi Olanda au decis să lase valutele sale să floteze liber pentru o perioadă de timp nedeterminată.

Dar criza dolarului a revenit, şi pe la începutul lui august 1971 suspiciunile în legătură cu convertibilitatea dolarului în aur au fost exprimate chiar şi în congresul american. În legătură cu aceasta la 15 august 1971 SUA au fost forţate în final să abandoneze convertibilitatea dolarului în aur. În rezultat majoritatea ţărilor s-au alăturat Germaniei şi Olandei lăsând valutele sale să floteze. Acesta a fost, de facto, sfârşitul parităţilor oficiale şi ratelor de intervenţie.

La mijlocul lui decembrie 1971, SUA au declarat acordul în devalorizarea dolarului, asigurată de Japonia şi de marile ţări vest-europene, care erau gata să-şi revalorizeze valutele sale. Acordul tuturor părţilor a deschis drum pentru o reântoarcere generală la parităţi fixe şi realinierea celor mai importante valute. La conferinţa monetară ţinută la 17 şi 18 decembrie 1971 în cadrul acordului Smithsonian, SUA a ordonat ridicarea preţului oficial al aurului de la 35 la 38 dolari pe uncie, care a echivalat cu o devalorizare a dolarului cu 7,9%. În schimb Japonia şi ţările europene şi-au reevaluat valutele sale cu mai mult de 7,66%, Canada hotărând să permită în continuare flotarea valutei sale. În acelaşi timp punctele de intervenţie au fost lărgite la 2¼%.

În timp ce parităţile nu mai aveau nici o semnificaţie practică, ele erau încă frecvent folosite ca bază de comparaţie. La calculările ratelor de apreciere/depreciere în dependenţă de comerţ, de exemplu, foarte des se foloseau parităţile Smithsonian ca punct de referinţă.

Oricum, chiar din start, acordul Smithsonian a suferit din cauza unei greşeli de bază – convertibilitatea dolarului în aur a fost reinstalată. Realinierea ratelor de schimb totuşi a dus la o amânare, mişcările speculative de capital au început să-şi dea de ştire din nou. În iunie 1972 lira sterlină se afla sub o presiune puternică, iar guvernul britanic se vedea forţat să apeleze iarăşi la flotare, în timp ce Germania, Olanda, Elveţia şi Japonia au întreprins măsuri pentru a opri întrările de dolari.

În acelaşi timp se formează noi centre financiare în Europa de Vest şi Japonia, ceea ce cauzează pierderea de către SUA a poziţiei sale dominante în lume. Se manifestă clar paradoxul legat de acest sistem, bazat pe contraireităţi interne, cunoscut în zilele de azi sub denumirea de paradoxul sau dilema lui Triffen.

Conform dilemei lui Triffen, standardul-aur-dolar trebuie să combine două cerinţe antipod:1. emisiunea valutei centrale trebuie să fie corelată cu modificarea rezervei de aur a ţării. Emisiunea

peste măsură a valutei de bază, neasigurată de rezerve valutare, poate submina conversia valutei de bază în aur şi cu timpul poate să genereze crize de credibilitate;

7

2. valuta de bază trebuie să se emită în cantităţi suficiente pentru ca să se poată asigura creşterea masei monetare internaţionale care serveşte la plăţile generate de tranzacţiile internaţionale mereu crescânde. De aceea emisia valutei de bază trebuie să depăşească rezervele valutare ale ţării.

În aşa mod apărea necesitatea revizuirii bazelor sistemului valutar existent. Principiile lui structurale, stabilite în 1944 au încetat să mai fie în concordanţă cu condiţiile producţiei, comerţului internaţional şi rapotului de forţe schimbat în lume. Esenţa sistemului de la Bretton-Wood consta în disconcordanţa dintre caracterul internaţional al activităţii economice şi folosirea în scopul realizării a valutelor naţionale expuse deprecierii (avantajul dolarului).

Începând cu primii paşi în această direcţie în 1961 guvernul Kennedy a construit politica sa sub forma unui pilon ce susţinea şi apăra dolarul. Politica propusă era în principal desfăşurată în 2 direcţii:

s-au întreprins măsuri serioase orientate spre lichidarea deficitului balanţei de plăţi;s-a încercat atragerea altor ţări în scopul susţinerii dolarului.

S-a acordat atenţie mai ales “blocului de aur”, care şi-a început activitatea în 1961. “Blocul de aur” era constituit iniţial din băncile centrale a 5, apoi a 8 ţări (SUA, Anglia, RFG, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Elveţia), sarcina cărora era de a susţine preţul aurului la un nivel stabil de 35 USD uncia. Rolul principal în “blocul de aur” îl juca Banca Federală de rezerve a SUA. Guvernul american şi-a asumat obligaţia de a manipula 50 la sută din aurul comunităţii, în scopul de a menţine preţul stabilit al aurului. Kennedy a apelat la bancherii din toată lumea cu sloganul de a menţine dolarul deoarece “el este nu numai valuta noastră naţională, el este o valută internaţională”. Pentru a regla problema dolarului s-au întreprins acţiuni de desfăşurare a exporturilor, astfel mărind balanţa activă comercială. Tot în timpul lui Kennedy s-a pus întrebarea privind limitarea scurgerii capitalului american peste hotare. Aceasta s-a găsit a fi cea mai importantă cauză a pasivităţii permanente a balanţei de plăţi americane. Practic aceasta însemna de a prejudicia interesele acelor grupuri monopolistice, care erau în principal cointeresate în exportul de capital contrar scopurilor comune financiare ale SUA, care avea centru de interes menţinerea bazelor sistemului valutar-financiar capitalisic de după război.

Începând cu anii 60 poziţia de monopol a SUA în calitate de centru mondial financiar a fost zdruncinată, deoarece au apărut alte noi centre - în Europa de Vest şi Japonia. În scopul de a ridica nivelul de competitivitate şi apreciere a băncilor naţionale, care efectuau operaţiuni internaţionale, statele dezvoltate industrial au realizat o reglare a activităţilor lor, înlocuind treptat restricţiile , mai ales cele valutare.

Dar colapsul sistemului ratelor de schimb fixe nu putea fi mai mult prevenit. În ianuarie 1973 lira italiană se afla sub o puternică presiune ceea ce a condiţionat guvernul italian să separe pieţele de schimb valutar în sectoare separate pentru operaţiuni comerciale şi financiare. În aceiaşi lună Elveţia, care era ţinta unor intrări masive de capital, a fost forţată să lase francul elveţian să floteze liber pentru o perioadă scurtă de timp. La 13 februarie 1973, SUA şi-a devalorizat pentru a doua oară dolarul şi a ridicat preţul aurului la 42,22 dolari uncia. Nu cu mult timp mai apoi, Elveţia şi Japonia şi-au reevaluat valutele cu mai mult de 12% şi 7½% respectiv. Însă intrările de capital au continuat neîncetat şi în martie 1973 Japonia şi ţările europene cu valute puternice şi-au suspendat obligaţiile de intervenţiile pe piaţă.

Cauzele crizei sistemului valutar de la Bretton-Woods pot fi prezentate ca un şir de factori interdependenţi:

Instabilitatea şi contraireitatea economiei. Începutul crizei valutare în 1967 a coincis cu stoparea creşterii economice.Intensificarea inflaţiei influenţa în mod negativ preţurile mondiale şi competitivitatea firmelor, încuraja transferurile speculative a banilor. Ritmurile diferite a inflaţiei în diferite ţări influenţau dinamica cursurilor valutare, pe când scăderea puterii de cumpărare a banilor crea condiţii favorabile pentru “schimonosirea cursurilor”.Instabilitatea balanţelor de plăţi. Deficitul cronic al balanţelor unor ţări (mai ales SUA şi Marea Britanie) şi soldul activ al altor (RFG, Japonia) amplificau oscilaţiile cursurilor valutare neaşteptat în jos şi în sus respectiv.Neconcordanţa principiilor sistemului de la Bretton-Wood situaţiei schimbate a forţelor pe arena mondială. Sistemul valutar, bazat pe folosirea internaţională a valutelor naţionale supuse deprecierii - dolarului şi într-o măsură oarecare a lirei sterline – a contrazis internaţionalizarea activităţii economice. Această contradicţie a sistemului de la Bretton-Wood se intensifica odată cu slăbirea poziţiilor SUA şi Angliei, care acopereau deficitul balanţelor sale de plaţi prin valută naţională,

8

abuzând de statutul lor de valute de rezervă. Ca rezultat a fost subminată stabilitatea valutelor de rezervă.

Principiul americocentrismului pe baza căruia a fost construit sistemul de la Bretton-Wood, a încetat să mai existe odată cu apariţia a trei centre mondiale: SUA - Europa de Vest - Japonia. Folosirea de către SUA a statului dolarului în calitate de valută de rezervă în scopul expansiunii sale economice şi politico-militare şi exportul de inflaţie a amplificat contradicţiile şi nu convenea intereselor ţărilor în dezvoltare.1. Activizarea pieţei “eurodolarilor”. Deoarece SUA acoperea deficitul balanţei sale de plăţi cu ajutorul

valutei sale naţionale, o parte din dolari se transferau în băncile străine, dezvoltând astfel piaţa eurodolarilor. Această piaţă colosală a dolarilor “fără cetăţenie” a jucat un rol dublu în dezvoltarea crizei sistemului de la Bretton-Woods. De la început ea susţinea poziţiile valutei americane, absorbind excesul de dolari, însă prin anii 70 operaţiunile în eurodolari, au început să accelereze mişcarea spontană a banilor între state şi au acutizat criza valutară. Excesul de dolari sub forma unei avalanşe de bani, periodic se îndrepta ba înspre o ţară, ba înspre alta, declanşind şocuri valutare şi ascunderea de dolar.

2. Rolul dezorganizator al companiilor transnaţionale în sfera valutară: companiile transnaţionale dispun de gigantice active pe termen scurt în diverse valute, care depăşesc de mai bine de două ori rezervele valutare ale băncilor centrale, în acelaşi timp ele scapă controlului naţional şi în goana după profituri participă la speculaţii valutare, dându-i un impuls grandios.

Forme de manifestare a crizei sistemului de la Bretton-Woods:“febra valutară” - mişcarea banilor, vânzarea în masă a valutelor instabile în aşteptarea devalorizării lor şi cumpărarea în masă a candidatelor la revalorizare;“febra de aur”- ascunderea de la valutele instabile în raport cu aurul şi creşterea periodică a preţului lui;panică la bursele de valori şi căderea cursurilor hârtiilor de valoare în aşteptarea modificării cursului valutar;acutizarea problemei lichidităţii valutare internaţionale;devalorizări şi revalorizări în masă (oficiale şi neoficiale);intervenţia valutară activă a băncilor centrale, incluzând şi intervenţii colective;oscilaţii spontane a rezervelor valutare şi de aur oficiale;folosirea creditelor străine şi împrumuturilor de la FMI în scopul susţinerii valutei;activizarea reglamentării valutare naţionale şi interguvernamentale;întărirea a două tendinţe în relaţiile internaţionale economice şi valutare - colaborare şi contraacţiune, care periodic se desfăşoară într-un război comercial şi valutar.

În aşa fel sistemul cursurilor valutare fixe şi-a încetat existenţa. După o perioadă de tranziţie îndelungată, în timpul căreia statele puteau să încerce diverse modele

de sisteme valutare, a început să se formeze un nou sistem valutar internaţional, căruia îi era caracteristică oscilarea semnificativă a cursurilor valutare.

2.2.3. Sistemul valutar de la Jamaica

Începând cu 1973 scena monetară internaţională a fost caracterizată de o existenţă variată a sistemelor de schimb valutar. Aproape toate ţările industrializate practicau un fel de flotare controlată. Un număr de ţări europene, în frunte cu RFG, au format o uniune valutară cu rate fixe între membri, dar cu rate flotante în raport cu alte ţări. Ţările industrializate, care practicau flotarea, separate în blocuri, însumau aproape trei pătrimi din comerţul mondial, deci este cu prisosinţă înţeles faptul că flotarea este descrisă ca un fenomen ce implică întreaga comunitate mondială.

Majoritatea ţărilor în dezvoltare şi-au menţinut ratele de schimb fixe în raport cu dolarul sau cu alte valute forte. Altele au decis să-şi alinieze valutele sale la DST sau alte coşuri valutare similare. În ambele cazuri se apela tot mai mult la metoda sistemului flexibil a cursului cu fixare periodică sau la ajustări frecvente ale parităţilor.

Când ţările industrializate au aderat în totalitate la flotare în 1973, aceasta s-a produs nu din cauza că ratele de schimb flexibile erau privite ca un sistem monetar mai bun, dar deaorece sistemul ratelor de

9

schimb fixe a decăzut. În Europa, în special, flotarea a fost de la început privită exclusiv ca o măsură de intervenţie în crize pe termen scurt, iar obiectivul era de a se reîntoarce cât mai repede posibil la sistemul parităţilor fixe. În opoziţie, SUA a propus ca fiecare ţară să aleagă singură la care sistem să adere – la cel al parităţilor fixe sau flotante.

Eforturile în scopul reformării sistemului monetar internaţional de la început ţinteau spre o soluţie de compromis a “valorilor stabile dar ajustabile”, cu condiţia că ratele flexibile să fie acceptate în circumstanţe speciale.

Când totuşi preţurile la petrol s-au mărit de patru ori la sfârşitul anului 1973, valul premergător de inflaţie şi recesiunea acută a anilor 1974-75 a creat asemenea disbalanţe în plăţi – chiar şi printre ţările industrializate – încât reîntoarcerea la parităţile de schimb fixe era de neconceput.

Conferinţa Comitetului Interim a FMI de la Jamaica în ianuarie 1976 a marcat completarea formală a eforturilor de reformare a sistemului monetar internaţional. Rezultatele cu greu meritau numele de “reformă”, luând în considerare că ele erau puţin mai mult decât legalizarea măsurilor temporare impuse de circumstanţe – în particular trecerea la ratele de schimb flexibile. Articolul IV al statutului FMI revizuit permitea oricărei ţări de a adopta rate de schimb flexibile sau fixe, independent sau în conjuctură cu alte state. O reîntoarcere generală la parităţile stabile dar ajustabile putea fi totuşi asigurată, dacă Fondul prin majoritatea voturilor, care consta din nu mai puţin de 85% a tuturor voturilor, decidea că situaţia economică internaţională făcea posibilă o astfel de reîntoarcere. Deoarece nu numai SUA şi Comunitatea Europeană, dar şi grupul ţărilor in dezvoltare deţinea mai mult de 15% de voturi, fiecare avea la dispoziţie o minoritate de voturi de blocaj.

Temeliile acestui sistem îl constituie cursurile de schimb flotante şi standardul multivalutar.Trecerea la cursurile de schimb flotante presupunea atingerea a trei scopuri principale:

1. ajustarea ritmurilor inflaţiei în diferite ţări;2. echilibrarea balanţelor de plăţi;3. lărgirea posibilităţilor de a petrece o politică monetară internă independentă în bănci centrale aparte.

Caracteristicele de bază ale sistemului valutar de la Jamaica:Sistemul era policentric, bazat pe mai multe valute;Paritatea monetară a aurului era abolită;Mijlocul de bază în plăţile internaţionale a devenit valuta convertibilă, precum şi DST şi poziţiile de rezervă ale FMI;Nu existau limite de flotare a cursurilor valutare. Cursul valutar se forma sub influenţa cererii şi ofertei pe piaţă;Băncile centrale ale ţărilor nu erau obligate să se amestece în activitatea pieţelor valutare pentru a susţine paritatea fixată a valutei. Însă ele înfăptuiau intervenţii valutare şi stabilizau cursurile valutare;Fiecare ţară avea dreptul de a alege singură regimul cursului valutar pe care îl va aplica, însă era interzis de a se aplica doar cursul legat de aur;FMI era observatorul oficial al politicelor valutare ale ţărilor-membre; statele-membre ale FMI trebuiau să evite manipularea cursurilor valutare, care contravinea obiectivului de a regla balanţele de plăţi ori să formeze mediii artificiale privilegiate faţă de alte ţări-membre ale FMI.

După clasificarea FMI fiecare ţară îşi putea alege unul dintre următoarele regimuri de cursuri valutare: fix, flotant sau mixt.

Cursurile valutare ale SUA, Canadei, Marei Britaniei, Japoniei, Elveţiei şi a unor alte ţări sunt absolut şi liber flotante. Însă destul de des băncile centrale ale acestor ţări intervin în cazul unor fluctuaţii prea mari şi neaşteptate a cursurilor valutare.

În general, ţările dezvoltate au cursuri valutare flotante sau mixte. Statele în curs de dezvoltare de obicei fixează cursul valutei naţionale de o valută mai puternică sau îl determină pe baza parităţii flexibile. Iată o clasificare a regimurilor cursurilor valutare:

Valute ancorate de una sau mai multe valute. Se admite o flotare a cursului valutar de 1%. Dacă însă valuta naţională este ancorate de un grup de valute, această semnifică, că a fost ales un “coş valutar” sau în calitate de bază de stabilire a cursului se utilizează DST.Valute, cursul cărora flotează în raport cu una sau câteva valute în limitele marjei de 2,25%. În această grupă apare şi ECU ca mijloc de asigurare a stabilităţii valutare a ţărilor membre a Uniunii Europene. Astfel, ţările membre UE păstrează valutele sale într-un raport fix, pe când toate împreună flotează în raport cu valutele ţărilor terţe.

10

Valute cu curs valutar liber flotant. Cursul acestor valute se determină zilnic în dependenţă de cererea şi oferta pe piaţa valutară.

Pe parcursul anilor 60, volumul comerţului mondial s-a extins considerabil în timp ce producţia de aur era în stagnare. Din această cauză, rezervele valutare a băncilor centrale puteau fi majorate doar cu ajutorul unui deficit al balanţei de plăţi a SUA. Era îngrijorător faptul că tranzacţiile externe americane balansau deficitul periculos de lichidităţi pe piaţa internaţională, şi de aceia în 1969, după un an de muncă preparatorie, membrii FMI au decis să creeze Drepturile Speciale de Tragere (DST). În contrast cu Drepturile Ordinare de Tragere, DST nu erau credite, ci rezerve valutare adiţionale rezervelor de aur şi valută.

DST sunt o valută internaţională, care poate fi folosită numai în tranzacţii între băncile centrale sau între o bancă centrală şi FMI. În contrast, alte instituţii nu pot beneficia de utilizarea DST ca mijloc de plată în tranzacţii externe, din acelaşi considerent ele nu pot fi comercializate pe piaţa valutară, nici folosite ca instrumente de intervenţie monetară.

DST sunt alocate ţărilor membre prin decizia Consiliului de Guvernatori a FMI. DST dau posibilitate ţării care le deţine de a cumpăra valută de la băncile centrale şi autorităţile monetare a altor ţări.

Scara de alocare este la fel ca şi la Drepturile Ordinare de Tragere. Dacă o ţară înfruntă dificultăţi legate de deficitul balanţei de plăţi, ea poate să ofere DST Fondului Monetar în schimbul unei valute specificate de FMI fără a precăuta oricare dintre aspectele politicii economice a ţării. Deficitul ţării totuşi nu este finanţat de DST, dar de valuta care este oferită în schimb.

În concluzie există dreptul de a utiliza DST alimentat de obligaţia de a cumpăra DST. Dacă se instructează de la FMI o astfel de cumpărare, ţara dată trebuie să ofere în schimb valută naţională, sau a unei alte ţări. Există totuşi o limită în obligaţiile ţărilor membre de a cumpăra DST – o necesitate acceptabilă nu trebui să excedeze 200% a alocaţiei sale nete.

Original, valoarea DST a fost ancorată de aur (1DST – 0,888671g de aur fin), dar începând cu iulie 1974, s-a trecut la măsurarea lor prin intermediul unui coş valutar – iniţial 16. Oricum, deoarece coşul conţinea valute pentru care pieţe reale nu existau – cea ce făcea calcularea ratei dobânzii foarte dificilă – ele s-au redus la 5 valute majore la 17 septembrie 1980. Valutele implicate sunt ale ţărilor ce manifestă cele mai ridicate proporţii în comerţul exterior. Fiecare dintre valute a fost evaluată la o proporţie (suma lor fiind de 100%).

Coşul nou valutar consta din următoarele valute:1. Dolarul american 42%2. Marca germană 19%3. Yena japoneză 15%4. Francul francez 12%5. Lira sterlină 12%FMI are dreptul de a forma “lichiditate necondiţionată” prin emisiune de mijloace, exprimate în

DST pentru scopurile statelor-membre ale Departamentului DST. Emisiunea DST se realizează în acel caz, când Consiliul Executiv al FMI ajunge la concluzia, că la etapa dată există un deficit de lungă durată de rezerve lichide şi există necesitatea de a fi suplimentate. Evaluarea unei astfel de necesităţi condiţionează dimensiunile emisiunii de DST. Emisiunea DST este efectuată sub forma unor înscrisuri creditare pe conturile speciale ale FMI. DST sunt repartizate între ţările-membre ale FMI proporţional cu mărimea cotelor sale în FMI la momentul emisiunii.

Valoarea DST este determinată zilnic în baza valorii de piaţă a acestor valute şi proporţiilor lor. Ea este determinată pentru un şir lung de valute şi publicată de FMI.

Drepturile Speciale de Tragere sunt importante nu numai pentru că completează rezervele monetare, formate în cea mai mare parte din valute, dar şi pentru că ele au fost primul pas înspre formarea banilor internaţionali, universal acceptabili. Deşi DST au fost create ca mijloc în tranzacţiile oficiale între autorităţile monetare, ele au fost acceptate până la un anumit nivel şi în scopuri comerciale, motivul fiind în toate cazurile dorinţa de a împărţi riscurile legate de fluctuaţiile cursurilor valutare individuale. Această valută artificială a fost folosită începând cu 1977 de IATA în calcularea plăţilor biletelor şi taxelor pentru transport, şi de Egipt în achitarea pierderilor de pe Canalul Suez. Ţările OPEC au avut numeroase ocazii de a folosi DST mai degrabă decât dolarul în stabilirea preţurilor.

11

Contrar ideii iniţiale DST nu a devenit etalon al valorii, mijlocul principal internaţional de plată şi de rezervă. DST în general se aplică în operaţiunile efectuate de FMI în calitate de coeficient de recalculare a valutelor naţionale, scară a măsurărilor valutare, cotelor, creditelor, veniturilor şi cheltuielile sunt exprimate în această unitate valutară.

DST se foloseşte în calitate de mijloc de plată internaţională într-un şir limitat de operaţiuni între ţări. Nu s-a atins obiectivul principal a DST; ele sunt orientate spre cumpărarea valutei convertibile nu atât în scopurile acoperirii deficitului balanţelor de plăţi (cca 24% din volumul total), cât pentru achitarea datoriilor statelor formate în urma creditelor de la FMI. Sume considerabile de DST se întorc în Fond (pe calea retribuirilor pentru valută străină primită şi răscumpărării valutei naţionale) şi se acumulează intensiv pe conturile lui, cu precădere în favoarea ţărilor dezvoltate cu o balanţă de plată activă. Volumul operaţiunilor cu DST este neimportant.

Funcţionarea sistemului de la Jamaika a fost contradictorie. Aşteptările legate de introducerea cursurilor flotante s-au adeverit doar parţial. Una dintre cauzele acestei evoluţii este diversitatea variantelor posibile de acţiune a statelor-membre, accesibile lor în cadrul acestui sistem. Regimurile cursurilor valutare în forma lor iniţială nu se mai practică de foarte mult timp.

O altă cauză o constituie păstrarea de către dolar a poziţiilor de lider în sistemul valutar de la Jamaika. Acest fapt se explică printr-o serie de circumstanţe:1) din timpurile sistemului de la Bretton-Wood s-au păstrat rezerve importante de dolari la părţile

participante şi la guvernele din toată lumea;2) valutele recunoscute de toţi ca de rezervă şi care participă activ la tranzacţii internaţionale, alternative

dolarului, vor fi mereu în deficit până când balanţele de plăţi a ţărilor care pretind la acest rol (Germania, Elveţia, Japonia) vor avea un sold activ;

3) pieţele de eurodolari generează dolari indiferent de starea balanţei d plăţi a SUA şi în acest fel contribuie la aprovizionarea sistemului valutar mondial cu mijloace necesare tranzacţiilor.S-au făcut eforturi în direcţia dezvoltării Drepturilor de Tregere Speciale ca instrument principal a

reducerii rolului aurului în rezervele valutare. Însă această ţintă oficială a ascuns diferenţe adânci în opinii. SUA au dorit o demonetizare totală a aurului, însă alte ţări, Franţa în particular, erau de opinia că aurul ar trebui să continue să joace un rol important în oricare sistem monetar viitor.

Majorarea abruptă a preţului internaţional a aurului după 1973 a dus la îngheţarea rezervelor monetare în aur. În prealabil s-a ajuns la un acord între băncile centrale, care se obligau să aibă preţurile interne la aur aproximativ egale şi să-l poată folosi în calitate de garant în împrumuturi. În 1975 s-a ajuns la o înţelegere prin care se anula preţul oficial al aurului, iar începând cu aprilie 1978 băncile centrale au permis vinderea şi cumpărarea pe pieţele aurului fără nici o restricţie.

Anularea preţului oficial a aurului a fost un pas în direcţia demonetizării aurului, iar importanţa acestui pas a crescut aşa de mult că în Franţa, Italia şi Africa de Sud s-a adoptat practica evaluării rezervelor de aur la preţuri aproximative cu cele de piaţă.

În contrast DST nu s-a bucurat nici de încrederea, nici de universalitatea necesară pentru a înlocui rezervele tradiţionale. În termeni de cantitate dolarii au rămas cea mai importantă valută de rezervă, dar unele dintre valutele forte, cum ar fi marca germană, yenul şi francul elveţian suplinesc aceiaşi funcţie. Unele dintre ţările OPEC şi-au diversificat cu acest scop sistematic rezervele valutare.

Modificarea politicei monetare a SUA în octombrie 1979 a marcat începutul redresării susţinute a dolarului până la sfârşitul anului 1984, deşi pe parcursul acestei perioade s-au remarcat greutăţi. Tranziţia la controlul aspru asupra creşterii masei monetare în SUA a dus în curând la o majorare abruptă a ratei dobânzii, rezultând într-un avantaj considerabil pentru SUA. În continuare, inflaţia în SUA a început să dea de ştire. În aceste condiţii, aşteptările în legătură cu ratele de schimb a dolarului s-au îmbunătăţit şi au ademenit intrări de capital masive la rate a dobânzii ridicate.

Nu cu mult după ce valoarea externă a dolarului a crescut până la valoarea sa maximală în 1985 (1 dolar-3,46 mărci germane), o corectare spre minimizare a lui s-a produs, ceia ce a înrăutăţit întrucâtva prognozele. Această dezvoltare a fost accelerată în septembrie a aceluiaşi an prin acordul celor mai mari ţări industrializate (“Grupul celor Cinci”) în legătură cu măsurile coordonate ce urmau să slăbească poziţiile dolarului. Suma folosită în intervenţii (10 miliarde dolari) nu şi-a greşit ţinta. Pe la mijlocul anului 1986 preţul dolarului era la aproape 60% sub valoarea sa din aprilie anului precedent.

În termeni economici, cauza fluctuaţiilor puternice a dolarului a fost deficitul considerabil în contului curent al balanţei de plăţi americane, care s-a ridicat la aproximativ 225 miliarde dolari între 1984 şi

12

1985. În vederea politicii monetare expansioniste reînnoite a SUA de la începutul anului 1985, precum şi aşteptările premergătoare în legătură cu inflaţia a determinat ca investitorii străini să-şi reevalueze portofoliile. Oferta excesivă de dolari cauzată de dezechilibrele balanţei comerciale au avut deasemenea efectul scăderii ratei de schimb.

Sistemului valutar de la Jamaika îi este caracteristică flotarea intensă a cursului valutar al dolarului SUA, ceea ce poate fi explicat prin politica economică contradictorie dusă de SUA sub forma unei politici expansioniste fiscale şi restrictive monetare. Aceste fluctuaţii ale dolarului au cauzat multe crize valutare.

În multe dintre ţări, totuşi, politica schimburilor valutare a fost limitată doar la un anumit grad de intervenţie. Ţările cu valută slabă, aşa ca Marea Britanie, Italia, Franţa au continuat să apeleze la împrumuturi preventive, iar când şi când la aşa măsuri ca restricţii în exportul capitalului, restricţii la import. Ţările cu monedă puternică, pe de altă parte, au ridicat bariere în faţa intrărilor de capital nedorite. În acest sens Elveţia a mers cel mai departe: pentru câţiva ani nerezidenţii aveau voie să deţină doar cantităţi limitate de franci elveţieni, iar cantităţile în excedent erau impozitate la o rată a dobânzii trimestrială negativă de 10%.

Astfel de măsuri, desigur, nu combat în totalitate simptomele destabilizării. O adevărată stabilizare a ratelor de schimb poate fi atinsă doar prin armonizarea politicii economice internaţionale. Unele ţări acordă prioritate stabilităţii preţurilor, altele se concentrează asupra creşterii economice. În aceste circumstanţele dezechilibrele în plăţile internaţionale continuă să se manifeste, iar condiţiile pentru o reîntoarcere la ratele de schimb fixe sunt practic de neatins, cel puţin pentru o perioadă considerabilă. Vom trebui să ne confruntăm cu flotarea, deşi acest sistem are un şir întreg de defecte şi dezavantaje.

În orice caz, ratele de schimb flexibile au adus deasemenea beneficii importante, printre care de notat autonomia în politica ofertei monetare. Odată ce băncile centrale s-au văzut libere de datoria de a menţine ratele de schimb ale valutelor naţionale în marjele prescrise de fluctuaţie, nu a mai existat nici o necesitate în vinderi şi cumpărări corespondente, care dădeau anterior efectul de extindere şi contractare a masei monetare domestice. Acest fapt a lărgit considerabil posibilităţile de manevrare în politica de control a masei monetare liberă de consideraţiile cursurilor valutare. Acesta este un fapt real, deşi autorităţile sunt obligate periodic să corecteze cursul monetar sub influenţa dezvoltării ratelor de schimb.

Pe fondul acestei multitudini de probleme, legate de fluctuaţiile cursurilor valutare, un interes deosebit în lume îl trezeşte experienţa funcţionării zonei cursurilor stabile în Europa, care dă posibilitate ţărilor ce intră în acest grup să se dezvolte stabil, necătând la problemele care apar în sistemul valutar mondial.Ca răspuns la instabilitatea sistemului valutar de la Jamaika, ţările Uniunii Economice Europene au creat un sistem valutar regional propriu în scopurile stimulării procesului de integrare economică.

2.2.4. Sistemul valutar European

Statele din UE de mult timp aspirau spre crearea unui centru financiar propriu. Încercări de a crea uniuni valutare între diferite state europene au avut loc cu regularitate începând cu sfârşitul secolului XIX începutul secolului XX. Prima încercare de a crea o uniune valutară în Europa a fost

Uniunea valutară Austriaco-Germană (1857-1866). Austria a încheiat un acord cu membrii uniunii vamale germane potrivit căruia 3 diferite valute erau dependente una de alta printr-un curs de schimb valutar stabilit şi printr-o unitate comună de decontare. Însă emiterea unei monede unice nu era presupusă la acea etapă. Nu exista un organ supranaţional sau o metodă care ar permite reglarea întrebărilor de interes între state. Lipsa unei integrări reale bancare şi monetare făcea ca uniunea să rămână formală şi să se limiteze la respectarea unor cursuri valutare stabilite. În 1866 conflictul politic între Austria şi Prusia a crescut şi s-a desfăşurat într-un război, iar uniunea s-a destrămat.

Potrivit iniţiativei Franţei în 1865 a fost creată Uniunea Valutară Latină (1865-1878) în care au intrat Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia. Franţa juca un rol dominant în această uniune. Celelalte trei ţări au adoptat standardul bimetalic francez cu dependenţă fixată între aur şi argint. Astfel s-a creat o bază pentru cooperare valutară. Scopul acestui acord a fost stabilirea unei modalităţi comune de emitere a monedelor, care trebuiau să fie primite de visteriile naţionale ca mijloace legale de plată. Emisiunea era limitată printr-o formulă bazată pe calculul relativ al populaţiei fiecărei ţări. Uniunea nu putea să reziste mult timp, deoarece nu se ţinea cont de folosirea tot mai largă a bancnotelor, care nu erau amintite în acord De asemenea un factor important la căderea acestei uniuni a fost scăderea preţului argintului în comparaţie cu

13

aurul. Afluxul neaşteptat a argintului a prins Franţa şi partenerii ei în nişte “cleşti” de argint. În 1878 uniunea a fost de acord să încetinească baterea monedei de argint, ceea ce real însemna finalul uniunii, deşi formal ea a existat până după sfârşitul primului război mondial.

Uniunea valutară scandinavă (1875-1917) a fost creată în rezultatul unui acord între Danemarca, Norvegia şi Suedia de a emite monede la fel. Convenţia nu conţinea articole privind circulaţia bancnotelor, deşi ele se foloseau deja pe larg în aceste ţări. Totuşi băncile centrale în curând începeau să primească bancnote ale ţărilor intrate în acord şi să le vireze între ele pentru a credita balanţele curente ale fiecăreia. Economisind în operaţiunile cu aur şi constituind un mecanism de clearing internaţional efectiv, uniunea a supravieţuit cu succes până la începutul primului război mondial. Primul război mondial a destabilizat sistemele financiare şi economice ale fiecărei din aceste ţări. Neconcordanţa structurii preţurilor în aceste ţări la fel ca şi fluxul considerabil de aur au condiţionat destrămarea acordului.

Uniunea economică Belgiano-Luxemburgheză a fost creată în 1921. Francul luxemburghez şi francul belgian aveau o paritate unitară. În timpul celui de-al doilea război mondial Luxemburgul asediat a devenit parte din zona valutară germană, dar fiind revăzut acordul în 1944 s-a confirmat din nou paritatea de unu la unu a acestor două monede. În 1981 o înţelegere mai detaliată a determinat structura cooperării valutare de mai departe în asociaţia valutară dată. Bancnotele şi monedele belgiene sunt socotite a fi mijloc de plată legal în Luxemburg, în timp ce bancnotele şi monedele luxemburgheze nu sunt adoptate la tranzacţii comerciale în Belgia, deşi pot fi schimbate liber şi fără pagube cu cele belgiene. Preţul extern în raport a acestor valute cu celelalte valute este la fel. Politica schimbului valutar a francului belgian şi luxemburghez cu alte valute se stabileşte în comun acord. Necătând la diferenţele depistate în indicii economici a acestor două ţări, această uniune există deja 70 de ani.

Existenţa sistemului valutar european este una dintre particularităţi a relaţiilor valutare contemporane. Ponderea comerţului dintre ţările Comunităţii Europene din totalul comerţului extern al lor este de la 55% la 70% anual. La 13 martie 1979 s-a hotărât să se creeze Sistemul Valutar European (SVE).

Obiectivele SVE principale erau:1) De a asigura integrarea economică;2) De a crea o zonă a stabilităţii europene cu o valută proprie în opoziţie cu sistemul valutar de la

Jamaika, bazat pe standardul dolar. Lipsa unei astfel de zone îngreuna colaborarea ţărilor-membre ale Comunităţilor Europene în sfera îndeplinirii programelor comune şi a relaţiilor comerciale reciproce;

3) De a ocroti “piaţa comună” de expansiunea dolarului;4) De a apropia politicele economice şi financiare ale statelor-membre.

Îndeplinirea acestor obiective avea scopul de a contribui la formarea unei organizaţii valutare europene, care să reflecte atacurile speculative ale pieţei, la fel ca şi să reţină oscilaţiile sistemului valutar mondial (mai ales fluctuaţiile dolarului).

SVE este un sistem valutar regional, care incorporează o multitudine de relaţii economice, legate de funcţionarea valutei în cadrul integrării economice, o formă statală de drept a organizării a relaţiilor valutare între ţările “pieţei comune” cu scopul de a stabiliza cursurile valutare şi a stimula procesele integraţionale.

Membrii activi ai SVE sunt Belgia, Luxemburg, Danemarca, Germania, Franţa, Olanda, Irlanda, Spania, Portugalia şi Grecia.

SVE este un subsistem ai sistemului valutar de la Jamaika. Particularităţile complexului integraţionist european de vest determină principiile structurale ale SVE, care se diferenţiază de sistemul mondial valutar prin:1. SVE se baza pe ECU - unitate valutară europeană. Valoarea convenţională a ECU se determină prin

metoda coşului valutar, care incorporează cele 12 valute ale ţărilor CE. Cota parte a valutelor în coşul ECU depinde de ponderea ţărilor în PNB total a statelor-membre CE şi de participarea în comerţul reciproc şi creditarea de scurtă durată în scopuri de susţinere;

2. În comparaţie cu sistemul valutar de la Jamaika, CE a formalizat juridic demonetizarea aurului, SVE îl foloseşte în calitate de active reale de rezervă. În primul rând, emisiunea ECU este parţial asigurată de aur. În al doilea rând, în acest scop a fost format fondul de aur prin concentrarea a 20% din rezervele de aur oficiale a ţărilor SVE în Sistemul Valutar Financiar European (SVFE). În al treilea rând, membrele CE se orientează spre preţul de piaţă al aurului când determină mărimea contribuţiei la fondul de aur, la fel ca şi când reglează emisiunea şi volumul rezervelor în ECU;

14

3. Regimul cursurilor valutare era bazat pe flotare comună sub forma “şarpelui valutar european” în limitele stabilite ale fluctuaţiilor reciproce (+/- 2,25% de la cursul central). Şarpele valutar sau şarpele în tunel - este o curbă, care descrie fluctuaţiile comune ale cursurilor valutelor ţărilor CE în raport cu alte valute, care nu intră în această grupare;

4. În SVE se realiza reglarea valutară interstatală regională pe calea punerii la dispoziţia băncilor centrale a unor credite care să acopere deficitul temporar a balanţelor de plăţi, legate de intervenţiile valutare.

Crearea SVE este un fenomen firesc. Acest sistem valutar a apărut pe baza integrării Europei de vest în scopul formării unui centru valutar propriu. Însă fiind un subsistem al sistemului mondial valutar, SVE resimte influenţele negative pornite de la instabilitatea dolarului american.

ECU oficial servea ca:bază de paritate pentru cursurile valutare a UE;unitate valutară în fonduri comune şi organizaţii internaţionale valutar-creditare;valută a preţurilor comune la produsele agricole;mijloc de plată internaţională între băncile centrale a ţărilor UE şi în cazul unor intervenţii valutare;valută de împrumuturi şi credite între ţări.

ECU comercial serveae ca:valută a împrumuturilor în euroobligaţiuni;valută a creditelor sindicale;valută a depozitelor şi creditelor bancare.

Începând cu anul 1990 în conformitate cu “planul Delor” despre crearea unei uniuni economice şi valutare, ţările UE formează în mod activ un spaţiu unic financiar pe calea anulării oricăror restricţii valutare. În conformitate cu tratatul de la Maahstriht, care a intrat în vigoare din anul 1993, rezultatul final al tuturor eforturilor depuse va fi o piaţă unică de capital şi servicii financiare a Europei Occidentale. În paralel cu eforturile depuse pe plan valutar s-a consolidat politica apropierii statelor ce intră în arealul UE cuprinzând sfera relaţiilor vamale, vizelor şi circulaţiei forţei de muncă în interiorul uniunii. În 1994 la Francfurt-pe-Main a fost creat Institutul Valutar European, scopul căruia era să pregătească crearea sistemului Băncii Centrale a UE. În decembrie 1995 la şedinţa Consiliului European de la Madrid a fost luată hotărârea de introducere la 1 ianuarie 1999 unei valute unice, care s-ar numi “euro”. În scopuri de folosire în masă s-a ajuns la concluzia că trebuie de emis 7 bancnote cu valoarea de 5; 10; 20; 50; 100; 200; 500 euro, şi de asemenea 8 monede cu valoarea de 1/100; 2/100; 5/100; 1/10; 2/10; 5/10; 1 şi 2 euro.

Uniunea Europeanã Economicã şi Monetarã (EMU) este o înţelegere între naţiunile europene participante în vederea împartãşi o monedã unicã, euro, şi o politicã economicã unicã cu un set de condiţii de responsabilitate fiscalã. Actualmente, sunt 27 State Membre cu nivele de integrare variate în EMU. Treisprezece State Membre au adoptat moneda euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Itala, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Slovenia şi Spania. Alte trei State Membre, Marea Britanie, Danemarca şi Suedia, nu au nici un plan imediat în privinţa adoptãrii monedei euro. Alte unsprezece State Membre, Cipru, Malta, Letonia, Lituania, Estonia, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, România şi Bulgaria, sunt în stagii diferite ale adoptãrii monedei euro şi cel mai probabil vor adera la zona euro în urmãtorii zece ani.

La izbucnirea celui de-al doilea rãzboi mondial, majoritatea monedelor din ţãrile industrializate erau strâns apropiate de dolar sub ceea ce s-a numit „standardul de aur” în sistemul de la Bretton Woods. Supremaţia de facto a dolarului şi devalorizãrile câtorva monede europene au condus politicienii europeni la cãutarea unei soluţii de redresare a acestui imbalans printr-o integrare economicã între naţiunile europene.

Planuri pentru o monedã unicã europeanã au început sã fie conturate încã din 1969 cu Raportul Barre, elaborat de cele şase State Membre de atunci ale Comunitãţii Economice Europene (EEC). Aceasta a fost urmatã mai târziu în acel an de o întâlnire a şefilor de stat şi de guvern în Haga pentru a planifica crearea unei uniuni economice şi monetare. Procesul a fost întârziat de colapsul Sistemului de la Bretton Woods 1971 dupã decizia unilateralã a Preşedintelui Nixon de a face dolarul necovertibil în aur şi dupã

15

criza petrolului din 1972. Între timp, EEC a crescut încluzând nouã state, multe dintre ele fiind exitante sã renunţe la propriile monede naţionale.

Actualmente, ţãrile europene participante pot fi integrate în trei faze economice, care corespund fazelor istorice ale dezvoltãrii EMU.

Faza IÎn 1979 Sistemul european monetar (EMS) a fost stabilit pentru a crea o legãturã între monedele

europene şi pentru a preveni fluctuaţii mari între valorile lor. A creat Mecanismul European a Ratei de Schimb (ERM) în acord cu care ratele de schimb a monedei fiecãrui Stat Membru trebuiau sã fie restricţionate la fluctuaţii foarte mici (+/-2.25%) pe oricare laturã a valorii de referinţã. Aceastã valoare de referinţã a fost stabilitã într-un agregat al tuturor monedelor participante care s-a numit Unitatea de Monedã Europeanã (ECU), care a fost apreciatã în acord cu mãrimea economiilor Statelor Membre.

În anii 1980 piaţa fiecãrui Stat Membru a crescut mult mai apropiatã de cea a vecinilor, dând formã la ceea ce a mai târziu a devenit Piaţa Unicã Europeanã. Comerţul internaţional în Piaţa Unicã Europeanã ar fi putut fi pus în pericol de riscul ratei de schimb – în ciuda stabilitãţii relative introduse de ERM – şi de costurile crescute ale tranzacţiilor pe care le-a adus aceasta. Crearea monedei unice pentru Piaţa Unicã a însemnat o soluţie logicã, şi astfel ideea unei monede unice a fost adusã din nou în atenţia forului.

Comisia Europeanã condusã de Jacques Delors a adoptat Actul Unic European în februarie 1986, care a avut drept scop înlãturarea barierelor instituţionale şi economice între statele membre ale UE şi sã stabileascã scopul pieţei comune europe. În 1989, au fost schiţate planuri pentru a realiza EMU în 3 stadii. Deşi procesele stadiului I au început cu EMS în 1979, prima fazã a început oficial în 1990, când controalele asupra ratei de schimb au fost înlãturate, dând astfel liberã mişcare capitalurilor în întreaga EEC. În 1992, cele trei faze prevãzute de Comisia Delors au fost fãcute oficiale prin introducerea în Tratatul de la Maastricht, incluzând criteriile de convergenţã economicã pentru adoptarea monedei comune. În fapt, aceasta a transformat EEC în Uniunea Europeanã. Criteriile pentru calitatea de membru a Uniunii Europene şi adoptarea monedei euro sunt stabilite de trei documente. Primul este Tratatul de la Maastricht din 1992, care a intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993. Mai târziu în acelaşi an, al doilea criteriu a fost creat de Consililul European la Copenhaga, şi anume prin crearea „criteriilor Copenhaga”, care au clarificat scopurile generale ale Tratatului de la Maastricht. Al treilea este contractul cadru negociat cu fiecare ţarã candidatã mai înainte de a adera la UE. Criteriile au fost de asemenea clarificate şi de legislaţia UE şi prin decizii ale sistemului judiciar european, de-a lungul anilor.

Prima fazã a dezvoltãrii EMU poate fi corelatã cu cel al unei ţãri candidate care înainte de aderarea la UE trebuie sã întruneascã criteriile Copenhaga.

Faza IILa summit-ul din Madrid din decembrie 1995, Germania a argumentat cu succes schimbarea

numelui ECU în „euro”. Aşa numitul „scenariu Madrid” a stabilit de asemenea o perioadã tranzitorie între introducerea euro în contabilitate şi mai târziu ca şi monedã lichidã.

În a doua fazã a EMU, Institutul Monetar European (EMI) a fost stabilit ca un predecesor al Bãncii Centrale Europene (BCE). În iunie 1997, Consiliul European din Amsterdam a fost de acord cu Pactul de Stabilitate şi Creştere Economicã şi a stabilit ERM II, care ar succeda Sistemului Monetar European şi ERM dupã lansarea monedei euro. Anul urmãtor Consiliul European de la Bruxelles a selectat unsprezece ţãri care sã adopte moneda euro în 1999 şi astfel Banca Centralã Europeanã a luat fiinţã, având ca rol stabilirea politicii monetare a Uniunii Europene şi supravegherea activitãţilor Sistemului European al Bãncilor Centrale – bãnci naţionale care ar avea rolul de a implementa deciziile Bãncii Centrale Europene, de a emite monedã şi de a asista ţãrile euro iniţiale în realizarea criteriului de convergenţã.

A doua fazã a dezvoltãrii EMU poate fi corelatã cu un Stat Membru care tocmai a aderat intrând în ERM-II, unde trebuie sã rãmânã pentru cel puţin doi ani înainte de a adopta euro.

Faza IIIPe 1 ianuarie 1999 euro a fost adoptat în formã non-fizicã, cu ratele de schimb ale monezilor

pentru cele 11 din cele 15 State Membre fixate la ultima zi din anul 1998. Mecanismul European al Ratei de Schimb (ERM) a fost urmat de ERM- II, care a funcţionat în acelaşi mod cu originalul ERM dar în contextul unei monede euro deja existente. Banca Centralã Europeanã a început implementarea unei politici monetare, unice cu asistenţa Bãncilor Centrale ale fiecãrui Stat Membru, şi perioada de tranziţie

16

de trei ani stabilitã la Madrid a început, ţinând pânã în 1 ianuarie 2002. La jumãtatea anului 2000 Comisia a anunţat cã Grecia putea în mod formal sã adere la cea de-a treia fazã a monedei unice pe 1 ianuarie 2001.

Euro a fost o monedã virtualã pentru cele 12 ţãri ale aşa-numitei Zone Euro – Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Spania şi Portugalia. A fost folosit în contabilitate, şi companiile au putut sã conducã tranzacţii euro-denominate sigure cunoscând cã ratele de schimb între Statele Membre erau fixe. Valorile euro au apãrut în conturile bancare alãturi de monedele naţionale pentru a obişnui populaţia cu noua monedã.

Fiecare stat care a adoptat noua monedã la 1 ianuarie 2002, a trebuit sã întruneascã „Criteriile de Convergenţã” stabilite în Tratatul de la Maastricht.

S-a hotărât ca euro să fie introdus doar în ţările care îndeplinesc următoarele condiţii:Nivelul inflaţiei nu depăşeşte cu mai mult de 1,5 % nivelul mediu al ţărilor membre ce au cel mai scăzut nivel al inflaţiei;Mărimea datoriei externe nu trebuie să fie mai mare de 60% din PIB;Deficitul bugetar nu trebuie să depăşească 3%;Pe parcursul a cel puţin 2 ani trebuie să fie respectate limitele de fluctuaţie a cursului valutar, prevăzut de mecanismul cursului valutar, fără devalorizare în raport cu alte valute a UE;Rata dobânzii pe termen lung nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2% nivelul mediu a trei ţări a UE ce au cel mai scăzut nivel al acestui indicator.

În pregãtirea pentru introducerea monedei euro la 1 ianuarie 2002, peste 14 miliarde de bancnote valorând aproape 633 miliarde au fost imprimate, şi 52 miliarde de monezi au fost bãtute utilizându-se 250.000 de tone de metal. În cursa din 1 ianuarie 1999, pesimiştii au câştigat, promovând teamã şi confuzie. În ştirile apãrute în media s-a vehiculat ideea cã o astfel de schimbare masivã de monedã nu va reuşi. Dar astfel de temeri s-au dovedit a fi nefondate. Automatele bancare au furnizat noua monedã în primul minut de dupã miezul nopţii şi cetãţenii au cheltuit euro în câteva zile.

A treia fazã a dezvoltãrii EMU poate fi corelatã cu un Stat Membru, care dupã ce a aderat la ERM-II şi a menţinut criteriile de convergenţã pentru cel puţin doi ani, a aderat şi la zona euro.

17