tehnoredactare, format pdf: ana damian...lapedatu, să punctăm, uneori, alteori – cel mai adesea...

Tehnoredactare, format PDF: Ana Damian

Text & imagini: Fundația Lapedatu, © 2017

Toate drepturile rezervate Fundației Lapedatu

Ediții pe hârtie: Editura: Științifică, anul apariției: 1996, nr. pagini: 362

ISBN: 973-44-0190-4

© 2017 Fundația Academia Civică pentru versiunea.pdf Acrobat Reader

Este permisă descărcarea liberă, cu titlu personal, a volumului în acest format. Distribuirea

gratuită a cărţii prin intermediul altor situri, modificarea sau comercializarea acestei versiuni

fără acordul prealabil, în scris, al Fundației Academia Civică sau al Fundației Lapedatu sunt

interzise şi se pedepsesc conform legii privind drepturile de autor şi drepturile conexe, în

vigoare.

Fundația Academia Civică: www.memorialsighet.ro

Fundația Lapedatu: [email protected]

http://www.memorialsighet.ro/

mailto:[email protected]

IOAN OPRIȘ

ALEXANDRU LAPEDATU ÎN CULTURA ROMÂNEASCĂ

Contributii la cunoasterea vietii politice si culturale romanesti din perioada 1918-1947

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE ........................................................................................................................................................ 7

Cap. I. CUM SE ANUNȚA UN TÂNĂR CE VA SĂ FIE ÎN VIAȚĂ ........................................................................... 9

Cap II. LA ÎNCEPUTUL UNEI NOI EPOCI ................................................................................................................ 37

Cap. III. UNIVERSITAR ȘI OM POLITIC .................................................................................................................. 53

CULTURA ÎNSEAMNĂ POLITICĂ, IAR ACEASTA APĂRĂ INTERESUL NAȚIONAL ................................ 60

Cap. IV. MINISTRU ÎN ROMÂNIA MARE ................................................................................................................ 83

UN FRUNTAȘ POLITIC FĂRĂ PREJUDECĂȚI PROVINCIAL-REGIONALISTE .......................................... 107

Cap. V. ALEXANDRU LAPEDATU ȘI BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ....................................................... 114

Cap.VI. DEMNITĂȚILE SUNT DATE PENTRU A SERVI ȚARA ȘI NEAMUL .................................................. 153

Cap. VII. PRIN CULTURĂ ȘI ȘTIINȚĂ SE APĂRĂ INTERESELE NAȚIONALE............................................... 179

Cap. VIII. DECENIUL AL CINCILEA: SFÂRȘITUL GENERAȚIEI UNIRII. ........................................................ 207

ANII MARII DRAME NAȚIONALE ..................................................................................................................... 207

ÎN SERVICIUL MARILOR IDEALURI NAȚIONALE ........................................................................................ 213

ANEXE ........................................................................................................................................................................ 263

ANEXA 1 ................................................................................................................................................................. 263

ANEXA II ................................................................................................................................................................ 264

ALEXANDRU LAPEDATU IN ROMANIA’S HISTORY........................................................................................ 295

Alexandru Lapedatu în cultura românească Ioan Opriș

Fundația Lapedatu 7

CUVÂNT ÎNAINTE

Adesea, în convulsiunile marșului istoric într-o anume etapă din istoria unei societăți, se

pot pierde din vedere, se estompează sau, temporar, se uită contribuția unor personalități. Dar,

dacă societatea nu poate susține o linie rectilinie permanentă în stabilirea rolului și locului

acestora, în cadrul ei spiritele conștiente au obligația morală să revadă, să reașeze și să ordoneze

faptele trecutului, în vederea unei aprecieri cât mai realiste și mai corecte. Procedând astfel, fiecare

dintre „eroii” istoriei poate fi judecat după actele sale și după opera lăsată moștenire.

Pornind de la o asemenea observație, se pune problema rediscutării, interpretării și

reevaluării multora din personalitățile României moderne și contemporane. O muncă uriașă de

cercetare și reașezare valorică, de editare și reeditare, care să readucă în cumpănirea judecății

publice fapte și oameni, îi așteaptă pe istorici.

Între cei care pretind insistent un asemenea efort, se găsește și Alexandru Lapedatu, istoric

impus printr-o bogată operă teoretică și, mai ales, prin semnificative fapte politice, științifice și

culturale. Aceasta din rațiuni ce trebuie bine disjuncte: mai întâi, datorită contribuției remarcabile

pe care învățatul a avut-o timp de peste patru decenii în câmpul istoriografiei, deci a muncii sale

de specialist angajat în serviciul istoriei naționale; apoi, pentru rolul politic de excepție jucat în

societatea românească din anii 1918-1947, și care îl implică în rosturile politicii naționale, ale

învățământului, în cele academice și științifice, artistice și culturale. Contribuția istoricului se

suprapune peste aceea de om politic, politica fiind doar o ocazie potrivită, o pârghie, mânuită cu

pricepere și dăruire dezinteresată, pentru realizarea obiectivelor ce decurg din calitatea primară.

Poate că, legic, în cazul său – cum s-au petrecut lucrurile începând de la cronicarii sfetnici ai

domniei sau, mai aproape de noi, cu Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu ori Nicolae Iorga – nici

nu se putea altfel: înțelegând rosturile și idealurile naționale, angajarea politică n-a urmărit decât

să fie calea luminării lor, a întemeierii sau lărgirii cadrului unor așezăminte care să le slujească.

Oare ce ne impresionează mai mult la semenii noștri ajunși – prin cultură sau prin politică

– în vârful piramidei sociale: reușita lor, rezultatele sau calea aleasă? Judecându-i, suntem adesea



tributari ai admirației, ai unei anume stări de invidie. În anumite cazuri însă, avem obligația de a

reliefa bună credință, dezinteresul material, crezurile nedezmințite, pe parcursul unei vieți. În

timpurile generației Unirii celei Mari, despre o asemenea figură se poate vorbi și în situația lui

Alexandru Lapedatu. Moderația și bunul simț, echilibrul gesturilor, rectiliniaritatea concepțiilor

politico-naționale, bună credință caracterizează actele acestei personalități, izvorâte din realitățile

unei anume epoci și răspunzând cerințelor acesteia. Privind – adesea până la confuzie – între actul

cultural și cel politic, ambele necesare, cerute de nevoi imperative și rezolvate pozitiv de cel ce a

dominat cuminte și calm tumultul vremii sale. Nu mai puțin reies asemenea constatări dacă

adăugăm că ele privesc o vreme când România are șansa de a fi servită de o generație strălucită,

cu nenumărate și remarcabile – multe de talie continentală – personalități.

Ne încumetăm deci să readucem la lumină, o dată cu viața și faptele lui Al. Lapedatu – atât

de voit, de nedrept și inadmisibil uitate –, secvențe dintr-o întreagă epocă istorică. O epocă

încheiată tragic pentru protagoniștii ei, care au sfârșit cei mai mulți, între anii 1946 și 1950, în

închisori, la canal, în domicilii forțate sau au îngroșat rândul emigrației politice.

Pentru o asemenea încercare cerem înțelegere cititorului, care va realiza, desigur, limitele

de cuprindere ale monografiei de față. Năzuim totuși ca printr-o radiografie a personalității lui Al.

Lapedatu, să punctăm, uneori, alteori – cel mai adesea – să scoatem din umbra uitării, pagini din

istoria culturii naționale, marcând, pe cât ne va sta în putință, acele fapte care i-au determinat

voluntar gesturile, atitudinile, privite, firește, din perspectiva gândirii sale. Adăugăm astfel,

contribuțiilor mai noi și paginile de față.

În drumul anevoios al acestei cărți, silită să aștepte tipărirea vreme de 6 ani, ne-am

îndatorat colegilor care – lecturând manuscrisul – au propus o seamă de îndreptări și completări.

Aducem deci și aici mulțumiri pentru sugestii și ajutor următorilor: Rodica PAndele, Maria Stanciu,

Ion Bulei, Nicolae Cordoș, Stelian Mândruț, ca și lui Mihai Dăncuș, directorul Muzeului

Maramureșean, pentru fotografiile legate de Sighetul Marmației.

Se cuvine de asemeni să ne îndreptăm recunoștința către dr. Gabriel Ștrempel de la

Biblioteca Academiei Române, doamna Ana Macavei – fiica lui Al. Lapedatu –și dr. Ioan Macavei,

care ne-au încurajat în toate străduințele. Nu în ultimul rând gratitudinea noastră li se cuvine

editorilor Dinu Grama și Adrian Minculescu, care au stăruit ca să apară cartea.



Cap. I. CUM SE ANUNȚA UN TÂNĂR CE VA SĂ FIE ÎN VIAȚĂ

„Alexandru Lapedatu nu este un produs al politicianismului, al partidismului. Domnia sa nu

s-a ridicat, acolo unde e, pe umeri de clanuri provinciale. Domnia sa are vasta intuiție istorică a

problemelor noastre de stat”1. Afirmația are adâncă valoare și semnificație, pentru că Al. Lapedatu

s-a format ca intelectual multilateral, istoric prin vocație, remarcându-se ca specialist cu mult

înaintea „recrutării” sale politice. Ca să ajungă la un astfel de statut recunoscut, să vedem cum a

pornit în viață.

Împreună cu fratele său geamăn, Ion, Alexandru Lapedatu2 a văzut lumina zilei în Cernatu

Săcelelor, lângă Brașov, la 14 septembrie 1876. Frații erau fiii lui Ion Al. Lapedatu (1844-1878),

copil de țăran din Glâmboaca (jud. Sibiu)3, ajuns intelectual transilvănean școlit în centrele

universitare parizian și bruxellez. Originea lor din cunoscute și afirmate familii românești și-au

pus amprenta asupra destinului celor doi, căci ramurile familiale s-au remarcat, fiecare, prin

conștiință națională, trecută și îmbogățită din generație în generație. Această origine vorbește de

la sine despre ce roade trebuia să dea. Dinspre tată, istoricul cunoștea înaintași încă în veacul

XVIII-lea: Onea Lepădat, care îndeplinea la Glâmboaca slujba de jude-primar, ca și Toma Lapedat

(1751-1813), bunic al tatălui. Copiii celui din urmă – Ioan (1783-1867), fost preot în Măgărei

(Dealu Frumos), Toma (1795-1861), Toader (1804-1888) și Ana (1812-1882) s-au ridicat și ei,

la loc de cinste, în comunitatea sătească. Singurul fecior al lui Toma, Alexe (1818-1900), căsătorit

cu o fată din Colun, Ana Pângă (1821-1907), era o personalitate a satului, aprig și ambițios,

1 Sever Bocu, Domnului Lapedatu, în: Biblioteca Academiei Române (în continuare BAR), Secția mauscrise, fond Al. Lapedatu, vol. V. p. 18. 2 Vezi Ioan Opriș, Alexandru Lapedatu și monumentele istorice, în: „Rev. muz. mon.”, I, 1982, idem, prefață și note la Al. Lapedatu, Scrieri alese, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985; idem, Al. Lapedatu și contemporanii săi, în „Tibiscum”, 1986; idem, Al. Lapedatu în slujb istoriei naționale, în „Tibiscum”, 1988; Pompiliu Teodor, Alexandru Lapedatu, în: „Magazin istoric”, nr. 12 (225), 1985. 3 Amănunte la D. Braharu, Ion Al. Lapedatu (1844-1878). Note bibliografice, în (Omagiu) Fraților Alexandru și Ion I. Lapedatu la împlinirea vârstei de 60 de ani, București, 1936.



cunoscător în ale scrisului și cititului, inclusiv în chirilică, și a ocupat aproape 30 de ani scaunul

judelui, ca primar din sat. Copiii săi – Onea (Ion), tatăl istoricului, Ion și Niculae – vor moșteni

calitățile acestui aspru părinte, ridicat pe sine într-unul din modestele sate libere de români

făgărășeni. Între ei, Ion, a ajuns prin studii strălucite, la numai 27 de ani, profesor de limbi clasice

la Gimnaziul Mare Public Român Ortodox din Brașov. Ion Lapedatu cel ce le-a transmis fiilor, și în

special lui Alexandru, aplecarea aparte spre istoria neamului, spunea: „Junimea să nu înceteze

niciodată de a fi daco-românească, ea trebuie să nu înceteze niciodată de a fi daco-românească,

ea trebuie să crească nutrită de sucul acestei idei, care va avea să se realizeze. De altfel, aceasta

e numai o chestiune de timp și cei ce nu cred în Daco-România nu sunt fiii secolului nostru și nici

u merită să fie”4. Tot lui îi aparține – ca animator al ziarelor „Orientul latin” și „Albina Carpaților” –

splendidul îndemn adresat lui Ion C. Brătianu în 1877: „Ai noștri sun Carpații / Deci pasă și

împlântă / Stindardu-n fruntea lor”5. Poetului Ion Lapedatu nu i-au lipsit, cum se vede, încrederea

în soartă românilor de pretutindeni, pe care-i îndemna s-o forțeze: în poezia La îngerul libertății,

el scria: „Un sfânt altar și vecinic în Dacia-ți alege / Să-ți înălțăm un templu cu mâini de-nvingător

/ Să convertim întrânsul pe cei fără de lege / Și să serbăm triumful, iertând pe-mpilatori”. Sau în

Dumnezeul nostru (1869), versuri transpuse muzical de Ion Vidu în Polieleu național6.

Dinspre mamă, istoricul descindea dintr-o altă vrednică familie, a Circuleștilor, din Cernatu

Săcelelor, neam aflat în întinse legături de rudenie cu numeroase familii din Ardeal și Țara

Românească, cu o însemnată contribuție la ridicarea economică a Săcelelor, la edificarea și

înzestrarea școlilor și bisericilor românești de aici. Pe linie maternă, un străbunic, Ioan Țurcă7,

născut în 1727, avusese patru copii: Todor (n. 1749), Oprea (n. 1754), Voica și Maria. Prin Oprea

– însoțit prin căsătorie cu fata boierului Ion Mălăiescu din Mălăiești-Muscel, Voica-neamul s-a

impus prin creșterea vitelor, oilor și cailor. Acesta a întreținut relații comerciale în Orient și

Occident, servindu-i pe imperialii habsburgi în războaiele cu turcii, prin furnizarea de cai și, mai

ales, de informații, ceea ce-i aduce prețuirea Curții vieneze. Copiii săi, Oprea, Ion (n.1873), Ilie (n.

4 I. Mateiu, În apoteoză, în: „Națiunea română”, an X, nr. 262, 21. nov. 1936. 5 Ibidem. 6 Vezi I. Lupaș, Poetul Ion Lapedatu (1844-1878), în: „Universul”, an 53, nr. 324, 23 nov. 1936. 7 Numele familiei a circulat în diverse variante, în funcție de ortografia vremii: Țărucă, Țurcă, Tuscă, Țircă.



1793) și Ana (n. 1798), preluând zestrea părintească, vor lărgi baza materială a familiei. Dintre ei,

Ilie (m. 1837) ajunge om instruit, cunoscător de limbi străine, posedând un curaj remarcabil în

virtutea căruia, în câteva rânduri, și-a cerut drepturile la Curtea domnească de la București și chiar

la cea imperială de la Viena. Acum, în anii de răscruce ai veacurilor al XVIII-lea și al XIX-lea, apoi

în evenimentele ce-au confruntat cele patru imperii: napoleonian, habsburgic, rusesc și otoman

în primele două decenii ale veacului al XIX-lea, familia Circuleștilor a evoluat dezvoltându-și starea

materială, adeseori implicându-se în acțiuni politice de răsunet: dr. Petre Circa, aflat de partea lui

Tudor Vladimirescu, este nevoit să se refugieze la Petersburg. Oprea Circa ajunsese și el un om

bogat, deosebit de abil în relațiile de negoț, cu multă știință de carte, rămânând, totodată, un bun

român. Sentimentele și actele sale naționale au hotărât alegerea lui în Delegația condusă de Andrei

Șaguna, desemnată la Adunarea Națională de la Blaj (3/15 mai 1848) să prezinte împăratului

Ferdinand, la Őlműtz, Memoriul adunării. Familia acestui Circa a fost numeroasă, având zece copii:

Gheorghe (n. 1812), căsătorit cu Maria Moroianu, căsătorie din care au rezultat două fete, cărora

le-a asigurat o înaltă educație la Sibiu și Viena, Elena, soția lui Aron Desușianu, și Elisa, o

cunoscută violonistă, căsătorită cu consilierul aulic Pipoș; Oprea (n. 1815), care a studiat ca bursier

al Academiei Militare Imperiale de la Viena, ajungând ofițer superior în armata austriacă, unde a

luat – în evenimentele din 1848/49 – partea românilor8, IOn (n. 1818), mort de tânăr; Maria,

căsătorită cu avocatul Ioan Bran de Leményi, fost comite suprem al Făgărașului; Stana (n 1823),

moartă de timpuriu; Ion (n. 1826), și el cu înalte studii militare făcute la Viena și ajuns adjutant

personal al arhiducelui Franz Iosef, căzut pe câmpul de luptă de la Brandolo; Nicolae (n. 1828),

diplomat, ce a fost consul austriac la Hârșova; Stana (Ştefănia), (n. 1831), căsătorită cu Ioan cavaler

de Pușcariu – care, prin căsătorie, a avut 4 copii: Joe (director general al C.F.R.-ului), Iuliu

(judecător, la Judecătoria de Apel din Budapesta), Emil (profesor universitar la Iași) și Iuniu

(diplomat, a ajuns consul imperial la Moscova); Eremia, și acesta cu studii la Viena și apoi profesor,

director la Liceul Matei Basarab și Liceul Gh. Lazăr din București; despre ultimul, Stan (n. 1837),

nu se cunosc detalii. Ramură lui Todor Circă (1749) a rămas în sfera tradițională a ocupațiilor

săcelenilor – creșterea animalelor. Unul din fiii lui Todor, Stan (n. 1772), și-a școlit și el copiii: pe

8 Vezi George Barițiu, Părți alese din Istoria Transilvaniei. Pre două sute de ani în urmă, III, Sibiu, 1891.



Eremia (n. 1795), Nicolae (n. 1785), Bratu (n. 1800) și Maria (n. 1802) prin cursurile Liceului de

stat din Sibiu. Dintre aceștia, Nicolae era străbunicul dinspre mamă al lui Alexandru Lapedatu.

Prin căsătoria lui cu Maria Zaharia Pârvu din Cernatu au rezultat mai mulți copii: Maria, Nicolae (n.

1819), Ana (n. 1820) – aceasta măritată cu arendașul Peteu din Ograda (jud. Ialomița) – și Ion

(1823-1868), bunicul dinspre mamă al istoricului. Ion Circa a fost educat la Școala maghiară de

Stat din Sfântu Gheorghe, devenind ulterior om cu stare și primar în Cernatu, lucru la care a

contribuit și căsătoria lui cu Maria Pop Cășineanu. Dintre copiii săi (doisprezece), Maria-Amalia

(n. 1860) este mama fraților Alexandru și Ion Lapedatu, și ea o femeie instruită, ce învățase la

școala din Săcele cu Ioan Dorca, titrat în pedagogie la Praga, și apoi la școala Gautier din Brașov,

un așezământ particular de fete9.

Iată deci „originea” istoricului Alexandru Lapedatu, descendența sa din rândul unor familii

românești de oameni ridicați, treptat la o bunăstare materială și chiar la demnități comunitare,

prin forța minții și mâinilor lor, care în două-trei generații ajung să depășească starea socială de

țărani și, prin învățătură și cultură, pătrund în rândul vârfurilor burgheziei românești. Din

asemenea familii întreprinde, ce au avut de luptat din greu cu adversitatea unor regimuri de

opresiune, străine, ce puneau piedici în calea progresului economico-social al românilor, s-au

ridicat adeseori personalități. Calitățile străbunilor, forjate și filtrate în timp, s-au transmis,

deopotrivă, multora dintre urmași. Este și cazul istoricului Alexandru Lapedatu și al fratelui său,

economistul Ion Lapedatu, moștenitori ai tăriei, dârzeniei, înțelepciunii și moralității țăranului

transilvănean, ca și ai mândrei și dragostei fierbinți față de neamul românesc, caracteristici

nedezmințite ale învățaților ridicați din acesta.

Aidoma Oltului și Mureșului, pornite îngemănate la izvoare, destinul i-a despărțit o vreme

pe frații Lapedatu10. Unul din ei, istoricul, prea bine asemuit cu Oltul, s-a grăbit „alergând din

pruncie spre pământul făgăduinței și al libertății noastre românești”11. El face parte din pleiada de

cărturari români viguroși, formată în pragul secolului al XX-lea. Aceasta s-a constituit într-o

9 Datele principale privind familia sunt extrase din Ion I. Lapedatu, Memorii. Originea familiară a părinților, mss. p. 10, aflat în deținerea familiei Maior și pus la dispoziți anoastră cu o deosebită amabilitate, fapt ce le aduce din nou mulțumiri. Despre figura mamei gemenilor, vezi în: Al. Lapedatu, Scrieri alese, p. 117, 125-126, 132. 10 Principalele date biografice în volumul Fraților Alexandru și Ioan Lapedatu..., în special p. XXV-XXIV, LIX-LXI. 11 Ioan Lupaș, Profesorul Ioan A. Lapedatu, în: Studii istorice, V, 1945-1946, p. 404. Pentru activitatea politică, vezi Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea II-a, București, 1988, p. 146, 1544-1546.



generație matură și în plină forță de creație, care, pornind de la dezideratele naționale neîmplinite

în secolul al XIX-lea, s-a dedicat cauzei României Mari. Referindu-se la acești ani, mai târziu, Al.

Lapedatu privind retrospectiv epoca, cu avântul idealurilor ei, aprecia: „Noi am trăit două decenii

de viață publică într-o Românie prosperă și de toți cinstită”12.

A fost dat ca Al. Lapedatu însuși să-și „anunțe” în mod magistral drumul în viață. Într-o

primă scrisoare din Iași, adresată lui B. P. Hașdeu la 30 decembrie 1882, în care-i relata celui ce

sigur i-a făcut o impresie de neșters: „Aș vrea să mă duc la școală, dar tata (Ion Pop Florantin,

tatăl adoptiv, n.n.) și mamițu zic că sunt prea mititel; și că tocmai la nu să-ncep a învăța carte. Eu

[...]”13.

Elev la Liceul Central din Iași, apoi student la Facultatea de Litere și Filosofie (1898)

bucureșteană, ca emul al lui N. Iorga, D. Onciul și I. Bogdan, de la care cu dreptate și mândrie își

revendică formația, Al. Lapedatu s-a bucurat de cea mai bună școală istorică a timpului. Este

semnificativ de reținut că debutul său ca istoric s-a făcut în urma lecturii Părților alese din istoria

Transilvaniei, opera lui George Barițiu, și s-a concretizat în două articole publicate în „Ecoul

Moldovei” din Iași: 3/15 mai 1848 și În chestiunea națională. Ca printr-o predestinare, ideile

cuprinse în ele au constituit țelul principal al vieții istoricului de mai târziu. Profesorilor săi B.P.

Hașdeu, T. Maiorescu, Gr. Tocilescu, G. Mârzescu, I. Bogdan și, mai ales, lui D. Onciul și N. Iorga,

le va închina pagini de pioasă amintire, mândrindu-se cu ceea ce ei au sădit în sufletul său. Despre

N. Iorga, profețea: „cu cât vremea va trece, cu atât personalitatea lui Nicolae Iorga se va reliefa

mai tare și se va aureola mai strălucitor în lumină pe care spiritul său a răspândit-o, cu iubire și

profunzime, în mijlocul nostru, al contemporanilor săi, iar urmașii vor simți trebuința să o evoce

cât mai des, spre a o prezenta generațiilor viitoare că pe una din cele mai curate glorii ale

spiritualităților românești”14. Iar despre opera celui ce i-a fost magistru, credea că „va rămâne

posterității, nu numai că permanent și nesecat izvor de bogate și prețioase mărturii și informațiuni

cu privire la viața românilor din trecut și prezent, dar și ca un neprețuit tezaur de înaltele gânduri

și profundele simțiri ce au frământat neîncetat mintea și sufletul autorului, la întocmirea ei”15.

12 Al. Lapedatu, Scrieri alese, p. 305. 13 B.P. Hașdeu și contemporanii săi străini și români, București 1982, I, p. 307. 14 Al. Lapedatu, op. cit., p. 103. 15 Ibidem, și vezi Răspunsul lui Al. Lapedatu la discursul de recepție a lui Gh. I. Brătianupe tema „Nicolae Iorga istoric al românilor, în: Academia Română, Discursuri de recepțiune, LXXXI, București, 1943, p. 27-38.”



Paralel cu studiile universitare, Al. Lapedatu a participat la efervescenta viață culturală și

politică a Bucureștiului aflat la cumpăna veacurilor, în care tinerimea studențească avea un cuvânt

important de spus. Preferințele sale l-au îndreptat către Liga Culturală, care-i devine „o a doua

casă”. Lupta pentru cauza națională atrăsese în această organizație personalități de seamă ale

epocii, ca Aurel C. Popovici, Șt. O. Iosif, B. Delavrancea, Șt. Petică, Ilarie Chendi, I. Rusu-Șirianu

ș.a. Dar Al. Lapedatu ține legătura și cu tinerii transilvăneni din generația sa, aflați la studii la

Budapesta sau Viena – O. Goga, S. Pușcariu – Gh. Balș ș.a. Tot în această perioadă, publică curent

în „Gaseta Transilvaniei”, „Convorbiri Literare”, „Sămănătorul”, „Tribuna Poporului” şi „România

Jună”, la această ultimă revistă fiind angajat corector în 1899.

Tânărul ce se afirma în acest prag de veac nou îndrăznea să enunţe „Câteva idei

conducătoare în viaţa noastră românească”, care – deşi, după cum aprecia singur, nu aveau

„farmecul noutăţii” – constituiau „un credo pe care să se clădească educaţia naţională a poporului

nostru”. Între „ideile conducătoare” un loc central revenea, în viziunea lui Al. Lapedatu,

continuității: „a clădi totdeauna viața nouă pe cea veche, de a păstra o linie de continuitate în

desfășurarea vieții sale viitoare, de a trăi pe baza unei tradiții de neam, care din moși și strămoși

se coboară până la protopărinții neamului nostru – până la romani”. Dintr-o asemenea perspectivă,

istoricul judeca aspru cosmopolitanul burgheziei, care minimaliza faptele eroilor naționali,

datinile străbune, de multe ori chiar limba, folclorul și portul românesc. El chema la cultivarea

mândriei naționale, „propovăduind dragostea către și limba românească, ținerea cu sfințenie a

datinilor, cultivarea muzicii naționale, proslăvirea strămoșilor mari și a faptelor lor”, educarea în

acest spirit a maselor, în primul rând a țărănimii. El cerea tuturor, influențat și de ideile

poporanist-sămănătoriste ce se afirmaseră în epocă, sacrificii și virtuți deosebite. Iată ce spunea

într-o conferință ținută la Societatea Istorică a Studenților în Litere din București: „Viitorul, care e

în mâinile lui Dumnezeu, dar pe care și-l croiesc și oamenii cei vrednici, va da desigur sute de

apostoli, ce vor pregăti o adunare cu mult mai mare căci va fi a întreg neamului și a cărui dorință

va fi numai: «Vrem să ne unim»”16. „Ogorul” bine pregătit, încă de la 1859, trebuia să rodească

spre împlinirea visului național.

16 Al. Lapedatu, Idei conducătoare în viața noastră românească, în: „Tribuna poporului”, 24 iul. 1902, an VI, nr. 135, p. 143-144, reproduse din Al. Lapedatu, Scrieri alese, p. 50-56.



Articolele publicate în anii studenţiei: Martiriul lui Horea (1900), semnat semnificativ Un

nepot de iobag, Radu cel Frumos „Transilvania”, (1902), Peter Ianoș (În vol. Prinos lui D. A. Sturză,

1903) și Vlad Vodă Călugărul („Convorbiri Literare”, 1903), împreună cu un studiu mai amplu,

Istoria breslelor la români, au fost toate elaborate sub îndrumarea lui D. Onciul. Pentru ultimul

dintre ele, a fost distins cu titlul de laureat al Universității din București.

Printr-o sistematică documentare, adâncită mai apoi, el descifrează mecanismele social-

politice ale istoriei medievale și moderne românești. Studiile ce rezultă din această muncă asiduă

abordează aspecte ale începuturilor statelor feudale românești (Margheta, Doamna Negrului-

Vodă; Câteva documente privitoare la istoria catolicismului în Moldova, 1901), ale istoriei sociale

și politice din cele trei țări române (Istoria populară a lui Ștefan cel Mare, 1904; Revoluția lui Horea,

1906; Răpirea Bucovinei, 1907; George Barițiu și amicii săi. Scrisori și extrase din corespondența

de la Academia Română; Istoria Românilor sub Mihai Viteazul, 1915; Politica lui Radu cel Mare,

1916), prezintă cititorilor monumentele noastre istorice și culturale (Biserica Trei Ierarhi din Iași;

Sfântul Nicolae Domnesc din Iași; Curtea de Argeș et ses monuments – primul ghid într-o limbă

străină al monumentelor din fosta capitală munteană), oferă surse de informare pentru specialiști

(Biserici cu averi proprii, 4 vol.; Inscripțiile de la mănăstirea Dealu etc.)

După obținerea licenței în Istorie și Geografie cu calificativul Magna cum laude, va funcționa

ca profesor suplinitor de istorie la Liceul Sfântul Sava, iar de la 1 iulie 190317 până în 1908 lucrează

la Biblioteca Academiei Române, secția manuscrise. Anii de început sunt foarte importanți pentru

specializarea sa ca istoric. De acum datează prietenia cu Vasile Pârvan, cu care a împărțit o vreme,

în strada Ciclopi, aceeași cameră și despre care mai târziu va scrie frumoase rânduri.

Remarcându-se prin cunoștințele sale din domeniul istoriei medievale, la 1 aprilie 1904 este

numit secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice, post pe care-l va ocupa până în 1919 și unde

se impune ca un susținător avizat al ocrotirii patrimoniului cultural românesc, ajungând membru

și președinte al acestui prestigios organism.

În călătoriile pe care le face în acești ani în întreaga țară, alături de N. Iorga, Er. Pangratti, I.

Bianu, N. Ghika-Budești, Gh. Balș, V. Drăghiceanu ș.a., pentru a identifica cele mai prețioase

17 Dan Simonescu, De la istorie la istorie literară – Aplicare la opera lui Al. Lapedatu, în „Revista Arhivelor”, III, p. 125, aprecia că data angajării a fostla 10/23 dec. și nu 1 iulie.



monumente istorice, aşi lărgește cunoștințele, văzând numeroase valori cultural-artistice, aşi

perfecționează metodele de lucru, își delimitează domeniul de specializare, își pune în evidență

calitățile de cercetător.

Din anul 1908, editează „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, publicație care se va

impune atât prin prezentarea grafică remarcabilă, cât și prin contribuția excepțională la studierea

și popularizarea monumentelor și istoriei patriei.

În acești ani continuă să publice o serie de valoroase studii: în 1907, Catagrafia bisericilor

bucureștene la 1810; în 1908: Schiturile și metoacele mănăstirii Bistrița; în 1910; Mănăstirea

Comana. Note istorice; în 1912: Biserica Sf. Gheorghe din Botoșani și Cercetări istorice cu privire

la meșterii bisericilor moldovenești din sec. XVI; în 1914: Cetatea Sucevei ș.a. Valorificând

avantajele științifice ale posturilor ce le ocupă, Al. Lapedatu se străduiește să contribuie, pe tărâm

istoric, cu cercetări noi, adunând date, publicând documente, inscripții, pisanii și însemnări,

studiind arhivele și monumentele la fața locului, străbătând țara în limitele unui timp drămuit

peste măsură. Dar, mai ales, îi încurajează pe alții – ce dovedesc interese și preocupări identice

cu ale sale – și le înlesnește publicarea rezultatelor științifice, facilitându-le deplasările și

anevoioasele investigații. Îl vom găsi, deci, angajat în numeroase întreprinderi științifice i

culturale.

Uneori, în acești ani sau mai târziu, i se recunoaşte ajutorul, alteori acesta trece sub uitare

dar se lasă înțeles din puținele însemnări ale datornicilor.

În 1907, la apariția albumului lui I. Voinescu, Monumente de artă țărănească din România

(cu un cuvânt înainte de N. Iorga.), autorul acestei interesante și printre primele selecții de

obiective ale arhitecturii țărănești îi mulțumea expres pentru sprijin. La fel, Oreste Tafrali, în Les

monuments roumains d'après les publications récentes (1910), nu ocolește prilejul de a aduce

prinosul de recunoştinţă celui ce a încurajat și ajutat tipărirea lucrării. Fapta bună, totdeauna

îndreptată spre luminarea istoriei, răsare mai adesea în anii când i se încredințează postul de

secretar al Comitetului Societății „Steaua”, în a cărei renumită „Bibliotecă” susține editarea (de la

nr. 20 la 47) unor importante lucrări. Datorită strădaniilor sale a văzut lumina tiparului lucrarea

lui George Coșbuc, Din țara Basarabilor (București, 1911), lucrările lui Al. Vlahuță, B. Delavrancea



ș.a. Propriile sale studii, elaborate în acești ani18, sunt dedicate aproape în întregime luminării

unor monumente și, prin acestea, surprinderii deopotrivă a unor fapte istorice, cât și sublinierii

importanței apărării acestor – adesea – singure mărturii ale trecerii prin timp a poporului român.

La Al. Lapedatu, remarcăm prezența unor relații personale, întinse pe parcursul unei

jumătăți de veac, cu cele mai reprezentative vârfuri ale societății românești19. Manifestare a

intereselor sale cultural-științifice, talentul și remarcabilele sale calități intelectuale și de caracter

l-au îndreptat cu deosebită atenție în primul rând spre istoria națională. Și tot acestea i-au permis

ca, evoluând într-un larg cerc de fruntași cărturari, dascăli, artiști, oameni politici, scriitori și

ziariști, să cunoască bine caracteristicile culturii românești, la stabilizarea căreia a contribuit în

mod direct. Încă de la răscrucea celor două veacuri, el a fost legat și a trăit nemijlocit în rândul

unor remarcabili scriitori și poeți, a fost prietenul unora dintre ei, vibrând la afirmarea multor

talente. Mai mult, a cunoscut direct, din interior, problemele vieții literar-artistice, valoarea

slujitorilor ei. Astfel, despre Ioan Slavici, îi scrie lui Virgil Cioflec: „Sufletul omului acesta e ca o

apă limpede: vezi până în fund. E așa cum l-a lăsat Dumnezeu, neprefăcut, e sincer și cu socoteală

la vorbă; are o experienţă de oameni și lucruri cum rar se poate găsi la altul; nu e închis pentru

nimic și niciodată. Această-n deosebire de (să-i spun? D-tale da) Al. Vlahuță, Coșbuc, Iorga, Gorun

etc. etc... Eu care te cunosc pe d-ta, îmi închipui că nu te-ai înțelege cu un om pe lume mai bine

decât cu Slavici. Ce bogăție de cunoștințe și amintiri la omul acesta: Regele, Regina, Kogălniceanu,

Brătianu, Sturză, Maiorescu, Alecsandri, Eminescu, Hașdeu [...] Toți aceștia și alți mulți ies rând

pe rând la iveală, cu calitățile și defectele lor, într-o convorbire de câteva ore cu Slavici [...]”20. De

Virgil Cioflec va fi legat pe viață printr-o trainică prietenie, lui împărtășindu-i cancanurile vieții

literare. Într-o lungă și densă scrisoare din 28 mai 1905, îi relata despre relațiile dintre grupul

Scurtu, Moroianu, Chendi, Iosif, Hodoș, Tempea, Sandu, din jurul „Sămănătorului” și Nicolae Iorga,

mereu tensionate, despre însărcinarea lui Sextil Pușcariu de a scoate la liman Dicționarul limbii

române, început de Al. Philippide ș.a. În finalul ei, relatându-i o excursie la Gherghița unde a văzut

18 Titlurile complete până în anul 1936, la I Crăciun, Alexandru I. Lapedatu, Note bio-bibliografice, în: Fraților Lapedatu ..., p. XXV-XXVI. 19 Vezi I. Opriș, Al. Lapedatu și contemporanii săi, în: „Tibiscum”, 1986, p. 365-410. 20 BAR, Secția Manuscrise, fond Virgil Cioflec, S _28 (9)_ 23106, scrisoare probabil din 1906. CXCVII



„lucruri și oameni care mi-au întărit încrederea în viitorul poporului nostru țărănesc”, îl îndeamnă

să-și ridice – cum intenționa casă la Sinaia, dar „peste vreo 10 ani, când s-o face și din Ardeal țara

românească (s.n.), sacrifică pe altarul neamului și-a unirii o alta la Brașov21. Dintr-o altă scrisoare,

trimisă lui Cioflec în Germani, la 13 mai 1905, aflăm că istoricul tocmai se mutase, cu secretariatul

Comisiunii Monumentelor Istorice, la Muzeul Amân; îi dădea vești despre George Coșbuc, în zilele

acelea sărbătorit, inclusiv despre „Luceafărul”; îi scria despre Gheorghe Moroianu, pe care-l vedea

bun... în diplomație: „Și-așa acum în Machedonia e mare lucru... renasc machedonii și cu ei neamul

românesc! Ceva, cumva consul ori chiar numai viceconsul, prin Ianina, Comșora, Perlope etc. nu

i-ar sta rău. Atunci să vezi corespondență politică cu lorzii și pașii din Stanbul”; îl anunța că s-a

întâlnit cu Al. Vlahuță și că Șt. O. Iosif primise 2000 lei de la ministerul de resort pentru o

traducere, ca și despre însărcinarea primită de la I. Scurtu și S. Mehedinți de a pregăti două lucrări

despre Bucovina și Basarabia ș.a.22. Lui G. Coșbuc și V. Cioflec le va oferi în 190523 cu dedicație o

lucrare a sa. Cu A.C. Cuza va stabili primele legături în 1905, dând curs unei sesizări a profesorului

– prin CMI – față de situația mănăstirii Golia, „prețios monument al Iașului”, mulțumind pentru

„grijă deosebită ce-o purtați – ca unul din cei mai buni români și aleși cetățeni – monumentelor

trecutului nostru peste tot și celor ale capitalei Moldovei în deosebi”24. Nu peste mult timp, prin

altă scrisoare Al. Lapedatu mulțumește pentru bunăvoința cu care profesorul A.C. Cuza a pus la

dispoziție spre fotografiere „importantissimile acte ce posedați de la răposatul de strălucită

amintire Alexandru Ioan Cuza I”, în vederea publicării prin Casa Școalelor a unui album în care,

„în chipuri și icoane cum se zice, să se reprezinte Unirea Principatelor române – bărbații cari au

înfăptuit-o”25.

21 Idem, S _ 28 (3)_ 23101.

CXCVII

22 Ibidem. 23 BAR, S _28 (1-11)_ 23, 23711.

CXCVII

24 BAR, fond A. C. Cuza, S _12 (1)_ 69491; adresă CMI nr. 22-1941/ 22 XII 1905. DLVII 25 BAR, scrisoare din 24 iunie 1909, S 12 (2) 69492. DLVII



Spiritul său justițiar și conștiința lucrului bine făcut îl determină – 1908 – să renunțe

deliberat la serviciul său de la secția manuscrise a Academiei Române și, implicit, la conlucrarea

apropiată cu o personalitate pe care o aprecia, Ioan Bianu și cu care publicase deja seria celor 227

documente dintre anii 1576 și 1632. Acestuia îi scria la 31 mai 1908: „Căci având conștiința

datoriilor mele, pe cari am căutat totdeauna să mi le îndeplinesc după puteri și împrejurări, am

văzut din vreme că nu mai pot satisface după cerință și cuviință, îndatoririle ce le aveam în

serviciul, pe cari ați avut bunăvoința a mi-l oferi sunt acum tocmai cinci ani”. Îi mulțumea, cu acel

prilej, „pentru extrema bunătate și deosebită atențiune, cu cari – peste cădere și merit – m-ați

învrednicit în tot timpul cât am avut norocul să pot lucra în apropierea și sub conducerea dv.

Aceasta cu atât mai mult cu cât modestele mele puteri nu mi-au îngăduit a vă răsplăti așa precum

s-ar fi cuvenit și precum însuși ași fi dorit. iar pentru tot ceea ce nu v-am putut fi spre mulțumire,

vă rog și mai mult să binevoiți a mă ierta, căci, cu conștiință și voință, n-am făcut niciodată și

nimănui lucru necăzut și neplăcut”26.

Când savantul C. . Istrati îi dăruia, în 1909, o fotografie cu dedicație, îi răspundea că o va

păstra „ca o amintire scumpă de la cel bun și de inimă român, care, între altele multele, ni-a dat

minunatul prilej, nouă tuturor români de pretutindene, să ne-nfrățim și să ne legăm inimile în

splendidele sărbători naționale de la 1906 – emoții sfinte pe acri le vom resimți întreaga noastră

viață!”27.

Legătura cu învățatul Haşdeu – devenit membru CMI în locul lui Titu Maiorescu încă în 1896

– se va menține și strânge prin conlucrarea acestuia la CMI28. Cu Simion Mehedinți va stabili, de

asemeni, o fructuoasă colaborare, mai întâi la „Convorbirile literare”. Pentru prestigioasa revistă,

Lapedatu a fost „un stâlp de susținere al edificiului, firește în sectorul său de activitate, nu numai

prin contribuțiile sale, ci și prin îndemnul altor oameni de știință de a da tot concursul celei mai

respectate publicații periodice românești”29. Constante și frumoase, pline de o înțelegere adâncă,

26 BAR, Fond I. Bianu, S 36 (2) 57583. D

27 Carte de vizită, 17.XI.1909, BAR, fond dr. C. I. Istrati, S __ 46____ 91697. DCCXXV

28 B.P. Hașdeu și contemporanii săi români și străini, București, 1982, I, p. 307-309. 29 Articolele publicate de Al. Lapedatu în „Convorbiri literare”: Câteva documente privitoare la istoria catolicismului în Moldova (C.L., XXXVI); Marghita Doamna Negrului Vodă. O ipoteză istorică. (XXXV, 1901); Mormintele Domnești de la mănăstirea Dealului (XXXVII, 1903); Vlad Vodă călugărul, 1482-1496 (XXXVIII) (1903); Sigiliile Romanului și Câmpulungului muntean (XL, 1906); O nouă narațiune a luptelor dintre Movilești (1606-1607) (XL, 1906); Damaschin episcopul și Dascălu traducătorul cărților noastre de ritual



s-au dovedit relațiile cu Nicolae Iorga. Ele încep pe vremea studenției și nu se vor dezminți

niciodată. Învățatul îl avusese, de altfel, printre studenții preferați, considerați că străluciți, alături

de V. Pârvan, N. Bănescu, I. Ursu, N. Dobrescu, Șt. Orășanu, R. Caracaș, N. Hodoș, C. Moisil, Îl.

Chendi, N. Cartojan, iar din generația ulterioară, C.C. Giurescu ș.a. Mai ales prin CMI, ca și prin

Comisia Istorică a României, aceste legături se vor consolida, Al. Lapedatu ăi va copia și trimite

savantului diverse documente, informaţii bibliografice; intervine pentru unul sau altul din prietenii

săi, ca în 1904 pentru Sextil Puşcariu – pentru a fi ajutat ca să preia Dicţionarul –, sau pentru

I.Scurtu, Şt. Orăşanu, V. Bogrea30 ş.a. Când N. Iorga publica în „Floarea darurilor” (107) versurile

lui M. Kogălniceanu, Al Lapedatu îi oferea alte izvoare referitoare la subiect, amintindu-i că tocmai

scrisese despre Notele de călătorie ale lui M. Kogălniceanu („Floarea darurilor”, 1907, I-II).

Însemnate și întinse legături a susținut istoricul Lapedatu cu cei mai străluciți intelectuali

ardeleni, lucru ce-i va folosi mai târziu, când va stabili cu mulți din aceștia colaborări de ordin

cultural-politic. Din primii ani ai veacului el a stat în legătură cu grupul din jurul „Luceafărului”, în

primul rând cu O. Goga, cu care împărtășește numeroase planuri culturale31. În zona legăturilor

sale intră tot ceea ce avea contingență cu problema națională, lucru ce explică aprecierile față de

opera unui învățat ca Jan Urban Jarnik, căruia-i scria, la 24 martie 1910, că-i va păstra cartea

(Drumul pe care am mers) „cu scumpătate, ca o prețioasă amintire de la un distins prieten al

poporului nostru și valoros colaborator al culturii românești”32.

Doar schițate, în cele de mai sus surprindem aria preocupărilor și a relațiilor pe care istoricul

Al. Lapedatu le manifestă în primele două decenii ale veacului, vreme în care personalitatea

acestuia se definește treptat, ca și preocupările și locul ce-l ocupă în cultura românească.

(XL, 1906), O carieră politică și culturală; Vincențiu Babeș (XLI, 1907); Oltea Doamna, mama lui Ștefan cel Mare (XLII, II 1908). Memoriu cu privire la starea și organizarea învățămâtului public în Moldova la 1864 de Th. Stamati (XLIII, 1909), Pretinsa mistificare a unui jurământ istoric în Țara Românească la 1790 (XLIV, 1910); Un scriitor basarabean necunoscut: Dimitrie Balica Comisul (XLVI, 1912); Miloș, fiul lui Mihnea cel Rău. Mărturii mai puțin cunoscute (L. 1902); N. Iorga, Cantacuzini și operele lor, 1903 (XXXVII, 1903); N. Dobrescu, Fragmente privitoare la istoria Bisericii române, 1905, (XXXIX, 1905); Dimitrie Dan, Mănăstirea și comuna Putna (XXXIX, 1905); O nouă publicație de documnete slavo-române cu privire la relațiile Țării Românești și Moldova cu Ardealul în sec. XV și XVI de Șt. Nicolescu, 1906 (XL, 1906; XLI, 1907). 30 Pot fi consultate cu folos Scrisori către Nicolae Iorga (1902-1912), ediție îngrijită de Barbu Theodorescu, Bcuurești, 1979. 31 Vezi Octavian Goga în corespondență, București, 1983, II, scrisoarea din 17.XI.1902. 32 Jan Urban Jarnik, Corespondență, București, 1980, vol. I, p. 125 și II (1983), p 204-205.



Un serios travaliu, ce presupunea cunoaşterea deopotrivă a operei cât și a bibliografiei ce

se strânsese în jurul subiectului, este concretizat în republicarea de către Al. Lapedatu a lucrării

capitale a lui Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai-vodă Viteazul (București, 1908)33.

Actul său constituie de altminteri expresia unei depline înțelegeri a rostului și semnificației

„momentului Mihai Viteazul în istoria României. Deci, autorul ajunsese la maturitatea științifică

ce-i permisese abordarea unui subiect atât de dificil, dar și la maturitatea politică, decelând

sensurile profunde și actualitatea faptelor tragicului domn în acei ani ai veacului al XX-lea, când

idealul unității naționale depline era încă un deziderat.

De altfel, despre N. Bălcescu, istoricul va scrie în „Biografii istorice” (nr. 566/1910),

adăugându-se celor ce-au înțeles importanța activității marelui luptător pașoptist, a locului său

în rândul gânditorilor ce au îmbogățit ideologia națională românească.

Poate nu întâmplător Al . Lapedatu și-a legat numele de actul de cultură însumat în

republicarea cărții lui N. Bălcescu – cu o modernă viziune și metodă – utilizează documente

diverse, apelează la mărturia monumentelor și locurilor memoriale ca izvoare istorice, domeniu

ce-i este atât de apropiat și lui Al. Lapedatu.

Tocmai în anul republicării lucrării amintite, Lapedatu fusese desemnat să editeze „Buletinul

Comisiunii Monumentelor Istorice”, în al cărui prim număr spune: „Cu toții cunoaștem starea

jalnică în care se găsesc azi cea mai mare parte a vechilor noastre biserici și mănăstiri declarate

monumentelor istorice”, îndemnând la „readucerea la deplina viață a vechilor noastre monumente,

învingând chiar piedicile ce astăzi stau în calea unor asemenea lucrări, lipsa nu numai a

mijloacelor, ci și a oamenilor meșteri și bine pregătiți pentru a lor restaurare și conservare”34.

Această etapă din viața istoricului este marcată de strădania de a cerceta și publică noi

aspecte legate de viața și starea monumentelor. Privindu-l prin prisma acestui efort, îl putem pune

alături de cel mai frecvent susținător al aceleiași cauze, Nicolae Iorga. La „Buletin, Al. Lapedatu

33 Despre editarea manuscrisului original (ed. I-a Al. Odobescu, 1877; ed. a II-a Al. Lapedatu, 1908; ed. a III-a Editura Academiei R.P.R., 1953; ed a IV-a Andrei Rusu, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1960: ed. a V-a, după ed. IV, cu prefața și note finale de Paul Cornea, 1967). Vezi la Paul Cornea, în Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai Voievod Viteazul, București, I-II, 1967, p. 9-11. La fiecare reeditare, începând din 1953, se omite să fie amintită contribuția remarcabilă a lui Al. Lapedatu. 34 Vezi Raportul înaintat ministrului Cultelor și Artelor, semnat de I. Kalinderu, Gr. Tocilescu, Gr. Cerkez, N. Gabrielescu și Al. Lapedatu, în BCMI, 1 1908, p. 45.



susține număr de număr Cronică, prin care face cunoscute numeroase obiective valoroase ce

trebuiau incluse în lista monumentelor istorice protejate de lege. Chiar din primul număr suntem

informați despre noile „intrări” în Inventarul Comisiunii: ruinele palatului brâncovenesc de la

Potlogi, ale curților de la Doicești, bisericile din Furnicoși, Inătești, Micșuneștii Mari, Hlincea35 ș.a.

Cronica se ocupa deopotrivă cu prezentarea lucrărilor de conservare și restaurare efectuate: în

1908 la Berea Curtea Domnească de la Curtea de Argeș, la Hurez, Botoșani, Golia, Dorohoi,

Căldărușani, Hârlău, Gura Motru Slatina, Târgoviște, Cetățuia – Iași, Antim, Văcărești etc.

Însușindu-și o concepție unitară despre mijloacele și formele de educație a tinerilor în

spiritul cunoașterii valorii și rostului monumentelor istorice și a rațiunii păstrării lor, CMI a militat

prin valorosul ei corp de arhitecți și, bineînțeles, prin Școala Națională de Arhitectură, pentru

pătrunderea și răspândirea cât mai largă a acestei concepții. Așa că atunci când, în 1906, apoi în

1908, din inițiativa lui Ermil Pangratti, s-au organizat primele expoziții ale Școlii de Arhitectură,

în cadrul lor au fost expuse proiecte și relevee ale unor monumente, ulterior editate într-un

Album36.

Această stăruință pentru informarea concetățenilor a constituit o trăsătură pe care

„Buletinul” a păstrat-o până la încetarea editării sale, e fiind imprimată de largă viziune a

secretarului său și fiind păstrată ulterior datorită părerilor unanim acceptate, ale membrului activ

și președintelui Comisiunii (din 1940), Al. Lapedatu. Dar nu numai aspecte de informare ne reţin

atenţia, lor li se adaugă o modernă concepţie istorică asupra necesității operei de păstrare și

transmitere a zestrei monumentale, aceasta constituind substanța a numeroase studii și articole.

Căci Al. Lapedatu a fost primul ce a cercetat și a evidențiat începuturile activității conștiente de

ocrotire a monumentelor, relevând cum, treptat, aceasta ajunge un obiectiv al politicii statale37.

În vizitele pe care, din 1904 le face periodic la monumente, Al. Lapedatu urmărește detaliile

și aspectele care exprimau mai potrivit pagina de istorie pe care o „scrie” fiecare din aceste

35 BCMI, 1 1908, p.47. 36 În Cronica, BCMI, nr. 2, 1908, p. 92-93, Al. Lapedatu aprecia expoziția, mai ales pentru expunerea releveelor marilor obiective: Văcărești, Antim, Bîlteni, Arnota, Sf. Ioan din Piatra Neamț ș.a. 37 Al, Lapedatu, Schiturile și metoașele mănăstirii Bistrița din Vîlcea, BCMI, 2, 1908, p. 94-95. Cf. I. Opriș, Ocrotirea patrimoniului cultural, București, 1986, p. 35-37, 89-90, 92-96.



însemne. Vorbind despre biserica din Comana, el surprinde diferitele etape d zidărie, modificările,

neuitând să amintească contribuția meșterilor implicați în operă de restaurare38. Metodele,

inovațiile tehnice pe care meșterii-zidari, pietrari, lemnari, zugravi și pictori – le introduc în

operele lor de restaurare devin un subiect predilect de studiu în acești ani, istoricul scoțând la

lumină – în cazul unor monumente importante – originea lor românească39. Fie că este vorba de

unii meșteri aduși din Polonia sau Levant să lucreze în Moldova la monumentele ridicate în vremea

lui Ștefan cel Mare sau de meșteri ardeleni, ca Ion Zidarul din Bistrița – implicat împreună cu Sfatul

orășenesc într-un proces cu Petru rareș, a cărui cauză s-a susținut în fața celor mai înalte instanțe

–, de sașii Adrian, George și Andrei, conduși de Luca, cunoscuți ca meșteri la Roman, de Filip

Zugravul din Sibiu sau Ioan Nyro Sibianul – sol al lui Alexandru Lăpușneanu la Veneția, de unde

cere pietrari și pictori, în 1560 –, ei nu trec neobservați de istorie40. De asemenea, nici cei

identificați ca lucrând în Țara Românească încă din vremea lui Basarab ce Tânăr și Vlad Țepeș, mai

ales , brașoveni și sibieni, pietrari sau artificies folosiți la ridicarea fortificațiilor. Lor li se adăugau

cunoscuți artiști străini, ca acel fiu al lui Veit Stoss, Vitus, ce a lucrat la zugrăvirea bisericii

domnești de la Curtea de Argeș sau grecii Constantin și Ioan, care alături de românii Andrei, Stan,

Neagoe și Ioachim, Istrate, Vucșain și Manea, au constituit echipa folosită de Constantin

Brâncoveanu, la ridicarea mănăstirii Hurezi. La Cozia ori Tismana, Hârlău ori Suceava, la Iași în

cazul cunoscutului monument de la trei Ierarhi, sunt căutați și descoperiți zugravii frescelor,

zidarii, tâmplarii etc. Prețurile de edificare, noile soluții tehnice folosite de meșteri – înlocuirea

șindrilei cu țiglele, începând cu secolul al XVII-lea în Moldova, folosirea olanelor în Țara

Românească încă în veacul al XV-lea – sunt analizate de cercetător41, Studiind concepția specială

a lui Al. Lapedatu relativ la monumente ajungem la concluzia că felul în care acestea s-au păstrat

38 Al. Lapedatu, Mănăstirea Comana, 1, în BCMI, 1, 1908, p. 18. 39 Idem, Mănăstirea Hurezi, Note istorice și Portretele murale de la Hurezi, în BCMI, 2, 1908, p. 55-56, P. 76. 40 Al. Lapedatu, Cercetări istorice cu privire la meșterii bisericilor moldovene din secolul XVI, în BCMI, 1912, V, p.23, 25-26; idem, Ioan Zidarul lui Petru-Vodă Rareș, în BCMI, 1912, V, p. 83, idem, Cercetări istorice cu privire la meșterii bisericilor din Țara Românească în secolele XV și XVI, în BCMI, 1912, V, p. 181-182. 41 Vezi studiile Al. Lapedatu: Mănăstirea Hurezi, Note istorice, BCMI, 2, 1908, p. 54, nota 5: Cercetări istorice, Țara Românească, p. 182; Cercetări istorice, Moldova, p. 29; Icoanele lui Barnovschi vodă de la Moscova și zugrafii Trei Ierarhilor din Iași, în BCMI, V, 1912, p.112-113; Cercetări istorice, Moldova, p. 27-28; Cât a costat zidirea bisericii Sf. Spiridon din Iași, BCMI, 1912, p. 95; Noui documente cu privire la forma acoperământelor vechilor biserici moldovene, BCMI, 1914, p. 193-194.



se datorește „acelor mii și zeci de mii de umili, cari, prin munca brațelor lor, au întreținut, precum

la Bălteni, așa în toată țara, sutele de biserici și mănăstiri, ce alcătuiesc astăzi o mare și însemnată

parte din bogăția trecutului nostru”42.

Printre temele care au stat în atenţia istoricului, una dintre cele mai des întâlnite este

unitatea neamului românesc, realizată prin intermediul legăturilor continue concretizate în

donațiile, înzestrările, schimburile de odoare, de carte veche, meșteri și prin întinse relații de

rudenie, între românii trăitori de o parte și alta a Carpaților. Din asemenea preocupări a rezultat

studiul Din posesiunile domnilor noştri în Ardeal43, cu care prilej Lapedatu se referă la monumente

legate de istoria comună românească.

Treptat, „Buletinul” îşi lărgeşte sfera de cuprindere tematică şi de contribuitori, „cu ajutorul

cărora am îmbrăţişat întregul teren al antichităţilor pământene, începând de la cercetările

preistorice, trecând prin rămăşiţele culturii greco-romane şi ajungând la monumentele române,

cari cu deosebire au fost cercetate şi studiate atât cele sacre – biserici şi mănăstiri, cât şi cele

profane – palate, cetăţi etc.”44. Cu o astfel de viziune – care nu excludea publicarea sistematică

aștirilor privind antichitățile de origine dacică și a documentelor (în primul rând a colecţiei de

stampe aflate la Academia Română) – rolul istoricului a sporit. Prin bunele lui relații cu ardelenii

de la Academie – Nerva Hodoș, Ioan Bianu, Iuliu și Constantin Moisil –, dar și prin cele stabilite,

prin aceștia, cu Elie Dăianu sau Iulian Marțian, vor fi atrași mulți cercetători în întreprinderea de

valorificare a însemnelor istorice românești aflate în toate provinciile45.

Dintr-o asemenea perspectivă erau privite și cercetările asupra culturii materiale și

spirituale de epocă medievală, fiind apreciate ca strict necesare – și pentru lucrările de restaurare

– săpăturile arheologice, Lapedatu crezând că „a sosit timpul ca astfel de cercetări și săpături să

se întreprindă și la noi, precum s-au întreprins de austrieci bunăoară la Suceava,unde un arhitect

german (K. Romstorfer), serios și zelos, a scos la iveală vechea cetate domnească a Sucevei”46.

42 Al. Lapedatu, Biserica din Bălteni, BCMI, 3, 1908, p. 110. 43 BCMI, II, 1, 1909, p. 40-44. 44 A (lexandru) L (apedatu), Redacțional, BCMI, III, 1, 1910, p. 199. 45 O întinsă corespondență între C. Moisil și I. Marțian, păstrată în Fondul V. Șotropa de la Arhivele Statului Bistrița, confirmă asemenea legături între învățații ardeleni. Cf, I, Opriș, Legăturile dintre doi istorici transilvăneni: Constantin Moisil și Iulian Marțian, Ácta MN, XXVI-XXV, 1987-1988, p. 749-753. 46 A (lexandru) L (apedatu) Două cetăți românești, Poienarii și Dîmbovia, BCMI, III, 1, 1910, p. 187.



Acestea se impuneau cu atât mai mult, cu cât starea numeroaselor fortificații era deplorabilă.

Astfel, istoricul va cerceta, după 1910, rolul istoric al marilor cetăți de la Roman (Smeredova),

Suceava, Neamț, Cetatea Albă, Crăciuna, Chilia Veche, Soroca, Hotin etc., ca și condițiile concrete

în care acestea au fost păgubite, distruse și părăsite47.

Dovedind o viziune largă, Al. Lapedatu a făcut cunoscute cercetările din toate provinciile

locuite de români, mai ales când în ele era vorba despre restaurarea unor mari monumente48. O

făcea și din rațiunea , mereu trează, a educării fiecărei generații în respectul pentru moștenirea

înaintașilor, atrăgând astfel atenția opiniei publice asupra istoriei comune a provinciilor locuite de

români și, deopotrivă, la delicatul demers ce-l presupune restaurarea. De aceea, Lapedatu a

publicat și aprecieri asupra unor lucrări de restaurare – cum sunt cele făcute de Vădeni, biserica

Sf. Paraschiva din Râmnicu Sărat (de aici salvase și publicase pisania pusă în 1704 de „vecinătate”),

radical refăcută de arh. N. Gabrielescu, sau la baia domnească de la Târgoviște și bisericile din

Bălinești și Sf. Gheorghe din Botoșani49.

Scrutarea riguroasă a trecutului este înlesnită de un context social propice, de atmosfera

favorabilă muncii și creației, proprie unei epoci în care marile idealuri naționale își găsiseră

susținători înzestrați, adevărați creatori de idei și de emulație. Nu întâmplător în acei ani C.M.I.

reușea să soluționeze un deziderat mai vechi: construirea unui muzeu destinat anume păstrării

însemnelor cultural-artistice naționale, mai ales a icoanelor, iconostaselor și textelor vechi. Faptul

era înregistrat cu satisfacție atât de învățații români cât și de cei străini, între care bizantologul

Charles Diehl îl aprecia că fiind „o dovadă nouă de interesul ce România manifestă de mai mulți

ani pentru monumentele sale vechi și care se vede și din publicațiile atât de interesante din

«Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice»”50. Această ultimă realizare, inaugurată la 23

noiembrie 1909, l-a avut ca inițiator pe I. Kalinderu, iar între susținătorii permanenți, pe N. Iorga,

P. Gîrboviceanu, Al. Lapedatu, V. Drăghiceanu și V. Brătulescu.

47 A (lexandru) L (apedatu) Gravuri și vederi de la Cetatea Albă și câteva considerațiuni istorico-arheologice asupra cetățenilor moldovenești, BCMI, V, 1913, p. 61-63; Ce-tatea Sorocii, Notiță istorică descriptivă, BCMI, 1914, p. 86-84, 94. 48 Dimitrie Dan, Biserica Sfîntu Gheorghe din Suceava, BCMI, III, 1, 1910, publicat la încheierea restaurării ce a durat între 1900 și 1909. Autorul inclus în paginile „Buletinului” era membru corespondent al Comisiunii pentru conservarea și restaurarea monumentlor istorice din Viena. 49 Biserica din Vădeni, Note istorice, BCMI, III, 1, 1910, p. 162-170; O biserică a lui Ștefan cel Mare în Țara Românească, BCMI, III, 1, 1910, p. 89-91; Inscripțiile bisericii din Bălinești, BCMI, 1911, p. 218; Biserica Sf. Gheorghe din Botoșani, BCMI, 5, 1912, p. 53-54. Și-n acest ultim caz autoroul analizează vechile restaurări din 1724-25, 1819 și 1864. 50 Cf. A (lexandru) L (apedatu), Cronică, Colecțiile istorico-artistice ale CMI și Casei Bisericești, în BCMI, III, 1, 1910, p. 197-198.



În anul 1909, Al Lapedatu este desemnat și ca secretar al Comisiei Istorice a României,

„unde a secondat cu tot devotamentul, pe mult regretatul Ion Bogdan, în munca grea și istovitoare

a tipăririi documentelor, cronicelor și vechilor texte de limbă, a căror editare sistematică o după

un mare și frumos plan, neuitatul fost președinte al acestei Comisiuni”51.

Într-un astfel de climat, Al Lapedatu, publică, în 1911, o Scurtă istorie asupra cestiunii

conservării și restaurării monumentelor istorice din România, sinteză menită a prezenta și explică

unui public larg ideea ocrotirii patrimoniului cultural, felul în care aceasta a evoluat și s-a

statornicit sub forme conceptuale, organizatorice și că practică în România. Prin intermediul

acestei lucrări – prima abordată de un istoric52 – valabilă și azi în liniile ei generale, opera

întreprinsă și patronată de CMI se înfățișează ca o componentă a progresului societății românești,

iar exemplele de șantiere de restaurare – de la Snagov, Căluiu, Manu, Sărăcinești, Stelea

(Târgoviște), Govora, Gura Motrului, Comana, Curtea de Argeș, Neamț, Secu, Bistrița, Galata, Golia

din București: Bucur, Curtea Veche, Antim, Mihai Vodă, Zlătari, Stavropoleos etc. – erau reținute

ca acte dorite și necesare deopotrivă istoriei și culturii naționale. De altfel, sinteza teoretică este

reflectarea acțiunii practice, restaurările fiind extinse în tot Regatul53, ele cuprinzând toate

componentele patrimoniului cultural. Notăm, ca exemplu, exproprierile și împrejmuirile făcute, la

cererea lui V. Pârvan, Al. Bărcăcilă, C, Moisil, T. Antonescu ș.a., la fortificațiile grecești, romane și

romano-bizantine, extinse apoi la cetățile și bisericile de epocă feudală târzie. Era depășită astfel

„acea vreme când se pierduse credința că va veni o zi când mănăstirile și schiturile lăsate în

părăsire vor fi cercetate și ocrotite cu evlavie, ca niște sfinte moaște ale trecutului nostru”54.

Rezultatele unor asemenea cercetări vor constitui cuprinsul primului „Anuar” al CMI, pentru anul

1914 (apărut în anul următor), publicație îngrijită tot de Al. Lapedatu.

Da, contribuția cea mai elocventă pentru dezvăluirea stadiului în care ajunsese studiul

monumentelor istorice o constituie culegerea de studii semnate de prestigioși istorici, arhitecți și

arheologi, îngrijită de Al. Lapedatu (el fiind și autor), Monumentele noastre istorice în lecturi

51 I. Crăciun, op. cit., p. XXXVI. 52 Înaintea ei, în 1892, arh. G. Sterian publicase Conservarea monumentelor istorice în România și străinătate, lucrare interesantă și utilă pentru a stabili concepția vremii. 53 Vezi, cu detalii, la I. Kalinderu, președintele CMI, Alex. Lapedatu, secretar, Raport general cu privire la lucrările Comisiunii Monumentelor Istorice în 1910, în BCMI, în 1911, p. 34, și urm.; idem, Raport general cu privire la lucrările CMI în 1911, BCMI, 1912, p. 39-45 cu anexe. 54 I.D. Trajanescu, Memoriu asupra lucrărilor de restaurare executate la mănăstirea Hurezi, în 1911, BCMI, V, 1912, p. 45, Cf. I. Opriș, Ocrotirea... , p. 96.



ilustrate, alese, orânduite și publicate pe seama tinerimei școlare, și apărută sub egida Casei

Școalelor. Lucrarea întrunește contribuții interesante, considerate de Lapedatu ca „oglindă a stării

în care se găsește astăzi literatura noastră istorică arheologică –, adică, ca și aceasta, inegală și

incompletă în părțile sale componente, atât sub raport literar cât și sub raport științific”55.

Subiectele se concentrează asupra semnificaţiilor şi importanţei ca documente – atât de des

unicate – ale monumentelor istorice. A. J. Odobescu, în studiul Podul lui Traian, consideră că

trebuie să se conserve „acea surpătură de zid cu masivele-i cărămizi înnegrite și ciuruite de timp,

roase și măcinate de umezeală și de mușchi, strajă seculară, care, de optsprezece sute de ani

aproape, stă cu ochii țintiți la soția ei de decindea râului și parcă, amândouă împreună duc dorul

altor optsprezece ca dânsele”. A. I. Odobescu era și autorul studiilor Mănăstirea Arnota și Bisericile

de la Snagov și Turbați. Grigore Tocilescu în Troesmis (Igliţa), expunea condiţiile precare ale

marilor situri arheologice romane din Dobrogea, folosite adesea drept cariere şi din care

numeroase valori numismatice, epigrafice şi artistice au luat drumul străinătăţii. Tot lui îi aparţine

articolul Monumentul de la Adamclisi – Cine l-a înălţat şi ce comemorează, prezentare a celor 54

de metope care dau imaginea idealizată a unui război în toate părțile sale constitutive. Prin tipurile

și amănuntele sale, această reprezentare generală se individualizează, devenind reprezentarea

războaielor daco-romane. Vasile Pârvan este autorul a două studii: despre Castrul de la Barboși și

Cetatea Tropaeum (Adamclisi), conținând importante referințe arheologice și de istorie Dragomira

și Biserica Cotroceni – ultima comparată cu o „frumoasă cutie de moaște” neîntrecută nici măcar

de turnurile Trei Ierarhilor – „stricate astăzi de reputația d-lui Lecompte de Noüy” – și „sfioasă,

cam umilită, față de strălucirea vieții mirene de lângă dânsa”. Studiul Palatul lui Duca-Vodă –

Cetățuia de la Iași, semnat de Al. Russo, prilejuiește autorului îndemnul: „Grăbească-se arheologii

să o copieze (stema Moldovei de pe turnul clopotniței, n.n.), căci timpul macină”, iar articolul lui

Al. Ștefulescu, Mănăstirea Tismana, evocă multele evenimente prin care a trecut mărețul ansamblu

gorjan. Tot Al. Ștefulescu informează despre Culele gorjene, prezentând frumoasele exemplare

de arhitectură de la Rovinari, Poiana, Pojogeni, Curtișoara, Groșerea, Calopăru de Sus, Borăscu,

Vădeni și Musculești. I. D. Trajanescu analizează Culele de la Măldărești (Vâlcea). Despre

55 Op. cit., supra, p. VII.



importantul ansamblu de construcții civile Curțile domnești Brâncoveneşti – Doicești, Mogoșoaia

și Potlogi, scrie V. Drăghicescu. Mai sunt prezentate și alte vechi fortificații: Cetatea Severinului

de Teohari Antonescu, Cetatea Neamțului de G. Mândrea și Cetatea Sucevei de Al. Lapedatu.

Emițând cu grijă judecăţi de valoare, dovedind un acut simț al observației, Al. Lapedatu

evidențiază în studiile sale lipsurile din activitatea de cercetare a monumentelor istorice, din care

aspectele arheologice erau aproape excluse, preferându-se cele documentar-epigrafice, care

„scoteau la iveală date și mărturii de cari istoriografia română în formațiune avea cea mai mare

nevoie și pentru că lipseau cercetătorii pregătiți pentru studii arheologice mai speciale”. Din

asemenea rațiuni – prezentate și ca modele de cercetare –, în volum sunt incluse analizele lui Virgil

Drăghiceanu, primul arheolog român specializat în investigarea prin săpături sistematice a

vestigiilor medievale [Mănăstirea Cetățuia (Iași); Mănăstirea Dealu. Scurt istoric; Mănăstirea Hurezi

– Descriere], Petre Antonescu (Biserica de la Bolnița Coziei), N. Ghika-Budești, Biserica domnească

de la Târgovişte), ca și contribuțiile îngrijitorului: Biserica Trei Ierarhi din Iași; Biserica episcopală

de la Curtea de Argeș. Scurt istoric. Sumarul dovedește o gândire editorială lucidă și științific

orientată. Un loc aparte i se acordă lui N. Iorga, apreciat ca fiind cel ce „a scos pentru întâia oară

în evidență în chip mai larg importanța artistică a vechilor lăcașuri bisericești”, și lui Er. Pangratti,

a cărui „operă metodică și rezistentă” de studiere a arhitecturii vechi a continuat, cu succes,

eforturile grupului de animatori din jurul „Analelor arhitecturii” (1892-1893).

Personalitatea istoricului Al. Lapedatu este bine conturată în preajma primului război

mondial, opera sa așezându-l în rândul celor mai valoroși reprezentanți ai epocii. El dovedește o

viziune globală asupra istoriei naționale, pe care o abordează prin prisma mărturiilor concrete –

documente și monumente –, într-o tratare largă și cu idei izvorâte din concepțiile școlii lui D.

Onciul și N. Iorga,. Că este așa ne-o confirmă cutezanța să de a conferenția despre Noua

istoriografie românească, la 11 februarie 1912, în fața unor personalități culturale și științifice la

Casa Școalelor56 sau despre Conservarea și restaurarea monumentelor istorice, subiect pe care în

epocă putea să-l atace doar Nicolae Iorga57. Alegerea lui Al. Lapedatu ca membru corespondent

56 Subiectul va fi reluat, câțiva ani mai târziu, în: Lecția de deschidere a cursului de istoria românilor, la Universiattea din Cluj, Cf. BAR, fond Al Lapedatu, vol. I, Al. Lapedatu în lumina presei, 1901-1936, p. 10. 57 „Viitorul”, 5 aug. 1912; „Dimineața”, 22 dec. 1914.



al Academiei Române la 26 mai 1910 – la propunerea lui I. Kalinderu, în numele Secției Istorice –

confirmă o valoare științifică ce nu putea trece neobservată58. La 11 octombrie 1918, Al. Lapedatu

era ales ca membru plin al Academiei. în Cuvânt de mulțumire, istoricul afirma: „La râvna și

dragostea mea pentru cercetarea și înfățișarea trecutului, dvs. ați adăugat, prin această chemare,

autoritatea morală și științifică pe care acest înalt așezământ de cultură o dă membrilor săi.

Prețuind după toată importanța ei această activitate, mă voi sili să o păstrez prin lucruri cât mai

bune și mai folositoare din domeniul studiilor mele istorice și, întrucât necesitatea va cere ;i

priceperea mă va ajuta, din alte domenii ale culturii noastre naţionale. Căci, negreşit, vremea de

aşezare ce va urma actualei fundamentale transformări a mai tuturor formelor de organizare a

vieții omenești va impune, cel puțin generației noastre, o activitate culturală destul de intensă și

în afară de îndeletnicirile speciale. Aceasta și pentru că Academia Română nu va mai fi, ca azi încă,

numai un simbol cultural al unității noastre naționale, ci și o vie și înaltă expresie a acestei unități

– ea însăși o completă și definitivă realitate”.

Numirea sa la Academie a fost salutată de N. Iorga, într-un articol publicat în „Neamul

Românesc”, an XIII, nr. 284, 14 oct. 1918 (Noii membri ai Academiei Române): Cuvântul de

recepție este rostit abia la 2 iunie 1923, din el extrăgând următoarea apreciere: „Istoria veche a

poporului român a găsit în domnia sa un interpret fără seamăn, un cunoscător plin de conștiința

înaltei sale misiuni și de importanţa acestei părți a istoriei noastre”59.

În acest context, când Al. Lapedatu și-a afirmat deja înalte calități morale și științifice a

izbucnit primul război mondial.

* *

*

România aderă la 4/17 august 1916, renunțând la neutralitate, la gruparea Antantei,

depunând în următorii doi ani eforturi deosebite și jertfindu-și într-un război popular și național

58 Ioan Scurtu, Academicienii cei noi în secția istorică, în „Minerva”, an II, nr. 527 bis, 5 iun. 1910. 59 Cf. „Înfrățirea”, nr. 812, 5 iun. 1923.



800 000 de ostași. Conflictul militar a dus la ocuparea unei părți din teritoriul național, făcând ca

țara să ajungă în pragul dezastrului. Capitala este ocupată la 23 noiembrie /6 decembrie 1916.

În aceste împrejurări, guvernul român, mutat la Iași, hotărăște să transporte, pentru mai

multă siguranță, tezaurul istoric și cel al Băncii Naţionale a României în Rusia60. Printre cei

însărcinați să ducă la îndeplinire această misiune s-a numărat și Al. Lapedatu, lui revenindu-i

supravegherea și răspunderea față de bunurile cultural-artistice mai valoroase ale unor eparhii,

ale Arhivelor Statului desfășurată între 28 iulie 1917 și 5 ianuarie 1918, Al. Lapedatu asistă cu

durere, dar și cu speranță la ultimele momente ale războiului. În același timp, urmărește

evenimentele de pe frontul românesc, suferind la fiecare înfrângere și bucurându-se de fiecare

victorie. Aflând din presă despre rezultatul luptelor de la Mărășești și Oituz din august 1917, Al

Lapedatu notează: „Ce impresie puternică a făcut această bătălie în străinătate [...] Ce armată! Cu

cea mai mare satisfacție văd ce impresie strălucită a făcut ea la Aliați, cu marea bătălie de pe Şiret.

Ce laude, ce admirație, ce asigurări de răsplată la ziua de sfârșit a judecății, a dreptății61”.Cu mare

emoție el urmărește evoluția evenimentelor din Rusia, raportând fiecare detaliu la consecințele ce

le avea pentru țara sa, care rămânea din ce în ce mai singură în fața dușmanului. Remarcând că și

în Rusia războiul ajunsese, ca peste tot, odios maselor populare conchidea: „Un lucru e sigur: o

dată încolțit în sufletul oamenilor suferinzi de război germenul păcii, cu greu va putea fi el smuls

de la ei”. Și, pentru că pacea devenise în Rusia o alternativă posibilă la izbucnirea revoluției. „Cred

chiar că această revoluție e spre bine: va limpezi situația de aici. Ori pace (cu Lenin, de va putea)

ori război [...]. Un lucru e sigur că comisarii poporului au mai multă putere decât se credea, că

rușii, toți, vor pacea, unii separată, alții generală”62.

Al. Lapedatu înregistrează impresiile contemporanilor săi față de „Decretul asupra păcii”,

care cerea să se pună capăt conflictului ce produsese atâtea victime, fapt ce se va realiza la 5

decembrie 1917 prin încheierea armistițiului între Rusia și Puterile Centrale. Dorința personală

(„De-ar veni mai repede pacea, să mă văd acasă, între ai mei. Ce zile fericite, acelea!”) și intuiția

60 Detalii la C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V. Mosiuc, România și Conferința de Pace de la Paris (1918-1920), Cluj-napoca, 1983, P. 116-118; Al. Lapedatu, op. cit., p. 432, nota nr. 88; Ioan Opriș, Aventura tezaurului istoric al României, în „Revista muzeelor”, nr. 3-4, 1990, p. 59-63. 61 Al. Lapedatu, Scrieri alese, p. 269. 62 Ibidem, p. 285, 308-311.



istoricului se împletesc: „Credința mea este că rușii vor face pacea separată și că după ei, va trebui

să facem și noi o asemenea pace, negreșit cu consimțământul Aliaților”, fără să ignore ce implicaţii

va avea pentru România actul rusesc: „Aşadar lichidarea a început şi la noi. Ce va urma, bunul

Dumnezeu știe, care ne-a pedepsit așa de crud. Mintea omenească, nu! [...] Fire-ar măcar ca jertfa

cea mare să fi fost focul purificator al neamului, Să clădim, ce-om mai putea clădi, mai temeinic,

mai serios, mai curat, cu suflet mai înalt, cu ideal mai mult”63.

Situația politico-militară creată de Pacea de la Brest-Litovsk, a obligat România să ducă

tratative, și ulterior, să încheie Armistiţiul din 9 decembrie 1917 şi apoi Pacea de la Bucureşti.

Împotriva acesteia se ridică numeroşi fruntaşi politici, deşi condiţiile istorice concrete nu admiteau

o altă alternativă. Deputaţii prahoveni din Parlament, atacând o situaţie aparent locală, vizând de

fapt întregul, țin să-i scrie președintelui: „Prin pacea care se prezintă ratificării Parlamentului, se

răpește o parte din teritoriul județului care ne-a ales. Într-un timp când Puterile Centrale au

declarat formal că nu înțeleg a face anexiuni și că recunosc dreptul popoarelor de a dispune de

ele înseși, în totalitatea lor sau în cea mai mică parte din ele, se rupe, în folosul unor afaceri

viitoare ale societăților de păduri ungurești, o zonă prețioasă din pământul patriei. De la

întemeierea însă a Principatului Țării Românești, hotarul a fost acolo unde azi îl clintește violența

și cuvântul de «predeal» chiar, dat locului care ni se smulge, înseamnă «loc de graniță». Fără nici

un drept etnic, fără nici un temei istoric, călcând în picioare principii recunoscute solemn, se

uzurpă astăzi, desființându-se silnic, în folosul acelora care nu pot invoca măcar principiul

blăstămat al victoriei, căci s-au menținut numai prin sprijinul german, o linie de demarcație care,

în timpuri când nu existau nici revendicații naționale, s-a menținut șase sute de ani. Înaintea lumii

întregi și înaintea oamenilor cugetători din chiar țările ai căror reprezentanți oficiali sfâşie

pământul nostru, protestăm solemn, în așteptarea unei reparații pe care ni-o va da conștiința

revoltată a lumii, incapabilă de a tolera astfel de crime contra națiunilor”64. Pe fondul acestor grav

evenimente interne și externe, la 19 decembrie 1917, Al. Lapedatu părăsește Moscova,

îndreptându-se spre Kiev. Aici, în capitala Ucrainei, trăiește momente unice înregistrând ecoul

63 Ibidem, p. 306-308. 64 Protestare, BAR, Secția manuscrise, fond Al. Lapedatu, vol. XVII, 17-9.



produs de publicarea – la 2/15 noiembrie 1917 – unui document izvorât din teoria și mai puțin

din practica leninistă, Declarația drepturilor popoarelor Rusiei.

Ca o consecință a procesului de revoluționare a popoarelor subjugate de monarhiile străine,

la Kiev ia ființă Consiliul Națiunilor Asuprite din Austro-Ungaria. În urma aceluiași proces

revoluționar, la 15 decembrie 1917, Basarabia se declara republică independentă și, ulterior,

Sfatul Țării, hotăra unirea cu România. În acest context, în ianuarie 1918, la Odessa, se constituie

Comitetul Național al Românilor din Austro-Ungaria. Al. Lapedatu este ales vicepreședinte și,

ulterior, președinte. În această calitate, el va desfășura o intensă activitate de organizare a

propagandei naționale, slujindu-se de dovezile palpabile ale arheologiei, documentelor,

etnografiei, limbii și ale monumentelor istorice. Acum, împreună cu liderii bucovineni, pregătește

pentru Țările Aliate materiale referitoare la situația politică și culturală a românilor din Austro-

Ungaria, fiind desemnat în acest sens împreună cu I. Nistor65. În aceste situații excepționale, Al.

Lapedatu i-a cunoscut pe mulți din cei implicați în evenimentele vremii, între ei și pe contele de

Saint Aulaire66. În acele momente istorice, entuziasmul național fusese declanșat, el irumpând

nestăvilit și trebuind să ducă la împlinirea dezideratului militar: Unirea. Neamul românesc știa că

sunase ceasul! De aceea, bucovinenii îl întâmpinau astfel: „În mormântul său de la Putna, s-a

deșteptat voievodul după un somn de cinci sute de ani, chinuit de visuri urâte de mai bine de un

veac. L-au trezit tropote de cai, pe care el le-a recunoscut: «Vin arcașii mei, în colțul de țară care

mi-a fost mai drag». Armatele române au intrat în Bucovina, unde acum fâlfâie triumfător

stindardul României. Umbra lui Ștefan binecuvântă poporul său. De pe plaiurile Ardealului ne

cheamă duhul lui Mihai Viteazul. Răsune buciumurile pe întreg cuprinsul românesc, căci se apropie

sărbătoarea mare a Unirii tuturor românilor. Copleșiți de dorul visului nostru de veacuri,

îngenunchem înaintea mormintelor eroilor noștri, reînnoind jurământul de a făptui România

Mare”67. Într-un alt colț de țară, în Mehedinți, ecoul unionist făcea să fie reprodus și larg difuzat

la 3 noiembrie 1918 Manifestul Comitetului Național Român din Transilvania, informându-i și pe

65 De la Kiev, la 5 feb. 1918, Al. Lapedatu, împreună cu V. Deleu, Sever Bocu și dr. M. Popovici i scria lui Th. Masaryk, apropiind relațiile dintre cele două părți. 66 Vezi Al. Lapedatu, Dl. de Saint Aulaire și românii refugiați din Austro-Ungaria, în timpul marelui război, în „Generația Unirii”, II, nr. 14-15, apr./mai 1930, p. 1-2, 6. 67 „Glasul Bucovinei”, Cernăuți, 8 nov. 1918.



severineni că „Consiliul Poporului Român și Comitetul său din Cluj, toți ofițerii și soldații români

lucrează zi și noapte pentru că pacea și drepturile națiunii române să devie realitate. Adunarea

românească, stăpână pe puterea sa deplină, va termina apoi sfânta lucrare pentru limba, legea și

avutul românilor, care una și nedespărțite sunt ca și Sfânta Treime. Până va răsuna glasul Adunării

Poporului, numai dușmanii națiunii pot ațâța țărănimea la comiterea de făptuiri nechibzuite,

făptuiri care sunt nedemne de orice român și care însemnează o rușine pentru orice creștin.”

Arătându-le ce se pregătește în Transilvania, manifestul cerea: „păziți pacea și așteptați în toată

liniștea ordinele Consiliului Național. Păziți frăția și pacea cu celelalte popoare din Ardeal. Numai

prin aceasta libertatea poate fi asigurată, libertatea care apoi nici infernul nu ne-o poate

contesta”68.

La sfârșitul anului 1918 (31 XII. 1918/21 I. 1919), istoricul Al. Lapedatu participă ca

reprezentant oficial la adunarea generală a comunității evanghelice din București, având drept

scop unirea comunității evanghelice din București cu Biserica evanghelică regnicolară din

Transilvania și crearea Biserici regnicolare evanghelice din România Mare. Cu acest prilej, colonia

sașilor transilvăneni din București, reprezentați prin Societatea „Transilvania” și prin membrii ei

marcanți, au discutat și aprobat în unanimitate declarația prin care „au luat cu mare bucurie și

sufletească satisfacție cunoștință despre declarațiunea adunării naționale a tuturor românilor din

Ardeal, Banat și Ungaria, ținută la Alba Iulia în 18 noiembrie (1 Decembrie) a.c. Spiritul de libertate

și de dreptate care strălucește cu deosebire în pct. 3 al acestei declarațiuni a împrăștiat toate

grijile care cuprinseseră pe sașii transilvăneni în urma evenimentelor din timpul din urmă. Din

toată inima, deci, sașii trăitori în București se unesc cu hotărârile relative la: libertatea națională,

la întrebuințarea liberă a limbii materne în învățământ, administrație și justiție, la reprezentarea

proporțional cu numărul locuitorilor, în corpurile legiuitoare și în guvernul țării; la garantarea

dreptului egal și a autonomiei confesionale, precum și la libertatea desăvârșită a presei, a

asociațiilor și a întrunirilor. Sașii transilvăneni din Bucureşti salută cu entuziasm unirea Ardealului

cu România săvârșită în acest spirit și, cu toate că nu sunt autorizați să vorbească în numele

națiunii săsești din Ardeal, totuși întemeindu-se pe îndelungata lor conviețuire cu românii din

68 „Alarma Mehedințiului”, an II, 24 nov. 1918.



Regat, ei nu vor să piardă ocazia de a da conaționalilor lor de acasă (din patrie) sfatul bine gândit

că, în temeiul asigurării din actul Unirii de la Alba Iulia, să voteze și dânșii pentru Unirea Ardealului

cu România”69. Alegând un asemenea drum, Al. Lapedatu s-a aflat, ca mulți alții, în mijlocul

evenimentelor care au culminat în acel an de răscruce pentru români cu Marea Adunare Națională

de la Alba Iulia, trăind bucuria fără de margini a visurilor împlinite.

Remarcat de fruntașii politici ai vremii, în primul rând de Ion I. C. Brătianu, pentru calitățile

sale de istoric militant puse în slujba cauzei unității naționale, Al. Lapedatu – alături de o „echipă”

de specialiști – a fost desemnat din decembrie 1918, întâi ca expert pe lângă Legația română din

Paris, apoi a făcut parte, până în august 1919, din delegația română participantă la lucrările

Conferinței de Pace de la Paris.

Delegația română, condusă de Ion I. C. Brătianu, s-a alăturat, în ianuarie 1919, celorlalte

31 de delegații naționale și celor peste zece mii de experți care, după 52 de luni de război, veneau

la Paris cu speranța încheierii „păcii eterne”. Misiunea va fi deosebit de dificilă, având în vedere

jocul marilor puteri, care tratau țările mici ca „state cu interese limitate”, de unde –, cum bine

remarca I. I. C. Brătianu – decurgea „independența limitată”70. Cu atât mai dificilă i-a fost misiunea

cu cât, – cum constata cu amărăciune șeful delegației, – marile puteri tindeau vizibil a se

transforma într-un tribunal ce hotăra soarta popoarelor reeditând parcă la un veac distanță,

„Sfânta Alianță”71.

Despre activitatea delegației române la tratativele purtate la Paris între 18 ianuarie 1919 și

21 iunie 1919 s-au scris importante studii. Adăugăm câteva detalii, care redau un fapt important

pentru istoriografia problemei. Din confruntarea documentelor părții române prezentate la

Conferință și care se găsesc în exemplare unice în Biblioteca Academiei Române, rezultă că Al.

Lapedatu este cel care a pregătit, comentat și susținut datele statistice (oferite mai ales de

recensământul ungar din 1910) privitoare la Banat și Transilvania. Acestea au fost expuse în

raportul La Roumanie devant la Congres de la Paix, La Transylvanie et ses territories roumains de

69 Brionul declarației, cu adn.oări ale istoricului, în BAR, fond Al. lapedatu, vol. XVII, V. 17-18. 70 Situația internațională a României, București, 1919, p. 20. Cf., 1918. Mărturii. Desăvârșirea unității naționale statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională, Bucureşti, 1986, vol. V-VI. 71 V. Moisuc, Acte fundamentale ale statutului politico-juridic al României în perioada 1918-1940, în vol.: Probleme de politică externă a României. Bucureşti, 1977, p. 21.



Hongrie. Renseignements statistiques et ethniques avec une carte ethnographique,72, (cum

notează Al. Lapedatu, la 11 februarie, marți, 1919), în materialul, prezentat cu titlul Le territoire

revendique par les Roumains au nord-ouest de la Transylvanie proprement dire, care are la bază

manuscrisul său, Memoriu cu privire la teritoriul revendicat de Români în părțile de nord-vest ale

Transilvaniei, însoțit de un Tablou comparativ între cifrele din Șematismul de la 1836 al diecezei

Orăzii Mari și între cele din 1881 (La Sătmar pe 1882). Alte două materiale, menite să susțină

problema Banatului, Le Banat de Temeshvar și Le Banat de Temesvar ne peut pas être partagé,

sunt de asemenea opera istoricului Al. Lapedatu, așa cum dovedesc însemnările manuscrise și

îndreptările ce însoțesc textele. În timpul lucrărilor Conferinței de Pace, Al. Lapedatu a redactat și

alte rapoarte și note în favoarea afirmării drepturilor românilor: les Roumains et les

contrepropositions de la delegation magyare concernant la navigation et les chemins de fer; Les

Roumains et les plebiscite demnadé par la delegation magyare și Les Roumains et les droits des

minorités reclamés par la delegation magyare73 .

De asemenea, pregătirile de ordin documentar istorico-etnografic privitoare la Basarabia,

contactele cu delegații Sfatului Țării din Basarabia, demersurile pe linie de presă și publicistică

privind contracararea pozițiilor unor diplomați ca Maklakov, Krupenski, Schmidt ș.a. intră în acești

ani în competența lui Al. Lapedatu. El însuși remarca, la fața locului, cum „lumea anglo-saxonă,

americană în special, trăia în prezumția că e singură în măsură a judeca și regulă, în chip obiectiv,

conflictele de interese politice și naționale europene”74. Ca o notă generală Al. Lapedatu,

rememorând acele timpuri febrile, avea să spună, modest, mai târziu: „Împrejurări favorabile ale

vieții și încrederea binevoitoare cu care am fost onorat de anumiți conducători ai vieții politice din

țara cea veche, m-au pus în situația de a cunoaște și urmări mai îndeaproape – în calitate de

consilier tehnic al Delegațiunii române la Conferința de Pace de la Paris – chestiunea revendicărilor

noastre teritoriale acolo, revendicări, care, din punct de vedere al drepturilor naționale, au format

obiectul preocupărilor mele asidue, cu deosebire în anul din urmă al retragerii noastre în capitala

Moldovei, la 1918 [...]. Am ajuns astfel să întocmesc asupra acestor revendicări, pentru fiecare în

72 BAR, Secția manuscrise, fond Al. Lapedatu, în vol. Al. Lapedatu în lumina presei, 1919-1920, II, La conferința de pace, Omagiu P.N.L. din Ardeal și Banat, p. 131-139, 321-323, 328-420, 540-560, 896-897. 73 Vezi 1918 la Români, Mărturii, V, p. 323-329, 442-499, 509-551 și VI, p. 9-22, 85-116, 480-485 și Al. Lapedatu, Scrieri alese, p. 371-372. 74 Al. Lapedatu, Basarabia la Conferința de Pace de la Paris, în „Viața Basarabiei”, an XII, nr. 1, ian. 1943, p. 9.



parte, expuneri bazate pe un material informativ destul de bogat, dar negreșit departe de a fi

complet, – expuneri ce-ar putea fi privite, până la altele și dacă lucrul n-ar părea prea pretențios,

ca adevărate pagini de istorie și anume de istorie contemporană, pe care, ori cât unii ar crede

altfel, socotesc că o pot scrie și contemporanii, cu același spirit de imparțialitate și de obiectivitate,

ca și urmașii”75.

Al. Lapedatu a mai fost folosit, între anii 1920 și 1922, și în alte confruntări diplomatice

internaționale, mai întâi pentru pregătirea tratativelor pentru pace de la Trianon și apoi la Genova.

În asemenea împrejurări, el a venit în contact cu numeroase personalități ale vieții politice

internaționale.

Venise vremea păcii, a reconstrucției țării, a refacerii și fundamentării unor rosturi unitare:

în învățământ, cultură, artă, diplomație etc. În acest context, în anul 1919, Al. Lapedatu este

numit, împreună cu alți istorici, printre care și Vasile Pârvan, profesor de istorie a românilor la

Universitatea Daciei Superioare de la Cluj. Veste îi este transmisă la 17 iunie de un vechi prieten,

Sextil Pușcariu: „Desfă-te dar de legăturile din București, care știu că sunt tari, și vino la viața nouă

ce vrem s-o creăm în acest Ardeal care va deveni cetățuia românismului dacă tineretului îi vom da

conducători ca tine”76. Se pune mare speranță în răspunsul său favorabil: „Nădăjduim că va primi,

în care caz vom avea doi istorici de mare valoare (celălalt invitat era I. Lupaș, n.a.) care vor prezenta

desigur și un proiect de organizare a Institutului de Istorie românească ce trebuie întemeiat la

Cluj77.

75 Ibidem, p. 5 76 Scrisoare în arhiva familiei dr. Ana și Ioan Macavei. 77 Cf. Ștefan Pascu, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, CLuj, 1972, p. 13. Vezi și la St. Neagoe, Viața universitară clujeană interbelică. Cluj-napoca, 1980, vol. 1, p. 69.



Cap II. LA ÎNCEPUTUL UNEI NOI EPOCI

Confruntat în anii primului război mondial cu situații extraordinare, între care organizarea

concentrării și transportului în Rusia a tezaurului istoric al României, Al. Lapedatu nu încetează a

gândi și acționa ca secretar al CMI. Încă în mai 1916, el fusese propus ca membru plin al

respectivului organism, luându-i locul unui prestigios înaintaș, Ermil Pangratti. Din Iași – unde se

afla alături de N. Iorga și G. Balș –, la 10 aprilie 1918 el îi scria lui D. Onciul – și în numele celor

doi amintiți –, anunțându-l că a propus Ministerului Cultelor și Artelor numirea membrilor CMI și

rugându-l să primească președinția Comisiunii: „Ca unul ce vă cunosc de aproape douăzeci de

ani, în care timp nu o dată am avut fericita ocazie a lucra cu dv., sunt încredințat că, sub

conducerea și autoritatea dv., lucrările Comisiunii oricât de reduse vor fi, temporar, din cauza

greutăților financiare ale statului, vor lua caracterul temeinic și serios pe care-l râvnesc de

paisprezece ani, de când funcționez ca secretar al acestei Comisiuni”78.

D. Onciul îi propune o catedră la Universitatea din București, însă Al. Lapedatu consideră că

„în împrejurările actuale, e o datorie pentru mine să merg, cel puțin pentru început, la Cluj,

rămânând ca în cazul când veți obține înființarea unei a doua catedre de Istoria Românilor la

București, să mă prezint și eu la concurs, solicitând sufragiile dv., V-aș ruga deci, dacă se poate,

să nu se mai facă formele pentru numirea mea de conferențiar. Mulțumindu-vă din toată inima

pentru deosebitul interes ce și cu această ocaziune mi-ați arătat și pentru încurajatoarea

bunăvoință ce, totdeauna, mi-ați acordat, vă rog să binevoiți a primi încredințarea sentimentelor

de recunoștință, ce vă păstrează unul din vechii și prea devotații dv. elevi”79.

78 BAR, Secția manuscrise, fond D. Onciul S _1 (1)_ 5321. XXI

79 Cf. Scrisoarea din 9 octombrie 1919, în: B.A.R., fond D. Onciul, S _1 (2)_ 5322. XXI



Al. Lapedatu își va lega numele, imediat după Marea Unire, de crearea primei Universități

românești – cea a Daciei Superioare – și a Institutului de Istorie Națională din Cluj.

Ocupă ca titular catedra de istorie veche a românilor (până în 1938), paralel îndeplinind

funcțiile de decan (1921-1922) prodecan (1922-1923) al Facultății de Litere și Filosofie. În

Amintiri, el evocă începutul activității sale la Cluj, readucându-și în memorie lecția inaugurală de

la 6 noiembrie 1919, cu care a deschis cursurile de Istorie veche a României (Nouă împrejurări de

dezvoltare ale istoriografiei naționale). Cu acel prilej, istoricul preciza rosturile slujitorilor istoriei

în „noua ordine culturală” ce obliga la munca onestă, cerând cercetarea relațiilor dintre cele trei

țări române, prin intensificarea investigațiilor din arhivele străine.

Primul său curs80, ținut la 6 noiembrie 1919 merge, voit, pe linia gândirii și sistemului lui

Mihai Kogălniceanu, așa cum reiese din cursul de istorie națională la români, inaugurat de acesta

la Academia Mihăileană, la 24 noiembrie 1843. Analizând perioada scursă de atunci, Al. Lapedatu

evidențiază marile realizări ale acesteia, cea mai importantă fiind împlinirea dezideratului unirii

depline a tuturor românilor, ceea ce a condus la o mai bună cunoaștere a istoriei patriei, aceasta

îmbogățindu-se cantitativ și calitativ, cu operele lui M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, B. P. Hașdeu,

Al. Papiu-Ilarian, E. Hurmuzachi, Gr. Tocilescu. Nu uita de asemenea să menționeze rolul studiilor

lui A. D. Xenopol (sintetizate în Istoria Românilor din Dacia Traiană), D. Onciul, I. Bogdan, V.

Pârvan, și ale lui N. Iorga. În această perioadă – arăta el – apar ediții fundamentale de documente

și texte, abordarea evenimentelor interne se face în strânsă legătură cu cele petrecute pe plan

continental și universal, se tipăresc cărți de istorie românească în limbi străine. Al. Lapedatu

folosește prilejul pentru a evidenția drumul greu, dar ascendent, al istoriografiei transilvănene,

începând cu perioada Școlii Ardelene, până la contemporanii săi. El preciza că studiile istorice și

filologice „alcătuiesc opera cea mai de seamă ce s-a elaborat la poporul român până la intrarea și

participarea sa la viața culturii moderne”. Relua apoi dezideratele pe care le enunțase cu un

deceniu înainte, considerând că noua istoriografie trebuie să aibă în vedere: cercetarea arhivelor

interne și externe și publicarea sistematică a corpusurilor de documentare, inclusiv epigrafice,

80 Al Lapedatu, Lecțiunea de deschidere a cursului de istorie veche a României, ținută la Universitatea din Cluj în ziua de 6 noiembrie 1919, în: „Anuarul Institutului de Istorie Națională”, I, Cluj, 1922, p. 1-18.



continuarea studiilor privitoare la istoria politică a țărilor române și, îndeosebi, a rolului acestora

în Orientul european, dezvoltarea cercetărilor de istorie culturală, permițând precizarea

interrelațiilor culturale românești cu cea europeană, a raporturilor și împrumuturilor reciproce;

inițierea de cercetări pe tema istoriei instituțiilor românești și extinderea acestora asupra celor

din Transilvania, o dată cu studierea legăturilor economice, politice și culturale între cele trei Țări

Române. Asemenea cercetări menite să reliefeze adevărul istoric trebuia să se bazeze pe cea ce

Al. Lapedatu numea „capacitatea de cultură” a neamului, râvna și entuziasmul celor chemați să le

realizeze.

Încă în anii când la Paris se fixau cadrele Europei postbelice, în speranța unei păci de lungă

durată, Al, Lapedatu, prin competența cu care pregătește materialele documentare de istorie și

etnografie, confirma o remarcabilă cunoaștere a trecutului neamului românesc, o înțelegere

neîntrecută în problemele drepturilor naționale ale acestuia, calități ce-l vor face recunoscut drept

o autoritate în materie. Poate că nici un alt aspect nu justifică mai mult viitoarea evoluție politică

a istoricului.

În primul rând, Al. Lapedatu este un integralist și nu un regionalist, cunoscând deopotrivă

situația fiecărei regiuni locuite de români, argumentația istorico-geografică, etnografică,

documentară, etc., bibliografia și – foarte important – pe cei mai prestigioși dintre susținătorii

tezelor naționale din fiecare provincie. De altfel, păstrarea norocoasă în Arhiva Lapedatu a

documentației tratatelor de pace (inclusiv a celui încheiat după al II-lea război mondial) dă măsura

afirmației că istoricul și-a stabilit rolul unui expert principial într-un asemenea subiect. Să

examinăm, spre exemplu, problema Banatului. Argumentele românești sunt înscrise în

documentul La Roumanie devant le Congrès de la paix. Le Banat Temeshvar ne peut pas être

partagé, document pregătit îndelung, prin cercetarea bibliografiei și a referințelor statistice, din

care nu lipsesc dicționare, enciclopedii, hărți, rapoarte, recensăminte, o vastă literatură

europeană. Baza lor rezidă în datele statistice preluate din următorii autori: dr. Bodor Antal

(Délmagyarországi telepitések története és hatása a mai állapotokra, Budapest 1914), Vl. Jaksic

(„Glasnik”, XXXIII), Traian Lalesco (Données statistiques sur le Banat. D'après la statistique officielle

hongrois du 1910) publicat în: Le problème etnographique du Banat (1919).



În acest sens, Al. Lapedatu consulta – după manuscrise, manu propria, aflate la dosarul

problemei: Grande Encyclopedie (art. Gavrilovic, Românii din Serbia privitor la românii din Craina,

Pojorovăț, Timoc și Morava), hărți și recensăminte (cele etnografice publicate de Pál Bologh, I. A.

Candrea – Banatul, feb. 1915, Emm. De Martonne, 1915 – Memoriu asupra României și rolului său

în Europa orientală, prezentat la Societatea de geografie din Paris, harta lui A. D. Atanasiu și cea

a lui I. Vlad – Lugoj), mai ales cel maghiar din 1910. O largă literatură consultată îi include pe cei

ce studiaseră subiectul: F. Grisselini cu a sa Geschichte des Temeswaren Banats, Wien, 1780;

Friederic W. von Taube, Beschreibund des Könihsreich Slavonien und Herzogtums Syrmien,

Leipzig, 1717; VI. Kaksic, Bodor Antal, Jules Varat (Le Banat Roumain, 1919) G. Weigand, G. Vâlsan,

S. Dragomir ș.a. cercetători81. Uneori, studiile sale conțin elemente anticipative: „Românii și sârbii,

firește, trebuie să se sprijine unii pe alții. Aceasta cu deosebire mâine, când realizarea integrală a

aspirațiilor lor naționale va duce cu sine, cel puțin pentru o vreme oarecare, explicabila vrășmășie

a popoarelor în dauna cărora – daună politică, nu etnică – se vor realiza aceste aspirațiuni: bulgarii

și ungurii”. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât „românii n-au formulat și nici nu formulează

pretențiuni de stăpânire politică asupra conaționalilor lor din Sârbia, cu toate că numărul lor chiar

fără a socoti pe aromânii din Macedonia82, e aproape tot atât de mare ca și acel al sârbilor din

Banat și, deși, ca și aceștia, ocupă, măcar în parte, teritorii anexabile geograficește României”83.

Tezele românești referitoare la Banat au mai făcut – în acei ani – obiectul intervențiilor a numeroși

alți fruntași români: astfel, D. Drăghicescu84 lămurea opinia publică asupra realităților

etnografico-statistice, combătând notele voit dezinformative expuse de prof. Radovic; I. Ursu

prezenta în același timp situația unitară geografică, economică, politică, istorică a românilor dintre

81 Problema Banatului, în „Neamul Românesc”, an XIII, nr. 305, 4 nov. 1918, parte din studiul mai larg Teritoriul etnic și teritoriul politic al românilor din Transilvania și Ungaria. 82 Vezi argumentele în favoarea acestora în materialele Ligii pentru eliberarea românilor din Timoc și Macedonia, ai cărei reprezentanți propuneau, la 8 martie 1919, odată cu doleanțele lor de ordin national prezentate în fața coloniei române de la Paris și înființarea unei ligi naționale a tuturor românilor. Comitetul ligii: Bazil Stroiescu, G. Murnu, Sever Bocu, Al. Popovici, N. Tacit, C. Axente, P. Brătășanu, A. Culina, A. Eliescu, J. Găvănescu, D. Hurmuzescu, Tr. Lalescu, G. G. Mironescu, T. Papahagi, O. Tafrali, I. Ursu, comandor Culica, întocmește memorial Les Macédo-Roumains devant le Congres de la Paix (22 p., tipărit, cu 3 hărți de A. D. Athanasiu) toate în BAR, fond Al. Lapedatu, vol XXVII, varia, 1, 3. A se consulta, cu folos, studiul lui M. Beza, English Travellers on the Vlachs, în „Notes and Queries”, nr. 76, Ian., 1918. 83 Al. Lapedatu, în: „Neamul Românesc”, an. XIII, nr. 305, 4 febr. 1918. 84 A propos de la question du Banat, în „L'information”, 26, febr. 1919, p. 3. Ele pledau în favoarea prezenței masive a elementului etnic românesc în Banat, susținând – ca în Notice historique sur le Banat – cererile românilor. Profesorul Drăghicescu revine la cele publicate în „Le Rappel” (an 27, nr. 17576, 1 ian. 1919), Le Banat de Temesvar, contrazicând datele eronate ale învățatului sârb G. Jaksic în „Le temps”, 19 dec. 1918) și cerând respectarea principiului Amicus Plato, Sed magis amica veritas!



Tisa, Nistru, și Dunăre; O. Tafrali și G.G. Mironescu adăugau alte elemente în jurul aceleiași

probleme, ca și N. Lupu ș.a.85.

Acțiunile românești la Paris erau deosebit de active în acea vreme86, ele combinându-se cu

cele din interiorul țării, ca Protestul românilor bănățeni împotriva trupelor de ocupație sârbești,

prezentat Guvernului și Aliaților în numele Reuniunii bănățene de E. M. Brancovici87.

Chiar și după finalizarea lucrărilor Conferinței de Pace, chestiunea va continua să preocupe

într-un înalt grad opinia publică din România, reflectând deopotrivă culisele areopagului ce tocmai

se încheiase și ultimele aranjamente teritoriale între părțile interesate. Despre culise și din acestea

se aflau dificil știri despre diferitele grupări și interese politico-economice. În schimb, în interior,

treptat, treptat opinia publică cunoștea evoluția tratativelor și rezolvarea diferendelor88.

Hotărârile politice trebuia însă să ia în considerare dorința maselor populare care, în largi

reuniuni publice, își exprimau dezideratele. Una din cele mai largi, hotărâtoare pentru soarta

acestei provincii, s-a ținut la Caransebeș, unde „Poporul român din partea răsăriteană a Banatului,

întrunit în adunare națională în Caransebeș, la 18 mai 1919 dă expresia celei mai adânci iubiri

sufletești aflând că chestia Banatului a ajuns să fie obiect de târguială la Conferința de Pace, cu

toate că acest ținut locuit în majoritate de fiii neamului românesc, în memorabila adunare ținută

la 18 noiembrie 1918, la Alba Iulia, în baza principiului de liberă dispunere a popoarelor, s-a

pronunțat pentru alăturarea lor în întregime la Regatul României. În consecință, adunarea

națională roagă Guvernul român să aducă la cunoștința factorilor competenți ai Conferinței de

Pace voința nestrămutată a românilor bănățeni ca întreg Banatul să fie alăturat la Regatul

României, cu atât mai vârtos, că acest ținut din hotarele sale naturale formează o unitate

indiscutabilă atât din punct de vedere strategic, economic și etnic. Deși avem ferma convingere 85 Vezi Ilie Bănățeanu, Banatul, în „Neamul Românesc”, 10 nov. 1918 sau Aspirațiile românești în: „Alarma Mehedințiului”, an II, 24 nov. 1918; ori ecourile din presa franceză: La question du Banat („Le temps”, 11. dec. 1918) – cu statistica românilor, pledând pentru crearea statelor naționale. prin dezmembrarea monarhiei austro-ungare ca „operă de salubritate internațională”; Le Banat („Le temps”, 19 dec. 1918); I. Ursu, L'unité nationale et l'unité gégraphique du people roumain, O. Tafrali, A propos de la question du Banat, N. Lupu, M. Protich, le premier serbe, et la question du Banat, toate în „La Roumanie”, deuxieme année, nr. 57, 18 febr. 1919. 86 În cursul iernii 1918/19 numai la Școala interaliată de înalte studii sociale s-au ținut un mare număr de conferințe, însoțite de ample manifestări proromânești. A șasea conferință, din 29 ianuarie 1919, reprogramată ulterior, avea ca subiect România istorică și artistică, fiind prezentată de O. Tafrali, Cf. „La Roumanie”, nr. 57, 18 febr. 1919. 87 Cf. „Banatul”, an. I, nr. 2, 31 ian. 1919. Alte moțiuni collective în sprijinul Banatului se iau în diverse ocazii, ca la întrunirea din 6 iulie 1919 de la Tinca – Bihor, când cei 25 000 de participanți, prezidați de Roman Ciorogariu, votează moțiunea de unire „pe vecie a provinciei Crișana cu statul român” și cer totodată întreg Banatul (cf. „Dacia”, 3 aug. 1919, la Al. Lapedatu, loc. cit., vol. XXVI, f. 32). 88 Ca de pildă, propunerea de creare a unei „Republici a Banatului”, promovată din interese strict economice de unele mici puteri (cf. E. J. Dillon, The Inside Story of the Peace Conference, 1920).



că deciziunea Conferinței de Pace nu se va pronunța contra aspirațiilor noastre firești și legitime,

totuși ținem să aducem la cunoștința celor chemați că, prin faptul că ne aflăm de atâta timp sub

dominațiune străină și că prin izolarea noastră de restul teritoriilor românești, traiul poporului

nostru din Banat a ajuns să fie insuportabil, iar paciența poporului românesc e pusă la grele

încercări care, dacă vor mai dăinui, pot duce la consecințe fatale. În fine, aducem la cunoștința

guvernului român hotărârea noastră nestrămutată, că pentru eliberarea ultimului colț de pământ

românesc suntem gata a aduce și suprema jertfă, întruchipând astfel în întregime idealul nostru

național. De încheiere, aducem omagiile noastre de alipire firească marelui Vodă, Maiestății Sale

Regelui Ferdinand I, regelui tuturor românilor, Majestății Sale Regina Maria, dragostea noastră o

închinăm întregii dinastii”. […]89

O altă chestiune complexă – din păcate parțial rezolvată și, deci, rămasă ca atare –, cea a

Maramureșului, îl implică din nou, în anii 1919/20 pe Al. Lapedatu. Cum anume au evoluat

lucrările la Conferința de la Paris, ce s-a petrecut pe teritoriul în discuție, realitatea istorico-

etnografică asupra acestuia, reies din articolele sale90. Tezele susținute de Al. Lapedatu sunt

confirmate și de alții: de exemplu, consecința nefastă a pierderii munților – o sută la număr! – atât

de necesari creșterii animalelor, reieșind din tulburătoarea constatare: „Maramureșul este ca o

frunză, care dacă o tai în două, se usucă în întregime”91. De altfel, împotriva deciziei eronate au

protestat înșiși cei frustrați, maramureșenii, ca în adunarea de la Vișeu de Jos, unde cca 8 000 de

participanți, în frunte cu Aurel Szabó, Tit. Demian, dr. Gavril Iuga ș.a. susțin vii critici asupra

trasării greșite a graniței de nord92.

Un subiect de largă amplitudine, la care Al. Lapedatu, a conlucrat în a aduna materiale

documentare, îl constituie problema Basarabiei. Arhiva delegației române la Conferința de Pace –

89 Articole ca Granița Banatului („Înfrățirea”, 3 dec. 1921), Soarta Banatului („Patria”, an IV, nr. 23, 2 febr. 1922), Frontiera Banatului („Țara noastră”, nr. 2, 14 ian. 1923), În chestia Banatului de C. Nedelcu, expert („Conștiința românească”, an I, nr. 3, 11 febr. 1923), Problema Banatului Timișoarei în discuția Parlamentului („Universul”, an XLI, nr. 330), reproducând discursul lui Al. Vaida Voievod din Cameră la 25, dec. 1923, Take Ionescu și Banatul românesc de Ion Pangal („Lupta”, 23 dec. 1923), relatau despre schimburile de delegați și experți în problem teritoriale, mersul tratativelor din Comisia mixtă română-sîrbă, contribuțiile deferiților fruntași politici în rezolvarea pozitivă a acestei chestiuni. 90 În chestiunea Maramureșului („Patria”, an II, nr. 95, 4 mai 1920), prezintă istoricul tratativelor, argumentația românească privind unitatea teritorială a celor două Apșe, exemplu asupra unității zonei nordice și sudice a Tisei ș.a. Alte luări de poziție: declarațiile lui Al. Vaida Voievod, Granițele Maramureșului înspre Cehoslovaci („Gazeta Transilvaniei”, 9 mai 1920); idem, granița Maramureșului („Dacia”, 14 mai 1920); criticile asupra diplomației românești și a conflictelor politice care au generat greșeli și decizii eronate (Speculațiuni neprmise. Chestiunea Maramureșului, în „Viitorul”, 23 mai 1920) etc. 91 Cu detalii, în Ce se petrece în Maramureș („Patria”, an II, nr. 145, 7 iu. 1920) sau la dr. Filipciuc, Granițele Maramureșului, „Patria”, 5 oct. 1920. 92 Cf Neliniștea în Maramureș, „Patria”, an II, nr. 280, 30 dec. 1920. Principalii munți cedați sunt: Capul (1663 m), Ihuăteasa (1762 m), Comanul (1734 m), Cinciile (1769 m), Luston (1646 m), Ciursa, Lozdun (1656 m), Budescu (1684 m), Ladescu (1590 m), Radescul (1505 m), Prelucile, Păpîrlia (1526 m), Copilașul (1599 m) ș.a.



meticulos îngrijită de acest învățat patriot – păstrează documentele fundamentale prezentate:

Notes echangées entre le gouvernement roumain et le gouvernement de l'Ucraine (Jassy,

L'imprimerie de l'Etat, 1918), conținând notele ucrainene (12 aprilie și 5 mai 1918) și românești

(22 aprilie și 19 iunie 1918), nota delegației basarabene (I. G. Pelivan, Ion St. Codreanu, Sergiu

Victor Cujbă, G. Năstase) – Les Roumains devant le Congres de la Paix. La Question de la

Bessarabie (Paris, Imp. Dubois et. Bauer, sept. 1919). Un larg și bogat documentat material

argumentează tezele românești, ideile principale reieșind firesc și din activitatea de propagandă

generată, de la Paris, de promotorii panslavismului – în frunte cu fostul ambasador țarist Maklakov

– aflați în confruntare directă cu reprezentanții români. Între materialele suport sunt utilizate

studiile și articolele asupra Basarabiei, cele mai vechi93, dar și discuțiile din timpul tratativelor,

mai ales ecoul lor în presa franceză și românească. În acest sens, pentru înțelegerea argumentelor

părții române apar valoroase studii și articole privind istoria, etnografia, folclorul, demografia

Basarabiei. Despre preponderența românilor după datele statisticilor oficiale rusești, tratează C.

D. Mavrodin (La verité sur la Bessarabie)94. Poporul român a privit în acei ani cu toată atenția spre

forumul mondial de la Paris, așteptând, sperând și – în ultimă instanță – impunând prin largi acte

naționale procesele legate de deplina sa unificare. Presa vremii le reflectă prin comentarii, luări

de poziție și critici. Recunoașterea unirii Basarabiei cu România după tratativele directe de la

Londra, care l-au implicat pe N. Titulescu la Conferința de Pace, era salutată, la 3 octombrie 1920,

de Emil D. Fagure95, iar în ziua următoare, de C. Bacalbașa96. În 4 noiembrie 1920, „Dacia” publica

articolul Spre o politică unitară în chestia rusească? iar la 4 și 9 noiembrie ziarele „Dacia” și „Patria” 93 Cuprinse – de pildă, raportul guvernatorului rus Timkovski, din 1827, către guvernatorul general Palen: lucrarea lui A. Zasciuc, La province de Bessarrabie (1962); A. Afanasief – Ciujbinski, Esquisses sur le Dniester (1863); P.P. Soroca, Géographia de la province de Bessarabie; P.N. Ratinskof, La bessarabie (1892); P. Cruchevan, L'almanache de Bassarabie (1912); Lascof, Le centenaire de Besserabie (1912) – în interesanta revistă „La Bessarabie” (an I, nr. 1/10 dec. 1912; 2/22 dec. 1919; 3/24 dec. 1919; 4/1 ian. 1920; 5/6 ian. 1920; 6/15 ian. 1920 –, aceasta conținând și polemica dintre Emm. De Martonne și A. M. Krupensky, primul în favoarea românilor (7/29 ian. 1920; 8/4 febr. 1920; 9//15 febr. 1920; 10/5 mart. 1920; 11/12 mar. 1920; 12/18 mart. 1920), în studiul lui Pan. Halipa, Basarabia, schiță istorică („Revistă științifică V. Adamachi”, an II, nr. 2, Iași, cuprinzând și aceasta o hartă făcută de A. D. Atanasiu, la Paris, în 1919), ori La Bessarabie. Apperçu historique de Pierre France: Des forteresses de la Bessarabie de Al. Lapedatu; De la Bessarabie, 48 9. editată de I. Pelivan, publicată de „L 'image” (nr. 225-227/ martie 1920); conținând Les droits des roumains sur la Bassarabie de I. Pelivan; Les chefs du movement national de Bessarabie; Scenes et types de Bessarabie de Jacques de Lavr; Paysages de Bessarabie; Types de paysans et paysonnes moldaves de Bessarabie; La Bessarabie intellectuuelle et artistique), ilustrată cu imaginile așezămintelor monahale de la Vărzărești, Capriana, Tibora, Grădiștea, Hanca, Harbovăț, Țigănești, Saba, Condrieza, Suruceni, Saharna, Călărășanca ș.a., cu frumoase imagini de țărani și țărănci romance. Vezi și BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XXVII impr. 4, 6-8. 94 „L'Europe nouvelle”, an III, nr. 8, 21 febr. 1920, p. 294-296. 95 Basarabia ne este cunoscută, „Adevărul”, an XXXIII, nr. 11774, 3 oct. 1920, Autorul fusese, alături de I. Banu, C. Mille și D. Drăghicescu, la Paris. 96 Convenția de recunoaștere a Basarabiei, „Adevărul”, an XXXIII, nr. 11226, 3 nov. 1920.



anunțau recunoașterea unirii Basarabiei cu România de către Italia97. Presa românească reflecta

totodată modul în care marile puteri dictau, interesate, asupra soartei țărilor mici98. Confruntările

între diversele grupări politice se purtaseră la Paris toată primăvara și vara anului 1920. România

era acuzată de intervenție imperialistă, relevându-se poziția expectativă, chiar de critică a S.U.A.99.

Poziția Aliaților nu scapă observatorilor români, conducătorii politici luând și unele măsuri pentru

a discuta separat cu sovieticii problemele în litigiu100.

Sprijinită de Franța – cum afirma cu exemple Andrè Tardieu, într-un articol101, România

promovează în acei ani măsuri administrative, juridice, culturale etc. de facilitare a integrării noii

provincii, care preocupă într-un înalt grad întregul aparat de stat, căci „Reîntoarcerea Basarabiei

este o operă colectivă la care au colaborat – într-un concurs fericit de împrejurări – instinctul de

rasă și conștiință națională a poporului nostru, reprezentat prin luptători devotați din toate

colțurile pământului românesc”102. Acestea erau surprinse de Al. Lapedatu, omul ce afirmase că

„prin reîntoarcearea Moldovei de peste Prut, în împrejurările date, la patrimoniul național nu s-a

produs decât o simplă dezanexiune, a cărei recunoaștere se impune de la sine”. Surprinse de el,

dar mai ales de geograful Emm. De MArtonne, care vizitând Basarabia cu românul G. Murgoci,

„văzu și constată mai multe și mai bune decât le știa și le credea însuși și anume: că actul Unirii

este, în adevăr, expresia voinței generale a țării, că populațiile alogene sunt și au cuvinte a fi

mulțumite de Unire, că ocupația militară română a fost salvatoare, nu numai pentru ordinea din

țară, ci și împotriva extinderii anarhiei rusești, că abuzurile armatei de ocupație și ale noii

97 „Dacia”, an II, nr. 271, 4 nov. 1920; „Patria”, an II, nr. 217, 9 nov. 1930. La 20 nov. 1920, „Adevărul” publica textul tratatului semnat la Paris la 28 oct. 1920 cu titlul semnificativ, Recunoașterea definitive a unirii Basarabiei. 98 Cf. America, Franța și Basarabia. Încă o nedreptate a celor mari, în „Viitorul”, an XIII, nr. 3784, 29 nov. 1920. Câțiva ani mai târziu, S. Șerbescu, în Discuția Basarabiei în Consiliul Suprem, reproduce discuțiile purtate în cadrul ședinței a 29-a, din 2 iulie 1919 („Revista Vremii”, an IV, nr. 3, 9 mar. 1924). 99 Ca în articolul lui S. Minor, Bessarabie, Roumanie et Russie, în „Pour la Russie”, nr. 20, 13 mart. 1920 sau al lui A. N. Krupenski, La Bessarabie et le Conseil Supreme. Comment on a dispose les russes de Bessarabie, în „La Cause commune”, nr. 89, 27 mart. 1920. 100 Cum reiese din interviul cu Al. Vaida-Voievod publicat sub titlul Aliații și chestia Basarabiei. Tratativele de pace cu Rusi. Unde au ajuns negocierile („Adevărul”, 3 apr. 1920) ca și din cel al lui S. Șerbescu, Politica României față de guvernul Sovietelor („Ideea europeană”, an II, nr. 46, 1-8 iul. 1920), care afirmă: „A dormi cu un petec de hârtie în buzunar, fiindcă acest petec poartă sigiliul Consiliului Suprem, nu e cu putință”, cerând tratative bilaterale. 101 Franța și România, „Dimineața”, an XVIII, nr. 519, 2 febr. 1921, Franța va ratifica în Senat tratatul de recunoaștere a unirii Basarabiei cu Bucovina la 17 mart. 1922, cf. „Dimineața”, an XIX, nr. 5538, 17 mart. 1922. 102 I. Mateiu, Unirea Basarabiei. Câteva precizări, „Înfrățirea”, an I, nr. 195, 10 apr. 1921, articol prilejuit de sărbătorirea la 27 mart. a trei ani de la Unirea Basarabiei și relevând aportul unor fruntași naționali transilvăneni la aceasta.



administrații nu sunt nici mai multe și nici mai grave decât ale altor armate și administrații, în

situații similare, chiar din Apus, și că conștiința națională și acțiunea politică a intelectualilor

pentru consolidarea Unirii merg crescând”103. Pentru raporturi noi, pentru reglementarea

diferendelor cu Rusia Sovietică, militează o serie de istorici, oameni politici și de cultură, căci

„numai o înțelegere sinceră de ambele părți ne poate pune la adăpostul unui război apropiat”104.

Relațiile ruso-române tind deci spre destindere, interesele părților și stabilizarea situației

determinându-le. De altfel societatea românească conserva viu interesul pentru cele ce se

petreceau în țara vecină. În 1921, de exemplu, apărea la editura Reforma Socială din București,

traducerea lui Em. Popescu după lucrarea lui Maxim Gorki, „Un an de la revoluția rusească”.

Dacă pe plan extern continuă polemica între diferiți exponenți politici105, pe cel diplomatic

au loc tratative româno-sovietice. Începute prin întâlnirile de la Laussane și Tiraspol (26 noiembrie

și 5 decembrie 1923), purtate în numele României de M. Djuvara ca prim-delegat, tratativele

continuă cu pauze – până în aprilie 1924, când sunt întrerupte, după o săptămână de discuții, la

Viena106.

Viitorului demnitar politic nu i-au fost necunoscute resorturile cele mai intime din cadrul

pertractărilor și din culisele Conferinței de Pace de la Paris. Ca specialist, cunoscător la perfecție

al istoriei problemei naționale – și în primul rând al celei transilvănene și bănățene – Al. Lapedatu

va elabora materiale-cheie ce se prezintă înaltului for internațional, așa cum reiese și din bruiouri

și alte documente din mapele delegației române107. Se poate chiar considera că evoluția sa politică

își are sorgintea în aceste contribuții, relevatoare pentru cel mai dominant personaj al timpului, I.

I. C. Brătianu care l-a remarcat și i-a determinat opțiunile. Chiar Al. Lapedatu va observa că, inițial

– prin 1920 –, „ca toți oamenii generațiunii mele, am trăit și eu și mi-am format o parte a sufletului

103 Cf. Al. Lapedatu, Basarabia la Conferința de Pace de la Paris, în „Viața Basarabiei”, an XII, nr. 1, ian. 1943, p. 6, 15. 104 Acte inedited în chestia Basarabiei. Sovietele și Basarabia, Ș. Șerbescu, „Revista vremii”, an IV, nr. 3, 9 mar. 1924; Silviu Dragomir, Rusia și Basarabia, Un capitol de istorie contemporană, „Adevărul”, an XXXV, nr. 11691, 19 mai 1922. 105 Ca în „duelul” C. Popovici și M. A. Gorovzev, cf. C. Popovici, Roumanie, în „Mercure de France” (I-II, MCMXXIII) în replica la articolul profesorului rus, Les raisons de la stabilité du pouvoir des Soviets (reprodus de rev. „Luteția” din Iași). 106 Cf. Déclaration faites par la Délegation roumaine à la Conference russo-roumaine de Vienne, 27 mars-2 avril 1924, 26 p. (exemplar cu dedicația: „D-lui Lapedatu, ministrul cultelor, în semn de deosebită simpatie și considerație, Mircea Djuvara, 10 mai 1924”); în declarația făcută de reprezentantul român la 28 mart. 1924 se afirmă: „La Bessarabie en effet, reprèsente un anachronism dans l'histoire de la Russie”, în BAR, fond Al. Lapedatu, volum XXVII, impr. 21. 107 Vezi prefața la Al. Lapedatu, Scrieri alese, Cluj-Napoca, 1985, p. 18-19; vezi și în Recunoașterea internațională a desăvârșirii unității naționale a statului român, 1918. Documente, București, 1986, vol. V-VI.



meu sub influența acțiunii culturale și naționale a d-lui N. Iorga”, ceea ce l-ar fi îndreptat spre

formațiunea politică condusă de acesta. Dar, după experiența din capitala Franței „am văzut

limpede și hotărât, că nu puteam găsi mijlocul de a lucra în viața politică așa cum înțelegeam eu

că trebuie să lucrez, decât îndreptându-mă spre Partidul Național Liberal. În acest m-am înscris

întâia oară, când am socotit că trebuie să mă înregistrez într-o organizație politică. Aci sunt și aci

voi rămâne, pentru că am găsit în acest partid, în disciplina și solidaritatea organizațiunii sale, în

autoritatea și prestigiul conducătorilor săi, în patriotismul și înțelegerea lor, mijloacele și

posibilitățile […]”108.

De altfel, cel care a fost în repetate rânduri ministrul Ardealului – nu numai sub raportul

apartenenței la un guvern sau altul în care a evoluat – rămâne până la sfârșitul vieții confidentul

unor foarte diverse acte și acțiuni naționale, legate de integritatea României109. Se va spune cu

dreptate despre el: „că a ajuns acolo unde trebuia să ajungă, stabilindu-se acel echilibru între

merite și răsplată cerut de instinctul de dreptate al unui neam110. Cu recunoștință, contemporanii

săi considerau: „Portretistul de azi și de mâine va avea ca să contureze cu pasiune din profilul

unui bărbat care din migăloasa descifrare a trecutului istoric și-a făcut supremă aspirație de viață,

iar din arena politică, amvon pentru a predica convingeri trăite și gândite”111: Mulți l-au văzut un

element de stabilitate și echilibru între generații, căci „Generațiile nu se succed fără a colabora,

nici realiza separat și integral programul fără a culege nimic de la generațiile anterioare. În

biologia unei națiuni ca și în politică nu există o compartimentare așa de exclusivă. D-sa (Al.

Lapedatu, n.n.) a avut marele merit de a realiza o coordonare a dezideratelor organizațiilor noastre

ardelene și a asigura solidaritatea lor la lumina doctrinei și tradiției acestui partid”112. (P.N.L., n.n.)

Generația sa, deci, considera că „Dl. ministru Al Lapedatu nu este în Ardeal șef în urma unei alegeri

rânduite și ordonate, d-sa este chiar parte integrantă, este echilibrul lăuntric, este însăși etica

rândurilor liberale de dincolo de Carpați”113. Unii chiar apreciau că „de la Simion Bărnuțiu încoace

108 Două cuvântări cu privire la noua lege pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, rostite în Senat și Adunarea Deputaților de Alex. Lapedatu, ministrul cultelor, Tipografia bisericească din Sf. Mănăstire Cernica, 1925, p. 38; vezi și Al. Lapedatu, Momente culturale și politice, București, 1928, p. 3. 109 Alexandru Lapedatu și contemporanii săi, „Tibiscum”, 1986. 110 Gr. Tăușan, Alex. și Ion Lapedatu fiii profesorului Ion Lapedatu, în „Viitorul”, an 28, nr. 866, 21 nov. 1936. 111 V. Munteanu în „Adevărul”, nr. 16205, 20 nov. 1936. 112 Titu Gane, în „Viitorul”, an XXIX, nr. 8718, 3 febr. 1937. 113 I. Pădureanu, Un om și o misiune, „Națiunea Română”, 23 iun. 1936.



și până la dl. Al. Lapedatu, Ardealul n-a avut nici un dascăl care să se fi devotat cu atâta pasiune

disciplinelor de gândire. În istoriografia românească d-sa ne dă cea mai completă lumină asupra

liniei de mișcare în provincia de peste munți”114. Considerat drept „bărbat politic de prestanță

occidentală”115; „un permanent izvor de inspirație, îndemn și exemplu de muncă constructivă și

însuflețită”116; „nobil fiu al Ardealului” care „a lucrat și lucrează mânat de imboldul datoriei și

devotamentului către neam, pentru a-i păstra caracterul național și a-i asigura zile mai bune”117;

considerat „de o simplitate antică”, „vorbește simplu, cu fraze scurte, clare, precise, fără pretenția

de a fi știutor, cu o ușoară nuanță de convingere, care cheamă sinceritatea” fiind o „fericită

excepțiune în această lume de politicieni, unde parvenitismul vițiază și face imposibilă

atmosfera”118; „toată viața și opera lui Al. Lapedatu sunt parcă o ilustrare miraculoasă a voinței

Ardealului de a se îndrepta instinctiv spre Regatul liber și de-a căuta înfrățirea cu el sub același

îndemnuri ale sfintelor idealuri românești”119. Iată deci cum îl caracterizează contemporanii pe cel

ce a îndeplinit un rol de primă însemnătate în viața societății românești din deceniile III-V.

Abordările de ordin istoric privind situația națională le găsim în opera lui Al. Lapedatu din

primele sale manifestări. În conferința din 24 ianuarie 1901, ținută la Societatea Studenților în

Litere, tânărul istoric afirma că nu va șovăi în hotărâri luându-și curaj și îndrăzneală, tărie și

credință, nădejde și virtute ca să îndeplinească rosturile sale de istoric angajat în slujba

NEAMULUI.120

Imediat cum se declanșase primul război mondial, alături de alți ardeleni ce trăiau la

București, Al. Lapedatu participă – la 20 octombrie 1914 – la constituirea Comitetului de Ajutorare

a Românilor Refugiați din țările subjugate, care-i primea pe conaționalii veniți de nevoie din

Transilvania, Bucovina și Basarabia, și care trebuia ajutați121. Respectivul comitet a ajutat în acei

114 V. Munteanu în „Adevărul”, 4 iul. 1936. 115 „Națiunea română”, 7 sept. 1936. 116 Dr. Emil Dandea în „Națiunea Română”, 16 nov. 1935. 117 „Generația noastră”, an I, nr. 11-12, 31 oct. 1934. 118 „Ghiara”, an III, nr. 21, febr. 1924. 119 I. Mateiu, în „Națiunea Română”, 18 nov. 1936. 120 Al. Lapedatu, Cele trei fețe ale unirii românilor, „Tribuna Poporului”, 1902. 121 Comitetul era compus din A. Gogu, G. Popa-Lisseanu, D. Constantinescu, C. D. Dimitriu, P. Gîrboviceanu, Al. Lapedatu, P. Scriban, contribuind C. D. Dimitriu, G. Enescu, Alexandrina Gr. Cantacuzino, O. Gofa, primăria capitalei, Școala de Arhitectură, bănci și ziare, persoane particulare etc., cf. B.A.R. fond Al. Lapedatu, vol. XIX, varia 180, mapă legată în piele, p. 101.



ani grei 628 de refugiați, cu o sumă globală de 40 502,10 lei, printre ei muncitori, plugari,

studenți, elevi122. Ajutat de o comisie a refugiaților (dr. E. Slușanschi, I. Moța, Onisifor Ghibu, D.

Moraru, C. Lucaci, dr. Ioan Boeru, Lazăr Gherman și dr. Gribovski), ce avea ca secretar pe Horia

Pipoș, și care funcționa în localul Ligii Culturale, comitetul era sprijinit și de stat. Respectiva

inițiativă a constituit un precedent, care va permite ca, nu peste puțin timp, la 2 ianuarie 1918, la

Odessa, să se creeze Comitetul Românilor Refugiați din Austro-Ungaria. Acesta va fi reprezentat

în Alianța Naționalităților de la Kiev prin O. Goga, I. Nistor, I. Mețianu, G. Baiulescu, Al. Lapedatu,

O. Ghibu, M. Popovici, V. Deleu, S. Bocu și O. C. Tăslăuanu, ultimul desemnat ca trimis al

voluntarilor români. Prin acesta era anunțat – la 5 februarie 1918 – Th. Masaryk, președintele

Alianței Naționalităților, despre scopul lor fundamental și comun: „le démembrement de l'empire

des Hásbourg123”, la 13 februarie, reprezentanții lui erau primiți de I.I.C. Brătianu, în ziua

următoare se întâlneau cu ministrul Justiției, C. Argetoianu124, cu cel de interne, C. Sărățeanu, iar

la 15 februarie cu generalul Averescu.

Grupul delegaților (Al. Lapedatu, M. Popovici, V. Deleu, S. Bocu) va fi primit de

reprezentantul Franței, Saint-Aulaire, 5 martie 1918, iar în ziua de 7, de acesta împreună cu

reprezentanții Marii Britanii (Sir G. Barklay), Italiei (Fasciotti), S.U.A. (Vopicka). La 2 iunie 1918,

comitetul îi cerea prin Al. Lapedatu – lui I. I. C. Brătianu, intrarea sa în lupta pentru cauza întregirii

tuturor românilor125. Acest organism conștient „1) că, în situația creată statului român prin pacea

separată impusă de împrejurări mai tari decât putința de a învinge acum a factorilor meniți să

hotărască soarta viitoare a neamului românesc, o acțiune politică, izolată a ardelenilor, chiar de-

ar fi cu putință, ceea ce nu e de crezut, ar putea fi păgubitoare atât intereselor Regatului, cât și

cauzei pe care o reprezintă; 2) că e de datoria ardelenilor din țară să lucreze, în aceleași condiții

și cu aceleași mijloace, alături de conaționalii lor indigeni la opera de restaurare a vieții politice și

privată a Regatului, până în momentul când împrejurări noi, în care credem nestrămutat, vor

122 Ibidem. Mapa în cauză îi menționează pe avocatul Ioan Boeru din Turda, Traian Bucureanu, plugar din Făgăraș, Titu Fodor, student din Abrud, prof. univ. Lazăr Gherman din Cernăuți, George Moroianu, student din Săcele, Ion Nistor, professor univ. din Cernăuți, Vasile Stoica din Avrig, prof. C. Tarnavschi din Cernăuți ș. a. Centralizatorul menționa ca beneficiary: 200 studenți, 23 învățători, 12 institutori, 14 profesori secundari, 2 profesori universitari, 5 preoți, 17 avocați, 22 funcționari publici, 29 funcționari comerciali și contabili, 2 medici, 3 arhitecți, 114 meseriași, 150 muncitori etc. Din aceștia 416 erau ardeleni, 186 bucovineni, 8 macedoneni, 1 basarabean și 8 bănățeni. 123 Scrisooarea în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XVII, varia 17-1. 124 Al. Lapedatu, monsieur De Saint-Aușaire et les roumains réfugiés Sainte Aulaire, Bucharest, 1930, p. 51-55. 125 Ibidem, p. 58-61.



răsturna actuala stare de lucruri sau cel puțin vor face posibilă reluarea luptei politice interne

pentru înfăptuirea unității naționale; 3) că, chiar și atunci, acțiunea politică a ardelenilor emigrați

nu trebuie să se facă separat, ci, ca și înainte de intrarea în război, împreună cu toți acei cari, fie

și organizații politice, fie în afară de ele, au luptat și vor lupta pentru realizarea scopului pentru

care România a ridicat armele împotriva Austro-Ungariei”. În viziunea autorului scrisorii – Al.

Lapedatu – Comitetul Național trebuia 1) „să-și consacre întreaga-i activitate viitoare pentru

organizarea și susținerea propagandei politice în străinătate, potrivit mandatului ce i s-a dat la

Odessa, Chișinău, Iași și Hîrlău și potrivit planului de acțiune înaintat guvernelor precedente; 2)

că, pentru ca acțiunea de propagandă politică să aibă autoritatea și încrederea necesară atât acasă

cât și în afară, e necesar să se știe cine și unde lucrează; 3) că, așa fiind, e lipsit de sens politic ca

unii din cei ce-și asumă răspunderea acestei propagande să rămână în țară și să fie, prin însăși

această răspundere, o demonstrație inutilă împotriva unei stări de lucruri pe care trebuie s-o

suportăm în chip trecător cu toții, de la capul statului până la cel din urmă cetățean”126.

La 21 iunie 1918, Al. Lapedatu pregătea memoriul Teritoriul etnic și teritoriul politic al

românilor din Austro-Ungaria127, unul din materialele de bază ce vor fi acceptate de I. I. C. Brătianu

și apoi integrate în mapa delegației române la Comisia de Pace. În același timp, tot el redactează

o scrisoare pe care o trimitea, la 28 iunie, lui I. I. C. Brătianu, și în care consemna: „E cunoscută

intensa acțiune, militară și politică, pe care o desfășoară cehoslovacii alăturea de Aliați – acțiune

pe urma căreia ei au fost recunoscuți de Congresul de la Versailles ca beligeranți, asigurându-li-

se ca tuturor statelor în război, loc la viitoarea conferință pentru pacea generală. Faptul acesta e

o chezășie mai mult că chestiunea naționalităților din Austro-Ungaria va fi pusă și rezolvată la

Conferința de Pace, fie prin participarea, directă, la ceastă conferință, și a celorlalte naționalități

din monarhie, fie prin prezentarea și susținerea acolo a postulatelor și aspirațiunilor lor politice

de statele naționale intrate în război pentru dezrobirea iugoslavilor, italienilor și românilor. În

vederea acestui eveniment se desfășoară azi întreaga acțiune de propagandă politică a tuturor

acestor naționalități, având ca scop luminarea opiniei publice și instruirea cercurilor diplomatice

din Europa și America asupra chestiunilor legate de năzuințele lor la o viață liberă și națională, –

126 BAR, fond. cit., vol. XVII, V.4. 127 BAR, fond Al. Lapedatu, dosar XVII, varia 10. Reluat de „Neamul Românesc”, 2 nov. 1918.



acțiune ce fiecare neam în parte o face pe seama sa și foarte puțin pe seama cauzei lor comune.”

Istoricul realist observa că în acele condiții: „Din nefericire, împrejurările în care se găsesc românii

din Austro-Ungaria, atât cei de acasă, cât și cei expatriați, fac ca acțiunea lor de propagandă în

străinătate să nu fie la înălțimea postulatelor și aspirațiunilor lor politice și naționale. Mai mult

chiar, prin recenta pace separată, nu avem posibilitatea, noi acești de aci, ca și cei de dincolo, nici

măcar să cunoaștem necum să susținem puținul ce se face pentru cauza noastră în Apus de cei

câțiva cari lucrează acolo cu atât de modeste mijloace”. El îi propunea primului ministru: „În

această situațiune, gândindu-mă la modalitățile prin cari noi, cești de aci, în împrejurările în care

ne găsim, am putea nevoi mai bine și mai cu folos cauza neamului nostru în vederea viitoarei

Conferințe de Pace, am găsit că primul lucru ce ar trebui de făcut, ca absolut necesar și urgent, e

redactarea și publicarea unui memoriu politic, în care chestiunea noastră națională să fie așa fel

expusă, ca acest memoriu să fie nu numai ușor, sigur și complet izvor de informație și orientare

pentru opinia publică (presă), ci și o carte în care cercurile politice (diplomatice) să găsească

expuse, potrivit punctului de vedere românesc, toate chestiunile pe care dezbaterea și rezolvarea

procesului nostru istoric și politic cu ungurii le-ar putea ridica. Un asemenea memoriu va fi util

chiar lumii românești, căci libertatea privitoare la chestiunea noastră națională e așa de dispersată

și de neegală ca valoare științifică și interes politic, încât documentarea și orientarea nu e cu

putință decât celor ce s-au ocupat prealabil și serios cu această literatură.” Al. Lapedatu îi prezenta

marelui om politic componentele viitorului document: 1) situația geografică, etnică, socială,

culturală și politică a românilor din Austro-Ungaria „în raport cu popoarele conlocuitoare în

teritoriile revendicațiunilor noastre naționale”; 2) Expunerea procesului istoric și politic dintre

români și unguri; 3) evocarea acțiunii de deznaționalizare din Transilvania și Bucovina; 4)

demonstrarea imposibilității formulelor de autonomie, federalizare etc., „căci numai prin

dezmembrarea monarhiei, în întregime sau crearea de noi state naționale, se va putea asigura

Europei Centrale liniștea de care are atâta nevoie pentru restaurarea de pe urma actualei catastrofe

războinice și se va putea da civilizației, pentru progresul omenirii, noi forme, vii și puternice, de

culturi naționale”128.

128 BAR, fond cit., vol. XVII, v. 6, Autorul propune traducerea memoriului în franceză, engleză și germane, iar ca autori pentru Transilvania și Banat el și I. Nistor pentru Bucovina.



Comitetul a mai elaborat o declarație, semnată de Al. Lapedatu și O. Tăslăuanu, făcută la

Iași în 6 octombrie 1918, în care se preciza: „Le sort roumains de l'Autriche-Hongrie a étè decidé

par la guerre de Royaume roumain et il sera definitivement consacré par la Congrès de la pais

génerale, auquel participerant aussi les représentants officiels de la Roumaine libératrice”,

document prezentat regelui de G. Murgoci, guvernului de V. Deleu și Aliaților prin Saint-Aulaire129.

Concomitent, prin „Neamul românesc”, Al, Lapedatu publică o suită de materiale – ce vor sta

ulterior, toate, între argumentările naționale prezentate la Conferința de Pace –: Problema

săcuiască, în care autorul sublinia „că în tot decursul conviețuirii lor, aproape milenare cu românii,

istoria nu înregistrează nici un conflict, politic sau militar, mai accentuat și mai durabil între ei

(secui, n.n.) și români, atât cei din Ardeal cât și cei constituiți politicește, în state naționale din

Moldova și Țara Românească130: Problema Banatului, problema graniții nord-vestice din Crișana,

Raporturile etnice din teritoriul politic al românilor din Transilvania și Ungaria”131.

Istoric cu vocația de a îmbina cercetarea epocilor mai vechi – subliniind învățămintele ce pot

fi trase din evenimente – cu cea contemporană, Al. Lapedatu nu a dezmințit niciodată viziunea

integralist-națională. O demonstrează și suita largă, încă nu suficient evidențiată, a luărilor sale

de poziție publică, nenumăratele conferințe și articole de presă. Fie că vorbește la Cluj – despre 5

secole de la nașterea lui Alexandru cel Bun, pe care-l tratează în paralel cu Mircea cel Bătrân,

reliefând că „pe când Mircea cel Bătrân a moștenit o țară bine și deplin consolidată sub toate

raporturile, Alexandru cel Bun a trebuit să îndeplinească singur această operă de consolidare a

țării sale” – sau la Giurgiu, despre Problema granițelor noastre, istoricul subliniază unitatea

pământului românesc dintre Nistru, Ceremuș, Colacin, Marea Neagră, Dunărea cu gurile ei și zona

nordică a Tisei132. Iată cum analiza, de pildă, intrarea României în primul război mondial: „Alta,

desigur, ar fi fost situația și poziția lor (ungurilor, n.n.) dacă România nu intra în război și dacă

tratatul ei cu Aliații nu se încheia, în cazul adică al unei neutralități prelungite până la finele

conflictului. Legăturile vechi și simpatiile reale pe care maghiarii le aveau și le mai au încă în Apus,

129 Al. Lapedatu, Monsieur de Saint-Aulsire …, p. 63-64, Declarația a fost reluată în „Universul”, 25 ian. 1936, p. 12, în articolul Cum s-a îndeplinit unirea provinciilor subjugate. În această versiune, în limba română, este integrat pasajul următor: „… prin războiul Regatului român și prin voința liberă a întregului popor românesc și o va consfinți… ” 130 „Neamul românesc”, an XIII, nr. 304, 3 nov. 1918. 131 Idem, nr. 305, 307, reluate apoi în limba franceză. 132 Cf. BAR, fond. cit., vol. VIII, v. 24A, 25A.



în Franța, și cu deosebire în Anglia, ar fi fost puse în lucrare”133. Căci, „Fără acțiunea politică,

iredentistă și războinică, în țară și străinătate, a reprezentanților poporului român din Austro-

Ungaria, fără intrarea și participarea efectivă a vechiului Regat la războiului mondial, fără imensa

jertfă de sânge pe care neamul românesc, întreg, a adus-o pentru dezrobirea provinciilor

subjugate, – unitatea noastră națională nu s-ar fi putut realiza în condițiile sale de azi”134. Desigur

că asemenea calități nu puteau trece – și, din fericire, nu au trecut – neobservate, lor datorându-

li-se rapida ascensiune politică de după război a lui Al. Lapedatu. În primăvara anului 1922 este

ales deputat de Bihor, în el recunoscându-se „toate însușirile necesare pentru a fi în Parlament

deputatul de care este nevoie astăzi mai mult decât oricând, astăzi când datorită unor împrejurări

fatal legate de război și de reîntregirea țării, atâția nepregătiți și incapabili au răzbătut în viața

politică. Al. Lapedatu unește inteligența cultivată a învățatului și pătrunderea cercetătorului istoric

cu simțul realității”135.

133 În Unitatea națională pentru neutralitate, în „Înfrățirea”, an I, nr. 178, 20 mart. 1921. 134 „Înfrățirea”, an I, nr. 179, 22 mart. 1921. 135 Alex. Lapedatu – alesul de la Ceica, în „Înfrățirea”, an II, nr. 527, 31 mai 1922.



Cap. III. UNIVERSITAR ȘI OM POLITIC

În primii trei ani ai deceniului ai treilea, Al. Lapedatu se remarcă în viața științifică clujeană

prin fapte deosebite. La 4 decembrie 1920, având ca invitat de onoare pe Nicolae Iorga, este

inaugurat, printr-o emoționantă ceremonie, Institutul de Istorie Națională136, de care se va ocupa

îndeaproape. Împreună cu I. Georgescu și G. T. Kirileanu137 va contribui la înjghebarea unei

biblioteci de specialitate.

Lui i se adresa președintele Astrei, Andrei Bârseanu „Pentru ca să ne cunoaștem și prețuim

mai bine, ca frați adevărați, într-o țară liberă, aflăm necesar un schimb de conferințe și idei”138,

invitându-l să pregătească conferințe pentru Congresul general de la Oradea – din 3 – 4

decembrie 1920 – și pentru întâlnirile de la Turda, Blaj și Alba Iulia.

Profesorul Lapedatu era deosebit de activ pe linia „Astrei” și în despărțământul Cluj, unde îl

întâlnim conferențiind în cadrul programului acesteia organizat cu concursul Societății Filosofice

a Profesorilor Universitari și a Culturii Poporului.

Acum scrie, adresându-se cititorilor ardeleni, Ultimele zile ale lui Mihai Vodă Viteazul139.

Ca unul din cei mai cunoscuți fruntași ai luptei naționale, tot la Cluj, el saluta în toamna

anului 1921 delegația franceză, condusă de Emm. De Martonne, care vizitează Transilvania.

Când în iarna aceluiași an, la 8 decembrie, se inaugura primul curs de limbă și literatură

franceză la Universitatea Daciei Superior, Al. Lapedatu îl salută pe prof. Ives Auger, subliniind că

activitatea acestuia era „menită să susțină, în același timp și, desigur, într-o însemnată măsură,

136 Vezi prezentarea lui Al. Lapedatu la un deceniu de activitate, O fundațiune regală a Universității din Cluj, Institutul de Istorie Națională, în „Dimineața”, an XXVI, nr. 8560, 21 oct. 1930. 137 Vezi la I. Opriș, Alexandru Lapedatu (1876-1950) și contemporanii săi, în „Tibiscum”, 1986, doc. nr. 3, p. 368 și nr. 7, p. 370-371. 138 Cf. adresa Astrei cu nr. 1000/20 nov. 1920, în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 1-3. 139 În „Înfrățirea”, an I, nr. 21, 26 aug. 1920.



opera de cultură latină ce sântem chemați a restaura în aceste părți ale patriei, supuse, până de

curând, unor influențe culturale străine genului etnic căruia aparține poporul românesc” și-i ura

„ca-n analele celei dintâi universități românești din Dacia superior și-n istoria culturii naționale

din aceste părți ale fostei provincii imperiale romane, opera dânsului să lase, prin rezultatele sale,

o dâră de lumină pe care cei viitori, începând cu generația ce acum se ridică în acest înalt

așezământ de învățătură, s-o înregistreze cu laudă și recunoștință”140.

Universității clujene îi donează Al. Lapedatu cărți: numai în 1921 lucrări de Moreau (La

Bibliothèque de l'Université de Louvain), K. A. Romstorfer (Cetatea Sucevei), N. Densușianu

(Domnii glorioși și căpitani celebri) ca și cele scrise de el.

Istoricul rămâne, în toți acești ani, în strânse legături cu Bucureștiul, unde avea numeroși

prieteni. Din Capitală, Societatea Regală Română de Geografie îl invita, la 27 mai 1921, să

participe, în seara de 6 iunie, la ședința extraordinară, prezidată de principele Carol, în care se

prezentau comunicările lui Emm. De Martonne, La nouvelle Roumanie dans la nouvelle Europe, și

a lui R. G. Jeanuel, Voyage aux hautes montagnes à neiges éternelle de l'Afrique tropicale, însoțită

de diapozitive, iar în seara următoare, la banchetul, prezidat de suveran, dat în cinstea lui De

Martonne la hotel Bulevard.

Tot prietenilor de la București li se adresează, susținând instituțiile noi ce se creează acum

în inima Transilvaniei. De pildă, Muzeul Limbii Române, înființat de Sextil Pușcariu, în contul

căruia-i cere lui Virgile Cioflec, să creeze – în cadrul Ministerului Cultelor și Artelor, unde acesta

era director general – un premiu de 6 000 lei pentru scrieri literare și studii asupra limbii și

literaturii române141. Cu acești vechi camarazi stabilește numeroase înțelegeri și duce la bun

sfârșit acte culturale însemnate: cu Ion Scurtu, crearea unei burse Eminescu – Coșbuc– Iosif la

Facultatea de Litere clujeană142; cu Const. Moisil, finalizează volumul omagial închinat lui Ioan

140 Cf. Cuvânt de introducere al d-lui prof. Alex. Lapedatu, decanul Facultății de Litere și Filosofie la inaugurarea cursului de limba și literature franceză la Universitate (Cluj), în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. VIII, mss. 31. 141 Scrisoarea din 20 sept. 1921, în BAR, fond V. Cioflec, S 28 (11) 23712.

CXCVII

142 Cf. I. Opriș, în Al. Lapedatu (1876-1950) și contemporanii săi, „Tibiscum”, 1986, doc. nr. 2, p. 367-368.



Bianu și ridicarea busturilor lui B. P. Hașdeu și D. Onciul143; cu I. Bianu, în primul rând, dar și cu

ceilalți ardeleni de la Academie, sprijină opera de publicare a corpusurilor de documente româno-

maghiare ce o întreprinde istoricul Andrei Veress144.

Ca președinte al Secției pentru Transilvania a Comisiunii Monumentelor Istorice, Al Lapedatu

ajută la crearea și dezvoltarea Muzeului Etnografic al Transilvaniei, a muzeelor de la Turda,

Sighișoara, Oradea, Arad, Sighet, Timișoara, Dej, Herculane, Caransebeș, Tîrgu Mureș,

Sarmizegetusa, Alba Iulia, Năsăud, Bistrița, Brașov, Făgăraș, Blaj, Sibiu, Zalău, Satu Mare și,

bineînțeles, celelalte muzee din Cluj145.

Activitatea lui clujeană nu scapă neobservată, „căci coborându-se din lumea distracțiunilor

sau ieșind din mijlocul documentelor trecutului, Domnia-sa a dat piept cu viața cu toate realitățile

în care trăim. Astfel, cunoscător al tuturor problemelor actuale ale vieții noastre naționale, dl

Lapedatu este în măsură să aducă în soluționarea lor o data cu pătrunderea omului de carte și

siguranța și claritatea unui spirit care a trăit în mijlocul realităților. În același timp și poate mai

mult de aceste calități, dl Lapedatu aduce și aceste însușiri sufletești cari constituiesc valoarea

morală a unui om. Și țara noastră are astăzi tot atâta nevoie de valori intelectuale ca și de valori

morale”146

Nu gratuit, îl vedeau contemporanii săi „și un reprezentant (în Parlament, n.n.) al întregului

Ardeal, mai mult încă decât atâta Domnia sa va fi un reprezentant al științei românești”147 Unul

din acești contemporani observa cu îndreptățire: „Înfăptuită unitatea noastră politică, ne rămâne

deschisă problema cea mare și grea de a ne crea și unitatea națională. Înțeleg: unitatea de limbă

(în administrație, justiție, învățământ etc., n.n.), în conștiință, în cultură”148. Această unitate

culturală a fost urmărită sistematic printr-o mulțime de măsuri căci „Ca la orice fenomen viu care

se dezvoltă după un plan de creștere lăuntric, planul de creștere al culturii noastre trebuie

143 Idem, doc. nr. 5, p. 369 și nr. 17, p. 376-377. 144 Idem, doc. nr. 6, p. 369-370 și nr. 8, p. 371. 145 Idem, doc. nr. 9-10, p. 372-373, nr. 13, p. 374; vezi și Ioan Opriș, Protejarea mărturiilor cultural-artistice din Transilvania și Banat după Marea Unire, București, 1988, în special, p. 207-255. 146 Alex. Lapedatu – Alesul de la Ceica, în „Înfrățirea”, loc. cit. 147 Ibidem. 148 Aurel Ciato, Spre unitatea culturală, Idem, an II, nr. 317, 8 sept. 1921.



prevăzut și tot ce se clădește acum, cât de mic, să fie situate în acest plan armonic”149. Printre

cele dintâi, asupra cărora Al. Lapedatu fusese avizat, era organizarea Ministerului Cultelor și

Artelor, în 1920, sector pe care în curând învățatul îl va conduce150. El însuși va fi pus în situația

– ca ministru – „să pregătească proiecte de legiferare în toate domeniile acestei vieți, să le aibă

gata (guvernul, n.n.) pentru timpul când vor trebui sau putea fi prezentate Parlamentului”151.

Deci, deși trăind în Cluj – tradiţional centru de cultură și artă, – Al. Lapedatu rămâne în

evidentă legătură cu Bucureștii, participând direct sau fiind informat de tot ce era mai

reprezentativ aici.

Din Capitală, el primește însărcinări special, legate direct de abilitățile pe care le pusese

deja în evidență în anii imediat anteriori. Astfel, – în urma numirii lui Al. Lapedatu în Comisia

însărcinată de Ministerul Afacerilor Străine de a trata la Viena problema retrocedării bunurilor

culturale ce aparţineau de drept statului român – la 13 iunie 1921, ministrul O. Goga îi trimite o

largă documentație. La acea vreme, delegatul român la Conferința de la Roma privind lichidarea

chestiunilor financiare legate de Austro-Ungaria, Eftimie Antonescu, ajunsese în tratativele cu

reprezentanții Austriei, la încheierea unui proiect de convenție relative la executarea art. 190-

193, 196 și 93 din Tratatul de Pace de la Saint-Germain. Conform acestuia, Austria urma „să

predea și să restituie Guvernului regal român toate actele și documentele de natură arhivală

privitoare la Bucovina […] fără a ține seama de principiul provenienței”, piesele arheologice

descoperite la Cernăuți, Sipineț, Oșorhei, Olammersdorf, Mediaș, Bihor, Todești, tabloul lui Franz

Francken reprezentându-l pe Cresus dăruindu-și comorile lui Solo, ca și insignele principatului

Transilvaniei152. Problema aflată în litigiu nu era simplă, întâi pentru că-n arhivele din Viena

149 În expunerea de motive la proiectul de lege pentru înființarea Subsecretariatului Culturii Publice, 1927, în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XVIII, v. 13. 150 Respectivul minister preia prerogativele fostei administrații a Casei Bisericii (1902) și ale fostului Miniser al Instrucțiunii și Cultelor – care din 1892 avea o subdiviziune a cultelor –, reorganizându-se prin decretul-lege nr. 2591/13 iun. 1920. 151 Al. Lapedatu în „Viitorul”, 12 oct. 1924. Între problemele la a căror reglementare a contribuit, alături de C. Angelescu, pe linia culturii, enumerăm: așezarea și administrarea impozitelor asupra spectacolelor publice; legea teatrelor (prima în România în 1877, apoi în 1910, n.n.); legea bibliotecilor publice comunale; legea cinematografelor; reglementarea raporturilor editor-autor-librar; legea controlului publicațiilor și a desfacerii cărții; legea asupra proprietății literare; legea monumentelor publice ș.a. 152 Cf. Proiect de convenție , în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XXV, v. 4-5, Vezi și I. Opriș, Protejarea mărturiilor din Transilvania și Banat…, p. 39-40. Fondurile mai bogate le înregistra Teodor Bălan din Cernăuți – de altfel, recomandat de I. Marțian lui Al. Lapedatu, ca un specialist devotat și interest de a fi recuperate respectivele valori – ca fiind în colecția comună de la Das haus – Hof – und Staatsarchiv: la Consiliul de stat (1761-1862), cancelaria cabinetului; conferințe de stat (1806-1848); prezidiul ministerial (1849-1867); jandarmerie (1849-1861); cancelaria imperiului; poliția de stat; ministerul de externe; colecția administrația Transilvaniei; arhiva economică; arhiva de război (cu hărți, planuri de orașe, ridicări topografice); arhiva „Josefinum” privind Maramureșul (1766-1768 – 63 foi topografice); Banat (1769-1772 – 208 foi topografice); frontiera militară



existau numeroase fonduri referitoare la români, apoi multe alte obiecte fuseseră descoperite în

timp pe teritoriul românesc, aflat vremelnic sub ocupație străină. Celor doi delegați principali – D.

Onciul și Al. Lapedatu – li se releva de către Ministerul Afacerilor Străine că-n Comisiunea de

Reparații de la Paris se aprecia și obligația statului austriac de a asigura restituirea obiectelor de

arheologie, artă, istorie și știință ridicate în timpul războiului de trupele austro-ungare153.

Misiunea lor bazată și pe riguroasele studii efectuate de Virgil Zabrovschi154 se finalizează printr-

o convenție în problem de cooperare româno-austriacă pe linie de arhive, ce urma să se aplice în

viitorii ani155.

Doar menționând faptele ce se înalță în cazul creatorilor de genul lui Al. Lapedatu, realizăm

conținutul și importanța acestora într-o epocă data. Am adăuga etapei clujene, contribuția sa la

crearea unui climat de aducere în prim plan a eroilor istoriei. În acest sens, el anima, în 1921,

grupul ce active pentru ridicarea unei statui a lui Avram Iancu la Cluj156; sprijină publicarea unor

manual de istorie a românilor, ca acela al lui I. Lupaș pentru clasele III-IV. Cercetător asiduu al

izvoarelor istorice, Lapedatu studiază intens cele mai autorizate surse documentare pentru a-și

susține propriile teze referitoare la istoria Transilvaniei. Acestea și altele, evident, îl vor ajuta în

cele ce întreprindea ca expert la lucrările Conferinței de la Genova, din aprilie 1922 privind

problema reparațiilor – unde participă alături de I. I. C. Brătianu, I. Pelivan, Eft. Antonescu, N.

Flondor, Gh. Popescu (director general al porturilor și căilor de comunicație și secretar general al

Ministerului de Comunicații), N. Ștefănescu (director la Banca României), col. I. Dumitrescu, Al.

Constantinescu, avocatul Rosenthal ș.a. La întoarcerea delegației Al. Lapedatu declara: „Toate

țările adunate la Genova au venit acolo stăpânite de credința că pacificarea și restaurarea

economică a Europei este necesitate supremă în fața căreia trebuie să se plece toate interesele”,

(1780-1784 – 47 foi topografice); Banatul german (1773-1784 – 33 foi topografice); Transilvania și Bucovina (1769-1773 – 208 foi topografice) și 12 volume de descriere a regiunilor din Imperiu. Cf. loc. cit., asupra, vol. XXV, v. 4. 153 Cf. adresa nr. 32799/1921, o copie a unei note a delegatului român I. Neculcea, în loc. cit., supra, vol. XXV, v. 7. 154 Vezi referat V. Zaborovschi, Viena, 22 iun. 1921, 74 p., în loc. cit., supra, vol. XXV și V. Zaborovschi, Încercarea de studio general asupra materialului arhivalic din arhivele vieneze, privitor la istoria românilor, în „revista istorică”, an VIII, nr. 4-6, apr.-iunie 1922, p. 97-115. 155 În acest scop dr. C. Angelescu propunea Comisiei de instrucție a Adunării deputaților, în 1926, crearea unei Misiuni Istorice, pentru „a organiza în mod systematic copierea documentelor cari ne interesează și pentru a înslesni consultarea nu numai a arhivelor vieneze dar și a altor arhive, ca bunăoară cele de la Liov, Cracovia, Praga și Budapesta”, și abordarea unui credit de 2 milioane în acest scop, vezi proiectul de lege în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XXV, v. 10 a. 156 În acel scop – nerealizat până de curând – Ministerul de război aprobase două vagoane de alamă și se colectează 200 000 lei,



constatând că acolo „prestigiul țării noastre a crescut considerabil mulțumită acțiunii înțelepte a

dlui Ion Brătianu căruia, în foarte multe chestiuni i-a revenit sarcina de-a fi purtătorul de cuvânt

al Micii Antante157”.

Din anul 1922, Al. Lapedatu adaugă la al său cursus honorum și calitatea de deputat liberal

de Ceica (Bihor), în urma alegerilor din 28-29 mai, alături de prof. N. Bădescu în cercul Aleșd și

dr. Gavril Tripon la Tileagd.

În noua calitate el vine la Ceica și Beiuș, în alte sate bihorene, ascultă delegații satelor,

urmărind, la fața locului, cursul exproprierilor și a împroprietăririi țăranilor. La 4 august 1922 era

prezent la Ceica și Beiuș, împreună cu directorul general al agriculturii E. Petrini, urmărind concret

lucrările de împroprietărire pentru Școala de agricultură și pomicultură – cerută de senatorul G.

Cosma –, a școlii normale de fete; cercetează aceste lucrări la Sitani, Dobrești și Cîrpești, la

Bohești, stă de vorbă cu trimișii sătenilor din Văleni, Pometău, Corbești, Lunca Sprie, Topești,

Ceișoara, Topa de Jos, Colighet; hotărăsc să-l invite pe primul-ministru și ministrul agriculturii să

participe la împroprietărirea festivă din 5 septembrie din acel an la Cărand, Cărăuzel și Nojorid158.

În urma numeroaselor servicii aduse țării, Al. Lapedatu, în plină maturitate – avea atunci 45

de ani –, era o personalitate de rang naţional. Profesorul clujean se impusese atenției cercurilor

politice, nu numai prin înfăptuirile locale – de pildă, în 21 noiembrie el inaugural, împreună cu

prefectul P. Meteș și cu directorul general al învățământului I. Pteancu, Liceul „Samuil Micu” din

Sărmaș159 –, ci și prin spiritual nou, uneori critic, pe care-l aducea în acțiunile politice și culturale.

O astfel de rațiune îi conferea, desigur, mari șanse, așa, cum arată încredințarea de a rosti

răspunsul la mesaj, în Cameră, la 21 decembrie 1922. În cuvântare, Al. Lapedatu făcea – cum

relatează presa – „fără de nicio pasiune și cu toată obiectivitatea, potrivit temperamentului său

așezat și stăpânit și disciplinei sale intelectuale de istoric, o critică pe cât de serioasă pe atât de

întemeiată politicii Partidului national (din Transilvania, n.n.) Întâi: că politica Partidului national,

de la Unire încoace lipsită de orice rezultate pozitive, e datorită concepției eronată principial,

irealizabilă practice și lipsită de simțământul istoric al vremurilor ce trăim, pe care conducătorii

157 Vezi „Înfrățirea”, an II, nr. 488, 8 apr. 1922; nr. 514, 13 mai 1922. 158 Idem, 9 aug. 1922; 30 aug.1922. 159 Cf. „Înfrățirea”, an III, nr. 665, 23 nov.1922.



acestui partid și-au făcut-o de la început, cu privire la situația și rolul pe care partidul lor trebuia

să-l aibă în noua noastră viață politică, și persistenței cu care aceeași conducători au căutat să

ducă cu orice preț la îndeplinirea postulatelor din această concepție. Și anume: de a rămânea în

Transilvania și Banat singurul dominant și exponent al politicii poporului roman și de a avea în

politica generală a țării un rol diriguitor și hotărâtor pe lângă toate guvernele. A doua, că greșeala

iniţial fundamental, din care au decurs apoi, fatal, toate cele ce-i urmară, pe care Partidul national

a făcut-o pentru realizarea postulatelor arătate, a fost colaborarea, la guvern și în opoziție, până

în ultimul timp, cu oamenii așa-zisei democrații, ai partidelor noi, nu numai fără pregătire și

experiență de guvernământ, dar profesând principia politice extremist și preconizând mijloace de

luptă radicale pe care partidul nostru, îndeosebi cel din Ardeal și Banat, cu construcția sa

sufletească particulară, de tendințe conservative și în spiritul său de ordine, nu le-ar putea,

evident, niciodată aproba și urma, simțind, cu bunul său instinct călăuzitor, că, cu astfel de

principia și cu astfel de mijloace, nu se poate ajunge la consolidarea patriei române, ci dimpotrivă,

la ruinarea ei”160. Încredițându-i-se un astfel de rol, Al. Lapedatu dovedea maturitate politică,

criticând spiritul regionalist al Partidului Național din Transilvania, pe care acesta î promova, la

nivel de lideri, în viața politică. Totodată, el releva calitatea de șef al grupurilor liberale create în

Transilvania și Banat, care se vor dezvolta legate direct de activitatea sa politică, cuprinzând reale

și valoroase personalități.

Iată că istoricul care, pe lângă atribuțiile sale universitare, în anii 1920-1923 conduce

lucrările de reorganizare a arhivelor și muzeelor din Transilvania și Banat, care a lucrat în Comisia

pentru noile steme și insigne ale județelor și în cea pentru revizuirea numelor de localități

maghiarizate de fosta administrație austro-ungară, pe care Universitatea clujeană îl trimitea în

Parlamentul țării în 1919, iar locuitorii Bihorului îi reînnoiesc mandatul în 1922, dovedește calități

de lider politic și totodată fruntaș al mișcării culturale românești.

160 Cuvântare la mesaj, în „Înfrățirea”, an II, nr. 695, 30 dec. 1922.



CULTURA ÎNSEAMNĂ POLITICĂ, IAR ACEASTA APĂRĂ INTERESUL NAȚIONAL

Imediat după primul război mondial, în România se afirmă, concomitent cu largi și

imperioase nevoi juridice, administrative, sociale și culturale, o generație cu o puternică

personalitate, conducătorii ei fiind, în cele mai multe cazuri, oameni de cultură. Aceasta, chiar și

atunci, când în practică, la unii dintre ei a prevalat latura politică. De altfel, în epocă se aprecia:

„Cultura în toată diversitatea ei este una și aceeași. Concepută ca un fenomen social ea însoțește

viața ca o lumină. Cei mai mulți o identifică greșit cu instrucția. Instrucția înseamnă înainte de

toate știință și educație. Instrucția e adaptarea individului la lupta pentru existent (spiritual și

materială), prin înarmarea lui cu cu mijloacele științei modern. Cultura e diferențierea individului

prin calitățile morale și estetice care reprezintă cea mai înaltă expresie a specificului etnic. Nu

există cultură ca știință universal. Cultura românească înseamnă suflet românesc. Orice cultură

trebuie să creeze un tip etic și esthetic concret, national. Instrucția poate și trebuie să fie

creațiunea statului. Legiferată e obligatorie și egală pentru roti Cultura e ajutată numai de stat.

Spre deosebire de civilizație care poate fi artificială, de împrumutat, cultura e întotdeauna profund

spontană și originală. O cultură nu poate fi creată, nici improvizată prin legi, nici importată ci

numai solicitată să se producă, ajutată să se dezvolte, protejată și îndrumată cu orice jertfă spre

destinele ei”161. Dacă pe plan administrativ și economic fenomenele de regionalism și

provincialism, vor fi, treptat, corectate și îndrumate printr-o largă categorie de măsuri juridico-

organizatorice, pe cel al vieții spirituale simpla decretare de legi și măsuri nu rezolvă nimic. Cei

ce au condus destinele culturii, ca demnitari ai ministerelor cu responsabilitate sau tangență în

această direcție (al Cultelor și Artelor și al Instrucțiunii Publice) a trebuit să ia în considerare

deziderate multiple, nevoi reale de unificare spirituală, înființarea practică de instituții de cultură.

Făceau ei, oare, ca membrii ai unor cabinete ministeriale, politică sau cultură? Prevala o latură sau

alta în actele și deciziile lor? Este evident că cele două aspecte trebuie privite ca fenomene

suprapuse, aflate în corelație indestructibilă.

161 Proiect de lege pentru înființarea Subsecretariatului Culturii Publice (1927), în BAR, fond. Cit., vol. XXIII, v. 13.



Privind fără prejudecăți, detașat și lucid, faptele generației Marii Uniri, observăm câtă

energie a trebuit consumată, pentru realizarea în profunzime a „românizării” provinciilor

românești ce-au evoluat câteva veacuri sub stăpâniri străine. Decurge din această constatare și

nevoia cercetării atente a fenomenului identificării resorturilor specifice prin care statul român a

realizat unitatea mecanismelor economice, sociale, politice și culturale în numai câțiva ani.

Potrivnicia și opoziția unor elemente sunt justificate, desigur, sub raport istoric. De aceea,

ministrul Al. Lapedatu, aflat împreună cu I. I. C. Brătianu într-o vizită la Diciosînmartin, ținea să

afirme față de conaționalii românilor: „Să nu privească cu amărăciune și cu deznădejde la

greutățile care nasc în calea și a unora și a altora, pentru stabilirea raporturilor firești dintre români

și neromâni, minoritari cum li se mai zice astăzi, pentru că aceste raporturi nu se vor așeza în

chip definitiv decât de cei ce vor veni după noi, cari vor avea posibilitatea să lucreze cu

mentalitatea și sufletul lumii noi care acum se plămădește”162. El justifica acea stare de lucruri

privind cu ochii istoricului: „Un act al prezentului nu este un fenomen izolat, avându-și originea

și sfârșitul în el însuși, trăind exclusiv în spațiul restrâns al actualului, ci o verigă dintr-un imens

lanț, a cărui obârșie se șterge și se confundă în negura negurilor și a cărui taină și rost nu pot fi

tălmăcite decât de cunoașterea trecutului. Istoricul proiectează lumina unei torțe sacre asupra

poporului și sub reverberațiile ei faptele care se dezlănțuiesc misterioase sub ochii noștri își spun

enigma și își formează sensul163”.

Vizitând zona secuiască, primul ministru și colaboratorii săi se întâlnesc cu reprezentanții

sașilor, evreilor și secuilor – în numele cărora, Em. Gyarfas ținea să vorbească românește – arătând

că „În chestia școlară însă, guvernul a dovedit de ce sentimente este călăuzit față de minoritate

când a votat reforma școlii primare și după cum această reformă a mulțumit minoritățile”, iar Al.

Lapedatu completa: „Suntem convinși că la opera aceasta însemnată, a consolidării statului,

trebuie să coopereze toți fiii pricepuți și de inimă ai patriei, nu numai acei ai vecinului român, ci

și acei ai celorlalte neamuri pe cari împrejurările istorice i-au așezat în mijlocul nostru”164.

162 „Târnava”, an IV, nr. 29, 20 iul. 1924. 163 Luminile unui istoric, în loc. cit. 164 Vizita largă, în care I. I. C. Brătianu fusese însoțit, pe lângă Al. Lapedatu, de Gh. Cipăianu, I. G. Duca și prefectul Emil Folea, vizitându-se sondele de gaz metan de la Saroș, orașul Tg. Mureș, localități de pe Tîrnavă (Alma, Smig, Giaca, Dîrlos, Sîncel, Buia, Boian). Vezi „Carpații”, an IV, iulie 1924.



Privite în contextul cerințelor vremii, asemenea fapte răspundeau dorinței largilor pături

românești, încrederii pe care acestea o văd în numirea în posturi importante a celor mai vrednici

oameni. Acestea se cereau însă confirmate. Atunci când, în august 1924, ministrul cultelor și

artelor vizitează județul Brașov – fiind întâmpinat la Tărlungeni de un „banderiu” de români și

unguri în costume naționale –, sunt cercetate deopotrivă școli, biblioteci și biserici, românești și

maghiare, la Purcăreni, Zizin și-n alte localități săcelene. Oferind ajutoare materiale, el afirma: „Eu

nu vreau să uit însă că pe lângă populația românească este aici și o altă populație de altă limbă și

altă lege, cu care am trăit veacuri împreună. Cunosc populația aceasta cum o cunoașteți și dv.,

este muncitoare, este cumpătată și prin muncă a izbutit să-și agonisească o bună stare materială.

Un asemenea element nu poate să fie decât folositor țării, Dacă alții au făcut greșeli, noi care

tragem toate învățămintele din istorie, nu putem cădea în aceleași greșeli. De aceea în toate

legiurile noi suntem călăuziți de același spirit de egalitate față de toate popoarele care conlocuiesc

cu noi”165. Istoricul-ministru știa prea bine că „România Mare nu este un rezultat al unui concurs

norocos de împrejurări, ci este rezultatul unui destin istoric. Și România Mare nu este creată pentru

25 sau 50 de ani, ci este creată pentru veșnicie, ca să răspundă misiunii pentru care a fost altoit

neamul nostru la Dunărea de jos, de a fi aici la Porțile Orientului, reprezentantul culturii și

civilizației latine și aceasta nu numai pentru binele și fericirea neamului nostru ci pentru binele și

fericirea tuturor celor ce locuiesc împreună cu noi”. El cerea însă: „Să privească numai cu încredere

la acei bărbați și conducători ai națiunii române cari au toată înțelegerea și și solicitudinea pentru

ca aceste viitoare raporturi (ale naționalităților cu românii, n.n.) să se stabilească pentru folosul

lor și pentru binele statului. Numai atunci acea armonică viață internațională și interconfesională

ce unii pretind că ar fi existat în Transilvania, va fi cu adevărat o realitate în România întregită,

pentru că ea se va întemeia prin voința și dorința poporului celui mai numeros al acestei patrii a

poporului românesc, pe care cei ce pretind astăzi cu atâta tărie egalitate de drepturi l-au exclus

consecvent de la bunurile și privilegiile lor, lăsându-i numai datorii și sarcini”166.

165 „Carpații”, an IV, nr. 242, 15 aug. 1924. Despre acest subiect în luna martie a aceluiași an, Al. Lapedatu conferenția la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov – Românii și secuii (Ibidem, 1 mart. 1924). 166 „Tribuna”, Arad, 15 sept. 1924.



Conștient că un ministru al Ardealului trebuia să apere toate interesele acestei provincii,

văzute însă în contextul țării întregi, Al. Lapedatu reclama din partea locuitorilor ei și sacrificii

pentru apărarea țării, concomitente cu nevoile generale de reglementare unitară a regimului fiscal,

a legislației, ținându-se cont de „trebuințele legate de interesele specifice, locale, ale ținuturilor

de peste munți”, de „trebuințele impuse de necesitatea conservării, potrivit noilor împrejurări

create, a acelor bunuri de ordin moral, social și cultural și chiar politic, devenite patrimoniu comun

al tuturor cetățenilor, fără deosebire de neam și de lege, de peste munți, proprii, milenare, a

Transilvaniei și Banatului, care a dat acestor ținuturi caracterul unor individualități bine distincte,

ce privește anumite stări de lucruri, tradiții, cultură, raporturi și manifestări ale vieții publice”167.

Asemenea înțelegere a specificului și nevoilor reale, zonale și chiar locale transilvănene,

decurgea dintr-o cunoaștere deopotrivă istorică, cât și din contacte nemijlocite cu realitățile și

dialog cu oamenii. De altfel, numeroși sunt cei ce recunosc ministrului asemenea aspecte. Ca

senatorul Géza Söcs, care apreciind vizita lui Al. Lapedatu în Secuime, arată: „Faptul și gestul nobil

al D-sale nu poate rămâne fără răspuns din partea noastră, cari ne-am născut în Transilvania, și

am trăit totdeauna pe pământul Ardealului, cari suntem și voim să fim buni cetățeni ai României

de când am dat jurământul nostru sincer și de bună credință” și că „Cu mulțumire sufletească am

auzit și noi că România Mare nu are nevoie de renegați cari au avut ieri nume unguresc sau săsesc

și astăzi au nume românesc; România Mar” are nevoie de cetățeni buni și fideli, cari nu sunt numai

ziua loiali, iar noaptea iredentișt, are nevoie de oameni harnici, cari lucrează pentru țara și patria

lor tot așa de cinstit ca și românul, stăpânul țării168. Susținând interesele reale ale populației

maghiare din Transilvania – în conformitate cu interesele naționale româneşti – Al. Lapedatu le

recunoștea acestora meritele. Ca om politic însă, el preciza – luând în discuție și problemele

ridicate la întâlnirea de la Sibiu, în vara anului 1925, cu reprezentanții sașilor –: „Dacă acești

reprezentanți ar fi sinceri în atitudinea lor și vor putea să dispună de voința maselor în numele

cărora vorbesc, înțelegerea de la Cluj poate avea urmări bune pentru viața politică, întrucât va

constitui în viitor un precedent de apropiere, de colaborare, la opera pozitivă de consolidare a

167 Politica Partidului Național și organizațiile libere de peste munți, București, 1924, p. 20-21. 168 „Monitorul Oficial”, 25 mart. 1924. Al. Lapedatu afirmase – citează G. Söcs – la Brașov: „Poporul român nu are nevoie pentru susținerea statului său de o politică de deznaționalizare a minorităților, pentru că formează marea majoritate a populației, pentru că știe ce așteaptă statele întemeiate pe o astfel de politică și pentru că prin întreaga sa tradiție este, desigur, cel mai tolerant din popoarele acestui pământ” (ibidem).



țării, pentru care trebuie să lupte toți cei sinceri, bine intenționați și dornici de a se realiza această

operă cât mai în grabă”169. Ca român, el puncta în fiecare act politic aspectele de ordin național.

Tocmai de aceea era apreciat ca factor, care, cunoscând istoria și prin ea nevoile acestor ținuturi

ale României Mari, era nu numai chemat, dar în primul rând îndreptățit de a se face ecoul acestor

nevoi contribuind la remedierea factorilor cari se pun în calea dezvoltării lor sociale și

economice170. De altfel – așa cum declară la Cercul de studii liberal din Cluj – el însuși spunea:

„Reprezint deci în guvern toate interesele Ardealului de orice natură”171. Venind la Cluj, în 26

aprilie 1925, cu Octavian Goga, pentru împroprietărirea cu loturi de case a funcționarilor,

distribuind celor 1862 de noi proprietari loturile (câte 1000 m2), Al. Lapedatu aprecia astfel rostul

oamenilor politici: „Căci noi nu suntem aici ca, în chip trecător și artificial, să dăm un alt caracter

vieții publice, ci să afirmăm în chip temeinic și permanent, adevăratul caracter al acestei vieți, care

nu poate fi decât acel al pământului pe care trăim, cel românesc”172. În același oraș, vorbind la

Congresul Reuniunilor comercianților, industriașilor și meseriașilor români din Transilvania

(manifestare pe care o patronează, între 15 și 16 august, cu N. D. Chirculescu), ce întrunise 200

de participanți, el implică în discursul ținut și datele istoriei: „Este, mai întâi, o dovadă a silințelor

pe care un neam întreg, ținut în cursul veacurilor la porțile orașelor acestei patrii, le-a depus

totuși, pentru a se introduce, a se menține și a se afirma, cu toate calitățile sale de rasă, în viața

economică orășenească, în meserii și negoț, având a lupta pentru aceasta, dacă nu cu privilegiile

abolite, de drept, ale altora, cu o nefericită politică de stat, și cu dușmănia celor ce, sprijinind

această politică, înțelegeau să-și mențină, de fapt acele privilegii, de beneficiile cărora s-au

dezvoltat numai ei. E, apoi, o nădejde că acum, în epoca dreptății sociale și politice pentru toată

lumea din țara aceasta, silințele de care vorbesc, depuse în noile condiții de viață economică, vor

da rezultate prin care să poată câștiga ceea ce s-a pierdut în cursul veacurilor de agresiune și

nedreptate, să putem ajunge și noi acolo unde ceilalți se găseau și să putem izbuti ca prin o muncă

de emulație nobilă și folositoare patriei, să aducem – și, pe aceste terenuri – aportul de care

169 Problema Camerelor agricole, în „Viitorul”, 16 aug. 1925. 170 Memoriul Uniunii patronilor, a marilor industriași și Uniunea forestieră din Cluj, semnat de președintele V. Dessila la 19 nov. 1925 și adresat lui Al. Lapedatu, cerea libertatea producției și a desfacerii, o sucursală pentru credit industrial, înlesnirea traficului pe C.F., instalarea gazului metan la Cluj și lărgirea uzinelor electrice, în: BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XIX, v. 6. 171 Cf. „Înfrățirea”, 19 dec. 1923. 172Cf. „Viitorul”, 26 apr. 1925.



neamul nostru este capabil”173. Considerarea și respectarea intereselor tuturor categoriilor

naționale, trebuie să constituie, în viziunea sa, o preocupare pentru factorii de conducere

românești căci: „în România Mare trebuie să ținem socoteală însă de factorul cultural, în funcție

de interesele naționale, fără însă să lovim în interesele legitime ale minorităților, în manifestările

lor pe terenul cultural și artistic, sau în credințele și proiectele lor religioase”174. Dar lucrările de

acest gen se desfășoară cu inerente greutăți și se rezolvă numai în timp și prin amabilitatea

reciprocă a părților. Or, imediat după Marea Unire, și mai ales după definitivarea statutului național

la Conferința de Pace, revanşismul și iredentismul înfloresc în vecinătatea imediată a României,

otrăvind adesea atmosfera și viața publică a țării, prin incitarea minorității maghiare, mai ales.

Uneori elemente ostile statului român uneltesc chiar în interiorul acestuia, mai ales prin bisericile

naționalităților conlocuitoare. În capitulul romano-catolic de la Oradea erau membri plini rectorul

Universității din Budapesta, prof. St. Szekelyi, abatele de Jaak, Fr. Voamp, viceepiscopul de Gyula,

Laurentio Brem. Episcopul Carol Gustav Mailath a facilitat ieșirea periodică din țară a unor prelați

catolici iredentiști ca dr. Aurel Vecsei, dr. Robert Szentianyi, dr. Beniamin Csaki, toți foști profesori

la Seminarul catolic de la Alba Iulia. În acei ani în Transilvania și Banat se infiltra masiv Societatea

pentru Misiunea Socială (Szoczialismus Missio – Társulat), înființată la budapesta de episcopul

Prohászka, introdusă mai întâi la Timișoara de către episcopul Gladtfelder, apoi de episcopul Iosif

Hirscheler la Cluj (aceasta și donează pentru activitatea ei 1 milion lei), ajungând să aibă 50 de

filiale în orașele transilvănene. Mai mult – chiar incredibil – ierarhi ai bisericii unitariene din Cluj –

ca Gh. Boroș – ajung să fie experți ai delegației maghiare în Comisia pentru pregătirea lucrărilor

la Conferința de Pace, fiind ostili prin scris și vorbă României175. Pe bună dreptate, istoricul Al.

Lapedatu observa: „Dacă statele au uitat de Rothemere, aceștia (minoritarii maghiari, n.n.) n-au

să uite. Ei trebuiesc ațâțați, trebuie amăgiți ca acele bătrâne fete mari, din povești, care așteaptă

cu deceniile feții frumoși, care s-au prăpădit de amar de vreme cine știe pe unde!”176.

În astfel de condiții se nasc reacții firești, pornite din inițiativa unor spirite treze și luminate.

Astfel, încă la 22 octombrie 1922 Asociația de Propagandă pentru Solidaritatea Națională și Socială

173 Ibidem, 16 aug. 1925. 174 „Ghiara”, an. V, nr. 72, ian. 1926. 175 Vezi în memoriile lui Z. Piclișanu, în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XXI, v. 3, 7; XXVI, v. 16, f. 1. Gh, Boroș – deși continuă să militeze împotriva intereselor românești, în 1924 provocând venirea unor comisii americane de anchetă și propagând în Anglia și S.U.A. idei antinaționale – este ales episcop unitarian la 20 mai 1928. 176 În „Națiunea”, an. I, 12 aug. 1927.



a Românilor – în numele căreia semnau I. Paul, S. Pușcariu, V. Bogrea, Fl. Ștefănescu-Goangă, N.

Drăganu, Dan Rădulescu, I. Popescu Voitești, G. Vâlsan, P. Grimm, N. Bogdanu, V. Lazăr, I.

Murășan, Pavel Roșca; I. Constantinescu-Delabaia, Vas. Caba, A. Neguș, N. Georgescu-Tistu, Fl.

Ghidionescu, Em. Panaitescu, M.Ciutea, Iuliu Ilieșu, I. Stănescu-Popa, M. Botez, N. Istrate – Publică

o chemare, care critica „irespirabila atmosferă de «regionalism» fără orizont, de suspiciune și

neîncredere reciprocă între «ardeleni» și «regățeni». În ea se arăta: „avem o datorie mare de

îndeplinit: să pornim o mișcare de luminare a conștiinței publice românești din Ardeal, asupra

elementelor ce – mai presus de toate divergențele politice, confesionale și sociale – ne leagă

indisolubil laolaltă, ca moștenitori ai aceluiași trecut și chezași ai aceluiași viitor național, cum și

asupra foloaselor însăși ce pot rezulta, pentru civilizația și bunăstarea materială a poporului

nostru, din înlăturarea cauzelor ce ne dezbină spre bucuria și profitul vrășmașilor noștri firești”177.

Pentru a le răspunde tuturor revanşarzilor și iredentiștilor, oficialitățile purced pe de o parte, la

organizarea unor manifestări naționale cu caracter patriotic, aniversativ, pe de alta, la încercări de

îmbunătățire a propagandei românești în străinătate, unde încep să fie organizate diverse

manifestări culturale și expoziții cu caracter istorico-etnografice. În rândul celor dintâi, se cuprind

amplele serbări din Dobrogea, prilejuite de aniversarea unei jumătăți de veac – în 1927 – de la

deplina ei unire, cu România. Un Comitet al serbărilor semicentenarului Dobrogei patronează

multe acțiuni: ridicarea unui monument comemorativ în baza unui concurs dotat cu premii a unui

palat cultural (cu teatru, muzeu și bibliotecă), organizarea unei expoziții retrospective, publicarea

unei monografii sub îngrijirea lui C. Brătescu și I. Georgescu, baterea unei medalii comemorative,

ample serbări. La toate acestea ministrul Cultelor și Artelor este o prezență permanentă, alături

de V. Sassu, episcopul Gherontie, gen. I. Vlădescu. El aprecia că „semicentenarul Dobrogei, vine

să dovedească cum am înțeles noi în 50 de ani de stăpânire politică să reluăm și continuăm opera

de cultură și civilizație latină a înaintașilor noștri români”178. Un larg grup de specialiști contribuie

la reușita acestor acțiuni culturale – între ei și Duiliu Marcu –, Ministerul Cultelor și Artelor

diriguindu-le și suportând costurile lor (de cca 8 milioane lei). La punerea pietrei de temelie „a

177 „Conștiința Românească”, 11 febr. 1923. 178 „Viitorul”, 9 sept. 1928. Serbările au loc între 21 și 28 octombrie; medalia comemorativă – bătută la Genova în 200 ex. – purta pe avers pe Traian și Mircea cel Bătrân, iar pe revers pe Carol I, Ferdinand și Mihai, alături de imaginile monumentului de la Adamclisi, Podului de la Cernavodă ș Farului din Constanța. Medalia populară, bătută în țară într-un mai mare număr de exemplare, poartă emblemele celor 4 județe dobrogene.



monumentului plănuit a se ridica în acest oraș din prilejul semicentenarului Dobrogei la patria-

mumă, monument venit să comemoreze pentru cei viitori, refacerea acestei țări pentru stăpânirea

și viața românească, după cum monumentul ridicat odinioară de marele Traian, lângă cetatea

Tropaeum, avea să comemoreze prin veacuri, pe seama celor următori, cuprinderea unei provincii

imperiale în lumea și ordinea romană”, Al. Lapedatu aprecia: „între una și alta – dacă e să

considerăm epoca bizantină ca o continuare, sub alte forme, a vieții romane – n-a mai fost nimic,

decât un gol, un pustiu, un întuneric, din care numai noi am știut și am putut face, în timp de

cinci decenii, prin sacrificii și cheltuieli enorme, prin muncă continuă și stăruitoare, prin liniște și

rânduială, unul din cele mai frumoase și mai prospere ținuturi ale sud-estului european”179. Iar

despre monument, afirmă „că trebuie să fie nu numai un simbol al trecutului și operei noastre în

Dobrogea, dar, în același timp, și un monument pentru cei ce, pe viitor, se vor apropia din zorile

depărtate ale valurilor, de acest pământ – un memento al voinței și hotărârii nestrămutate a

poporului român de a fi, aici, la Dunărea de Jos și Marea cea Mare, sentinelă credincioasă și

nebiruită a marilor interese naționale ce leagă din cele mai depărtate vremuri Dacia carpatică de

cea pontică, a culturii și civilizațiunii întemeiate prin cucerirea și colonizațiunea romană sub

marele Traian, al patrimoniului strămoșesc alipit la organizațiunea de stat a Țării Românești sub

Mircea Vodă cel Bătrân, al operei de propășire și de prosperitate, de libertate și de dreptate

începută sub regele independenței române, Carol întemeietorul și continuată sub regele unității

naționale, Ferdinand gloriosul. Iată de ce, apoi, monumentul acesta ca și acel durat acum

optsprezece sute de ani, trebuie să înfrunte vicisitudinile vremurilor viitoare, având, ca și acela, în

mijlocul vieții ce se va petrece, liniștit sau tumultos, în preajma sa, un caracter de durabilitate, de

perpetuitate, să rămână adecă veșnic, veșnic ca și poporul care, de la colonizațiunea romană, până

în zilele noastre, a fost cel mai important și singurul element etnic de continuitate al provinciei și

ca numai și ca valoarea culturală – poporul românesc”. În cuvântul său mai arăta „monumentul

acesta este nu numai al Dobrogei ci și al națiunii întregi și de aceea el trebuie să fie, în concepție

și în execuție, creațiunea artistică și tehnică a generațiunii unității naționale, ca o dovadă vie și

179 Cuvântarea la inaugurare, 4 p. dactilo, în loc. cit., supra, v. 15-7.



nepieritoare de ceea ce a putut da urmașilor ca avânt sufletesc, ca năzuința spre ideal și capacitate

artistică această generațiunea”180.

În vremea ministeriatului lui Al. Lapedatu au fost pregătite și organizate și serbările

aniversative a unui deceniu de la Unirea Bucovinei și Basarabiei cu România. Ele antrenează largi

cercuri românești, participând direct nu numai ministrul dar și personalități ca N. Iorga, Miron

Cristea, N. Lupu, dr. I. Ciugureanu, I. Nistor, rabinul șef I. Niemrower, episcopul Gurie ș.a. Istoricul

prefațase cu an înainte printr-o conferință ținută la Teatrul din Roman – intitulată simbolic Grigore

Ghica Vodă și răpirea Bucovinei – evenimentele, considerând răpirea Bucovinei ca fiind un episod

dramatic, din seria amputări pe care vecinii și vrășmașii lacomi și puternici le-au făcut în decursul

veacurilor, Al. Lapedatu arăta cum, în 1875, când austriecii organizaseră serbări la Cernăuți, M.

Kogălniceanu a tipărit în replică corespondența Kaunitz-Thugut și a patronat serbările de la Iași,

în prefața lucrării el scriind profetic: „Nu e departe ziua când dreptatea imanentă se va face și

Bucovina va veni iarăși la trupul Moldovei. Profeția s-a împlinit. La Cernăuți, unde era statuia

austriacă se găsește statuia Unirii, cu zimbrul, care ia în coarne pajura austriacă”181. Tratând

asemenea subiecte, Al. Lapedatu nu uita să amintească că nu există nici un act al vieții publice din

Bucovina care să nu fie alături de conștiința din Vechiul Regat. Acest îmbucurător fapt se datora

limbii și tradiției, dar și generației de cărturari pregătiți, care au vegheat la conștiința națională să

fie mereu trează182. Unirea Basarabiei a prilejuit de asemeni largi manifestări și luări de atitudine.

Cu drept cuvânt, Nicolae Iorga afirma: „Nu poate fi vorba de «unirea Basarabiei», ci de refacerea

unui corp național sfărâmat de politica îngustă a monarhiilor de împărțire a bucăților de pământ

și a capetelor de oameni fără a ține seamă de nici un drept, nici de voința sufletelor omenești”.

Căci „Basarabia, Țara Basarabilor și a lui Ștefan cel Mare, reintrată în România, nu e o creație de

diplomație nouă, ci ștergerea unei crime a vechii diplomații. Cerem Rusiei de azi, care se pretinde

liberă de moștenirile criminale ale trecutului, să aplaude și ea”183. Presa publică pe largi spații

numeroase știri și materiale referitoare la subiectul dominant. Un material al lui Ion Inculeț, Zece

180 Ibidem 181 „Viitorul”, 8 nov. 1927. 182 Cuvântare Al. Lapedatu la Clubul P.N.L. din Cernăuți, în: „Națiunea”, an III, nr. 141, 3 iul. 1929. 183 „Universul”, an XLVI, nr. 99, 30 apr. 1928, p. 5.



ani de la Unire! Relatează despre serbările memorabile din 28 aprilie de la Chișinău, care au

culminant cu pelerinajul și dezvelirea statuii lui Ștefan cel Mare, despre cele de la mitropolia de

curând ridicată – prin Gurie – la înaltul rang, despre frumosul discurs al ministrului Lapedatu184.

Ziarele reluau, în zilele următoare știrile despre monumentul ridicat la Chișinău185 și publicau un

amplu material intitulat Bărbați de stat și intelectuali străini despre unirea Basarabiei cu România,

care cuprindea declarațiile lui R. Poincaré, Ed. Heriot, F. L. de la Barra (fost președinte al Mexicului),

H. C. Lodge, Arth. Meighen K. C. (prim-ministrul Canadei), Al. Alvarez (secretar general al

Institutului American de Drept internațional), A. Tardieu, Ch. Richet, Raphael Georges Levy, acad.

Emile Bentroux, monseniorul Baudrillart, istoricul englez G. W. Prothero, Emm. De Martonne, gen.

Sarrail, Aga Khan, Aug. Dorchain, M. Tybkiewicz (fost președinte al delegației ucrainene la Paris)

ș.a.186.

Evocând condițiile în care s-au desfășurat tratativele de la Paris și Londra în problema

recunoașterii unirii Basarabiei cu România, Al. Lapedatu afirma că valoarea tratatelor va sta, nu

atât în litera lor, cât în priceperea și puterea celor puși pentru menținerea și apărarea lor. Mai

înainte de toate, el credea în destinul neamului românesc de a fi reîntregit în hotarele vechii Dacii,

ca o adevărată santinelă latină a culturii și civilizației între Dunăre, Nistru, Carpați și Tisa187. Mereu

analist al conjuncturilor și factorilor care-au permis neamului românesc realizarea desăvârșită a

unității naționale, Al. Lapedatu le corela pe acestea cu evenimentele petrecute în vecinătatea

imediată a poporului român. Așa, la sărbătorirea unui deceniu de la crearea statului cehoslovac,

în cuvântarea sa afirma: „țin să relev ca bine meritat omagiu pentru conducătorii de ieri și de azi

ai Republicii amice și aliate, aportul capital pe care ei l-au adus în vremea războiului mondial, prin

intensa și devotata lor propagandă politică pentru desființarea fostei monarhii dunărene și

construirea în locu-i a noilor state zise succesorale. Distrugeți Austro-Ungaria! A fost strigătul pe

care această propagandă perfect organizată și admirabil susținută, echivalentă, în rezultatele ei,

cu adevărate victorii militare, l-a repetat necontenit de la începutul războiului până în momentul

184 „Dreptatea”, Chișinău, an VIII, nr. 1593, 20 apr. 1928. Prospătul mitropolit, Gurie, fruntaș național, autor al „Abecedarului” român (1909). 185 Autor, sculptorul Al. Plămădeală. 186 Cf. „Universul”, an XLVI, nr. 99, 30 apr. 1928. În același număr apăreau articolele lui C. Vâlsan. De când s-au stabilit românii în Basarabia și I. Inculeț, De la Unirea Basarabiei condițională la Unirea fără condiții, concomitent, presa anunța cărțile lui Șt. Ciobanu, Cetatea Tighina, și Eug. Giurgea, Din trecutul și prezentul Basarabiei. 187 Al. Lapedatu, Basarabia la Conferința de Pace de la Paris, în „Viața Basarabiei”, an XII, nr. 1, ian. 1943, p. 19.



când scopul a fost ajuns. Și aceasta pentru că în Apus, în Angli, în Franța și chiar în Italia,

menținerea monarhiei dualiste era un fel de dogmă pentru care lumea diplomatică a Aliaților noștri

era convinsă că nu se va putea abate, fără să urmeze o adevărată anarhie politică în Europa

mijlocie, păgubitoare culturii și civilizației ei. Numai când istoria diplomatică a războiului se va

cunoaște în amănunt, se va putea ști și aprecia după importanță, rolul însemnat pe care cehii

îndeosebi l-au exercitat, prin propaganda de care vorbesc, pentru perimarea acestei dogme pe

care noua ordine politică, stabilită acum zece ani în Europa centrală și sud-estică o arată cât de

nefondată şi eronată era”188. Problema cea mai gravă sub raportul stabilității naționale a

constituit-o după 1920, relația cu minoritățile. Ministrul Ardealului nu va scăpa nici un prilej

pentru a sublinia mijloacele și modul în care aceasta ar fi trebuit să evolueze în mod normal. În

anii crizei economice, vorbind la Congresul tineretului liberal din Ardeal, la Cluj, el aprecia: „Căci

niciodată ca cum cetățenii acestei țări nu s-au simțit mai uniți, mai solidari, în mizerie și sărăcie.

Azi nu mai suntem regățeni și ardeleni. Nu mai suntem români și neromâni. Nu mai suntem

majoritari și minoritari, ci în fața crudei și deznădăjduitei situații, suntem toți, fără deosebire, unii

și aceiași nefericiți cetățeni cufundați în îngrijorări și în greutăţi”189. Al. Lapedatu propunea măsuri

de asanare economică, dar solicita tuturor răspundere și responsabilitate. Pe acest fond economic,

deosebit de dificil, a evoluat și mișcarea revizionistă, dirijată de anumite cercuri revanșarde

străine, care-și propuneau revenirea la situația antebelică. O dată declanșată, aceasta a antrenat

– printr-o propagandă concertată, susținută cu multă abilitate și finanțată din exterior – unele

categorii sociale ale minorității maghiare din România. Pentru lămurirea opiniei publice numeroși

oameni de cultură, istorici, politicieni iau atitudine. Între ei este și Al. Lapedatu190, care considera

îndreptățit că exista o problemă minoritară, pe care tineretul, care intra în viața politică, trebuia

să o cunoască. Cât privește soluțiile acestei probleme, ele atârnau de mentalitatea cu care era

judecată. Unii, o judecau cu mentalitatea antebelică, alții, cu mentalitatea postbelică. Maghiarii și

germanii, constituiți în partide minoritare, revendicau drepturile lor prin statutul minorităților,

188 „Națiunea”, an II, nr. 23, 28 oct. 1928. Mai vezi: Al. Lapedatu. Alianța româno-cehoslovacă, „Înfrățirea”, an I, nr. 22, 2 aug. 1920 și nr. 23, 28 aug. 1920. 189 „Națiunea”, an IV, nr. 244, 11 nov. 1930, cuvântare ținută la Teatrul maghiar din Cluj. 190 Acesta conferenția în sensul de mai sus: Despre Unire, la Turda (23 ian. 1927), Cele două Uniri 1959-1918, Ce este Ardealul, la Ateneul român (6 febr. 1932), Unitatea națională (Ateneul român, 1932) (în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. VIII, mss. 9, 11, 12) și publică de exemplu, în 1933: Granița noastră de vest (în lumina tendințelor revizioniste), „Universul”, an 50, nr. 148, 3 iun. 1933.



românii revendicau aceste drepturi în cadrele Constituției și legilor organice. Cei care cereau un

statut al minorităților – observa istoricul – aveau o mentalitate antebelică, gândindu-se la legea

naționalităților de la 1868. Punctul de vedre realist era acela de satisfacerea drepturilor în cadrul

Constituției și legilor organice191. Gesturile și actele politice ale ministrului-istoric sunt mereu

justificate prin argumente din aria intereselor fundamentale naționale: în 1931, la Legea

învăţământului superior, el susținea în Senat Extensiunea universitară – ca factor de propagandă

largă și autorizată –, menținerea programelor de preistorie, istoria Ardealului și a catedrei de

etnografie la Universitatea clujeană. Raporturile interetnice din această parte a țării, create prin

amestecul populațiilor alogene cu populația autohtonă, de baștină, și prin tradițiile vieții lor

comune milenare, studiul și cunoașterea acestora erau socotite ca absolut necesare la

Universitatea din Cluj – Facultatea de Litere, argumentând o catedră de etnografie192.

Patriot onest, Al. Lapedatu sublinia, criticând politicianismul, la 18 august 1932, în Senat,

că propaganda iredentistă maghiară era alimentată în special cu afirmații și cu declarații, care fie

în ziare, fie de la tribuna Parlamentului, aparțineau politicienilor români. „Nimeni n-a cercetat cu

mai multă atențiune și n-a scrutat mai pasionat, ca să scoată dovezile de cari vă vorbesc ca acești

agenți ai propagandei maghiare. Sunt pline publicațiunile lor de atare afirmațiuni și declarațiuni

scoase din presa și din dezbaterile noastre parlamentare pe cari le folosesc împotriva noastră.

Armele acestea pe cari noi le dăm în mâna lor, în Apus, unde este altă mentalitate și altă educație,

sunt luate firește tale quale și sunt comentate în chipul cel mai defavorabil nouă. Cercuri politice

întregi și din Apus și de peste Ocean au fost câștigate pentru cauza maghiară pe baza acestei

propagande care se alimentează din ceea ce pasiunea luptelor politice ne duce să afirmă sau să

declarăm în momente în care ne pierdem stăpânirea de sine și nu mai putem fi nici judicioși și

nici obiectivi”193. Căci el – ca și alții – știa prea bine că „de o sută de ani aproape nu numai pentru

românii din Ardeal, dar și pentru vecinii de altă rasă, țara aceasta (vechiul Regat, n.n.) a fost un

adevărat Canaan, de trai bun și îmbelșugat, de viață sufletească liberă și fericită. Secuii și ciangăii

din părțile de sud-est ale Ardealului cu miile veneau în țara aceasta ca să câștige bani cu care să-

191 Cuvântare la Cercul de studii al tineretului liberal din Cluj în legătură cu conferința lui Carol Mozeș despre problema minoriară, în „Națiunea”, an V, nr. 34, 14 febr. 1931. 192 BAR, fond Al. Lapedatu, vol. III, cuvântare la Senat, 31 mart. 1931. Cu acel prilej el lăuda activitatea etnografului R. Vuia iar muzeul creat de acesta ca pe „cel mai frumos muzeu etnografic dn țară care poate rivaliza cu cele mai bune muzee similare din străinătate, chiar din țările nordice”. 193 Partidul Național Liberal și situațiunea țării, București, 1932, broșură, p. 39-40.



și dezvolte aci, în deplină libertate, școlile, bisericile și comunitățile lor. Asemenea vecinii de peste

Dunăre, bulgarii”194. Ca istoric, Al. Lapedatu știa că „istoria a înregistrat și înregistrează numai

acele fapte, cari devin necontestate și ajung adevăruri pentru toată lumea”195. De aceea, el sublinia

necesitatea cunoașterii obiective a acestor fapte, mai ales legate de consolidarea și dezvoltarea

României, care „cu tendințele politicii sale naționale era privită de vrășmașii noștri cu temere și

îngrijorare, care-i făceau, îi sileau să ia contramăsuri ca să-și asigure o dominațiune politică

milenară, pe care oamenii politici ai ungurilor, oameni politici foarte însemnați, o socoteau

primejduită, ba chiar pierdută”196. Ca ardelean ce trăise, se formase și se realizase în Regat, Al.

Lapedatu considera: „Dacă țara aceasta a fost o sută de ani punctul de atracție al ardelenilor – al

plugarilor și păstorilor, al negustorilor și industriașilor, al muncitorilor manuali și al intelectualilor

– cărora nu le-a închis poarta la nicio demnitate sau situație, oricât de < mare > dintr-un domeniu,

nici moral, nici cultural, nici politic, noi aceștia care am trăit în acest vechi Regat, noi cari simțim

și azi căldura cu care am fost îmbrățișați, noi cari n-am uitat cum am fost sprijiniți în năzuințele

noastre cele mai ideale și cum, cu această protecție și cu această afecțiune ne-am putut îndeplini

fiecare misiunea culturală și națională ce am avut-o – noi aceștia avem o datorie sfântă, pe care

eu țin să mi-o îndeplinesc aci, în Senatul țării; să aducem cele mai călduroase și recunoscătoare

omagii oamenilor acestei scumpe patrii, care n-a putut fi pentru noi plină de bunătăți și libertăți,

iar pentru proprii săi fii, plină de asupriri și nedreptăți”. Cunoscător al aportului Regatului român

la împlinirea supremului deziderat – unitatea națională –, Al. Lapedatu releva în acest discurs:

„Toate acestea dovedesc preocuparea constantă a conducătorilor politici ai statului român ca

alăturea de interesele acestui stat, să nu piardă din vedere scopul ultim al politicii naționale –

unitatea națională. De aci, grija, marea grijă a acestor oameni: a) ca nu cumva, prin angajamente

pripite ori prin acțiuni nesocotite, să compromită posibilitățile de realizare a unității naționale, și

b) ca să-și asigure libertatea de acțiune, pentru cazul când această realizare s-ar pune în mod

efectiv”197.

Acele vremuri puneau conducătorilor României grave probleme economice, politice, sociale,

pe care unii din oamenii politici le observau și le făceau cunoscute. Căci „oricât s-ar strădui

194 Ibidem, p. 42, Cu același prilej au cuvântat și I. G. Duca, I. I. C. Brătianu, I. Botez, V. Diamandi. 195 Ibidem, p. 97. 196 Ibidem, p. 43. 197 Ibidem p. 34-44, 53-54. Cuvântarea magistrală a fost reluată în „Viitorul”, an 24, nr. 7341, 24 aug. 1932 și „Universul”, an XLIX, nr. 228, 20 aug. 1932.



conducători de azi de la noi să apară în ochii maselor ca și când ar fi în stare să stăpânească

evenimentele; ca și când ar fi deținători ai formulelor după care mersul treburilor politice ar putea

fi îndrumat spre o ieșire din haosul actual, în opinia publică se întărește convingerea că ne

afundăm tot mai adânc, cotropiți de valurile crizei mondiale și de dezorientarea conducătorilor”198.

Istoricul nu uită – în manifestările lui politice – de situația dificilă economică a universitarilor și a

instituțiilor pe care aceștia le servesc, cărora li s-au limitat în extremis cheltuielile, cerând în

repetate rânduri – ca, de exemplu, la 13 septembrie și 21 decembrie 1932 –, în Senat îndreptarea

lucrurilor199. La discuțiile din Senat pentru reducerea cu 10-12% a salariilor funcționarilor publici,

Al. Lapedatu aprecia: „Alături de criza financiară, există o alta tot atât de gravă, dacă nu chiar mai

gravă, criza morală. Avem o totală lipsă de încredere în spiritul nostru de dreptate, de echitate al

conducătorilor, conștiința din ce în ce mai întinsă că beneficiile ce se acordă și jertfele ce se cer

de către stat, nu sunt acordate cu grijă și cruțare și nu sunt” repartizate cu egalitate și legalitate;

convingerea că în ceea ce privește bugetul statului, nu s-au făcut toate economiile necesare

posibile, spre a se putea îndepărta noile jertfe ce se cer acum funcționarilor”200.

Pe acest fundal economic sumbru, fără orizonturi de îndreptare, evoluau curentele

revizioniste. Împotriva lor reacționa, în mod firesc, politica statului român. Prezidând în primăvara

anului 1933 reuniunea Comitetului Central al P.N.L., I. G. Duca observa că „Orice revizuire n-ar fi

decât o nouă nedreptate în lungul șir de nedreptăți pe care în cursul veacurilor le-a suferit neamul

românesc, iar nu precum pretind cei interesați – repararea greșelilor ce s-ar fi făcut de către

învingători la încheierea războiului mondial”. Întrunind totala adeziune și a lui A. Lapedatu, prim-

ministrul considera: „Dar este inadmisibil ca România, care își are rosturile și așezările ei care-i

pot asigura în chip normal o viață liniștită și o evoluție fără de zbuciumări, să fie abătută de la

drumul ei firesc prin imitațiuni fără rost și după porunci cari vin fie de la Moscova d-lui Stalin, fie

de la Berlinul d-lui Hitler”201. În asemenea vremuri de grele încercări, venind cu primul-ministru

la Cluj, unde se constituise Comitetul de coordonare, îndrumare a tineretului P.N.L. din Ardeal și

198 „Națiunea”, an VI, nr. 61, 1 apr. 1932, în editorialul Criza și validarea tineretului; „Glasul Ardealului”, 1 ian. 1933. 199 „Viitorul”, 13 sept. 1932 și 16 dec. 1932. 200 „Universul”, 24 febr. 1933. 201 „Viitorul” an 25, nr. 7591, 14 mai 1933.



Banat, Al. Lapedatu rostea la 21 mai 1933 la ședința de deschidere asemenea gânduri și

îndemnuri: „Luminați-vă cu știința cărților și cu conștiința deplină a împrejurărilor, ca să puteți fi

cât mai bine pregătiți în lupta dv. politică, înarmați-vă totdeauna cu voința fermă și activă ca să

puteți realiza ceea ce vă propuneți în interesul și folosul binelui public, chibzuiți bine și îndelung

înainte de orice acțiune a dv. și după ce v-ați convins de necesitatea realizării ei, judecați cu

îndrăzneală pentru această realizare, – aveți deplină încredere în forțele vii ale națiunii, sprijiniți-

vă numai pe ele ca să puteți ține țara și neamul cât mai independent față de străini și să aveți

totdeauna libertatea întreagă a intereselor naționale, – în fine – în orice act public al

dumneavoastră judecați-l întâi în lumina cugetului, apreciați-l apoi prin prisma sentimentelor și

hotărâți-l , în sfârșit, dacă va fi trebuință cu puterea brațelor”. Învățatul patriot conchidea cu ideea

mereu prezentă în actele lui politice: „Să fiți nu numai mândri, dar și geloși de opera înaintașilor,

să vă siliți nu numai a-i ajunge, dar și a-i întrece în iubirea și jertfirea dv. pentru țară și neam, ca

să vă puteți și dv. înscrie cândva pe vecie numele în analele patriei recunoscătoare, pentru că

deviza dv. ca și a neamului trebuie să fie – tot mai sus, tot mai sus”202.

Știind că orice act politic românesc era judecat din cele mai diverse unghiuri în afara țării,

mulți învățați români critică măsurile extremiste de ordin economic impuse în anii marii crize.

Constant în asemenea critici, Al. Lapedatu le va repeta mereu: în interpelarea din Cameră, de la 1

martie 1933, a ministrului Sănătății, Muncii și Ocrotirilor Sociale, el ridica problema clinicilor

universitare clujene, unde s-au făcut reduceri prea mari în dauna bunei activități, subliniind în

ciuda criticilor externe – nivelul european al acestor prestigioase instituții. Și nu „balcanizarea”

lor, pretinsă de propaganda maghiara!203. La 29 martie 1933, în Senat, prin cuvântarea sa,

Lapedatu aducea serioase critici legii impozitelor pe spectacolele publice, El sublinia că oricât de

grea ar fi situația financiară, nu trebuie să dispară niciodată misiunea esențială a statului și a

națiunii ce servesc dezvoltarea culturală, astfel că ori de câte ori se pun probleme în legătură cu

cultura și cu dezvoltarea artistică, trebuie să se țină seama de ele. Gravele sale judecăți și critici

se extind în diverse situații: a muzeului național, cu edificiul pe atunci neterminat, o „adevărată

202 „Viitorul” an 25, nr. 7599, 24 mai 1933; „Ardealul liberal”, 1 iun. 1933. În acele zile la Academia Română, G. Enescu primea suprema recunoaștere publică: „Prin el, geniul nostru s-a arătat și înscris în toat plenitudinea lui”. 203 Vezi „Dimineața”, 3 mart. 1933 și „Viitorul”, 6 mart. 1933.



rușine națională”; „în capitală, instituțiunile chemate să promoveze artele, conservatoriile de

muzică, școlile de belle arte, galeria statului, n-au localuri proprii și corespunzătoare”, la fel stând

lucrurile la Iași, Cluj și alte localități; evidenția că înaintea Unirii din 1918, universitarii urmăreau

ce se petrecea la Budapesta, Viena, Moscova, unde erau instituții mari adăpostite de clădiri

monumentale, știind că „în vechiul Regat, în țara cea mică, era firesc să fie așa, fiindcă năzuințele

noastre erau mai reduse pe atunci și pentru că mijloacele noastre erau și mai reduse. În România

Mare nu mai este permis să continue această stare de lucruri”; propunea măsuri culturale pentru

prestigiul tuturor orașelor din țară și pentru prestigiul cultural și artistic al României întregite.204

Iată cum, în cele mai diverse ipostaze ale vieții politice, problemele culturale se suprapuneau celor

naționale, acestea rămânând mereu fundalul și justificarea tuturor celorlalte. Adeseori, ele însă

reveneau în viața politică de for public, în acea etapă de violentă luptă revizionistă începută din

inițiativa Germaniei hitleriste. Lor li se răspunde – oficial – printr-o largă gamă de acțiuni: una de

referință este consfătuirea ministerială de la Cluj, din 27 decembrie 1934, care a unit sub

președinția lui Gh. Tătărescu, mari personalități: I. Nistor, I. Inculeț, V. Roman ș.a. La aceasta Al.

Lapedatu menționa ca o condiție sine qua non a vieții de stat a noii Românii – necesitatea de a

căuta și găsi căile și mijloacele prin care neamul românesc din aceste părți (Transilvania, n.n.) să

fie ridicat din starea de inferioritate în care a fost lăsat prin vitregia vremurilor trecute, la nivelul

fostelor neamuri dominante și ca necesitatea aceasta să fie urmărită pe toate terenurile vieții

publice – social, economic și cultural, având la bază un program de realizări concrete, seriate după

necesități, și care să nu fie numai ale unui guvern sau unui partid, ci ale tuturor guvernelor și

tuturor partidelor, – cu un cuvânt un program politic de stat”205. Alături de el, I. Inculeț preciza

imperativele vremii: „Porunca neamului ne dictează înainte de toate să ne păzim hotarele țării

noastre”, iar Gh. Tătărescu adăuga: „De aci, din această cetate, inimă a Ardealului, noi răspundem

în numele unui neam întreg – la «Revizuiți frontierele»! – : «Revizuiți conștiințele»”. Căci – afirma

primul ministru: „Frontierele noastre nu sunt frontiere convenționale, ci frontierele înlăuntrul

cărora un popor, deposedat prin forța brutală de toate drepturile sale, a așteptat zece veacuri ziua

eliberării. Frontiere etene – eterne cât și dreptul și dreptatea și care nu se pot clinti decât în ziua

204 „Viitorul”, 3 iun. 1933. 205 „Universul”, an 51, nr. 355, 30 dec. 1934.



în care ar muri și dreptul și dreptatea. De aceea, acelora cari ne reclamă orașe și pământuri, noi

le răspundem: «Nici un suflet și nicio brazdă»; iar acelora cari ne propun schimburi și târguieli,

noi le răspundem cu lozinca generației noastre, sub îndemnul căreia armata Regatului a trecut

munții: «ori toți într-o țară, ori toți într-un mormânt»”206. În contextul plin de neliniște al

zăngănelilor de arme, oamenii politici români știau că țara trebuie să fie pregătită sub raport

militar. De aceea, Al. Lapedatu arăta ardelenilor: „Sânteți angajați într-o mare și patriotică acțiune

– aceea de înzestrare a armatei. Angajați-vă acum în o alta, tot așa de mare și patriotică – de

înzestrare a nației cu bunurile și drepturile ce i se cuvin. Căci precum armata garantează

securitatea și apărarea statului, asemenea națiunea garantează viața și ființa acestui stat”207.

Când se lansează împrumutul public de înzestrare a armatei, Al. Lapedatu vorbea la Radio,

îndemnând Ardealul să-l susțină, subliniind caracterul lui de demonstrare a solidarității naționale,

fapt „evident, reconfortant din punct de vedere moral și național, dar este, în același timp, și

explicabil – dat fiind că vine în momentul când, grație sforțărilor depuse de conducătorii statului,

semnele refacerii noastre economice se vădesc, încurajatoare, din toate părțile”. El aprecia că

împrumutul este „proba solidarității noastre civice”, căci „înzestrarea oștirii cu cele trebuitoare –

armament, muniții și echipament este cea mai imperioasă necesitate de moment a țării. România

n-a deviat și nu va devia de la calea păcii. Totuși, pentru menținerea liniștii și ordinii înlăuntru, ca

și pentru apărarea și siguranța hotarelor din afară, ea trebuie să fie înarmată, puternic

înarmată”208. De asemenea, ținea să sublinieze: „Nu avem resentimente și nici veleități de mărire

sau asuprire împotriva nimănui. Din contra. Ținem să trăim în pace și armonie cu toată lumea – în

primul rând cu vecinii noștri. Numai o astfel de conviețuire pașnică și armonică poate asigura și

garanta dezvoltarea și consolidarea normală și liniștită a țări. Dar pentru aceasta avem trebuință

de o armată bine pregătită și bine echipată”209.

206 Ibidem. 207 Ibidem. În același context Gh. Tătărescu preciza: „Dar pacifismul nostru nu trebuie să adoarmă vigilența noastră și nu trebuie ca realismul nostru să fie alungat de o politică izvorâtă dintr-un exces de iluzii și de himere. Și apoi să nu uităm că niciodată arsenalele și pirotehniile lumii nu au fost mai active decât în acest ceas”, deci: „Totul pentru armată!” 208 „Universul”, 19 nov. 1934. Vezi pe larg la Ioan Talpeș, Diplomație și apărare, București, 1988. 209 Ibidem. Cu același prilej istoricul cerea măsuri pentru modernizarea mijloacelor de îngrijire a sănătății publice, a căilor de comunicație și în domeniul cultural, apelând la țărănime să cumpere titluri de împrumut din propriile economii.



Deci spiritele treze veghează și atrag necontenit atenția asupra intereselor naționale, a

nevoilor de consolidare a statului românesc. Asemenea idei reies din cele mai diverse medii și

sunt, totodată, răspândite cu ocazia unor reuniuni regionale sau naționale. Când în primăvara

anului 1934 se ține la Târgu Mureș Congresul reuniunilor ardelene de meseriași, comercianți și

industriași români – la care participă, pe lângă președintele său N. Vlassa, primarul Em. Dandea,

Aug. Rațiu, Gh. Asan ș.a. – ministrul Ardealului repeta în cuvântarea sa îndemnuri mai vechi dar

mereu valabile: „Trebuia cu orice preț să trecem și peste porțile cetăților medievale, înaintea cărora

am fost ținuți de veacuri, ca niște paria ai stăpânitorilor privilegiați de odinioară și îndărătul cărora,

aceștia, și-au putut duce o viață liniștită și asigurată, rodnică și îndestulată, la adăpostul brațelor

celor noștri, și prin muncă și sudoarea lor”. El sublinia capacitatea neamului, explicând: „Totuși

conștiința că suntem strâns crescuți și legați de pământul acestei țări ca autohtoni ai săi, că

reprezentăm o forță organică mai mare și mai sigură în viitor decât a tuturor celorlalte neamuri

venite sau aduse peste noi și că trebuie să ne dobândim drepturile noastre aievea, în chip concret

și pozitiv, ca să putem afirma calitățile genuine ale poporului nostru ca neam latin, deci capabil

de cea mai înaltă cultură și civilizațiune, – conștiința aceasta ne dădu puterile necesare, de a trece

totuși peste piedicile ce ni se puneau în cale spre târguri și orașe”210. Ca el gândeau și alți fruntași

români, lucrul ieșind din programul de măsuri formulat de un grup de parlamentari (V. Antonescu,

V. Pop și Al. Lapedatu) și prezentat la 28 noiembrie 1936 Senatului sau din discuțiile purtate cu

prilejul Congresului economic al Ardealului și Bănatului, ținut la Cluj – la care participă I. Marin,

St. Popescu, I. Lupaș, Al. Vaida-Voievod, O. Goga, A. Vlad, S. Macavei, N. Bălan, V. Frențiu ș.a. –

prilej cu care se constata: „Nu ne-am îngrijit însă destul de crearea unei burghezii românești care

să susțină pe terenul economic, concurența cu burghezia străină, minoritară ca națiune, dar

majoritară ca forță economică și financiară” (cuvântare de Nicolae Bălan)211

. Asemenea situație și nevoia de a o rezolva duseseră la acel manifest inițiat de fruntașii

ardeleni – Pentru creditul românesc în Ardeal – (semnat de N. Bălan, N. Ivan, I. Frențiu, I. Hossu,

dr. Macavei, I. Marin, Al. Vaida-Voievod, O. Goga, St. Popescu, A. Vlad, M. Popovici, V. V. Tilea,

Ilie Beu, M. Mărcuș, L. Borcia, I. Comșa, Ant. Mocsony, I. Lupaș, I. Moldovan, C. Bucșan, N. Zigre,

210 „Viitorul”, 25 mai 1934. 211 „Națiunea Română”, an IX, nr. 188, 29 nov. 1935.



Camil Negrea, C. Teodorescu, C. Lacea, A. Gociman, I. Olteanu), în care se constată: „Ardealul este

astăzi deșert de izvoarele creditului românesc. Pe tot cuprinsul lui nu mai există decât credit

străin. Consecințele acestui adevăr echivalează cu un dezastru național. Spiritul de economie

distrus, mulțimea cea mare a satelor pradă cămătăriei, elementul românesc, numeros, al orașelor

– puternic stăpânite materialicește de minoritari – părăsit în voia sorții și industria românească

fără nici un sprijin, fondurile bisericești irosite, vlăstarele tinere, crescute în școală, mare parte pe

drumuri” duseseră la convocarea Congresului și la propuneri concrete de asanare economică. Ca

ministru al Ardealului, Al. Lapedatu a sprijinit desfășurarea congresului, contribuind la formularea

revendicărilor din Moțiunea acestuia: credite pe termen lung acordate fără dobândă, despăgubirea

integrală a unor categorii de asociații și instituții, susținerea și dezvoltarea băncilor țărănești. Ele

se înscriau pe linia a ceea ce surprinsese cu acel prilej O. Goga: „Conștiința națională de la noi a

ajuns la acel înalt grad de înțelegere, încât o lovitură ce atinge un colț al țării este simțită de

întreaga țară. Și este normal să fie așa, pentru că murind din o parte a țării, moare țara întreagă”212.

Ca majoritatea politicienilor generației Marii Uniri, ridicați prin merite personale, Al. Lapedatu

urmărea consecvent promovarea în toate sectoarele vieții sociale a elementului românesc, măsură

pe care statul trebuia s-o impună „mai ales în orașele ardelene, unde politica de persecuție și de

deznaţionalizare a fost mai dură și unde elementul românesc, băștinaș, deși având de înfruntat

una din cele mai crâncene acțiuni de asuprire cunoscută în istoria popoarelor, a reușit să-și

asigure fără întrerupere existența și drepturile de stăpânire”. Dar – accentua el – „nu prin știrbirea

dreptului celorlalte elemente conlocuitoare și nu printr-o politică de agresiune”213. Al. Lapedatu

se implică în măsurile de stabilizare a vieții publice pe care măsurile extremiste de dreapta, aflate

în ofensivă în acei ani o amenințau. Cu prilejul dizolvării Gărzii de Fier, Al. Lapedatu vorbea la

Mesaj, la 2 martie, în numele guvernului: „Toată grija guvernului a fost de a menține ordinea. Noi

n-am avut nici un profit electoral. Noi am pierdut din acest punct de vedere. Așa că nici un interes

de partid, ci unul mai mare, de Stat, a stat la baza actului, pe care trebuie să recunosc, am fost

siliți să-l facem cu regret, însă spre binele acestei țări. Se vor pedepsi acei vinovați. Se vor trage

la răspundere acei ratați ai vieții noastre publice, care s-au perindat prin toate partidele, pentru a

212 „Națiunea Română”, 15 oct. 1935, Manifestul încheia cu chemarea: „să facem astăzi cu toții zid în jurul creditului românesc de dincolo de munți”. 213 „Universul”, an 51, nr. 355, 30 dec. 1934.



ajunge în Garda de Fier și a exploata tineretul din această țară. Noi, dl-or, vom căuta să întoarcem

tineretul pe calea sănătoasă”214.

Efortul de îndreptare a lucrurilor, de oprire a curentelor extremiste revine mereu în actul

politic profesat de Al. Lapedatu. La Sibiu, unde are loc în noiembrie 1935 conferința tineretului

liberal, istoricul îi omagiază pe I. I. C. Brătianu și I. G. Duca, sfătuindu-i pe tineri: pe tineri: „Să vă

iubiți cu tărie neamul, identificându-vă cu suferința, bucuriile și speranțele sale. Să aveți deplină

încredere în puterile vii și încercate ale poporului român, ca și în destinele viitoare ale sale [...]. Să

vă purtați cu demnitate în toate chestiunile naționale, necedând nimic din drepturile noastre și

neplecându-vă decât propriei voastre conștiințe. Să munciți încordat și tenace pentru binele

obștesc”215. Asemenea sfaturi publice rostite de o autoritate morală ca profesorul Al. Lapedatu

erau sincere și bine venite într-un moment când țara era bântuită de la un capăt la altul de tot

soiul de curente, fie de dreapta, fie de stânga, când oameni serioși, cu un trecut mai mult sau mai

puțin serios încercau să ademenească în mrejele politicii tineretul216. Îndemnurilor lui Al. Lapedatu

li se asociau evident, și alte cugete clarvăzătoare, căci: „Dragostea ce ne stăpânește de neam și

de țară – moștenire sfântă plămădită din tot ce avea mai curat mintea și inima românească – e

astăzi prihănită de acele concepțiuni și dibuiri străine, năpădite de peste graniță. Transplantate la

noi sub forma unui naționalism barbar și automat, care nu este al nostru: violent, anarhic,

cotropitor și fără scrupul de tradiție”217. Cunoscător de istorie și implicat în tulburatele vremuri

ale epocii sale, Al. Lapedatu le considera de un „cras materialism și sălbatic egoism”, o „viață

publică atât de agitată și frământată, atât de labilă și schimbătoare și plină de atâtea contraziceri

și inconsecvențe, ca aceia a zilelor noastre”; nu-i scăpau nici detaliile: „căci ia uitați-vă în jur. Ce

schimbări surprinzătoare de uniforme și forme politice! Ce lupte intestine, înverșunate, de

exterminare chiar, în foștii tovarăși ai aceluiași partid! Ce alianțe și mezalianțe politice ciudate și

214 „Dimineața”, an 30, nr. 9765, 4 mart. 1934. 215 „Națiunea română”, an IX, 6 nov. 1935. Redacția considera că cuvântarea istoricului a căzut „ca o piatră de moară în fața căreia căprarii întunecatelor cămăși se vor opri rușinați [...]”. 216 „Naționalul Nou”, 31 oct. 1935. Era clar că tineretul „a fost utilizat în cele unei bizare acțiuni politice de îndoielnică valoare morală. Politicieni ratați între contemporani, au escaladat cu o ciudată ușurință câteva decenii care îi despărțeau de juvenalitate și s-au complăcut între băieți ca într-un Heidelberg de altă dată” („Zorile”, 6 nov. 1935). 217 Cuvântarea lui C. I. Brătianu la dezvelirea la Timișoara la 23 dec. 1936 a bustului lui I. G. Duca, în „Universul”, 24 dec. 1936.



neașteptate. Ce improvizații de partide și grupări politice, în permanentă schimbare și continuă

metamorfozare”218.

Și, totuși, în chiar acel timp el, cugetător clarvăzător și avizat, se implică cu o totală dăruire

în lupta pentru consolidarea sistemului național, pentru „românizarea” vieții interne printr-o

dreaptă și înțeleaptă politică de sprijinire a elementului autohton în toate verigile vieții economice,

politice și social-culturale. Mijlocul deceniului al patrulea s-a dovedit, pe acest teren, scena unor

intense confruntări: „zăngănitul armelor și vorbelor de știrbirea fruntariilor, aruncă desigur

neliniște printre cei ce doresc pacea și în special la fruntariile țării noastre”219. În asemenea context

se sublinia: „Nu întindem ramuri de măslin din mijlocul baionetelor ci o mână neamenințătoare,

de concordie și colaborare”220.

Opinia publică românească era informată cu știrile ce priveau stabilitatea granițelor, cu

demersurile oficialității de a asigura și întări independența și suveranitatea țării. Pe bună dreptate,

condamnând revizionismul și terorismul – tot mai evident în viața internațională – senatorul I.

Botez, raportor la Mesaj, arăta în Senat: „Politica noastră externă – şi trebuie să recunoaştem că

noi nu avem decât o singură politică externă indiferent de partidele care sunt la guvern – urmează

de la război încoace linia ei firească, dictată de tradiție, de legături istorice și de afinități etnice.

Țara noastră e pivotul celor două sisteme politice, Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică, care

constituie o garanție de pace în Europa centrală și orientală”. Prof. Botez sublinia, cu același prilej:

„Hotarele noastre sunt definitive și indiscutabile. Ele sunt consfinţite prin tratate și prin forța

morală care rezultă din drepturile noastre milenare și din jertfele marelui război”221.

Când, în decembrie 1936, reprezentanții Micii Înțelegeri sosesc la București, între cei ce au

luat cuvântul s-a aflat și președintele Senatului, Al. Lapedatu, care ținea să sublinieze: „Or, amiciții

și alianțe, rezimate pe atare resorturi istorice, politice și naționale și pe brațe înfrățite în cel mai

218 „Naţiunea Română”, an IX, nr. 115, 1 oct. 1935. 219 Cuvântarea lui C. I. C. Brătianu la Oradea, la marea manifestare, populară antireviyionistă – la care participă împreună cu I. Inculeţ. V. Bârcă, V. Sassu, I. Nistor, V. Pop, N. N. Săveanu, C. Dimitriu, Fl. Ştefănescu Goangă, A. Bentoiu, Gh. Cipăianu, V. Roman, Sergiu Dimitriu, Tr. Moşoiu, Alexandrescu Roman şi Al. Lapedatu – în: „Naţiunea Română”, an X, nr. 255, 13 nov. 1936. 220 Ibidem. Al. Lapedatu – făcând bilanţul a trei ani de guvernare liberală, amintind asanarea datoriilor, refacerea creditului, regenerarea financiară, echilibrul bugetar, activarea economică – sublinia obligaţia măririi vigilenţei naţionale, a fortificării mijloacelor de apărare a ţării. 221 „Viitorul”, 17 dec. 1934.



crâncen război de liberare a neamurilor pe care îl cunoaște istoria, nu pot fi decât, așa cum este

amiciția și alianța statelor și popoarelor noastre – puternică și durabilă”222.

Mai ales hotarele trebuiau întărite și apărate, lucru pe care Al. Lapedatu îl repetă cu prilejul

conferinței la Radio – Granița noastră de vest (în lumina tendințelor revizioniste) din 30 mai 1933

– când istoricul orienta atenția spre cauzele faptelor internaționale ofensive: catastrofala criză

economică și financiară.

De altfel mișcarea antirevizionistă se baza pe realități, poziția noastră etnică pe granița de

vest stând „la adăpostul impresionant de puternic al românimei, care stăpânește”, nedisputat, de

aproape 2000 de ani, ambele versante ale Munților Apuseni ai Transilvaniei, de la Mureș până la

Tisa”223.

Desigur că nici alți oameni de cultură nu rămân în afara acestor frământări, contribuind prin

cuvântul scris ori manifestări publice la evidențierea realelor pericole ce planau oribil și imanent

asupra omenirii, implicând soarta poporului român.

Într-un interesant articol – Panica de întotdeauna a conștiinței maghiare – Petru Comarnescu

afirma: „ A ne reîmprospăta în minte toate clipele esențiale ale istoriei Transilvaniei, – iată o datorie

pentru noi românii care întotdeauna generoși și toleranți, nu obișnuim să facem paradă nici de

dreptatea noastră absolută și nici de suferințele fără pereche pe care neamul nostru le-a îndurat

în trecutul negru și barbar. Noi suntem atât de generoși ca neam încât în morala poporului nostru

nu găsim acea lege a talionului, atât de prezentă la alte popoare”. Și el subscria la realități

cunoscute dar contestate subiectiv, subliniind: „România a triumfat o dată cu noul spirit al istoriei,

odată cu recunoașterea dreptului naționalităților de a-și hotărî soarta. A da câștig de cauză

pretențiilor ungurești înseamnă a renunța la civilizație, la omenie, la dreptatea care așa de târziu

a devenit decisivă în istoria mondială”; în plus, credea că „În fața calomniei, falsității și tuturor

meșteșugirilor rușinos de meschine, noi trebuie să ne amintim cât mai limpede trecutul și mai

ales să-l amintim acelora care poate l-au uitat sau poate nu l-au cunoscut niciodată pe de-a-

ntregul”224.

222 „Dimineața”, 3 dec. 1936. 223 În „Universul”, an 50, nr. 149, 4 apr. 1933. 224 „Vremea”, an IX, nr. 465, 29 nov. 1936. Interesantul articol, deosebit de documentat, era însoțit de o hartă a Principatelor române realizată în 1692.



Puternica mișcare antirevizionistă primea – atât în presă cât și în spontanele sau

organizatele acțiuni de grup – replica oficialității dar și a celor mai avizate personalități. La

adunarea de la Oradea, de exemplu, participă câte 2000 de țărani din județele Cluj și Brașov, veniți

aici spre a sprijini politica de pace a statului român. Pe ei nu trebuie să-i convingă nimeni că:

„Războaiele moderne se reazimă și pe puterea armamentului ca și pe colaborarea întregii

populațiuni. Trebuie să fim pregătiți ca în momentul declarării unui război, să putem pune pe

teritoriul nostru industria națională în măsură să întrețină trebuințele, enorme, crescute, ale

armatei”225. Țăranii și muncitorii – ca totdeauna în istorie – știau aceasta!

„Conștiința românească respinge cu hotărâre orice gând de știrbire a hotarelor noastre –

cum bine se exprima Ion Nistor – transcarpatice, fundamentându-se pe drepturile etnice și istorice

ale neamului nostru asupra acestui pământ, afirmate de noi necurmat de la împăratul Traian, până

la Carol al II-lea regele tuturor românilor”. Celor ce doreau împărțirea pământului străbun,

istoricul bucovinean le amintea: „Acvila romană, renăscută pe plaiurile Daciei, stă straja

neadormită la Tisa, ca și în vremurile străbune. Plăieșii Bucovinei, deopotrivă cu frații lor de

pretutindeni își au privirile ațintite asupra sentinelei romane de la granița de vest”226.

225 „Viitorul”, an XXVIII, nr. 8634, 13 nov. 1936, din cuvântarea lui C. I. C. Brătianu. 226 Ibidem.



Cap. IV. MINISTRU ÎN ROMÂNIA MARE

Raporturile între politică și cultură se împletesc fericit și se completează armonios în cazul

multora din fruntașii generației Marii Uniri, lucru valabil și-n situația istoricului Al. Lapedatu.

Liantul care unea acțiunile acestora îl constituia credința în dreptatea idealurilor ce le urmăreau și

interesul pentru cunoașterea în profunzime a istoriei naționale, strădania de a insufla respect și

mândrie pentru faptele românilor. Ca ministru al cultelor și artelor, Al. Lapedatu a stăruit asupra

unor acțiuni cerute imperios de unificarea spirituală a tuturor verigilor ce intrau în compunerea

societății românești de după Marea Unire.

Faptele, inițiativele, demersurile, acțiunile unui ministru lasă urme în domeniul pe care

acesta l-a condus. Disponibilitatea de înțelegere, receptivitatea și operativitatea deciziei, modul

în care ia diverse măsuri în consonanță cu cerințele epocii, acestea marchează un ministeriat. În

fond, cei ce se adresau – sau se adresează unui ministru – căutau sau caută – îndreptarea unor

neajunsuri într-un anume sector de activitate. Or, cum în cultură și artă asemenea aspecte sunt

de-a dreptul caleidoscopice, nu ne vor surprinde diversitatea solicitărilor publice sau individuale,

nici complexitatea competențelor de care trebuie să dea dovadă un demnitar responsabil al unui

astfel de sector.

De la Cluj, la 20 noiembrie 1923, R. Vuia și S. Pușcariu îi comunicau lui Al. Lapedatu crearea

Societății de Etnografie, „având ca scop cercetarea științifică a vieții sufletești și materiale a

poporului român și popoarelor conlocuitoare și vecine”, și numirea lui ca membru al Comitetului

de conducere227. Concomitent, de la Iași, G. Enescu intervenea „numai într-un scop cultural”,

cerându-i ajutor pentru Societatea Simfonică, în sensul numirii în fruntea ei a lui Mircea Bârsan

227 I. Opriș, Al. Lapedatu (1876-1850) și contemporanii săi, în : „Tibiscum”, 1986, doc. nr. 13, p. 374.



„tatăl acestei Societăți” și „singurul care poate salva viața muzicală din Iași”228. Ministrul nu-și

poate uita colegii clujeni, dovedind-o cu prisosință în cazul lui V. Bogrea, aflat într-o precară stare

de sănătate, pe care-l trimite pentru a se trata într-un sanatoriu din Elveția229. Pe Ștefan

Cacoveanu, din Ciugudul Albei, îl decorează cu medalia „Bene merenti”, cl. I – acordată și lui Vasile

Alecsandri, G. Coșbuc, Al. I. Odobescu și B. P. Hașdeu – pentru poveștile și traducerile sale

apreciindu-l ca „Autor și depozitar al unei atari comori literare, alcătuită cu răbdarea și seriozitatea

tuturor operelor temeinice și durabile, în împrejurări ale vieții noastre naționale din cele mai

vitrege și în condițiuni materiale personale din cele mai grele –, bătrânul bard, un reprezentant

întârziat al unor generații apuse, de idealiști entuziaști, a rămas în mijlocul lumei celei noi,

complet refăcută, același vizionar al tinerețelor sale, care îşi mai închipuie că ar putea da la iveală,

acum, când i-a sosit timpul, această întinsă operă literară, fără ajutorul altora, cu economii făcute

dintr-o biată leafă de judecător”230. în anul următor, Al. Lapedatu îi va prefața cartea Fabule,

editată de Casa Școalelor.

Deși spirite acide constatau, nu fără dreptate, că „Am rămas fără talente răzlețe și fără

aventuri colective. Viața publică a ajuns să fie de o monotonie obsedantă. Politicieni plicticoși,

înzestrați cu virtuți ingrate sau oropsiți cu defecte anodine, sunt deopotrivă de neputincioși să

stârnească entuziasmul sau revolta. În guvern ca și opoziție domnesc economiștii”231, faptele lui

Al. Lapedatu infirmau puternic asemenea aprecieri. Și se pot aduce nenumărate argumente în

acest sens. Venit la Oradea, noul ministru anunța: „Teatrul românesc de graniță este un punct din

programul meu și el se va realiza cu orice preț;” numirea lui Aristide Demetriad aici, referatele și

consultările cu V. G. Ispir, Șt. Șoimescu și G Murnu, marcau serioase progrese”232.

228 Ibidem, doc. nr. 14, p. 374-375. 229 Cf. Documente literare, București, ediție îngrijită de Gh. Cardaș, vol. II, 1973, p. 168. La 5 iul. 1924 V. Bogrea îi scria lui G. T. Kirileanu: „Lapedatu e un om admirabil, pe care, cu cât îl cunosc mai bine, cu atât îl stimez și iubesc mai mult; iar ce a făcut și face pentru mine nu-i voi putea întoarce niciodată. Dar nici uita”, în: G. T. Kirileanu, Corespondență, București, 1977, p. 358. 230 Cf. „Vestea”, Alba Iulia, an III, nr. 4, 26 ian. 1924. Sărbătoarea fusese organizată de V. Bogrea, I. Paul și G. T. Kirileanu; cu același prilej, Al. Lapedatu îl decora pe episcopul militar Iustin Teculescu cu „Răsplata muncii pentru biserică”, cl. I. 231 Gr. Gafencu, Buletin politic, în: „Revista Vremii”, an IV, nr. 3, 9 mart. 1924. 232 „Sentinela de Vest”, Oradea, 6 aug. 1924.



Prezența sa, în primăvara anului 1924, la Brăila, putea fi un pur act politic. Dar, în orașul de

pe Dunăre, el asistă la punerea pietrei fundamentale la palatul Societății Filarmonice „Lira”,

relevând meritele inițiatorilor – George Cavadia, Șerban Răducanu, Radu Portocală – și ținând să

afirme: „Adesea, măsura de apreciere a nivelului cultural al unei societăți o dă modul cum ea a

simțit trebuința să cultive artele. Or, faptul că acest viitor palat e destinat a fi consacrat unor

îndeletniciri de superioară manifestațiune artistică, dovedește că societatea brăileană, simțind

necesitatea ridicării lui, se găsește într-un stadiu de cultură care-i face onoare”233.

Venind la Doljești (județul Roman) ca să prezideze distribuirea loturilor de case țăranilor și

împlinindu-și misiunea, seara – în sala teatrului din Roman –, alături de episcopul Lucian Triteanu

vorbește în cadrul Societății Culturale, „Miron Costin”, despre Dimitrie Cantemir. La 3 martie 1924,

îl găsim inspectând seminarul și monumentele Episcopiei Buzăului.

Tot în acel an, Al. Lapedatu vorbește în numele guvernului, pentru a doua oară, la marile

serbări naționale de la Blaj, pe Câmpia Libertății, oferind totodată premiul Ministerului Cultelor

restauratorului catedralei234.

La serbările din toamna anului, în timp ce Vasile Goldiș participă la dezvelirea bustului lui

Avram Iancu la Baia de Criș, la 2 septembrie, vorbea la Țebea Al. Lapedatu.

În septembrie 1924, cu o echipă din Ministerul Cultelor și Artelor, Al Lapedatu finalizează

proiectul de reorganizare a conservatoarelor de artă, al legii teatrelor și alocă un milion de lei

pentru un palat al artelor235. La 29 septembrie 1924, presa anunța prezența ministrului la

comemorarea lui Ion Creangă, Nicolae Gane şi B. Delavrancea, la Iaşi; cu respectiva ocazie –

inaugurând busturile lui I. Creangă, N. Beldiceanu, D. Anghel, N. Gane şi B. Delavrancea –, Al.

Lapedatu aprecia că „toţi cei ce vor vedea chipurile lor se vor îndrepta cu gândul şi la acei ce, din

233 „Viitorul”, 18 mai 1924 și „Dunărea de Jos”, 21 mai 1924. Cu același prilej, vizitează biserica Sf. Arhangheli, recent restaurată prin susținerea materială a lui Nedelea Chercea (două milioane de lei), biserica Sf. Petru și Pavel și catedrala orașului, apreciind eforturile autorităților locale. În martie 1925, revine în județul Brăila, unde este oaspetele localităților Sutești, Scorțarii Vechi, Vladimirescu (cf. „Viitorul”, 25 mart. 1925). 234 Cu acest prilej, ministrul înștiința că guvernul a alocat un fond pentru ridicarea la Blaj a unui bust lui Aug. Bunea. Când, în 15 mai 1934, revenea la Blaj, el amintea: „Căci e necesar ca generațiile tinere ce se perindă pe băncile bătrânelor școale blăjene; grava și robusta țărănime ce afluiază spre acest centru de intensă viață românească, ca și opiniunea publică ce urmărește cu interes și însuflețire manifestările acestei vieți, să-și amintească, an de an, aniversarea măreței adunări a poporului nostru din Transilvania, care, scuturând lanțurile robiei multiseculare, și-a decretat însăși redobândirea străvechilor lui libertăți și drepturi naționale” (cf. „Viitorul”, 15 mai 1934). 235 Cf. „Rampa”, 15 sept. 1924.



simţăminte de pietate şi recunoştinţă, le-au ridicat, având un cuvânt bun şi de meritorie laudă

pentru ei”236. Cu prilejul acordării în acel an a premiilor naţionale pentru literatură (propuse de Al.

Mavrodi şi susţinute de P. Gârboviceanu şi I. Bianu, dar pe care el le instituise) – lui Oct. Goga şi

M. Sadoveanu – Al. Lapedatu considera „că nu există om de cultură în ţara aceasta care să nu ţină

ca o datorie a statului pentru protecția literelor și artelor naționale, prin recompensarea morală și

materială a celor ce, cu talent și râvnă, au slujit mai mult progresul lor”.

Cercetând cu dr. C. Angeslescu satele și orașele de pe Târnave (Dealul Viilor, Daneș, Șaieș,

Apold, Netuș, Ruja, Dealu Frumos, Moșna, Agnita, Mediaș), istoricul asistă la punerea unor pietre

de fundație unor școli. Ridicarea plăcii memoriale dedicate amintirii lui Petru Rareș, la Mediaș, o

consideră „o dovadă a liberării noastre de sub cătușele grele și aspre ale servituţii și mizeriei, în

care poporul român de dincoace de Carpați a fost ținut veacuri de-a rândul, de către neamurile

dominante, prin favorurile și privilegiile de care ele se bucurau”237.

În anul 1924, Al. Lapedatu achiziționează valoroase lucrări de artă plastică pentru colecțiile

statului. Ele aparțineau artiștilor Ștefan Dimitrescu, Cecilia Cuțescu-Stork și Al. Müzner238.

Promotor al unei politici integraliste – considerând că „regionalismul politic, e înmormântat

în România Mare, în special în Ardeal, de către instinctul cel bun și sigur al poporului nostru din

această parte a țării”239 –, Al. Lapedatu folosea drumurile sale în țară pentru îndoite scopuri.

Venind la Ceica și Beiuș, în 1 iunie 1924, el spunea țăranilor: „Guvernul de azi a făcut Constituția,

care este legea legilor românești”; „Am înfrânat risipa și am plătit din datorii, am ridicat prestigiul

țării”; „Am lucrat din toate puterile și pământul și pădurile au început a intra în stăpânirea

țăranilor”240. Concomitent ministrul acorda 5000 lei pentru Casina română din Ceica și anunța alte

asemenea acțiuni: restaurarea Casei memoriale „Avram Iancu” la Vidra și refacerea monumentului

de la Țebea prin însemnate fonduri de stat241.

236 În „Mișcarea”, 29 sept. 1924. 237 „Curentul”, 3 oct. 1924. 238 Cf. scrisoarea lui N. Tonitza, București, 18 nov. 1924 către Al. Lapedatu, în Bar, fond N. Tonitza, S ___8_____ CCXXVII

169 687. În același an, la Editura Cultura Națională apăreau: V. Cioflec, Luchian (cu 60 ilustrații) și V. Pârvan, Memoriale. 239 Al. Lapedatu, „Înfrățirea”, nr. 1263, 1924. Curent promovat de Oct. Goga și G. Bogdan-Duică. 240 „Sentinela de la Vest”, an II, nr. 39, 18 iun. 1924; „Beiușul”, 15 iun. 1924. 241 În primul caz, ministerul acordă 700 000 de lei, în cel de al doilea, Fundația I. I. C. Brătianu 400 000 de lei.



Scopul unor asemenea fapte este enunțat în mesajul regal – citit în Senat și în Adunarea

Deputaților: „Ridicarea culturală, atât de stânjenită și vitregia neamurilor, care din partea tuturor

noi sforțări și noi sacrificii. Nu mă îndoiesc că le veți face fără șovăire”242. Îndemnul regal se baza,

desigur, pe o stare de lucruri reală, pe care o constata și Al. Lapedatu, împreună cu Tr. Moșoiu, în

zilele de 2-3 august 1924 la Fîget. Cei doi demnitari vizitează fabrica de cărbuni de la Marginea,

cea de sticlă din Tomești, iar seara, participă la concertul Reuniunii de cântări, apoi fac o excursie

pe muntele Poieni, stau de vorbă cu numeroși oameni243. În zilele de 17-19 august, ministrul

cercetează localități din Câmpia Ardealului: Apahida, Ghiriș, Țăgșor, Sărmaș, Cătina, Ormeniș,

Milașul Mare, Teaca; vine la târg la Mociu, apoi la Cojocna, Gilău, Huedin, Hida și Borșa: „Arareori

o călătorie ministerială a deșteptat atâta interes și a provocat atâta entuziasm”244. în aceste vizite

deputatul și ministrul era preocupat mai întâi de aspectele economice și sociale. Dar, ca

reprezentant al poporului „în Casa Țării”, demersurile sale se fac într-un anume scop și într-un

anume climat. Lăudându-i pe cei ce au promovat reforma agrară, pe cei ce „l-au ajutat pentru

seriozitatea și felul în care au pus în lucrare legea agrară în Transilvania și Banat, scoțând pământul

strămoșesc din mâinile celor ce l-au folosit, fără să-l fi lucrat și dându-l acelor ce l-au lucrat, fără

să-l fi folosit”, el cerea guvernului „ca lucrurile așa de bine începute să fie duse, cu aceeași

stăruință și iubire, la capăt, să se înfăptuiască cât mai repede împroprietărirea pe deplin, să se

curme o dată agitațiile ce se mai fac pe această temă, să se liniștească și așeze poporul, știindu-

se fiecare – pe al său, să se poată începe celelalte mari opere în folosul său – cu ridicarea nivelului

cultural ce trebuie să urmeze împroprietărirea (subl. n.)”245. Într-adevăr, măsurile de fond au

produs o stare de lucruri pozitivă, constatată pe cuprinsul întregii țări. Iată ce spunea Leonte

Moldovan: „Eu văd în mișcarea ţărănimii noastre din județ (Brăila, n.n.), în graba cu care își aduce

obolul său pentru biserică sau pentru școală sau pentru gospodăria sa, în căldura și entuziasmul

care a început să domnească în ea, eu văd că s-a deșteptat în neamul românesc și în special în

populațiunea de la țară acea energie care a stat atâta vreme latentă, care a stat atâta vreme în

242 Cf. proclamația regală nr. 3541 din 15 oct. 1924, în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. III. 243 „Viitorul”, 5 aug. 1924. 244 „Viitorul”, 24 aug. 1924. În timpul vizitei ministrul se întreține cu protopopul romano-catolic Vilmoș din Sărmaș și cel ortodox Ieronim Dănilă din Cătina, cu protopopul I. Hossu (tatăl episcopului din Gherla) din Milașul Mare, protopoul ortodox V. Munteanu și cu cel reformat, Bokor Martin, din huedin etc. 245 Al. Lapedatu, Politica Partidului Național și organizațiile liberale de peste munți, București, 1924, p. 22-23.



adormire, s-a deșteptat și pornește val de val spre noi cuceriri”246. Desigur că nu era nici pentru

Lapedatu un program ușor, el plângându-se unui prieten „căci rosturile de la București și altele

nu-mi dau de fel pace. Sunt mai mult pe drumuri decât acasă”247.

Clujul și Sibiul vor fi în acei ani locul de desfășurare a unor manifestări de referință: la

Extensiunea Universitară din Cluj, în vara anului 1925, Al. Lapedatu preciza: „În locul trecător în

care sunt astăzi, mă simt legat de Universitatea din Cluj și de toate instituțiile de cultură pe care

le-am ajutat”, iar în toamna anului era prezent la serbările Astrei de la Sibiu (14-15 noiembrie),

cu care prilej era inaugurată troița de la Șelimbăr. În seara zilei de 15 noiembrie, după ce corul

Reuniunii de cântări „Gh. Dima” prezentase câteva înălțătoare piese – în sala Teatrului Național

din localitate, a vorbit și Al. Lapedatu despre Mihai Viteazul248.

Acest an – 1925 – din ministeriatul lui Lapedatu – se dovedește deosebit de semnificativ

pentru cele ce se întreprind în contul culturii și artei românești. Nenumărate investigații, ajutoare

bănești substanţiale, măsuri bugetare optime, încurajarea iniţiativelor și a oamenilor intreprizi,

sprijin moral acordat diferitelor compartimente, iată pe scurt bilanțul organismului de resort și al

conducerii sale. Știind cât de importantă este presa locală culturală, ministrul Cultelor și Artelor a

stipendiat numeroasele periodice: revista „Icoane maramureșene” – condusă de George Mihail

Zamfirescu, din Satu Mare, cu contravaloarea a zece abonamente anuale (3 000 lei), la fel – cu 5

000 lei – foaia culturală din Săplac-Someș, „Sălajul”, scoasă de Laurențiu Bran, pentru „propagandă

culturală și mai ales pentru ușurarea sarcinii ce mi-am luat-o cu scoaterea la lumină a vechilor

documente din arhiva județului privitoare la starea românilor”249. Revistei clujene „Învățătorul”, i

se acordă un ajutor de 10 000 de lei, iar săptămânalului sibian „Cuvântul poporului” – condus de

șapte ani de E. Mărgeanu – 5000 de lei250. Unui alt prestigios organ de presă culturală, condus de

Liviu Rebreanu – „Mișcarea literară” –, care împlinea „un gol simțit în viața culturală românească,

246 Cuvântare la manifestația liberală de la Brăila, din 22 iun. 1925. 247 Scrisoare din 17 iul. 1924, din Bazna, unde se află la cură, către Gh. Bogdan-Duică, în BAR, fond Gh. B. Duică, S ___16___ 106 490. CCXCIX

248 „Viitorul”, an LXXIII, 14 iun. 1925 și „Viitorul”, an LXXIII, nr. 88, 18 nov. 1925. La Cluj va reveni la 15 iulie, pentru a sfinți steagul Reuniunii comercianților și industriașilor români. 249 BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XXII, v. 6, f. 68, 81. 250 Ibidem, f. 95, 104.



ca un organ de adevărată propagandă pentru unificarea sufletească prin cultură”, ministrul îi

aprobă, în iarna anului 1925, o subvenție de 50 000 de lei251. La cererea redactorului șef al „Junimii

literare” din Cernăuți, I. Nistor, se aprobă o subvenție de 50 000 de lei; nu este uitată „Deșteptarea

sătenilor”, scoasă la Bogdănești (Fălticeni) care primește la 28 iunie suma de 10 000 de lei, ca și

ziarul „Rampa”, care declară „ca singur criteriu idealul estetic, înălțarea sufletească și cultivarea

maselor” și primește contravaloarea a zece abonamente anuale (10 000 de lei)252. Cererii lui Nerva

Traian Cosma, din 5 iulie 1925, de a stipendia cu un ajutor financiar ziarul „Beiușul”, i se răspunde

prin alocarea a 250 000 de lei, în timp ce „Curentului studențesc din București i se dau 5000 de

lei, iar „Societății de mâine”, condusă de I, Clopoțel, la Cluj, alți 20 000 de lei253. La Arad, „Salonul

literar”, condus de Al. T. Stamatiad, primește suma de 5000 de lei, de asemenea este stipendiată

apariția ziarelor „La Roumanie Nouvelle” (director Jean Th. Florescu) – 20 000 de lei –, „Dreptatea”

(Chișinău) – cu 10 000 de lei, revistele „Arhiva” din Iași (10 000 de lei), „Cele trei Crișuri” din

Oradea (10 000 de lei), a revistei conduse de A. Negulescu, „Sentinela de Vest”, ca și a „Gazetei

Vrancei”, avându-l redactor pe I. N. Ionașcu (5 000 de lei) sau a prestigioasei „Gândirea” (30 000

de lei)254. Numeroase alte reviste, ziare și publicații – cum e „Calendarul sătenilor”, scos de

„Înfrățirea poporului” din Cluj, care primea la 15 decembrie suma de 12 500 de lei, pentru editare,

sau „Gazeta Maramureșului”, ajutată și ea cu 10 000 de lei255, sunt încurajate și finanțate pentru

a putea să apară. Ministerul și ministrul de resort, alături de care activau specialiști reputați în

diferite ramuri ale culturii și artei, își însușiseră sarcina de a susține presa culturală prin mijloace

concrete, în vederea realizării unor înalte deziderate naționale. Pe acestea le sintetizau, într-un

memoriu, doi fruntași ai intelectualității maramureșene, Ion Bârlea și Gheorghe Vornicu: „Problema

care trebuie să preocupe pe orice român în situația actuală este consolidarea sufletească a

neamului. Această consolidare însă se face numai prin unificarea culturală. În noile provincii

251 Ibidem, f. 109. 252 Ibidem, f. 111, 113, 114. 253 Ibidem, f. 115, 126, 128. 254 Ibidem, f. 132, 133, 134, 138, 139, 144, 145, 151. 255 Ibidem, f. 155, 165. La 4 feb. 1925 lui Lapedatu i se adresa și conducerea revistei „Șezătoarea” din Fălticeni, care, prin, Artur orovei și G. T. Kirileanu, arătau cu ce greutăți se luptau pentru a scoate cel de-al XX-lea volum, cerându-i sprijinul.



instituția cea mai bine organizată de străini pentru împiedicarea acestei consolidări este presa.

Rezultă deci că cine vrea să lupte cu adevărat pentru această consolidare, de care este absolută

nevoie mai ales la graniță, trebuie să dispună de aceleași arme, adică de un ziar în care să combată

ideile subversive și tendențioase răspândite de această presă. Conduși de aceste principii, încă de

acum cinci ani de zile ne-am constituit în Sighetu Maramureșului un comitet de câțiva profesori

și avocați, cu scopul de a scoate o gazetă românească, la început săptămânală, scrisă pe cât se

poate pe înțelesul poporului, cu ajutorul căreia să combatem pe cele trei gazete maghiare și una

evreiască ce apar în localitate”256. Pentru „Arhivele Olteniei” – ajutându-l pe inimosul ei redactor,

C. P. Fortunescu – Al. Lapedatu acordă 5000 de lei, iar lui N. Maxim i se alocă 20 000 de lei pentru

un studiu asupra aderării României la convenția literară a Ligii Națiunilor; 30 000 de lei sunt alocați

lui I. Simionescu pentru editarea revistei „V. Adamachi”, ca și Matildei P. Poni (30 000 de lei), tot

pentru publicații; lui A. Gorovei pentru revista „Șezătoarea” (10 000 de lei) și preotului Cârlănescu

din Bogdănești (Fălticeni), pentru „Vestitorul satelor”257.

Nu numai revistele și ziarele s-au bucurat de sprijin bănesc și moral din partea ministrului.

Lipsurile generale postbelice încă se resimțeau. Concomitent se manifesta o efervescență culturală

care impunea prezența activă a presei, ca și a numeroase instituții, societăți, organizații. Și acestea

vor fi ajutate. Societatea studenților clujeni „Moldova întregită” solicită sprijin pentru propagandă

națională și de combatere a bolilor sociale în Basarabia, Moldova și Bucovina, printr-o campanie

prevăzută în cursul lunilor iulie-august 1925258; la fel, Muzeul Limbii Române, care – cum arăta

Sextil Pușcariu – „luptă cu mari greutăți materiale, căci sumele bugetare nu ajung nici pe departe

pentru cheltuielile împreunate cu activitatea mare ce o dezvoltă” primește subvenții259. Tot la Cluj,

Institutul de Istorie Națională primește în toamna anului 1925, suma de 500 000 de lei260. Lui

Dimitrie Antohi, redactor la Milano al revistei „Rassegna Italo-Romena”, ce făcea cercetări în

256 Ibidem, f. 65. Cei doi redactori – subliniind greutățile în care se zbăteau pentru a edita ziarul – înaintau memoriul cu adresa din 20 mart. 1925, direct lui Al. Lapedatu. 257 Vezi în ordine: în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XXII, v. 5, cf. deciziilor ministeriale cu nr. 27932/29 mai, f. 117; nr. 23717/4 mai f. 88; nr. 29062/4 iun., f. 137. 258 Cf. adresei din 3 iul. 1925, în urma căreia li se acordau 10 000 de lei, ibidem, f. 120. 259 Cf. adresa muzeului nr. 445/17 mart. 1925, în loc. cit., supra, f. 121, prin care solicită 150 000 de lei, acordându-li-se 200 000, inclusiv pentru revista editată de muzeu, „Cultura”. 260 Ibidem, f. 135.



Biblioteca Ambrosiană din Milano și la universitățile din Pisa și Padova, i se oferă gratuit

abonamentul și i se dau 3000 de lei pentru cheltuieli personale261.

Ministerul condus de Al. Lapedatu alocă și alte însemnate fonduri, toate în scopuri culturale:

Academiei Române (80 000 de lei) pentru publicarea Bibliografiei româno-maghiare a lui A.

Veress262. Tot Academiei i se acordă 37 000 de lei pentru achiziționarea vitrourilor artistice de la

Curtea de Argeș263. Lui Al. Busuioceanu, aflat la studii la Roma, i se trimit 15 000 de lei în valută,

pentru a se întreține264. Ministrul încurajează cu sume mari publicarea unor lucrări valoroase: S.

Dragomir, Revoluția românilor din Transilvania; V. Bărbat, Educația cetățenească în țările

anglosaxone; pe N. Drăganu pentru lucrările de toponimie; pe V. Bogrea pentru studiile sale265. Li

se adaugă multe altele, printre care: Teatrul Național din București (100 000 de lei pentru

propagandă teatrală); Liceul Gh. Coșbuc din Năsăud (50 000 de lei + 20 000 de lei) pentru

serbările prilejuite de dezvelirea bustului și pentru realizarea acestuia; profesorului A.

Ostrogovich, care a reprezentat Universitatea clujeană la serbările comemorative ale Universității

din Pavia (20 000 de lei) și profesorului dr. Ureche, de la aceeași universitate, pentru participare

la Congresul de neurologie și psihiatrie de la Paris; văduvei lui Th. Aman (10 000 de lei ca ajutor),

iar 200 000 de lei lui Corneliu Moldovan „pentru a putea fi distribuită prin Consiliul de

administrație al acestui teatru (Teatrul Național, n.n.), artiștilor, în vederea perfecționării în arta

dramatică”266. Lui N. Buta, aflat la studii la Școala Română de la Roma, îi acorda 4 000 de lei pentru

documentare foto în colecțiile Vaticanulu, în timp ce „Astrei” îi acordă 86 000 de lei pentru

realizarea Muzeului „Avram Iancu” de la Vidra, iar Liceului brașovean „Andrei Șaguna” suma de 10

000 de lei pentru organizarea serbărilor la aniversarea a 75 de ani de la înființare267. Societății

corale „Junimea” din Sicșani-Chișinău, ministrul îi oferă 5000 de lei pentru promovarea artei

autentice, iar Extensiunii Universitare clujene 500 000 de lei despărțământului Huedin al „Astrei”

261 Ibidem, f. 129 262 Vezi BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XXII, v. 5, f. 21, decizia cu nr. 04152/22 ian. 1925 ca și corespondența lui A. veress cu istoricul român, la I, Opriș, Al. Lapedatu (1876-1950) și contemporanii săi, doc. nr. 6, p. 369 și nr. 8, p. 371. 263 Vezi supra, fond. cit., vol. XXII, v. 5, f. 31. 264 Ibidem, f. 35, decizia nr. 09553/16 feb. 1925. 265 Ibidem, f. 36-37, 52, 147, deciziile nr. 10298-10299/18 feb. 1925, 14357/10 mart. 1925, 32337/23 apr. 1925. 266 Ibidem, f. 75, 79, 81, 92, 99, 73, 159, deciziile nr. 20629/1 apr.; 22956-22957, 30 apr.; 25219/12 mai; 25452/12 mai; 20550/9 apr. și 29305/4 iun. 267 Ibidem, f. 159, 109, 120, deciziile 31952/14 iun., 27929/29 mai; 27929/29 mai; 27933/29 mai.



5000 de lei premiu pentru a-și cumpăra costume populare; 100 000 de lei sunt puși la dispoziția

generalului Rudeanu, care se ocupa de ridicarea statuii lui Ștefan cel Mare la Chișinău și aceeași

sumă Universității clujene pentru decorarea cu fresce a Casei Universitarilor268. Al. Lapedatu – în

urma fiecărei vizite în țară – aduna noi și noi cerințe și căuta, împreună cu colaboratorii săi, să le

dea rezolvări favorabile. După vizita de la Sibiu, semna pe seama „Astrei” încă 100 000 de lei

„pentru ridicarea de monumente pe locul luptelor date de Mihai Viteazul în Ardeal”269. Lui Corneliu

Moldovan, directorul Teatrului Național, îi acorda alți 150 000 de lei pentru „propaganda teatrală

în anul curent în teritoriile alipite”270. Lui Gh. Bogdan-Duică, însărcinat cu redactarea și publicarea

unei monografii Dimitrie Bolintineanu, i se plătesc anticipat ca drepturi de autor și cheltuieli de

tipar 60 000 de lei271. Extensiunii Universitare din Cluj, la 15 decembrie 1925, i se oferă 500 000

de lei pentru buna ei activitate, iar Academiei Române alți 100 000 de lei pentru tipărirea plachetei

comemorative „Vasile Alecsandri”272. Lapedatu achiziționa – pe seama ministerului – două tablouri

de băimăreanul Börtsök Samu (Colț de grădină, vara, cu nuc bătrân și decor cu flori albastre și un

Peisaj de pe Dealul Florilor din Baia Mare), cu suma de 14 000 de lei; Societății brăilene „Lyra” îi

acordă 50 000 de lei ca ajutor ministerial ca și alte fonduri mari pe seama Asociațiunii Corurilor

și Fanfarelor din Banat (pentru premii, pe numele lui I. Vidu, 100 000 de lei) iar Ateneului „Tătărași”

din Iași 50 000 de lei pentru orchestra filarmonică273. Bărbatul ce conducea cu o largă autoritate

Ministerul Cultelor și Artelor, ajuns aproape de cincizeci de ani, nu-și precupețea eforturile pentru

a cunoaște realitățile, mergând în orașe și sate, stând de vorbă cu oficialitățile, întâlnindu-se cu

oamenii. Făcea acest lucru preocupat mereu de stările de lucruri din toată țara, dar și din

Transilvania, unde revine mereu.

În primele zile ale anului 1925, ministrul anunța o serie de inițiative culturale: că opera și

teatrul din centrul Ardealului vor primi o subvenție de 11 000 000 de lei, că Ministerul Artelor a

mărit subvențiile și pentru teatrele naționale din Chișinău și Cernăuți, iar lui Aristide Demetriad i

268 Ibidem, f. 173, 181, 187, 201, 202, deciziile 38777/30 iul., 41286/14 aug., 44869/28 aug., 49925/8 oct., 49929/8 oct. 1925. 269 Ibidem , f. 228, decizia nr. 58684/1 dec. 1925. 270 Ibidem, f. 214, decizia nr. 54776/6 nov. 1925. 271 Ibidem, f. 223, decizia nr. 56781/20 nov. 1925. 272 Ibidem, f. 239, 248, deciziile nr. 60886/15 dec. și 61714/19 dec. 1925. 273 Ibidem, f. 240, 249, 251, 254, deciziile nr. 60887/15 dec., 61715/19 dec., 61717/19 dec. și 62134/21 dec. 1925.



s-au încredințat conducerea Teatrului de Vest (Oradea); publicul mai era informat despre

organizarea unei largi expoziții de sculptură și pictura, cu care fuseseră însărcinați J. Steriadi și I.

D. Ștefănescu, ce urma să fie itinerată în principalele orașe ardelene și bănățene, totodată că-n

acest sector al artei (sculptura și pictura) se instituiseră premii naționale; mai anunța programul

de măsuri pentru reorganizarea pinacotecii naționale, de lărgire a fondurilor alocate

Conservatorului de Muzică de la Cluj274. Pe artiștii lirici și dramatici, Al. Lapedatu îi aprecia: „Ceea

ce Millo este pentru epoca de început și de formare a teatrului românesc, va rămâne, cred, Nottara

pentru epoca de dezvoltare și înflorire a acestui teatru; personalitatea dominantă prin talent,

muncă și râvnă, într-o jumătate de veac a scenei naționale”275.

Considerat de conducerea liberală drept cel mai autorizat pentru a-i susține – pe linie

istorică – politica întreprinsă de partidul respectiv, Lapedatu va realiza aceasta în cele mai diverse

ipostaze. Astfel, el este trimisul guvernului la funeraliile lui Septimiu B. Mureșanu – „figura

reprezentativă a tinerimii ardelene luptătoare pentru cauza națională și unul din conducătorii cei

mai cunoscuți și prețuiți ai mișcărilor naționale studențești”276. Cercetând cu dr. Angelescu zona

Fălticeni, la 15 martie, Al, Lapedatu conferențiază la ateneul local despre Cele două Uniri277. În

același an, îl găsim – împreună cu episcopul Lucian, Manolescu Strunga, I. Bianu, N. Ghika – Buzești

– în, ținutul Romanului: aci, el ia măsuri pentru restaurarea mausoleului de la Mircești, vizitează

băile de la Strunga ca și palatul de la Miclăușeni (1708) cu interesanta sa colecție, apoi

monumentele din Roman278. Măsurile pe care le ia sunt urmarea cunoașterii concrete a stării reale

a culturi și artei: instituirea premiilor naționale pentru literatură și artă279, ai căror primi beneficiari

sunt sărbătoriți la „Flora” de ministrul Artelor, alături de C. Rădulescu-Motru, G. Murnu, I.

Minulescu, I. Lupaș, I. Agârbiceanu, N. Crainic, V. G. Ispir, A. Maniu ș.a. Cu C. Moldovan, va

274 „Dimineața”, 9 ian. 1925. 275 „Rampa”, 25 ian. 1925. La aniversarea a cincizeci de ani de viață ai dr. Angelescu, ministrul Artelor, exprima părerea că: „Alături de dascăli, apostoli ai culturii naționale, trebuie puși desigur și artiștii, care își consacră timpul, energia, mintea și talentul lor la ridicarea culturii, a țării și a neamului”. 276 Fruntaș liberal, născut în județul Cluj și mort la 25 februarie 1925, cu studii teologice la Blaj, literare și juridice în Germania şi Franţa, venit în Regat în 1897, unde ocupă funcşia de administrator de plasă în Muscel (la Leordeni); director de prefectură şi prefect al judeţului Cluj. Ani neîntrerupţi, fusese secretarul Ligii culturale (cf. „Viitorul”, 25 feb. 1925). 277 „Viitorul Fălticenilor”, an. VI, nr. 9, mart. 1925. 278 „Viitorul”, 3 mai 1925. 279 În 1925 ele sunt acordate – în valoare de 100 000 de lei – lui G. Bogdan-Duică, I. Al. Brătescu-Voineşti, M. Codreanu şi G. Petraşcu, de o comisie formată din Al. Lapedatu, O. Goga, M. Sadoveanu şi C. Moldovan. Cf. „Viitorul”, 5 iun. 1925.



conlucra pentru promovarea în repertoriul teatrelor a lucrărilor valoroase ale autorilor români. În

acest sens, el afirma că succesul Thebaidei de V. Eftimiu și al piesei Bizanț de Mircea Dem.

Rădulescu demonstrează că „publicul românesc nu mai vrea să asculte orice operă dramatică

străină și că cere lucrări înrudite cu el, cât mai apropiate mentalității și sensibilității lui”280.

Cu un alt prilej, Al. Lapedatu dezvăluia părerile sale progresiste în ceea ce privește rolul

teatrului: „Am văzut în teatru mijlocul cel mai eficace de valorificare a civilizației românești, de

propagandă culturală, de unitate sufletească. Și nu ne-am înșelat. Ca simplu particular, la Cluj,

am avut prilejul să constat eficacitatea valorificării civilizației românești prin teatru. Minoritarii

care au văzut jucând pe un Notarra, A. Demetriad etc. au mărturisit, cu surprindere admirativă, că

nici nu bănuiau că arta românească să poată atinge asemenea superiorității”281.

În vara lui 1925, din 2 până în 9 august, străbate numeroase localități din județul Cojocna

Chintău, unde este întâmpinat și salutat de un grup de maghiari, în frunte cu preotul reformat

Ludovic Kenderesi; Deriș, Coaciu, Băbuț, Șintău, Bocșa, Vultureni, Valașut, Bonțida și Apahida, apoi

Rediu și Feleac, Ghirișu Român, Mociu, Răspântia-Tacșor, Sărmașu Mare – și aici este întâmpinat

de preotul reformat Carol Gergely –, Catina (unde se întâlnește cu preotul reformat N. Iuhas),

Geaca, Baciu, (unde îl primește pe preotul Martin benedek), Nădășel, Garban, Aghireș, Cuzăplac

(aici se întâlnește și cu preotul M. Nagy), Almașu Mare, Fildurile, Silvași de Câmpie și Armenișu de

Câmpie282.

În anul 1925, Al. Lapedatu prezidează serbările de la Sighet, unde se dezvelește și bustul

învățatului Ioan Mihalyi de Apșa, despre care se spune: „Născut, crescut și trăit în această Țară a

Maramureșului, unde familia sa își avea rădăcini multe seculare, întinzându-se departe până în

secolul al XIV-lea, pe vremea descălecatului Moldovei, Ioan Mihalyi s-a simțit legat prin toate

fibrele ființei sale sufletești și trupești de pământul și de oamenii acestei țări”283. În toamna anului

1925 au fost manifestările din Săcele, unde se desfășoară conferința învățătorilor (19-20 oct.

280 „Viitorul”, 10 iul. 1925. 281 „Rampa”, 14 feb. 1926. Din cuvântarea lui Al. Lapedatu la sărbătorirea lui I. Teodorescu-Sion. 282 În timpul vizitei, sunt rezolate diverse aspecte materiale: la Feleac acordă un ajutor de 50 000 de lei pentru restaurarea bisericii: la Sărmașu Mare susține construcția unei biserici și a liniei ferate Teaca – Cluj; la Geaca acordă 10 000 de lei pentru restaurarea bisericii vechi și 20 000 de lei pentru ridicarea celei noi; la fel, la Fildu de Jos, 20 000 de lei pentru restaurare (cf. „Înfrățirea”, an II, nr. 11, 9 aug. 1925 și „Viitorul”, 13 aug. 1925). 283„Viitorul”, 30 aug. 1925.



1925), cu prilejul sărbătoririi jubileului de 50 de ani, ministrul Artelor donând 10 000 de lei pentru

tipărirea „Almanahului” pregătit în acest scop284. La Turnu Severin este prezent în luna noiembrie,

unde conferențiază despre Unitatea națională, în prezența lui Al. Bărcăcilă, T. Costescu și P.

Gîrboviceanu, apoi vizitează Liceul „Traian”, castrul, colecția muzeală, iar la Orșova, Casina

românească, căreia-i acordă un ajutor de 100 000 de lei285. În 13 decembrie, Al. Lapedatu

vorbește la ateneul de la Giurgiu, despre Patriarhia românească, autoritățile mulțumind ministrului

pentru fondul de restaurare oferit Comanei286.

Calendarul „Înfrățirea poporului” (Cluj, 1926) scos de Nicolae Bălănescu pe anul 1926, îl

prezenta pe Al. Lapedatu astfel: ministru cu „mintea clară și metoda de preciziune a cercetătorului

istoric, a cărui muncă, neobosită pe terenul cultural-artistic și bisericesc lasă urme adânci în viața

noastră națională”287, prefațând parcă acțiunile pe care ministrul Artelor și Cultelor le va prezida,

îndruma, susține, iniția și promova în continuare. Chiar la început de an, pe 18 ianuarie, el este

prezent la inaugurarea Școlii de Arte Frumoase de la Cluj, pe care o dorea „un serios așezământ

de cultură artistică, care să fie nu numai o pepinieră de specialiști în domeniul pregătirii lor

speciale, ci, în același timp, un puternic mijloc prin care Ardealul acesta, care prin minunatele sale

frumuseți naturale, prin străvechile sale tradiții culturale și prin varietatea formelor de viață ale

popoarelor ce-l locuiesc oferă nesfârșite modele și motive de inspirație și creațiune în câmpul

artelor plastice, să se impună și viața artistică viitoare a României întregite”288.

Continuă să lucreze pentru elaborarea unor noi legi, în primul rând pentru protecția

monumentelor istorice și arheologice, ca și a valorilor artistice. În acest sens, inițiază Comisia

Arheologică – la organizarea căreia un rol decisiv va juca, desigur, Vasile Pârvan –, al cărei scop

era de a cerceta și efectua săpături arheologice „în vederea studiului antichităţilor preistorice,

greco-romane şi vechi bizantine până la cca anul 1000 p. H.”; a efectua „controlul tuturor

săpăturilor publice şi particulare”, ca şi de a realiza „conservarea stațiunilor arheologice în răsăritul

284 „Carpații”, 26 oct. 1925. 285 „Viitorul”, 29 nov. 1925. 286 Ibidem, 13 dec. 1925. În același loc mai prezentase conferințele: Minoritățile etnice și religioase; Frontierele noii Românii și Ardeal sau Transilvania? 287 „Calendarul Înfrățirea Poporului” pe anul de la Hristos 1926, Cluj, 1926. 288„Viitorul”, an XVIII, nr. 5365, 21 ian. 1926. Al. Lapedatu folosea prilejul pentru a mulțumi inițiatorilor și susținătorilor Institutului, printre care-i așeza la loc de frunte pe Em. Racoviță și Al, Popp.



illyro-trac” și de a întocmi „harta arheologică” a țării. Concomitent, Institutului Arheologic al

României – creat pe lângă Ministerul Cultelor și Artelor – Al. Lapedatu îi prevedea în bugetul pe

1926 posturile de director, subdirector, trei secretari, un arheolog inspector, un arheolog șef

lucrări, un asistent tehnic, trei arheologi asistenți și îi acorda 3 000 000 de lei din bugetul

Comisiunii Monumentelor Istorice289.

O altă reglementare din această vreme este Legea teatrelor (prima în 1877, reînnoită în

1910), imperios necesară bunei desfășurări a vieții teatrale. Susținătorii ei socoteau „că

intensificarea acțiunii teatrale, ca și a celorlalte așezăminte culturale, trebuie să fie pregătirea

viitoarelor instituții permanente pe care le datorăm regiunilor alipite. Înființarea teatrelor

permanente în acele regiuni este un comandament de ordine morală pentru noi față de o

populațiune care a fost atâta timp lipsită de frumusețea graiului și a gândirii noastre290”.

În luna februarie 1926, Societatea Autorilor Dramatici o sărbătorea pe Maria Filotti, în

prezența lui C. Moldovan, Al. Brătescu-Voinești, I. Minulescu, L. rebreanu, G. Georgescu, Em. D.

Fagure, V. Eftimiu, J. Petrescu, Al. Buzescu, A. Verona, M. Sorbu, Cl. Milian, C. Cuțescu-Storck ș.a.,

la manifestare participând și ministrul. Cu acel prilej, Em. D. Fagure propune ridicarea unui bust

pentru Caragiale, C. Moldovan oferind 100 000 de lei din partea Teatrului Național, G. Georgescu

50 000 de lei, C. Theodorescu și L. Rebreanu câte 25 000 de lei, iar ministrul Artelor, 100 000 de

lei291. Pe tărâmul artelor trebuia reglementate numeroase aspecte de ordin funcţional, juridic și

organizatoric. Al. Lapedatu a fost, din acest punct de vedere, unul dintre cei mai activi miniștri,

actele rezultate – unele în parte altele aproape în întregime – rezistând și fiind în funcție până în

prezent. Dacă în 1924 era în discuție Proiectul de lege privitor la Consiliul literelor – justificat prin

faptul că „solicitudinea statului față de literatura română și scriitorilor români, s-a manifestat

numai întâmplător și sporadic, fără ca, pe de o parte, statul să fi putut trage foloasele culturale

necesare iar, pe de altă parte, fără să fi contribuit în mod efectiv la propășirea literelor românești,

precum și la consolidarea situației materiale și morale a scriitorilor”292, în 1925 – cu concursul lui

289 Documentația, în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XXIII, v. 4, 7. În 1926 Muzeul Național de Antichități avea un buget de 2 000 000 de lei pentru săpături arheologice. 290 Cf. Expunere de motive, în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XXIII, v. 64. 291 Președinte Caton Theodorian. Discursul lui Al. Lapedatu în „Viitorul”, 14 feb. 1926. 292 Expunere de motive și proiect de lege, în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XXIII, v. 9. Promotorii lui urmăreau susținerea cărții – ca „factorul care pătrunde cel mai adânc și cu folos mai imediat în toate straturile și pe toată suprafața țării, și ca atare cel mai eficace instrument pentru răspândirea luminii și ideii naționale în popor” –; măsuri „cu scopul



C. Theodorian, I. Valjan, C. Moldovan, I. Mavrodin – Ministerul Cultelor și Artelor promovează

Proiectul legii teatrelor293, iar în 1926, Proiectul de lege pentru organizarea Școlii Superioare de

Arhitectură.

În ceea ce privește cel din urmă proiect, susținătorii lui – trăgând învățăminte din

reglementările anterioare (1898, 1912) întreprinse de Spiru Haret și Ermil Pangratti – considerau

că „Învățământul arhitecturii este de mare importanță pentru o țară civilizată, din îndoitul punct

de vedere: tehnic și artistic. Din punct de vedere tehnic, arhitecții trebuie să aibă pregătirea

necesară construcțiilor moderne în care betonul armat, șarpanta metalică, instalațiunile sanitare

de apă și canal, instalațiile de calorifer, de gaz, de electricitate, de ascensoare etc., joacă, pe

fiecare zi mai mult, un rol covârșitor. Din punct de vedere artistic, arhitecții au o importanță tot

așa de mare, nu numai pentru estetica orașelor, în clădirile curente, dar și pentru conservarea

monumentelor naționale, existente și mai ales pentru clădirea monumentelor noi, cari trebuie să

veșnicească marile evenimente ale istoriei naționale”294.

Al. Lapedatu preocupat de justițialitate și omenie, rezolvă numeroase cazuri particulare.

Alături de Fl. Ștefănescu-Goangă, dar și singur, va interveni la ministrul Instrucțiunii Publice, I.

Petrovici, pentru acordarea unui ajutor profesorului clujean V. Bogrea pentru a se trata în cursul

verii 1926, la un sanatoriu din Elveția; personal, el solicita, în contul colegului suferind, larghețe

și generozitate, care urmau să fie „răscumpărate prin iubirea și recunoștința noastră a tuturor

celor ce prețuim și suntem atât de îngrijorați de sănătatea distinsului și învățatului nostru amic”295.

de a face ca respectul limbii românești să fie deplin, în cărțile de școală, scrieri de propagandă, opere legislative și în general în toate manifestările scrise oficale”; susținerea presei literare, a editurilor, librăriilor, bibliotecilor; apărarea drepturilor de autor, a proprietății literare; problema traducerilor și asigurarea hârtiei etc. Vezi ecoul, în „Le temp”, 2 iun. 1924. 293 „Dimineața”, 15 oct. 1925. Cu acel prilej, Lapedatu susține înființarea, în provinciile reunite cu Țara, unor companii de operetă, gen foarte agreat și cu tradiție. 294 Proiect de lege, cu referat de însoțire semnat de Al. Lapedatu, nr. 12799/13 mart. 1926, trimis Consiliului de Miniștri, în BAR, fond. cit., vol. XXIII, v. 8 Referatul preciza că prin lege s-ar face „o operă de înțeleaptă prevedere și de dreptate”. 295 Vezi corespondența în BAR, fond I. Petrovici, S 41 (1)_ 5965, inclusiv scrisoarea personală a lui XXVI

Lapedatu, din Săcele,datată 23 iul. 1926. Ca o consecință a acestei atitudini, urmașii lui V. Bogrea donează Universității clujene bunurile culturale ce i-au aparținut, „numai și numai ca memoria neprețuitului nostru dispărut să fie de-a pururi consolidată în cuprinsul celei mai înalte instituțiuni culturale din Ardeal” (cf. idem supra, fond Mihail Poslușnicu, S 70 (1 --4 )_ 33612-33615). Despre personalitatea lui V. Bogrea, vezi C. Daicoviciu, CLXXII

în „Tibiscum”, „Studii și Comunicări”, Caransebeș, 1986, p. 376.



Recomandând oficialităților ajutorarea unui coleg – ca în cazul prof. C. Urechia de la Facultatea de

Medicină clujeană, pentru care „punea o vorbă” la I. Petrovici, pentru a-i susține financiar

participarea la Congresul de neurologie de la Laussane (august 1926)296 –, Al. Lapedatu se

dovedea un om cu intenții umanitare și caracter ales. Din asemenea rațiuni, lui Al. Lapedatu i se

adresa cu toată încrederea un număr impresionant de oameni, pentru cele mai diverse probleme.

Unii îi vor recunoaște meritele și calitățile, continuând s-o facă și după dispariția brutală a

învățatului, alții...

În această vreme, Al. Lapedatu sprijină unii din tinerii săi colaboratori, pentru a-și

perfecționa pregătirea în străinătate. Între aceștia, se numără și C. Daicoviciu, care-l informa de

la Academia din România de la Roma despre studiile sale arheologice, cunoașterea sistemului de

protecție a monumentelor istorice și „cu privire la chestiunea minorității maghiare” din

Transilvania297. La Roma, tânărul profesor scrisese un interesant articol, pe care-l semnase C.

Daicu, La Romania e la minoranza ungherese della Transilvania, pe care-l trimitea profesorului

său cu dedicație: „D. D-lui Al. Lapedatu, ministru al nației române, cu sentimente de adâncă

recunoștință, acest slab glas de apărare C. Daicoviciu, Roma, 29 apr. 1926”298.

Istoricul se manifesta activ ca membru al comitetului de conducere al Institutului de studii

sud-est-europene – alături de V. Pârvan –, la a cărui activitate participă direct299, dar și în cadrul

Extensiunii Universitare clujene, care-l programează, numai în iarna anului 1926, să conferențieze

în patru localități300. Universitatea clujeană îl va solicita, de altminteri, în nenumărate ocazii, în

interesele vieții cultural-științifice din orașul de pe Someș; la 9 noiembrie 1926, este chemat la o

consfătuire ce urmărea refacerea teatrului și construirea Casei Universitare, în cadrul căreia se

discută planurile alcătuite de arh. Șt. Balș301.De altfel, la Extensiune Al. Lapedatu va fi ales

296 BAR, fond I. Petrovici, S 41 (1)_ 5965. XXVI

297 I. Opriș, Al. Lapedatu (1876-1950) și contemporanii săi, loc. cit., doc. nr. 15, p. 375. 298 Articol apărut în „La vita italiana”, anno XIV, fasc. CLX, aprilie 1926. 299 Înființat în anul 1914 de către N. Iorga, Institutul era o prezență remarcabilă în viața științifică națională. De exemplu, în 1926, în cadrul său se predau gratuit cursuri de limbi străine (greaca veche și nouă, rusă polonă, cehă, maghiară, sârbă, bulgară, turcă) de către emineți specialiști: D. Russo, P. P. Panaitescu, A. Kudruac (atașatul Cehoslovaciei la București), N. Batzaria, I. Băilă, I. Buracu, H. Tararescu ș.a. (cf. Prospectul de cursuri 1926/27, în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 1-14 a). 300 Acestea erau: Timișoara – Un mare promotor al unității noastre naționale: Ion Câmpineanu (30 nov.); Arad – Despre Unire (1 dec.); Aiud – Patrioți romni din alte vremuri (12 dec.); Sibiu – Întemeierea dinastiei române (19 dec.) (cf. scrisoarea Extensiunii Universitare nr. 105/19 nov. 1926, în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 18.) 301 Circulară semnată de rectorul I. Minea, în loc. cit., fond. cit., supra, vol. XVII, v. 14-23.



președinte de onoare. Organismul respectiv este deosebit de activ: numai în doi ani și jumătate

(1924-26) în cadrul său s-au susținut peste 500 de conferințe, „deșteptând pretutindeni în felul

acesta nu numai un interes deosebit pentru cultură, dar ceea ce este și mai important în ceasul

de acum, deprinzând locuitorii acestei părți din țară să gândească și să simtă, mai mult decât era

cazul, în cadrele statului întregit și în conformitate cu nevoile mari ale acestuia [...]”302. Dintre

conferințele din ciclul 1926-1927 amintim pe cele susținute de V. Bărbat (Substratul uman al

culturii moderne, 12.XI), M. Botez (Progresul și selecția valorilor umane, 19.XI), I. Popovici (Mașina

de vorbit cu audiții, 26. XI), T. Vasiliu (Mecanismul și legile eredității, 3. XII), Gh. Bogdan-Duică

(Originea tricolorului național, 10 XII), I. Iacobovici (Transplantările libere, 17. XII), G. Tripon (Statul

și Biserica, 2. VI), V. Ghidionescu (Oameni de caracter, 9. VI), V. Borza (Din lumea plantelor, 16.

VI. 1927)303.

Amplitudinea și multitudinea manifestărilor publice desfășurate de Al. Lapedatu nu exclud

grija istoricului pentru relevarea meritelor personale ale unora dintre fruntașii luptei naţionale.

Iată un fragment din cuvântarea rostită cu prilejul dispariției lui Emilian Slușanschi: „Chipul său

viguros și mândru, sufletul său plin de ideal și de nestrămutatele condiții în isbânda acestui ideal,

munca sa nepregetată și avântată pentru revendicările naționale ale Bucovinei, toate se

îngrămădesc în amintirea noastră pentru a ne înfățișa așa cum a fost – prototipul luptătorilor și

jertfitorilor pentru cauza sfântă a neamului: unitatea românească”304. Scoaterea la lumină a

adevărului l-a călăuzit pe istoric ca în Senat, la 7 februarie 1927, să dovedească că Adunarea

națională de la Alba Iulia a fost prezidată de George Pop de Băsești,, nu de Șt. Cicio Pop, și să

scoată în evidență fapte și oameni din imediata apropiere a generației sale305. Din același spirit de

dreptate, Școlii normale de învățătoare din Cluj, din comitetul căreia face parte mai mulți ani – îi

va promova interesele306.

302 Cf. adresa Extensiunii Universitare din 21 dec. 1926 către Banca Românească și guvernatorul Băncii Naționale a României, în BAR, fond AL. Lapedatu, vol. XVII, varia 2 a, 21 a, 21 b. 303 În BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XVIII, v. 13, 6. 304 Emilian Slușanschi – un nume, un simbol, în „Națiunea”, an I, nr. 17, 1 feb. 1927. Patriotul bucovinean, plâns la Bucureștin de cei ce-i apreciau faptele – relevate și prin cuvântul lui R. Cândea – este dus la Cernăuți și îngropat în pământul strămoșesc. 305 „Viitorul”, 7 feb. 1927. În 1923, la Băsești, fiica „leului” îi ridica un monument comemorativ. 306 Cf. adresa Școlii Normale de Învățători nr. 320/19 apr. 1927, în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 22.



Când reia, în 1927, conducerea Ministerului cultelor și Artelor, într-un prim interviu acordat

din Săcele lui Leonard Paukerov, își anunța programul: reorganizarea fundamentală a artelor

plastice, a muzeelor și conservatoarelor, numirea ca director la Teatrul Național din Cluj a lui

Victor Eftimiu ca și promovarea în posturi de conducere a instituțiilor culturale a altor eminenți

oameni de litere și artă307. Dovedea astfel, în că o dată, că posedă o profundă cunoaștere a

sectorului ce urma să-i conducă destinele. Cu prilejul unei vizite noi, în 30 mai 1927, la Dorohoi,

D. Furtună – asemuindu-l pe Al. Lapedatu cu Spiru Haret – afirma: „Se va convinge oricine că este

vorba nu de un ardelean ci de un mare român pătruns de marea sa răspundere pentru unificarea

sufletelor”308. O altă personalitate, istoricul Emil Panaitescu, îi aprecia faptele astfel: „Ridicarea

vieții morale și artistice a țării a fost încredințată unuia dintre cei mai vrednici fii ai Ardealului –

d-lui Alex. lapedatu – și a fost dusă de d-sa la așa de strălucite rezultate, încât cu drept cuvânt

se poate spune că azi nu se mai poate închipui Minister al Cultelor și Artelor fără Alex.

Lapedatu”309. Cuvintele de mai sus erau rostite cu prilejul vizitei ministrului la Cluj. Venit aici să-

l instaleze pe V. Eftimiu la Teatrul Național (4-5.IX. 1927), el nu pierde prilejul să critice anume

stări de lucruri: „În vremurile de democrație de astăzi, funcționarul nu trebuie să fie domn, ci slugă

a statului și al poporului acestuia care după o mie de ani de sclavie a fost scos la lumină și

libertate”. El îi ruga „pe cei cari n-au făcut-o încă, să-și aducă aminte că trăiesc pe pământ

românesc, în sânul celui mai ospitalier popor și că sunt opt ani de când ar fi putut învăța

românește. Sunt unii directori de teatru cu cari ne înțelegem prin semne, ca surdo-muții. E

păcat”310. Cu respectivul prilej, întâlnindu-se cu primarii orașelor din Ardeal, pune la punct

programarea turneelor Teatrului Național clujean. Consiliat bine de oameni – cum era Corneliu

Moldovan –, Al. Lapedatu rezolvă problemele, financiare ale celor din teatre, susține „oamenii de

meserie” în fruntea acestora, grăbește punerea în scenă a unor piese: de exemplu, în 1927, a

Meșterului Manole de V. Eftimiu311.

307 „Lupta”, 10 aug. 1927. 308 „Gazeta Dorohoiului”, 27 aug. 1927. 309 „Națiunea”, 6 sept. 1927. 310 Ibidem. Cu acel prilej, Al. Lapedatu promitea înființarea unei bănci de credit financiar la Cluj și a unor cooperative; totodată, el primea adeziunile a 300 de cetățeni fruntași – printre ei, dr. Ioan Suciu, decanul Baroului din Cluj, insp. școlar Valeriu Seni, avocații Pop, Th. Giurgiu, Matei Cosma ș.a. – la PNL. 311 Cf. Corneliu Moldovanu în corespondență, Iași, 1982, p. 139, 165, 171.



Dintr-un alt unghi al vieții spirituale, „Într-o vreme când regionalismul și ura confesională

bântuiau cu furie – ardeleanul Al. Lapedatu s-a știut ridica deasupra patimilor ce roiau în juru-i

alcătuind întru convingerea sa neclintită: «înainte de toate români» o lege (a Cultelor, n.n.)

imparțială, care este un monument nepieritor al înțelepciunii și armoniei naționale și al dreptății

pentru toți”312.

Aceștia sunt anii săi de activitate intensă în mijlocul oamenilor, alături de numeroși fruntași

din sate și orașe. Ani în care, prompt și săritor, rezolva, desigur cu ajutorul colaboratorilor săi,

numeroase probleme. Sprijină – ferm însă în cerințele sale de specialist român – finanțarea

Bibliografiei româno-ungare313de A. Veress, sau pe alți colegi de generație: Emil Racoviță314, Petre

Poni și Sextil Pușcariu315, G. Murnu316; se ocupă de așezarea în loc cuvenit – în biserica „Trei

Ierarhi”, din Iași – a osemintelor fostului domnitor Al. I. Cuza317, omagiază la dispariția lor oameni

de largă importanță și influență publică – Vasile Goldiș318 sau I. I. C. Brătianu. În aprecierea celui

din urmă, istoricul dădea dovadă de o deosebită intuiție: „Istoria”, înlăuntrul căreia a intrat acum

pentru vecie, va arăta cu binemeritate elogii, ceea ce noi, contemporanii, am văzut și am cunoscut.

Și anume: câtă voință și hotărâre, câtă pricepere și stăruință, cât patriotism și devotament a trebuit

să pună, ca să obțină recunoașterea integrală a revendicărilor noastre teritoriale, ca să câștige

prin războiul de uriașe jertfe și nespuse sacrificii, dobândirea acestor revendicări, să răsplătească

umilințele unei robii milenare, ca să afirme prin atitudinea sa de înaltă conștiință și exemplară

demnitate românească, la Conferințe de pace temeiul drepturilor noastre suverane ca să așeze tot

acolo pietrele de hotar, până în cele mai îndepărtate puncte ale ființei noastre etnice și ca să

asigure, în fine, prin opera de consolidare începută, viitorul patriei unite și mărite”319.

312 „Națiunea”, an II, nr. 248, 15 nov. 1928. Se adăuga, cu drept: „În nici un guvern de la Unire încoace n-a avut Ardealul un slujitor mai devotat și mai dezinteresat”. Despre lege, vezi infra, p. 141-148 157-158. 313 Despre relațiile cu istoricul maghiar, vezi Scrisori către Ioan Bianu, București, 1980, vol. V, p. 384, 393-394, 397, 414, 420, 426-27, 429, 430,440. 314 Ibidem, vol. IV, 1978, p. 5, 8. 315 Ibidem, vol. III, 1976, p. 364, 553, 575. 316 Ibidem, vol. I, 1974, p. 467-468. 317 Cf. scrisoarea lui Al. Moruzzi, Iași, 24 dc. 1927, în BAR, fond Al. Moruzzi, S 10__ 19526. CLII

318 Vezi în Scrisori către Ioan Bianu, vol. I, București, 1974, p. 450. 319 În „Viitorul”, an XX, nr. 5932, 29 nov. 1927.



Vizionar în ceea ce privea piedestalul pe care se vor afla în viitor personalitățile constructive,

progresiste, ale epocii sale, Al. Lapedatu a întreprins sau patronat, singur ori în colaborare,

numeroase instalări de monumente publice320. În anul 1926, împreună cu C. Moisil, înregistra cu

bucurie finalizarea lucrărilor lui M. Onofrei: Busturile istoricilor B. P. Haşdeu şi D. Onciul321.

Dar învăţatul ştia – şi nu de puţine ori a reuşit să convingă că fără o bună şcoală, fără

educaţie şi cultură, nu putea fi asigurat de un viitor ridicării neamului său. De aceea, în anii de la

crucea deceniilor III-IV, îi vom întâlni numele în toate dezbaterile pe marginea legilor ce vizau

organizarea sistemului de învățământ din România. Observând deficiențele Proiectului legii

învățământului secundar – în timpul ministeriatului lui I. Petrovici –, Al. Lapedatu supunea unei

largi critici așezarea liceului pe o strictă specializare în dauna cunoștințelor de istorie și geografie

a patriei322. Pentru a face cunoscută concepția și, legat de această problemă, ne vom opri asupra

câtorva idei, expuse de specialiști. Într-un memoriu intitulat În ajunul reformei școlare, înaintat

lui Al. Lapedatu, prof. Mihai Șerban susținea: „Cultura, care prin specificul ei constituie principala

justificare pentru existența statului național, se distinge pe lângă amploarea ei și prin

omogenitatea caracterelor ce le formează. Instrucția grefează numai urme superficiale în sufletul

nostru, din care se sedimentează puțin în adâncurile ascunse ale subconștientului: de abia

educația mijlocește procesul de cristalizare a acestui eveniment, adăugându-l la patrimoniul

caracterului”. Și tot aici: „Sporirea valorilor sufleteşti are același efect pentru progresul unei

societăți, ca și climatul, situația geografică, bogăția solului și a zăcămintelor. Singur caracterul

este acela care se transmite prin moștenire generațiilor viitoare”323.

F. Ștefănescu-Goangă324 indica alte aspecte și emitea judecăți privind același subiect:

„Politica culturală a statului nostru trebuie să urmărească trei obiective principale: 1) Educația și

pregătirea culturală a tinerelor generații. 2) Producerea și intensificarea culturii. 3) Răspândirea,

unificarea și organizarea socială și națională a culturii”; el sublinia dreptul la cultură și

320 A se consulta, cu folos, inclusiv din unghiul surprinderii valorii financiare a acestui excepțional aspect al politicii culturale, studiul nostru, Comisiunea Monumentelor Publice, în „Revista arhivelor”, 1988, nr. 3, p. 268-276. 321 Vezi doc. nr. 17, în I. Opriș, Al. Lapedatu (1876-1950) și contemporanii săi, loc. cit. p. 376-377. 322 „Națiunea”, an I, nr. 9, 21 ian. 1927. 323 În BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XIX, v. 7. 324 Memoriu cuprinzând idei, directive și propuneri referitoare la programul cultural al P.N.L., în BAR, fond. cit., supra, vol. XIX, v. 5.



obligativitatea acesteia, asigurând – prin școală – „egală oportunitate de dezvoltare, adică aceleași

condițiuni favorabile de educație și pregătire profesională”. Că „principiul fundamental care

trebuie să străbată întregul organism şcolar – afirma învățatul clujean – este principiul unității

indisolubile între cultură și profesiune. Școala nu trebuie să formeze nici un om de cultură fără

să-i dea în același timp și cultura potrivită cu capacitatea și aptitudinile sale mintale”, căci

„Separația dintre cultură și profesiune trebuie să înceteze, după cum trebuie să înceteze și

despărțirea școlii în școli numai de cultură și în școli numai profesionale. Toate școlile trebuie să

fie în același timp și școli de cultură și școli de pregătire profesională, pentru că orice membru al

societății trebuie să fie în același timp și un om cult și profesionist”. Pedagogul Fl. Ștefănescu-

Goangă știa că „unitatea de cultură” atrage „ridicarea nivelului cultural și economic al unei

societăți”, el cerând „raționalizarea profesiunilor productive” prin „descoperirea încă în copilărie a

tuturor talentelor și capacităților mintale superioare”, căci „Pentru a ne asigura existența națională

și pentru a ne menține rangul nostru în lume, noi suntem siliți, mai mult decât celelalte popoare,

mai mult sau mai bine organizate decât poporul român și mai înaintate în cultură, să utilizăm în

modul cel mai rațional posibil toate capacitățile noastre de care dispunem”. El concluziona: școala

– centru de educație activă – „nu trebuie să urmărească, ca țintă a ei principală, transmiterea

cunoștințelor și bunurilor culturale ale generațiilor trecute și prezente, cât mai ales utilizarea

acestor cunoștințe și bunuri spirituale pentru a potența și înnobila puterea de viață a tineretului

și a face din elevi oameni creatori, oameni productivi, forțe capabile să facă față cu succes

cerințelor multiple ale vieții individuale și sociale”325.

Continuând aceste dezbateri asupra unei chestiuni cu rol de placă turnantă în evoluția

progresistă a unei țări, Al. Lapedatu atrăgea mereu atenția că de rezolvarea problemei politicii

școlare depind infinite aspecte ale viitorului României326. Asemenea insistenţe pentru că subscria

la ideea că „trebuie să asigurăm un contact continuu între cei care creează și cei care primesc

cultura”, fiind nevoie „de dublă acțiune: de o difuziune a creațiunilor culturale în marea masă a

populației și de o ridicare a acestei mase la un nivel superior de cultură, care s-o facă aptă nu

325 Ibidem. 326 De pildă, în cuvântarea sa din 1 iun. 1932 la Cameră la reforma învățământului superior, autonomia universitară și politica școlară de stat, în „Națiunea”, an VI, nr. 63, 5 apr. 1932.



numai să asimileze și să prețuiască aceste creațiuni, dar și să sprijine printr-o contribuție oricât

de modestă opera progresului cultural”. Aceasta pentru că „Ideile și idealurile timpurilor noastre

ca și toate creațiunile culturale nu pot deveni forțe sociale și naționale decât în măsura în care ele

pot fi infiltrate și acceptate de marea masă a populației”327.

Ministrul Al. Lapedatu se dovedește, prin prisma documentelor, legat de straturile de jos

ale societății, de țărănime în primul rând. O cunoaște, o iubește și, de câte ori poate, vine în

mijlocul ei. Îi știe nevoile: „problema «țărănească», e, așa dar, deschisă. Ea dăinuiește și avem

datoria, unii ca și alții, să ne preocupăm de ea și s-o soluționăm în chipul cel mai satisfăcător,

continuând opera de înălțare socială, națională și culturală a lui Spiru Haret, pe seama țărănimii,

prin școli, prin propagandă culturală, prin bănci populare, prin cooperative ș.a.m.d.”328.

Un aspect al stăruințelor depuse de omul politic Al. Lapedatu se leagă de rezolvarea parțială,

este drept, a unor grave probleme cu care se confruntau locuitorii Munților Apuseni: șomaj,

foamete, lipsa căilor e comunicație, deficiențe în aplicarea reformei agrare (prin eludarea de la

expropriere a unor domenii aparținând latifundiarilor Banffy, Urmanczi, Tischler), reducerea

impozitelor, lipsa creditelor, abuzuri ale unor societăți miniere, lipsa școlilor și a instituțiilor

sanitare ș.a.329. Al. Lapedatu vine la Cluj pentru a cunoaște concret realitatea, în repetate rânduri,

și pentru a se întâlni cu locuitorii zonei. Problema moților ajunsese, dea altfel, la nivelul lui I. I. C.

Brătianu și Gh. Tătărescu și aceștia deciseseră rezolvarea ei. În septembrie 1927, el primea la CLuj

câteva delegații de țărani, care cer exproprierea marilor deținători de pământ și împroprietărirea

celor în drept. Prefectura județului îi prezintă un raport detaliat privind „doleanțele populației din

partea muntoasă a județului, doleanţe cari frământă de ani de zile spiritele și sufletele țăranilor

din munții noștri”330. Stăruitoarele cercetări întreprinse de factorii desemnați, și mai ales de Al.

327 F. Ștefănescu-Goangă, în Memoriu..., supra, nota 98. 328 Cuvântul lui Al. Lapedatu în Senat, la 18 aug. 1932, în P.N.L. și situațiunea țării, București, 1932, p. 49. 329 Toate aceste aspecte – ajunse la cunoștința primului ministru și a regelui – sunt așezate în memori bine documentate, cu propuneri concrete, alcătuite de senatorul dr. A. Frâncu, și înaintate miniștrilor comunicațiilor, justiției, lucrărilor publice, finanțelor, instrucțiunii publice, sănătății publice și ministrului muncii și al asigurărilor sociale, în data de 15 iul. 1927. Cf. BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XXVI, 28 – 1a, 1b, 1c, 1d, 1e, 1f, 1g. Vezi și la Traian rus, Aspecte privind situația economico-socială a Țării Moților (1918-1940), în „Revista de istorie”, 6, t. 39, 1986, p. 582-589. 330 Cf. „Națiunea”, 27 sept. 1927 și raport nr. 12318/1927, în BAR, fond Al. Lapedatu, 28 f. 2. Se menționau aci constatările făcute în rapoartele insp. agricol Bosie, insp. jurist Bălășescu, ale lui G. Tătărescu și Gh. Cipăianu, insp. gen. administrativ V. Hodor și ale prefectului Septimiu B. Mureșanu.



Lapedatu, sunt încununate cu câteva reușite: raportul prezentat de acesta Consiliului de Miniștri

este acceptat, urmând să fie înființate școli de arte și meserii, cooperative, refăcute drumuri,

cercetată starea de higienă etc.331. În urma anchetei întreprinse de Lapedatu și Cipăianu la Huedin

(6. X. 1927), se acordă 12 000 jugăre pădure din domeniul Tischler, pentru comunele Valea

Drăganului, Poieni, Lunca Vișagului, Vișag, Bologa, Ciucea, Vînători, Traniș, Rogojelu, Săcuieni; se

reduc tariful de vânzare și taxele administrative cu 13; com. Gilău primea 420 jugăre pădure, iar

comunelor Bălcești, Dretea, Ardeova, Beliș, Mănăstireni și Rîșca, li se împarte moșia Paul Kéményi;

celor de la Aluniș li se atribuie 400 jugăre pădure și 400 jugăre pășune din domeniul Urmanczy

ș.a.332. G. Cipăianu a mărturisit, de altfel, că la Huedin „Acțiunea pe care noi împreună cu dv. o

facem aici – distribuire de loturi de pădure și pășune la 34 comune (n.n.) –, este de natură a retușa

greșelile în vederea consolidării acestei proprietăți imobiliare”. Iar Al. Lapedatu, că „Noi suntem

aici ca să clădim România tare și pentru binele ei și pentru binele civilizației. Aveți încredere în

viitorul neamului și în conducătorii ei pentru că ei nu sunt acolo pentru binele lor, ci pentru binele

vostru”333. Asemenea acțiuni chiar dacă suferă de parțialitate – ele neputând rezolva problemele

grave economico-sociale în ansamblul lor –, cel puțin reduc din aspectele negative. Rămân pe mai

departe, în Munții Apuseni o multitudine de deficiențe, dar se recunoaște totuși că „S-a pus leac

pe unele rane locale, și au rămas deschise ranele generale ce mistuie partea cea mai mare a

corpului”, acestea privind mai ales regiunile Arieșelor, Văii Ierii, Bradului; se trage acum un

puternic semnal de alarmă și se fac chemări la rezolvarea de facto: „Să apărăm poporația! Să

apărăm și solul! PEntru că munteni fără munți nu pot exista!”334. Vocilor critice li se alăturaseră

personalități marcante – vizând mai ales defectele împroprietării –, între care episcopul Nicolae

Ivan335. Agitația din munți și acțiunea oficială de a găsi rezolvări au continuat, culminând cu un

331 Cuvinte de laudă pentru acestea, în scrisoarea dr. V. Bologa din 22 sept. 1927 către Lapedatu, prin care cere deschiderea șoselei Teiuș–Valea Geoagiului-Abrud (54 km), ce leagă 40 de sate, ceea ce va oferi moților „o răsuflare sănătoasă pentru zdravănul lor praf, o ieșire de nespusă ajutorință pentru ei la Valea Mureșului, la gura căilor ferate din Teiuș, cu ramificare în toate direcțiile”, în BAR, fond. cit. supra, vol. XXVI, v. 28,7. 332 Ibidem, f. 6. Ecoul confruntărilor, în „Înfrățirea românească”, an IV, nr. 4, 15 dec. 1927 Cum s-a aplicat reforma agrară în Țara Moților, p. 2-5, raportul V. Bălășescu, procuror la Înalta Curte de Casație și Justiție, interviu de I. C. Cătuneanu. 333 „Națiunea”, an I, nr. 215, 9 oct. 1927. 334 Vasile Gan, Problema moților, în: „Telegraful român”, an LXXC, nr. 84-85, 18 nov. 1927. Între propuneri și un congres al moților. 335 Vezi discursul din 22 martie, în „Renașterea”, nr. 14, 1 apr. 1928.



proces de referință – în 1933 – contra a 2 000 de moți, apărat de un complet de judecată în frunte

cu dr. Amos Frîncu. Acesta scosese în evidență o serie de dedesubturi legate de exceptarea

latifundiilor lui Tischler de la naționalizare și tranzacții venale în interesul marelui proprietar336.

Conduși de dr. Amos Frîncu – cel pe care N. Iorga îl numea „un intransigent și un îndărătnic,

un moț tare de suflet, pe care nimic nu-l înrâurește și nimic nu-l înspăimântă – avocatul încă

tânăr, în corpul delicat al căruia e închisă o energie de fier pe care a disprețuit s-o amestece prea

mult în tranziţiile și coalițiile vieții politice active”337, moții cer „apărarea drepturilor pozitive și

naturale”, un comisariat al moților, „limpezirea apelor Crișului, ca să scăpăm ogoarele și vitele de

otrăvurile galiței străine de la Gura Barzii”. În acest scop, ei se adună la Cîmpeni (5.XI.1931), Abrud

(8.XI.1931), Baia de Criș (10.XI. 1931), Huedin (12.XI.1931), ca și într-un congres general, la

Turda, în 22.XI.1931, când încheie un Memorandum338. În finalul acestor acute contradicții

economice și sociale, ministrul Ardealului, Al. Lapedatu convoacă, la Cluj, în aprilie 1934,

conferința prefecților și parlamentarilor din județele Turda, Alba, Bihor și Cluj. Aceasta hotăra:

reparații de drumuri; îmbunătățirea aprovizionării; reducerea taxelor zootehnice; exploatarea

pădurilor în favoarea locuitorilor; rezolvarea unor aspecte juridice și sanitare, introducerea

cooperației, îmbunătățirea învățământului etc339. Arătând adevărul, presa sublinia: „La câte n-au

dreptul ținutul acesta oropsit, moții, această populație bravă și deprinsă să viețuiască eroic într-

o sărăcie ce s-a perpetuat prea mult, este bună doar pentru expozițiile pitorești și la serbările

naționale. Și, desigur, este hrana bogată pentru foamea nesațioasă a demagogilor de

pretutindeni”340. La Cluj – în prezența lui Gh. Tătărescu, V. P. Sassu, R. Franasovici, I. Costinescu,

N. Teodorescu, M. Constantinescu, Valer Roman și Al. Lapedatu – se iau, deci, măsuri – cum

spunea președintele Consiliului de Miniștri – „ca să imprimăm o impulsie mai vie, mai fericită în

rezultate în administrația de stat și spre a studia nevoile Ardealului în interesul tămăduirii grabnice

336 Vezi articolele lui I. C. Cătuneanu (Praf în ochii moților) în „Înfrățirea românească”, an IV, nr. 20, 15 aug. 1928, p. 11-12; idem, nr. 21, 1 sept. 1928, p. 13-14; idem, nr. 22, 15 sept. 1928, p. 27 (și memoriul dr. A. Frâncu) și despre proces, în: „Universul”, an 50, nr. 173, 26 feb. 1933. 337 N. Iorga, în „Neamul românesc”, an XIII, nr. 305, 4 nov. 1918. 338 Vezi manifestul „Frăției de cruce”, Solie către moți! din 13 oct. 1931, semnat de A. Frâncu și Virgil Șortan, în BAR, fond Al. Lapedatu vol. XXIX, v. 2. 339 „Viitorul”, an 26, nr. 7873, 17 apr. 1934. 340 „Adevărul”, 5 mai 1934.



a acestor nevoi341”. Tot grupul ministerial – la cererea lui Al. Lapedatu – vizitează în 3 mai

Cîmpeniul, presa comentând: „A vrut fără îndoială, să se răzbune d. Lapedatu, altfel n-ar fi

preparat cu atâta rafinament, această zi istovitoare, plină de trudă și peripeții”342.

Membrii guvernului au constatat direct, la fața locului, starea jalnică a drumurilor, sărăcia

mijloacelor de existență, nevoile oamenilor. Și ca un prim rezultat, au aprobat un credit de 20

milioane lei pentru reparația șoselei Turda-Câmpeni-Alba Iulia și Abrud-Brad, construirea unei

șosele noi pe ruta Răscolița-Vidra și Albac-Beliș; acordarea concesiunilor forestiere numai

localnicilor; reducerea tarifelor pe C.F. pentru produsele acestora; reînființarea la Zlatna a Oficiului

pentru preluarea aurului; înființarea de cooperative și susținerea băncilor populare ș.a.

UN FRUNTAȘ POLITIC FĂRĂ PREJUDECĂȚI PROVINCIAL-REGIONALISTE

Actele publice ale ministrului Al. Lapedatu includ, cum am afirmat, o largă și complexă

varietate: îl aflăm – împreună cu N. D. Chirculescu și Gr. Trancu-Iași – la Cluj, la 26 septembrie

1927, inaugurând Căminul de ucenici al Camerei de Comerț; cu câteva zile mai înainte, alături de

I. Ionescu-Sisești, deschidea expoziția Camerei Agricole din Brașov (în cadrul căreia sunt

prezentate produse din județele Brașov, Ciuc și Trei Scaune), manifestare ce includea și un sector

cu exponate ale industriei casnice (țesături, port popular, ceramică etc)343. Participând la

inaugurarea Căminului artiștilor, ziariștilor și scriitorilor de la Sâmbăta de Sus, Lapedatu anunța

cu acel prilej noi numiri de directori ai teatrelor naționale: V. I. Popa la Cernăuți, I. Botez la Iași, și

propunea soluții pentru localul operei naționale344.

În întreaga țară au loc în această perioadă importante evenimente culturale. În toamna

anului 1927, la București se deschid lucrările celui de al VI-lea Congres al presei latine, capitala

adăpostind astfel o prestigioasă manifestare internațională345. În primăvara lui 1928, românii

341 „Viitorul”, 2 mai 1934. 342 „Adevărul”, 5 mai 1934. 343 „Națiunea”, 27 nov. 1927. 344 „Dimineața”, 22 oct. 1927. Un fost director de teatru, Dragoș Protopopescu, arătând că-n România erau șase teatre naționale, în timp ce-n țări mai avansate nici unul, propunea reorganizarea acestora (cf. „Cuvântul”, 19 nov. 1927). 345 Primele cinci la: Lyon (1923), Lisabona (1924), Florența (1925), Bruxelles (1926), Madrid (iunie, 1927).



puteau vizita expozițiile lui Horea Teodoru. C. Teișanu și Aurel Jiquidi, sau ascultau la Fundația

Universitară conferințele lui Em. Bucuța despre opera lui Lev. Tolstoi346. Alții aplaudau la Teatrul

Național pe Aura Buzescu, Ana Luca, V. Antonescu, I. Morțun ș.a. în Rața sălbatică, iar la Teatrul

Mic, piesa Om în loc de Tanți Cutava-Barozzi și Mișu Fotino347. La Ateneul Român în 20 martie

1928, C. Kirițescu susținea a IV-a conferință din ciclul Războiului României: Colaborarea ruso-

română în războiul mondial, iar D. Leonida vorbea în 19 martie, la Liceul „Mihai Viteazul”, despre

O țară depărtată: Suedia348. Cu puțină vreme înainte (25-27 II. 1928), se desfășuraseră lucrările

Congresului agronomilor, la care au participat somități în domeniu: C. Garoflid, Aurel Pană, D-tru

Căruntu, Gh. Ionescu Sisești, dr. Emil Marian, Gh. I. Savin ș.a. Concluzia desprinsă cu acest prilej:

„Agricultura țării noastre are nevoie de un impuls puternic pentru a o face să producă mai mult și

să contribuie într-o măsură și mai mare ca până în prezent la progresul economic al țării”349.

În primele zile ale lui ianuarie (3) 1929, împreună cu I. Maniu, Al. Vaida-Voievod, Șt. Cicio

Pop, I. Lupaș, C. Brediceanu și A. Vlad, Lapedatu participă la înmormântarea lui V. Braniște. Cu

acel prilej istoricul spune: „Valeriu Braniște a fost din rasa acelor mari luptători ai neamului, cari,

din înaltă conștiință românească și din profundă simțire națională, au înțeles că trebuie, cu

sacrificiul chiar al intereselor și ambițiilor personale, să-și închine rostul lor pământesc și puterile

lor sufletești pentru realizarea idealului politic concretizat în acele postulate (naționale, n.n.)”350.

În aceeași lună, vorbește la Palatul cultural din Turnu Severin despre Principiul dinastic în

constituirea și dezvoltarea statului român modern, scoțând în evidență ideea de stat și evoluția ei

la români351. Peste puțină vreme îl găsim la Timișoara, oraș ce sărbătorea inaugurarea Teatrului

Național, proiectat și realizat sub conducerea arh. Duiliu Marcu. Autorul proiectului declara: „În

sbuciumul și dificultățile prin cari trec acei care lucrează; în nenumăratele nemulțumiri și greutăți,

346 „Politica”, 23 mart. 1928. 347 „Curentul”, an I, nr. 71, 20 mart. 1928. Opera lui H. Ibsen, în regia lui Paul Gusti – prilejuită de centenarul nașterii dramaturgului – era prefațată de o conferință a lui I. M. Sadoveanu. 348 „Universul”, an XLVI, nr. 66, 19 mart. 1928. 349 „Dimineața”, 20 mart. 1928. 350 „Viitorul”, 6 ian. 1928. 351 „Universul”, 18 ian. 1928. Folosind prilejul pentru a mulțumi ministrului ce ajutase ridicarea frumosului așezământ, Th. Costescu evidenția dezvoltarea bibliotecii și activitățile cultural-artistice locale iar Al. Lapedatu îndemna ca asemenea palate și biblioteci să fie realizate în toată țara, „căci rostul existenței noastre e să cream o cultură proprie românească”.



ce fatal se ivesc în jurul lucrărilor mari și grele, – în mijlocul fricii nemărturisite ce avem de a nu

fi putut corespunde așteptărilor și încrederii ce ni s-au acordat; vorbele bune, cuvintele de laudă

vin ca o mare mângâiere sufletească,, ne fac să uităm drumul spinos din urma noastră și rămân

ca singura mulțumire a acelora, cari sunt călăuziți de un ideal. Operele de artă – prin care încercăm

să întruchipăm o părticică din idealul nostru de artiști, – sunt copiii noștri ai acelora cari îi

concepem, – și nu poate fi mai fericită zi, ca aceea în care părintelui îi este dat să culeagă aplauze

pentru copilul admirat”352. Artistul, ce va semna câteva zeci de lucrări reprezentative în epocă, își

exprima – după 4 ani de muncă – „credința că nu poate fi mai mare act de patriotism, decât acela

de a arăta peste hotare, că pe aici, în liniște și în pace, se ridică opere nepieritoare. Că artiștii și

tehnicienii români pot să stea alături de cei străini, și că poporul român prin mijloacele sale, cu

specialiștii săi, poate merge înainte pe calea progresului azi, ca și în trecut. Recunosc că am

depășit astfel rolul arhitectului. Am avut o clipă, impresia că eu reprezentam țara mea în fața

străinătății – și acest fapt mi-a dat: imboldul la muncă, mi-a dat soluțiunile tehnice cele mai bune,

mi-a dat viziunea de artă353”.

La serbările de inaugurare din 13 mai participă guvernul și regența, alături de care sunt

prezenți Al. Mocsonyi, V. Goldiș, P. Cosma, I. Imbroane, gen. C. Găvănescu, gen. Prodan,

președintele Partidului Maghiar, Veterany, diplomați. Un tedeum oficiat de episcopul Aradului Gr.

Comșa, apoi evoluția corurilor „Doina” și a celui din Bocșa Română, a celui din Igriș, a fanfarei din

Vrani, Vîlcani și Vărădia a încântat asistența. Gh. Buzdugan, vorbind în numele regenței, spune cu

acest prilej: „Teatrul trebuie să fie nu numai un templu al artei ci și o școală înaltă națională pentru

cultivarea sentimentelor patriotice și a limbii românești”, iar Al. Lapedatu apreciază: „în anii aceștia

atât de grei și de dificili de după război, în deceniul acesta sărac de porniri și avânt idealist, în

epoca aceasta plină de preocupări de ordin material, administrația orașului a înțeles și a putut

totuși să sacrifice o bună parte din veniturile sale și pentru necesitățile vieții sufletești, pentru

352 „Dimineața”, 16 mai 1928. Inițiind și promovând un stil national adecvat epocii, arhitectul sublinia că „activitatea unui artist – în orice ramură de artă – trebuie să fie mai înainte de toate, o faptă de bun român, o faptă de om care-și iubește țara și neamul. Eu am crezut în adevăr că teatrul din Timișoara, nu este numai al primăriei sau al orașului Timișoara, că aparține țării noastre întregi”. 353 Ibidem. Lucrarea fusese adjudecată pentru D. Marcu în urma recomandării lui Al. Lapedatu și Aurel Cosma; antreprenorul lucrării, Societatea A. Polgar.



cultivarea spiritului și a inimii prin mijlocirea artelor”. Primarul Georgevici și arh. D. Marcu sunt

decorați cu Coroana României în rang de mare ofițer354.

La 25 martie 1928, D. Marcu pleda pentru o Comisie Superioară a Artelor, și aceasta „cât

mai neîntârziat, dat fiind că perspectiva unei perioade lucrări importante pentru artă se apropie și

că guvernul actual ține să vadă înzestrată țara cât mai curând cu monumente publice de artă cum

sunt: catedrala, palatul regal, opera, arcul de triumf, muzeul național, școala de belle arte, Gara

de nord, primăria capitalei, Ministerul de Interne etc. precum și diferite clădiri publice importante

în provincie […]. Nevoia alcătuirii acestei Comisiuni Superioare a Artelor este lămurită și prin

constatarea că, zilnic se ridică în întreaga țară monumente publice și comemorative, de prost gust,

care nu au nici un caracter artistic, sau sunt rău așezate, menite însă să stigmatizeze în viitor

epoca mare a întregirii neamului și starea culturală și artistică de azi”355.

Frământărilor din sânul societății românești – determinate și de cele 16 miliarde de lei

datorie ca și de factori externi –, li se căutau remedii. Câteva, consistente, se dovediseră bune –

cum le releva și Al. Lapedatu în adunarea de la Clubul P.N.L. din 09.IV. 1928: legea pentru

reglementarea muncii, cea de reorganizare a Ministerului de Finanțe; unificarea regimului stării

civile și a legislației din Basarabia, legea învățământului secundar și cea a cultelor356. Cu toate

acestea, criza politică și economică continua să se adâncească. P.N.Ț. anunțând desolidarizarea

sa de orice acțiune publică, refuză participarea la serbările legate de încoronare, de aniversare a

zece ani de la unirea Basarabiei cu țara, absentând până și de la ceremoniile de comemorare a lui

Avram Iancu și Andrei Șaguna.

Emulația, bazată, desigur, pe energiile descătușate de desăvârșirea procesului unificării

naționale, nu exclude distorsiunile sociale. Societatea românească se confruntă cu spasme politice

și convulsii economice ce anunțau marea criză. În acest răstimp, liberalii – aflați la conducerea

țării – încercau diferite formule politico-economice de rezolvare a deficiențelor. Pentru aceasta

aveau nevoie de girul maselor populare. În acest scop, sunt organizate largi manifestări populare

– în capitală și în principalele orașe –, în cadrul cărora programele politice sunt prezentate și larg

354Ibidem. 355 Cf. referat D. Marcu, în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XXIII, v. 15. 356 „Națiunea”, an II, nr. 80, 10 apr. 1928.



dezbătute. La Iași, participă la aceste acțiuni peste 25 000 de oameni: în sala Sidoli țin cuvântări

I. G. Duca, N. Lupu, C. Argetoianu, Gh. Brătianu, C. Banu, V. Iamandi, mulțimea fiind salutată de I.

Borcea, D. Catelli, senator basarabean, prof. bucovinean D. Marmeliuc. Mai vorbesc: Leonte

Moldovan, Toni Iliescu, I. Pillat ș.a. „Port în suflet imaginea tuturor, și a țăranilor falnici din

Maramureș, țara descălecării, și a țăranilor basarabeni, care au păstrat limba cronicilor, și a

dobrogenilor”, spunea cu acest prilej dr. N. Lupu, făcându-și cunoscut programul: stabilitate

monetară și a prețurilor, cooperație țărănească, legi pentru protecția munci et. I. G. Duca preciza

în același context: „Programul nostru e un program de propășirea agricolă, economică și

financiară”357. Mai vorbesc A. Imbroane, în numele Banatului, și C. Sassu. De asemenea, Ion Borcea

– alături de C. Toma, Șt. Oian, C. Musceleanu, J. Vasilescu-Valjean – afirma: „În momente ca cele

de față, am socotit că e un imperative categoric să adăugăm forțele noastre, forțelor mai mari ale

Partidului Liberal, ca să ne asigure tăria și unitatea de care are nevoie țara […]”358. Au mai luat

cuvântul la sala „Sport și muzică” Ion Inculeț, I. G. Duca, C. Argetoianu, I. Nistor, N. Chirculescu,

Al. Lapedatu. La 4.III.1928 la Deva are loc o altă întrunire P.N.L. În Moțiunea data cu acest prilej

se exprimă încrederea în guvern; manifestația publică – ce reunește peste 15 000 de oameni – are

în prezidiu pe Gh. Tătărescu, , G. Tripon, M. Oromolu, dr. N. Lupu, Tr. Moșoiu, I. G. Duca, I. Inculeț,

I. Nistor, Iancu Panaitescu, N. D. Chirculescu, Toni Iliescu, I. V. Soricu, Em. Panaitescu și Al.

Lapedatu, care ia cuvântul în încheiere359.

Concomitent cu aceste frământări politice, viața cultural-artistică și științifică evolua într-

un ritm alert, înregistrând nenumărate acte de referință. Crește numărul revistelor și publicațiilor

de specialitate pentru informarea publicului românesc, căutând să răspundă cerințelor sale360.

Scriitorii și artiști oferă opera reale, pe măsura standardelor impuse artei și literaturii epocii361.

357 „Aurora”, an VIII, nr. 1888, 15 feb. 1928. 358 Ibidem. 359 „Viitorul”, 6 mart. 1928. În acele zile la Ateneul Român de deschide, prin grija lui Al. Lapedatu, expoziția retrospectivă a artiștilor C. Angelescu, C. D. Mitrea și Costin Petrescu, sub îngrijirea arh. Fonescu. La banchetul organizat la hotel „Bulevard”, participă Ermil Pangratti, G. Trancu – Iași, I. Valaori, Mina Minovici, N. Minovici, M. Dragomirescu, Alexandrina Cantacuzino, Pavelescu Dima, Șt. Iuga, G.Murnu. 360 De pildă, revista „Cinema” apărea într-un număr special de o sută de pagini și 12 bilete de intrare la spectacol, consacrată în întregime cinematografiei americane. 361 Presa relata despre ultimele cărți ale lui Mihai Tican Romano, căruia îi apăreau în Portugalia – pe lângă mai vechea Viața omului alb pe pământul negru –: Perdidos entre las fieras și El hombre Mono y sua mujeras, editate de La Novela Mensuel din Lisabona, cf. ecouri în: „Universul”, an XLVI, nr. 71, 23 mart. 1928. Ca și despre Frumoasa din Nor și alte povești, de E. Hodoș, tocmai atunci editată (Vezi „Telegraful Român”, an LXXVI, nr. 25, 24 mart. 1928).



Primăvara anului 1928 înregistrează, de altfel, numeroase alte acțiuni, de interes public: în martie

se constituie la București Asociația „Amicii Suediei”, avându-l președinte pe S. Mehedinți, cu

participarea lui D. Leonida și a ministrului suedez acreditat în capital, Alströmer362. Activ, Institutul

Social Român prezintă un interesant ciclu de conferințe – Politica culturală –, avându-i ca vorbitori

pe E. Bucuța (Politica bibliotecii și a cărții), I. Simionescu (Cultura populară) ș.a. La Casa Școalelor,

conferenția Gh. Vornicu (Din etnografia Maramureșului), la Asociația Studenților în istorie antică,

G. Severeanu (Bogăția geto-dacilor), iar la Ateneul „Antim Ivireanu”, S. Mîndrescu (Datoria noastră

de români)363. Opera Română prezenta Traviata cu Jean Atanasiu și Maria Kuznezoff, și Boris

Godunov, cu J. Atanasiu și Eg. Massini, cei dornici de pictură putând viziona expoziția lui M.

Bunescu, organizată de Muzeul Simu, iar iubitorii de teatru, piesa Mitică Popescu, la Teatrul Mic,

cu Mișu Fotino364. Manifestările culturale se întrepătrund, firesc, uneori dominant, cu manifestări

generale ale vieții comunitare. Când la 17 mai 1928, alături de N. Lupu, ministrul Muncii, C. D.

Dimitriu, ministrul Comunicațiilor, Al. Lapedatu participa la punerea temeliei liniei ferate Crasna-

Huși (așteptată de 40 de ani!), ctitorea noul cămin de ucenici și Seminarul Teologic din Huși, apoi

asista la deschiderea lucrărilor de construcţie a bisericii din Arsura365.

Doar peste câteva zile, la Cluj, ministrul Al. Lapedatu participa la solemnitățile legate de

Memorandum, în compania lui Th. Mihalyi și Dim. Comșa (memorandiști), a lui Amos Frîncu și

Aurel Isac (apărători în procesul Memorandumului), Ionel Grădișteanu și gen. Dănilă Papp. Cu

acest prilej Al. Lapedatu afirmă: „S-a săvârșit azi, aici, în această sală istorică, un act de pietate și

recunoștință, modest, desigur, în lumea realităților, dar bogat, negreșit, în aceea a vieții noastre

sufletești – comemorarea în chip grăitor și nepieritor pe seama celor viitori, a celui mai important

eveniment din viața politică națională a românilor din Dacia Superioară, în cele șapte decenii

anterioare realizării unității noastre naționale. Căci, de la 1848 până la 1918, n-a fost la acești

români acțiune politică națională mai însemnată ca aceea memorandistă, de la 1892-94- în care 362 „Universul”, an XLVI, nr. 70, 24 mart. 1928. Oreste Tafrall publica acum Izvoarele istoriei greciei și românilor, în timp ce „Universul” (an XLVI, nr. 68, 22 mart. 1928) prezenta noile modele de automobile Renault: RA 4 (75 km/h, 17 l/100 km, 155 000 lei), DR 4 (90 km/h, 12 l/100 km, 200 000 lei), RD 6 (115 km/h, 18 l/100 km, 300 000 lei), ce le vindea în România firma Gr. Cristea. 363 Ibidem, nr. 75-76/30-31 mart. 1928. Conferința lui Bucuța scotea în evidență și lipsa unui bulletin bibliographic al tipriturilor, a expozițiilor de cărți, a unei biblioteci centrale naționale. 364 Ibidem. 365 „Munca”, an III, nr. 42, 17 mai 1928. În aceleași zile, fruntașii politici liberale și țărăniste (dr. Lupu) din Fălciu se întâlneau cu demnitarii aflați în județ (Cf. „Viitorul”, 21 mai 1928).



puterea de viață, de credință și de nădejde a neamului să se fi manifestat cu mai multă vigoare și

solidaritate, cu mai mult spirit de jertfă și de idealitate și cu mai multă ardoare și entuziasm, –

care să fi avut un mai profund și durabil răsunet în inimile și conștiințele românești de pretutindeni

și care să fi impus în afară chestiunea româno-transilvană ca o chestiune de ordin și de caracter

european”366. Nici nu se stinseseră bine ecourile serbării clujene, când Al. Lapedatu patrona, de

data aceasta la Mircești, sfințirea mausoleului dedicate bardului Vasile Alecsandri. El declara aici:

„Prin aceasta, am voit să arătăm că, chiar în mijlocul lipsurilor și neajunsurilor vremurilor ce trăim,

România întregită e datoare să cultive, în chip cuvenit și demn, amintirea fiilor mari și aleși, cari

prin munca și jertfa lor, prin simțirea și entuziasmul lor au contribuit mai mult și mai cu folos, la

realizarea aceea a idealului ce i-au călăuzit în viață și pe care l-au propovăduit cu credință

nezdruncinată că va să fie ajuns, ca urmarea cea mai firească a tot ceea ce ei însuși au săvârșit

pentru binele și prosperitatea patriei și neamului”367. Peste o săptămână, ministrul Artelor se afla

din nou la Cluj, unde era marcat un eveniment ce avea să facă referință: inaugurarea Muzeului

Etnografic în aer liber, primul din România. Prilej potrivit de a evidenția inițiativa unui grup de

oameni de cultură – întrea care S. Pușcariu, R. Vuia, , I. Chelcea, ș.a. – ce înțelegeau nevoia de a

conserva prin mijloace potrivite marginea statului românesc tradițional368.

366 „Viitorul”, 25 mai 1928. În sala respectivă – azi parte din sediul Muzeului Etnografic al Transilvaniei – au fost judecați și osândiți la 25 mai 1894 I. Rațiu, Gh. Pop de Băsești, V. Lucaciu, D. Comșa, P. P. Barcianu, N. Cristea, I. Coriolan, Patriciu Barbu, Th. Mihalyi, Aurel Suciu, M. Veliciu, Rubin Patița, Gherasim Domide și Dionisie Roman. Apărătorii lor: A. Frâncu, A. Isac, Miloș Ștefanovici, A. Mureșan, Matei Dula, Iosif Crișan, Aug. Bunea, Em. Gavrilă, P. Truția, I. M. Roșiu, Șt. Fenior, Al. Hossu-Longin, C. Brediceanu, Șt. C. Pop, V. Braniște, G. Ilea, Fr. Longin Hossu, Șt. Popovici, S. Moldovan. 367 „Carpații”, 10 iun. 1928. 368 Vezi ecourile în: „Viitorul”, an 21, nr. 6098, 19 iun. 1928. Peste câțiva ani, în 1935, „Națiunea română” (an IX, nr. 168, 5 nov. 1935) releva efectele positive ale acestui așezământ, menționând studiile lui R. Vuia (mai ales Etnologie, etnografie, folclor, 1930) și I. Chelcea (Schiță monografică asupra Lujerdiului – Someș, 1930; Literatura monografică a satelor noastre și problemele în legătură cu studiul satului românesc, 1934; Tipuri de cranii românești din Ardeal, 1937), conferințele lui Vuia din străinătate (cea referitoare la Călușari, de la Londra, unde fusese în juriul international, având un real efect).



Cap. V. ALEXANDRU LAPEDATU ȘI BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

Nu credem că este posibilă scrierea istoriei românești – pentru toate epocile acesteia – fără

cuprinderea și sublinierea rolului jucat de Biserica națională. Considerăm că a exclude rolul

milenarei instituții din compunerea diverselor judecăți asupra istoriei patriei și neamului ne-ar

lipsi de argumente – uneori unice – privind stabilitatea, afirmarea și valoarea civilizație create în

timp de acesta.

Cu atât mai mult deci, din perspectiva unei viziuni unitare asupra istoriei naționale,

legăturile Bisericii Ortodoxe Române cu oficialitățile, locul ocupat de aceasta în politica de stat,

trebuie cuprinse ca abordări necesare. Atunci când privim toate acestea și din unghiul culturii, al

vieții spirituale românești, adăugăm o completare tabloului general, necesară și binevenită

totodată. De aici decurg și ideile capitolului de față, izvorât din nevoia de completare a unui

segment de istorie culturală, aproape, am putea zice, contemporană și care caută să prezinte felul

cum s-au așezat raporturile dintre statul român – ce își desăvârșise unitatea națională la 1

Decembrie 1918 – și legătură directă cu activitatea și sub autoritatea politică și culturală a unui

mare istoric, am crezut de cuviință s-o subliniem încă din titlu. Alexandru Lapedatu a venit la

conducerea Ministerului Cultelor și Artelor la data de 30 octombrie 1923, înlocuindu-l pe C. Banu.

Va conduce respectivul minister de patru ori în perioadele: 30 octombrie 1923-29 martie 1926;

4 iunie 1927-10 noiembrie 1928; 30 decembrie 1933-17 noiembrie 1937. Istoricul fusese legat

de rosturile acestui departament și până la numirea sa ca demnitar dar numai tangențial: calitatea

de secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice – din 1904 – îl obligase, în cadrul Casei Bisericii

mai întâi, să cunoască în profunzime aspectele culturale legate de așezămintele bisericești și,

desigur, pe numeroși slujitori ai acestora369. La rândul său, Al. Lapedatu era o personalitate

369 Ioan Opriș, Al. Lapedatu și monumentele istorice, în: „Revista muzeelor și monumentelor”, seria monumente istorice și de artă, nr. 1, 1984.



cunoscută în rândul clerului, cu mulți dintre ierarhi aflându-se în strânse legături determinate de

respect reciproc. Cunoscută mai ales din câteva împrejurări de largă rezonanță, între care

îndeplinirea misiunii de a strânge și pune la adăpost „sigur” odoarele bisericești amenințate în

vara anului 1917370. În următorii doi ani, Al. Lapedatu s-a remarcat printr-o contribuție și

competență în susținerea moralului public și crezurilor naționale, ca expert în problemele istoriei

și etnografiei al delegației române la Conferința de Pace de la Paris371. Prin munca lui susținută,

prin calitățile remarcabile și, nu în ultimul rând, prin caracterul și firea sa, Al. Lapedatu și-a

câștigat prețuirea fruntașilor politicii naționale, în primul rând a lui I. I. C. Brătianu, care-l va

chema la conducerea rosturilor publice românești din sectorul cultelor și artelor. Cu acel prilej, un

vechi și statornic prieten, G. T. Kirileanu, îl felicita la 30 octombrie 1923, considerând că „în aceste

timpuri grele și pline de amărăciune se întâmplă să ne vină și nouă cărturarilor câte o rază de

mângâiere când vedem că e chemat și un om vrednic la conducerea culturii noastre”372.

De asemenea, presa remarcă: „La conducerea urgisitului Minister al Cultelor și Artelor,

înlocuitorul d-lui C. Banu este profesorul universitar din Cluj d. Al. Lapedatu, în ale cărui însușiri

de om al culturii, lăsând la o parte orice considerație de politică militantă, ne place să vedem o

nădejde de îndreptare pentru ceea ce s-a făcut, sau mai bine zis: pentru ceea ce nu s-a făcut

acolo sub actuala conducere”373. Numeroși sunt cei ce sesizau evenimentul, unii poate obligați de

protocol, iar alții de propriile lor păreri despre ministrul nou numit. Al. Lapedatu era felicitat de:

ministrul Belgiei la București, E. Robyus de Schneidauer, cel al Franței, contele De Manneville, dr.

George Wilt, D. Svilokossitech, reprezentantul Serbiei în capitală, Msr. Angelo Mario Doloi, nunțiul

apostolic acreditat în România; li se adăugau marele rabin al Basarabiei, Leib Tinelson, și dr.

Niemeirower, rabinul șef al comunității evreiești din București ș.a.374 Cei mai apropiați, ca preotul

Gh. Șomlea din „sătulețul răzlețit uitat după dealurile câmpiei ardelene”, Cristelec, îi scriau: „Cu

oarecare sfială și nu cu puțină îndrăzneală iau peana să scriu unui ministru! Dar îndrăzneala

scrisului meu pică de sine când stau a mă cugeta – Eu văd în d-voastră nu rigiditatea unui dignitar

370 Ioan Opriș, Aventura tezaurului istoric al României, „Revista muzeelor”, 3-4, 1990, p. 59-63. 371 Cf. Mărturii 1918. Desăvârșirea națională statală a poporului român. Recunoașterea ai interrnațională, București, 1986, în special vol. V-VI. 372 Vezi în: G.T. Kirileanu, Corespondență, București, Ed. Minerva, 977, p. 124. 373 Cf. „Țara Noastră”, 11 nov. 1923. 374 Felicitările în BAR, secția manuscrise, fond. Al. Lapedatu, vol. XVIII, v. 2-18, 19, 21, 23,25,26.



înalt – a celui mai mare dignitar ci în primul rând un om de carte, de cultură românească, un

sprijinitor hotărâtor a acelei culturi de care e multă nevoie cu deosebire în câmpia Ardealului

nostru”375. Foștii săi studenți membri activi ai generației Unirii celei mari salută numirea lui Al.

Lapedatu „la cârma țării”, scriindu-i – unul din aceștia, ajuns și el istoric –: „Sunt ferm încredințat

– și o și mărturisesc pretutindeni că cel ce cunoaște deopotrivă de temeinic vechile monumente

istorice și grandioasele areopaguri europene din zilele noastre de nemăsuratele prefaceri”,

rosturile lui Pater Ianos și ale d-nei Marghita, pe Șincai și pe Bod, pe Bolla și pe Liebrecht, pe

Damaschin și pe I. I. Micu-Clain, care să aducă servicii mari spre binele nostru al tuturora, are să

ajungă și el «miezul ministerului, un funcționar integru, luminat și care voiește binele public» (cum

s-a caracterizat Barbu D. Știrbeiu de un consul, cf. Iorga, A.A.R., t. XXVII, Memoriile Secției Istorice,

nr. 11, p. 335/13)”376. Un fot coleg, ajuns „șef de depozit principal cl. I” la Târgu Ocna, aflând din

ziare vestea , se grăbea ca „un vechi coleg – de pe timpul când erați în Iași elev al Liceului Național

în cursul inferior, prin anii 1890-93 – dacă vă veți mai aminti, îşi permite să vă scrie de mare

bucurie și dragoste; pentru că dintre colegii de atunci v-ați distins prin studii înalte și pe cât știu

primul sânteți dv., dintre toți ministru”. Vasile Dragoș funcționar la Salină, secretar local al Ligii

Culturale, care pentru eroismul său în luptele de la Cireșoaia fusese decorat cu „Coroana

României” cu spade, adăuga: „N-am uitat, după cum și dv., ca ardelean, le-ați văzut și simțit mai

mult, acele manifestațiuni ale studenților și elevilor de la Liceul Național ce s-au făcut atunci pe

străzile Iașiului, în cap cu profesorii noștri: V. Burlă, D. Pastia, Buțureanu, Castano etc. – cu

portretele dr. Rațiu, pr. V. Lucaciu etc., cu ocazia condamnării lor în procesul Memorandumului.

De atunci mi-a rămas sădit în inimă iubirea de neam și Dumnezeu ne-a învrednicit să trăim și

cele mai grele, însă și cele mai mari și glorioase momente din viața unui neam”377. Nu-l uita în

acele momente nici arhimandritul Mitrofan Dionisie, starețul „Sinaiei”, care – amintindu-i

convorbirile comune „relativ la neuitatul nostru prieten Aurel C. Popovici «îl ruga» ca să nu fie dat

uitării, ci osemintele lui să fie aduse în pământul României Mari, el care a fost din cei mai aprigi

luptători pentru interesele neamului românesc, și unul din fruntașii martiri ai neamului, care și-a

375 Scrisoare datată 5 nov. 1923, în loc. cit., supra, v. 2-8. 376 Scrisoarea lui A. Bitay, Cluj, 30 oct. 1923, în loc. cit., supra, v. 2-1. 377 Scrisoare din Târgu Ocna, 1 nov. 1923, loc. cit., supra, v. 2-2.



sacrificat totul pentru un ideal sfânt”378. Așa întâmpinau numirea lui Al. Lapedatu – cu sugestii și

propuneri, fiecare îndreptățite, cu încredere și optimism – mulți din contemporanii săi. Multe,

foarte multe probleme – delicate și pline de implicații –, rămăseseră de rezolvat în ceea ce privea

organizarea Bisericii Ortodoxe, a Bisericii în general, în cadrul României Mari. În țara mărită

veniseră milioane de români, ce-au trăit până atunci sub stăpâniri străine, susținuți sufletește în

fiecare din provinciile istorice – Transilvania, Banatul, Basarabia și Bucovina – prin stăruitoarea

strădanie a bisericilor românești autonome. Lor li se adăugau și minoritățile, cărora statul român

trebuia să le asigure un regim democratic nu pentru că cereau reglementările internaționale, ci

acesta fiind în firea spiritului democraţiei și toleranței românești.

Cel mai evident deziderat, de ordin organizatoric, era imediat după 1920 unificarea

bisericească. În jurul unificării, pasiunile au declanșat vii dezbateri, desfășurate mai ales în cadrul

Constituantei bisericești. Cel mai criticat aspect era cel al separatismului, manifestat de unii

ierarhi. Or, „statul român nu poate fi privit însă la fel, ca un dușman față de care să se ia măsuri

de apărare prin organizarea Bisericii sale naționale în corpus separatum”. Spiritele treze, ce militau

pentru o unificare profund națională, considerau pe bună dreptate: „Să nu mai socotim că tot ce

s-a făcut într-o parte a fost ticălos și aceasta numai din cauza politicianismului, iar tot ce s-a

făcut în alta a fost bun și aceasta numai datorită autonomiei. Nici politicianismul nici autonomia

n-au determinat, singure, răul și binele de care a avut parte Biserica noastră. Oamenii – aceștia

au fost factorii ei hotărâtori și esențiali”379. Să ne explicăm: în țara mare, reunită, funcționau la

acea dată patru Biserici Ortodoxe! Constituanta bisericească avea tocmai acest rol, ea reunind

într-un congres reprezentanții tuturor bisericilor ortodoxe, for menit s să judece – căci „nu-i

nevoie de o unificare grăbită” afirma prudent presa – și să adopte căile unei orientări comune, în

interesul general al întregii Bisericii Ortodoxe. Trebuiau astfel unificate elementele ce decurgeau

din statutul șagunian, spre ideile căruia se orienta mitropolitul Miron, și alte aspecte specifice

celorlalte provincii.

378 Felicitarea, în loc. cit., supra, v. 2-3. 379 „Înfrățirea”, an I, nr. 40, 20 sept. și 45, 27 sept. 1920.



Unul din cei ce a contribuit esențial la rezolvarea acestor deziderate a fost Al. Lapedatu. La

sfințirea locului pe care urma să se ridice catedrala ortodoxă din Cluj, în 6 octombrie 1923,

prezența principelui Carol, a lui I. I. C. Brătianu, C. Banu, A. Cosma, a mitropoliților Nicolae Bălan,

Primen și Roman Ciorogariu, el spunea: „Dar am avut simțământul că biserica ce hotăram a închina

Domnului, aci, la Cluj, e mai mult decât o catedrală obișnuită: un altar destinat să înlocuiască, ca

simbol al vremurilor de mărire națională de azi, străvechea bisericuță vlădicească de la Vad, a

cititorului din început al Eparhiei noastre, a lui Ștefan Vodă cel Mare, cel Bun și Sfânt – un templu

menit să comemoreze generațiilor viitoare dezrobirea Ardealului subjugat, care a ținut ca-n inima

sa, în cetatea în care am purtat cununa suferințelor și ni s-a pus crucea mormântului, crucea

aceasta să se înalțe triumfătoare, întru lauda și mărirea lui Dumnezeu, ca odinioară, crucea lui

Heraclius pe templul Ierusalimului dezrobit, spre a vesti lumii viața fără de moarte a poporului

românesc, un monument, în fine, ridicat în aceste părți ale țării, ca să perpetueze, din veac în

veac, amintirea zilei de mare și sfântă sărbătoare, când oștile viteze și îndurătoare ale Patriei

mume au pornit războiul pentru liberarea fraților și reunirea lor laolaltă în hotarele vechei Dacii

romane a fericitului și gloriosului fondator al latinității răsăritene”380.

Cunoscând mai bine calitățile sale, clujenii – prin Seb. Stanca – vedeau în Al. Lapedatu „omul

care și-a consacrat demult în viața noastră românească un nume strălucit prin muncă neobosită

și cinste fără prihană”, „un fiu al Ardealului, crescut în concepțiile de viață ale neamului de

dincoace de Carpați, sinteza celui mai pronunțat spirit de intransigență națională, morală și

umanitară, moștenit de la marele său tată, fericitul profesor, Ion, Lapedatu de la Brașov”381.

Imediat ce preia conducerea ministerului, Al. Lapedatu va reveni la Cluj, vizitând o serie de

obiective, între care bisericile ortodoxă și unită, mănăstirea franciscanilor, participând la

dezvelirea portretului regal la Camera de Comerț și Industrie, în prezența episcopilor Majlath,

Nagy, Ferencz și Nicolae Ivan, la un spectacol de operă, după care-i va decora cu medalia „Bene

380 Cuvântare reprodusă în „Renașterea”, an I, nr. 6, 6 oct. 1923. Edificiu impresionant, catedrala clujeană a fost realizată după planurile și sub conducerea inginerilor Tib. Eremia, D-tru Marcu, N. Dordea, arhitecților George Cristinel și C-tin Pomponiu și pictată de Anastasie Demian (cupola), Gh. Rusu (timpanul și Pantocratorul), Catul Bogdan (cupola și altarul). Serbările de sfințire a ei, din 4-6 noiembrie 1933, la care au participat regele, Al. Vaida-Voievod, D. Gusti, M. Popovici, D. R. Ioanițescu, V. V. Tilea, Gr. Comșa, Nichita Duma, I. Stroia, Nic. Ivan, Nic. Bălan, I. Lupaș, Al. Lapedatu, patriarhul Miron Cristea ș.a., sunt consemnate de ziarul „Renașterea”, an XI, nr. 45-46, 19 nov. 1933. 381 „Renașterea”, an I, nr. 9, 4 nov. 1923.



Merenti” cl. I pe dirijorii Bobescu și Schiller, la o expoziție de stampe din colecția Gh. Sion

organizată la Biblioteca Universitară. Recepția oferită în onoarea sa de prefectul județului este un

prilej de a discuta cu șefii cultelor, românii Nicolae Ivan și Ilie Dăianu, cu episcopul Carol Nagy,

episcopul catolic, dr. Iosif Hirschler, cu cel unitarian, Ferencz Iozef, cel evanghelic maghiar, dr.

Fritz, și cel al sașilor, dr. Schuller, cu rabinii Glasner și Aisler382. Modul în care noul ministru

aborda lucrurile reiese din declarația făcută unui corespondent ce-l intervievase în trenul de

întoarcere la București: „Prefer să pot da fapte în loc de vorbe”383. Vizita amintită mai sus a fost

bine comentată, inclusiv de presa minoritară384.

Un lung șir de acțiuni continuă, noul ministru dovedind o neîntreruptă energie, interes și

pricepere, tact remarcabil în relațiile cu semenii săi, inițiative și putere de a urmări lucruri o dată

începute, până la îndeplinirea lor. La 12 ianuarie 1924, el era la Oradea, unde – ca membru al

guvernului – îi decora pe episcopii Roman Ciorogariu – cu „Coroana României”, mare cruce cu

cordon și „Răsplata muncii” cl. I – și Valeriu Frențiu. La ceremonie, la care participă și chiar vorbește

în limba română și episcopul romano-catolic Bielyk, Al. Lapedatu îi adresa celui ce împlinea

frumoasa vârstă de 71 de ani, R. Ciorogariu, laude: „Timp de 40 de ani ca profesor și director al

Seminarului Pedagogic și Teologic din Arad ați pregătit generațiile de învățători și preoți care au

propagat și susținut cultura românească în aceste părți extreme ale neamului, luptând însuţi, cu

condeiul și cu fapta, tenace și îndârjit, așa cum v-a fost sufletul, pentru realizarea idealului

românesc”385. În zilele următoare, la Cluj, un alt înalt prelat prin Al. Lapedatu va primi semnele

prețuirii oficialității – aceleași decorații –, episcopul Nicolae Ivan386. Tot în luna ianuarie, noul

ministru a înmânat într-un cadru festiv, la palatul episcopal din Arad, decorația Răsplata muncii

pentru Biserică și Coroana României în grad de mare ofițer, episcopului Ion I. Popp, iar peste

câteva zile, episcopului Lugojului, Al. Niculescu, celui al Caransebeșului, Filaret Musta, „Nestor al

arhiereilor români și episcopului Iosif Bădescu387. Cu ocazia acestui turneu oficial, ministrul ia

382 „Viitorul”, nr. 949, 23 nov. 1923. 383 „Înfrățirea”, 24 nov. 1923. 384 „Nagyváradi Napló”, 11 dec. 1923. 385 Cuvântarea, în „Viitorul”, 17 ian. 1924, și în „Nagyváradi Napló”, 16 ian. 1924. 386 „Înfrățirea”, 16 ian. 1924. 387 Vezi ecourile, în „Viitorul”, 27 ian. 1924, și „Erdélyi Hirlap”, 27 iun. 1924.



legătura cu o serie de fruntași ai vieții spirituale – la Timișoara îi vizita pe Emanoil Ungureanu și

episcopul catolic Augustin Pacha –, cercetează cu ochi critic muzeul local ca și starea

așezămintelor, văzând „multe biserici dărăpănate de urgia vremurilor sau de nepăsarea

conducătorilor statului nostru de ieri”, promițând ajutoare”388. Tot atunci, el anunța public, ca

ministru, o necesitate: „Ca român ardelean, știu că înființarea Episcopiei Timișoarei este un vechi

și fierbinte deziderat al bănățenilor și al tuturor românilor de dincoace de Carpați – și, în ceea ce

mă privește, aș fi foarte fericit dacă acest deziderat s-ar putea preface în fapt, în timpul cât voi

sta în fruntea departamentului”.389

În luna februarie 1924, Al. Lapedatu vizita orașul Turda, fiind însoțit de inspectorul general

al teatrelor din Transilvania, Emil Iasac. Venise în orașul de pe Arieș ca să stabilească modalitățile

de ridicare a catedralei, iar la cererea localnicilor le promisese și sprijinul pentru ridicarea unei

troițe în memoria lui Mihai Viteazul, pe dealul Cristișului. Nu se întâlnea însă aici numai cu prelații

români, dimpotrivă îi primea pe delegații comunității evreiești în frunte cu dr. Maurițiu Varfolvi,

iar la masa oficială oferită de directorul liceului turdean, Petre Suciu, participau protopopul

unitarian, Lorenthy, cel romano-catolic, Endre Doți, ministrul precizând în cuvântarea sa: „Eu, ca

istoric, afirm că această libertate confesională și națională, aci în Ardeal, a fost numai pentru unii

și nu pentru toți. Noi, românii, cari am suferit atât pentru această libertate confesională și

națională să facem din România Mare în adevăr țară clasică a libertăților confesionale și naționale”,

lucru posibil – spune el – căci „cu spiritul de toleranță al poporului român, cu Constituția, cu

spiritul de înțelegere și cu loialitatea sinceră a minorităților, România Mare va deveni în adevăr

țara clasică a libertăților confesionale și naționale”390.

În aceste noi împrejurări, Al. Lapedatu insistă în Senat, la 24 martie 1924, și în Adunarea

Deputaților, la 1 aprilie 1925, asupra necesității unei largi unitare de organizare a Bisericii

Ortodoxe Române, a măsurilor de ordin administrativ care să conducă la rezolvarea unei nevoi

adânc resimțite în noul stat român391. În cadrul acestora, învățatul evidenția tradiționalele și

bunele raporturi dintre stat și Biserică în România, spunând îndreptățit: „Oamenii noștri politici,

388 „Nădejdea”, 30 ian. 1924. 389 Ibidem. 390 „Viitorul”, nr. 1010, 15 febr. 1924. 391 Cuvântări reunite în broșură, sub titlul Două cuvântări cu privire la noua lege pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române rostite în Senat și Adunărea Deputaților de Alex. Lapedatu, ministrul Cultelor, Tipografia bisericească din Sf. mănăstire „Cernica, 1925, 40 p.



fie liberali, fie antiliberali, dacă și-au făcut cultura și educația superioară în străinătate, nu și-au

prefăcut sufletul și mentalitatea, întru atât ca să fie păgubitori, în activitatea lor de acasă, din

patrie, intereselor superioare ale neamului și ale Bisericii”392. Ca un bun cunoscător, Al. Lapedatu

oferea ascultătorilor și cititorilor elocventul exemplu al unui alt istoric, Mihail Kogălniceanu,

precursor în ceea ce privea stabilirea unei poziții adecvate a statului român independent și suveran

în raporturile sale cu Biserica națională.

Un subiect ce va confrunta diverse grupuri politice și eclesiastice, stârnind pe lângă un larg

interes și largi discuții publice – uneori de o evidentă subiectivitate – l-a constituit poziția

românească față de Vatican, relațiile dintre părți conducând la așa-numitul concordat. Dintru

început, Al. Lapedatu preciza, într-o declarație făcută presei străine: „Il est impossible de faire à

l'Eglise Catholique une situation exceptionelle, étant donné que la nouvelle Constitution roumaine

garantit a toutes les confessions et l'Etat doivent étre établis unifermement pour toutes par une

loi sur le régime des cultes, loi actuellement en preparation”393. Asupra concordatului vom reveni,

în paginile următoare, având în vedere semnificațiile și valoarea politică a acordurilor ce s-au

încheiat.

Păstrându-ne în cadrul anilor 1924 și 1925, să remarcăm faptul că aceștia ni se par deosebit

de bogați pentru activitatea ministrului Lapedatu ca și a departamentului – unul din cele mai

însemnate, dar, gândindu-ne și la cel al artelor, nu singurul – ce-l absorbea. La 1 mai 1924, ziarele

înștiințau despre vizita sa în comunele săcelene, unde cerceta nu mai puțin de 11 biserici și cu

care prilej, la Cernatu, a fost ales președinte al Casei Naționale, iar în cuvântarea preotului local,

Zenovie Popovici, i se aduc meritate laude394. Ministrul a lăudat inițiativele locale dar nu a uitat să

vorbească despre efortul la scară națională, cum era cel prilejuit de ridicarea catedralei din Cluj

pentru care ministerul acordase trei milioane lei. Asemenea investiție avea și o altă semnificație:

„Avem conștiința că această catedrală se ridică ca un monument istoric, ca o mărturie de

recunoştinţă, față de cei 800 000 care s-au jertfit pentru întregirea neamului nostru”395. În luna

iunie, Lapedatu străbătea din nou Bihorul, în 15 ale lunii – în prima zi de Rusalii – fiind la Ceica și

392 Ibidem, p. 37. 393 „Le temp”, nr. 468, 28 mart. 1924. 394 „Înfrățirea”, an IV, nr. 1073, 9 mai 1924. 395 Ibidem.



la Beiuș – cam o mie de țărani – le spunea: „Acum, după doi ani de zile, pot veni înaintea dv. cu

fruntea senină și cu conștiința împăcată că cele ce v-am spus atunci, că se vor face (în primul rând

reforma agrară, n.n.) s-au îndeplinit, una câte una, spre binele și folosul țării”396. Peste o lună,

Lapedatu a vizitat județul Tîrnava Mică, satele de la Căpîlna de Sus, Suplac, Laslăul Român și cel

Săsesc, Coroni Sînmartin, Șelmușu Român, Biia, Dîrlosul lui Ilarie Chendi, în total 14 așezări,

participând la 6 adunări populare. Cu acel prilej, s-a întâlnit cu delegații satelor românești și

săsești, le-a ascultat dorințele, a acordat fonduri de edificare a unor biserici (ca la Biia), a discutat

cu preoți români, cu pastorii evanghelici, ca la Zagar, Domald, Hundorf397. Înțelegerea nevoilor și

acoperirea financiară de către minister sunt obiective pe care el și colaboratorii săi le urmăresc.

Cunoașterea directă constituie un mijloc fără de care, credea ministrul, nu pot fi luate hotărâri

constructive. Acestea, încet-încet, devin evidente: în toamna anului 1924, un milion lei sunt

acordaţi pentru repararea bisericii episcopale de aci (300 000 lei); ridicarea bisericii din Ceica (400

000 lei) şi a celei din Belin (100 000 lei) iar 200 000 lei revin ca ajutor bisericilor unite din Bihor398.

Concomitent, cu un grup de specialişti din minister, el se arăta preocupat de măsurile juridice şi

organizatorice, declarând: „Guvernul nu poate sta pe loc cu lucrările sale de organizare a vieții

publice din noul stat român întregit. El trebuie să pregătească proiecte de legiferare în toate

domeniile acestei vieți, să le aibe gata pentru timpul când vor trebui sau vor putea fi prezentate

Parlamentului”399.

La un an de la instalarea sa ca ministru, Al. Lapedatu reușise deja să numere numeroase

realizări, să configureze un proiect de acțiune și să ajungă direct în contact cu realitățile. În 14

noiembrie 1924, el se adresa mitropolitului Nectarie, pe care-l instala ca ierarh al Bucovinei:

„Împrejurări, hotărâte adesea printr-un tainic și nepătruns înțeles, fac ca I.P.S. Ta, om al acestor

locuri, să vii la scaunul mitropolitan al Bucovinei, pe acelaşi drum, pe care – cum însuți ai relevat

– a venit, odinioară, la Suceava, cel dintâi arhiepiscop al ținutului acestuia, pe drumul Vlădicii Iosif

de la Cetatea Albă”. Noul ierarh – vorbind în numele generației Unirii – îi răspundea: „Ești chemat

396 „Înfrățirea”, nr. 1105, 18 ian. 1924. 397 Vizită întreprinsă în 2 duminici, consecutiv (20 și 27 iulie), cf. „Tîrnava”, an IV, nr. 30, 27 iul. 1924 și nr. 31, 3 aug. 1924. 398 În „Înfrățirea Poporului”, 5 oct. 1924. 399 Declarație în „Viitorul”, 12 oct. 1924.



să fii, în lumea noastră bisericească, reprezentantul autorizat al năzuințelor actuale ale acestei

generații: consolidarea cu un ceas mai curând și sub toate raporturile a statului întregit cu atâtea

străduinți, jertfe și suferinți”400.

Una din cele mai stringente nevoi pe linie bisericească o constituia, desigur, în acea epocă,

crearea Patriarhatului Bisericii Ortodoxe Române, care se releva drept „o necesitate a noii

organizații bisericești, reclamată de situația Bisericii noastre, înlăuntrul statului român și de

situația acestuia între celelalte state ortodoxe, ca unul ce are, cu excepția Rusiei, cel mai mare

număr de credincioși ortodocși”401. însuşi ministrul Cultelor declara: „Crearea Patriarhatului

Român e reclamată de situațiunea actuală de superioritate numerică și morală a Bisericii Ortodoxe

Române față de celelalte Biserici Ortodoxe străine, de rolul, mai însemnat uneori decât cel al

tuturor Patriarhatelor împreună, pe care Biserica noastră l-a avut în trecut, timp de secole, ca

apărătoare și protectoare a creștinilor din Orient și de prestigiul politic de care se bucură statul

român în rândul celorlalte state ortodoxe, prestigiu ce trebuie să și-l păstreze și prin poziția

Bisericii sale”402. La ședința solemnă a Sfîntului Sinod, de proclamare a Patriarhatului Bisericii

Ortodoxe Române, același Al. Lapedatu va spune: „Organizarea Bisericii Ortodoxe Române stă în

așa de strânsă legătură cu aceea a statului, că fazele dezvoltării acestuia sunt și ale aceleia”403.

Dezbaterile din corpurile legiuitoare asupra organizării unitare a Bisericii naționale vor dura câteva

luni, legea primind aprobare la 19 mai 1925404. Iată cum sintetiza un senator, Gavril Tripon,

lucrurile: „proiectul de lege al unificării B.O.R. ne pune în fața unui eveniment istoric de mare

importanță, căci neamul românesc, multe veacuri sfâșiat a fost, ca și haina lui Hristos [...] Era

natural și necesar, ca după întregirea patriei străbune, să se unească și toate părțile risipite ale

Bisericii Ortodoxe Române în o unitate puternică, capabilă de misiunea ei mare, de a înălța și a

întări neamul în toate cele sufletești și culturale, în plină armonie cu toate puterile vii constituite

ale statului, ajutând astfel la ridicarea și progresul neamului românesc, ajuns atât de târziu în

400 „Glasul Bucovinei”, 14 nov. 1924. 401 În prezentarea Legii pentru crearea Patriarhatului B.O.R., în „Monitorul oficial”, nr. 33, 21 feb. 1925, p. 425. Prima organizare prevedea ființarea a patru mitropolii, o arhiepiscopie și 13 eparhii sufragane. 402 Declarații în: „Viitorul”, 10 dec. 1924. 403 „Viitorul”, 7 feb. 1925. 404 Vezi dezbaterile la legea de organizare a B.O.R., rspectiv în urma proiectului expus de ministru și a raportului prezentat de peiscopul Lucian Triteanu, în „Monitorul oficial”, 19 mai 1925, p. 219.



posesiunea deplină a destinelor sale istorice în societatea popoarelor mai norocoase și mai

înaintate”405.

Paralel cu atât de importante evenimente, ministrul Al. Lapedatu lărgea, zilnic, autoritatea

departamentului său prin noi și noi fapte. La Curtea de Argeș, reușea să determine declararea

terenului din jurul Bisericii Domnești ca fiind de interes public, expropriindu-l în favoarea mai

bunei valorificări a monumentelor406, în mai 1925 punea piatra fundamentală la o altă catedrală

ortodoxă românească dintr-un alt oraș ardelean: Tîrgu Mureș. Cu acest ultim prilej, el spunea:

„Credincioșii aceștia sunt fii poporului, care, șir lung de veacuri, a fost ținut în sărăcie și ignoranță,

ca mai lesne să fie dominat și exploatat de cei ce au venit și s-au așezat pe urma lor în această

bine cuvântată patrie, bucurându-se, nu numai, de mulțumirea și fericirea pe care pământul acesta

scump și dulce le poate da, cu îndestulare, sub un regim de libertate și dreptate, de egalitate și

echitate, locuitorilor săi. Poporul acesta, poporul român, în toate cruntele adversități ale soartei,

și-a știut păstra cu particulară ardoare și cultiva cu înduioșător tradiționalism, formele credinței

sale străbune numai în modeste, în umile lăcașuri, de închinare, alungate de intoleranța și

asuprirea stăpânitorilor, de pe vremuri, pe coaste de păduri, în timp ce acei ce trăgeau tot folosul

trudei sale, cu avantagiile ce li le dădeau bogăția satisfăcătoare și cultură binefăcătoare își înălțau

mereu în mijloc de orașe adăpostite și de cetăți întărite, falnice și monumentale temple”407.

Vorbind – alături de episcopul Nicolae Ivan – unui numeros auditoriu, el încheia argumentând și

justificând politica de stat: „Iată de ce la acest popor, la noi cei ce facem parte dintr-însul, fiecare

piatră de temelie a unui nou lăcaș bisericesc trebuie să fie prilej nu numai de sinceră și profundă

mulțumire, ci și de nouă și întăritoare nădejde”408.

Dar, prezidând o politică culturală imparțială, desigur, însă, orientată justificat spre

ridicarea elementului românesc, Al. Lapedatu nu neglijează răsplătirea meritelor fruntașilor

comunităților minoritare. Astfel, călugărul romano-catolic Matei Seikel, director al Liceului

405 „Monitorul oficial”, nr. 88, 21 mai 1924, p. 2263. 406 Vezi hotărârea, în: „Monitorul oficial”, nr. 88, 28 apr. 1925. 407 Cuvântarea, în: „Viitorul”, 10 mai 1925. La 2 dec. 1934 catedrala – al cărei proiect se datorează arh. Iosif Victor Vlad și a cărei edificare a costat 17 milioane lei – era sfințită în prezența lui N. D. Chirculescu, Al. Lapedatu, C. Angelescu, gen. N. Condeescu, de episcopul Nicolae Ivan (cf. „Dimineața”, 4 dec. 1934). 408 Ibidem.



„Tomis”, din București este decorat de către ministru cu Răsplata muncii pentru Biserică cl. I

Răsplata muncii pentru învățământ cl. I409.

În fiecare colț de țară inițiativele spirituale comunitare sunt încurajate, răspunzându-se

astfel nevoilor de lărgire a cadrelor culturale naționale. Așa, la Dorohoi, în 30 mai 1925 Al.

Lapedatu așeza piatra fundamentală la Seminarul Bisericesc, subliniind cu acel prilej: „Între

acțiunile vieții noastre naționale ce se vor impune cu deosebire atențiunii celor ce vor examina în

viitor evoluția României întregite din primii ani ai ființei sale, va fi înregistrată, negreșit, și aceea

cu care fiii neamului românesc caută, prin toate căile, în particular însă prin cea mai esențială,

prin școală, să dobândească mari și cât mai multe mijloace de propășire culturală, în scop de a

complini lipsurile dureroase rămase de pe urma unui trecut de vitregă asuprire și pentru a ajunge

la nivelul la care se găsesc, în această privință, cei ce au profitat în chipul cel mai larg, de favorurile

regimului de privilegii sub care au trăit”410. Nu reies din asemenea gânduri în nici un fel intenții

de revanșă sau de folosință neprincipială a situației privilegiate a românilor în noul context.

Vorbitorul accentua și atunci, logic și corect, nevoia de școală, „prin conștiința pe care acest popor

o are că numai posedând mijloacele de cultură ale neamurilor celor mai înaintate va putea exercita,

efectiv și deplin, dominațiunea politică la care a ajuns după mii de ani de lupte și suferințe, – prin

conștiința că numai valorificându-și aptitudinile de rasă și puterile sale creatoare, prin cultură, își

va validita superioritatea sa și o va putea impune altora – prin conștiința în fine, că, după realizarea

idealului național, unității sale politice, misiunea istorică pe care o are în această parte a lumei

numai prin cultură o va mai putea îndeplini”411. Al. Lapedatu ar fi trebuit să revină cu prilejul

Rusaliilor din 1925 la Ceica, în Bihor – de unde i se vor adresa telegrafic mulțumirile sincere pentru

ajutor –, unde s-a sfințit piatra fundamentală a impozantei biserici412. Îl vom găsi la 22 septembrie

1924, la sfințirea bisericii de la Movila Miresei, alături de Leonte Moldovan, prefectul județului

Brăila, Șerban Răducanu, alți fruntași, serviciul divin asigurându-l episcopul Ghenadie al

409 Cf. „Jugendfreund”, București, nr. 4, 1 apr. 1925. 410 „Viitorul”, an 17, nr. 5172, 3 iun. 1925. 411 La respectiva solemnitate, mai participau G. G. Mârzescu, ministrul Justiției, și mitropolitul Pimen, al Moldovei. 412 „Beiușul”, nr. 24, 9 iun. 1925. La respectiva solemnitate participau R. Ciorogariu, prefectul N. Popovici ș.a.



Buzăului413. Revenind într-o vizită în județul Cluj, la Ormeniș și Măcicaș, ministrul acordă fonduri

pentru bibliotecile sătești și 20.000 lei pentru o nouă biserică la Teaca. Alături de români, îi

adresau cuvinte de bunvenit și mulțumiri pentru ajutor preotul luteran, Feldolany și cel reformat,

Muszman, protopopul Decei și primarii localităților414. Însoțindu-l pe patriarhul Miron Cristea,

împreună cu patriarhul Damian al Ierusalimului și episcopul Lucian al Romanului, vizitează județul

Bălți, apoi Cernăuți, unde-i întâmpina Ion Nistor415. La data de 22 iulie 1925, el îl instala – în

prezența lui N. Ivan, V. Goldiș, V. A. Cosma ș.a. – pe episcopul Aradului, Gr. Comșa, „cel dintâi

ierarh pe care România întregită îl dă azi Episcopiei Aradului”, ca fiind „în totul și în toate

reprezentantul fervent al celor două necesități dominante ale zilelor noastre – unificarea

sufletească și consolidarea națională” și pe care-l îndemna să urmeze exemplul lui Moise Nicoară:

„Căci ce face puterea și creează prestigiul instituțiilor în viața popoarelor sunt tradițiile acestea

care, împreună, sufletește, indizolvabil generațiile ce se succed, una de alta”416. În același an, Al.

Lapedatu – alături de Miron Cristea – punea piatra fundamentală la palatul episcopal din

Constanța, iar la 14 aprilie în aceeași formație, vizita Liceul „Dealu”, unde acordă fonduri de

restaurare, iar în toamnă – când dispare episcopul Constantin Ilarie Teodorescu, tot el îi releva

meritele ca păstor ortodox în Dobrogea417. La numai câteva zile, în 14 octombrie, Al. Lapedatu și

dr. C. Angelescu pun piatra fundamentală la Seminarul, „Chesarie episcopul”, din Buzău, al

patrulea așezământ de acest fel fondat în acel an, prezența episcopului Ghenadie. Folosea prilejul,

ca în cuvântarea sa să-l evoce pe Chesarie și pe urmașul acestuia, sălișteanul Dionise Romano, pe

primul prezentându-l ca „animator și creator, un om de voință și energie, un bărbat cu mai

serioasă școală teologică i mai frumoasă simțăminte naționale”418. Numai cu zece zile mai

devreme, la 4 octombrie, tot Al. Lapedatu punea piatra de temelie la Seminarul „Negru Vodă” din

Curtea de Argeș, în prezența ministrului Finanțelor Vintilă Brătianu. Amintind activitatea „Zelosului

413 „Dunărea de Jos”, 23 sept. 1924. Cu respectivul prilej, ministrul vizita construcţia palatului „Lyra”, actualul teatru și societatea muzicală locală, iar în județ localitățile Ianca, Berlescu, Perișoru. 414 „Viitorul”, an 17, 13 aug. 1925. 415 Idem, 1 oct. 1925. În Cernăuți Al. Lapedatu vizita Teatrul, conservatorul de artă dramatică și muzicală, muzeul și se întâlnea cu venerabilul C. Morariu. 416 „Viitorul”, an XVII, nr. 5208, 15 dec. 1925. 417 Antonie Plămădeală, Contribuții istorice privind perioada 1918-1939. Elie Miron Cristea. Documente și corespondență, Sibiu, 1987, p. 210-211, 335-336, 379; „Viiorul”, 1 oct. 1925. 418 „Viitorul”, an 17, nr. 5287, 16 oct. 1925.



cărturar și patron al literaturii bisericești Iosif”, pe urmașul său Ilarion, „amic și sfetnic al lui Tudor

Vladimirescu”, ministrul le spunea celor prezenți: „După constituirea noului stat român întregit,

idealul nostru rămâne a fi numai îndeplinirea misiunii culturale și civilizatorie ce ne este rezervată

la Dunărea de Jos”419. În locul acesta, unde înaintași au fost episcopii de bună amintire Iosif de

Silvaș, Ilarion, Neofit Scriban, Iosiv Naniescu și Gheorghe Timuș, istoricul îi îndemna pe urmașii

lor „să facă și din acest târg străvechi al patriei un centru de viață culturală pentru tinerele mlădițe

ale urmașilor, descălecătorilor lui Negru Vodă, ale acestor români negreni, cum se numesc ei

însăși –, să ridice, sub acest raport, vaza școlii lor într-atâta, încât vizitatorii anticelor și

minunatelor monumente de arte din această întâie reședință domnească a țării, în pelerinajul lor

pios de la mormântul întemeietorului dinastiei regale române, al Hohenzollernilor, să se simtă

îndemnați a se opri, cu dragoste și interes, și la această școală de cultură a minții și de educație

a sufletului, găsind în ea ceea ce trebuie să fie o asemenea instituțiune: lumină, credință și simțire

românească”420.

O sumară cercetare de arhivă scoate în evidență efortul financiar pe care statul – prin

Ministerul Cultelor și Artelor – l-a suportat numai în anul 1925 pe seama Cultelor. Pentru unele

cazuri mai reprezentative, exemplificăm în cele ce urmează: Episcopia romano-catolică din Alba

Iulia primea 300 000 lei pentru continuarea lucrărilor la catedrala „Sf. Mihail” din localitate, în toți

anii de după Unire, statul finanțându-le aproape în întregime, mai mult permițând arh. maghiar,

István Moller, să continue conducerea acestui șantier421. Bisericile în construcție din județul Gorj

primesc, la 10 februarie 1925, un ajutor de 100 000 lei422 iar alți 200 000 lei sunt acordați „pentru

acte de propagandă în chestia calendarului în Basarabia”423. Unui expert în probleme bisericești,

prof. Dragomir Demetrescu, ministrul îi semna un fond de 50 000 lei pentru a-i sluji deplasării la

Salonic și Constantinopol, „pentru a desăvârși formalitățile privitoare la înființarea Patriarhiei

B.O.R.”424. Senatorului N. Porumb i se înmânau 40 000 lei pentru a fi distribuiți bisericilor ortodoxe

419 Ibidem. 420 Ibidem. 421 Vezi decizia ministrului nr. 6088*/15 dec. 1925, în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XXII, v. 5, f. 3. Despre efortul general de restaurare, date conclusive în lucrarea noastră: Protejarea mărturiilor cultural-artistice din Transilvania și Banat după Marea Unire, București, 1988, p. 130-201. 422 Cf decizia nr.08316/10 feb. 1925, în loc. cit., supra, vol. XXII, v. 5, f. 33. 423 Cf decizia nr. 14291/10 mart. 1925, idem, f. 51. 424 Cf decizia nr. 23967/6 mai 1925, idem, f. 91.



române din protopopiatele Bocșa Montană și Oravița425, iar unor biserici ortodoxe din

protopopiatul Reghin – Cașva (10 000 lei), Ibănești – Pădure (30 000 lei), Hodac (15 000 lei),

Jăbenița (10 000 lei) și Reghin (10 000 lei), li se acorda suma de 75 000 lei426. În protopopiatul

Ilia și Dobra din județul Hunedoara – prin protopopul C. Moldovan, deputat – Al. Lapedatu

dispunea un ajutor de 40 000 lei, iar parohiei din Olpret (jud. Solnoc – Dăbâca), 20 000 lei427.

Pentru încurajarea Societății Corale a bisericii „Sf. Ioan” din Focșani, prin decizie se acordau 20

000 lei428. La Oradea, ministrul aproba 90 000 lei Episcopiei unite, pentru a susține în liceul-

internat întreținerea a 30 de elevi, iar episcopului Al. Niculescu i se trimit 10 000 lei, necesari

reparației și întreținerii caselor parohiale și bisericilor din eparhia Lugojului429. Aceeași sumă –

100 000 lei – era eliberată pentru un scop identic pe seama Mitropoliei Blajului, privind bisericile

ortodoxe din secuime, ca și episcopului Fr. Frențiu pentru reparațiile din eparhia sa430. Numeroase

așezăminte primesc sprijinul material al acestui ministru bine informat și foarte bine intenționat:

parohia din Avrămeni (jud. Dorohoi) obține pentru noua biserică un ajutor de 10 000 lei în timp

ce reparația bisericii „Buna Vestire” din com. Săgeata (jud. Buzău) este încurajată cu 20 000 lei431.

Chiar și ziarul „Independența” primea din partea Ministerului Cultelor și Artelor o gratificație de

30 000 lei pentru „publicațiile inserate cu privire la construcțiile de biserici rurale și urbane în

1925”432. Al. Lapedatu semna acordarea sumei de 10 000 lei lui An. Damian, „pentru studiul

picturii bisericești pe la toate mănăstirile prin țară”, în timp ce episcopului Nicolae Bălan – 100

000 lei, arhimandritului Iuliu Scriban – 75 000 lei, iar lui I. Lupaș – 25 000 lei, pentru îndemnizația

de participare la Congresul internațional bisericesc de la Stockholm, din vara anului 1925433. Celor

de la Brâncoveni – sat Văleni, ce-și ridicau un nou așezământ, le aproba un ajutor de 20 000 lei,

iar pentru reparațiile bisericești „Adormirea” din Fălticeni alți 25 000 lei434. La fel, pentru reparații

425 Cf decizia nr. 24439/6 mai 1925, idem, f. 92. 426 Cf decizia nr. 26987/23 mai 1925, idem, f. 102. 427 Cf decizia nr. 27513/26 mai 1925 și respective nr. 27930/29 mai 1925, idem, ibidem, f. 104, 110. 428 Cf decizia nr. 27931/29 mai 1925, idem, f. 115. 429 Cf decizia nr. 28560 și 28561/1 iun. 1925, idem, f. 122, 123. 430 Cf decizia nr. 28564 și 28567/1 iun. 1925, idem, f. 127, 131. 431 Cf. deciziile nr. 28836/2 iun. și 31476/17 iun. 1925, idem, f. 135, 143. 432 Cf. decizia nr. 34657/4 iul. 1925, idem, f. 153. 433 Cf. deciziile nr. 36677/16 iul. și 38704/29 iul. 1925, idem, f. 166, 170. 434 Cf. deciziile nr. 44649/10 sept. și 45079/12 sept. 1925, idem, f. 191, 192.



la bisericile din Beliș, Calata, Călățele, Sebeșul Mare, Măguri, Muntele Rece, Someșul Cald și

Someșul Rece, Mociu, Bărăi și Stolna din jud. Cluj, se acordau 110 000 lei, alți 140 000 lei sunt

dați tot pentru reparații bisericilor din Sărmaș (50 000), Budelec (10 000 lei), Tușin (20 000 lei),

Țăgșor (10 000 lei), Țagul Mare (10 000 lei), Dîmbu (10 000 lei), Nadeș (10 000 lei) Cluj-Mănăștur

(10 000 lei)435. Serbările religioase din octombrie de la Iași și Secu sunt stipendiate, prin V.G. Ispir,

care le-a urmărit, cu 50 000 lei436. Urmărind consecvent ridicarea spirituală a Ardealului, ministrul

va adăuga celor de mai sus și alte ajutoare: câte 50 000 lei bisericilor din Miluan, Ugruț, Adalin,

Tămașa, Petrindu Mare, Muerău, Ardeova, Vîlcăul Unguresc, Molosig, Finciu, Suceag, Șard,

Sumurduc, Stana și Cămărașul Deșert; 15 000 lei bisericii din Fildu de Jos și 10 000 lei celei din

Șopteriu437. Alte fonduri vor fi îndreptate tot înspre Ardeal: câte 10 000 lei pentru reparațiile

bisericilor de la Baica, Hida, Mierța, Fildu de Sus, Căpușu Mic, Sînpaul, Gîrbău, Aghireș, Cătina și

Baciu438. Tot în același scop sunt eliberați de minister 15 000 lei pentru reparațiile bisericii din

Tăuți, 30 000 lei celei din Berind, câte 10 000 lei la Chibuleaț – biserică reformată, 15 000 lei la

Uilac, câte 10 000 lei tot pentru reparații la așezămintele din Sava, Ghilatec, Vișa, Petea, Palatea,

Vaida Cămăraș, Bothaza, Tothaza, Berchieș, Coaciu, Băbuț, Măcicașu unguresc, Sînmăstru,

Măcicaș, Buda Veche, Giula, Ciumăfaia, Deuș, Bodoc, Chidea și Sinteu439. Concomitent, câte 10

000 lei primesc alte 10 comunități tot pentru reparații la biserici: Visnia, Ormeniș, Lumperd, Sîn

Mihail, Chibulsut, Sînpetru de Cîmpie, Nireș, Tăud, Vaidahaza și Sînmihaiul deșert: iar câte 5 000

lei la Uifalăul Borșei, Aruncuta, Calian, Corpădea; Boj, Pata, Cuzăplac, Tic, Arghiș, Stobor, Lăzu.

Dîncu, Totelec, Cuteuș, Almașu Mare, Chedremal, Bercea, Cubleș, Topa Sîncraiu și Zutor440.

Ridicarea Seminarului din Dorohoi este încurajată printr-o sumă de 500 000 lei, ca și catedrala

romano-catolică și Seminarul catolic din Alba Iulia, care primesc 100 000 lei441. Până și personalul

de serviciu al Adunării Deputaților primește o bonificație de 15 000 lei, acordați pentru munca

435 Cf. deciziile nr. 49819 și 49820/8 oct. 1925, idem, f. 199, 200. 436 Cf. decizia nr. 49940/9 oct. 1925, idem, f. 204. 437 Cf. decizia nr. 53756/31 oct. 1925, idem, f. 207. 438 Cf. decizia nr. 53757/31 oct. 1925, idem, f. 208. 439 Cf. deciziile nr. 53758 și 53759/21 oct. 1925, idem, f. 209, 210. 440 Cf. deciziile nr. 53760 și 53761/31 oct. 1925, idem, f. 211, 212. 441 Cf. deciziile nr. 54462/4 nov și 54794/6 nov. 1925, idem, f. 213.



depusă cu prilejul investiturii I. P. S. Patriarh442. La Blaj, unde mitropolia reconstruia capela

arhiereilor greco-catolici, Al. Lapedatu acordă un fond de 50 000 lei; apoi unor parohii ortodoxe

ca Sf. Arhangheli din Satu Lung (40 000 lei), Tinca – Bihor (50 000 lei); Teiuș – Alba (30 000 lei),

mănăstirii Sâmbăta de Sus (200 000 lei); episcopiei Curtea de Argeș (200 000 lei); Seminarului

Teologic din Galata (500 000 lei) și din nou Mitropoliei Blajului (100 000 lei)443. Ministrul aproba

acum tipărirea – la îndemnul lui R. Ciorogariu – a lucrării prof. Plopu, Despre patronat, acordând

80 000 lei, din care 40 000 lei drepturi de autor444. La fel era suportată tipărirea Cronicii

Romanului de către Lucian Triteanu, căruia i se trimit 100 000 lei445. Unei parohii argeșene,

Costești II, ministrul îi aproba pentru reparații un ajutor de 10 000 lei, alteia din Bihor – de la

Miersig – 20 000 lei, celei de la Măgărei (jud. Tîrnava Mare) 15 000 lei, iar celei din Tohanu Nou

50 000446. Celor din Săcele – ce continuă restaurarea la biserica „Adormirea” – Al. Lapedatu le

adaugă o sumă de 150 000 lei, prevăzând și instalarea curentului electric; semnează eliberarea a

50 000 lei pentru biserica Sf. Nicolae din Huși, și aceasta în reparații, ca și pentru reparațiile

bisericilor bihorene de la Fenereș (20 000 lei), Cociuba (7 000 lei), Săldăbagiu (6 000 lei), apoi

celor din Huedin și Bistrița (câte 50 000 lei) și nu uită nici de casele de citire de pe lângă bisericile

Adormirea și Sf. Arhangheli din Satu Lung, Purcăreni, Tărlungeni, Cernatu, Turcheș și Baciu, unde

atribuie fiecăreia câte 5 000 lei447. Dacă am avea numai aceste date și ar fi suficient să susținem

afirmația implicării financiare masive a statului român în asigurarea materială a Bisericii, factor

important pentru întreaga sa politică de consolidare socială, economică și culturală. Cât îl privește

pe cel ce conduce Departamentul Cultelor, Al. Lapedatu, remarcăm cu câtă grijă dirijează fondurile

înspre repararea vechilor edificii și construirea unor noi așezăminte de cult, sesizând în această

stăruitoare operă înțelegerea deplină a rolului acestora în spiritualitatea românească din acea

epocă. Ministru, dar deopotrivă istoric și dascăl, Lapedatu susținea marile prefaceri din societatea

românească postbelică, unde „Prefacerea aceasta se evidențiază prin tendințele și năzuințele

442 Cf. decizia nr. 58380/1 dec. 1925, idem, f. 226. 443 Cf. deciziile nr. 58941/3 dec. și 60882/15 dec. 1925, idem, f. 230, 232. 444 Cf. decizia nr. 61712/19 dec. 1925, idem, f. 244. 445 Cf. decizia nr. 61716/19 dec. 1925, idem, f. 250. 446 Cf. deciziile nr. 61713/19 dec., 62131/21 dec., 62132/21 dec., 62135/21 dec. 1925, idem, f. 246, 252, 253, 255. 447 Cf. deciziile nr. 62510, 52350/20 dec., 2021/12 ian., 62487/20 dec., idem, f. 260, 269, 276, 277.



noastre ale tuturor de a ne întocmi viața bisericească, spirituală și morală, într-un sens mai înalt

și mai temeinic și se va îndeplini prin chemarea îndeosebi a elementului mirean la o mai strânsă

și mai în masă colaborare cu reprezentanții și slujitorii bisericii”448. Al. Lapedatu rostea aceste

cuvinte, amintind totodată pe marii pastori ce-au slujit la Huși, Iacov Stamate, Veniamin Costache

și Melchisedec Ștefănescu, avându-i alături pe dr. C. Angelescu, deputatul St. Ioan și episcopul

Hușilor Iacov, vizitând gimnaziul „Anastasie Panu”, așezând piatra fundamentală la Școala Normală

de băieți și inaugurând Școala Secundară de fete „Elena Doamna”.

Pentru activitatea sa de zi cu zi, contemporanii i-au reținut meritele, i le-au evidențiat: „Al.

Lapedatu a dat un plus manifestărilor artistice de tot soiul, a organizat și supravegheat turneele

teatrale în țară, a înălțat scaunul mitropolitan la rangul de Patriarh, a strâns legăturile între Biserica

noastră ortodoxă cu cea Poloneză și cu cele creștine ortodoxe din Orient și a contribuit la înălțarea

prestigiului clerului nostru”449.

Cu scopuri totdeauna susținute prin argumente de ordin istoric, Al. Lapedatu își leagă

numele de fapte cu totul reprezentative pentru biserica națională. Astfel, pentru restaurarea

străvechii tradiții de viață bisericească ce-a domnit în aceste regiuni în primele veacuri ale

creștinismului biruitor450, el îndemna la instalarea episcopului Gherontie al Constanței, vorbind la

o ceremonie la care participa, între alții, și Gala Galaction.

În anii 1925-1926, problema cultelor religioase reținea atenția prin largi dezbateri publice,

determinate de nevoia legiferării regimului acestora. Pentru a pregăti o lege cât mai realistă în

prevederile sale, Al. Lapedatu arăta: „Ținem să accentuăm că anteproiectul acestei legi a fost

comunicat autorităților tuturor cultelor ca să-și facă observațiile și ca să ne pună în măsură de a

cunoaște dorințele tuturor. Aceste autorități au răspuns invitației noastre și la redactarea definitivă

a proiectului s-a ținut seamă, întrucât a fost cu putință de toate observațiile făcute și dezideratele

exprimate”451. Într-adevăr, o serie de observații, sugestii, propuneri au venit din aceste largi

consultări. Reprezentanții Bisericii Evanghelice – întâlnim între acestea observații ale protoiereului

448 Cuvântarea la așezarea pietrei fundamentale la Seminarul și Școala Normală din Huși, în „Viitorul”, an 18, nr. 5357, 12 ian. 1926. 449 „Gheara”, an V, nr. 7, ian. 1926. 450 „Dimineața”, 17 mart. 1926. 451 „Viitorul”, 17 dec. 1925.



evanghelic din Tărlungeni, Sipórady-Lájos, ale episcopului unitarian din Cluj, Iosef Ferencz ș.a. –

constatau: „Recunoaștem că proiectul exprimă în general în mod satisfăcător principiul egalității

cultelor”452. Principalul raport asupra proiectului aparține dr. I. Mateiu453, pe lângă el fiind

consultați V. Brătianu, V. C. Ispir, episcopul Lazăr (Lucian Triteanu) ș.a., comunitățile israelite

congresuale și status quo din Ardeal și Banat, Uniunea Evreilor Români, Uniunea Comunităților

Israelite din Vechiul Regat, Uniunea Comunităților Baptiste din România, Consistoriul Mitropoliei

Ortodoxe Române din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș, Consistoriul Lutheran din Transilvania,

episcopul romano-catolic, Gustav Carol Mailath, episcopul Timișoarei, Fr. Baskovic, canonicul

Robert Hamon (S. Mare), Arhiepiscopia catolică din București, Mitropolia greco-catolică din Blaj,

Dieceza romano-catolică de rit latin Oradea, Consiliul dirigent al Eparhiei Reformate din Ardeal,

Consitoriul Bisericii Unitariene, Episcopia Lipovenilor, Biroul Central Ortodox Israelit din

Transilvania. Asupra proiectului de lege, dezbătut în sesiunea ordinară a Senatului, principalul

autor (proiectul poartă corecturile olografe ale lui Al. Lapedatu, în toate variantele sale, n.n.)

afirmă că: „și-a luat ființa din obligațiunea precizată lămurit în Constituțiune și izvorâtă mai ales

din interesul neîntârziat ce se impunea în noile împrejurări, acela al păstrării neatinse a unității și

neatârnării statului nostru față de diferitele culte existente în cuprinsul teritoriului nostru

național”454.

Concomitent cu astfel de preocupări, Al. Lapedatu nu uita de evenimentele ce reprezentau

simboluri deopotrivă pentru viața religioasă și cea națională. Un astfel de prilej l-a oferit, în 1926,

aniversarea a 16 secole de la istoricul Sinod de la Niceea. Ministrul a stabilit ca această

comemorare să se facă la Iași, la Mitropolie – în frunte cu mitropolitul Pimen. De ce? Argumentul

istoricului era simplu: ca un omagiu adus acestei eparhii, comemorarea având „nu numai un sens

comemorativ, istoric, ci și unul actual, simbolic, pecetluit prin prezența la festivitate a tuturor

conducătorilor, ierarhilor bisericilor române de sub fostele stăpâniri străine”, cu scop declarat „de

a arăta ca și odinioară membrii Sinodului de la Niceea, că după restaurarea unităţii politice a

statului, restabilirea unităţii Bisericii sale a fost pentru aceşti ierarhi o chestiune de conştiinţă, pe

452 Vezi dosarul În problema legii Cultelor, 1926, în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XXIII, v. 26, 30. 453 Raport, 69 p., în loc. cit., supra, v. 63. 454 În BAR, loc. cit., supra, vol. XXII, v.2.



care cu dragoste şi înţelegere au ştiut a o realiza într-un consens de înaltă valoare morală și

națională”455. Ministrului nu i-au scăpat din vedere nici aspectele legate de unificarea

învățământului teologic, dezbătute riguros o dată cu promovarea la Senat a legii catedrelor

universitare, în 7 aprilie 1927. Cu respectivul prilej, stăruința lui de a se înființa o facultate de

teologie la Chișinău capătă răspuns pozitiv, Al. Lapedatu urând noului institut „să fie ca floarea

soarelui adică să se întoarcă, să se orienteze, totdeauna, cu fața spre soare, spre soarele culturii

românești ce răsare și apune aici, în capitala țării, în București”456.

În vara anului 1927, ministrul Al. Lapedatu era întâmpinat, la 31 august, la Dorohoi, de

autorități, în frunte cu deputatul Ion I. Pillat, prefectul I. Capră, senator Remus Bălănescu, de

directorul Seminarului Teologic „Pimen mitropolitul”, D. Furtună, I. Pillat îi adresa, primul, salutul

și îl ruga „pe d. ministru ad interim la FInanțe, Al. Lapedatu, ca să ajute pe d. ministru de Culte,

Al. Lapedatu, pentru desăvârșirea acestei opere gigantice (clădirea seminarului, n.n.)”457. Luând

cuvântul, în dubla sa calitate ministerială, Al. Lapedatu mulțumea celor cu care, în 1925 – G.

Mîrzescu, G. G. Burghele, C. G. Tomaziu – pusese piatra fundamentală, acordându-le un prim

ajutor de două milioane lei. Ziarul local remarca, prin cuvântul deputatului N. A. Stoeanovici:

„Guvernul întreg, prin acest distins oaspete al nostru, va cunoaște munca ce trebuiește închinată

acestui județ și cu mijloacele de care statul va dispune, vom vedea terminându-se localurile de

lumină și începându-se altele noi”458.

Aflat în aceeași lună august la Cluj – unde ar fi trebuit să participe la 4 august, invitat de

episcopul Iuliu Hossu, la sfințirea bisericii din Feldioara – ministrul anunța – cu prilejul instalării

lui Victor Eftimiu ca director al Teatrului Național – decorarea preotului Cupșa cu Răsplata muncii

pentru Biserică cl. I şi a altor 12 parohieni cu aceeaşi medalie, cl. a III-a459.

Ca una dintre cele mai dificile chestiuni ale acestei etape – respectiv anii 1926-1928 – s-a

impus a fi definitivarea mult discutatei legi a Cultelor. Absolut necesară, căci: „În marea operă de

455 „Viitorul”, 1926, f.n., f.d. în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. III. 456 „Națiunea”, nr. 80, 7 apr. 1927. 457 „Viitorul”, 31 aug. 1927. 458 „Gazeta Dorohoiului”, an X, nr. 27, 31 oct. 1927. 459 „Națiunea”, 6 sept. 1927.



consolidare a statului nostru, începută după încheierea păcii, legea Cultelor însemnează, pe lângă

un pas înainte pe acest teren, punerea în discuție a unei probleme vitale pentru România. În

mijlocul unui popor ale cărui credințe fac parte din viața lui națională și sufletească, această lege

se leagă de cele mai înalte preocupări ale sale”460.

La fel vedeau lucrurile și alți fruntași ai vieții spirituale, de pildă raportorul la proiectul de

lege, Petre Gîrboviceanu, afirmând: „Statul român fiind un stat unitar trebuie să aibă și o lege

uniformă relativ la culte, în care să se stabilească raporturile dintre stat și diferitele culte, raportul

dintre culte, chestiunea patronatului ș.a.”461. Atunci când proiectul – care, cum vom vedea, a

presupus aprige discuții și confruntări de doctrină – fusese prezentat Adunării Deputaților de

Comisia permanentă a Instrucțiunii Publice, Cultelor și Artelor, prin I. Mateiu, se nota: „Statul

nostru, creat și dezvoltat pe temeiurile sigure ale creștinismului istoric, a înțeles în toate

împrejurările, că Biserica, prin înalta ei chemare spirituală, constituie unul din așezămintele

fundamentale în opera de închegare și perfecționare a societății omenești. Cu atât mai mult își dă

seama de valoarea ei socială astăzi, când în frigurile cumplite ce agită neamurile pe urma rănilor

adânci tăiate de un război istovitor, nevoia unei reculegeri morale este mai adânc simțită decât

oricând”. În cadrul respectivului proiect, justificarea era formulată astfel: „De aceea România a

acceptat doctrina politică a legăturii dintre stat și culte, alegând dintre diferitele sisteme pe acela

al superiorității statului față de Biserică, numit și sistemul antonomiei bisericești. Dându-și seama

că acest sistem răspunde nu numai evoluției noastre moderne, dar și tradiției diferitelor culte,

statul românesc a socotit că urmează o politică înțeleaptă atunci, când păstrând autonomia pe

seama cultelor, în care acestea au trăit veacuri neîntrerupte, înțelege s-o acorde și altora, care n-

au avut-o, spre a realiza astfel principiul egalei lor protecțiuni”462.

O sumedenie de aspecte neașteptate s-au ivit pe parcursul lucrărilor de definitivare a acestei

legi, fără să neglijăm „izvorul” lor obiectiv: în Bucovina problemele clerului fuseseră reglementate

prin Constituția austriacă din 21 decembrie 1867 și legile interconfesionale din 25 martie 1868 și

460 Din Cuvântarea mitropolitului Nicolae Bălan în Senat, la 27 mart. 1928, în „Telegraful Român”, LXXVI, nr. 27, 31 mart. 1928. 461 Din raportul prezentat în Senat, la 14 mart. 1928, În BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XXIV, v. 90. 462 Raportul în loc. cit., supra, vol. XXIV, v. 14. a.



28 mai 1874; În Transilvania existau de asemenea anumite legi (nr. XX/1848, LIII/1868,

XXXIII/1894 și XLIII/1895). Pe lângă obligativitatea unificării diverselor prevederi, reieșeau și vicii

ascunse sau chiar neglijări. Una rezida în absența unui raport juridic a stipulației ca în căsătoriile

mixte, la stabilirea religiei progeniturilor, să se admită și voința mamei, aspect reclamat de

Consiliul Național al Femeilor Române – Secția minorităților463. Scăpaseră necuprinse în lege

comunitățile armenești, unele cu o mare vechime464 și mai ales se desprindeau, din discuții, dificile

chestiuni privitoare la cuprinderea diverselor comunități evreiești. Încă din 1925, Uniunea Evreilor

Români, prin președintele W. Fildermann, se adresa primului ministru cerând respectarea unui

statut aparte, privilegiat, în cadrul discutatei legi465. Cererile acestora era sprijinite pe plan extern

prin Alianța Israelită Universală, care prin presă466 și direct – ca în intervenția făcută la ministrul

român acreditat la Paris, la 3.II.1927 –, cerea o situație mai bună pentru evreii din România. Sub

conducerea profesorului Al. Lapedatu, un grup de experți – între aceștia un rol deosebit jucându-

l Z. Pîclișanu – se documentează asupra felului în care au fost rezolvate asemenea aspecte în alte

legislații, apelează467 la vârfurile intelectuale evreiești. Consultat în acest scop chiar de Al.

Lapedatu, prim-rabinul Chaim S. Shor din București aduce lămuriri în scris privind religia mozaică,

deosebirile dintre neologi și ortodocși, recunoscând: „Noi știm că statul român a dat întotdeauna

dovadă de toleranță largă”; este primit și discută cu ministrul, subliniind unele dezacorduri între

el și ceilalți rabini sau fruntași evrei (dr. W. Fildermann, Ellie Bercovici, Horia Carp), militează

pentru un statut special privilegiat în legea Cultelor privitor la confesiunea mozaică ortodoxă468.

463 Cf. adresa semnată de președintă, Alexandrina Cantacuzino, cu nr. 24/9 mart. 1928, în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 3, f. 9. 464 Cf. adresa Consiliului Eparhial Armean din 7 mart.. 1928, semantă de secretarul H. Dj. Siruni, idem, f. 12. 465 Cf. memoriul din 18 oct. 1925, în loc. cit., supra, idem, f. 23, 24. La rândul ei Comunitatea Evreilor de rit spaniol (sephard) – din rândul căreia s-au ridicat Hillel și Jacques Elias – amintea recunoașterea ei juridică încă sub Al. Șuțu, apoi prin actul nr. 1/18 aug. 1832; în actul nr. 2/28 oct. 1837, era recunoscută de sine stătătoare, iar Barbu Știrbei, prin actele cu numerele 5-6/26 mai 1854, le recunoștea proprietatea comunității asupra sinagogilor. Prin legea din 24 feb. 1924, era recunocută ca persoană juridică. Idem, f. 22.a. 466 Cf „Paix et Droit”, septième anné, no. 8, octobre, 1927. 467 Profesorului i se pun la dispoziție materiale comparative: organizarea comunităților mozaice în Ungaria (prin Regulamentele nr. 15 nov. 1871 i 1191/20 ian. 1888), Austria (legile din 1868 și 21 iun. 1890), Franța (ordonanțele din 25 mai și 14 iun. 1844, decretele din 15 iun. 1850, 9 iul. 1853, 29 aug. 1862, 5 feb. 1867 și 12 nov. 1872), cf. loc. cit., supra, vol. XVII, v. 3-13, 19. Ca documentație generală în respectiva problemă s-a studiat legea interconfesională din Cehoslovacia din 25 apr. 1925 și LEgea Cultelor din Ungaria (nr. 43/1895). 468 Intervențiile sale din 26 oct. 1927, 5 feb. 1928, 13 feb. 1928, 20 feb. 1928, în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 4, f. 1, 2, 3, 5, . În corespondența sa, îl atacă pe un alt fruntaș evreu, iacob Niemrover, ajuns senator de drept în numele comunității evreiești din România.



Chestiunea respectivă, având în vedere că privea situația unui număr de aproximativ 1 500 000

de evrei împărțiți în câteva religii, nu era deloc simplă, ea fiind mai realist pusă de grupul

parlamentarilor Fildermann, Bercovici, Niemrover, dar se și observa că „statul nu are nici un interes

ca împotriva tradițiilor evreiești, ca împotriva situaţiei de fapt a cultului evreiesc și împotriva

voinței atât de categorice a credincioșilor acestui cult, să le octroieze un regulament de organizare

religioasă, care ar putea face din evreimea noastră un factor și mai primejdios pentru caracterul

lui național469”. Dacă adăugăm poziția unor fruntași politici români în alte probleme – de pildă

Nichifor Crainic susținea un grup care ataca art. 54, privind recunoașterea oficială a baptismului;

în disputa dintre ortodocși și uniți, în cadrul căreia un senator „lupist”, preotul I. Turcu,

caracterizat drept „temperat fugos, dezordonat”, i-a atacat pe uniți cu violență470, realizăm

dimensiunile controverselor. În urma acestor atacuri, după o ședință tumultoasă la 20 martie

1928, se ajunge la retragerea reprezentanților P.N.Ț., și a episcopului Hossu din Senat, fiind

necesară intervenția cu tact făcută de mitropolitul Pimen și Al. Lapedatu pentru a normaliza

discuțiile. Au luat cuvântul la acest subiect atât de delicat numeroși senatori: arhiepiscopul

romano-catolic I. Cisàzr aducând unele critici, moderate; rabinul-șef Niemrover, exprimând

mulțumiri ministrului Cultelor; episcopul evanghelic Fr. Teutsch; fruntașul maghiar Elemér

Gyàrfàs; episcpul Gr. Comșa al Aradului ș.a.471. Unii vorbesc mai avântat, alții mai rezervat, după

cum le era temperamentul și firea. Alții, îndeamnă, la moderație și dreaptă gândire. Printre ei, și

Valeriu Moldovan, deputatul Turzii, care arăta scopurile comune ale celor două biserici ortodoxe

românești amintind afurisenia delegaților conduși de Al. Sterca-Șuluțiu și Andrei Șaguna,

exprimată în moțiunea de la 1/13 ianuarie 1861: „Afurisit să fie cel ce va strica legătura frățească

dintre românii aceluiași sânge. Și care – într-un articol luminat, Un cuvânt către ortodocșii din

Vechiul Regat – sublinia că: „la 1861 s-a pus deci temelia unei discipline naționale, care a fost

firul roșu și imperativul categoric al conduitei politice a fiecărui intelectual, care a vrut să însemne

469 Remarca aparținea referatului prezentat ministrului de Z. Pielișanu, nr. 53159/30 nov. 1927, în loc. cit., supra, vol. XVII, v. 4, , 3, 20. 470 Vezi comentarii în: „Politica”, 21 mart. 1928. 471 „Dimineața”, 23 mart. 1928.



ceva în viața de obște a românilor din Ardeal și Banat”472. Îndemnând la înfrățirea, autorul observa:

„Cele trei națiuni istorice: românii, ungurii și germanii de la 1918 și-au schimbat numai rolurile.

Românii, din defensivă, au pornit înspre o ofensivă riguroasă pentru cucerirea unei situații

culturale și economice mai bune și pentru penetrarea lentă și pașnică în orașele străine sau

înstrăinate. Minoritarii se apără cu îndărătnicie și disciplină uimitoare. Lupta e purtată cu mijloace

mai civilizate decât sub fostul regim maghiar, urmare a firii noastre mai tolerante și mai blajine

[...]. În această luptă, elementul românesc pe cât a fost ajutat prin prestigiul unei stăpâniri

românești și prin concursul unor elemente valoroase din Regat, pe atât a fost slăbit sub raportul

solidarității naționale, prin acțiunea dezastruoasă, dacă nu chiar criminală, a politicienilor și a

partidelor politice”473.

Deci, într-un astfel de climat se dezbătea o lege de largă semnificație în România anului

1928, într-o atmosferă optimă pentru a fi exprimate critici, a contrazice și modifică argumentat

fundamentale legi propuse de organele statului. Cu atât mai valoros apare acum rolul și

contribuția ministrului, care a sudat și unificat opiniile părților interesate, ajungându-se la

legiferarea unui document ce răspunde cerințelor societății românești. Căci, „După votarea legii

pentru organizarea Bisericii Ortodoxe, stabilirea unui regim unitar pe seama celorlalte culte din

țară a devenit, pentru desăvârșirea operei de organizare a statului, o problemă de deosebită

importanță, a cărei soluționare pe cale legislativă nu mai poate fi amânată”474. Rezolvarea ei

răspunde direct intereselor preoțimii. Iată ce scriau ministrului în acest sens, un grup de preoți

hunedoreni: „Redactarea în forma originală a proiectului pentru regimul Cultelor, umplu de durere

și îngrijorare sufletele preoților și credincioșilor păstoriți de noi, căci vedeau în acela primejduirea

însăși a existenței Bisericii noastre. Cu atât mai marea ne-a fost bucuria, când am văzut mai apoi

cum prin înțelepciunea și înaltul patriotism al Excelenței Voastre s-a dat soluția care a risipit în

mod mulțumitor toate nedumeririle începutului. Preoțimea română unită din plasele petroșani și

Pui, jud. Hunedoara, întrunită astăzi în conferință lunară în com. Petros, plasa Pui, animată de

bucuria ce ați adus în sânul credincioșilor noștri, vă roagă să binevoiți a primi și pe această cale

472 „Curentul”, 20 mart. 1928. 473 Ibidem. 474 În expunerea de motive a legii, prezentată Senatului în sesiunea ordinară 1927/28, în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XXIV, v. 11 c.



expresiunea profundei sale mulțumiri și recunoștințe, dorindu-vă de la bunul Dumnezeu ani mulți

cu sănătate, ca să puteți conduce cu bine destinele scumpei noastre patrii”475.

Despre lege, I. Mateiu nota: din ea, „transpiră o concepție modernă de justă înțelegere a

marii lor meniri sociale (a cultelor minoritare, în primul rând, n.n.) și de generoasă ocrotire a

intereselor legitime servite de ele”476. Gh. Bogdan-Duică credea că: „Proiectul d-lui Al. Lapedatu

are menirea să prindă vechile curente ardelenești și să le adapteze patriei mărite”477.

Respectivul act normativ – ce începuse să fie dezbătut încă în anul 1923 – va reuni, în final,

aportul a numeroși fruntași bisericești și politici, al unor recunoscuți juriști: P. Gîrboviceanu, I.

Hossu, Al. Niculescu, N. Bălan, R. Ciorogariu, V. Suciu, Val. Frențiu, Gh. Comșa, G. Ivanovici, H. O.

Roth, Al. Makkai, El. Gyárfás, M. Orleanu ș.a. Al. Lapedatu a spus referitor la lege: „Să nu credeți

că nu mi-am dat seama de toate dificultățile pe care le va întâmpina discuțiunea acestui proiect.

Vă rog în același timp să credeți că dându-mi seama de aceste dificultăți, am fost sigur că voi

avea sprijinul tuturor. Astăzi, după o săptămână de discuțiuni, constat cu satisfacție că nu m-am

înșelat asupra acestei păreri ale mele. Sper că mergând mai departe vom ajunge să stabilim pe

seama cultelor un regim în care fiecare, și cu toții împreună, să găsească posibilitatea de

dezvoltare în viitor într-o conlucrare armonică și spirituală pe seama puterii și a viitorului acestei

țări”478.

Conștiințele treze ale epocii, inclusiv cea a istoricului Lapedatu, viziunea ideilor lor au

izbândit și cu acest prilej. Nu în zadar fuseseră rostite în Senat cuvintele lui N. Iorga: „Episcopi,

întoarceți-vă spre sufletele preoților și țăranilor noștri și lăsați la o parte ceea ce vă desparte în

dogmele voastre. Uniți-vă spre binele acestei țări”479.

475 Scrisoare din 19 aprilie 1928, semnată de 12 preoți din Petroșani, Zăbătenii de Sus, Paroșeni, Petros, Crivadia, Galați, Pui, Merișor, Petrila – Lonea, Vulcan, Baru Mare și Iscroni, în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XXIV, v. 12. 476 În raportul Comisiei permanente a Instrucțiunii Publice, Cultelor și Artelor, în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XXIV, v. 14 a. 477 „Universul”, an XLVI, nr. 66, 19 mart. 1928. Interesantă coincidența discutării legii cu apariția în acele zile, la Sibiu, a lucrării Memoriile arhiepiscopului și mitropolitului Andrei Șaguna. 478 Din stenograma dezbaterilor dintre 5 și 10 martie 1928, în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XXIV, v. 10. R. Ciorogariu discuta proiectul din unghiul suveranității statului român. „Se cere supunerea suveranității statului nostru unei suveranități străine, astfel ca să ajungem sub suveranitatea altei puteri. Aceasta e o lume moartă. A murit o dată cu războiul din șaptezeci și șapte și nu o să devenim a doua oară acum pe alt temei, sub suzeranitatea altora [...]. Poporul acesta românesc care atâtea a suferit în decursul veacurilor, a fost oțelit și l-a legat dogma sângelui, așa încât dogma sângelui l-a ținut laolaltă și peste apele despărțitoare ale dogmei papale”, în: „Monitorul oficial”, partea a III-a, nr. 44, 28 apr. 1928, ședința din 17 martie. 479 „Dimineața”, 6 apr. 1928.



Tot peste timp, rezistă explicațiile lui Al. Lapedatu: „Statul român voiește să instituie un nou

regim pentru Culte. Acest regim nu poate să fie al statelor dispărute și de caracter medieval și

clerical, ci al său propriu, în conformitate cu tradițiunile noastre politice și cu principiile ce stau la

baza alcătuirii și dezvoltării sale, principiile de libertate, naționalitate și democrație ale Europei

revoluționare din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Organizația noului stat român se face pe

tradițiunile sale vechi, căci acestea au fost și sunt pivotul în jurul căruia s-a făcut dezvoltarea

politică și istorică a neamului românesc. Trebuie să se țină seama de aceasta la alcătuirea noii

legislații românești. Nu suntem depozitarii trecutului și rostului altora, ci depozitarii propriului

nostru trecut și al propriilor noastre rosturi”480. Câtă dreptate în vorbele sale!

Nu mai puțin ecou au stârnit – pe parcursul câtorva ani – dezbaterile din jurul tratativelor

purtate de statul român în vederea încheierii Concordatului cu Vaticanul. Începute sub

ministeriatul lui Oct. Goga, în 1920, ele au fost continuate în anul următor de ministrul C. Banu,

apoi de Al. Lapedatu, din 1923 și până la 20 martie 1926, un prim text stabilindu-se în 1925.

Concursul unor valoroși specialiști – primul între aceștia fiind Zenovie Pîclișanu – a condus la

definitivarea în iarna și primăvara anului 1926 a unui text acceptat oficial, preluat – după căderea

guvernului liberal – de către noul ministru al cultelor, Vasile Goldiș, numit la 31 martie 1926.

Acesta din urmă ținuse „foarte mult ca Biserica Ortodoxă Română să nu fie întru nimic jignită prin

Concordatul proiectat”. El este cel pe care generalul Averescu îl trimite în 22 aprilie 1927 la Roma,

unde va conduce tratativele cu Vaticanul în vederea semnării actului, acțiune încheiată la 10 mai,

prin care „sute de milioane de conștiințe omenești de pe întreg globul terestru iau cunoștință de

faptul că Marele Pontifice de la Roma consfințește situația de drept și de fapt a noului stat român

de la Gurile Dunării, constatând în fața lumii, că cele două milioane și jumătate de catolici și-au

găsit în acest stat asigurate toate drepturile și toate condițiile de progres și mulțumire sufletească.

În fața acestei supreme competențe, vor trebui să amuțească orice ponegriri și calomnii.

Conștiința-mi este absolut liniștită și bucuroasă, că prin contribuția mea la Concordat am adus

un serviciu statului și națiunii române481.

480 „Viitorul”, 7 apr. 1928. 481 Cf. memoriul și scrisoarea lui V. Goldiș, 16 mai 1927, în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XXI, v. 3 a, 3 b.



Preluând lucrările efectuate sub ministeriatul lui Vasile Goldiș – în ciuda unor largi ofensive

și dezbateri, culminând prin intervențiile episcopului Nicolae Bălan, ale clerului ortodox482 –, Al.

Lapedatu a reușit, cu tact și înțelegere, să contribuie la ducerea la bun sfârșit a înțelegerilor cu

Vaticanul, prin aprobarea demersurilor întreprinse cu firești amendamente – și sub raportul

corpurilor legiuitoare483.

Sfârșitul lunii aprilie 1928 găsea guvernul român în pregătiri pentru serbările unui deceniu

de la Unire. Între acțiunile importante care se întreprind acum este și aceea a ridicării rangului

eparhiei Basarabiei la cel de mitropolie și instalarea mitropolitului Gurie. Serbările au adus la

Chișinău, pe lângă ministrul Cultelor, pe dr. N. Lupu, C. D. Dimitriu, generalii Averescu și Petala,

mitropolitul Nectarie, și episcopul Gherontie ș.a. La instalare, Al. Lapedatu ura noului ales: „Ești

I.P.S. Ta pe acest pământ creștinesc și românesc primul mitropolit cu scaun pogorât în locul unde

odinioară a păstorit cu atâta vrednicie și prestigiu, cu atâta folos și laudă pentru biserica și neamul

său din scaunele de la Suceava și Iași, un Iosif și Teofil, un Stamate și Veniamin... Să readuci

Biserica de aci la vechea ei tradiție moldovenească, să cultivi spiritul cultural, moral și național în

care marii ierarhi de odinioară au ținut să conducă pe credincioșii încredințați datoriei lor”484.

În ziua de 17 mai, cu episcopul Iacov, dr. N. Lupu și C. Dimitriu, Al. Lapedatu vizita Hușii,

cercetând felul cum mergea construcția seminarului, iar la Arsura așeza piatra fundamentală la

noua biserică485. La 2 iunie în același an, alături de R. Ciorogariu, V. Frențiu, I. Hossu și Al.

Niculescu, C. Suciu, I. Radu, Gh. Ciuhandu, Partenie Dan, C. Angelescu, Sever Dan, Gh. Ciuhandu,

Partenie Dan, C. Angelescu, Sever Dan, Gh. Crișan, I. Bușiță, C. Pavel, C. Sălăgeanu, canonicii

Macavei și Al. Lupeanu, inclusiv contele de Laigue, consulul Franței la Cluj, Al. Lapedatu adresa

un emoționant cuvânt, celor ce sărbătoreau la Beiuș un veac de la întemeierea Liceului român unit

„Samoil Vulcan”486.

482 Vezi discuțiile din Senat, în: „Universul”, an XLVII, nr. 116, 25 mai 1929. Între obiecțiile Asociației clerului ortodox „Andrei Șaguna” – adunate într-o Moțiune contra Concordtului, votată la Congresul de la Lugoj din 10 nov. 1927 – se cerea ca „biserica ortodoxă română să fie pusă pe picior de egalitate cu celelalte confesiuni din patrie și spre a se curma privilegiile celorlalte culte, în special al <e> cultului catolic, de la care biserica ortodoxă română a îndurat în trecut atâtea umiliri și nedreptățiți” (cf. circulara asociației cu nr. 17/1927, în loc. cit., fond cit., vol. XVII, v. 3-19, 20). 483 Vezi discursul în Senat, în „Viitorul”, 24 mai 1929. 484 „Universul”, an 46, nr. 9792, 28 apr. 1928. 485 Idem, nr. 114, 20 mai 1928. 486 „Națiunea”, an II, nr. 117, 2 apr. 1928.



Dirijând lucrări de legiferare, veghind la asigurarea financiară a diverselor componente ale

culturii, artei și cultelor, rămânând în permanentă legătură cu numeroși factori responsabili de pe

cuprinsul întregii țări, Al. Lapedatu a demonstrat largile sale înțelegeri față de nevoile domeniului

de care a răspuns. 487Spirit vizionar, el se angajează în acești ani în acțiuni de o importanță

deosebită pentru a înlătura asperitățile ce mai persistau în viața spirituală488. Ca demnitar al

Cultelor, el este un spirit drept, corect și doritor al unei depline armonii. De aceea va promova și

discuții de ordin principal asupra unui subiect delicat: relația dintre biserica ortodoxă și cea unită.

Dezbaterile au fost lansate prin revista „Generația Unirii”, Al. Lapedatu adresându-se fruntașilor

vieții spirituale – la sfârșitului anului 1929 – cu un apel având drept scop „o dezbatere largă și

obiectivă”489. Istoricul pregătise abordarea subiectului cu ceva mai devreme, dovadă cele ce scria

în vara aceluiași an, subliniind rolul esențial al Bisericii Ortodoxe în societatea românească:

„Cufundată în universalitatea catolică, evident, ea (Biserica Ortodoxă Română, n.n.) nu și-ar mai

putea îndeplini acest rol. Avem doar destul pilde de țări eminamente naționale și catolice, în care

Biserica, dat fiind anumite contingențe de solidaritate catolică, nu numai că n-a putut reprezenta

integral interesele naționale ale țărilor respective, dar a ajuns chiar în conflict cu ele” și că:

„chestiunea unirii cu Biserica Catolică trebuie deci abandonată după cum trebuiește abandonată

aceea a unirii celor două Bisericii Românești”490. Precizându-și principial poziția, deopotrivă

istoricul și demnitarul înalt care fusese investit cu rosturi politice însemnate, adresându-se celor

mai autorizate conștiințe ale vremii sale sublinia: „am căutat, prin felul cum am legiferat regimul

Cultelor și prin atitudinea ce am observat față de conflictele religioase, să lucrez pentru pace și

liniște în viața noastră bisericească”491. Răspunsurile ce se dau apelului merită o atentă și chibzuită

487 În anii 1928/1929 la Ministerul Cultelor și Artelor s-au lucrat anteproiectele legii de unificare a B.O.R., a regimului Cultelor în România, a seminarelor teologice, a activității social-culturale a bisericii; a Comisiunii Monumentelor Istorice și Artistice; a Comisiunii Monumentelor Publice; a organizării Ministerului Cultelor și Artelor. În cadrul acestei vaste activități, pe lângă prestigioșii colaboratori din minister, Al. Lapedatu a consultat comisiile de profil, din care făceau parte N. Iorga, P. Antonescu, Gr. Cerkez, Al. T. Samurcaș, I. D. Ștefănescu, C. Mosil, I. Andrieșescu, D. Marcu ș.a. 488 Vezi scrisoarea din 20 decembrie 1920 către Roman Ciorogariu, în Roman R. Ciorogariu (1952-1936), Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1981, nr. 193, p. 368-369. 489 Al. Lapedatu, în „Națiunea”, an III, nr. 116, 2 apr. 1929. 490 În apelul publicat de Al. Lapedatu în numele revistei „Generația unirii”, apel pe care el îl pregătise după lungi convorbiri și consultări consemnate și în scris cu Gh. Tătărescu și pe care-l adresa ierarhilor responsabili în ceea ce privea climatul spiritual în scopul vădit al îndreptării acestuia (cf. apelul, datat Cluj, 24 dec. 1929, în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 6-4 b). 491 Cf. scrisoarea cu antetul Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, consiliul eparhial, 30 dec. 1929, către Al. Lapedatu, în loc. cit., supra, v. 6. Despre relațiile dintre cei doi, vezi și în Roman R. Ciorogariu (1952-1936), op. cit. p. 368-370.



judecată, care ține seama normal, în parametrii ei, de condițiile concrete ale vieții spirituale

românești din epocă. Un vechi și statornic prieten al lui Al. Lapedatu, episcopul Oradiei, Roman

Ciorogariu, îi scria la 30 decembrie 1929: „Vă felicit pentru bunele intenții de a cerceta cauza și

efectul raporturilor acute între Biserica Ortodoxă și Unită, însă mă tem că, dacă noi am dezvălui

în public aceea ce ne desparte, am rupe toate podurile dintre noi, iar dacă ne-am învălui în formule

convenționale, ar fi inutilă toată discuțiunea înaintea mulțimei neorientate asupra fondului

chestiunei”492. Înaltul și înțeleptul prelat sublinia: „Pe noi ne despart de Biserica Unită concepții și

nu rivalități vulgare. Alta e concepția ortodoxă asupra Bisericii și alta este cea catolică”. El

considera necesar să arate că: „o țară nu se guvernează cazuistic, ci pe principiile ei de existență.

Să se stabilească doar o politică de stat a României de către cei ce au răspunderea pentru

guvernarea țării”493. Tot din Oradea vicarul episcopal Andrei M. Crișanul îi scria profesorului

Lapedatu, la 7 ianuarie 1930: „Eu socotesc că legătura sângelui dintre noi românii – ortodocșii și

uniți – trebuie să fie mai puternică decât orice legătură cu străinătatea. De aceea, colaborarea va

duce la: cunoaștere, prețuire și apoi iubire reciprocă”494. Iar din Caransebeș, răspundea la

chestionar Al. Bădescu, care concluziona într-o scrisoare din 19 ianuarie 1930: „De altcum,

Biserica Ortodoxă a fost, este și va fi pururea în slujba neamului nostru, pe care l-a încălzit

întotdeauna cu căldura sufletului și inimei ei”495. Canonicul Nicolae Brânzeu, din Lugoj, îi adresa

la 1 februarie 1930 concluziile sale: „cauza formală e indiferentismul față de lămurirea și amânarea

acestei chestiuni ori chiar intenționata amânare a ei, din anumit calcul păcătos. Cauza materială

e reaua educație ce am primit și ce continuă să primească tinerele generații”496.

O situație complexă – cum de altfel era – și abordarea ei obiectivă ne relevă în scrisoarea lui

Vasile Goldiș, adresată lui Al. Lapedatu la 25 februarie 1930, din Arad. Marele patriot scria pătruns

de însemnătatea demersului și încercările de dezvoltare: „Situația mea ca președinte al Asociațiunii

(Astra, n.n.) e delicată. Simțeam că dacă aș spune adevărul ori, mai corect, convingerile mele și

492 Ibidem, f. 6-7. 493 Ibidem, f. 8-9. 494 Ibidem, f. 10-11. Prelatul unit cerea „raporturi frățești”, propunând unirea Bisericiilor, principiul fundamental fiind: In necesariis unitar, in dubiis libertas, in omnibus caritas! 495 Ibidem, 6-12. 496 Ibidem, f. 6-14. Interesante sun t exemplele oferite de autorul scrisorii, care proba neagrearea unirii religioase de diferite elemente, confirmand-o o întreagă literature, din care se citau dr. El. Gyarfas, Az Erdély romanok unieja, în Az erdély Katholicizmus multja ás jelena, D. St. Martin, 1925, p. 146 ș.a.



gândul meu sincer asupra problemei abordate, s-ar produce – fără îndoială – supărări și în dreapta

și în stânga. Fiindcă eu văd că amândouă taberele păcătuiesc împotriva intereselor patriotice și

naționale. Și atunci iarăși aceste supărări ar putea să aibă repercusiuni vătămătoare intereselor

Astrei. Nu mă lasă sufletului să fiu vinovat de asemenea urmări pentru Asociațiunea atât de

scumpă nouă tuturor. Iar să-ți răspund numai cu fraze goale și să-mi ascund convingerile, nu ar

fi ce urmăriți dv., nu ar contribui cu nimic la elucidarea problemei și nu ar admite nici demnitatea

mea de om, care în toată vremea a căutat să spună și să reprezinte adevărul”497. La 8 aprilie 1930,

răspundea și canonicul dr. Iacob Radu din Oradea: „Credem că trecutul nostru ne învață destul de

clar, că din certuri și dușmănii numai străinii au avut folos și că dacă voim să fim tari și să putem

munci cu folos spre binele comun al patriei, aceasta numai împăcați prin noi înșine și în dragoste

frățească o putem face”; el concluziona: „nu poate fi creștin bun acela care nu dorește unirea

bisericii și cine o dorește are datorința de conștiință să muncească pentru făptuirea ei”498.

Președintele Asociației preoților din Ardeal, Gh. Chiuhandru, consilier eparhial al Episcopiei

ortodoxe Aradului, îi scria lui Al. Lapedatu la 10 aprilie 1930: „Generosul stat român care, în

formațiunea sa istorică explicativă politică de ieri a fost cel mai tolerant pentru oricare din cultele

cu care a avut de a face, a tratat chestiunea cultelor în România Mare, de la început chiar, cu cea

mai largă loialitate și le-a anticipat un credit politic, prin mai multe fapte și împrejurări [...]”, cu

alte cuvinte, a avantajat pe etero-ortodocși499. Asemenea poziții, uneori reticente, alteori critic

subiective vor avea menirea să-i ofere fostului și viitorului ministru Lapedatu un tablou realist

asupra încă unui aspect legat obiectiv de unificarea spirituală pe care societatea românească

interbelică o impunea cu autoritate. Această necesitatea rezulta și dintr-o emoționantă scrisoare

a arhiepiscopului Chișinăului și Hotinului adresată, probabil, prin 1922 Ministerului Cultelor

Artelor pentru a lămuri spinoasă problemă a averilor bisericești din acea eparhie: „Dorința firească

a noastră și a tuturor românilor este unificarea normelor vieții, unificarea legilor de stat și a celor

bisericești și ca o cunună a evenimentelor petrecute, a muncii, a vitejiei noastre și a păstrării

497 Ibidem, v. 6-16. Sigur că și la astfel de aspect se referise episcopal I. Hossu, care încă la 30 decembrie 1929 se grăbea să-i scrie profesorului Lapedatu: „Mi-am impus tăcerea patriotică pentru a nu arăta lucruri cari, strecurându-se în afară, ar putea servi vrășmașilor țării”, idem. 498 Idem, vol. XXI, v. 12, tip. 26 p. 499 Ibidem, v. 12/2, un referat (1932) prezenta subiectul arătând valoarea de 1 082 584, 54 ruble, fond depus în 1922 la Banca Odessa filiala Chișinău, la care se adăugau imobilele.



dragostei de neam în mijlocul atâtor împrejurări grele, să avem dragostea sufletească a tuturor

românilor din România Mare”500. O amintim aici, pentru a prezenta aportul lui Al. Lapedatu în

reglementarea problemei mai sus arătate501 la care este solicitat pe parcursul anilor 1932/33. La

15 ianuarie 1933, Consiliul Central Bisericesc al Bisericii Ortodoxe Române îl anunțase pe cel ce-

i era membru502, Al. Lapedatu, că era delegat de Congresul Național Bisericesc să verifice lucrările

și soluționarea litigiului în chestiunea celor trei biserici basarabene503. Întâmpinând numeroasele

dificultăți în etapele rezolvării acestei delicate chestiuni504, Al. Lapedatu a dovedit – prin firea și

înțelepciunea sa – calități ce l-au impus în ciuda acestora, încă o dată. În luna mai 1933, sarcina

dificilă ce i se atribuise era îndeplinită.

În numeroase ocazii, conducerea Patriarhiei Ortodoxe Române – prin persoana patriarhului

Miron – i-a adresat lui Lapedatu solicitarea de a concilia în importante acte ce priveau viața

spirituală patronată de ea. Astfel, la 22 decembrie 1932, patriarhul Miron Cristea îi cerea să-și

fixeze subiectul concret ce urma să-l reprezinte la Dalles în iarna anului următor, în cadrul ciclului

inițiat de un alt istoric ardelean, I. Lupaș, Biserica și problemele sociale505. La 7 februarie 1933,

Facultatea de Teologie din Chișinău îi adresa rugămintea de a fi ajutată în ceea ce privea atribuirea

localului necesar desfășurării activităților sale506.

Alexandru Lapedatu continuă să fie totodată o vie prezență publică. Și nu numai atât: chiar

o cerută prezență publică, căci în persoana sa se întruchipau calități imperios necesare relevării

caracteristicilor epocii pe care o ilustra. Ardeleanul venit în Regat, unde a putut să-și exprime

calitățile, iar acestea să-i fie recunoscute, avea darul de a întruni o viziune unitară românească

atât de necesară acelei generații. La dispariţia mitropolitului Moldovei Pimen, acel muntean

originar din Provița prahoveană, Al. Lapedatu a cuvântat relevând însușirile înaltului ierarh: „A

500 Între membri îi mai amintim pe: patriarhul Miron, ierarhii Pimen, Nicolae Bălan, Nectarie, Gurie, Bartolomeu, Lucian, Cozma, Nichita, I. Petrovici, O. Goga, I. Inculeț, P. Gîrboviceanu, Șt. Ciobanu, V. Ispir, Th. Neaga, I. Popovici. 501 Cf. fond cit., supra, v. 7. Într-un alt spațiu românesc, în 1920, după înființarea Episcopiei Clujului, Vadului și Feleacului, la 20 februarie, avusese loc o identică lucrare de împărțirea a averilor între Mitropolia Ardealului și noua eparhie (cf. ibidem, v. 13). 502 Ca urmare, el și-a prezentat chiar demisia, dar intervenția patriarhului care o respinge și-l roagă „stăruitor” să revină asupră-i (cf. adresele Consiliului Central Bisericesc, cu nr. 3464/13 apr. 1933 și nr. 4444/18 mai 1933) îndreaptă lucrurile, cf. ibidem, v. 11,12. 503 Cf. adresa Consiliului Central Bisericesc nr. 9143/22 dec. 1932, în loc. cit., supra, v. 6. 504 Ibidem, v. 8, cf. adresa Universității Iași – Facultatea de Teologie din Chișinău, nr. 117/7 feb. 1933. 505 Cf. cuvântare la funeralii, în „Viitorul”, 16 nov. 1934. 506 Cuvântarea în: „Universul”, an 51, nr. 297, 30 oct. 1934. Cu respective ocazie participanții puteau viziona și o largă expoziție a tipăriturilor bisericești.



dorit, firește, ca toți, unirea, așteptând-o ca o mântuire pentru regenerarea vieții naționale, și

morale a neamului, nu numai sub raport politicesc, dar și bisericesc, mai ales bisericesc. Și era

convins că regenerarea aceasta din urmă va veni de la Biserica ardeleană și de la ierarhii săi, pentru

care avea o mare admirație și nutrea o caldă prietenie – admirație și prietenie ce ținea să le

manifesteze, însuflețit, ori de câte ori i se prezenta ocazia”507. Marele ierarh dispărut îi arătase ca

o probă, lui Lapedatu, în palatul mitropolitan din Iași, în Galeria portretelor, pe cele ale lui Andrei

Șaguna și Silvestru Morariu Andrievici aflate la cinste lângă moldoveni.

Deschiderea congreselor Frăției Ortodoxe Române, prin cel de la Sibiu (27-29.oct.1934), îl

găsea pe Al. Lapedatu lângă fruntașii generației sale: Nicolae Bălan, Gr. Comșa, V. Lăzărescu,

Sextil Pușcariu, Alexandrina Cantacuzino, Oct. Goga, I. Lupaș, S. Dragomir, O. Ghibu ș.a. Nici aici,

la ședința solemnă din sala „Thalia”, istoricul nu uita să spună: „Soarta acestei Biserici, precum în

trecut, așa și în viitor, este legată de aceea a statului și a neamului, cu care s-a confruntat în toate

vremurile, și de cari înțelegem să nu se despartă niciodată”; totodată, anticipativ, el sublinia

rațiunile unor acte (printre care și propunerea reînființării Episcopiei Maramureșului, n.n.): „Căci

trăim, în adevăr zile tulburi și nesigure. Totul se clatină și tinde să se risipească în jurul nostru.

Chiar întocmirile și așezămintele pe cari le-am crezut mai trainice și mai durabile”508.

Când, la 8 decembrie 1934 se inaugura Institutul Teologic din Cluj, între vorbitori – îi aflăm

aci pe Nicolae Iovan, Ioan Lupaș ș.a. – se găsea și Al. Lapedatu509. Comemorarea a 25 de ani de la

moartea lui Aug. Bunea îi prilejuia lui AL. Lapedatu o altă emoționantă evocare, căci cel dispărut,

înainte de a fi putut susține la Academia Română așteptata sa cuvântarea Stăpânii Țării Oltului,

„marchează o nouă și însemnată etapă în dezvoltarea istoriografiei române transilvane.

Publicațiunile sale sunt tot ceea ce această istoriografie produsese până atunci, mai de valoare

sub raport științific”510. Ne grăbim să spunem că asemenea manifestări caracterizează epoca,

poate justificată de un imperios sentiment de compensație istorică, rezultat al atâtor secole de

interdicție a exprimării și manifestării publice în ceea ce-i privește pe români. Șirul lor – numai în

507 „Înfrățirea”, an V, nr. 1245, 12 dec. 1934. 508 Comemorarea, cu prezența lui Iuliu Moldovan, președintele Astrei, I. Agârbiceanu, episcopii A. Rusu, Val. Tr. Frențiu, I. Hossu, Iuliu Maniu și alții (cf. „Universul”, 18 dec. 1934). 509 Vezi detalii în studiul nostrum Comisia Monumentelor Publice și activitatea ei, în: „Revista Arhivelor”, nr. 3/1988, p. 267-276. 510 „Universul”, nr. 29, 30 ian. 1935.



anul 1934: la Foieni, în Banat, pentru Al. Mocionyi; la Timișoara pentru V. Babeș; la Chișinău Criș

pentru M. Veliciu; la Gura Honț pentru I. Buteanu; la Mediaș pentru Axente Sever ș.a. – marca,

aproape după filele unui calendar al eroilor naționali, o strategie deopotrivă politică și culturală511.

Istoricul, academicianul, senatorul sau ministrul Lapedatu nu sunt de altfel, decât fațetele

aceluiași cetățean care s-a putut manifesta liber în cadrul statului român ce deschisese larg

posibilități de afirmare națională după Marea Unire. Nici nu le putem vedea azi altcum, ele nefiind

privite de altminteri decât așa și în epoca rostiri sau împlinirii ideilor și faptelor sale. Oricum,

rareori, chiar la vivacitatea și dinamismul cu care contemporanii săi – dintre care, mai ales Nicolae

Iorga – ne-a obișnuit, se pot urmări cazuri atât de active și dinamice.

Dacă la 28 ianuarie 1935 Al. Lapedatu vorbea în Senat, aducând pioase omagii mitropolitului

Vasile Suciu512, la început de februarie, pe ziua de 3, îl găsim la Iași, participând alături de

patriarhul Miron, de Nicolae Lupu, V. Iamandi, I. Borcea, I. Petrovici, Lucian Triteanu ș.a. la

investirea noului mitropolit, Nicodim Munteanu. Cu acel prilej, deși istoria prima în cuvântare sa,

nu uita să arate noului ierarh că „ucenic al lui Iosif Naniescu, – reprezentantul cel mai autentic a

vechilor tradițiuni – în biserică va trebui să legi de spiritul și disciplina acestui mare ierarh, părinte

duhovnicesc al P.S. Tale, tot rostul vieții bisericești actuale”513.

În primăvara acelui an, Lapedatu, se află din nou la Cluj, cuvântând la sărbătorirea celor 80

de ani viață și 15 de episcopat ai lui Nicolae Ivan, omagiindu-l pe acesta la un loc cu fruntașii: N.

Drăganu, Eug. Dunca, I. Lupaș514. Peste puțină vreme, tot el, în Senat de data aceasta, elogia în

numele guvernului și ca vechi prieten, figura acestui ierarh ortodox de bună memorie515.

Când la 28 mai 1935, este condus la cele veșnice episcopul Aradului Gh. Comșa, între cei

prezenți – Ion Antonescu, Anton Mocsonyi, episcopul Cosma al Dunării de Jos, V. Lăzărescu al

Caransebeșului ș.a. – îl găsim și pe trimisul oficial Al. Lapedatu516.

511 „Dimineața”, 5 feb. 1935. Interesantă și semnificativă pentru profilul noului mitropolit Nicodim, era știrea că acesta s-a întreținut cu ocazia investiturii peste o oră cu rabinul Vahram, vorbind în ebraică! 512 „Națiunea Română”, 26 mai 1935. 513 „Curentul”, 22 feb. 1936. 514 „Dimineața”, 30 mai 1936. 515 „Zorile”, Cernăuți, 9 iulie 1935. 516 Cf. „Viitorul”, 23 nov. 1926; „Universul”, 12 dec. 1935; „Viitorul”, an XXVIII, nr. 8662, 23 nov. 1936.



Apoi, în 9 iulie 1935, Al. Lapedatu vorbește la funeraliile mitropolitului Bucovinei, Nectarie,

prilej la care – împreună cu I. Nistor, patriarhul Miron și mitropolitul gurie 2 laudă faptele celor

dispărut, îndemnând la credință în viitorul țării517. Spre sfârșitul anului, îl găsim la Brăila, unde se

dezvelea statului lui Alexandru (Alecu) Constantinescu, cel care la un prilej similar – dezvelirea

statuii lui Mihai Viteazul la București – îndemna asistența la Unire cu Ardealul! De altfel, ca ministru

al Ardealului, Lapedatu îi elogiase faptele, încă la dispariția sa în 1926, când vorbise călduros

despre acestea asistenței îndurerate ce-l priveghea pe marele om politic între zidurile bisericii

bucureștene „Sfântu Gheorghe”. O va mai face încă o dată în noiembrie 1936, când împreună cu

N. M. Săveanu, Gh. Tătărescu, Y. Inculeț, C. Angelescu, Al. Lapedatu va sublinia că Alecu

Constantinescu a fost „și un mare și bun român față de frații din noile provincii și în special față

de cei de peste munți”.

Spirit treaz și echilibrat Al. Lapedatu a susținut permanent interesele naționale vitale,

sesizând cele ce trebuiau mai întâi făcute. O astfel de intervenție se recunoaște când, în 1935,

determină – nu singur, desigur – aplicarea legii de pensionare a preoților cu limită de vârstă,

oferindu-se, în acele precare condiții, posturi pentru câteva de mii de licențiați sau absolvenți ai

seminariilor de specialitate518.

Omul care aprecia că-și face „o patriotică datorie de a atrage de luare aminte a tuturor

bunilor români asupra necesității menținerii unor raporturi armonioase și frățești între cele două

Biserici românești”, care arată că „nu numai că n-am constatat caracterul și rolul Bisericii Române

Unite în istoria neamului, dar l-am afirmat cu tărie și convingere, ori de câte ori mi s-a dat

prilejul”519, este de o perfectă corectitudine și în ceea ce privea judecarea oamenilor. Atunci când,

în toamna anului 1935, la Blaj, era ales în scaunul episcopal Coriolan Suciu, Al. Lapedaru – într-o

scrisoare din 3 octombrie adresată lui Gh. Tătărescu –, aprecia: „persoana, care, prin calitățile și

prin situația poe care și-a câștigat-o în Biserica Unită și în viața politică a statului român, este

după credința generală indicată pentru scaunul mitropolitan, este aceea a părintelui episcop Iuliu

Hossu”; acestuia îi remarca „rolul pe care l-a avut în actul Unirii și pe care l-a exercitat de atunci

517 Lucruri recunoscute de „Generația Noastră”, iunie 1935. 518 Al. Lapedatu, în: „Universul”, 28 oct. 1935. 519 În BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XXI, v. 24 b.



încoace în viața publică a României”, socotindu-l „cel mai autorizat exponent al intereselor Bisericii

Unite și ca cel mai priceput și abil factor de legătură între această Biserică și conducătorii

statului”520.

Ca ministru responsabil și pentru Departamentul Cultelor, în anul 1935, Al. Lapedatu

participa – în 30 octombrie la Peleș – la investirea mitropolitului Bucovinei Visarion Puiu, în

prezența lui Gh. Tătărescu, I, Inculeț, V. Sassu ș.a., ca la 10 noiembrie să-l instaleze la Cernăuți,

într-o emoționantă ceremonie, de la care nu lipsea un alt istoric, I. Nistor. Cu acel prilej Al.

Lapedatu sublinia: „prin ridicarea I. P. S. Tale pe scaunul arhiepăstoresc al Mitropoliei Bucovinei,

clerul și poporul drept credincios din această parte a țării a voit să facă dovadă – prin

reprezentanții săi firești și legitimi – că ține să distrugă chiar și amintirea vechiului cordon, împărțit

de stăpâniri, dar nu și de suflete”521.

Alegerea noului episcop al Ardealului – Andrei Magier Crișanul, în locul lui Grigore Comșa

– îl găseşte pe Al. Lapedatu, la 11 decembrie 1935, în Sinodul Bisericii Ortodoxe, unde sprijină

candidatura și investirea acestuia”. La sfârșitul de an 1935, în 22 decembrie, episcopul arădean

era investit oficial împreună cu noul episcop al Hotinului și Bălților, Tit Simedrea, la București într-

o emoționantă ceremonie. Peste câteva zile, Al. Lapedatu, îl și instala în funcție pe cel din urmă,

îndemnându-l să fie urmaș demn al lui Amfilochie Hotineanul și al lui Visarion, să fie „un simbol

de ceea ce poate și trebuie să fie un oblăduitor bisericesc sau mirenesc în această țară, adică în

dovada vie de vrednicia și capacitatea oamenilor ei pentru ordine și progres, prin cultură și

civilizație”522. Scopul acestor înalte ranguri bisericești – sublinia vorbitorul – era de a dovedi că

„sub stăpânirea românească națională, se poate face mai mult și mai bine decât sub orice stăpânire

străină – dacă este voință și energie, pricepere și înțelegere”523.

Academicianul Lapedatu nu lipsește de la semnificative momente ale vieții din Transilvania,

unde-l găsim – cuvântând în numele guvernului – la 30 iunie 1936, când era instalat la Cluj,

520 „Universul”, 2 nov. 1935. 521 „Națiunea Română”, an IX, nr. 198, 12 dec. 1935. 522 „Dimineața”, 29 dec. 1935. 523 Ibidem.



episcopul Nicolae Colan, subliniind încă o dată rosturile vieții spirituale românești în orașul de pe

Someș524.

Realist, activ, bun cunoscător al situației sociale în ceea ce privește reglementările necesare

bunului mers al așezămintelor bisericești, de activitatea lui Al. Lapedatu, din acești ani se leagă

direct rezolvarea mai multor chestiuni. Sub ministeriatul său – la insistențele mereu făcute

primului ministru525 – se îmbunătățesc prevederile Legii de organizarea a Bisericii Ortodoxe

(respectiv modificarea art. 19-21); Se dezbate și definitivează Legea pentru normele de salarizarea

a clerului, prevăzând respectiv și înființarea Casei Cultelor; după demersuri prelungite se plătesc

salariile restante prin aprobarea unor credite suplimentare suportate de la bugetul de stat (cca 28

000 000 lei), România fiind – și atunci – printre puținele țări din lume ce asigură o largă bază

materială activităților cultelor religioase. După statisticile oficiale, realizările erau notabile: în anii

1933-1936 s-au îmbunătățit simțitor salariile clerului; s-au acordat fonduri pentru construcții de

noi așezăminte (numai la Cluj acestea întrecând 50 000 000 lei)526; Au fost anulate datorii în sumă

de 450 000 000 lei numai în 1936 guvernul acordând 230 000 000 lei pe seama bisericilor

ortodoxe527.

Și după retragerea sa din activitatea guvernamentală, în 17 noiembrie 1937 Al. Lapedatu

continuă să rămână un sfetnic avizat în problemele bisericești, consultat mereu pentru experiența

sa remarcabilă. El fusese ales, cu mulți ani în urmă, membru al Consiliului Eparhial Ortodox Român

din Cluj, unde rămâne pe mai departe, ca și în Consiliul Central Bisericesc, for superior în cadrul

căruia va fi de asemenea legat de viața spirituală ortodoxă528, alături de I. Lupaș, Seb. Stanca, S.

Pușcariu, S. Dragomir, I. Matei, inclusiv în perioada cedării vremelnice a Ardealului de Nord529.

524 „Națiunea Română”, 1 iul. 1936. 525 Cf. scrisoarea către primul ministru, martie 1936, în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 17-16. În aceasta, ministrul Lapedatu solicita – ca o formula de presiune logică și justificată – chiar acceptarea retragerii sale din govern, având în vedere amânările unora din demersurile sale. 526 „Viitorul”, 25 nov. 1936. 527 Idem, 15 nov. 1936. În plus, au fost ridicate numeroase școli: în Secuime și în județele ardelene (ca la Hălchiu, jud. Brașov, Cluj etc.), numărul acestora fiind de 6 000 (în patru ani), la care se adăugau 600 școli de meserii. 528 Cf. adresa Consiliului Eparhial Ortodox Român Cluj din 5 feb. 1938, comunicându-i alegerea din nou ca membru, în: BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XVI, v. 18. 529 Cf. adresele Consiliului Central Bisericesc al Patriarhiei Ortodoxe Române, cu nr. 5947/11 iun. 1940, 3609/19 mai 1941, 3611/ 3 iun. 1941, semnate de Nicodim, pentru alegeri de episcopi și mitropoliți în colegiul electoral, în: BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 2, 36, 37, 11.



Ca unul dintre cei mai vrednici ai așezămintelor religioase, ierarhii îl vor ține mereu la curent

cu viața acestora, cerându-i sfatul, invitându-l la marile sărbători. Acesta, în ciuda vremurilor

foarte dificile în care intrase lumea mai ales din toamna anului 1939, și odată cu ea, și România.

Vremuri pline de întuneric și rătăciri, în care vocile și spiritele treze se remarcau cu greutate. În

care se auzeau și chemările realiste, ca aceea a mitropolitului Nifon al Olteniei, din teribila iarnă

a anului 1941: „Să fie preotul numai ziditor de suflete, dreptar de credință și moralitate, călăuză

pe drumul binelui și al mântuirii, om al păcii și al muncii, iubitor de lege și respectos de

autoritate”530.

Pentru calitățile sale nedezmințite, chiar și în acei ani Al. Lapedatu era ținut la zi cu viața

spirituală de pe tot cuprinsul românesc. La 4 august 1941, era anunțat că Veniamin Nistor urma

să fie instalat în ziua de 24 a acelei luni, ca episcop la Caransebeș, ocazia cu care se dorea prezența

sa alături de al mitropolitului Nicolae al Ardealului531. Episcopia Ortodoxă Română din Oradea –

refugiată la Beiuș – îl informa de praznicul nașterii Domnului din anul 1941 – că zidirea căminului

și școlii pentru orfani aveau temeliile puse, terminând cu exprimarea nădejdii „nezdruncinată în

ceasul dreptății și libertății românești, care va să vină”532. Deși ne îndepărtăm parțial de subiect,

totuși trebuie să arătăm și aici înțelegerea cu totul aparte pe care – în condițiile create de nefastul

Dictat de la Viena (30.VIII.1940) – Al. Lapedatu o acordă în anii războiului susținerii monumentelor

Transilvaniei. Ca președinte al Comisiunii Monumentelor Istorice el aprobă fonduri substanțiale

pentru cercetări și conservări la obiectivele arheologice dacice și daco-romane, distribuie sume

mari restaurării monumentelor istorice – mai ales a bisericilor de lemn –, patronează, rin

colaborarea cu C. Daicoviciu (secretarul Secției Regionale a Comisiunii) ample lucrări de salvare și

conservare-restaurare a patrimoniului cultural artistic533. Numai în 1942 el a aprobat suma de

700 000 lei pe seama Episcopiei Oradiei pentru restaurarea bisericilor de lemn din această

530 Vezi pastoral nr. 2451/12 feb. 1941, în: BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XXIX, v. 17. 531 Cf. invitația Consiliului Eparhial Ortodox Român Caransebeș, nr. 4199 B/4 aug. 1941, în loc. cit., supra, vol. XVII, v. 2-57. În respective ocazie evoluau Reuniunea de Cântări și Muzică și Societatea „Phylarmonica” din Caransebeș. 532 Cf. adresa semnată de episcopul Nicolae al Oradiei, nr. 5500/1941, în BAR, fond Lapedatu, vol. XXIX, v. 22. 533 Vezi, cu numeroase exemple, în lucrările noastre, Protejarea mărturiilor cultural-artistice din Transilvania și Banat după Marea Unire, București, 1988, în special p. 104-114, 176-186; idem, Alexandru Lapedatu (1876-1950) și contemporanii săi, în: „Tibiscum”, 1986, p. 372-374, 379-385, 400. Ca și în prefața la: Alexandru Lapedatu, Scrieri alese, Cluj-Napoca, 1985, p. 30-46.



eparhie534. La 29 decembrie 1943 Episcopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului și Clujului –

Vicariatului Alba Iulia – îl ruga să participe „necondiționat” la ședințele electorale pentru a se alege

un episcop vrednic535.

„Vremurile grele” ce sfâșiaseră îndelung pacea lumii dădeau semne de lumină, la care

năzuiau în acei ani toți românii de bună credință. După actul de la 23 august 1944, care a marcat

ieșirea României din anturajul Germaniei hitleriste se credea că, a venit „ziua mare a biruinței,

sărbătoarea mare a eliberării fraților noștri ardeleni de sub jugul greu și apăsător al tiraniei

maghiare”; zi de „bucurie mare în casa Neamului nostru, după atâta amar de vreme de îngrijorare

și jale”, care cerea „Să contenească plânsul, să tacă tânguirea, să amuțească ura, să se înfrățească

toate inimile românești, să grăiască unirea noastră și să pilduiască cumințenia și înțelepciunea”536.

România intră cu speranțe și nădejdi odată cu acele memorabile zile într-o nouă etapă

istorică, în care – cum bine îndemnau și fruntașii Bisericii – „Oameni de știință, magii științelor

pământești care ați fost puși să căutați și să găsiți ceea ce poate fi mai nimicitoare unei civilizații

de veacuri, atâtor catedrale, monumente istorice, așezăminte culturale, case de odihnă, spitale,

biblioteci, cetăți și ținuturi întregi cu agonisita trudă a zeci și sute de ani și a milioane de oameni

harnici, voi magi ai științei vremurilor noastre îngenunchiați în fața pruncului Isus, ca magi ai

științei care se roagă și învață de la El, creatorul și ziditorul a toate, a creat și a zidit, a reclădi

atâta civilizație pierdută, a tămădui și-a alina imensa suferință omenească ce geme greu sub

povara greutăților vremurilor noastre, ce suferă cumplit pe urma pustiirilor războiului și a

lipsurilor de tot felul, ce plânge amar pe urma lipsei celor iubiți și dragi ai lor, cari întârzie să vină

la casele lor sau are nu vor mai veni niciodată”537.

Între cei care – de acum intrat în al 70-lea an de viață – priveau încrezători, așa cum o

făcuseră în anii grei în urmă, viitorul țării, era și Al. Lapedatu. Aflat încă la Academie în funcția de

secretar general, i se adresau chemări și invitații, ierarhii așezămintelor bisericești nu-l ocoleau.

La 5 februarie 1946 era astfel invitat la sărbătorirea episcopului Veniamin al Caransebeșului, care

534 Cf. scrisoare V. Brătulescu, 3 mart. 1942 și ordonanțe de plată, în: BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 11-17. 535Cf. adresa semnată de Nicolae – care îl anunță că urma să vină în Țară pe 10 ianuarie 1944 – cu nr. 5952/29 dec. 1943, în loc. cit., supra, vol. XVII, v. 2-95. 536 Cf. pastorala mitropolitului Nifon al Olteniei nr. 19766/26 oct. 1944, în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XXIX, v. 16. 537 Ibidem, pastoral nr. 23112/25 dec. 1944, în loc. cit., supra, vol. XXIX, v. 17.



în 23 ale lunii împlinea 60 de ani538. La Cluj, Episcopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului și

Clujului îl chema în august 1946, pe Al. Lapedatu la consiliul din 19 septembrie de numire a

profesorilor Facultății de Teologie și de rezolvarea unor probleme economico-culturale: cele ce

reieșeau din donația dr. Vescan; vânzarea casei de la Turda Fundația protopopului Mureșan;

construirea liceului de fete etc.539 Aceeași episcopie îl chema la ședința din 10 mai 1947, unde se

prezenta darea de seamă pe anii 1945/1946 și avea loc numirea protopopului la Reghin540. De la

parohia „Sf. Adormire” din Brașov-cetate, profesorului venerat îi trimite preotul N. Coman (viitorul

episcop al Oradiei, n.n.) un apel pentru susținerea așezământului: „imperativ ce vine de la înaintași

care-și dorm somnul de veci în cimitirului ei”541. Era, acesta din urmă, încă unul din mesajele ce-

i adresau parcă prin oameni, monumentele istorice ale țării – pe care le-a cunoscut îndeaproape

și despre care a scris nenumărate studii, pe care le-a iubit și lea slujit cu o largă înțelegere cauză

aproape o jumătate de veac – printre ultimele pe acre istoricul Al. Lapedatu le mai primea. Căci

cel ce deținea încă Secretariatul general al forului academic și prezida Comisiunea Monumentelor

Istorice, nu va mai avea șanse de a contribui cu sfatul său ponderat, cu vorba-i limpede și cu

îndemnurile mereu așezate pe învățămintele istoriei neamului său, la mersul înainte al acestuia.

Vor rămâne însă, celor ce vin după el, din ce în ce mai evidente, faptele sale puse în slujba țării, a

neamului, pe care le-a slujit, onest și drept vreme de cinci decenii. Pe cele ce privesc doar o parte

a vieții spirituale – acelea ce decurg din legăturile lui Al. Lapedatu cu viața religioasă, mai ales a

Bisericii naționale, într-o măsură oarecare le-am creionat aici. Am făcut-o atât din respectul ce-l

datorăm înaintașilor, dar și din imperativa cerință de a lumina mai îndeaproape aspectele culturale

dintr-o epocă în care spiritualitatea românească a strălucit sub imboldurile mai bogate în sensuri

ca niciodată ale Marii Uniri.

538 Cf. invitația Episcopiei Ortodoxe Române a Caransebeșului, cu nr. 73053/5 feb. 1946. Programul includea o serenade la reședința episcopală, oferită de Primărie și executată de Corurile reunite ale Reuniunii de Cîntări, căminului cultural și al teologilor, o procesiune la noua catedrală și masa festivă în sala mare a Liceului „Traian Doda”. În loc. cit., supra, vol. XXIX, v.7. 539 Cf. adresa nr. 5354/26 aug. 1946. Idem, vol. XVII, v. 2-110. 540 Ibidem, nr. 2805/11 apr. 1947. 541 Ibidem, cf. adresa nr. 81/1947, în loc. cit., supra, vol. XVII v. 2-113.



Cap.VI. DEMNITĂȚILE SUNT DATE PENTRU A SERVI ȚARA ȘI NEAMUL

Al. Lapedatu promovează expoziții – inclusiv prin schimburi cu străinătatea: ca aceea asupra

civilizației basce, organizată de Muzeul basc din Bayonne prin directorul său M. W. Boissel542 –

stăruie pentru terminarea unui monument Mihai Viteazul la Turda (încă în 1925 se acordaseră 200

000 lei în acest scop), pentru terminarea clădirii Muzeului Unirii la Alba Iulia și ridicarea, tot aici,

a monumentului dedicat lui Horea Cloșca și Crișan543. La Constanța, în 9 septembrie 1925, cum

am mai văzut deja, se punea piatra întâi la palatul cultural al Dobrogei, prilej ca istoricul să arate:

„nicăieri mai mult ca-n acest oraș, unde s-au concentrat toate eforturile noastre pentru marile

realizări de care era trebuință, spre a face din el, nu numai un centru firesc al provinciei, nu numai

portul de căpetenie al țării dar și locul mondial de legătură între uscat și apă pe una din cele mai

mari artere de circulație ce unește Apusul cu Răsăritul Europei, nicăieri, zic, mai mult ca aci, în

străvechiul Tomis și-n moderna Constanță, nu-și are rost și folos un palat cultural ca cel plănuit

cu instalațiuni menite să dea cercetătorilor de tot felul ai lucrurilor și oamenilor cele mai bune și

mai lesnicioase mijloace de investigațiuni – să cuprindă, în colecții bogate și frumos rânduite,

rămășițele trecutului îngropat de veacuri și mărturiile vieții atât de interesante și de variate de azi,

– se cultive mintea și să înnobileze sufletul cu mijloacele superioare ale artei”. El aprecia că „nicio

regiune care să înfățișeze o mai caracteristică individualitate fizică, o mai particulară evoluție

istorică, un mai susținut interes științific și o mai mare importanță economică decât acest picior

de pământ iciut între cursul Dunării de Jos și Marea Neagră, geologul și geograful, antropologul

542 Acțiune pe care Ministerul Cultelor și Artelor o susține financiar 396 000 lei= 46 000 franci francezi), cf. adresa ministrului Lapedatu către Boissel, 18 iul. 1928, în BAR, fond Ov. Densușianu, S 37 (A) 73 191. DXXXIX

543 În plus, pe Sala Unirii se va așeza, în același an, o placă comemorativă a marelui eveniment. Pentru toate, vezi declarațiile ministrului Lapedatu, în „Națiunea”, an II, nr. 182, 24 aug. 1928.



și etnograful, arheologul și istoricul, folcloristul și literatul, economistul și tehnicianul – cu toți

împreună și fiecare în parte găsesc aci, în această minunată țară, mai mult decât în oricare altă

parte, teren vast și important de studii și cercetări”544. Avea dreptate să numească Dobrogea „țară

din povești” care a tras la sine în toate timpurile, de când e lumea lume s-ar putea zice, neamurile

peste neamuri și popoare peste popoare, oferindu-le din belșug posibilități de trai și de

dezvoltare, de care ele, cele vrednice și capabile bineînțeles au știut profita. Dovadă culturile și

civilizațiile apuse și îngropate unele sub altele în acest pământ pontic – ale șciților, elenilor,

tracilor, romanilor, bizantinilor. Dovadă, vasele de tot felul amestecate și încrucișate pe aceste

locuri și care și azi încă împestrițează, ca un adevărat mozaic etnic, solul Dobrogei. Dovadă, în

fine, neamul nostru însuși, care, de la alcătuirea sa și până azi nu s-a putut dezlipi un moment

de acest pământ, rămânând, printre toate cele dispărute sau pierdute, legat de el, spre a-și

îndeplini misiunea sa istorică, de reprezentant al culturii și civilizațiunii latine”. Și se încheie astfel

frumoasa sa cuvântare: „Și cum, nicicând până-n vremurile de față, nu i-a fost dat să-și

îndeplinească mai bine și mai complet această misiune – el e dator să caute și să găsească și de

aci înainte ca și până acum mijloacele cele mai proprii de afirmare și înaintare” – între care

introducea instituțiile de cultură ce urmau să fie adăpostite de palatul ce se ridica: „unul din

rezultatele concrete ale silințelor și năzuințelor noastre ideale în împlinirea celei dintâi jumătăți

de veac de nouă dominațiune națională în România transdanubiană”545.

Tot într-un sector cultural constatăm efectul energiei ministrului Cultelor și Artelor

Lapedatu546, când, l-a îndemnul său, în toamna anului 1928, teatrele din Cluj și Iași – cum îi scrie

A. Davilla – jucau piesa Vlaicu Vodă. Pe un alt dramaturg, italianul Enrico Corradini, îl decora, în

1929, în numele guvernului român cu Coroana României și ordinul cultural Bene Merenti, cu

prilejul reprezentării piesei acestuia, Iuliu Cesar, la București. Iată ce spune ministrul cu acest

prilej: „Giulio Cesare, il drama storico di Enrico Corradini represèntasi per la prima volta in un

544 BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XVIII, varia 15, f. 6. 545 Ibidem, vezi și „Viitorul”, 9 sept. 1928. 546 Scrisoare din 12 oct. 1928, în BAR, fond Carol Davilla, S 24 20 262. XCIV



teatro rumeno per affratellare quasi, in terra dacica, l'ombra di Traiano coll'ombra raminga di

Ovidio, in riva all'insesorabile Ponto”547.

La începutul anului 1929 Al. Lapedatu răspunde invitației Camerei de Comerț și de Industrie

din Brașov – al cărei palat fusese ridicat în anii 1927/29 – stabilind textul plăcii comemorative în

„o formă cât mai frumoasă românească”548.

Atent – ca și cele mai multe spirite realiste și cultivate din generația sa – la problemele

ridicate de procesul de democratizare și unificare națională, omul politic Al. Lapedatu nu pregetă

să critice aspru deviațiile și rătăcirile unor partide. În mai 1929, el va citi în Senat și Cameră

declarația P.N.L. referitoare la cetele „voinicii”, afirmând despicat: „Într-o vreme în care țara are

mai mult decât oricând nevoie de muncă rodnică, de liniște deplină, de frățească conlucrare între

toți fiii ei pentru desăvârșirea operei de consolidarea națională a României întregite în care se

pregătesc de afară dezordini interne, a format sub protecția și cu ajutorul reprezentanților statului

organizațiuni cvasimilitare, a le însărcina cu menținerea ordinei la sate, în locul organelor legale

ale țării, a le da rolul de apărători ai guvernului și ai partidului de la putere, înseamnă a organiza

lupta între frați și a împinge la război civil”549. Spre deosebire de aceștia, istoricul desfășura o

activitate constructivă, pregătind alături de mulți alții serbările Unirii la Alba Iulia550. Sigur că

aceste acțiuni făceau parte dintr-un șir de acte politice vizând readucerea la putere a Partidului

Național Liberal, din conducerea căruia făcea parte și Al. Lapedatu. Se aveau în vedere obiective

financiare – „consolidarea financiară a țării, care în mod normal trebuie să fie cheia de boltă a unei

lungi opere financiare urmărită în timp de șapte ani”551, cu caracter de propagandă electorală552,

dar corecte și realiste în termenii prezentați. Astfel, în cadrul Conferinței P.N.L. de la Cluj, din 30

547 Cuvântare Al. Lapedatu, în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. IV, p. 129. 548 Președintele Camerei, Wilhelm Schreiber, vicepreședinți, Adolf Hessheimer și George Mincu, comisia de construcție (dr. Tib. Brediceanu, Emil Bologa, Lud. Király, Ioan Pricu, Hans Schiel, Gch, Tullin, Trangott Copony, secretary Ernest Binder, dr. Em Tandler și N. G. V. Gogolan); planurile edificiului, arh. C. Nanescu și Moritz Wagner; executant, Casa Demeter Gärtner. Cf. adresa Camerei de Comerț și Industrie Brașov, 12 ian. 1928, în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 1-27 a. 549 „Națiunea”, an III, nr. 95, 4 mai 1929. 550 Idem, nr. 99, 9 mai 1929. Pregătirile includeau acțiuni – hotărâte de conducerea PNL – la Mărășești (coordonare: N.N. Săveanu, N. D. Chirculescu, Tr. Moșoiu, Gh. Tătărescu, R. Franasonici) și Alba Iulia (coordonare: Al. Lapedatu, N. N. Săveanu, Tr. Moșoiu, I. Nistor, I. Inculeț). 551 Pe larg, în Memoriul P.N.L. supus Regenței la 1 oct. 1928, 14 p., tipărit în: BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XIX, v. 21. 552 Al. Lapedatu alături de N. Bănescu, dr. Aug. Pordea, dr. Partenie Dan, dr. Sabin Varna și dr. Eug. Dunca, figura drept candidat al Clujului la alegerile pentru Cameră din 12 dec. 1928. P.N.L. prezenta tot pentru Cluj, la Senat, din 15 dec., candidații G. Bogdan-Duică și Vasile Nossa iar pentru consiliile comunale și județene, la 17 dec. pe dr. Șt. Fabius. Vezi „Națiunea”, 30 nov. 1928.



noiembrie 1928, dr. C. Angelescu condamna antiregățenismul, iar Al. Lapedatu regionalismul,

ultimul afirmând: „prepilda deci a marilor înaintași, prepilda actualilor vrednici conducători și

prepilda nenumăraților devotați luptători, stăm, cu încredere și cu nădejde, în jurul dv. (Vintilă

Brătianu, ce prezida conferința, n.n.) gata de luptă și de noi biruințe ca să aducem tot mai departe

și tot mai sus opera P.N.L., în opoziție și în guvern, adică întotdeauna în interesul și spre folosul

patriei și al neamului”553. Revenind la puțină vreme în Cluj, cu prilejul turneului lui Vintilă Brătianu

în Ardeal, Al. Lapedatu cuvânta la sala cinematografului „Corso”: „P.N.L. n-a venit să ocupe locul

nimănui, să facă concurență nimănui. A venit în virtutea unui principiu, ce l-a călăuzit întotdeauna,

și să afirme necesitatea vieții politice unitare – pe țară, nu pe regiuni adversarii noștri preconizau

o politică regionalistă, de despărțire mai departe între frați, de risipire a forțelor naționale. Astfel,

fiind, a trebuit să vină P.N.L. în Ardeal, în Bucovina și Basarabia, înregimentându-se în rândurile

lui toți cei care îi cunoșteau trecutul, îi înțelegeau marele rol ce-l așteaptă în țara întregită, precum

și aceea care prin instinct ne dădeam seama de necesitatea unificării vieții noastre politice”554.

Considerat unul din primii fruntași liberali din Ardeal, purtător de cuvânt al organizațiilor liberale

de aici, Lapedatu a stăruit în actele politice să impună problemele ardelene, însă întotdeauna în

context cu cele generale românești. De aceea, în plină luptă pentru putere, Vintilă Brătianu, dă

publicității la 30 iulie 1929, o scrisoare-program adresată lui Lapedatu, violență în criticile aduse

țărăniștilor, pe care-i acuza de coaliții cu C. Stere „care a lucrat contra României Mari”, cu

comuniștii; că sunt regionaliști („șapte guverne în șapte orașe”); că încurajează minoritarii

nealiniați și concesionează bogățiile țării capitalismului străini”555. Reținem din cuprinsul acestui

document: „despărțiți odinioară prin granițe, impuse de robia ungară și austriacă, luptele

românilor adevărați din toate provinciile românești, libere sau subjugate, au fost călăuzite de

același ideal național: unirea teritorială și sufletească a națiunii și alcătuirea unui stat unitar

puternic de care să se izbească și să se sfarme toate atacurile dușmanilor din afară și lăuntrul

țării. Politica națională a regatului liber a păstrat în patrimoniul românesc toate avuțiile țării,

pentru a le încredința astăzi națiunii întregite. Partidele politice nu s-au dat înapoi de la orice

553 „Națiunea”, an II, nr. 263, 4 dec. 1928. 554 „Națiunea”, an III, nr. 129, 18 iun. 1929. 555 Scrisoare datată 18 iul. 1929, în formă similar trimisă lui I. Nistor și I. Inculeț, vezi: „Națiunea”, an III, nr. 163, 30 iul. 1929.



sacrificii, în interesul acțiunilor naționale din ținuturile subjugate, iar clipa supremă când trebuia

să se decidă viitorul neamului românesc, P.N.L., făcându-se purtătorul de cuvânt al unanimității

conștiințelor românești, a pus în joc însăși existența regatului liber și s-au jertfit astfel pentru

România Mare, 800 de mii de oameni, floarea generației contemporane. În viața monarhiei

habsburgice Partidul Național din Ardeal, ca purtător de cuvânt al conștiinței românești, a fost un

instrument de luptă și de rezistență națională împotriva acțiunii de opresiune și de

deznaționalizare. Sub vechii lui conducători, Partidul Național și-a înțeles chemarea, și-a

îndeplinit datoria; sub robia maghiară a fost cu drept cuvânt un partid românesc. După dezrobirea

Ardealului și înfăptuirea României Mari, tocmai când se simțea mai multă nevoie de desăvârșirea

unirii sufletești și întărirea statului național unitar, pentru a înfrunta atacurile ungurești și

încercările străine de subjugare economică, rămășițele fostului Partid Național de sub conducerea

lui Maniu și Vaida, neînțelegând menirea lor în România Mare s-au rătăcit, au renegat trecutul și

lucrează la zădărnicirea operei realizate prin atâta muncă și atâtea jertfe ale neamului întreg,

precum și la dezmembrarea unității naționale”556.

O serie de largi întruniri politice vor consolida poziția liberalilor, în cadrul cărora – cât

privește Ardealul și Banatul – Al. Lapedatu se remarcă prin prestanța și conținutul intervențiilor

sale, mereu ireproșabile sub raportul marilor interese românești. Fie că vorbește la Congresul

organizației liberale de la Brașov – unde-i elogiază pe ardelenii ce evoluaseră politic prin liberali

și se realizaseră trăind în Regat, ca Leonte Moldovan, C. D. Dimitriu, N. D. Chirculescu, Toni Iliescu

–557, la cel al organizației liberale de la Cluj (ce urmase celor de la Sibiu, Brașov, Turda,

Diciosînmartin și Sighet) – în prezența lui I. G. Duca, Gheorghe și C. I. C. Brătianu, I. Pillat, Tr.

Moșoiu, L. Moldovan, N. D. Chirculescu558 – sau alături de Gh. Tătărescu, la Pui, în județul

Hunedoara559. Ca purtător de cuvânt al conducerii P. N.L., la 30 decembrie 1930, într-un expozeu

556 Ibidem. Acuzele – unele corecte, altele izvorâte din optica politică diferită ca și din interese de partid – sunt îndreptățite acolo unde vizau sustragerea P.N.Ț. de la acțiuni solidare în interesul marilor cause naționale, ca și unghiul strict regionalist sub care unii din liderii acestuia priveau o sumă de problem generale. 557 „Națiunea”, an III, nr. 230, 22 oct. 1929. 558 Idem, nr. 241, 5 nov. 1929. La Cluj, Vintilă Brătianu transmitea: „Trezirea ce <se> face azi în votul obștesc, pe toată întinderea țării și îndeosebi în provinciile liberate, este primul semn după izbânda mare pentru dezrobirea din afară, că întreg neamul de la o margine la cealaltă a țării a priceput foloasele noii situații politice și el se pregătește și înăuntru, ca să ia, cum este drept, din ce în ce mai mult toată sarcina ce-i revine pentru întărirea și propășirea statului întregit”. 559 Vezi cuvântările profesorului (Al. L. îi fusese professor lui Gh. Tătărescu, n.n.) și ale șefului P.N.L. din Hunedoara, Gh. Tătărescu în „Glasul Ardealului”, 1929, în BAR, fond Al. Lapedatu, vol. VI, p. 53.



ținut la Clubul partidului din Cluj, Lapedatu observa judicios: „Este exclus ca valul de nemulțumiri

ce străbate astăzi țara în lung și în lat, să nu ducă la răsturnarea guvernului actual”560.

Cu toate aceste sarcini strict politice, care-i luau destul de mult timp, istoricul găsește

răgazul necesar – fiind, de altfel, foarte solicitat în acest sens – pentru multiple preocupări de

ordin cultural. De aceea i se adresau o largă diversitate de solicitări: la 9 septembrie 1929, din

Vîrșeț, Uniunea Studenților Români (prin președintele dr. A. S. Butoarcă și secretarul general V.

Vărădean, având o reprezentare și la Cluj prin dr. C. Rudneanu și dr. T. Mara), îi cerea sprijin – ca

unuia ce luptase pentru cauza tuturor românilor bănățeni –: „Cunoscându-vă ca pe un român

integru, care printre multele și importantele dv. realizări și preocupări de seamă, purtați în inimă

și soarta împovărată de umilințe a românilor de peste hotare”561. Alături de C. Moisil și de gen.

Tr. Moșoiu, este activ în Comitetul pentru sărbătorirea lui Saint-Aulaire, contribuind la realizarea

fondurilor necesare și a volumului omagial562. Continuă, cu regularitate, să activeze în cadrul

Extensiunii Universitare clujene, în februarie 1930 susținând în Banat (9, 10 și 11, la Timișoara,

Lugoj și Caransebeș) conferința Două popoare, două politici: Românii și ungurii între anii 1848-

1859, și tot atunci (8.II) vorbește la Turnu Severin despre O alianță româno-ungară la 1859563.

Donează cărți și monede564, participă la adunările Uniunii Muzeului Ardelean, al cărei membru

era565. Dorind o reală apropiere de Ungaria escaladată de revizionism, istoricul luminează aspecte

de colaborare în timp între conducătorii celor două popoare. O face, repetând conferința de la

Turnu Severin în sala „Vasile Pârvan” de la Universitatea din București, în cadrul extensiunii

Universitare. Vorbind despre O alianță ungară de la 1859, arată că aceasta a devenit cunoscută

din 1876, când M. Kogălniceanu a interpelat guvernul referindu-se la Orășanu, Secășanu și Ciurca.

V. A. Urechia îi va prelua ulterior datele, ca președinte al Ligii Culturale el subliniind înțelegerea566

convenită între români și unguri la 1859, în opoziție cu intoleranța regimului dualist. Chiar și-n

560 „Națiunea”, an IV, nr. 1, 1 ian. 1930. 561 BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 1, f. 34. 562 Ibidem, V. 1, f. 29. Cu acel prilej, se bătea și o medalie comemorativă, realizată de sculptorul Lavoiller. 563 Cf. adresa Extensiunii Universitare nr. 123/3 ian. 1930, în BAR, fond. cit., varia 1, f. 35, și textul conferinței legat de convenția Cuza-Kossuth-Klapka (ibidem, vol. VIII, f. 45 a). 564 Pe seama Institutului de Studii Clasice al Universității clujene, care-i mulțumea (cu adresa nr. 4/8 ian. 1930) pentru cele 32 monede, din care 13 tipuri lipseau din colecția sa, cf. ibidem, v. 1, f. 36 a, corespondență primită. 565 Cf adresa Uniunii Muzeului Ardelean nr. 11/16 ian. 1930, anunțând adunarea general anuală la Cluj, în 2 feb. 1930, ibidem, v. 1, f. 37 a. 566 Reflectată pe larg în: „Națiunea”, an IV, nr. 35, 14 feb. 1930 și nr. 65, 22 mart. 1931.



cadrul marilor forumuri politice – cum a fost Congresul general P.N.L. din mai 1930567 – istoricul

nu va scăpa ocazia să sublinieze necesitatea stringentă de unitate națională, prin căi locale și

generale568. Deși prins în vâltoarea vieții politice, Al. Lapedatu rămâne legat de catedra clujeană,

unde-și va ține regulat cursurile, ca și prietenilor și celor apropiați lui, cu care își va face timp să

se întâlnească – ca, de pildă, cu Ioan Bianu, în toamna anului 1930569 –, să schimbe idei, impresii,

să-și bucure cugetul și sufletul. Lapedatu încurajează cercetările asupra valorii monumentelor

istorice, în primul rând a celor de lemn din Transilvania, inițiind prin Comisiunea Monumentelor

Istorice – Secția pentru Transilvania – respectiv prin Muzeul Etnografic al Transilvaniei – acțiuni de

salvare a celor amenințate570. Nu-i uită nici pe oamenii de stat dispăruți. La comemorarea marelui

om politic I. I. C. Brătianu, al 26 noiembrie 1930, evocând unele fapte ale acestuia571, el afirmă

vizionar: „Cu cât vremea trece, cu atât figura marelui patriot, Ion I. C. Brătianu, va apare într-o

lumină mai grandioasă. Contemporanii vor scoate rând pe rând, pildele vieții sale, vor descifra

însemnătatea mărețelor sale fapte, patriotismul și marea sa viziune politică. Nu avem o figură mai

mare, o figură mai reprezentativă decât Ion I. C. Brătianu. Contemporanii, dar și mai mult

posteritatea, îl vor preaslăvi pentru marile și nepieritoarele lui merite”572.

O altă personalitate, de care a fost legat prin numeroase preocupări comune, și pentru care

are admirație este I. G. Duca. La alegerea acestuia ca șef al P.N.L., la 28 decembrie 1930, Lapedatu

spunea: „De zece ani de zile, de când străbateți niciodată obosit și pururea însuflețit, Ardealul, de

la o margine la alta în interesul și folosul acestor organizații, n-au fost congrese sau întruniri, n-

au fost manifestațiuni sau acțiuni ale lor, fără ca dv. să nu fi fost între noi”573.

567 În cadrul lui, Lapedatu prezidează secția Culte, contribuind sub diverse aspect, alături de A. Anderco, R. Cândea, D. Stanca, P. Gîrboviceanu ș.a. Vezi „Națiunea”, an IV, nr. 97, 4 mai 1930. 568 „Națiunea”, nr. 98, 6 mai 1930 și nr. 125, 11 iun. 1930, reproducând cuvântarea sa în cadrul Comitetului Executiv al P.N.L. 569 Scrisoare din Cluj, 2 nov. 1930, către I. Bianu, anunțându-l că-l aștepta „cu toată iubirea și afecțiunea ce avem pentru d-ta”, cf. B.A.R., fond I. Bianu, S 36 (3) 57584. D 1

570 I. Opriș, Al. Lapedatu (1876-1950) și contemporanii săi, loc. cit., doc. nr. 19-22, p. 378-382 și 25-26, p. 382-383. 571 Una dintre acestea este legată de poziția pe care I. I. C. Brătianu a avut-o la Paris, față de reprezentanții marilor puteri, în țară adversarii imputându-i „orgoliul” și „amorul propriu”. Față de aceasta, marele om politic îi mărturisea lui Lapedatu: „nu e nici orgoliu nici amor propriu. E conștiința înaltă și deplină a drepturilor noastre, a jertfelor pe care le-am făcut, a puterii pe care o reprezentăm, a răspunderilor pe care le avem în fața istoriei […] Această conștiință mi-a determinat totdeauna și îmi determină și astăzi conduit mea politică, m-a făcut să vorbesc cum am vorbit, să acționez cum am acționat și să refuz orice tranzacțiune față de un pământ care este și trebuie să fie întreg al nostru”, în Ardealul și Ion I. C. Brătianu, B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. IV, p. 22. 572 „Națiunea”, an IV, nr. 257, 26 nov. 1930. 573 Cuvântarea la ședința P.N.L., în „Națiunea”, an IV, nr. 292, 31 dec. 1930. Revine, prezentând adeziunea organizației județene Cluj, în: „Națiunea”, an V, nr. 5, 9 ian. 1931.



În iarna anului 1931, patronează, alături de fratele său, Ion, și de V. Sassu, la 17 ianuarie,

balul din saloanele Coloseului „Gib” din strada Izvor nr. 112, în vederea obținerii fondurilor pentru

ridicarea unui monument al eroilor săceleni la Cernatu574. De altfel, cu cei din ținuturile natale va

întreține toată viața cele mai strânse legături. La 3 martie 1931, redacția revistei „Viața săceleană”

din Satulung îi cerea permisiunea de a reproduce articolul său, publicat în „Transilvania” – Despre

revoluția de la 1848, însemnări după o psaltire575.

Istoricul Lapedatu manifestă un constant interes față de domeniul său de specialitate,

dovedind o preocupare deosebită față de noi apariții. Când, în primăvara anului 1931 ieșea de sub

tipar ultimul volum (XIV) al monumentalei Istorii a Românilor din Dacia traiană, a lui A. D. Xenopol,

el adresa mulțumiri editorului și editurii Cartea românească, socotind acest eveniment editorial

„un act de sacrificiu, care nu s-ar putea explica dacă conducătorii Casei Editoriale nu ar ține să

slujească și trebuințele culturale ale țării, în afară de cele materiale ale instituțiilor”, editarea de

astfel de lucrări cu „stil limpede și natural” fiind „o necesitate culturală a României întregite”576.

În primăvara anului 1931, P.N.L. pregătea febril alegerile, fiind în plină cursă pentru

obținerea puterii. Printre fruntașii liberali ce candidau în Ardeal figura și Al. Lapedatu, pentru

Camera Deputaților, la Brașov577. Acțiunile politice îl vor sustrage pentru moment – în luna mai,

la Cluj, sub președinția lui I. G. Duca, se desfășoară Congresul P.N.L., iar în iulie, tot aici,

consfătuirea tuturor organizațiilor liberale din Ardeal578 – dar nu-l vor copleși. El va rămâne și-n

acele momente realist, spirit deschis dar critic față de lupta politică pentru putere. Astfel, el

574 B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 1, f. 39. 575 Ibidem, v. 13, f. 4. 576 „Universul”, an XLIX, nr. 64, 9 mart. 1931, în articolul, O veche și totuși nouă carte a istoriei noastre naționale. 577 Candidații liberali în Ardeal erau: Alba (pentru Camera Deputaților Camil Velican, fost prefect); Arad (Mihai Mărcuș și C. Xeni pentru Camera Deputaților; prof. dr. Manolescu pentru Senat); Bihor (Tiberiu Moșoiu și I. Arțăreanu pentru Camera Deputaților); Caraș (P. Corneanu pentru Senat); Ciuc (dr. Geza Kiss pentru Senat); Cluj (dr. Partenie Dan pentru Camera Deputaților); Hunedoara (Ioan Vulcu pentru Camera Deputaților); Maramureș (I. Udrea pentru Camera Deputaților și Condruș Mihai pentru Senat); Mureș (Gh. Bogdan-Duică pentru Camera Deputaților); Năsăud (dr. Laurențiu Oanea pentru Senat); Sălaj (Emil Lobonțiu pentru Camera Deputaților); Satu Mare (dr. Teofil Dragoș pentru Camera Deputaților); Sibiu (dr. Eug. Piso pentru Camera Deputaților); Someș (Ion Olteanu pentru Camera Deputaților); Târnava Mare (dr. Titu Gane pentru Camera Deputaților); Târnava Mică (A. Muth pentru Camera Deputaților); Timiș (Avr. Imbroane pentru Camera Deputaților, Dr. Aug. Pordea pentru Senat și dr. Aurel Cosma pentru consiliile comunale); Trei Scaune (Ștefan Bogdan pentru Camera Deputaților); Turda (Gh. Cipăianu pentru Camera Deputaților și dr. Ioan Boeriu pentru Senat). Cf. „Glasul Ardealului”, nr. 22, 31 mai 1931. 578 În cadrul acesteia, în prezența lui I. G. Duca, Al. Lapedatu arăta: „În frământările și încercările prin care anul din urmă a trecut partidul, organizațiile noastre national-liberale au dat dovadă de o disciplină și solidaritate față de partid, de încredere și devotement față de conducere, care le pune, sub raport rural și politic, alăturea de cele mai bune și mai valoroase organizațiuni liberale din țară” („Națiunea”, an V, nr. 156, 18 iul. 1931).



aprecia „blocul ardelenesc” drept „o acțiune deplasată”, căci crearea lui „în vremuri tulburi și

nesigure ca cele de azi, poate primejdui mai mult ca oricând interesele superioare și chiar unitatea

statului”. Și conchidea: „Nu, deci, blocuri ardelenești pentru salvgardarea unor interese regionale

împotriva celor generale ale statului, ci blocuri românești pentru salvgardarea unor interese

naționale în armonie cu cele generale”579.

Alături de alți cugetători legați de interesele liberale, Lapedatu a militat pentru organisme

de dezbatere a problematicii politice. De aceea, va sprijini Cercul de studii de la Cluj pentru

organizarea conferințelor din 1931, necesare pentru orice cetățean, de orice credință politică ar

fi. Este de părere că expunerile trebuie să se ridice „la nivelul obiectivității necesare, pentru a

putea fi ascultate, cu interes și folos, de orice intelectual”; numai astfel „discuțiile ce vor provoca,

tratând chestiuni de interes general, obștesc și particular, local, nu numai de caracter doctrinar,

teoretic, ci și pozitiv, practic, vor interesa, desigur, prin publicitatea ce le vom da, și lumea din

afară”580.

Alături de alți istorici – S. Dragomir, cu Minoritatea românească din Banatul iugoslav – Al.

Lapedatu va continua să se ocupe de cercetarea relațiilor românești cu vecinii. O arată și

conferințele sale pe tema Românii și Ungurii, care se referă la două perioade (1818-1859, 1848-

1918) frământate ale relațiilor dintre România și Ungaria și mai ales la polemica Irányi –

Brătianu581. În decembrie 1931, Al. Lapedatu omagia la Academie pe managerul Mihail Sutzu, alt

prilej de a evoca faptele de bine ale înaintașilor582.

Anul 1931 reprezintă pentru țară un an de largi confruntări economice și politice, „cel mai

greu prin care am trecut de la Unire încoace – spunea Lapedatu. Peste criza politică s-a grefat o

neînchipuit de gravă criză economică, financiară, care a lăsat pe al doilea plan preocupările de

579 Interviu în: „Națiunea”, an V, nr. 209, 25 sept. 1931. 580 „Națiunea”, nr. 245, 15 nov. 1931. Cercul de studii avea 5 secțiuni (culturală, social, economică, juridică și financiară), președintele celui clujean fiind C. Urechia, iar în cadrul secțiilor activând Fl. Ștefănescu-Goangă, Camil Negrea, Titu Gane și George Leon. Pentru caracteristicile organizatorice, vezi Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol II, partea a II-a, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988, p. 117-119. 581 Vezi bruionurile conferințelor, în: B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. VIII, mss 26-27. Pentru articolul lui S. Dragomir, cf. „Universul”, an XLIX, nr. 319, 25 nov. 1931, cu numeroase date statistice comparative. 582 Prezentarea în: „Universul”, an XLIV, nr. 331, 7 dec. 1931.



ordin politic”583. Criticând de pe poziții adverse politica P.N.Ț., judecățile lui Lapedatu se păstrează

în limitele corectitudinii: aprecia guvernarea țărănistă drept o „experiență nenorocită”, care n-a

reușit să reducă bugetul, „impozitele nu s-au scăzut, ci au crescut, regiile nu s-au desființat încă,

legea administrației nu e revizuită potrivit intereselor de unificare ale țării, primele de export n-

au salvat prețurile la cereale, ci dimpotrivă le-au scăzut, iar legea conversiunii datoriilor agricole

n-a fost serios studiată [...]”. Și conchidea: „singurul partid, care se găsește în condiția de a putea

lua succesiunea și a garanta o guvernare rodnică și folositoare pentru țară, este P.N.L.”584 În

această confruntare pentru obținerea puterii, P.N.L. se folosea de personalități de talia lui

Lapedatu, angajat însă onest și corect în această luptă conform crezurilor sale politice. Astfel, în

ianuarie 1932 va prezida adunările din satele clujene Ciurila și Sălicea585, apoi – în urma

„semnalului” dat de I. G. Duca la 17 aprilie – pornește o vie campanie în tot Ardealul: începută la

Cluj, în 25 aprilie, și continuată în zilele următoare în județele Târnava Mare, Turda și ulterior în

celelalte. De la ședința Comitetului I. G. Duca hotărârea de a-l urma „cu hotărârea și energia

necesară în lupta ce ați deschis și început pentru salvării țării prin forțele morale și politice ale

partidului nostru”586.

Prezentându-și candidatura la Cluj și Brașov587, strânge noi aderenți, prezidează adunări,

subliniind mereu teza sa cunoscută – ajunsă deviză și preluată ca atare de P.N.L.: „Triumfă credința

acelora care au spus întotdeauna că Ardealul nu poate fi element de vrășmășie în viața României

întregite, dimpotrivă el trebuie să fie un factor de dragoste în frați, de unificare sufletească”588. În

acea vară, el era propus din nou candidat liberal atât pentru Cameră cât și pentru Senat589.

583 „Națiunea”, an VI, nr. 1, 1 ian. 1932. 584 Ibidem. 585 „Glasul Adevărului”, 31 ian. 1932. 586 „Națiunea”, an VI, nr. 78, 27 apr. 1932. 587 „Glasul Adevărului”, an VI, nr. 20, 20 iun. 1932. Pentru județele Turda și Târnava Mică candida Gh. Cipăianu; pentru Târnava Mare, Titu Gane, pentru Someș, C.I.C. Brătianu, iar pentru Năsăud, L. Oanea. 588 „Viitorul”, an 24, nr. 7331, 8 iul. 1932. La adunarea de la Clubul P.N.L. din Cluj, prezidată de Al. Lapedatu, alături de Partenie Dan, Fl. Ștefănescu-Goangă, Seb. Stanca, Th. Giurgiu, preotul Simion Ciurea din Zimbor evidenția contribuția ministrului la ridicarea bisericii locale (100 000 lei), iar cel din Mesteacăn, Virgil Moldovan, citea adeziunea preoților din Valea Almașului la politica liberal. 589 Alături de Fl. Ștefănescu-Goangă, Eug. Dunca, P. Bucoveanu, Victor G. Pop, Emil Borda și de dr. Th. Giurgiu pentru Cameră și singur pentru Senat. Pentru colegiul consiliilor comunale, organizația clujeană îl desemna pe partenie Dan („Glasul Ardealului”, an VI, nr. 29, 17 iul. 1932).



Iar la alegerile pentru Senat (20 și 24 iulie 1932) este desemnat senator590, remarcându-se

imediat, în august, în discuția la Mesaj, moment redat astfel de B. Brănișteanu: „Cu acea cumpătare

care este calitatea esențială a sa, d. Lapedatu a făcut critica politicii din punct de vedere al

Partidului Liberal, pe care l-a apărat, relevând marele rol istoric pe care acest partid l-a jucat în

istoria și construirea României moderne, rol pe care nici un om serios și sincer nu-l contestă. Dar

a înălțat nivelul întregii discuțiuni, prin incursii în domeniul istoriei contemporane a țării noastre,

în care a pus la contribuție tot materialul și interesante studii, de care dispune d-sa, care

cercetează cu discrețiunea ce șade bine științei și vorbește cu modestia care deosebește pe știutor.

Dacă la tribuna Parlamentului, omul politic a dominat în unele momente pe omul de știință, el

totuși nu a trecut nicio clipă măsura luptei leale și a neglijat cu desăvârșire chestiunile

personale”591. Atari calități, destul de rare, reveneau la Al. Lapedatu – în mare măsură – și din

formația sa, ele nescăpând observatorilor: „Cunoașterea aceasta a istoriei românești

contemporane, nu este atât obișnuită și atât de răspândită, cum ar trebui să fie. Nici chiar în

cercurile noastre politice conducătoare ea nu este prea abundentă. Înclinăm să credem, că sunt

mulți, care cunosc mult mai bine istoria contemporană a vestului Europei, decât pe cea a propriei

țări. Nume care ar trebui să ne fie scumpe, la mulți nu se leagă de realitățile politice pe care uneori

le-au determinat, alteori le-au dominat, iar alteori le-au creat chiar. Toată miraculoasa ascensiune

590 Rezultatul alegerilor în „Gazeta Transilvaniei”, an XCV, nr. 57, 21 iul. 1932:

Total Nr. alegători din listele electorale

Național-țărăniști Național-liberali (I.G. Duca)

Național-liberali (Gh. Brătianu)

47 091 14 307 3 577 789 Partidul țărănesc

(dr. Lupu) Partidul poporului (gen. Averescu)

Partidul agrar (O. Goga)

social-democrați

904 686 411 1 523 Uniunea națională

creștină Partidul conservator (Gh. Filipescu)

Blocul muncitoresc țărănesc (comuniștii)

Partidul evreiesc

157 488 909 343

Sfatul negustoresc Partidul maghiar Partidul socialist independent

– Anulate la depunere Total votanți

4 034 129 672 28 570 591 „Adevărul”. an 46, nr. 14917, 21 aug. 1932.



a României moderne, care ne face să înțelegem mai bine și să tratăm mai cu indulgență multe din

scăderile vieții noastre publice, nu este prezentă în memoria multora, decât prin vagi cunoștințe,

din care nu se poate trage nici un învățământ, pe când cunoașterea ei exactă, ar tempera critica

prezentului și ar îmboldi politica constructivă. perioada romantică a începuturilor României

moderne, a rămas în penumbră. Românii au ridicat la Iași un monument lui Cuza Vodă, dar nici

un monument nu menține, de exemplu, amintirea celui mai genial om politic pe care l-a avut

România, amintirea lui Mihail Kogălniceanu”592. Așa cum a combinat, în cele mai multe ipostazele

vieții sale publice, într-un întreg, imaginea unui orator caracterizat de înalt spirit educativ, și în

acel prilej omul politic a lăsat uneori locul profesorului – și atunci apăreau în cuvântarea sa teze

generale care pot fi regula de conducere pentru orice om politic, fără deosebire de partid. Folosind

în lupta pentru putere numeroase mijloace593, P.N.L. s-a bizuit, desigur, pe capacități de genului

lui Al. Lapedatu, care „a și fost ascultat cu toată atenția cuvenită unui orator care pune în slujba

țării nu numai calitățile sale de bărbat politic, ci și învățămintele utile pe care le scoate din

cunoașterea adâncă a istoriei contemporane a României”594. În tot acest răstimp, Al. Lapedatu este

o prezență activă pe tărâmul culturii naționale, ridicând mereu, în ochii contemporanilor săi,

meritele și viața pilduitoare a celor mai buni. Alături de Ion Agârbiceanu, Victor Onișor și Alex

Dragomir, conducându-l pe ultimul drum în 1930 pe cel ce-a fost președintele Comitetului

Național Român în 1918, Gavril Tripon, el îi numea: „un simbol, simbolul luptătorului credincios

și statornic, hotărât și neînfricat, care, călăuzit și însuflețit pururi de idealul românesc, a stat cu

iubire și ardoare, cu elan și entuziasm în slujba intereselor și năzuințelor superioare ale neamului”.

Tot așa, la 11 septembrie 1931, vorbea cu trista ocazie a dispariției altui bistrițean, Vasile Pahone,

arătând că acesta „a fost din generația acelor români ardeleni, care, cu mari jertfe și cu grea trudă,

au trebuit să-și facă singuri cariere și situații în viață, pentru ca, trecând din lumea satelor în a

orașelor, să poată da neamului acea vrednică pătură de conducători intelectuali și harnică clasă

burgheză antebelică, din mijlocul cărora să recrutau campioni modești și serioși, pricepuți și

592 Ibidem. 593 În afișul electoral P.N.L. (și în maghiară) Cetățeni alegători, se arăta: „Au sărăcit de tot plugarii, meseriașii, negustorii: de lucru nu se mai găsește, iar slujbașii nu-s plătiți cu lunile. Au fost desființate școli. Nimic nu mai are preț. Dările au sporit și nu-s plătite, iar tutunul, chibriturile și beuturile s-au scumpit. Nu sunt bani și nu te mai împrumută nimeni. S-a risipit banul stors din sărăcia poporului, pentru a se îmbogăți câțiva oameni ai guvernului”. În: B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. VI, v. 79. 594 Vezi în: „Viitorul”, nr. 7368, 20 aug. 1932 și în: „Dreptatea”, an VI, nr. 1461, 21 aug. 1932, sub titlul O lămurire de moralitate politică.



devotați, ai acțiunilor și manifestațiunilor pentru propășirea – sub toate raporturile – a poporului

român ardelean”595. Concomitent, este activ în Comitetul Istoric Român596, care pregătea

participarea României la al VII-lea Congres internațional de Științe Istorice ce s-a desfășurat la

Varșovia (21-28 VIII 1932)597.

Și în anul 1932 agitația vieții politice a constituit o realitate urmărită cu îngrijorare de

oameni. În preajma Congresului liberal de la Cluj, – evenimentul major al primăverii, – presa

remarca: „Niciodată poate, lumea nu a fost mai însetată să asculte cuvântul șefilor P.N.L. în haosul,

în dezordinea haotică de astăzi, opinia publică simte nevoia unor obiective precise și

mântuitoare”598. I. G. Duca, ca președinte al partidului, C. I. C. Brătianu, C. Angelescu, C. D.

Dimitriu, Tr. Moșoiu, Gh. Tătărescu, Gh. Cipăianu, C. Brătianu, M. Oromolu, M. Berceanu, Al.

Lapedatu, I. Nistor, Eug. Titeanu, I. Inculeț, L. Moldovan ș.a. sosesc la Cluj pentru a delimita poziția

politică a partidului „față de incoerența, improvizația și incompetența actualului regim zis de

„tehnicieni”599. Al. Lapedatu a deschis, la 23 mai, congresul, relevând succint situația economică,

socială și culturală a țării, problemele minoritare, inclusiv problemele legate de revizionismul

maghiar. Iată ce spunea el: „Vremurile aspre prin care trecem fac din ce în ce mai grea cu deosebire

pentru intelectuali, jertfa pe care ei trebuie s-o aducă în viața publică, în rolul lor firesc și

hotărâtor, <în> organismele politice încercate pe care trebuie să se razime conducerea oricărui

stat cu regim democratic și constituțional”. Și continuă: „Dacă la început, la constituirea noastră,

dat fiind situațiile de atunci am crezut că ideea centrală, călăuzitoare, a noastră trebuie să fie

aceea a unificării sufletești, astăzi când vedem dezastrul care s-a abătut asupra regiunilor noastre,

ca urmare a crizei economice și publice în care se zbate țara, fără a părăsi această idee

călăuzitoare, ne simțim solidari cu durerile și suferințele, cu necesitățile și năzuințele care ating

și frământă mai mult aceste părți ale țării, înțelegând să le punem în primul plan al preocupărilor

595 „Renașterea”, an IX, nr. 39, 20 sept. 1931. 596 Organ ales al Asociației Istoricilor Români, desemnat de adunarea general din 20 sept. 1931. 597 Circulara pregătitoare anunța ca scop al delegației românești, prezentarea din punct de vedere științific „în mod demn”, pentru că – se amintește – „propaganda pe care unii interesați o fac în străinătate pentru a prezenta pe intelectualii români ca inferiori celor din alte țări. Este deci o nevoie de ordin patriotic și politic ca România să fie cât mai strălucit reprezentată” (B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 7). 598 Cf. „Națiunea”, an VI, nr. 83, 18 mai 1932. 599 Ibidem. Prefațarea întâlnirii era conferința lui C. D. Dimitriu Idealismul în politica P.N.L.



noastre și să luptăm pentru înlăturarea sau realizarea lor, cu toate forțele de care dispunem și

alături cu toți cei ce se vor găsi pe aceeași arenă cu noi”600.

Numeroși oameni au urmărit atent evenimentele politice care au avut loc pe parcursul

întregului an 1932 și care au culminat în decembrie cu o largă consfătuire liberală, ținută tot la

Cluj, în prezența lui G. I. Duca, Gh. Tătărescu, Gh. Cipăianu, Al. Constantinescu, L. Moldovan, T.

Gane, Gh. Bogdan-Duică, M. Oromolu și, bineînțeles, Al. Lapedatu601.

Concomitent cu participarea la asemenea acțiuni politice, Al. Lapedatu rămâne prezent în

viața științifică și culturală. La Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov, ținea – în februarie 1932 –

conferința Problema granițelor noastre, prezentată în cadrul Astrei. Radioascultătorii l-au auzit,

la 7 februarie, vorbind despre Însemnătatea istorică a Ardealului. La Academie, conferenția, în 23

noiembrie, despre Jurnalul principelui Iacob Sobietski, fiul regelui Ioan Sobietski asupra campaniei

polone în 1686 în Moldova iar la Fundația Regală, la 13 decembrie același an, în încheierea

conferințelor Universității libere – seria destinată epocii Regulamentului Organic – vorbea despre

Abolirea protectoratului rusesc în Țările Române602. De asemenea, închina un medalion celui ce-

a fost Eugeniu Carada, o mare figură în viața politică și financiară a vechiului Regat dinainte de

război603.

În anul 1933, – ca urmare a intervenției mai multor personalități, inclusiv a lui C. Marinescu

și Al. Lapedatu – profesorilor francezi Pierre Thomas (Facultatea de Medicină) și Henri Jacquier

(Facultatea de Litere) de la Universitatea clujeană li se ridică salariile, conform gradațiilor colegilor

români, având în vedere contribuția acestora la bunul mers al învățământului superior604.

Onorat în acel an cu Vulturul României în grad de mare ofițer, Al. Lapedatu „a dat dovezi de

muncă dezinteresată și a făcut atâtea fapte mari pentru Ardealul său, încât năpăstuita populație a

Munților Apuseni s-a îndreptat spre el, ca spre cel mai autorizat părinte sufletesc al ei”605.

600 Cf. „Națiunea”, nr. 84, 24 mai 1932. 601 Cf. „Dimineața”, 21 dec. 1932. În cadrul consfătuirii, un punct important l-a constituit lupta împotriva revizionismului și unele măsuri menite să ducă la o armonie general, depășind spiritual regionalist. 602 Vezi în ordine: „Națiunea”, an VI, nr. 30, 17 feb. 1932; idem, 7 feb. 1932; „Universul”, an 49, 24 nov. 1932 și idem, nr. 344, 14 dec. 1932. 603 Discurs în Senat, la 18 aug. 1932, în P.N.L. și situațiunea țării, București, 1932, p. 52-53. 604 Vezi în: B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 1-41, adresa Rectoratului Universității din Cluj cu nr. 2752/7 iun. 1933, care-i comunică lui Al. Lapedatu aceste lucruri. 605 „Tulnicul Moților”, Cluj, 10 dec. 1933.



Neobosit, învățatul participă în zilele de 8-10 septembrie 1933 la adunarea generală și

serbările Despărțămîntului „Astrei” – Brașov606. Între 8 și 11 octombrie din același an, participă la

Congresul numismatic și la expoziția de numismatică, medalistică și arheologie organizată cu acel

prilej la sala „Dalles”, manifestări prilejuite de sărbătorirea a 30 de ani de la înființarea Societății

Numismatice Române607.

Alături de mitropolitul Nicolae Bălan, participa în 15 octombrie 1933, la Sibiu, în compania

altor personalități din domeniul istoriei, la comemorarea a 60 de ani de la dispariția lui Andrei

Șaguna608. Vorbește la Secțiunea feminină din București a P.N.L., în 25 februarie 1933, despre

Vechea organizație națională (cnezate și voievodate)609. Scrie la „Universul” despre impresionantul

act de donație făcut de C. Caradja – consulul român la Berlin – Bibliotecii Academiei. Este vorba

de albumul cu cele 110 steaguri luate drept trofeu la 3 august 1601 de Mihai Viteazul la Gurăslău

și trimise împăratului Rudolf610. În același ziar, găsim articolul său dedicat memoriei lui I. I. C.

Brătianu și în care face cunoscute unele aspecte inedite privind pregătirea marilor serbări naționale

de comemorare, în 1924, a craiului munților, Avram Iancu611.

Sub aspectul activității politice, primii ani ai deceniului patru sunt deosebit de convulsivi,

dar nu lipsiți de rezultate. Legătura cu conducerea P.N.L. prin Vintilă Brătianu – trainică și de

apreciere reciprocă – este întreruptă prin dispariția acestuia. Noului șef al partidului, I. G. Duca,

Lapedatu îi scria: „mi-ați făcut și dv. cinstea de a mă considera ca exponent al politicii partidului

nostru pentru Ardeal și trebuie să recunosc că mi-ați dat efectiv acest rol: am fost consultat și s-

a ținut seamă de opiniile și recomandările mele, de ori de câte ori a fost nevoie de chestiuni

politice ardelenești ale partidului”612. Dar, totodată în relațiile cu conducerea partidului au

606 Cf. invitația semnată de președinte (dr. N. Căliman) și secretar (I. Colan), nr. 96/24 aug. 1933, în: B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 1, f. 44. 607 Ca președinte al prestigiosului forum a fost desemnat – de către C. Moisil – I. Andrieșescu; expoziția organizată este deschisă până la 28 octombrie acel an. Vezi în: B.A.R., fond. cit., supra, v. 2, f. 121. 608 Invitație, Sibiu, 14 oct. 1933, în loc. cit., supra, v. 14, f. 4. 609 Idem, loc. cit., supra, vol. VIII, v. 5 b. 610 Originalul albumului a fost în posesia regelui Cristian al II-lea al Saxoniei, în Biblioteca Națională din Dresda. Trofeele cuprindeau: 72 steaguri de cavalerie, 36 de infanterie, 1 tătăresc, 1 moldovenesc și celelalte ardelene (cf. „Universul”, nr. 203, 28 iul. 1933, articolul Steagurile de la Guruslău). 611 Articolul Cu Ion I.C. Brătianu pe muntele Găina. Amintiri („Universul”, 27 nov. 1933), evocă drumul făcut cu automobilul și pe cai, împreună cu Tr. Moșoiu și V. Goldiș, pe la Baia de Criș, Câmpeni, Rișculița, Găina, Cheile Trascăului, Teiuș. I. I. C. Brătianu mai vizitase Munții Apuseni și în 1907, când îl întâlnește aci pe tribunal N. Corcheș și decide cumpărarea și mutarea la Florica a bisericii lui Horia de la Albac. 612 Memoriu, Cluj, 26 oct. 1932, în: B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 17, f, 12 a.



intervenit unele neînțelegeri, determinate – spunea Lapedatu – de „influențe lăuntrice interesate

ale unor persoane care izbutesc a vă face să nu țineți seamă întotdeauna de serviciile sincere și

oneste ce vi le-am făcut și vi le fac”. Aceste „lucrături” îl vor determina să demisioneze temporar

din fruntea organizației brașovene și din alte funcții613.

Aceste dezacorduri și neînțelegeri vor continua în 1933, fără să ducă deocamdată la ruptură

irevocabilă. Obiectivul prioritar al P.N.L. era obținerea puterii, menținerea acesteia și aplicarea

unui program forte de guvernământ. În acest sens, Al. Lapedatu va vorbi la 30 decembrie 1932,

la Clubul P.N.L. din Brașov, iar la 1 ianuarie 1933 la clubul clujean. La Cluj el va spune: „experiența

guvernării prin tehnicieni din afară și peste partide, a făcut dovada că nu mai sunt posibile guverne

de improvizație și de favoare”614. Șeful partidului, I.G. Duca releva, de altfel: „o criză morală care

provoacă legitime revolte sufletești ce pot ușor degenera, după cum s-a constatat zilele trecute,

în psihoze colective, dacă nu chiar în agitațiuni mai primejdioase”, situații față de care „suntem

hotărâți să luptăm fără preget și până la capăt pentru salvarea acestei țări la închegarea și mărirea

căreia avem mândria să o spunem, nimeni n-a contribuit mai mult decât noi”615. Pe cel ce își fixase

în programul său ca punct esențial: „Dreptatea pentru toți va fi la temelia întregii noastre opere

de îndreptare și reclădire, și ne luăm angajamentul solemn să restabilim ordinea morală de care

această țară este atât de însetată”, Al. Lapedatu îl numea – cu prilejul sărbătoririi sale – „moștean

legitim și firesc al marilor înfăptuiri liberale”616. Lapedatu va continua să activeze politic, încercând

medierea neînțelegerilor în pofida unor destul de grave dezacorduri cu șeful partidului.

La a patra adunare profesională – pe tema Școala și biserica –, Lapedatu figurează între acei

ce afirmau că școala nu trebuie numai să stimuleze dispozițiunile intelectuale ale copilului, ci ea

trebuie să cultive însușirile sufletești menite a forma din copii personalități, caractere, adevărați

oameni617. În luna iulie a anului 1933, Lapedatu prezidează la Cluj, o largă adunare, în cadrul

613 Ibidem. Între neînțelegeri, memorial indica: cooptarea lui Petrescu Ercea de la Oradea în C.C. al P.N.L., în ciuda faptului „că sunt alții în Bihor cari trec înaintea sa” (exemplificând cu N.T. Cosma din Beiuș sau Folea, Colbazi, Știrbațiu); alegerea lui N. Corneanu în Delegația permanent și nu a celui recomandat de Lapedatu, Tr. Mărcuș ș.a. 614 „Universul”, an 49, nr. 364, 1 ian. 1933 și „Viitorul”, an 25, nr. 7484, 4 ian. 1933. 615 Cuvântare la sărbătorirea sa, în: „Viitorul”, an 25, nr. 7504, 30 ian. 1933. 616 Ibidem. 617 Prezentarea generală a dezbaterilor, în: „Viitorul”, an 25, nr. 7553, 28 mart. 1933.



căreia se aduc critici severe țărăniștilor, concluzionând: „constitualicește, guvernul (țărănist, n.n.)

trebuie să plece”618. El ia parte activă la definitivarea noului program de guvernământ în ședința

C.C. al P.N.L. din 3 octombrie 1933. Vorbind în numele partidului, I.G. Duca aprecia imperativ:

„Guvernul actual care constituie o permanentă primejdie prin incapacitatea lui organică, ca și prin

descompunerea la care a ajuns, cât mai neîntârziat să fie înlăturat de la cârma țării”. Linia

strategică a partidului liberal este însușită și expusă și de dr. C. Angelescu, Gh. Tătărescu, I.

Inculeț, I. Nistor, C. I. C. Brătianu, V. Iamandi, N.N. Săveanu ș.a. În acord cu ea, Lapedatu sublinia:

„Țara ne așteaptă cu sprijinul ei, dar ne așteaptă și cu judecata ei dacă am lipsi de la datoria orei

supreme”, considerând că liberalii constituie „singura pârghie solidă pe care se mai poate rezema,

cu toată siguranța, dezvoltarea statului nostru [...]”, adevărată pârghie „salvatoare”619. Susținând

alături de alți lideri liberali lozinca „Prin țară și pentru țară”, Al. Lapedatu expunea noua linie

politică la Brașov, alături de C.I.C. Brătianu, iar la Clubul liberal din Cluj, în 14 octombrie 1933,

anunțând ținerea congresului la data de 22 octombrie, făcea largi comentarii la adresa

manifestului P.N.L.620. Concomitent, îi întâlnim frământările și căutările în scrisoarea ce i-o adresa,

din Cluj, lui C.I.C. Brătianu, la 23 octombrie în același an: „După cum bine știți, de atâta vreme mă

găsesc și eu în dezacord cu politica actualei conduceri a partidului nostru și cu metodele prin care

înțelege să pună în lucrare această politică. Convins, pe de o parte că ea nu poate duce la scopurile

pe care partidul trebuie să le urmărească pe linia tradițiilor sale și a marilor interese ale țării, iar

pe de alta că metodele de care vorbesc nu se vor putea înlătura de către actuala conducere, – mi-

am făcut și-mi fac o chestiune de conștiință din a mă solidariza – fie chiar formal și din spirit de

disciplină – cu această politică pe care o consider nefastă și cu metodele ei pe care le consider

dezastruoase. Un incident de ordin personal cu șeful partidului, izvorât tot din acest fel de a privi

și înțelege politica noastră, îmi pune azi mai mult ca oricând această chestiune de conștiință.

Înainte însă de a lua vreo hotărâre îmi țin de datorie să împărtășesc Dv., această stare a mea, ca

unul ce-mi cunoașteți credințele și sentimentele de care mă conduc în viața politică. Am venit în

618 „Viitorul”, an 25, nr. 7611, 8 iun. 1933. 619 „Viitorul”, an 25, nr. 7710, 3 oct. 1933. Programul de guvernare prevedea: aplicarea regimului constitutional-parlamentar, simplificarea aparatului administrative, rezolvarea problemei conversiunii datoriilor, echilibrarea bugetară, susținerea agriculturii și refacerea industriei și comerțului, modernizarea transportului, dezvoltarea culturii, libertăți pentru naționalități, întărirea armatei, consolidarea diplomatică a tratatelor etc. 620 „Viitorul”, nr. 7625, 23 iun. 1933, idem. nr. 7719, 14 oct. 1933.



partid prin încrederea și bunăvoința cu care am fost onorat de neuitații dv. frați – Ion și Vintilă

Brătianu. Am căutat să răspund acestei bunăvoinți și încrederi. Am lucrat cu toată credința și

devotamentul de care am fost și sunt capabil. M-am identificat pe deplin cu spiritul și sensul

politicii partidului, așa după cum dânșii au reprezentat această politică. am astăzi asupră-i o

concepție bine definită, care trebuie să fie a tuturor celor ce au avut norocul și fericirea să lucreze

sub conducerea celor doi mari șefi ai partidului și de la care n-ar trebui nimeni să se abată –

politica marilor îndatoriri față de țară și politica pe care ați cerut-o dv. într-una din ședințele

trecute ale Delegației: de hotărâre, de energie și de demnitate [...]. Am privit cu durere și

îngrijorare schimbarea acestei politici în anii din urmă și adoptarea în promovarea ei a unor

metode ce n-au fost niciodată ale partidului. În nădejdea însă că se va reveni, am acceptat-o și

eu ca și Dv. și ca și atâția din prietenii noștri. Azi însă nu o mai putem suporta fără riscul de a ne

compromite în fața opiniei publice și de a periclita însuși rolul și situația partidului în viața publică

a României. Am așteptat o îndreptare, o revenire la calea și metodele cele de mai înainte. În zadar

însă. Cred că am ajuns la capătul răbdării. Mai departe nu putem merge fără a colabora și noi

conștient la agravarea acestei nefericite situații. Ce este de făcut? Întrebarea se pune de astă dată

cu toată greutatea răspunderii ce avem. Ori reacționăm ori ne retragem. Acest al doilea mijloc,

recunosc, ar fi mai comod, dar și mai puțin onorabil și bărbătesc. Trebuie deci să reacționăm. Dar

reacțiunea aceasta nu mia poate veni azi decât de la singurul om în care opinia publică a țării mai

are încredere, – de la singurul om care și-a păstrat autoritatea și prestigiul neștirbit și neîntinat,

– de la dv.”621. Fruntașul liberal crescut în spiritul ideilor brătieniste, adresa deci chemarea față de

omul pe care-l vedea capabil să salveze interesele partidului.

Chiar în acest climat plin de incertitudine, Lapedatu rămâne un om politic onest și activ,

continuând să impună în viața politică idei și fapte pozitive. În acest sens îndeamnă la buna și

sincera slujire a țării – când vorbește la Cluj, în 25 octombrie 1933, la organizarea secției feminine

liberale; la fel, când alături de Gh. Tătărescu a rezolvat conflictual dintre liberalii bănățeni A.

Imbroane și P. Obădeanu622. Apreciat drept „fruntaș între fruntașii Ardealului”, a cărui muncă

„întărește nădejdea că guvernul liberal va sprijini Ardealul și îl va îndruma pe calea înaintării, a

621 În: B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XVII, varia 17, f. 14. 622 „Viitorul”, 26 oct. 1933.



cinstei și muncii, pe singura cale mântuitoare”623, Al. Lapedatu își va depune candidatura, în

decembrie 1933, în județele Cluj și Brașov624.

În urma confruntărilor politice din 1933, la propunerea lui Gh. Tătărescu și C. Angelescu,

ca șef al P.N.L. este ales Dinu Brătianu. Cu acel prilej, Lapedatu – alături de I. Inculeț, G. Fotino, I.

Nistor, Gh. Tătărescu – vorbind în numele Ardealului, susține noul președinte și guvernul

Tătărescu625. La început de an 1934, când stabilizarea politică devenise o realitate, participând

alături de I. Maniu, Al. Vaida-Voievod și Șt. Meteș – la funeraliile lui Teodor Mihali –, Lapedatu îl

consider ape ilustrul dispărut drept „ultimul reprezentant al ilustrei falange de luptători pentru

cauza națională în procesul Memorandumului”, care „cu mintea sa limpede și chibzuită, cu

temperamental său așezat și măsurat, cu sufletul său curat și onest, lipsit de orice orgoliu și trufie,

dar deosebit de înzestrat cu simțul realităților și posibilităților Teodor Mihali a avut totdeauna

atitudini politice prin care și-a câștigat și asigurat și iubirea nu numai a conaționalilor săi de acasă,

dar și a cercurilor diriguitoare din țara cea veche”.626

La 10 februarie, în Cameră, Lapedatu vorbea, în numele guvernului, și îl aprecia astfel pe

Vasile Goldiș: „Om al școalei, al Bisericii și al culturii, Vasile Goldiș a servit aceste instituții în

vremuri când rolul și importanța lor în viața națională a fraților de peste munți era mult mai

însemnat decât azi, cu o pricepere, cu un zel și cu un devotament incomparabil. Asemenea în viața

politică atât de frământată și agitate înainte de Unire a acelorași frați, el a servit, cu aceeași

pricepere, zel și devotament, dar și cu pilduitoare hotărâre, energie și însuflețire, interesele

naționale ale poporului român transcarpatin”627. Conducându-l pe ultimul drum, la 14 februarie –

alături de Nic. Bălan, I. Lupaș și O. Goga, care afirma cu amărăciune: „Cad pe rând brazii din

pădurile Ardealului. Vasile Goldiș a căzut și lasă în urma lui un gol care nu se poate acoperi” –

Lapedatu îl numea pec el dispărut „spiritual rector”, „exponentul calificat al cugetelor și

simțămintelor generației de luptători unioniști ardeleni”628.

623 „Calendarul” pe anul 1934 al foii „Glasul Ardealului”, Cluj, 1934. 624 Între candidați mai figurau: Alba – I. Rusu Abrudeanu; Bihor – P. Șeicaru; Huneadoara – Gh. Tătărescu; Mureș – Gh. Bogdan-Duică și Oscar Han; Năsăud – L. Oanea, Arthur Konnerth; Sălaj – Valer Popp; Severin – C. Corneanu, Tr. Simu; Sibiu – Al. Bărbat; Târnava Mare – Hans Otto Roth (vezi „Glasul Ardealului”, 17 dec. 1933). 625 „Universul”, an 51, nr. 5, 6 ian. 1934. 626 Idem, nr. 20, 22 ian. 1934. 627 Idem, nr. 41, 12 feb. 1934. 628 „Viitorul”, 14 feb. 1934.



Considerându-l pe I.I.C. Brătianu „un mare european” și „un mare român” – în conferința din

15 februarie 1934 de la Biblioteca ce-i purta numele – Al. Lapedatu aprecia: „Cele ce s-au petrecut

în urmă și mai ales se petrec astăzi cu controlul Ligii Națiunilor asupra minorităților, care control

a constituit și constituie o permanent încurajare a acestor minorități împotriva statelor cărora ele

aparțin, arată câtă dreptate a avut I.I.C. Brătianu, nu numai din punct de vedere moral și national,

ci și din punct de vedere politic, al intereselor noastre de stat, să respingă acest control și cât de

neîntemeiate au fost temerile acelora care socoteau, atunci, refuzul său ca germene al unor grele

urmări pentru România”629. Cele spuse erau îndemn pentru clarviziune politică: „căci actele vieții

de stat el (I.I.C. Brătianu, n.n.) nu le privea niciodată numai în sine, izolat ci în continuitatea lor

logică și firească cu cele ce le-au precedat. Aceasta nu numai în țara cea mica, ci și în țara cea

mare, în România întregită, a cărei soartă înțelegea să o ducă pe aceleași linii tradiționale ale

politicii Vechiului regat. În această privință el nu admitea inovații și răsturnări care să ne scoată

din evoluția istorică firească a acestui stat”. Și adăuga: „A scos mai întâi chestiunea națională din

cadrul atât de dăunător al luptelor de partid, în care o aruncase lipsa de prevedere și pasiunea

politică a unora dintre predecesori. Astfel problema românilor de peste munți rămase, cu adevărat,

o problem națională a neamului, pentru ca guvernele țării, oricărui ar fi aparținut ele, să o poată

susține și este alături de opinia publică”630.

În toate acțiunile sale, omul politic dă dovadă de vigilență, iar istoricul de intuiție bazată pe

fapte. Exprimându-și opiniile pe marginea Constituției, el apelează din nou la istorie – la

constituțiile din 1866 și 1871 – și, sprijinindu-se pe Cuza Vodă a lui A.D. Xenopol, apreciază:

„Ineștii și Popeștii au înlocuit pe purtătorii celor mai cunoscute nume istorice ale țării. Oameni

lipsiți de cea mai elementară educație, nu numai politică, dar și social au luat locul celo mai

valoroși și merituoși ai fostei clase conducătoare”631. Ferm în atitudini, când intra în dezacord de

principia omul politic Lapedatu nu ezită să fie tranșant. la 28 martie 1934 îi scria lui Gh. Tătărescu,

președintele Consiliului de Miniștri, neomițând să amintească prietenia și încrederea cu care

acesta l-a onorat: „După convorbirea ce am avut azi cu dv., dându-mi seama că situațiunea mea

în govern nu va putea fi modificată în sensul asigurărilor ce mi s-au dat la constituirea Cabinetului

629 „Universul”, 18 feb 630 Ibidem. 631 „Lupta”, an 13, nr. 3706, 4 mart. 1934.



– vă rog să binevoiți a mă considera demis […]”632. Și făcea aceasta pentru că nu înțelegea să

abdice de la ideile sale: „De când Ion I.C. Brătianu mi-a făcut cinstea de a mă considera ca

exponent al ideologiei politice a P.N.L. în Ardeal, mi-am dat bine seama de marea răspundere ce

cădea asupră-mi, nu numai față de dânsul și de partid, dar și față de opiniunea publică

ardelenească, mai critică și mai exigentă decât în alte părți în judecata și aprecierea acțiunilor și

manifestațiunilor politice”633. Pentru concepția sa, Al. Lapedatu nu vede alt sprijin mai valoros și

mai peren decât istoria. Despre aceasta vorbește la 15 iunie 1934 la Academie (Doi misionari

scoțieni în Țările Române acum o sută de ani, Andrew A. Bonar și Robert Mc. Cheyne)634, iar la 6

august, cu prilejul conferinței conduse de Gh. Tătărescu la Timișoara – cu ocazia a 15 ani de la

Unirea Banatului cu țara – tot el invoca argumentele istoriei în favoarea unității naționale și

împotriva regionalismului635. Acțiunile sale politice devin acum mai concertate, ele având ca

rezultat constituirea grupului parlamentar liberal din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș, la Cluj,

în 15 iulie, în fruntea căruia fusese ales pentru „susținerea și promovarea intereselor particulare

ale acestor regiuni și pentru o îndrumare mai sistematică, mai solidară și mai unitară a activității

noastre în Parlament”636.

Cum s-a putut constata, toate acțiunile politice ale lui Lapedatu sunt susținute de

argumentație istorică și culturală. Vorbind despre un architect celebru pentru restaurările de

monumente realizate, Al. Lapedatu scria (la moartea acestuia în 22 septembrie 1934) că a lăsat o

„opera monumentală care încoronează activitatea științifică, în domeniul vechii arhitecturi

bisericești moldave, a lui Gh. Balș (Bisericile lui Ștefan cel Mare, n.n.) și care va rămâne, pentru

multă vreme, izvorul principal din care se va scoate, ca dintr-o fântână inepuizabilă, datele și

elementele necesare pentru studiul bisericilor și monumentelor din Moldova veacului al XV-lea a

Marelui Ștefan”637.

632 BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 17-15. 633 „Dimineața”, 8 mai 1934. 634 „Adevărul”, 16 iun. 1934 sau în „Viitorul”, an XXVI, nr. 7927, 24 iun. 1934, sub titlul Povestirea misiunii de cercetări printre evrei a bisericii scoțiene în 1839. 635 Cf. „Viitorul”, an XXVI, nr. 7964, 8 aug. 1934. Prezenți: Dinu Brătianu, Gh. Cipăianu, V. Iamandi, C.I.C. Brătianu, V. Sassu, I. Nistor, M. Constantinescu etc., sub președinția lui Al. Lapedatu, reinstalat ca ministru la 10 iun. 1934. 636 „Viitorul”, 15 iulie 1934. Propunerea de constituire a grupului a venit din partea dr. I. Boeriu, raliindu-se la ea Gh. Cipăianu, Valer Pop, Emil Folea, Valer Roman, Tib. Moșoiu, Partenie Dan, L. Oanea, A. Negulescu, Șt. Fabius ș.a. 637 Cf. articol manuscris, cu recomandări de premiere pentru valoarea lucrărilor lui Gh. Balș, publicate încă din anul 1911 (O vizită la câteva biserici din Serbia), în: B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. VIII, v. 36.



Din acțiunile lui culturale se pot desprinde motivațiile actului politic – chiar dacă uneori

acesta în sine nu le-a putut prelua, finalizându-le –, totdeauna bine intenționat.

Lapedatu nu și-a dezmințit niciodată părerile despre i.I.C. Brătianu, considerat de el – pe

bună dreptate – factor primordial în politica care a condus la realizarea României Mari. Vorbind în

15 februarie 1934 la Biblioteca I.I.C. Brătianu, istoricul afirma că acesta a fost singurul care „a stat

și a rămas ferm pe poziție, neclintit în refuzul său categoric. Căci pentru dânsul, pentru concepția

politică de la care pleca, pentru sentimentele de demnitate națională pe care ținea să le afirme,

pentru răspunderea ce simțea nu numai față de contemporani și urmași, dar și față de înaintași,

față de însăși memoria părintelui său, cedarea era o imposibilitate. Știa doar ce sens înalt, moral

și national își are independența română în trecutul nostru, cu câte greutăți și jertfe a fost ea

pregătită și câștigată, ce parte însemnată și ce mare răspundere avea și își luase tatăl său pentru

dobândirea ei. Cum ar fi fost cu putință deci să admită ca această independență, din care decurgea

deplina noastră suveranitate, să fie scăzută, micșorată prin controlul și amestecul marilor puteri

în afacerile noastre interne?”. Al. Lapedatu îl considera „nu numai un om al vremii sale, oricât de

genial, ci și al unei întregi epoci – epoca renașterii române. Mentalitatea și sufletul său s-au format

la lumina împrejurărilor și oamenilor ce au întemeiat, dezvoltat și consolidate România veche, a

precursorilor și înfăptuitorilor ei, de care nu poate fi despărțit și de care va rămâne pururea

legat”638.

Pornind de la teza că, omagiind personalitățile pozitive și faptele lor constructive face

deopotrivă un act justițiar și de educație, Al. Lapedatu nu-și va precupeți timpul și energia pentru

un astfel de scop. La 17 iunie 1934 – împreună cu Eug. Speranția, D. Braharu, G. Bacaloglu, și T.

Neș – el participa la Oradea la dezvelirea bustului lui Barbu Delavrancea (autori: C. Medrea și

Dănilă Andrițoiu), iar la Casa Națională din acest oraș, la dezvelirea plachetei de bronz a lui Șt. O.

Iosif și A. Castaldi (autor: Ionescu-Varo), evocând faptele celor omagiați și evidențiind pe inițiatorii

respectivelor sărbătoriri639. Când vizitează județul Dâmbovița, în toamna anului 1934, programul

său cuprinde mai multe obiective: palatal Ion Ghica de la Ghergani, bisericile din Ghergani, Răcari

638 Ion I.C. Brătianu și înaintașii săi, în: „Universul”, 18 feb. 1934. 639 „Dimineața”, 20 iun. 1934.



(aceasta, în construcție), Văcărești (și conacul), Șotânga, Vulcana-Băi, Găești, monumentele de la

Târgoviște și muzeul etnografic de aci, fabrica de țesături de la Brănești ș.a.640. Dar Lapedatu nu

uita nici de contemporani. El le evidențiază meritele în mod public, așa cum a făcut – la

solemnitatea de la Cluj, din 12 noiembrie 1931 – vorbind despre Gh. Leon, ministru subsecretar

de stat la Departamentul Industriei și Comerțului, fost președinte al Asociației Economiștilor

români641. Și marile personalități străine s-au bucurat de atenția lui Al. Lapedatu atunci când ele

au sprijinit, în mod sincer, România pentru împlinirea dezideratelor unității naționale. Astfel, la

moartea lui R. Poincaré, istoricul conferențiază la radio, în 21 octombrie 1934, vorbind despre

două celebre telegrame prin care omul politic francez ne dădea asigurările de simpatie și de sprijin

ale Franței642. Despre acest subiect – Franța și unitatea națională – scrie apoi în presă, elogiind

bunele intenții față de România ale unor personalități franceze643.

Concepției lui Lapedatu privind rolul și importanța monumentelor din toate categoriile, îi

rezervăm un spațiu aparte. Totuși, și aici – prezentând cele spuse de istoric la inaugurarea

monumentului dedicate lui Mihail Veliciu la Chișineu Criș – redăm ideile sale, ca o întărire a unei

judecăți neperisabile. Alături de I. Lupaș, I. Suciu, episcopal Gr. Comșa ș.a. – îl întâlnim mereu în

compania unor redutabili oratori, am putea spune a unei generații de adevărați oratori – Al.

Lapedatu aprecia: „Oricât judecata prea subiectivă și pasiunea legată de păcătoasa fire omenească

ar scădea sau umbri meritele contemporanilor în viața politică, acestea reies și se evidențiază

totuși, în adevărata lor lumină și valoare, după ce autorii lor trec pragul eternității. Și cu cât vremea

curge, cu atât judecata aceasta se așază mai temeinic și mai statornic între noi și cei ce-au fost

înaintea noastră. Este cazul tuturor celor ce se zbat și se străduiesc pentru binele obștesc în

folosul propășirei neamurilor: rând pe rând, istoria îi așează în panteonul national, pe fiecare la

640 „Viitorul”, 18 oct. 1934. Vizita întreprinsă cu C.D. Dimitriu, Ion C. Nicolaescu și Florescu manga; în timpul ei cere oficialităților târgoviștene măsuri de restaurare a monumentelor din județ și crearea unui centru literar în oraș. 641 Cf. „Viitorul”, 12 nov. 1934. 642 „Viitorul”, 22 oct. 1934. Prima telegram, din 22 nov. 1917 era adresată regelui Ferdinand și preciza: „n-am trebuință să dau asigurări Majestății Voastre că guvernul Republicii rămâne fidel acordurilor încheiate între țările noastre și că va face totul pentru a seconda România în încercările grele ce atrage pentru ea evenimentele din Rusia (revoluția bolșevică)”, iar cea de-a doua, din 2 dec. 1917: „Țin să reînnoiesc Majestății Voastre, în dureroasa încercare pe care defecțiunea armatelor rusești o impune nobilei și vitezei Românii, asigurarea inalterabilei amiciții a Franței”. 643 „Adevărul”, 23 dec. 1934.



locul său, nici mai scăzut, nici mai înălțat, de cum a fost aievea în viață”644. În aserțiunile sale, în

incursiunile făcute în istoria mai veche sau mai recentă, vizând o personalitate sau un eveniment,

nu observăm niciodată la Lapedatu partizanatul orb, prozelitismul exacerbat. Este o calitate rară

chiar la un istoric, cu atât mai mult la un om politic! Cuvântând la Florica, cu ocazia parastasului

de șapte ani în memoria lui I.I. C. Brătianu, el desprindea din viața acestuia noi pilde și îndemnuri

pentru epoca sa și cea viitoare: „Căci spiritual lui Ion I.C. Brătianu este cel mai prețios patrimoniu

ce el ne-a lăsat, ca principia și norme de conducere, ca metode și mijloace de realizare, pentru că

nu vine de la geniul și experiența proprie, ci de la geniul și experiența înaintașilor. În adevăr,

spiritul acesta a călăuzit trei generații de mari luminați patrioți ai României modern – generația lui

Ion Câmpineanu, lui Ion C. Brătianu și lui Ion I.C. Brătianu, care au dus acest stat de la regimul

reacționar și oligarhic al boierimii privilegiate și latifundiare de odinioară, la regimul liberal și

democratic al țărănimii împroprietărite și investite cu toate drepturile politice de azi, și de la cele

două principate române, vasale și umile, de acum optzeci de ani, la România unității naționale, de

acum șasesprezece ani. Evident că principiile și normele, metodele și mijloacele prin care s-a

alcătuit și condus acest stat nu pot fi abandonate și nici schimbate fără temeiu, în afară de cadrul

evoluției noastre istorice din ultima sută de ani. Dimpotrivă, ele trebuie să fie ale tuturor

conducătorilor țării, fără deosebire. Iar pentru partidul care a fost instrumentul de căpetenie al

acestei norocite și fericite evoluții, ele trebuie să fie și mai mult adevărate comandamente”.645

Încă o calitate a comportamentului civic al lui Lapedatu este aceea că a trecut peste orice

rațiune de partid, susținând principial valoarea. Un caz concret ni-l oferă, în iarna anului 1934,

propunerea pe care Al. Lapedatu o făcea, în Consiliul Facultății de Litere a Universității clujene, de

a i se oferi lui Oct. Goga catedra de estetică literară646. Când este vorba să fie cinstită și

recunoscută o personalitate românească, Al. Lapedatu, – și ca el procedează cei mai mulți

intelectuali români din epoca interbelică, – trece peste orice prejudecăți de ordin politic. El

vorbește, împreună cu I. Nistor și I. Maniu, la dezvelirea bustului lui Vincențiu Babeș, la Timișoara,

644 „Universul”, an 51, nr. 292, 25 oct. 1934. 645 Idem, an 324, 26 nov. 1934. 646 Telegraful Român”, an LXXXII, nr. 46-47, 4 nov. 1934.



la 21 noiembrie 1934647. Tot din rațiuni înalte, spiritual, istoricul nu se sfiește să-l evoce elogios,

subliniindu-i meritele, dar observând și limitele, pe fruntașul revoluționar maghiar Ludovic

Kossuth, remarcând că acesta aprecia în mod pozitiv Unirea de la 1859648. În actul public

întreprins de demnitarul Lapedatu, revin mereu imagini și date naționale de largă referință. Unirea

este o reală obsesie, căreia istoricul îi dedică timp, energie și toată admirația: „Evenimentul acesta

este și va rămâne, pentru toate timpurile momentul culminant al istoriei românismului din Ardeal,

Banat, Crișana și Maramureș. Căci prin el s-a închis, în chipul cel mai strălucit pentru națiunea

română transcarpatină și pentru conducătorii ei, milenarul proces istoric cu asupritorii. Afară de

aceasta, adunarea de la Alba Iulia este și trebuie să fie pentru generațiile noastre viitoare, și un

simbol – simbolul unității, solidarității și disciplinei ce a dominat conștiința națională a neamului

românesc și viața politică a fostei monarhii de la 1791, de la Supplex Libellus Valachorum, până

în 1918, la Unire [...]. Patrimoniul acesta, avem datoria sfântă să-l păzim și să-l păstrăm cu

scumpitate și gelozie, cu toate puterile și prin toate mijloacele”649. În ziua de 1 Decembrie – în

momentele grele – credea că este posibil ca Unirea, prin semnificația ei, ar putea „să redreseze

conștiințele românești de pretutindeni și să le unească într-un puternic zid de apărare și de

sprijinire a patriei”650. Răzbat deci, în toate manifestările publice ale lui Al. Lapedatu, interesul

general românesc, ideea efortului, jertfei și sacrificiului pentru cauza României întregite. Iubirea

sa de țară, față de România Mare, este evidențiată mereu prin sublinierea faptelor patriotice ale

unor personalități politice românești. Așa, spre exemplu, la moartea lui Șt. Cicio Pop, vorbește, la

Arad, din partea guvernului subliniind înaltele calități morale ale celui dispărut, credința sa în

neamul românesc și viitorul său651. Iar la înmormântarea altui fruntaș politic – Anastasie Simu, –

Lapedatu se adresează celor adunați la muzeul făurit de acesta, ca să-l conducă pe ultimul drum:

„Atanasie Simu, – Lapedatu se adresează celor adunați la muzeul făurit de acesta, ca să-l conducă

pe ultimul drum: „Atanasie Simu a adunat și îngrijit, a crescut și pus necontenit în valoare – cu

647 „Dimineața”, 23 nov. 1934. 648 Conferință la Radio, Amintitrile și scrierile din exil ale lui Ludovic Kossuth, 24 iun. 1935, în cadrul unei emisiuni în care vorbește alături de N. Iorga și N. N. Săveanu, în: B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. III. 649 „Glasul Ardealului”, an VIII, nr. 50, 9 dec. 1934. 650 „Universul”, 2 dec. 1933, reproducând articolul lui Al. Lapedatu publicat în presa din 30 nov. 1933. 651 „Glasul Ardealului”, nr. 9 feb. 1934.



sprijinul și ajutorul unei soții tot așa de nobilă și înțelegătoare – comoara de artă ce-i poartă și-i

va veșnici numele și pe care a dăruit-o, cu atâta generozitate și dragoste patriotică, capitalei

României întregite”652.

În iarna și primăvara anului 1935, inițiativa unor mari istorici conduce la comemorarea pe

plan național a tragicelor și legendarelor figuri revoluționare: Horia, Cloșca și Crișan, eroii moților.

Vorbesc, elogiindu-le meritele, în Cameră, la 28 februarie: Gh. Brătianu, Th. Sauciuc-Săveanu,

N.N. Săveanu ș.a. Printre vorbitori se află și Al. Lapedatu, care înalță un imn țărănimii române,

„păstrătoarea fidelă a conștiinței străvechilor noastre drepturi și libertăți naționale, abolite și

uzurpate prin cucerire și asuprire, și rămasă să reprezinte ea singură, vreme de secole, interesele

neamului, luptând pentru conservarea ființei lui naționale, – această țărănime a știut preface o

mișcare cu caracter social și local într-o revoluțiune cu caracter național și general prin excelență,

care de-ar fi putut fi mai bine preparată și organizată și deci mai bine condusă și susținută, ar fi

transformat, desigur, încă de atunci, regimul feudal de robie socială și asuprire politică sub care

se găsea, într-unul de dreptate socială și libertate națională”653. Cu acel prilej, la Academie a fost

deschisă expoziția „Horia”, în cadrul căreia au fost expuse numeroase și valoroase piese

aparținând muzeelor bucureștene, Muzeului Brukenthal și Colecției sibiene „Julius Bielz”. Prin

intermediul exponatelor, 10 800 de vizitatori iau cunoștință de evenimentele epocii. Un bun

catalog și 200 de afișe, tipărite de Tipografia Curții Regale „F. Göbl și Fiii”, bustul lui Horia realizat

de Mihai Onofrei și o lucrare de referință datorată lui Oct. Beu, însoțesc această remarcabilă

comemorare națională654.

652 „Viitorul”, 6 mart. 1935. 653 „Universul”, an 52, nr. 60, 2 mart. 1935. 654 Cf. documentele justificative, totalizând cca 240 000 lei acordați de Academia Română și Ministerul Cultelor și Artelor (în: B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XXI, v. 1, 7, 13, 34, 40).



Cap. VII. PRIN CULTURĂ ȘI ȘTIINȚĂ SE APĂRĂ INTERESELE NAȚIONALE

Chintesența și măsura trecerii prin timp a generației sale sunt reprezentate, în concepția lui

Lapedatu de faptele de cultură, de înalta clasă ale acesteia. Ca ministru, în primul rând, el a fost

primul exemplu. Cu ocazia vizitei regale la Cluj, în august 1924, Lapedatu afirma – cu prilejul

sfințirii locului unei viitoare statui a lui Avram Iancu: „În orașul acesta deci, unde, de la Unire

încoace se concentrează cele mai vrednice și lăudabile silințe de a se întemeia un centru de intensă

viață românească, printre monumentele destinate a afirma în chip material și plastic, acest

caracter nou al Clujului, va fi și monumentul aceluia ce și prin acțiunea sa istorică a impus

neamului nostru de dincoace de Carpați, un scop mai direct, mai precis și mai eficace a

revendicărilor sale naționale și a aceluia care a întrevăzut, încă de la început, de când posibilitățile

restaurării dominațiunii române în Transilvania, se arătară ca realizabile, a întrevăzut, zic,

importanța acestei vechi cetăți, ca centru de viață românească. Căci lui i se atribuie și cuvintele:

până nu vom trage brazdă peste Cluj, nu vom domina Transilvania. Or, brazda aceasta s-a tras,

nu cu plugul, ci cu sabia – așa cum era încredințat că trebuie să se facă Avram Iancu”655.

La 23 decembrie 1934, Al. Lapedatu adresându-se celor chemați să educe tânăra generație,

îi chema să contribuie „la ridicarea nivelului cultural al țărănimii, de a o face părtașe a bunurilor

civilizației; de a face ca poporul din aceste părți (județul Mureș, n.n.) să recupereze în timp, ceea

ce, în trecut n-a putut realiza din cauza vitregiei stăpânitorilor”656. Profesorul, istoricul și

demnitarul n-a rămas doar un purtător de cuvânt al intereselor țărănești ci va patrona acțiuni

menite de a rezolva practic problemele acesteia: în mai 1934, la Gilău, el cuvânta la inaugurarea

Cooperativei „Moțul”, optând pentru un asemenea gen de organisme ce intenționau rezolvări de

655 „Înfrățirea”, 5 aug. 1924. Monumentul, proiectat a fi ridicat în fața primăriei clujene, a rămas până în 1993 un deziderat. 656 „Viitorul”, 28 dec. 1934, cuvântarea la agapa oferită de o sută de învățători mureșeni în cinstea lui Al. Lapedatu, în seara de 23 dec. 1934.



ordin economico-social657. La 4 noiembrie același an, alături de C.I.C. Brătianu, I. Costinescu, V.

Sassu, R. Franasovici, V. Roman, Gh. Cipăianu, Titu Gane, Al. Lapedatu participă și vorbește la

inaugurarea, la Apahida (județul Cluj)658, a unui dispensar – înființat de Banca Populară – și a

bibliotecii ce-i purtau numele.

Împreună cu Mircea Cancicov și Ion Costinescu întreprinde, începând cu 1 mai 1935, o vizită

în județul Brașov, pentru a cerceta nevoile sanitare rurale, prilej cu care participă și la tradiționala

Serbare a Junilor din Schei. În județele Făgăraș și Sibiu, – unde merge tot din considerente de ordin

politic, – reține nevoile de ordin școlar, necesitatea construcției de drumuri (la Săliște), dar și

urgența restaurării unor monumente istorice cum era biserica de lemn din Drăguș659.

În cuvântările și discursurile sale, Al. Lapedatu pune la baza faptelor marilor oameni ai

României istoria. iată cum explica Lapedatu actele lui Ion C. Brătianu: „Născut în epoca mișcării de

redeșteptare a lui Tudor și a școlii naționale a lui Lazăr – cele două evenimente de seamă ale

renașterii noastre politice și culturale – Ion C. Brătianu a fost stăpânit, de la început, de ideile și

sentimentele acestor protagoniști, așa încât țelurile politice ale mișcării celui dintâiu, precum și

postulatele naționale ale celui de-al doilea au fost hotărâtoare pentru viața publică și cariera sa

politică”660. Când, – în toamna anului 1935, – tineretul sibian propunea fixarea unei plăci

memoriale pe casa unde a stat acesta – în 1851, în exil – „om de acțiune, temperament viu și

însuflețit, dar în același timp real și dinamic, care ca adolescent s-a impus tinerimei

contemporane, care l-au înconjurat cu dragoste pentru caracterul său ferm și integru, pentru

ideile sale înalte și generoase” –, Lapedatu laudă gestul lor și-i îndeamnă: „să fiți vrednici de marii

și glorioșii voștri înaintași”661. La inspirația istoricului Lapedatu, care-i însoțise pe C.I.C. Brătianu

și V. Sassu, prezenți de asemenea la Sibiu, în acele zile, s-a dezvelit bustul lui I.G. Duca în fața

palatului administrativ662.

657 „Națiunea Română”, an IX, nr. 29, 14 mai 1935. 658 Idem, nr. 134, 24 sept. 1935. 659 Idem, nr. 19, 27 apr. 1935 și nr. 21, 3 mai 1935. În județul Făgăraș, printre alții, îl însoțește Valer Literat, istoric și muzeograf cu o activitate remarcabilă. 660 Conferință la Universitatea liberă, în: „Viitorul”, 23 mart. 1935. 661 Idem și „Națiunea română”, an IX, nr. 162, 27 oct. 1935. 662 Prestigioasă lucrare, semnată de Oscar Han. De altfel, și-n alte localități ale țării, figura marelui patriot dispărut în mod tragic, prin actul criminal legionar, va fi subiectul omagierii prin o serie de lucrări de for public. Vezi Ioan Opriș, Comisiunea Monumentelor Publice și activitatea ei, în „Revista Arhivelor”, an LXV, vol. L, nr. 3/1988, p. 168-176.



În martie 1935, la Ateneul Român, sub președenția lui Al. Lapedatu, sunt comemorați

Vicenzo Bellini și Nona Ottescu663.

Evident, toate aceste acțiuni care presupuneau fonduri financiare fac parte din politica largă,

deopotrivă culturală, dusă de stat. Dar nu putem să nu apreciem tenacitatea, perseverența,

dinamismul și energia de care au dat dovadă cei ce i-au fost protagoniști, atât Al. Lapedatu, ca

ministru, cât și alte personalități ale epocii, care s-au pus în slujba acestei politici cu tot talentul

și capacitatea lor. Se poate spune pe drept cuvânt că Al. Lapedatu a fost un exponent firesc al

unei societăți ce afirma și căuta să definitiveze un înalt nivel de dezvoltare economică și socială,

o politică națională realistă, de apărare a teritoriului național, a independenței și marilor cuceriri

rezultate din eforturile întreprinse de poporul român în decursul unei largi istorii.

Pentru biografia atât de bogată a lui Al. Lapedatu, anii 1935-1936 sunt, credem, cei mai

reprezentativi. Profesorul ajunge acum în cele mai înalte demnități și posturi culturale și științifice

– culminând cu cel de președinte al Academiei Române – și, totodată, politice. Are deja 60 de ani,

meritele sale îi sunt unanim recunoscute, îi sunt oferite onorurile ce i se cuvin. Ce-și poate dori

mai mult un om? Al. Lapedatu nu consideră însă că și-a încheiat misiunea, nici că ar fi timpul să

se odihnească. De altfel, nici vremurile tulburi prin care trecea țara și omenirea nu-l puteau lăsa

indiferent. De aceea continuă, neobosit, să acționeze pe plan cultural și politic.

În martie 1935, analizează nevoile de ordin cultural la sate cu prilejul întâlnirii primarilor și

prefecților de la Cluj – la care participă Gh. Tătărescu, I. Inculeț, dr. I. Costinescu, V. Sassu, D.

Iuca, E. Titeanu, S. Dimitriu –, pe care o prezidează. Tot la Cluj conduce, în aprilie 1935 (din 14 în

21), prima întâlnire cu autoritățile administrative județene și orășenești. Continuă analizele la

Turda, Alba-Iulia, Blaj, Sighișoara și Sf. Gheorghe, acțiune în care este însoțit de miniștrii M.

Cancicov, C. Brătianu, Gh. Cipăianu. Vizitează cu acel prilej școli (printre care și pe cea de meserii

din Huedin), servicii publice, așezăminte culturale. Rezolvând diverse litigii, întâlnindu-se cu

reprezentanții românilor, maghiarilor și sașilor, dovedește că guvernul „este preocupat în cea mai

mare măsură de întărirea românismului în județele secuiești” (unde acordase în anul 1934 suma

663 În „Viitorul”, 30 mart. 1935, Lapedatu consemna legăturile fiești italo-române, pe care le atribuia „geniului latin în cultura și civilizația mondială – pentru italieni în bazinul mediteranean, iar noi, aci, acasă, în Orientul european”. Totodată, el releva faptul că Norma de Bellini (1831) era studiată în 1838 la București, iar la 20 februarie din acel an jucată la Iași.



de un milion de lei), și arătând că redresarea elementului românesc din aceste zone constituie „o

problemă de stat”664.

În această primăvară a anului 1935, când este ales președinte al Senatului, lui Al. Lapedatu

i se oferă și suprema onoare științifică de a fi președinte al Academiei Române, prilej cu care este

apreciat ca „Om luminat, caracter intransigent, călit în lupte, instruit la lumina călăuzitoare a

marilor istorici înaintași; ostaș politic ce și-a făcut stagiul în preajma șefului său, marele I.I.C.

Brătianu; mereu în miezul luptelor politice, mereu în același timp în laboratorul liniștit al activității

științifice; prudent și foarte ponderat în inițiative, dar cu atât mai statornic în execuția planurilor

definitiv fixate – profesorul Al. Lapedatu este șeful respectat și urmat fără șovăire de întreaga

armată a luptătorilor ardeleni, înșiruiți sub drapelul vechiului și istoricului Partid Național

Liberal”665. Printre cei care îl apreciau astfel se aflau nenumărați confrați politici, dar și oameni de

cultură cum erau P. Antonescu, D. Belizarie, M. Bunescu, T. Vianu, C. Sudețeanu, V. Papillian, Al.

Marcu, C. Codarcea, Ilie Beu, R. Brandsch, S. Bocu, canonicul blăjean Iacob Popa, Seb. Stanca

ș.a.666. Faptul de a fi fost numit președinte al Academiei era considerat ca „O cinstire a

spiritualității ardelenești și consacrarea unei proeminente personalități”; „un președinte ardelean

al cărui prim postulat de luptă și viață a fost scrupulozitatea și onestitatea, a biruit dușmăniile în

politică și așa s-a ridicat mai ales prin știință și așa va munci la Academie. Astăzi, într-o epocă de

pervertire a valorilor, de furișări misterioase din umbră, de profeți falși și mai ales de această

catastrofală ascensiune a tuturor necompetenților noul președinte aduce un spirit drept, un drum

rectiliniu, de care se vor frânge toate îndrăznelile nechemaților dar vor primi încurajare toate

talentele. Animator dar om de severă disciplină, n-a trecut nicio treaptă în viață, decât prin efort

și muncă. Nu este numai mândria Partidului liberal din Ardeal, dar prin el și peste el, triumful unui

om de cultură care tocmai prin ea a răzbit. Politică prin cultură, iată ceea ce vedem noi în alegerea

așa de meritată a d-lui ministru Al. Lapedatu”667.

664 Cf. „Adevărul”, 17 mart. 1935; „Națiunea Română”, an IX, nr. 10, 11, 12, 15 din 16, 17, 18 și 21 apr. 1935. 665 Cf. A. P. Bănuț, Șeful Ardealului și Banatului, în: „Liberalul”, Oradea, 1935. 666 Cf. B.A.R., fond. cit., supra, vol. I. p. 84. Vezi și prefața noastră la Al. Lapedatu, Scrieri alese, p. 29. 667 Cf. „Națiunea Română”, nr. 45, 2 iun. 1935 și 46, 4 iun. 1935.



Lapedatu are inițiativa ridicării monumentului Unirii la Lugoj, la dezvelirea căruia participă

în 9 iunie 1935, secondat de un vechi prieten, Cornel Corneanu. Abia întors de la Marienbad, în

august același an, vizitează mai multe obiective culturale din județele Satu Mare, Oradea și Cluj,

în urma cărora susține interesele localnicilor la forurile centrale668. În 31 august, un grup de

prieteni organizează la Brașov, la Casina Română669, o festivitate în onoarea lui Lapedatu.

Sărbătoritul, înconjurat de fruntași liberali ardeleni – care îl numesc „conducător firesc al flancului

carpatin al PNL” – se referă la rolul Casinei Române brașovene în promovarea intereselor

naționale670.

În toamna anului 1935, au loc congresele P.N.L. în 72 de județe; acțiunea se încheie la 4

decembrie. Al Lapedatu a condus lucrările în mai multe județe. La Sighișoara, participă alături de

Titu Gane și Gh. Cipăianu671. La 14 septembrie, cu V. Roman și Titu Gane, prezidează congresul

de la Cluj (unde mai avusese loc o asemenea manifestare în 4 mai 1930)672. La 21 septembrie –

împreună cu Dinu Brătianu, V. Sassu, I. Costinescu, R. Franasovici, Gh. Cipăianu, V. Grosu, Ion P.

Olteanu, V. Roman și Titu Gane – participa la congresul liberal din județul Someș; este întâmpinat

de zece mii de țărani veniți la Dej673. Cuvântarea sa este apreciată de presă: „aceste patru cuvinte:

ordine, răspundere, construcție și înfăptuiri, pronunțate cu toată autoritatea academicianului și a

cârmaciului politic ardelean și primite de congres cu puternice aplauze”674. Țara avea nevoie de

măsuri ferme pentru consolidare internă și externă, motiv pentru care „masele urmăresc cu 668 „Națiunea Română”, an IX, nr. 113, 29 aug. 1935. 669 Idem, nr. 114, 31 aug. 1935. Organizatori: Gh. Cipăianu, Valer Roman, ing. I. Ionică, prefectul brașovean Iancu Nanu, dr. Nicu Gane, dr. Mihail Mărcuș, Tiberiu Moșoiu, Nic. Regman, dr. E. Dandea, Vasile Netea. 670 Idem, nr. 115, 1 sept. 1935 și „Viața Ardealului”, sept. 1935. Participanți: dr. Camil velican, dr. Daniel Tecău, dr. Ion Colbazi, M. Mărcuș, Dim. Manolescu, Seb. Șerbescu, Gh. Hențiu, I. Ardeleanu, Gh. Pleș, T. Moșoiu, Nerva Tr. Cosma, Petresccu Ercea, Liviu Lazăr, I. Cristea, dr. Valer Oțetea, dr. Nic. Dancu, Gh. Cerbu, Aurel Negoescu, Partenie Dan, dr. Eug. Dunca, M. Drăganu, dr. Seb. Stanca, Șt. Fabius, P. Bucoveanu, dr. Eug. Moga, dr. Ilie Toma, Em. Panaitescu, dr. Pavel Roșca, dr. Cornel Anca, dr. Oct. Buzea, dr. Sept. Barițiu, Iustin Ilieșu, dr. I. Buia, I. Petrescu, P. Moldovan, Mișu Ștefănescu, Dr. Ionică Bârsan, Oct. Pop, Iuliu Nasta, senatorul Fülop, dr. Em. Dandea, Șt. Rusu, Melinte Căpurceanu, D-tru Gafton, I. Sălăgeanu, dr. Marius Georgescu, N. Crețu, dr. Gavril Mihalyi, dr. P. Mihalyi, An. Bejan, dr. Ioan Tibil, Al. Cădariu, dr. Eug. Piso, N. Regman, An. Boni, I. Simion, I. Ciolan, Gh. Cipăianu, I. Modrigan, dr. I. Boeriu, V. Candrea, Șt. Pop, dr. Pavel Sârbu, Titu Gane, V. Știrbețiu, Aurel Mosora, Ol. Sava, dr. Zah. Crișan, Sim. Ghizdaru, dr. Em. Folea, Eug. Munteanu, Gh. Opreanu, I. Oragolea, I. Comșa, prof. Buan, N. Deac, Șt. Bogdan, V. Bidu, dr. Miron Crețu, dr. V. Stanciu, Cornel Năstase, Gh. Coșalca, Costache Moldovan, Iosif, Popovici, Iancu Nan. 671 „Viitorul”, 5 sept. 1935. 672 Idem, nr. 127, 17 sept. 1935. 673 Idem, 22 sept. 1935. În aceeași zi, de 21 septembrie, la Bănești, în Prahova, se organizează un pelerinaj la mormântul lui Aurel Vlaicu, cu prilejul comemorării a 22 de ani de la dispariția eroului. Vorbesc Bizu Cantacuzino și G. Măicănescu și se ridică o troiță (machete monumentului este realizată sub coordonarea ing. Andrei Drăgulănescu, director ethnic la „Steaua Română”). 674 V. Munteanu, în: „Națiunea Română”, 29 sept. 1935.



simpatie orice act făcut pentru întărirea omogenităţii de acţiune şi resping toate tentativele de

desarticulare”675.

În 23 septembrie, – alături de Şt. Bogdan, Valer Bidu, Creţi Miron –, prezidează congresul

de la Sfântu Gheorghe, prilej cu care spune: „noi, indiferent de rasă, de religie și de clasă, noi toți

români și secui suntem cetățeni ai aceluiași stat unitar cu drepturi și datorii egale, și de toți egal

răsplătiți [...]. Fără să oprimăm sau să ne despărțim în țara aceasta, avem datoria să ne îngrijim și

să ridicăm pe ai noștri (români, n.n.)”676.

La 19 octombrie îl găsim pe Al. Lapedatu la Brașov, deschizând congresul organizației

liberale locale, ocazie cu care sunt prezentate realizările guvernării liberale, începând cu 14

noiembrie 1933: înzestrările din agricultură, care-au condus la crearea a 520 gospodării model

în acest județ; cei 17 milioane lei cheltuiți pentru drumuri și șosele; alți 1 386 000 lei pentru

sănătate, numai în 1935 (primii 80 de copii de țărani trimiși în colonie pe litoralul Mării Negre

sunt din acest județ); fondurile alocate pentru construcții școlare (șase milioane lei), pentru

biblioteci ș.a.677 În decembrie 1935, împreună cu D. Manolescu și C. Angelescu, Al. Lapedatu

participă la congresul liberal din județul Arad678.

Ca susținător ferm al unor idei superioare în care credea, Al. Lapedatu își permitea să afirme:

„zadarnice sunt azi noile formule și lozince «naționaliste». Nu suntem impresionați de ele. Căci,

pentru noi, ele nu sunt nouă și nici ale altora. Sunt vechi și ale noastre. Sunt chiar ale fondatorilor

partidului nostru, ale oamenilor care au creat România modernă. Azi formulele și lozincile acestea,

din care P.N.L. a făcut realități efective, sunt pastișate și adoptate ca formule și lozinci salvatoare,

de cei ce atâta vreme le-au ironizat și le-au combătut, de cei cu atâta înverșunare au luptat

împotriva instituțiilor și creațiilor izvorâte din aceste preocupări ideale și naționale”679.

675 Idem, nr. 134, 25 sept. 1935. 676 Cf. „Națiunea Română”, nr. 135, 26 sept. 1935. Raportul prefectului înregistra în județ numai în 1933: 5 școli noi (valoare 2 500 000 lei), 6 școl i reparate radical (300 000 lei), 3 dispensare noi (450 000 lei), alte 2 reparate (50 000 lei), 4 sedii de primării noi, 8 poduri noi, reparați 625 km șosele, restaurate 6 biserici, regularizat cursul râului Covasna ș.a. 677 Cf „Națiunea Română”, 22 oct. 1935. Un interesant cuvânt îl are țăranul Gh. Măeruț din Tohanu Vechi. 678 Idem, nr. 204, 19 dec. 1935. 679 Cuvântare la congresul organizației liberale din județul Brașov, în: „Națiunea Română”, nr. 115, 1 sept. 1935.



Această încărcată agendă politică nu-l absoarbe pe Al. Lapedatu într-atâta încât să nu

participe la viața culturală. Dimpotrivă, împletind – putem spune – armonios aspectele culturale

cu cele politice, istoricul este prezent la cele mai reprezentative acte de cultură ale timpului. La

10 septembrie 1935, presa anunța că tot guvernul (Gh. Tătărescu, R. Franasovici, I. Inculeț, V.

Antonescu, Al. Constantinescu, I. Costinescu, N. Titulescu, Al. Lapedatu), împreună cu regele,

participă la Târgu Jiu la dezvelirea monumentului închinat Ecaterinei Teodoroiu680. Peste câteva

săptămâni, la Caransebeș, cu ocazia Congresului general al Frăției Ortodoxe Române, este

inaugurat internatul Liceului „Traian Doda” și dezvelit monumentul lui Ion Popazu. Între vorbitori

– mitropolitul Nicolae Bălan, episcopul Vasile Lăzărescu și dr. C. Corneanu, P. Rîmneamțu,

președintele Asociației Învățătorilor din Banat, dr. I. Moșoiu, directorul Liceului „Andrei Șaguna”

din Brașov, primarul Caransebeșului, Dim. Novăceanu, Oct. Goga, M. Manoilescu, episcopul Andrei

Crișanul al Oradei ș.a. – se număra și ministrul Ardealului. Vorbele ce le adresează cu aceste

ocazii sunt un apel la unitatea necesară mai mult ca oricând între țară și popor: „Prin perspectiva

istorică ce stă larg deschisă înainte, apar în conștiința și închipuirile noastre a urmașilor, tot mai

proeminente și mai luminoase figurile marilor înaintași din epoca renașterii române. Sunt, pentru

poporul român de dincoace de Carpați, ctitorii așezămintelor în jurul cărora s-a organizat și s-a

dezvoltat viața națională a acestui popor de la 1848 până la Unire și pe care ne simțim din ce în

ce mai mult îndemnați a-i imortaliza în chipuri de bronz nepieritor, ca să vădească, ce ne privește,

sentimentele de gratitudine și recunoștință ce le păstrăm și ca să fie, pentru cei viitori, pilda vie

și pururea grăitoare întru urmarea și imitarea lor”681.

Tot în octombrie 1935, în ziua de 28, sibienii au asistat la dezvelirea statuii lui I.G. Duca,

prilej cu care vorbesc mai mulți fruntași politici – V. Sassu, C.I.C. Brătianu, I. Valaori, Eug. Piso,

Nic. Ivan, Al. Lapedatu – îndemnând la respectul tradiției și al înaintașilor682. La 26 noiembrie

1935, are loc un alt moment cultural de referință: inaugurarea Bibliotecii „I.I.C. Brătianu”,

așezământ de prestigiu în fruntea căruia este numit G. Fotino. Cu acel prilej, Al. Lapedatu relevă

din nou meritele marelui om politic, anunțând totodată – în numele unui comitet a cărui inițiativă

680 „Dimineața”, an 31, nr. 10312, 10 sept. 1935. 681 „Viitorul”, 6 oct. 1935. 682 „Națiunea Română”, an IX, nr. 162, 29 oct. 1935. Lucrarea aparținea sculptorului Oscar Han.



o luase și pe care îl prezidează – măsurile pentru ridicarea unui monument în amintirea

acestuia683. Peste câteva zile, în 30 noiembrie, Al. Lapedatu vorbește în Parlament despre

semnificația lui 1 decembrie 1918: „Căci Alba Iulia nu este, astăzi, pentru noi, numai

fermecătoarea cetate spre care s-au îndreptat, veacurile de-a rândul, aspirațiunile generațiilor de

luptători pentru idealul național, ci simbolul însăși al unității noastre politice. Acolo au căzut

lanțurile robiei politice milenare ale poporului român de peste Carpați și tot acolo poporul acesta,

prin reprezentanții săi firești și legitimi, și-a redobândit străvechile drepturi și libertății naționale,

răpite și abolite, prin putere și împilare, de foștii săi stăpânitori”684. Ca și el, un alt fruntaș al epocii

Marii Uniri, Iuliu Maniu arăta cu un prilej asemănător: „Adunarea de la Alba Iulia și hotărârile luate

la 1 decembrie 1918 au fost consecința logică a luptelor duse două sute de ani de poporul

românesc din Transilvania pentru eliberarea sa. Unitatea națională dobândită acolo este temelia

indestructibilă a unei vieți de stat unitare și democratice potrivit spiritului vremii în care trăim”685.

La Academie, unde învățatul prezida viața științifică românească a epocii sale, în ședința din

9 decembrie, Lapedatu îl omagiază pe Georges Lacour Gaet, istoric, membru al Academiei Franței,

ca și al Academiei Române (din 1919), fost președinte al Comitetului Franco-Român686.

Un viu spirit românesc se degajă din multiplele acțiuni culturale organizate la nivel național

și care doreau să răspundă cerințelor epocii și interesului națiunii. De spiritul acesta nu era străin

cel ce sta în fruntea unor așezăminte naționale, și Lapedatu știe să recunoască meritele celor ce

nu-și precupețesc eforturile pentru această cauză. Astfel, la 16 decembrie, 16 gazetari ardeleni

cu peste 25 de ani în profesie, sunt decorați la Cluj de către Valer Pop, în numele guvernului687;

răsplata publică vine la timp pentru cei în drept.

683 „Universul” , an 52, nr. 327, 27 nov. 1935. Cu același prilej despre I.I.C. Brătianu vorbise și I. Nistor la radio. Comitetul, inițiat la 3 noiembrie 1935, îi cuprindea pe foștii colaboratori ai lui I.I.C. Brătianu, între care C. Kirițescu, C.D. Dimitriu, Gh. Tătărescu, I. Văitoianu, Stelian Popescu, I. Nistor, C. Angelescu, I. Inculeț, V. Sassu, N.N. Săveanu, V. Antonescu, R. Franasovici, C. Argetoianu, N. Lupu, Gh. Mărdărescu, Oscar Kiriacescu, N.D. Chirculescu, E. Mrazec, M. Orleanu, J. Th. Florescu, T. Constantinescu, C. Banu, Gh. Cipăianu. Al. Periețeanu. Vezi și la I. Opriș, Comisiunea Monumentelor Publice și activitatea ei, loc. cit., p. 273. 684 În: „Universul”, nr. 332, 2 dec. 1935. 685 În: „Dimineața”, an 32, nr. 10757, 2 dec. 1937. 686 „Curentul”, an VIII, nr. 2826, 15 dec. 1936. Învățatul francez cunoscuse bine istoria României, vizitându-ne țara în martie 1914. 687 „Națiunea Română”, an IX, nr. 202, 17 dec. 1935. Cei decorați erau: T.V. Păcățianu, H.P. Petrescu, I. Montani, Gh. Stoica, I. Agîrbiceanu, V. Braniște, Luc. Bolcaș, I. Clopoțel, N. Bratu, Ec. Pitiș, Al. Lupeanu, I. Maior, I. Moța, I. Brotea, S. Bornemissa, Sept. Pop. În numele Sindicatului Presei Române din Ardeal și Banat, i se telegrafiază lui Lapedatu pentru a i se mulțumi pentru onoarea acordată.



La pragul dintre anii 1935 și 193, Al. Lapedatu, nu uita de memoria fruntașului liberal Vintilă

Brătianu, într-un discurs radiodifuzat, la 22 decembrie 1935, evoca meritele civice (inginer

participant la construirea podului de la Cernavodă) ale celui dispărut688. Ca în 4 ianuarie 1936 să-

l întâlnim din nou la Brașov, unde ca președinte al Comitetului de organizare – împreună cu

senatorul Ion Ionică, președintele Casinei Române din localitate –, prezidează acțiunea de

sărbătorire a unui veac de la înființarea, la 31 octombrie 1935, a prestigiosului așezământ, în

prezența regelui Carol al II-lea. Cu acest prilej, I. Colan spune: „«Casina» era, în acel timp, singura

societate românească cu caracter cultural, cu obiective naționale și sociale. De la 1835-1848 tinde

spre «românism». Prezența lui Bariț și a Mureșenilor în ea ne scutește de dovezi”, iar Lapedatu

evidențiind că „Brașovenii au fost, între toți românii de dincoace de Carpați, cei mai înaintați prin

cultură și educație, cei mai puternici prin situația lor socială și materială. Împrejurarea se datorește

faptului că ei au trăit de-a lungul veacurilor, în strânsă legătură sufletească cu frații din Țara

Românească. Toată clasa conducătoare și toată obștea românească de peste munți au găsit, aici,

la românii brașoveni, sprijin și ajutor în interesele și străduințele lor, și la fel aceștia au găsit, la

frații transcarpatini, același sprijin și ajutor, pentru rosturile vieții materiale și morale”689. Aici,

într-un asemenea așezământ – relevă la rândul său Lapedatu – „Generații întregi de înaintași s-au

încălzit și însuflețit așadar la focul sacru al simțămintelor și năzuințelor românești ce se

întrețineau și cultivau în modesta vatră a Casinei noastre jubilare, printr-o nesfârșită serie de

momente și manifestațiuni ce construiesc astăzi etapele însăși ale unității naționale. Sunt moșii și

părinții noștri”690.

În ziua când presa anunța că o delegație oficială (N. Titulescu, gen.P. Anghelescu și Al.

Lapedatu) participa la funeraliile regelui George al Angliei691, Radiodifuziunea Română prezenta –

în cadrul Orei Națiunii, cu prilejul împlinirii a 77 ani de la 24 ianuarie 1959 – conferința istoricului

Unirea deplină și definitivă a Principatelor Române. În aceasta, printre altele, se sublinia:

„necesitatea unirii depline era dorința vie și fierbinte, era voința hotărâtă și nestrămutată a tuturor,

688 „Curentul”, 24 dec. 1935. 689 „Universul”, an 53, nr. 5,6 ian. 1936. Cu acest prilej au mai vorbit și I. Nistor, Valer Roman, I. Heissheimer (președintele Camerei de comerț brașovene) ș.a. 690 Al. Lapedatu, în: „Națiunea Română”, 9 ian. 1936. 691 Idem, 24 ian. 1936.



nu numai a Domnului și partizanilor săi, aderenți ai noului regim și ai marilor reforme. Ea ajunse

să domine toate celelalte probleme ale vieții publice, să fie unica și statornica preocupare a tuturor

bunilor patrioți”692. Savantul istoric, ajuns în vârful carierei sale politice și științifice, încununat

astfel cu recunoștința unei țări, a unui neam, ia parte în acești ani la evenimente de primă

importanță. În februarie 1936, face parte din delegația care-l însoțește pe suveranul român în

Anglia și în Franța. La 26 ianuarie, Al. Lapedatu este oaspetele lordului Granard, iar în ziua

următoare este invitat la Palatul Buckingham de către lordul Chamberlain; ziarul „Paris Soir”

anunța la 2 februarie, că Albert Le Brunn, precum și alte oficialități politice franceze – Albert

Sarautt, președintele Consiliului de Miniștri, P. Paul Boncour, P. E. Flandin, gen. Maurin, Fr. Petri,

Marcel Déat, E. Bargeton – au acordat cele mai înalte onoruri delegației române693.

Întors în țară, Al. Lapedatu va fi absorbit de pregătirea congresului liberal național,

programat pentru vara anului 1936694. La 2 mai695, apoi la 9 iunie 1936, sub președinția sa, se

desfășurau la Cluj întâlnirile tineretului liberal, în cadrul cărora un punct principal de discuție îl

ocupa problema luptei antirevizioniste. La cea din urmă, – unde vorbesc P. Moldovan și Romul

Ivan, – Constantin Daicoviciu i se adresa astfel lui Lapedatu: „Să-mi fie îngăduit ca aici și din acest

prilej să rostesc în fața domniei voastre câteva cuvinte în numele acelora pe care încrederea

colegilor i-a cooptat în comitetul de organizare al tineretului liberal ardelean. Întărit este scopul

acestor cuvinte: să exprimăm în numele noilor colegi cooptați, adânca noastră mulțumire pentru

onoarea ce ni s-a făcut, asigurând pe cei ce și-au pus încrederea în noi, că vom munci din toate

puterile noastre alături de ei pentru realizarea scopului urmărit de organizația tineretului liberal

ardelean. În al doilea rând aș vrea, domnule ministru, să fac în numele tuturor o mărturisire pe

care și locul și momentul mi-o stoarce din suflet și mi-o smulge de pe buze. Ați vorbit atât de

frumos, atât de mișcător despre acele elemente care alcătuiesc forța și mărirea Partidului Liberal,

ideea, tradiția aproape seculară și realizările fără de seamă ale partidului în vechea și noua țară

românească. Adevăruri mari, de care nimeni nu se poate îndoi, pe cari fiecare din noi și le-a săpat

692 B.A.R., fond Lapedatu, vol. VIII, mss. 13 a. 693 Președintele Republicii francize oferea în cinstea suveranului român un dejun la palatal Elysée, la care au participat pe lângă personalitățile vieții politice francize și gen. P. Anghelescu, N. Titulescu, Al. Lapedatu, Er. Urdăreanu și M. Cesianu, ambasadorul României în Franța. 694 Cele de la Cluj în 4 iunie, iar la Brașov, în 6 iunie 1935, cf. „Națiunea Română”, an X, nr. 38, 18 feb. 1936. 695 „Națiunea Română”, 3 mai 1936.



cu sfințenie în inimă. Permiteți-mi vă rog să adaug la acestea și un alt adevăr mai puțin mare și

cred, tot atât de important, dacă nu chiar mai important pentru noi tinerii cari am căutat și am

avut fericirea să găsim un partid în care să ne înrolăm, acela al oamenilor, cari au dus și duc

destinul Partidului Liberal. Ideea liberală, ca orice idee, e ceva abstract și nu e înțeleasă

întotdeauna de toți. Realizările, oricât de sigure ar fi ele, nu sunt adeseori imediat sesizate. Ceea

ce atrage irezistibil și se impune indiscutabil pentru toți e omul, reprezentantul acelei idei și

chezășia acelei realizări. Noi, tinerii ardeleni am auzit de legendarele figuri mărețe ale Partidului

Liberal și le-am admirat ca pe niște eroi ai gândului național și ai faptelor patriotice. Vârsta și

îndeletnicirile anilor de școală nu ne-au îngăduit însă să-i cunoaștem aievea. Acela pe care noi l-

am cunoscut, admirat și iubit aici în Ardeal, ca reprezentant al măreței idei liberale, ca purtător al

nepătatei tradiții și garanție indestructibilă a mărețelor realizări liberale ați fost dumneavoastră,

Domnule Ministru Lapedatu!”. Și profesorul Universității clujene încheia astfel: „Pentru noi,

dumneavoastră ați fost și sunteți întruchiparea vie, pilduitoare și luminoasă nu numai a concepției

politice liberale, dar și a mijloacelor de înfăptuire a programului liberal, a cinstei, a muncii

neînfrânte și disciplinei neștirbite, pe care se sprijină acțiunea partidului nostru. Iată de ce ne

vedeți atât de atașați în jurul dumneavoastră și Partidului Liberal. În al treilea rând aș dori,

Domnule ministru, să vă fac în numele întregului tineret liberal o rugăminte: să aveți toată

încrederea în statornicia, râvna și devotamentul nostru. Noi vom putea șovăi, căci slabă este firea

omenească și furtunoasă e pornirea tinerească – și atunci să ne îndreptați spre calea cea bună,

dar noi nu vom putea trăda niciodată. Statornici în convingeri, credincioși către idee, noi știm și

suntem hotărâți să urmăm cu cel mai curat devotament pe șeful care simbolizează acele

convingeri, pe fruntașul care cu vrednicie încercată duce stindardul curat al idei liberale pe

meleagurile Ardealului”696.

În același timp, la Academie, în prezența suveranului Al. Lapedatu recomanda la 27 mai

1936 două comunicări susținute de S. Pușcariu și, respectiv, de Th. Capidan Atlasul Lingvistic al

României, ca și Romanitatea balcanică. Cu același prilej, a avut loc prezentarea noii Biblii, de către

696 „Viitorul”, 10 iun. 1936.



patriarhul Miron Cristea697. Deși este prins în diverse însărcinări oficiale – la 31 mai 1936 îl

întâmpina, alături de N.N. Săveanu ș.a. pe Nicolae Titulescu la Gara de Nord698 – Lapedatu nu

lipsește practic de la nicio manifestare culturală de largă rezonanță. De asemenea, el imprimă un

caracter cultural și unor manifestări de natură politică, așa cum s-a întâmplat la Congresul

tineretului liberal, ținut la Cluj, și prezidat de el. Aici, comemorându-l pe V. Brătianu. I.G. Duca

donează concomitent suma de 5000 lei pentru ridicarea unui bust în memoria celui dintâi699.

Vorbind pe marginea referatului lui M. Ciura, Tineretul liberal și curentele extremiste, Lapedatu

explică că trebuie înțeles prin extremism și „naționalism constructiv”. Ia cuvântul cu prilejul

comemorării unor personalității (Gh. Ghibănescu, Cezar Papacostea)700. La sesiunile Academiei

abordează subiecte legate de episoade din istoria modernă: Un episod revoluționar în luptele

naționale ale românilor de peste munți acum o jumătate de veac (la 23 octombrie 1936), prilej cu

care relevă activitatea fruntașilor ardeleni Gh. Secășeanu și Gh. Ocășeanu, opusă Societății

Culturale Maghiare din Transilvania – EMKE (1885); și tot aici, spre sfârșitul anului 1936, prezintă

o comunicare despre Sobieski și românii701.

În acest răstimp – bogat în evenimente externe702 ca și interne – oamenii politici apreciau

că România ar trebui să evolueze „nici pe drumul curentul create de ură sau de spiritul de aventuri

și care ar transforma țara noastră cu hotare abia întregite, în câmp de experiențe prăbușitoare,

dar nici pe drumul anchilozării, al împotrivirii și al negațiunii, care ar face din țara noastră o

așezare anacronică în mijlocul prefacerilor omenirii”703. Dinu Brătianu este desemnat șef al P.N.L.,

iar Gh. Tătărescu secretar general la 10 iulie 1936. Concomitent Al. Lapedatu intră, ca membru 697 „Curentul”, 29 mai 1936. 698 „Viitorul”, 31 mai 1936. 699 „Națiunea Română”, 8 iul. 1936. Cu prilejul acelui congres, la P.N.L. aderă 60 de tineri, între care dr. Horea Stanca, D-tru Tudoran, prof. Lucian Voiculescu, C.S. Anderco, E. Economu, N. Robescu etc. Congresul alege un Comitet de îndrumare și coordonare compus din: I. Chioreanu, I. Petrilă, Marcel Moșoiu, V. Șuța. Th. Moga, P. Moldovan, Rom. Ivan, I. Bârsan, Viorel Ciocan, V. Netea, Tr. Bejan, Em. Popa, Gh. Latiș, M. Gurzău, I. Fruma, I. Pădureanu, I. Danciu, Em. Maior, C. Năstase, Sabin Baciu. 700 „Curentul”, an IX, nr. 3033, 13 iul. 1936. 701 Vezi „Dimineața”, 23 oct. 1936; comunicarea este comentată de dr. M. Kosterska, în „Narodu”, ziar din Cracovia (6 dec. 1936), sub titlul Polska w-Rumunii. 702 La Praga, are loc Congresul international de studii muzicale la care participă și România prin C. Brăiloiu; la inițiativa acestuia Corul exilului „Elena Doamna”, compus din 30 de fete conduse de Margareta Leon (elevă a lui D.G. Chiriac), a susținut câteva spectacole (cf. „Universul”, an 53, nr. 201, 23 iul. 1936). 703 Dinu Brătianu, Cuvântare la congres, în „Universul”, nr. 189, 11 iul. 1936. Ca delegate al organizației județene Brașov, Al. Lapedatu avea legitimația de participare cu nr. 91.



de drept, în Delegația permanentă, alături de R. Franasovici, I. Inculeț, D. Iuca, V. Iamandi, Dinu

Brătianu, Gh. Tătărescu, V. Slăvescu, C. Anghelescu, M. Cancicov, V. Antonescu, D.N. Chiriacescu,

N. Budurescu, N. Maxim, I. Manolescu-Strunga, L. Molovan, I.C. Nicolaescu, I. Nistor, M. Negură,

M. Orleanu, M. Oromolu, Valer Pop, Valer Roman, N.N. Săveanu, V. Sassu, P. Bejan, fiind ales de

către congresul partidului în această înaltă funcție.

Cu toate însărcinările oficiale ce-i sunt încredințate acum704, Al. Lapedatu răspunde prompt

la cererile de-a unora manifestări de valoare culturală deosebită.

În urma unui infarct Al. Lapedatu, – căruia i se recomandase în urmă cu șase ani un regim

de cruțare – este nevoit să părăsească în ziua de 12 septembrie, Ministerul Cultelor și Artelor, pe

care-l condusese intermitent peste șase ani; locul său îl ia Victor Iamandi. Cu acest prilej, în

prezența foștilor săi colaboratori – I. Marin Sadoveanu, I. Minulescu, Paul Prodan (directorul

Teatrului Național), C. Petrescu, Z. Pîclișanu, V. Drăghiceanu, Em. Isac, Maria Filotti –, vorbește

elogios și cald Stancu Brădișteanu (directorul general al Cultelor), iar noul ministru, V. Iamandi,

ține să afirme că Al. Lapedatu a fost „creatorul în Ardeal al Partidului Liberal și organizator în vremi

grele al partidului nostru [...] . Ați fost creator în toate acțiunile705”.

Cu toate că se retrăsese din activitate, noul guvern continuă să-l folosească în cele mai

reprezentative împrejurări , trimițându-l în 16 septembrie 1936 la Timișoara, să-l reprezinte la

serbările prilejuite de dezvelirea bustului fruntașului bănățean Al. Mocsonyi. Cu acea ocazie, Al.

Lapedatu afirma: „Deși numai un sfert de veac de la moartea lui, totuși respectul și recunoștința

urmașilor, viu și emoționant, spre cel ce a fost nu numai un mare și neuitat îndrumător și

conducător al treburilor publice, ci, în același timp, și o mare, necontestată autoritate morală a

neamului nostru de dincoace de Carpați și de aceea chipul în bronz cu care se cinstește azi și i se

perpetuează pe viitor amintirea, trebuie să fie completat spre cea mai largă cunoștință a poporului

său, cu portretul său spiritual și moral, fixat în slova răspânditoare de lumină și învățătură. Este o

datorie pe care nu mă îndoiesc că bănățenii săi vor ști să i-o îndeplinească, tot așa de bine și de

704 La 11 septembrie 1936, o delegație a guvernului Tătărescu – între membrii săi aflându-se și Al. Lapedatu, cum se vede în fotografiile publicate de ziarul „Le moment”, 11 sept. 1936 – primea, la Gara de Nord, delegația oficială iugoslavă, condusă de Stoiadinovic. 705 „Curentul”, 14 sept. 1936.



frumos ca și pe cea de azi. Căci cultul pentru marii și vrednicii înaintași este aci mai puternic și

mai afectuos ca-n orice altă parte la români”706.

De asemenea, participă, la Blaj, la a 75-a aniversare a „Astrei” în zilele 21-22 septembrie

1936, manifestare la care i-au parte cca 50 000 de oameni și care este onorată de însuși regele

Carol al II-lea, ca și de înalții ierarhi și de înalte personalități politice ca Gh. Tătărescu, C.

Angelescu, D. Juca, Valer Pop, V. Iamandi, A. Bentoiu, C. Dimitriu, T. Moșoiu, N. N. Săveanu,

președintele „Astrei”, Iuliu Moldovan, Oct. Goga, I. Mihalache, Al. Vaida Voievod, I. Lupaș, Iuliu

Hațieganu, C. Petrescu, P. Șeicaru, I. Agârbiceanu, O. Ghibu, L. Rebreanu, N. Drăgan, Coriolan

Suciu, ș.a. Între cele mai valoroase idei susținute cu acel prilej se înscriu și cele spuse de Al.

Lapedatu despre procesul de desnaționalizare în Imperiul habsburgic, prilej de a evoca lupta

neobosită a intelectualilor blăjeni împotriva dualismului. Nu lipsește nici de la ridicarea bustului

altui învățat bănățean Victor Babeș, la Timișoara, la 28 octombrie 1936, vorbind alături de C.

Angelescu, I. Costinescu, I. Nistor, I. Trancu-Iași, G. Proca, C. Parhon ș.a.707. În aceleași zile Al.

Lapedatu prezidează și lucrările celui de-al IV-lea Congres de Arheologie, și numismatică, ce se

desfășurau la Cluj, manifestare ce debutase – în semn de perpetuă recunoștință – un pelerinaj la

mormântul lui Vasile Bogrea708.

Ca o recunoaștere a activității sale de o viață Comisiunea specială de pe lângă Înalta Curte

de Casație îi acordă lui Lapedatu la 15 martie 1936 senatoria de drept, propunerea fiind susținută

de către Laurențiu Oanea care considera momentul ca „act istoric”, iar sărbătoritului i se adresa

astfel: „recunoștința noastră pentru buna luptă și biruință la care ne*a condus și pentru prețioasele

servicii ce le-a adus neamului și țării [...]”. Cu același prilej C.D. Dimitriu, președintele Senatului,

arăta că Al. Lapedatu „onorează viața politică printr-o activitate neîntreruptă de mai multe

decenii”, în care „s-a distins printr-o acțiune stăruitoare în toate chestiunile naționale, și printr-o

activitate patriotică în toate momentele mari”709

.

706 „Națiunea Română”, 16 sept. 1936. Lucrarea de artă aparținuse lui C. Medrea. 707 Vezi studiul nostrum, în „Revista Arhivelor”, nr. 3, 1988, p. 272. 708 „Națiunea Română”, an X, nr. 241, 28 oct. 1936. 709 „Viitorul”, 15 mart. 1936.



Statisticile oficiale confirmă contribuția ministrului Al. Lapedatu, ca reprezentant al

Ardealului, deci și a guvernului pentru redresarea economico-socială a țării710.

710 Vezi Statistica dezvoltată a realizărilor datorite administrației locale din Ardeal și Banat de la 15 nov. 1933 până la 1 oct. 1936, apoi Statistica realizărilor din Ardeal și Banat sub actuala guvernare datorite administrațiilor locale, județene și comunale, în: B.A.R., fond. cit., supra, vol. V, p. 121-122. Redăm detaliile: Animalele de reproducție pentru commune 42 700 000 lei

Aprovizionare cu cereale în 1933-34 Cu plată Gratuit Pt. Lucrări Val. lucrări Porumb hrană 4 400 vag. 293 vag. 3 600 vag. 54 217 220 lei Porumb sămânță 300 vag. 11 vag. 115 vag. 8 792 349 lei Alte cereale 82 vag 49 vag. 14 vag. 2 509 179 lei 4 782 vag. 353 vag. 3 729 vag. 65 518 748 (vag.) lei Situația funcționarilor administrativi județ și comunali și urbane nereședințe

1933 1936 Români 3 196 3 530 spor 334 Neromâni 1 688 1 192 minus 496 Titrați 218 332 spor 14 Netitrați 4 421 4 348 minus 73 Situația funcționarilor administrativi comunali municipii și orașe reședințe 1 027 1 409 spor 382 778 508 minus 270 211 296 spor 85 1 442 1 355 minus 87

Statistica realizărilor din Ardeal și Banat sub actuala guvernare datorite administrațiilor locale, județene și comunale

Școale – terminate 413 Case naționale – terminate 28 noi 826 nou construite 82 mărite 218 mărite 15 renovate 1 074 renovate 36 cost 307 mil. cost 33 mil. Posturi noi învățători 2 100 Dispensare – terminate 28

Biserici – noi 252 nou construite 68 terminate 107 renovate 20 terminate 107 cost 31 mil. renovate 609

cost 431 mil.

Spitale – terminate 2 Pavaje în orașe reședințe și municipii

noi 11 – cu asfalt 286 822 mp

mărite 5 piatră cubică 190 000 mp

renovate 21 alte pavaje 1 406 000 mp



La 14 octombrie 1936 Al. Lapedatu prezidează la Cluj conferința prefecților din Ardeal, în

urma căreia sunt centralizate datele privind realizările administrației liberale. La 25 octombrie,

presa anunța că – alături M. Berceanu – tot el prezida ședința festivă a celui de-al V-lea congres

al producătorilor și distribuitorilor de energie electrică, tot la Cluj, locul unde se înființase o uzină

electrică în urmă cu 30 de ani711.

cost 98 mil. pietuiri 5 000 000 mp

cost 468 mil.

Alte clădiri – prețuri 52 linii telef. – noi 422 km

primării 559 rep. 218 km

gospodării comunale 433 cost 5 mil.

cost 230 mil.

Drumuri 643 mil. Uzine și conducte electrice

Poduri – noi 555 – 105 mil.

reparate 11 060 Sistematizări și alinieri de străzi

cost 161 mil. – 37 mil.

Înzestrări și amenajări agricole și zootehnice, plantații, împăduriri, izlazuri

– 178 mil.

Desăvârșirea reformei agrare – măsurătoare în suprafața de

421 000 jug.

– parcelări 465 000 jug.

– lichidări litigii 32 000 jug.

– împroprietăriri 600 000 jug.

cost 40 mil.

Diferite alte lucrări

– cost 110 mil.

Subvenții și ajutoare – la biserici, școli 138 mil.

Altor instituții publice

(dispensare, pompieri, percepții, cadastru, colonii de vară, carte funciară etc.)

143 mil.

La sinistrați, șomeri și săraci 58 mil.

La studenți și elevi 9 mil.

Total = 348 milioane

Totalizând cifrele de mai sus și adăugându-le suma de 65 milioane lei, a valorii lucrărilor efectuate la drumuri, prin prestație pentru cereale distribuite, rezultă

impresionanta sumă de 3 miliarde 419 milioane lei.

Situația funcționarilor administrativi județeni și comunali față de 1933 în 1936.

Românii prezintă un spor de 716, neromânii un minus de 763. 711 Vezi „Națiunea Română”, 14 și 25 oct. 1936. La ultima participă inginerii P. Meteș, C. Bușilă, V. Ciuntu, O. Linger, N. Trestianu, R. Ștefănescu (președinte APDE).



Senatul, la 6 noiembrie 1936, în urma propunerii lui Dinu Brătianu – sprijinit de Gh.

Cipăianu, Valer Pop, Valer Roman, Partenie Dan, Aurel Cosma, Laurențiu Oanea, Tiberiu Moșoiu

ș.a. – îl alege președinte. Cu acel prilej, I. Matei comenta retoric: „Există oare o mândrie mai aleasă

pentru Ardealul românesc care pe deasupra intereselor de partid, se simte omagiat atât de

mișcător în figura reprezentativă d-lui Al. Lapedatu, înălțat simultan în scaunul de președinte al

Academiei române și Senatului român, cele două instituții supreme prin care se afirmă geniul

politic și strălucirea culturală a neamului românesc”.712 Cel ce era felicitat imediat de președintele

Uniunii Parlamentare Cehoslovace, Stodola, era în atenția întregii prese românești: „Ardealul, al

cărui fiu este domnul Alex. Lapedatu, poate fi pe drept cuvânt mândru de a fi dat României

întregite pe unul din cei mai onești, mai capabili și mai eminenți luptători și sprijinitori ai celor

mai mari interese naționale”713. Demnitarul – ce-i avea ca vicepreședinți la Senat pe N. Bănescu,

C. Alimănișteanu, Al. Săndulescu, I. Purcărianu, D. Ciugureanu și M. Hacman – primea elogiul lui

I. E. Torouțiu: „Privesc la înlănțuirea celor aproape patru sute de titluri ale lucrărilor domniei

voastre și atunci gândul mi se îndreaptă la extraordinara putere de muncă a omului, ale cărui zile

negre de frământări și nopți albe de veghe se adună timp de 30 de ani în paginile de studii,

cercetări istorice, descoperiri științifice, evocări de figuri și evenimente, recenzii și dări de seamă,

care la acest popas vă înalță un monument netrecător, pentru văzul și învățătura generațiilor

viitoare”714. Susținătorii apropiați, ca V. Munteanu, credeau chiar că „Dacă alt om s-ar fi străduit

atâta pentru interesul colectiv și ar poseda un astfel de bilanț de realizări efective, ar dojeni

Bucureștiul cu degetul amenințător și ar revendica cu aroganța întâietatea în toate posturile de

comandă715. Cel omagiat astfel răspundea: „Dat fiind apoi, că ați ținut să dați ridicării mele la

demnitatea ce mi-ați oferit, un sens cu totul deosebit – de afirmare a solidarității indestructibile

a noilor teritorii cu patria-mumă – și a importanței pe care voiți să le-o dați – sunt fericit a vă

mărturisi că mă simt extrem de măgulit și onorat cu alegerea Dvs. s-a îndreptat asupra unuia din

cei ce au avut încredințarea de a o reprezenta neîntrerupt în Parlamentul României întregite [...]”.

Țin să arat că îmi voi face o chestiune de înaltă datorie civică și conștiință patriotică, din a observa,

712 „Națiunea Română”, 18 dec. 1936. 713 Cf. „Viitorul”, 19 nov. 1936. 714 Felicitare datată 20 nov. 1936, în: B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. VII, p. 91, f. 134. 715 „Adevărul”, nr. 16205, 20 nov. 1936.



de la acest loc prezidențial, ca și atâția iluștri predecesori o serioasă și continuă priveghere ca

lucrările legislative și manifestațiunile politice ale acestui matur corp să se facă întotdeauna în

același spirit și cu același folos pentru țară”716. Această impresionantă vitalitate, contribuția

savantului primește chiar în epocă semnele recunoștinței sincere. Și George Oprescu îi scria la

Cluj, la 19 noiembrie 1936, felicitându-l „pentru modul cu totul ales cum ați știut să împliniți cele

mai înalte demnități la care ați fost chemat, precum și importantele însărcinări ce aveți încă azi,

mă înclin cu tot respectul”, ca și – „pentru tot ce ați făptuit de atunci (din 1919, n.n.) pentru

Universitate (clujeană, n.n.) și binele țării”717. În ziua de 21 noiembrie 1936, în comentariul

radioului asupra activității celor doi frați Lapedatu se preciza: „Limba română numele în

calificativul de «cumsecade» o calitate de oameni care au ajuns îngrozitor de rari: domnii Ion și

Alexandru Lapedatu sunt din acei oameni cumsecade, existenți de obicei mai mult în scris și

închipuire decât în societate; amândoi oameni cumsecade și într-un grad excepțional: bărbați de

onestitate profundă, în cele mari și cele mărunte, de temperament egal și orientați pe o linie fără

cotituri”718.

Serbările în cinstea lui Al. Lapedatu și a fratelui său geamăn Ion719 debutează la 21

noiembrie 1936 la Brașov: o liturghie la biserica Sfântu Nicolae din Schei, parastas la cimitirul din

Groaveri în memoria părintelui lor, apoi festivitatea de la Liceu și conferința lui I. Lupaș, Activitatea

didactică și literară a lui Ion Al. Lapedatu, toate prezidate de mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan.

Emoționante s-au dovedit a fi cuvântările lui Fl. Ștefănescu-Goagă, Valeriu Roman, O. Nan, T.

Gane, cuvântul prof. Th. Naum din partea profesorilor ieșeni, al prof. Marmeliuc din partea

bucovinenilor, al primarului Timișoarei prof. Aug. Coman, mitropolitului Al. Niculescu, I. Mateiu,

I. Ionică, T. Prișcu, primarul Brașovului, C. Lacea, Oscar, Kiriceascu, Ioachim Crăciun, Z. Popovici,

R. Rosetti ș.a. Prilejul s-a dovedit propice pentru omagierea dascălilor care iau format în liceul

brașovean: V. Onițiu, Iosif Blaga, I. Popeea, V. Glodariu, Pandele Dima, I. Bozoceanu, Ip. Ilasievici,

716 „Viitorul”, 16 nov. 1936. 717 În: B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. VII, p. 88, f. 124. 718 Ibidem, p. 16. 719 Vezi prezentarea noastră asupra familiei Lapedatu, în Alexandru Lapedatu în slujba istoriei naționale, în „Tibiscum”, „Studii și Comunicări”, istorie, Caransebeș, 1988, p. 280-282.



Gh. Chelaru, A. Bârseanu, I. Panțu, Dion, Făgărășeanu, I. Socaciu, Ghiță Pop, la care se adăuga

ilustrul tată a celor doi gemeni.

Presa s-a dovedit neîntrecută în a aduce laude celor sărbătoriți. Momentul a constituit și

prilejul de a îndemna generația tânără la respect față de cei care și-au dedicat viața servirii

intereselor țării. Al. Vișan îi nume pe frații Lapedatu Doi realizatori „crescuți și educați pentru

ceasul eliberării de sub sabia ungurească, înainte și după război, ambii au adus, în liniște, cu

perseverență și fără preget mai servicii cauzei unității naționale”720. Cezar Petrescu îi scria lui

Alexandru la 23 noiembrie: „îngăduiți-i unui mai modest și tânăr migălitor de slovă românească

să vă arate, fie chiar cu această neiertată întârziere (fusese câteva zile bolnav n.n.), toate urările

de ani mulți și buni, întru mai desăvârșita cristalizare a unității noastre de suflet cărturesc. Să ne

trăiți”721. Pictorul Ștefan Popescu folosea prilejul „spre a arăta tuturor că se poate face mult în țara

aceasta când ai un spirit cald și înțelegător asociat unei inimi generoase și doritoare de bine”722.

Evoluția socială și politică a gemenilor Lapedatu – Alexandru ajuns președintele Academiei

Române și al Senatului, iar Ion academician, ministru și expert în finanțe de talie internațională723

– nu se putea concepe decât în cadrul unei țări libere, unde valorile și talentul urmau căile selecției

firești, fiind promovate și susținute de înseși interesele naționale. Dintr-un asemenea unghi Ion

Clopoțel scria îndreptățit: „Numai familia Lapedatu – și ce diagramă politică și culturală de primul

rang al creșterii românismului”724. Răspunzând omagiilor sincere ce li se aduceau Al. Lapedatu

spunea: „dacă vremea distruge ființa materială a oamenilor ea nu acoperă nimic din ceea ce ei au

lăsat bun și folositor, ca activitate spirituală, morală și națională. Apoi ca muncă modestă și

onestă, conștiincioasă și devotată, pozitivă și constructivă în aceleași domenii, este totdeauna

apreciată și recompensată”725.

720 „Epoca”, 22 nov. 1936. 721 Felicitare în B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. VII, p. 82, nr. 106. 722 Idem, p 83, nr. 111. 723 Ion I. Lapedatu a îndeplinit următoarele funcții: împreună cu Aurel Bănuț, Al. Ciura, O. Goga, I. Lupaș, V. Moldovan, I. Montani, Oct. Prie, Seb. Stanca și Gh. Zane, întemeietor al „Luceafărului” (1902), în paginile căruia scrie un prim studio economic despre Adam Smith; secretar al „Astrei”, secretar al Băncii Ardelene din Orăștie (1905), director al Băncii de Asigurări „Transilvania” din Sibiu; membru fondator al Asociației bancare „Solidaritatea”; secretar general al resortului finanțelor din Consiliul dirigent; președintele Comisiei de litigiu cu Ungaria (1920-1921); professor de finanțe publice și private la Academia Comercială din Cluj (din 1922); ministru de finanțe (1926); administrator-delegat și guvernator general al Băncii Naționale (până în 1945). În casa sa din București de pe strada Mântuleasa nr. 42, s-au întâlnit numeroase persoanlități ale epocii (cf. „Universul”, an 53, nr. 323, 22 nov. 1936 și I. Clopoțel, în „Dimineața”, 22 nov. 1936). 724 „Dimineața”, 22 nov. 1936. 725 „Viitorul”, an 28, nr. 8663, 25 nov. 1936. Cu acel prilej sărbătoriții au donat liceului brașovean suma de 500 000 lei.



Serbările despre care am vorbit semnifică și ele, neîndoielnic, recunoașterea publică a

meritelor lui Lapedatu. El primeşte cu acest prilej medalia jubilară realizată de sculptorul Emil I.

Becker726

, iar la Cluj i se înmânează, la 31 ianuarie 1937, albumul omagial. Medalia are înscrise pe

aversul ei cuvintele: „Alexandru I. Lapedatu la împlinirea vârstei de 60 de ani. 14 IX 1936” iar pe

revers: „Revendicările noastre teritoriale 1919-1920. Colaboratorii, prietenii și discipolii săi

politici din Transilvania și Banat”.

Membru al Comitetului național al Asociației „Les amis de la comptesse de Noailles”, Al.

Lapedatu stăruie – alături de C. Rădulescu-Motru, D. Țițeica, A. Rădulescu, Gr. Antipa, Gh.

Tătărescu, C. Angelescu, V. Antonescu, Elena Văcărescu, O. Goga, G. Enescu, Al. Brătescu-

Voinești, M. Sadoveanu, L. Rebreanu, I. Pillat, H. Furtună, A. Maniu ș.a. – pentru strângerea

legăturilor culturale și politice cu Franța, promovarea reciprocă a valorilor cultural-artistice,

cultivarea celor mai bune legături cu eminenți români stabiliți în această țară727.

La sfârșitul anului 1936, Lapedatu se referea la un alt ilustru înaintaș (Un uitat: Ion

Câmpineanu), care „Născut în belșug și averi, a murit în mizerie și tristețe, sărac și uitat. Dar dacă

ființa materială a oamenilor e trecătoare, ființa lor morală rămâne. Ideile lui Câmpineanu au fost

duse la realizare de urmașii lui”728. Tot cu acest prilej, în numele Senatului, Al. Lapedatu îl omagia

pe Vasile Lucaciu ca pe unul dintre cei mai de seamă fruntași ai mișcării naționale din

Transilvania729.

În anul 1936, unul din obiectivele politicii externe românești a fost lupta antirevizionistă, în

serviciul ei fiind antrenate practic toate marile personalități ale țării. Nu se putea ca istoricul

Lapedatu să rămână în afara unei asemenea acțiuni. Din acest motiv, propaganda maghiară de

peste hotare urmărea cu atenție ideile și acțiunile sale, susținerea problemei naționale, și-n primul

726 Între altele, artistul este și realizatorul monumentului eroilor Puterilor interaliate de la Liège, lucrare din marmură de Rușchița și executat în România. 727 „Figaro”, 15 dec. 1936, relatările despre rezultatele respectivului Comitet. 728 Conferință la Universitatea liberă (cf. „Curentul”, 12 dec. 1936). 729 „Națiunea Română”, an X, nr. 281, 15 dec. 1936, la 16 decembrie 1936 la Satu Mare se inaugural monumentala statuie închinată celui omagiat. Vezi detalii în lucrarea noastră, Protejarea mărturiilor cultural artistice din Transilvania și Banat după Marea Unire, București, 1988, p. 228.



rând în ceea ce privește problema transilvană730. Concomitent cu asemenea demersuri,

președintele Academiei Române este prezent la numeroase acțiuni culturale de referință, cum este

dezvelirea bustului lui I.G. Duca de la Timișoara în fața liceului piarist – unde vorbește în numele

Senatului, iar T. Moșoiu, în numele guvernului. Cu acest prilej, Lapedatu spunea: „Acum nu mai

suntem bănățeni, ardeleni munteni, moldoveni, bucovineni și basarabeni. Acum suntem cu toții

români ai României pe veci unite. Or pentru această Românie a luptat și Ion Gh. Duca alături de

marii patrioți ai neamului”731. În persoana lui Duca, vorbitorul aprecia „Cinstea și dezinteresul său

proverbial, abnegația și devotamentul până la sacrificiul de sine, munca și stăruința fără

asemănare pentru promovarea acțiunilor de interes public, cu încrederea nestrămutată în forțele

vii și creatoare ale neamului – toate acestea veneau de la școala politică din care se mândrea că

face parte, ca unul ce avea conștiința superiorității, a rolului său istoric în trecut și a necesității

sale neapărate în viitor”732. Mai mult, Lapedatu observa că, „de când l-am pierdut, toți țin să-l

aibă și să-l vadă, cel puțin în chip de bronz nepieritor”, pentru că „un astfel de conducător și un

astfel de patriot nu poate fi înlocuit”733.

Stăruitoarea politică culturală întreprinsă de statul român în direcția afirmării valorilor

perene ale culturii și artei sale – și în acest sens eforturile de prezentare a monumentelor

fundamentale din istoria națională, cu cei ce le-au stat în frunte – se explică atât prin necesitatea

consolidării edificiului statal, cât și prin tradiționalele principii afirmate încă din epoca sa modernă.

Numeroasele comemorări, aniversări, amplasări de monumente, susținerea artelor în general,

grija față de soarta monumentelor istorice se înscriu pe linia unei asemenea politici culturale.

Observăm că istoria națională a constituit un punct de sprijin de o fermă stabilitate pentru această

politică, permițând nu numai scoaterea din anonimatul la care i-a obligat, în vechile provincii

aflate sub stăpânire străină, pe inițiatorii unor astfel de fapte, ci și tratarea acestora ca

730 Conferința sa de la Oradea, din noiembrie 1936, este comentată – reproducându-se cele ce afirma despre principiile românizării – în: „Pesti Hîrlap”, Budapes, an LVIII, nr. 295 (19 133), 25 dec. 1936. Coperta acesteia reproducea după „Realitatea ilustrată”, an X, nr. 514, 25 nov. 1936, aspecte de la adunarea românească antirevizionistă organizată la Trafalgar Square, Londra, la 11 noiembrie, sub lozinca „Nici o brazdă de pământ!” iar în paginile ei se ataca Pacea de la Trianon și România sub titluri: Terrore Rumeno contro gli Ungheresi; Una note din San Bartolomeo nel cuore dell'Europa nel Secolo Ventesimo etc. 731 „Universul”, 24 dec. 1936. Cu prilejul inaugurării acestei lucrări, ce-i aparținea lui Aurel Pop, istoricul lapedatu participă și la așezarea pietrei de temelie a noii catedrale ortodoxe din Timișoara. 732 Ibidem. 733 „Viitorul”, an XXVIII, nr. 8687, 24 dec. 1936.



personalități ale națiunii. Cu sprijinul concret al acestei, pe drept numite, „falange” de valori reale

din generația Marii Uniri, a fost coordonat oficial un proces urmărind scopuri politice, de care nu

putem desprinde însă actul cultural. Această politică trebuia să țină seama de condițiile concrete

în care evoluau relațiile politico-diplomatice și militare în anii de sfârșit ai deceniului IV, numai

astfel putând a fi conservate ființa statală, independența și suveranitatea României.

În acești ani, oficialitățile românești fac numeroase încercări de pacificare, acordare a

intereselor, sondare a tendințelor marilor puteri ca și de stabilizare a relațiilor cu vecinii. Între

aceste acțiuni se înscriere participarea României, în perioada 3 august septembrie 1937, la cea de

a 33-a Conferință a Uniunii Interparlamentare de la Paris, unde Al. Lapedatu conduce, ca

președinte al Senatului, delegația.

Pe linia unor acțiuni de cooperare, la București se fac încercări de apropiere cu vecinii: de

pildă, cu ocazia Conferinței Interparlamentare, prezidată de M. Pompei, regele Carol al II-lea a

primit în audiență pe delegatul ungar, economistul Gustáv Grátz734. Încercările se fac în primul

rând cu Ungaria, unde revizionismul acționa puternic împotriva României. Se caută să fie

dezbătute și conciliate anumite aspecte din relațiile reciproce, se dau răspunsuri la o serie de

critici735. În acest context, îl întâlnim și pe președintele Senatului implicat în nenumărate

demersuri. La 25 mai 1937, liderii Partidului Maghiar, dr. E. Gyáfárs și I. Miller, îi trimit în calitatea

sa de ministru și totodată și șef politic liberal pentru Ardeal, un memoriu justificându-și actul prin

„aprecierea de-a dreptul flatantă prin care v-ați pronunțat și ultima dată despre atitudinea și

activitatea politică minoritară a subsemnaților”736. La îndemnul lui Lapedatu – între timp, se

instituise sub autoritatea guvernului o comisie din care făceau parte acesta, I. Nistor, I. Inculeț și

V. Iamandi, pentru a studia relațiile cu minoritarii maghiari și germani în vederea destinderii – cei

doi fruntași politici maghiari revin, la 15 iulie 1937, cu un larg memoriu737, în care era încriminat

734 Cf. „Gazette Hongroise de Bucarest”, nr. 53, 1937. 735 „Curentul”, 14 ian. 1937, publica în acest sens o statistică a cărților tipărite în limba maghiară în România: un total de 4 683 titluri (din care în 1919-77; 1920-110; 1921-191; 1922-295; 1923-368; 1924-434; 1925-441; 1926-416; 1927-394; 1928-332; 1929-315; 1930-297; 1931-239; 1932-240; 1933-191; 1934-215 și 123 cărți tiprite fără specificarea anului). 736 Scrisoarea din București, în: B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XXVI, v.22, f. 1, prin care critică politica guvernului față de maghiarii din Ardeal, atmosfera create acestora pe fondul luptei antirevizioniste, cenzura, lipsa autonomiei, teoria reromânizării. 737 Expunerea principiilor, dispozițiilor guvernamentale și măsurilor legislative necesare pentru destinderea situației minorității maghiare din România 12p. dactilo, loc. cit. supra.



procesul de „românizare”, la care erau supuși maghiarii, se expuneau unele doleanțe de ordin

religios, școlar, administrativ, economic, se sesizau unele abuzuri738. Respectivele doleanțe – din

care unele erau reale, altele nu –, sunt prezentate guvernului pentru ca acesta să ia măsurile ce

se impuneau în vederea îmbunătățirii relațiilor cu minoritatea maghiară din România.

Al. Lapedatu era în posesia multor informații referitoare la propaganda revizionistă

maghiară, realizată mai ales prin biserică și școală, și la felul cum aceasta capacitase, o serie de

elemente de vârf ale intelectualității maghiare din Transilvania. La cererea sa, la 14 și respectiv 15

aprilie 1938, primește ample rapoarte privind acest aspect. Unul din ele concluziona: „Ținta

principală urmărită de Ungaria, atât pe plan extern cât și intern, este revizuirea clauzelor teritoriale

ale Tratatului de la Trianon”739. Un amplu material pregătit de Z. Pîclișanu – Irendentismul în școlile

din Ungaria (mai 1932) – punea la dispoziția lui Lapedatu date concrete privitoare la escaladarea

șovină și revizionistă ungară: „Conducătorii Ungariei văd în generația care se formează acum

marele rezervor de energie națională care va face granițele milenare ale patriei”740. Între exemple,

broșura tipărită în 1920 de Liga pentru apărarea integrității teritoriale a Ungariei: Nu. Îndrumare

pentru școli de Ioan Haler, în care se afirma: „Școala nu trebuie să ia cunoștință de Ungaria ciuntită,

a instrui elevii ori a-i face să învețe despre teritorii pierdute, e trădare de patrie, iar caracterul

definitiv al acestei ocupații nu-l putem recunoaște niciodată [...] Dacă ar exista o mie de tratate

de pace, nici atunci copiii maghiari să nu învețe că Timișoara, Ardealul, Clujul, Oradea, Kosovice,

Bratislava, Zagreb, Fiume sunt orașe românești, sârbești, cehe și italiene și că Transilvania,

regiunile sudice, nordice și de vest sunt teritorii ale unor state străine. Precum am învățat până

acum 71 județe, așa vom face și în viitor. Zadarnic e și Versailles și Neuilly și întreaga Antantă:

județele maghiare sunt 71, cu nici unul mai puțin”741.

738 Idem, f. 2. Cu același prilej, E. Gyàrfàs îi trimite lui Al. Lapedatu „cu profundă stimă”, articolul său Prima încercare („Glasul minorităților”, an XV, nr. 5-6, mai-iunie 1937, p. 65-116), privitor la pactul Partidului Maghiar cu cel averescan. 739 Memoriu redactat de Z. Pîclișanu, 15 apr. 1938, în: B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XXVI, v. 26b. Se cita declarația primului ministru, Iuliu Gömbös, publicată în „Budapesti Hirlap” din 24 dec. 1930, care arăta că idealul revisionist stăpânește întreaga viață politică a țării, în toate manifestările ei, iar ziua de 4 iulie (ratificarea Tratatului de la Trianon) este zi de doliu national pentru Ungaria; ca și cele scrise de Ștefan Bethlen în „Pesti Hirlap”, la 24 mai 1932: „Nu există maghiare oriunde ar locui, oriunde ar fi născut, oricare i-ar fi profesiunea, poziția social, convingerea politică ori credința religioasă, care să nu reclame revizuirea urgentă a nedreptății de la Trianon”, sau I. Gömbös, care afirma în Cameră (după „Budapesti Hirlap”, 8 mai 1934) că întâiul și esențialul program al întregii politici maghiare este revizuirea granițelor Ungariei, și că în acest scop active din 1927 Liga Revizionistă. 740 Idem, f. 26 c. 741 Idem, p. 10-11.



Aceleași idei revin în Catehism național maghiar (1922), tipărit de Asociația profesorilor

secundari din Ungaria. La întrebarea nr. 80: „Ne putem noi împăca cu ciuntirea patriei?” Răspuns:

„Gloria trecutului și prezentul jalnic protestează și numai la gândul împăcării cu această ciuntire.

Maghiarul cinstit nu se va împăca niciodată, niciodată cu ciuntirea patriei noastre”. În Programa

analitică și instrucțiuni pentru școlile primare catolice, întocmite de Episcopatul catolic maghiar la

17 mart. 1926 (p. 187) citim: „Frontierele de la Trianon nu sunt o piedică pentru ca să fie predată

Ungaria Mare, ca o unitate naturală, indivizibilă și inseparabilă [...] Numai după ce copiii vor

cunoaște întreaga Ungarie Mare, le vom descoperi în toată cruzimea ei aspră durerea noastră și

amintirea noastră. Numai după ce au cunoscut, au prețuit, au iubit în forma ei desăvârșită și în

circulația sângelui ei întreaga Ungarie, nu numai că vor ști, ci vor și simți ce este Ungaria ciuntită”;

la fel în manualul Patria noastră pentru clasa I a școlilor secundare, de I. Karl și G. Vorgha (1925)

sau în Geografie pentru școlile civile de băieți și fete, partea I (1926) de K. Ludovic Marjalaki sunt

prezentate cele 71 județe ale Ungariei vechi, ca și în Geografia lui Fr. Fodor, pentru clasa a III-a a

școlilor normale (1926), unde – pe lângă harta cu acestea, intitulată „Trecutul” și „Viitorul” – (la p.

162-163) se afirma: „Românii nu au jucat acolo (Ardeal, n.n.) nici un rol istoric. Necultura lor nici

nu i-a indicat pentru aceasta. Totuși acum Ardealul cult a ajuns sub stăpânirea acestei naționalități

cu cea mai joasă cultură”, iar Tratatul de Pace de la Trianon era considerat „necugetat și violent”,

fărâmițând „cea mai frumoasă unitate geografică și economică a Europei” (p.171). Geografia lui

Aurel Heszer pentru anul III al școlilor superioare de comerț (ed. III, 1929) se încheie cu: „Cred

într-un Dumnezeu, Cred într-o patrie, Cred în vecinica dreptate dumnezeiască, Cred în învierea

Ungariei”, iar în Istoria Ungariei de Albin Balogh, pentru clasa a III-a a gimnaziilor reale și

secundare de fete (1931) se afirma în capitolul final: „depinde de munca stăruitoare, de voința

neînfricată a nației, ca în locul țării ciuntite la Trianon, să se refacă unitatea naturală a Ungariei”

(p.140). Alt manual, Istoria națiunii maghiare pentru clasa a III-a a școlilor secundare (1926) arăta:

„niciodată nu ne vom împăca cu ciuntirea patriei noastre străine”; în aceeași Istorie pentru clasa a

IV-a a școlilor civile de băieți (partea a II-a, 1927), se citea: „Inima fiecărui ungur de aci și de

dincolo de granițele create de Trianon, bate într-un gând și într-o nădejde mare că va fi odată

sărbătoare în această lume”. Istoria națiunii maghiare pentru clasa a VIII-a a gimnaziilor, școlilor

reale și gimnaziilor de fete (1921) trata situația geografică și economică făcând totală abstracție

de noile granițele trasate la Conferința de Pace, iar într-o Carte de cetire pentru clasa a II-a a



gimnaziilor și școlilor reale, Gh. Bartha și A.Tordai (1928, p. 229) figura poezia Alarma: „Sus la

luptă, sus maghiare! / Sus, repede tineri și bătrâni! / dacă nu ne apărăm acum/Nu suntem vrednici

să trăim / Și murim spre batjocura lumii! Vechiul lanț al Carpaților/ L-au rupt vecinii josnici / Și-

n timp ce noi lâncezim / Ușor au devenit stăpâni / Liftele pe pământul nostru”.742

Ca și alte spirite vigilente, Al. Lapedatu era conștient că „Lupta împotriva revizionismului nu

va trebui să înceteze niciodată, căci granițele noastre vor continua să fie amenințate, fie de la

apus, fie de la răsărit, atâta vreme cât statul nostru se va menține în actuala situație geografică și

internațională”743. De aceea, și el va susține demersurile în fața oficialităților, în care conștiințe

treze arătau la începutul anului 1938: „Situația geografică în care se găsește țara noastră, între

două lumi cu ideologii diferite, <care˃ nu peste mult vor da marea luptă pe viață și pe moarte,

L.A.R. trebuie să facă această mare operă națională: cimentarea tuturor legăturilor dintre straturile

sociale românești, propagarea solidarității naționale, contribuind prin toate mijloacele la

organizarea statului și la întărirea instituțiilor de căpetenie, între care în primul rând Tronul și

bisericile naționale”744.

Într-o asemenea atmosferă, Al. Lapedatu continua să fie un polarizator al intereselor

culturale, pe care le sprijină, le patronează, făcându-se purtător de cuvânt al vremii sale. Prin

activitățile la care participă fără preget, el rămâne în conștiința vremii și a contemporanilor ca o

luminoasă figură, sprijinită pe mulțimea faptelor puse în interese supreme naționale. La Academie

– pe lângă animata viață științifică pe care o dirijează ca președinte – susține (în primăvara anului

1937) definitivarea așezământului Fundația culturală Ioan C. Mihail de la Craiova, în persoana ing.

S. Constantinescu, executorul testamentar al importantelor donații făcute de patriotul oltean745.

742 Idem, memorial lui Z. Pâclișanu conținând 34 pagini, unde revin și multe alte detalii de genul celor prezentate. 743 Memoriu al Ligii Antirevizioniste Române – Comitetul regional pentru Transilvania către L.A.R. – comitetul central – , în legătură cu organizarea propagandei naționale și antirevizioniste în țară și străinătate, Cluj, 1 ian. 1938., 6p.semnat de președinte, dr. Aurel Gociman, în : B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XXVI, v. 18-1. 744 Ibidem. Măsurile propuse vizau organizarea de acțiuni antirevizioniste și de caracter cultural în zonele din vest și în județele centrale ale Transilvaniei; propagandă mai bună în coloniile românești din străinătate (se dădea exemplu retipărirea foiletoanelor lui I. Lupaș din „Universul”, în S.U.A., de către Alex. Bazil); tipărirea a 8-10 volume anual și a unor broșuri în limbi străine care să contrabalanseze propaganda antiromânească din Anglia, Franța, S.U.A.; declanșarea unui program stabil de conferințe, expoziții, trimiteri de grupuri folclorice în străinătate ; invitarea unor specialiști și ziariști străini în țară și trimiterea de buni atașați de presă la misiunile diplomatice din străinătate ; reactivarea presei, radioului, cu programe adecvate ; trimiterea de studenți și specialiști în străinătate ; deschidere turistică ; amplasări de monumente publice și mai bună conservare și restaurare a monumentelor istorice ș.a., în care scop solicită 12.000.000 lei. 745 Bunurile testate respectivei Fundații cuprindeau și o suprafață de 6 165 ha și 25 ari, al cărei venit în 1936 fusese de 8 691 272 lei, iar la Banca Națională – pe lângă efecte și bonuri – suma de 14 230 719 lei. Al. Lapedatu făcea parte din Consiliul de administrație (împreună cu C. Angelescu și ing. S. Constantinescu). Vezi B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XIX, v. 4-1, 2,3,7.



Tot prin înaltul for academic, învățatul repunea în drepturi activitatea unui fruntaș al mișcării

naționale din Transilvania, Ioan Bechnitz (1848-1895), inițiator al „Tribunei”, aflat în raporturi

strânse cu Academia, căreia-i face valoroase donații de cărți. El răspundea astfel demersurilor

făcute de generalul Emil Cosmuța, îndrumându-l pe acesta să doneze Academiei bunurile legate

de I. Bechnitz, ca loc „unde se păstrează în pietatea atâtea și atâtea neprețioase mărturii cu privire

la trecutul nostru și la oamenii cari au slujit cu credință și devotament interesele mari ale

națiunii”746. În 1938, prin intermediul Academiei se perfectau formele creării Așezământului

național pentru cultură și binefaceri I. Stănescu, conținând legate pentru un cămin studențesc,

azil de bătrâni și spital la Pitești, pentru clinica dr. N. Lupu din Colentina ș.a.747.

Omul politic Lapedatu reușea să convingă în ideile sale politice. O arată, de pildă, adeziunea

la P.N.L. a unui grup de universitari clujeni, din 10 noiembrie 1937: Ioan Drăgoiu, Gh. Sofronie,

Șt. Secăreanu, Eug. Speranția, Emil Țeposu, Lazăr Iacob, Ion Tănăsescu. Aceștia se înscriau în

partid, „din convingerea sinceră că integrarea noastră în viața politică a țării, nu poate avea loc

decât prin partidul care s-a dovedit a fi, pe lângă continuatorul tradiției, și un generator de

înfăptuiri, în concordanță cu cerințele și spiritul inovator al vremii. După cum viața națiunilor nu

reprezintă altceva decât forma organică a istoriei lor, tot astfel viața Partidului Liberal, nu este

decât integrarea evoluției statului modern român”. Căci acest partid – condus de oameni ca I.I.C.

Brătianu și Al. Lapedatu avea prestigiu: „Acest prestigiu l-am simțit poate mai intens, acei, care

până acum un sfert de veac, printr-o soartă vitregă, ne aflam în afară de granițele firești ale

neamului. La întregirea țării, la consolidarea ei, pe baze naționale și democratice, Partidul Liberal

a avut fără îndoială, partea cea mai însemnată de contribuție, iar promovarea culturii românești și

dezvoltarea sentimentului de mândrie națională, au găsit totdeauna aici, un sprijin larg și pe

deplin înțelegător”748.

746 Scrisoarea din 14 oct. 1938, în B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol.XVIII, v. 1-5. 747 Documentația în B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XX, varia 4. Importanța donației reiese din câteva exemple : în 1940 din legat se acordau 247 318 lei activității de laborator și bibliotecă iar 600 500 lei unor tipărituri (reviste, teze), peste 250 000 lei ajutorării unor așezăminte bisericești ș.a., totalizând 2 454 136 lei ; în 1941 aceste ajutoare vor ajunge la 1 400 590 lei (din care 500 000 lei acordați pentru evacuarea Bibliotecii universitare din Cluj la Sibiu) ; în 1942 ele întrec suma de 3 000 000 lei numai pentru câteva laboratoare universitare unde cercetau N. Bărbulescu, H. Hulubei, G. Atanasiu, C.D. Nenițescu ; erau stipendiate, de asemenea, Școala română din Paris, Ateneele din Pitești și Giurgiu etc. Din aceste fonduri s-au finanțat câteva semnificative publicații : teza dr. Olga Necrasov, ; lucrările lui N. Cartojan, T. Papahagi, I. Simionescu, D. M. Pippidi, D. Gusti ; reviste (Revista clasică, Bulletin lingvistique, Arhivele Olteniei ș.a.). 748 Cerere de înscriere în P.N.L., în: B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 17-19 a.



Sub raportul activității de partid, în atitudinea lui Lapedatu din nou intervine o răceală față

de linia politică promovată de către conducerea P.N.L. Astfel, la 2 iulie 1937, prin intermediul lui

Gh. Brătianu – pe care, cum constatăm din mai multe situații, îl prețuia de o asemenea factură

încât îl face confident al celor mai intime gânduri politice – transmitea președintelui interimar al

P.N.L. următoarea scrisoare: „Cum dv., în calitate de secretar general al P.N.L. (Gh. Tătărescu,

n.n.), înlocuiți în lipsă, pe președintele acestui partid, am onoarea a vă anunța că, începând cu

data de azi, mă demit din fruntea organizațiilor pe care le-am condus până acum – la Cluj și la

Brașov. Împărtășindu-vă această hotărâre, îmi permit, d-le secretar general, să vă atrag atențiunea

asupra necesității de a designa de îndată persoanele ce urmează a mă înlocui, interimar, în

conducerea acestor organizațiuni, spre a nu fi pus în fața unor fapte împlinite și deci în penibilă

situație de a nu vă putea impune, cum s-a întâmplat recent, voința potrivit intereselor partidului.

Aceasta pentru că retragerea mea este și rămâne irevocabilă. Primiți vă rog, d-le președinte al

Consiliului, încredințarea celor mai distinse sentimente ce vă păstrez”749. Concomitent cu

asemenea situații, – izvorâte din stările de ordin politic ambigue, create de regele Carol al II-lea

și grupul din jurul său, – Al. Lapedatu rezolvă numeroase cazuri ce necesitau punerea în drepturi.

Unul din acestea – trenând din anul 1931 – privește memoriul Asociației întemnițaților politici în

războiul mondial din Ardeal și părțile supuse, „Martirii Neamului Românesc” (persoană juridică din

1920), care, la 13 iulie 1931, se adresase primului ministru cerând încorporarea lor în cadrele

legii I.O.V. Abia în noiembrie 1937, repartizându-se cazul președintelui Senatului, Lapedatu, cele

324 de persoane ce suferiseră condamnări politice fiind private de libertate între trei ani și

jumătate și câteva luni, vor fi repuse în drepturile lor750.

Din comandamente de ordin național, la 25 iulie 1938 – prin demersurile începute de

Nicolae Iorga, ce donase statului român un teren dăruit lui la Port-Edda (Santi Quaranta) de statul

albanez în 1932, cu scopul de a se crea un centru de cercetări românești în Albania – decretul

lege nr. 2695 înființa Institutul Român din Albania, cu scopul „de a cunoaște cât mai bine trecutul

străvechi și viața prezentă a Europei sud-estice, în legătură cu originile de civilizație și rasă ale

poporului nostru și de a realiza o strânsă colaborare a învățaților de la noi și a celor din Balcani

749 B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 17, 18. 750 În B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XIX, v. 10a-b, 14 b. Asociația avea ca președinte pe Spiridon Boita iar secretar pe Neculai Prișcu.



cu aceleași preocupări. Institutul este o chezășie a identității de obârșie și a raporturilor de

prietenie ce unesc națiunea noastră cu cea albaneză”751. Sprijinită de Academie, de președintele

acesteia, această valoroasă inițiativă mai urmărea: crearea unui muzeu, a unei biblioteci și

publicarea buletinului „Illiryca”, trimiterea de bursieri etc. În fruntea proaspăt înființatului institut

a fost numit, la 2 august 1938, în calitate de secretar și conducător al misiunii arheologice,

Dumitru Berciu. Acesta primise împuternicirea lui N. Iorga de a organiza institutul, la 9 noiembrie

1936, savantul punând piatra fundamentală în prezența primarului din Santi Quaranta, Ion

Dumitrescu și a însărcinatului român cu afaceri D. Cotlarciuc752. Respectiva instituție, va fi

desființată în noiembrie 1940 – în condițiile create de război –, demersurile lui D. Berciu de a

remedia situația rămânând, din păcate, fără răspunsul celor autorizați, cu toate că arheologul

sublinia într-unul din acestea: „S-ar face prin aceasta (reînființarea, n.n.) și un act de dreptate față

de memoria marelui dispărut. În plus, lăsarea în părăsire (clădirea ajunsese spital militar, n.n.) a

operei începute în Albania dăunează, cred, prestigiului țării și vătămă interesele statului nostru.

Clădirea însăși ar putea fi folosită de către stat, sub o formă sau alta. Totul este să nu plecăm de

acolo, lăsând în urmă... o casă părăsită”753.

Din păcate, acest institut făcut „cu scopul de a crea un centru de cercetări românești în

Albania, de unde să se extindă apoi și asupra întregului sud-est european, în dorința de a

contribui astfel la o cunoaștere cât mai temeinică a trecutului și a vieții prezente a acestei părți a

Europei, de care se leagă deopotrivă originile de rasă și civilizație ale poporului nostru”754 a rămas

până astăzi desființat.

751 Vezi decretul regal nr. 2279, în „Monitorul oficial”, nr. 177, 3 aug. 1934, prin care Ministerul Educației Naționale este împuternicit să primească donația savantului și decret-lege nr. 2695/25 iul. 1938, art. II, în : „Monitorul oficial”, nr. 175, 1 aug. 1938. 752 Proiectul clădirii aparține arh. P. Antonescu, (având un corp principal – unde se instalaseră o sală de muzeu și 2 apartamente), cu largi terase, dependințe și un teren de 1 425 mp, construcția ei costând statul român 1 500 000 lei, la care se adăuga contribuția personală a lui N. Iorga. Vezi documentația completă în B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XIX, v. 2, 3a, 6a. 753 Memoriu adresat lui Al. Lapedatu la 25 apr. 1941, în loc. cit., supra, v. 2. Prof. D. Berciu opina pentru preluarea institutului de către Academia Română, ori legarea sa de Școala română din Roma sau de Casa Romena din Veneția. PEntru activitatea științifică, vezi Ilie M. Chirfazezi, Inscripțiile bisericilor din Moscopole, cu un adaos de prof. dr. D. Berciu, în BCMI, fasc. 97, iulie-sept. 1938 și D. Berciu, Ce a fost Moscopolea pentru Români. Urme de artă românești în Albania. 754 Ibidem, v.3a, memoriu din 25 apr. 1941, către Al. Lapedatu.



Cap. VIII. DECENIUL AL CINCILEA: SFÂRȘITUL GENERAȚIEI UNIRII.

ANII MARII DRAME NAȚIONALE

La Academie, președintele și, din februarie 1939, secretarul general Al. Lapedatu desfășoară

o lăudabilă muncă în slujba științei și culturii române: îl propune pe Liviu Rebreanu și apoi îl

sprijină în alegerea ca membru al areopagului755; se ocupă de preluarea și îngrijirea documentelor

literare rămase de la George Topârceanu756, în care sens poartă o strânsă corespondență cu Otilia

Cazimir. Sensibila poetă ieșeană, nutrind față de istoric o adâncă venerație, îi va scrie în scrisoarea

din 27 august 1939 – într-un moment când Lapedatu se afla la Oslo, la a XXXV-a conferință

interparlamentară: „Dar... mi-e frică. Frică tare, mărturisesc. Azi noapte am văzut, deasupra

Bucegilor conjuncția lunii cu Marte: semn de război!”757. Câtă previziune tragică!

Din ce în ce mai evident, ultimii doi ani ai deceniului patru, apropie pericolul războiului.

Voci și conștiințe treze preconizau dezastrele ce ar însoți o viitoare conflagrație.758 Într-un

asemenea moment, cel ce răspundea de valorile culturale românești preciza, într-un interviu

acordat corespondentului TO-EP Herman Platner (în 1939), obligativitatea unor măsuri general

valabile, în caz de conflict armat, pentru protejarea patrimoniului cultural-artistic universal759. În

septembrie 1939, C. Kirițescu îi adresa un memoriu lui Lapedatu. Autorul Istoriei războiului pentru

întregirea României, având „idei lămurite în privința intereselor țării noastre față de evenimentele

grave ce ne amenință, din afară”760, s-a adresat „direct și confidențial personalităților cu situația

755 Vezi scrisoarea scriitorului din 18 mai 1938, la Ioan Opriș, Alex Lapedatu (1876-1950)…, doc. nr. 23, p. 382. 756 Cf. de pildă scrisorile Otiliei Cazimir din 3 mai 1938, 27 aug. 1939, 11 mai 1940, 15 mai 1941, 16 oct. 1941, 6 apr. 1942, 15 aug. 1942. Lapedatu o sprijină în străduințele ei de păstrare a memoriei lui G. Topârceanu, înlesnindu-i publicarea unor lucrări. În : B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. II, nr. 197571-72, 197574, 197579, 197581, 197588-89, publicate de noi în „Dacia literară”, Iași, nr. 1-2, 1992. 757 Idem, scrisoarea nr. 197572, din Bușteni. Vezi și Livia Dandara, România în vâltoarea anului 1939, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985, p. 287. 758 Asemenea idei au prezente și în cadrul celui de-al VIII-lea Congres internațional de științe istorice (28 aug.-4 sept. 1938) de la Zürich, desfășurat sub secretariatul lui Georg Hoffmann. În ciuda aparențelor – o intensă activitate artistică în timpul săptămânii artei germane (8-10 iul. 1938), expoziții la Deutsches Museum, reprezentații teatrale cu Richard al III-lea (la Rezidenztheater), Ariadna și Naxos, Lohengrin, concerte oferite de filarmonicile din Viena și München –, tensiunea era vizibilă în viața cotidiană a întregii Europe. 759 În: B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XVIII, v. 7-2. 760 În: B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XXVI, v. 36 a, datat probabil la 24 nov. 1939, și adresat : regelui, lui G. Gafencu, I. Văitoianu, Al. Vaida – Voievod, I. Mironescu, C. Angelescu, C. Argetoianu, Gh. Tătărescu, I. Balif, Dinu Brătianu, P. Andrei. O copie a memoriului, după cum am constatat, există și în arhiva Lapedatu, semn al trimiterii sale și acestuia.



cea mai proeminentă în stat și cu cea mai mare răspundere”761. Istoric avizat, C. Kirițescu atrăgea

atenția asupra faptului că: „În preajma marelui conflict care s-a aprins în Europa, amenințând să

ne târască și pe noi în catastrofa unui nou război mondial, dus de astădată cu puteri de distrugere

și mai grozave decât cel vechiu, este datoria cetățenească a celor ce au putința de a-și întemeia o

gândire liberă pe o cunoaștere și documentare sigură, să privească adevărul în față și să aducă,

cu sinceritate și curaj, partea lor de contribuție la aflarea soluțiilor celor mai bune, pentru

îndepărtarea primejdiilor ce amenință siguranța și viitorul patriei”762.

Chiar în asemenea condiții, când amenințări grave devin iminente și ele privesc direct soarta

țării, calmul și previziunea îndeamnă la continuarea desfășurării unor acțiuni care să ajute la

menținerea tradiției, a bunelor obiceiuri și, în final, la viabilitatea vieții cultural-științifice

naționale.

În acest sens, Al. Lapedatu conduce, ca președinte al Comitetului de inițiativă, acțiunile

pentru sărbătorirea unui confrate, Ioan Lupaș. Căci – scrie el colaboratorilor, la 30 aprilie 1939,

din Cluj –: „Potrivit unei frumoase datini cărturărești, socotim că se cuvine să închinăm cu acest

prilej (împlinirea de către I.L. a 60 de ani, n.n.) un volum omagial învățatului și luptătorului, care

de 40 de ani desfășoară o activitate fecundă în domeniile atât de variate ale creației românești,

stimulând-o prin puterea cuvântului și îmbogățind-o prin știința condeiului său neobosit”763. În

urma unei scrisori, din 16 noiembrie 1939, primite de la I. Karadja, diplomat la Berlin, hotărăște

tipărirea studiului acestuia, Cea mai veche mențiune a Daciei în tipar764.

După începerea războiului, Al. Lapedatu este obligat să suporte rigorile și consecințele

acestuia, activitatea publică restrângându-se tot mai mult.765 El își va concentra activitatea mai

ales la Comisiunea Monumentelor Istorice, a cărei președinție îi revine, după dispariția lui Nicolae

Iorga. La 15 mai 1940 se desfășura sub președinția lui C. Rădulescu-Motru, a 74-a sesiune

761 Ibidem, v. 36 c, scrisoare explicativă către primul ministru, 9 oct. 1939. 762 Ibidem, v. 36 b. Autorul sintetiza experiența proprie și îndemna la „un act de prevedere politică”, „de înțelepciune politică” în Memoriu despre relațiunile politice româno-bulgare și conflictul european (9 pag.), concluzionând: „Trăim în vremea sfărâmărilor de tratate și a mutilărilor violente de frontiere [...] la baza relațiilor dintre popoare trebuie să se așeze dreptatea, care este eternă, iar nu forța care e schimbătoare și trecătoare”. 763 Scrisoarea Comitetului de inițiativă (secretar I. Moga, vicepreședinte I. Mateiu), în : B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XXIX, v. 14. 764 Vezi în prefața noastră la Al. Lapedatu, Scrieri alese, p. 43. 765 Învățatul este mobilizat pentru lucru… ca senator la Senat, vezi ordin de mobilizare a Comandamentului II teritorial București nr. 73/2261/1940/41, în loc. cit., supra, vol. XX, v. 1.



generală a Academiei. Al. Lapedatu prezintă raportul pe 1939-1940, anunțând totodată

discursurile de recepțiune ale lui L. Rebreanu (răspuns I. Petrovici); I. Slăvescu (Andrei Rădulescu);

Gh. Macovei (I. Simionescu) și dr. C.I. Parhon (N. Vasilescu-Karpen). Înaltul forum anunța cu acel

prilej, vacantarea a două locuri la secția literară în urma morții lui Oct. Goga și a lui N. Drăganu.

Și în acele condiții, primește numeroasele solicitări, cereri de sprijin etc. Astfel, în primăvara

anului 1940, tânărul istoric pe atunci I. Hurdubețiu, îi scria, având în vedere „rodnica și îndelungata

activitate de apostol al culturii românești, precum și contribuția Dv. la marile realizări pe tărâmul

științific și național”766, rugându-l să onoreze Căminul cultural județean Muscel cu o conferință.

La Poiana Mare (jud. Dolj) se pregătea inaugurarea monumentului regelui Carol I. Comitetul de

inițiativă condus de gen. Rasoviceanu îi adresează invitația de a scrie un articol evocator pentru

volumul omagial767. De asemenea, revista bilunară „Muncă și voie bună”, condusă de M. Sadoveanu

și Oct. Livezeanu, îi solicită colaborarea768. Societatea „Mărășești” îl declară membru de onoare,

„apreciind lăudabila dv. atențiune și sprijin ce ați binevoit a acorda celei mai vechi asociațiuni de

foști luptători cari au contribuit la realizarea idealului național”769.

Între momentele însemnate ale anului la care a luat parte, putem enumera și următoarele:

decernarea premiului „C. Chiru” lui Virgil Vătășianu, secretar al Școlii Române de la Roma770,

sprijinul pe care-l acorda lui G. Breazul pentru realizarea unor studii muzicale771, ca și lui Șt.

Pascu, în republicarea operei lui Al. Papiu-Ilarian și documentarea ce-o făcea în arhivele

Vaticanului772. Carol Göllner, pe care-l ajutase să plece în Franța, îl informa despre progresele

studiilor sale, propunându-i și sprijinirea proiectului de înființare a unei Școli române la Viena773.

În 1940, Al. Lapedatu susținea ridicarea monumentului Spiru C. Haret774.

766 Scrisoare nr. 142, 30 mart. 1940, în loc. cit., supra, vol. XVIII, v. 2-6. 767 Adresa nr. 8, 4 apr. 1940, în loc. cit., supra, vol. XVII, v. 2-5. 768 Cf. adresa revistei nr. 728, 6 mai 1940, în loc. cit., supra, vol. XVII, v. 2-4. 769 Prin adresa semnată de președinte, gen. I. Popovici, cu nr. 315, 29 aug. 1940, în loc. cit., supra, vol. XVII, v. 2-9. 770 Vezi în corespondența publicată de noi, Alex. Lapedatu (1876-1950) și contemporanii săi, doc. nr. 28, p. 385 și nr. 34, p. 390, scrisori ale renumitului istoric de artă adresate lui Lapedatu. 771 Idem, doc. nr. 30, p. 386. 772 Idem, doc. nr. 31, p. 387-388. 773 Idem, doc. nr. 29, p. 386. 774 vezi în prefața noastră la Al. Lapedatu, Scrieri alese, p. 38.



Ca membru al Senatului, în urma cesiunii Basarabiei și Bucovinei, Al. Lapedatu prezenta

maturului corp, la 3 iulie, protestul țării: „În momentele când Senatul țării închină, cu inimile

cernite ale reprezentanților săi, toată durerea dar și toată nădejdea sa provinciilor rășluite pentru

a doua oară de la trupul patriei, nu e, desigur, nimeni între noi care să nu aibă simțământul marilor

răspunderi ce au căzut pe umerii generației căreia soarta i-a rezervat o așa de crudă încercare.

Cu toții suntem stăpâniți de acest sentiment pe care ținem să-l împărtășim națiunii pentru a fi

prezentat la ceasul judecății istorice”775. Iar ca secretar general al Academiei, scria, cutremurat, la

29 noiembrie, familiei îndurerate a savantului Nicolae Iorga: „Dar dacă ucigașii i-au distrus ființa

fizică ei nu i-au putut distruge precum nimeni alții în viitor ființa spirituală. Ea trăiește și va trăi

atât cât vor trăi și contemporanii săi iar după aceea va străbate, prin veacuri, vie și strălucitoare,

ca și minunatul său geniu și grandioasa sa operă, prin care a stăpânit, ca un pontif, aproape o

jumătate de veac, viața culturii noastre naționale”776. Printr-o adresă din 2 septembrie 1940,

Academia anunța comemorarea semicentenarului morții lui Vasile Alecsandri și parastasul de la

Mircești, în memoria poetului777.

E. Gamillscheg, director al Institutului german pentru știință de la București, îl invită pe

Lapedatu la expoziția de carte, organizată de acesta la „Sala Dalles” în zilele de 1-10 octombrie

1940; cu acest prilej, prof. dr. Herbert Fricke de la Universitatea Kiel vorbea despre „Die deutsche

Dichtung von heute” – la 2 octombrie, iar Hans Carossa recită din poeziile sale în seara de 9

octombrie 1940778. Din partea Ateneului „Nic. Bălănescu” din Giurgiu, condus de Al. Bălănescu,

primește invitația de a participa la solemnitatea inaugurării așezământului la 20 octombrie

1940779. În calitate de colaborator al „Buletinului Muzeului Militar Central”, i se adresează

generalul Gr. Constandache, președintele Consiliului de conducere, și directorul muzeului, col. I.

Gr. Popescu, pentru a colabora la numărul ce se va edita în toamna lui 1940780.

775 Scrisoarea din 3 iul. 1940, B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. IV, nr. 197847, publicată în op.cit., supra, p. 45. 776 Scrisoare către doamna Ec. Iorga, în : B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. IV, nr. 197937, publicată de noi în prefața la Al. Lapedatu, Scrieri alese, p. 44. 777 Scrisoare cu nr. 3010, 2 sept. 1940, în care se anunța și programul zilei de 7 septembrie 1940, după solemnitatea de la Mircești : vizitarea catedralei episcopale de la Roman și pelerinaj la mormântul lui Melchisedec. În : B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 8-4. 778 Invitație, în : B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XXIX, v. 4. 779 Adresa din 2 octombrie semnată de președinte, menționa că între cei ce au conferențiat în cadrul așezământului figurau I. Simionescu, Gh. Adamescu, Al. Brătescu-Voinești, Gh. Dragu, Costin Petrescu, arhimandritul Scriban, dr. Paulian, viceamiralul Bălănescu ș.a. În B.A.R., fond cit., supra, v. 2-1 a-b. 780 Adresă din 2 oct. 1940, în loc. cit, supra, v. 2-14.



Academia acorda următoarele premii pentru anul 1940: „V. Pârvan” (30 000 lei) lui M.

Macrea (Monetele și părăsirea Daciei, Cluj, 1940); „G. Vâlsan” (15 000 lei) lui Ștefania Cristescu

Golopenția (Gospodăria în credințele și riturile magice ale femeilor din Drăguș – Făgăraș,

București, 1940). La premiul „Elena și Gh. M. Vlastă” (pictură) (50 000 lei) concurau acum V. Ilie

Arjoca, Nina Batali, Eug. Drăguțescu, Mich. Eleutheriade, D. Ghiață, I. Mirea, S. Sirorpy, iar la cel

de sculptură (50 000 lei) C. Baraschi, T. Burcă, I. Gheorghiță, I. Iordănescu, C.D. Mărăcineanu, N.

Torosian. Înaltul for științific, prin persoana secretarului său general, era implicat și în probleme

de documentare și organizare a activităților de propagandă peste hotare. Încă la 26 august 1940,

D. Berciu înaintase Ministerului Afacerilor Străine un memoriu în legătură cu înființarea Institutului

român din Germania, idee care nu-i este străină nici lui S. Pușcariu, numit curând în fruntea unui

astfel de așezământ, la Berlin. Arheologul spunea: „necesitatea înființării unui Institut Român în

Germania se simțea, fără îndoială, de multă vreme la noi. Lipsea într-adevăr mijlocul de

promovare, intensificare și coordonare a legăturilor culturale dintre cele două țări”. Conlucrarea

în domeniul preistoriei – cu tradiție aici, începând cu cercetările lui H. Schmidt –, era necesară

pentru a corecta lipsa de informare „asupra activității arheologilor din România, <ceea> ce a avut

o urmare dezastruoasă în ceea ce privește propaganda românească, nu numai în Germania, dar și

în alte țări” (lipseau repertoriile și dicționarele cu denumirile românești ale stațiunilor arheologice

din provinciile reunite cu România la 1918). El decelează tendințele cercetării istorice germane în

sud-estul European: „aportul Orientului în crearea civilizațiilor străvechi, expansiunea populațiilor

de la Dunăre spre Marea Neagră și Balcani și contra curentului dinspre Asia anterioară, sudul

Rusiei și Mediterana, relațiile dintre civilizațiile illirice, tracice și daco-getice pe de o parte, cele

germanice și celtice, pe de altă parte, precum și contribuția Europei sud-estice și a Văii Dunării în

dezlegarea problemei indoeuropenilor sau a indogermanilor. Nu este vorba numai de substratul

creat de civilizațiile din mileniile IV și al III-lea a. Chr., care se întinde din Grecia sudică până în

Macedonia și sudul Rusiei, peste Dacia, dar cu deosebire de procesul care a dus la

indogermanizarea Europei sud-estice și Daciei în întregime și care pornește din nordul germanic”.

D. Berciu concluziona: „Țara noastră, cu numeroasele sale comori arheologice și istorice, face

parte integrantă din cadrul geografic al acestor probleme. În plus, va trebui lămurită definitiv

problema așa-numitului bronz «ungar» care ilustrează de fapt una din cele mai strălucitoare



manifestări ale neamurilor tracice din mileniul al II-lea a. Chr. de pe teritoriul româno-ungar, fără

hotar despărțitor al Carpaților”781. Spirit activ și vizionar, D. Berciu cerea o colaborare reală cu

arheologii germani – pe linia săpăturilor arheologice din România și din Balcani, o bibliotecă

comună la Berlin și Viena, o librărie la București, colaborări pe linia publicațiilor și a muzeelor ș.a.

O dată înființat respectivul institut, S. Pușcariu cerea, la sfârșitul anului 1940, Academiei

măsuri pentru a contracara propaganda maghiară – care tocmai răspândise în mii de volume

lucrarea Siebenbürgen –, propunând în acest sens coeditări de lucrări scrise de oameni de știință

români, difuzarea largă a revistelor de specialitate, recenzii asupra cărților apărute în țară, toate

„menite să dovedească străinătății că în România există o activitate științifică de mare valoare și

să facă cunoscută gândirea românească”782.

Într-o astfel de atmosferă, Al. Lapedatu prezenta la Radio, în 23 octombrie, orele 18:10 –

în ciclul Momente culminante ale granițelor românești – conferința Dacia lui Mihai Viteazul783. Era,

totodată, convocat – ca membru al Comitetului Central – la adunarea generală a „Astrei”, amânată

datorită evenimentelor din 30 august 1940, de la 8-9 septembrie pentru 24 noiembrie. Urmau să

fie audiate cu acel prilej, comunicările lui I. Lupaș, Problema transilvană în timpul domniei lui Carol

I și Al. Boitoș, Progresul cultural al Transilvaniei după Unire784. Pe cel din urmă, îl sprijinea în acel

an, la tipărirea cărții sale Raporturile românilor cu Ledru-Rollin și radicalii francezi în epoca

revoluției din 1848 (283 p., Așezământul cultural I.I.C. Brătianu, 1940), și îl propusese pentru

premiul Gh. Asachi785.

În vara și toamna anului 1940 se derulează evenimentele cele mai dramatice din istoria

românească contemporană. Cei ce le-au trăit, unii apropiați cercurilor conducătoare – între care

și Al. Lapedatu – vor fi marcați pentru toată viața. În primul rând este vorba de cesiunile teritoriale

la care a fost obligată România. Vom rezerva acestor momente câteva mărturii, sesizând mai mult

contextul și atmosfera decât evenimentele în sine și consecințele lor nefaste, prin perspectiva

781 În : B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XIX, v.3. 782 Adresă cu antetul Rümänisches Institut in Deutschland, f.n., f. d., în : B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 8-25. 783 Cf. adresa Societății române de radiodifuziune, Secretariatul programelor, cu nr. 432/29 sept. 1940, în loc. cit., supra, vol. XVIII, v. 2-16. 784 Cf. adresa Astrei cu nr. 2264/5 nov. 1940, în loc. cit., supra, vol. XVII, v. 1-38 a b. 785 Raportul în: B.A.R., fond cit., supra, vol. VIII, v. 38 a.



faptelor legate de activitatea lui Al. Lapedatu. Credem Că e bine să spunem că unele din acestea

sunt „fapte din umbră”, tocmai datorită condițiilor speciale în care activa Al. Lapedatu, ca și alți

lideri politici și culturali. Astfel, după încheierea acordului de la Craiova privind problema

Cadrilaterului, Societatea de cultură macedo-română786 îi trimite secretarului general al

Academiei, la 21 august 1940, o copie a memoriului înaintat Guvernului, conținând argumente de

ordin istoric, etnografic și economic în ceea ce privea acest teritoriu cedat Bulgariei787. În mijlocul

verii, la 21 august 1940, presa informa cititorii asupra evenimentelor istorice la zi, prin intermediul

unor personalități. Al. Lapedatu scria în „Tribuna”; Oct. Popa semna tot aici materialul Mărturia

istoriei, comentând lucrarea lui Al. Papiu-Ilarian, Independența constituțională a Transilvaniei

(Iași, 1861)788.

ÎN SERVICIUL MARILOR IDEALURI NAȚIONALE

Să ne întoarcem gândurile, la aspectele „din umbră” din anul 1940, la care participarea lui

Al. Lapedatu este atestată de mărturii documentare. Cel mai zguduitor dintre acestea este Dictatul

de la Viena, punctul culminant al politicii de forță față de România a puterilor imperialiste. În ciuda

realităților, a dreptului istoric, a recunoașterii juridice, inclusiv de ordin internațional și a celei

științifice, România a fost sfâșiată de marile puteri. Încă în 1939 – după 1 septembrie – Nicolae

Titulescu adresase suveranului român o extraordinară telegramă, prevenindu-l că va urma un

„război de lungă durată”, încheiat cu o „constituire” a Europei și că, „Oricât de lung ar fi războiul,

România trebuie să fie gata și în vederea discutării condițiunilor de pace și să se pregătească din

timp pentru ea”. Diplomatul știa că „ținta României trebuie să fie de a nu restitui un centimetru

786 Recunoscută prin decretul nr. 1298/15 apr. 1880, în „Monitorul oficial”, nr. 93, 20 apr. 1880, cu sediul în Calea Rahovei nr. 29. 787 Cf. adresa nr. 0315/21 aug. 1940, semnată de președintele Petre Topa. Reținem ca interesante harta Kiepert (1876), cea a lui Elisée Reclus și a Institutului De Agostini din Navarra, care indică centre românești în zona Varna-Cavarna. Memoriul reitera argumente din lucrările lui N. Petrescu-Comnen, La Dobroudja, atlas istoric, politic și etnografic publicat de Librairie payot et Cie ; a etnografului francez G. Léjean (1860), din revista bulgară „Arte și științe”, Rusciuk, II, fasc. VI, p. 430 și „Bălgarski Pregled”, 5, p. 80 (articol semnat de prof. Isebircoff) ; P. Gabbé, La question de la Doubrodja, p. 29 ș.a., în B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 2-20 a-b. 788 Cf. „Tribuna”, an III, 21 august 1940. La 21 august în Sânmihaiul Almașului erau decorați cu medalia „Ferdinand I” cu spadă foștii membri ai gărzilor naționale din 1918-1919 din câteva sate clujene și sălăjene, în frunte cu comandantul lor dr. A. Dumitraș, în 1940 președinte al Secției București a Asociației foștilor gardiști din 1918-19. Între cei decorați se aflau: stegarul preot Simeon Curea din Zimboru; preoții Virgil Moldovan, Virg. Tămășan; Andrei Arghișan, Teodor Mastan, Andrei Abrudan, Gh. Aștileanu, V. Bria, Lazăr Câmpian, Vasile Dan, Th. Mureșan, Ilie Nica, P. Sabău, Simion Nosa, N. Mureșan, N. Pop, N. Popa, Miron Bura, I. jurj, S. Sontelecan, I. Delean, N. Alb, I. Ciobanu, I. Har, Isaia Har, Crăciun Pur, I. Moigrădean, V. Sântămăstean, I. Cosma. În numele celor decorați vorbea învățătorul septuagenar Vasile Dumitraș.



pătrat din teritoriul ce posedă astăzi. Și aceasta, nu numai pentru că este drept, dar s-a văzut din

afacerea sudeților că o revizuire parțială are tendința de a deveni totală”; mai mult: „statele

interesate, întrunite în fine din nou în jurul mesei verzi, vor lua lucrurile de acolo de unde au fost

lăsate la Conferința de pace din 1919 și 1920 ca să se știe pentru ce s-a atribuit cutărui stat cutare

teritoriu, pentru a se vedea în ce măsură justificările stabilirii statutului teritorial din 1919 și 1920

mai sunt valabile astăzi”. Vizionar și realist, crud de realist, N. Titulescu preciza „că situația

României, la lectura acestor documente (corespondența dintre marile puteri, n.n.), este disperată

[...] Moartea este mai aproape de noi ca oricând”789. În ajunul ultimatumului sovietic C.I.C. Brătianu

i-a înaintat regelui Carol al II-lea un prim memoriu, în care se specifică: „În urma hotărârilor

Conferinței de la München, ca și înainte de ele, situația României rămâne gravă. problema s-a pus

din primul moment: prin război sau prin tratative, trebuia să se ajungă, în împrejurările

internaționale de astăzi, la principiul revizuirii tratatelor care ne-au garantat hotarele. Primejdia

stăruiește deci, cu atât mai mult, cu cât revendicările formulate de Ungaria nu se vor opri la

teritoriul Cehoslovaciei. Ele vor căuta să încalce și granițele țării noastre. În astfel de împrejurări,

măsurile luate de guvernul Maiestății Voastre, pentru a apăra drepturile României, nu-și vor putea

atinge scopul dacă ele nu vor fi susținute de o mișcare de deșteptare națională a conștiinței

publice. Nu este vorba numai de pregătirea materială a apărării noastre. Toată lumea știe că opera

de înzestrare a armatei este departe de a fi terminată și că industria noastră de război e de-abia

la începutul dezvoltării sale. Este vorba de pregătirea morală a țării, care nu se poate concepe în

condițiile de astăzi ale vieții noastre publice. Prin Constituția de la 24 februarie (1938, n.n.) s-au

îngrădit libertățile și drepturile națiunile, dar nici în măsura în care le-au prevăzut noile

așezăminte ele nu au fost până acum aplicate. Opinia publică, lipsită de informațiile pe care nu i

le poate da presa, supusă cenzurii, lipsită de contactul cu reprezentanții firești ai curentelor ce se

manifestă în sânul ei, prin împiedicarea oricărei acțiuni a partidelor de ordine, este astăzi cu totul

dezorientată. O atmosferă de pesimism, de resemnare împiedică însuflețirea, fără de care nicio

rezistență nu e cu putință. Sire, în fața țării și a istoriei, Maiestatea Voastră nu poate și nu trebuie

să poarte singură răspunderea zilelor grele de mâine. Vor fi hotărâri grele de luat, cari cer

789 Copie, în: B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 16-8.



asentimentul conștient al întregii națiuni. Maiestatea Voastră nu poate lăsa ca moștenire glorioasă

a regelui Ferdinand și întregirea înfăptuită cu jertfele atâtor generații să se prăbușească, pentru

că poporul român nu a fost în stare să se împotrivească amenințărilor și să-și apere dreptatea.

Desigur, evenimentele din zilele trecute ne dovedesc că nici una din marile puteri nu va face

războiul ca să ne păstreze hotarele, dar este iarăși dovedit că nici una din ele nu-l va porni, spre

a ni le încălca. Trebuie să arătăm lumii că suntem hotărâți să le păzim, cu orice sacrificii împotriva

poftelor vrășmașe ale unor țări vecine, încredințați că o manifestare hotărâtă a conștiinței publice

în această privință, ar ajunge încă să înlăture primejdia. Sire, Gândul tuturor românilor se

îndreaptă în ceasul acesta spre Maiestatea Voastră, în convingerea că ea este pătrunsă de

însemnătatea istorică a acestor zile și de întreaga greutate a răspunsurilor. Chemați în jurul

Coroanei pe oamenii cari reprezintă încrederea țării, ca să facă zid în jurul ei și a hotarelor

naționale. Veți găsi în rândurile lor chezășia întregului lor devotament și a întregii lor puteri de

muncă și de jertfă. Suntem Sire ai Maiestății Voastre prea plecați servitori”790. Acestor gânduri li

se adaugă și altele, regele fiind îndemnat, rugat sau consiliat din partea vârfurilor politice. Tot

C.I.C. Brătianu se adresează monarhului, în aceste zile: „Sunt cel dintâi care în anul 1933 am cerut

desființarea Gărzii de Fier de sub conducerea lui Codreanu. De atunci în mod continuu am cerut

guvernului să oprească întemeierea acestei organizații pe care o credeam periculoasă pentru țara

noastră pentru că, sub o doctrină care părea morală și seducătoare pentru tineret preconiza un

sistem care nu corespundea cu mentalitatea blândului nostru popor, acela al suprimării prin

asasinare a celor ce-i stătea în calea sa. Vocea mea nu a fost ascultată și numai târziu s-au luat

măsuri să se stăvilească o mișcare care luase amploare foarte mare. De aceea cred că nimeni mai

puțin ca mine poate fi bănuit de simpatie pentru adepții lui Codreanu. Am însă oroare de

mijloacele violente de propagandă și de cruzimile care sunt un anacronism al vremurilor de astăzi

și cari au ca scop să terorizeze populația țării și ca rezultat să creeze o mentalitate de sălbăticie

care distruge civilizația modernă. Când guvernul Maiestații Voastre a săvârșit omorârea

legionarilor care fuseseră condamnați și întemnițați pentru faptele lor, deși nu puteam aproba

această execuție, totuși înțelegeam, că pentru o rațiune superioară de stat ea a avut loc. Odată

790 În B.A.R., fond cit., supra, vol. XIX, v. 11a. Memoriul poartă și – prin corecturi și completări olografe – amprenta concepțiilor politice ale lui Al. Lapedatu care, desigur, ca vicepreședinte al P.N.L., nu putea să lipsească de la întocmirea unor astfel de materiale.



căpeteniile suprimate atrăsesem atenția lui Armand Călinescu, atunci ministru de interne, că

trebuie să fie o destindere și să readucă tineretul zăpăcit la rațiune prin mijloace pașnice,

schimbând mentalitatea lor îmbolnăvită, cu atât mai mult cu cât mulți din aceștia constituiau

elemente care puteau fi utile țării noastre. Din nenorocire s-a continuat cu suprimarea vieții multor

așa-ziși gardiști născându-se astfel în tineret dorința de răzbunare pentru rude sau prietenii care

nu comiseseră nici un atentat putând da naștere la cea mai gravă pedeapsă, aceea a morții, care

nu exista până atunci în legislația noastră. Executările sumare fără judecată, fără ca victimele lor

să-și poată dovedi nevinovăția, nu puteau decât să îngrijească pe oamenii de ordine din țară. Ele

au avut un răsunet în odiosul atentat în contra primului-ministru Armand Călinescu, omorât de

un grup de tineri, care orbiți numai de dorința de răzbunare, au pierdut orice simț de patriotism

în momente critice ale existenței țării noastre. Sângele vărsat transformă omul în fiară sălbatecă

și cheamă vărsarea altui sânge. Fiecare victimă creează un simțământ de răzbunare a celor ce au

avut legături de sânge sau de amiciție cu cel mort.

De aceea cei care au puterea și răspunderea trebuie să gândească bine înainte de a ordona

atari execuții, care transformă omul în fiară. După omorul lui Armand Călinescu, opinia publică

română a fost atât de indignată ca după acela al lui Ion Duca, dar acele ce au succedat au schimbat

simțământul cel bun în altul de oroare. Modul cum au fost executați asasinii pe stradă în locul în

care ar fi trebuit înălțată o cruce pentru cel mort la datorie, modul cum au fost trupurile lor

aruncate în stradă timp de mai multe ore, fără a fi înmormântate conform ritului creștin, care

absolvă păcatele după moarte. Apoi ceea ce este și mai grav, măcelărirea și expunerea în stradă

a sute de oameni a căror complicitate în asasinatul primului ministru nu a fost dovedită, fără

judecată, a umplut de oroare și de groază populația țării. Cei ce au dat acest ordin nu s-au gândit

desigur că mulți din cei omorâți nu puteau avea nici un amestec în faptul criminal al câtorva

zăpăciți de ură și de dorința răzbunării. Nu s-a gândit că acești tineri studenți, preoți, învățători,

au rude și prieteni, în sufletul cărora se poate naște același simțământ de răzbunare, care a

condus pe avocatul Dumitrescu asasinul lui Ar. Călinescu. Nu s-a gândit că se nasc în țara noastră

simțăminte de cruzime necunoscute până acum, să se distrugă simțământul de justiție care ar

trebui să fie la baza statului nostru. Dar ceea ce este și mai grav, este că nu s-au gândit pe cine

expun în viitor la răzbunări.



În urma regimului stabilit de Maiestatea Voastră și de suprimarea răspunderii ministeriale,

pentru că miniștrii nu răspund decât în fața regelui, toate urile se concentrează asupra Maiestății

Voastre într-un moment în care ar trebui să existe în țară decât un singur simțământ, acela al

solidarității naționale în jurul Coroanei care trebuie să fie chiagul ei. Străinii care ne pândesc se

pot prevala de orice tulburare internă ca să intervină la noi cum au intervenit în Polonia. Coroana

și țara sunt amenințate. Am atras atenția Maiestății Voastre de pericolul ce este pentru dânsa, ca

să se izoleze de toți aceia pe acre ar trebui să-i consulte în momentele grele ca cele de astăzi și

să ceară și sfaturile unor persoane dezinteresate care au o acțiune reală asupra opiniei publice.

Din nenorocire nu am fost ascultat și azi suferim cu toții de această izolare a Maiestății Voastre.

Am atras Maiestății Voastre atențiunea asupra nemulțumirilor ce sunt în țară pe care nu vi

le aduce la cunoștință și care nu au mijloace să se manifesteze decât pe cale subversivă, azi

înveninate prin cele ce se petrec prin propagandă străină. Pentru tron și pentru țară este vremea

ca Maiestatea Voastră să facă o reacțiune puternică în opinia publică aducând la cârmă un guvern

de solidaritate națională, care să inspire încredere, care să aibă prestigiu necesar pentru a domina

o situație internă și externă periculoasă”791. Iată deci că regalitatea era avizată, din partea unor

791 Idem, loc, cit., supra, vol. XIX, v. 12. Într-un alt memoriu, nedatat, același fruntaș liberal îi scria regelui: „Sire, Maiestatea Voastră a crezut necesar pentru a opri un current politic ce părea primejdios pentru liniștea țării, să schimbe așezământul constitutional pe care se rezema statul nostru. A fost o încercare pentru care nu ați întâmpinat nici o rezistență din partea partidelor politice. Totuși s-a decretat și suprimarea partidelor de ordine care au guvernat țara timp de mai mult de 70 ani, – cari au deșteptat și întărit simțământul național în masele populare, cari au creat și întregit România de astăzi, și cărora nu li se putea adduce învinuirea că au lucrat în contra intereselor superioare ale țării. Această încercare însă nu trebuie să constituie o stare permamentă, pentru că ea ar avea grave consecințe pentru Coroană și pentru patria noastră. Întregirea României s-a făcut prin alipirea unor provincii, care trăiseră sub un regim autocratic și populația lor, care avea revendicări pentru drepturile ei cetățenești, a acceptat cu entuziasm să intre într-o țară de libertate și de participare la viața publică. Marile reforme ale împroprietăririi și votului obștesc au fost un chiag pentru poporul român din toate provinciile și ele au fost în mare parte impuse prin atari considerațiuni. Deși în noua Constituție se consfințesc principii din vechea constituție ca : libertatea de gândire, de asociație, de garanție a proprietății, de dreptate a judecăților printr-o magistratură inamovabilă, pusă la adăpostul influenței guvernului, de administrație făcută de funcționari stabili, totuși aceste principii nu au fost îngrădite ca în vechea constituție prin dispoziții asigurătoare a aplicării lor sincere. Decrete-legi, permit astăzi nu numai interpretări care nu sunt în spiritul principiilor stabilite dar chiar modificări contrarii textelor constituționale. Libertatea gândirii, a presei, a asociațiilor este desființată printr-o cenzură, care nu mai permite ca opiniile să se poată exprima ;asociațiile politice au fost dizolvate prin suprimarea partidelor și chiar averea unor asociații a fost pusă sub sechestru iar suspendarea inamovibilității magistraturei și Decretul-lege care regulează soarta magistraților îi pune pe aceștia la discreția Ministerului Justiției. Astăzi opinia publică din România Mare este înăbușită și îngrijorată și un popor care a trăit și prosperat în libertate nu mai are nici o acțiune în viața țării lui. El trăiește în întuneric și <în> fiecare moment se așteaptă la decretarea unor legi care îl asupresc și-i ridică drepturile pe care le-a câștigat printr-o lungă luptă de emancipare. Nimeni nu mai poate arăta greșelile ce se fac și a lua cuvântul pentru a cere îndreptarea lor. De aceea o adâncă nemulțumire se răspândește în toate persoanele politice, care au o lungă experiență a treburilor politice și cari au lucrat la întemeierea, organizarea și întregirea României moderne. Nemaiputându-se face o acțiune politică la lumina zilei, ea se face în taină și nemulțuimirile se grămădesc, fără să poată fi analizate și aduse la cunoștința Maiestății Voastre. Nu mai există o supapă de siguranță, care să le atenueze. Propagandă națională, care să prindă în mase și luminarea opiniei publice nu se poate face cu funcționari, care au un alt ordin de îndeplinit. Pe când în alte țări, chiar cele de dictatură, guvernul se așează pe opinia publică, la noi el este izolat de țară și de această izolare suferă și Maiestatea Voastră. Astăzi, când există un pericol real, creat de chestia cehoslovacă, când se pune la ordinea zilei revizuirea fruntariilor și drepturile de autodeterminare a minorităților, astăzi când se impune o solidarizare a tuturor cetățenilor conștienți, cărora li se cer sacrificii bănești, iar



factori competenți, asupra pericolelor interne și externe pe care o anume politică, dar mai ales

conjunctura internațională, le evidențiau ca iminente. Aceste pericole s-au ivit, deci, treptat,

conturându-și năpraznicele consecințe pentru statul român792; în cursul lunii iunie 1940, aceste

consecințe erau parțiale încă, dar inevitabile! Și în acele momente, conducerea P.N.L. se adresa

regelui Carol al II-lea, apelând la măsuri ce nu mai puteau fi aplicate: „Când vin evenimente care

pun în pericol existența țării noastre, nu pot să nu vă trimit părerea mea (C.I.C. Brătianu, n.n.). În

Consiliul Coroanei, care a avut loc astăzi793, știu că s-a discutat dacă pentru a se evita un război

cu Rusia nu trebuie să cedăm Basarabia și mare parte din Bucovina. Nu știu ce hotărâre s-a luat

dar simt că trebuie să vă dau și părerea mea. Soluția de a ceda amenințărilor rusești, pentru a

evita un război care ar putea să ne fie defavorabil, ar avea rezultate ușor de prevăzut: 1) Având în

vedere reaua credință a rușilor, nu cred că ei s-ar opri la cererile făcute astăzi printr-un ultimatum.

Vor continua ca și în provinciile baltice, profitând de demobilizarea armatei, în urma cedări făcute

să ceară ocuparea cel puțin a unei părți a Moldovei și unor baze din Dobrogea ca siguranță contra

unui eventual conflict cu România. 2) Demoralizarea completă a țării și a armatei care este gata

de luptă și care cedează o mare parte a teritoriului național numai în urma unei amenințări. 3) S-

a pus chestia cum Germania ar privi o ocupare rusească a Basarabiei și a Bucovinei. Pentru mine

este evident că evitarea unui război în acest moment în România i-ar conveni, dacă i se asigură

exportul petrolului și alimentelor ce-i sunt necesare. Dar dacă, se declară categoric că ne vom

apăra și la nevoie vom distruge exploatările noastre petrolifere, ca să nu cază în mâna

vrășmașului, mai poate rămâne Germania impasibilă la un atare război? Riscurile sunt atât de mari

și într-un caz și într-altul, dar în situația apărării teritoriului nostru situația este remediabilă, cel

puțin mai târziu. În 1877 România mică a mobilizat armata în contra Rusiei când ocupase cu

armatele sale o mare parte din țară și cerea cedarea a unei părți din Basarabia. Numai prin

Congresul de la Berlin și în schimbul Dobrogei rușii au putut-o lua. În soluția cedării, țara va fi

mâine și trupești, astăzi când contactul dintre rege, guvern și țară ar trebui să fie mai strâns ca oricând starea sufletească în care este populația țării devine un adevărat pericol atât pentru Coroană cât și pentru patria noastră. Dacă la un moment dat Maiestatea Voastră a crezut necesar să suprime garanțiile vechii constituții și să se izoleze de partidele politice, azi pentru întărirea țării și Coroanei ș pentru prestigiul României în lume, pentru rezistență la furtunile ce o amenință, trebuie neapărat restabilită legătura slăbită între tron și națiune și creată între români o solidaritate și un avânt, care să permită României să învingă pericolele ce o amenință. Trebuie, cât mai este timp, să se revină la vechile practici constituționale și politice pentru mântuirea țării” (idem, ibidem, vol. XIX, v.13). 792 Vezi Livia Dandara, op.cit., p. 308-314, 322-350. 793 Mircea Mușat și I. Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea a II-a, p. 1117-1118, 1123-1124.



bolșevizată și orice energie românească devine pe viitor imposibilă. Revendicărilor maghiare și

bulgare nu ne vom mai putea opune. România Mare distrusă din lașitate va face ca situația

Maiestății Voastre să devină foarte gravă și orice solidarizare a tuturor românilor cu o hotărâre de

o atare natură devine imposibilă”794.

În răstimpul acestor stări convulsive, la Salzburg și Roma reprezentanților români li se

impun hotărârile guvernanților Axei795, astfel că „procesul, început la 26 iunie prin ultimatumul

sovietic și ocuparea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, amenință să se încheie printr-o adevărată

împărțire a României între vecinii ei”. Se evidenția tragic de clar întrebarea: „Oare am ajuns ca

principiul național să poată fi invocat astăzi în favoarea tuturor popoarelor, cu singura excepție a

poporului român?”796

În cazul său, mai precis al Transilvaniei, „A nesocoti hotărârea lor (a românilor de aici, la 1

Decembrie 1918, n.n.) liberă ar însemna anularea întregului proces de lămurire istorică a ideii

naționale, care stă la temeliile ordinei noi a lumii și constituie rațiunea însăși a existenței, a unității

germane ca și a unității italiene”797. Dar astfel de argumente... rămân valabile doar în litera lor

istorică! Cei mari au văzut lucrurile într-un alt mod: Atmosfera apăsătoare și febrilă în așteptarea

momentului culminant i-a absorbit pe toți factorii responsabili. Alături de D. Brătianu, I. Maniu, I.

Gigurtu, Valer Pop ș.a., Alex. Lapedatu participă la consfătuirea fruntașilor politici ardeleni din 2

august 1940.

În cadrul consfătuirii convocată de primul-ministru I. Gigurtu, la reședința sa din fosta str.

Musolini 36, la orele 18 – Valer Pop prezintă următoarele: „Suntem la o răscruce a destinelor

noastre. Încă o dată ca de atâtea ori în cursul istoriei pline de frământări, se vor judeca drepturile

neamurilor și se vor pune la grea încercare vrednicia lor, în căutarea păcii durabile întemeiată pe

justiție și echitate. Prea a fost scurt răgazul ce ne-a dat istoria. Douăzeci și doi de ani au fost un

răstimp prea limitat pentru vindecarea rănilor adânci pe care ni le-au lăsat în carnea și oasele

neamului, năvălirile, colonizările, împilare, robia și acțiunea metodică de deznaționalizare și

794 Cf. memoriu din 26 iunie 1940, în: B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 16-1. 795 M. Mușat și I. Ardeleanu, op. cit., p. 1182-1185. 796 Cf. memoriu (6 p. dactilo), nesemnat, nedatat, în: B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XIX, v. 24. 797 Ibidem.



pauperizare. Douăzeci și doi de ani de libertate națională nu au putut ajunge pentru ca vitalitatea

și renașterea națională învederată prin atât de promițătoare începuturi de realizări să-și dea toate

roadele: «O restitutio în integrum» pe toate plaiurile românești ale Ardealului, pe calea muncii și

a strădaniilor pacinice prin evoluția firească a lucrurilor, respectând și drepturile minorităților

etnice, nu s-a putut ajunge. Nu ne tânguim ci constatăm. Nimeni nu poate alege sorocul

judecăților istorice și de aceea suntem gata să ne judecăm și în clipa de față, reculeși, măsurați,

în vorbe și fapte, însă tari pe dreptatea noastră.

Ardealul românesc își cunoaște drepturile sale imprescriptibile și nu ignorează nici rănile

nevindecate pe care le poartă încă. Știe ce este firesc și devenit organic, prin scurgerea vremii în

structura sa demografică dar conștient și de aceea ce este moștenit de dată recentă și deci

trecător, din pozițiile deținute încă de unii și de alții. Ardealul le cunoaște și le știe pe toate comună

de comună, plai de plai, ținut de ținut [...] Ardealul vrea să-și vadă pe fiii săi luptându-se pentru

apărarea drepturilor sale [...] Unitatea politică a națiunii românești nu poate fi știrbită și nici un

suflet de român nu poate fi dat sub stăpânire străină”798. Vorbitorii – I. Gigurtu, M. Manoilescu, A.

Vlad, V. Pop, I. Lupaș, Al. Vaida Voievod, Aug. Popa, H. Sima, S. Bornemisa, A. Baicu, I. Hațieganu,

I. Vidican, N. Bălan și Al. Niculescu – au subliniat, așa cum reiese din stenogramă, complexitatea

momentului: „Primul-ministru – Expunere mai întinsă. Politica externă a României până la venirea

actualului guvern și după această întârziere vinovată ce privește legătura cu Axa. Situația grea,

încadrarea la Axă. Chemarea la Salzburg. Tratative cu ungurii și bulgarii. Fără termen și fără

condiții, decât înțelegerea liberă și cât mai curând. Destul de confuz. Mai mult nevoit, decât voit.

Nimic clar și precis cu privire la angajamentele luate la Berchtesgaden și Roma. Rețin câteva

momente din această expunere: 1) Când Delegația ungară la München a invocat drepturile istorice

ale lor, Sf. Ștefan, Hitler ar fi obiectat: în felul acesta și Germania poate revendica Sicilia, ca fostă

posesiune a împăratului Frederic II (Gigurtu: Frederic I). 2) Când Delegația română și-a exprimat

temerea că nu se va putea ajunge la înțelegere cu Ungaria și că va trebui un arbitru, care, cel mai

798 Expunerea în: B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XVIII, V. 6-2. Participanți: mitropoliții N. Bălan și Al. Niculescu, episcopii I. Hossu, N. Colan; Al. Vaida-Voievod, S. Dragomir, V. Stanciu, T. Brediceanu, Iuliu Moldovan, I. Lapedatu, I. Moța, S. Pușcariu, Gh. Cipăianu, A. Vlad, V. Macavei, Al. Borșa, C. Brediceanu, I. Lupaș, Eug. Savu, Al. Lapedatu, Em. Hațieganu, S. Bornemisa, Aug. Popa, H. Sima, I. Mateiu, I. Hațieganu, D. Mann, Aurel Popa, Titu Popovici, M. Șerban, Voicu Nițescu, Sever Dan, I. Iuga-Jianu, Aurel Baicu, L. Feridon, V. Stoica, dr. Vidican, în total 38 de ardeleni și bănățeni.



obiectiv și imparțial ar fi Hitler, acesta s-a scuturat, a pus mâinile la cap și a zis, nu, nu, m-am

săturat de acest rol. Am fost arbitru la litigiul ungaro-slovac, de partea ungurilor, și mi-e de ajuns!

3) Înainte de a fi plecat la Berchtesgaden, Ribbentrop a făcut miniștrilor români un foarte aspru

rechizitoriu al politicii noastre externe, acuzându-ne de duplicitate și nesinceritate. M. Manoilescu

– A completat expunerea primului-ministru, firește mult mai inteligent, mai elocvent și mai

diplomatic. În esență, ceea ce a spus și în declarația din ziare. A insistat asupra schimbului de

populații: nici un român la unguri, cât mai mulți unguri trecuți de la noi. Nu s-a declarat asupra

cesiunii de teritoriu. În paranteză ne-a confiat că «soarta Iugoslaviei va fi mai proastă că a

noastră». Mai departe: că suntem un popor învins, că suntem considerați ca beneficiari ai unui

război norocos etc. Aurel Vlad – Bine, foarte bine chiar. Intransigent, energic, hotărât. Nu admite

nici un fel de cesiune. Poporul român voiește mai bine să cadă în luptă, decât să se umilească.

Puterea morală a unui neam e mai importantă decât orice. Prin ea se refac popoarele cum ne vom

reface noi la trebuință. Valer Pop – O tiradă patriotică la început (cu articolul refuzat de cenzură).

Solicită apoi locuri în guvern și în Comisia de tratative cu ungurii, pentru «ardeleni»799. Al. Vaida

– Povești. Anecdote, ca întotdeauna sceptic și neîncrezător. Nimic precis și la obiect în cuvântarea

sa, destul de lungă. I. Lupaș – Critică propaganda prin radio și relevă lipsa de propagandă în

străinătate în genere, la Berlin și Roma în special. Ep. Hossu – Relevă atitudinea radioului românesc

față de cel unguresc. Aug. Popa – Vorbește în sensul lui Iuliu Maniu – absolut contra tratativelor

și datoria neamului întreg de a fi solidar și de a lupta împotriva cererilor ce ni se impun. Nu este

vorba numai de ardeleni, ci de toți români de la Nistru până la Mare. Horia Sima – Vorbește ca un

inspirat. Critică oamenii trecutului, care trebuie să se dea la o parte ca fiind răspunzători de

situația în care am ajuns. În locul lor oameni noi, care au prevăzut, au susținut altă orientare

politică externă (ralierea la Germania). Aceștia au încrederea poporului și numai ei pot fi de folos

și lucra cu autoritate în împrejurările de față. Cu alte cuvinte: un guvern de legionari. Dr. Vidican

– Sentimental, voința și hotărârea poporului românesc de peste munți este: lupta împotriva

pretențiilor ungurești. Totuși menajează guvernul care a acceptat tratativele. Dr. Iuliu Hațieganu

– slab. Fără șir și logică. Amestecă multe lucruri și chestiuni care nu au de-a face cu obiectul

799 Caracterizat identic și de regale Carol al II-lea, vezi, M. Mușat și I. Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea a II-a, p. 1193.



întrunirii. S. Bornemiza – Cam în sensul lui H. Sima, deși a vorbit înaintea acestuia. Nu însă atât

de categoric. Aurel Baicu – Contra tratativelor. Mitrop. Bălan – Foarte bine. A pus chestiunea în

întregul ei. Firește contra oricărei cesiuni teritoriale. Preconizează lupta hotărâtă. Mai bine să

cădem, decât să cedăm. Critică apoi preocupările frivole ale conducătorilor. Partidul Națiunii. Față

cu declarația ministrului de externe, cum că atitudinea suspectă a Rusiei trebuie să ne facă

prevăzători și prudenți, zice: am cedat Basarabia și Bucovina pentru că eram amenințați de unguri

și bulgari; acum trebuie să cedăm acestora pentru că ne-ar amenința Rusia. Ce însemnează asta?

Mitrop. Niculescu – Se asociază la punctul de vedere al mitropolitului Bălan și se declară solidar

cu dânsul în numele Bisericii Unite. La urmă: I. Gigurtu – Tot așa ca și la început. Nimeni nu înțelege

ce vrea să spună. M. Manoilescu – Destul de jenant pe urma discuțiilor al căror leit motiv a fost:

nu se poate transfera populație fără cesiuni teritoriale; spune că trebuie să vorbească ca ministru

de externe. Tratativele trebuiau pornite. Ele trebuie începute. Rezultatul nu se poate prevedea. Se

face totul ca să se salveze punctul său de vedere: transfer în masă. Nu ne-a convocat ca să se

acopere cu ardelenii. Are destul curaj și conștiința de datoria să ia singur, cu guvernul,

răspunderea. Totuși va fi foarte recunoscător dacă ardelenii i-ar da concurs tehnic, ca unii care

cunosc mai bine situația și împrejurările. Regretă că nu e ardelean de baștină. Ține să fie măcar

de adopțiune. Cunoaște Ardealul. Ales de patru ori acolo – la Caraș, Arad, Satu Mare. Cere concurs

ardelenilor pentru constituirea a două misiuni de propagandă la Berlin și Roma”800.

În urma acestora, la 6 august se clarificau ideile unui apel către opinia internațională, pe

care-și vor pune semnăturile C.I.C. Brătianu, C. Angelescu, Pan. Halipa, M. Sadoveanu, Gh.

Brătianu, I. Maniu, G. Ionescu Sisești, I. Petrovici, Al. Lapedatu801.

Protestul vehement, redactat într-o febrilă presiune, trece în ultimă instanță, – așa cum

arată bruionurile – prin „filtrul” lui I. Maniu și Al. Lapedatu802. Însuși titlul – Memoriul Transilvaniei

800 B.A.R., fond. cit., supra, vol. XVIII, v. 6-3, 4. 801 M. Mușat și I. Ardeleanu, op. cit., p. 1190, 1193. 802 Istoricul este cel ce face ultimele corecturi, în șpalturi, și se ocupă de traducerea lui, asigurată de Institutul francez de înalte studii din România, condus de prof. R. Duprant (varianta franceză) și de S. Șofran (varianta italiană), lucrări terminate la 23 septembrie 1940. Așezământului francez Al. Lapedatu îi scria, mulțumindu-le : „Ca întotdeauna ne-ați obligat, dle director, prin deosebita simpatie și marele interes cu care ați susținut cauzele noastre naționale, ale românilor de peste munți, cum ați dovedit-o și de astă dată, prin prețiosul serviciu adus acestei cauze cu lucrarea ce ați binevoit a ne face”. Cf. B.A.R., fond Al. Lapedatu vol. XVII, v. 16, 12-13.



și Banatului către marea opinie publică, europeană și mondială803 este semnificativ. Nesiguranța,

uriașa presiune de forțe asupra României reies din acesta: „Transilvania și Banatul trăiesc clipe de

îngrijorare și de adâncă durere sufletească”, căci deși „Unirea lor cu România, înfăptuită după

primul război mondial, ca rod al unor lupte de veacuri pentru libertatea națională, a fost cel mai

strălucit triumf al principiului naționalităților, realizat în secolul al 20-lea. Astăzi ele se văd însă

iarăși amenințate de puterile întunecate ale trecutului, susținute de o propagandă tenace și

temerară, lipsite de temeiul adevărului, propagandă cunoscută sub numele de «revizionism

maghiar»”. De aceea „Nu putem privi în tăcere încercarea de reînviere a unui stat teritorial perimat,

a unui sistem politic definitiv osândit de evoluția politică modernă. Protestăm cu toată energia și

suntem hotărâți să luptăm până la ultimul om, contra oricărei încercări de a se aduce o atingere

a hotarelor de azi ale României, îndeosebi hotarelor de la Vest, care nu au fost primite în dar de

la nimeni, cum se afirmă, ci au fost trasate prin lupte crâncene și prin jertfe de sânge îmbelșugat”.

În acele părți, „Pe acest teritoriu de Vest, atât de imprudent revendicat, neamul nostru trăiește

compact, de veacuri, mai sensibil și mai dârz pentru apărarea libertății redobândite, decât toți

ceilalți români, dârz și oțelit, prin trecutul de suferință și revoluții, a căror simplă amintire ne

înfioară. Unirea Transilvaniei și Banatului a putut ieși din războiul mondial, dar n-a fost rezultanta

lui directă, rezultanta unui simplu fapt de arme. Ea este rezultanta logică și firească a unei situații

geografice, a unei evoluțiuni sociale, politice și psihologice, care cu fatalitatea unei legi naturale,

a trebuit să ducă la concluzia întemeierii statului român, cuprinzând toată la concluzia întemeierii

statului român, cuprinzând toate provinciile locuite în majoritate de români”. Manifestul disperării

românești punea necruțătoare întrebări: „Este oare cu putință ca noua ordine pe care vor s-o

inaugureze Germania și Italia, să îndemne la o refacere a trecutului condamnat? Este oare cu

putință ca această nouă ordine, răsturnând filosofia modernă a statului, reprezentantă prin Hegel

și Fichte, să voiască a reface un stat poliglot în chiar mijlocul Europei, Ungaria mare dar aceasta

nu cu puteri proprii, ci cu sabia germană și italiană?” Și preciza: „Noi românii suntem, în ce privește

teritoriile române, succesorii de drept ai monarhiei austro-ungare desființată, în aceeași măsură

în care Germania, Italia și chiar Ungaria sunt succesoare pe teritoriile lor naționale moștenite de

803 În „forma Maniu”, sub antetul Asociației Române „Pro Transilvania” al cărei președinte era, în: B.A.R., fond cit., supra, vol. XIX, v. 8 a-b.



la monarhia habsburgică și stăpânite de ele”. Deci: „Nimeni nu se poate legăna în iluzia deșartă

că neamul românesc compus din peste 16 milioane suflete, așezat în continuitate geografică, în

o unitate culturală desăvârșită și cu conștiința națională netăgăduită, va suferi în liniște

dezmembrarea sa, după ce a cucerit și a înfăptuit odată unitatea sa națională, care este ținta și

singura condiție de desăvârșire a tuturor popoarelor civilizate. Nimeni nu va putea crede că

poporul românesc se va resemna și va suferi în liniște ca peste 4 milioane de suflete românești să

fie îndepărtate din trupul națiunii și zeci de mii de kilometri pătrați să fie rupți din teritoriul

național. Este în interesul Europei întregi ca la gurile Dunării și în puternica fortăreață a Carpaților

de est să stăpânească un popor vrednic și numeros și să fie realizat prin el un regim consolidat,

capabil să susțină pacea și liniștea”804. Argumente ca acestea rămân însă neluate în seamă de cei

ce se credeau atunci stăpânii lumii. Soarta României e pecetluită deja. La 15 august 1940805, Valer

Pop îi scria suveranului român – în ajunul deschiderii conferinței româno-ungare de la Turnu

Severin: „În audiența din 22 iulie 1940, Maiestatea Voastră a binevoit să-mi dea putința de a

expune oral și în scris situația foarte grea în care se găsea România, cu perspective de înrăutățire,

pe măsură ce se apropiau discuțiile directe cu Ungaria și Bulgaria, în privința cărora guvernul

Maiestății Voastre în timpul crizei Basarabiei luase angajamente la Berlin, angajamente ce nu

puteau fi nesocotite fără consecințe primejdioase pentru țară. În acea audiență, am arătat și

soluțiunea de ansamblu ce era indicată atât din punct de vedere al oamenilor cât și al lucrului

subliniind că oricine ar pretinde că el personal și singur, prin simpla sa prezență în fruntea trebilor

publice sau în guvern, ar putea da un curs favorabil evenimentelor, ar fi de rea credință sau

inconștient. De altfel același punct de vedere îl exprimasem și dlui M. Manoilescu, ministrul

afacerilor străine cu câteva zile înainte de audiență, când acesta cu autorizația și din încredințarea

Maiestății Voastre mi-a propus intrarea în guvern. Sprijinindu-mă pe același raționament, expus

în audiență, am declinat de la mine această onoare, ca fiind nefolositoare.

Am plecat de la audiență cu impresiunea liniștitoare că Maiestatea Voastră în înalta sa

înțelepciune și spiritul de comprehensiune ce îl caracterizează, vede clar situația și că hotărâri

decisive vor fi luate în timp util. În consfătuirea fruntașilor ardeleni, din 2 august, convocată de dl

804 Memoriul, în B.A.R., fond cit., supra, vol. XIX, V. 23, 20 p. dactilo. 805 Scrisoare din 15 aug. 1940, în: B.A.R., fond cit, supra, vol. XVII, v. 16-9, mss. 3 p. dactilo.



președinte al Consiliului, în plină desfășurare a crizei ardelene, am dat cetire unei expuneri scrise

care a fost transmisă fără întârziere Maiestății Voastre. În această expunere, pe lângă atingerea și

evidențierea necesității unei soluții de ansamblu, arătam și teza și metoda pentru tratativele cu

Ungaria: 1. Demonstrarea documentată a dreptății României. 2. Amânarea luării unei hotărâri cu

privire la eventualele concesiuni teritoriale reclamate de principiul schimbului de populație, pentru

mai târziu, când factorii responsabili vor fi în posesiunea tuturor elementelor situației exacte,

externe și interne. Această metodă înlătura orice criză morală sau de încredere în țară, arăta față

de Axă spiritul de conciliațiune și de împăciuire, indispensabil în clipele de față, nu compromitea

nicio posibilitate de manevră și tratative duse cu Ungaria și însemna o totală acoperire a Coroanei.

În audiența din 7 august crt. am expus Maiestății Voastre acelaș punct de vedere cu privire la

problemele interne și externe, stăruind mai ales asupra urgenței soluțiunilor și arătând că orice

clipă pierdută poate compromite iremediabil unele posibilități de îndreptare a situației. Am arătat

că și cele mai bune soluțiuni dacă vin tardiv, sunt inoperante. Am apăsat și mai mult asupra

factorului timp în conversația avută cu dl colonel Rusescu la 10 aug. și în nota rezumativă, lăsată

la d-sa pentru Maiestatea Voastră.

În audiența din 7 aug., Maiestatea Voastră mi-a confirmat că socotește că întreaga mea

acțiune și tot ce spun, este izvorâtă din devotament față de Coroană și din dragoste față de țară.

În ziua de 13 aug. dl. M. Manoilescu, ministrul afacerilor străine, mi-a făcut în mod formal și

autorizat propunerea să accept de a fi singurul delegat al României pentru tratativele cu Ungaria,

arătându-mi că această calitate implică și intrarea mea în guvern. Am răspuns prompt că în

principiu nu pot să refuz de a-mi servi regele și țara – chiar cu riscuri grave personale – însă îl rog

să raporteze imediat Maiestății Voastre că nici un rol activ nu pot accepta nici în guvern, nici

pentru tratative, dacă nu se dă soluția de ansamblu problemelor externe și interne. În 13 aug.,

seara, împreună cu dl. Silviu Dragomir am arătat dlui prim-ministru toată gravitatea situației; mai

ales în Ardeal și am declarat că declinăm de la noi orice rol fie în guvern fie la tratative, dacă nu

se soluționează în prealabil situația internă. La 14 aug. am declarat atât d-lui președinte al

Consiliului cât și d-lui ministru al afacerilor străine că orice situație personală mi s-ar propune,

chiar și cea de președinte de Consiliu, sunt nevoit și hotărât, în mod irevocabil, să o refuz ca

inoperantă și nefolositoare, că însă dacă se dă în timp util, deci înainte de începerea tratativelor



cu Ungaria, o soluție potrivită și fericită situației interne, în toată complexitatea ei, sunt gata a-

mi servi țara în orice condiții fără a mă gândi la vreo situație pentru mine personal. Am stăruit ca

acest al meu punct de vedere să fie adus la cunoștința Maiestății Voastre în audiența ce urma să

o aibe dl ministru Manoilescu.

Tot în 14 aug. am avut ocaziunea să văd și să examinez întâiaș dată textul schimbului de

note dintre România și Ungaria și să constat:

1) Că tratativele ar urma să înceapă joi la Tr. Severin

2) Că Ungaria pare a se gândi, fără a preciza suficient, la fixarea unor frontiere inacceptabile

pentru România, iar schimbul de populație neobligator ar urma să fie un simplu simulacru,

executat pentru români sub ocupație ungurească. În după amiaza zilei de ieri, la ora 16, dl M.

Manoilescu mi-a comunicat prin telefon că s-a fixat plecarea mea pe azi ora 23, la Tr. Severin, că

tratativele încep vineri 16 aug. și că aceste hotărâri au fost comunicate deja oficial Ungariei; că

soluția internă ar fi fost acceptată principal de Maiestatea Voastră și că urmează să o discut cu dl

prim-ministru între orele 17-18.

La orele 17 dl prim-ministru Manoilescu m-a condus la Președinția Consiliului de Miniștri,

unde dl prim-ministru mi-a arătat că soluția adoptată este intrarea mea în guvern, împreună cu

dl Silviu Dragomir la Departamentul Minorităților și a d-lui Iuliu Hațieganu ca ministru de stat fără

portofoliu. Prin această desfășurare a evenimentelor am fost pus, fără vină, în fața unui fapt

împlinit și a unei tragice dileme: sau de a accepta o soluție cu totul inoperantă, nefolositoare și

chiar dăunătoare Coroanei și țării, cu tot sacrificiul persoanei mele, sau de a o refuza cu riscul

unor grave inconveniențe pentru țară, ce ar decurge din neputința înlocuirii mele în ultima clipă

ori prin înlocuirea mea cu persoane totalmente nefamiliarizate cu problemele vitale și existențiale

ce se pun în discuție de la început. Dl prim-ministru părea a nu ști că începerea tratativelor este

fixată pe 16 crt. Am arătat imediat d-lui prim-ministru, totala nepotrivire a soluției adoptate cu

cele discutate înainte de masă și cu atitudinea luată de mine în mod consecvent, am arătat că

după părerea mea nu se va găsi nici un fruntaș ardelean care să accepte rolul ce pare a li se

desemna. Am arătat că personal refuz să accept intrarea mea în guvern, că însă constrâns de

împrejurări fatale de care sunt străin, sunt dispus și gata a aduce un ultim sacrificiu regelui și țării



– în chestia tratativelor – cu toate riscurile ce le comportă acest gest pentru mine, din partea

opiniei publice din Ardeal806. Accept provizoriu calitatea de ministru plenipotențiar, mă duc la

ședința de deschidere a negocierilor cu Ungaria în calitate de delegat al României, iau în primire

documentul și anexele cuprinzând punctul de vedere și revendicările Ungariei, ad referendum,

amân expunerea tezei românești și deci continuarea negocierilor pe ziua de luni 19 aug., mă

înapoiez imediat la București pentru a raporta Maiestății Voastre și cu aceasta socotesc în mod

definitiv terminată misiunea mea, urmând ca guvernul să se îngrijească de pe acum de

documentarea și inițierea unui delegat care să-mi ia locul.

Sire, m-am simțit îndemnat să arăt cele mai de sus Maiestății Voastre pentru a-l informa

exact asupra vederilor mele, precum și a hotărârilor luate de mine. Însuflețit de devotament

nețărmurit față de Maiestatea Voastră și augusta sa dinastie, devotament ce l-am avut

întotdeauna, pe care-l am și-l voi păstra neștirbit orice ne-ar rezerva viitorul, cred că este de

datoria mea să închei cu o rugăminte dintre cele mai stăruitoare către Maiestatea Voastră: Vă

implor Sire, să reexaminați imediat întreaga situație și fără ezitare și mai ales fără întârziere să

adoptați și să realizați soluția salvatoare pentru țară a cărei soartă este indiscutabil legată de

destinele Maiestății Voastre. Păstrez o licărire de speranță că nu este încă totul prea târziu și

acțiunea de mântuire mai are perspective de izbândă”807. Așa cum știm din istorie, soluții

salvatoare nu mai puteau fi găsite la 15 august 1940! Zarurile fuseseră aruncate de cei mari și pe

seama României. La 30 august decizia cedării Transilvaniei de nord, prin dictat, va fi luată la

Viena808. Cei ce sunt tratați astfel nu le mai rămâne decât speranța. La un astfel de abuz al marilor

puteri, Al. Lapedatu răspundea prin articolul O graniță imposibilă809: „Granița impusă prin

arbitrajul de la Viena pentru delimitarea dominațiunei ungare și române din Transilvania, din

806 Ca o consecință, la invitarea lui Valer Pop la Consiliul de Miniștri din 30 sept. 1941, secretarul general al Asociației românilor expulzați și refugiați din Ardealul cedat, dr. Anton Ionel Mureșianu, refuză participarea, arătând că nu poate sta alături de „omul nefast de la Viena”, „acest cadavru viu al Ardealului, cred că nu are dreptul să se prezinte într-un Consiliul de miniștri, a unui guvern ce a recucerit cu atâta demnitate, pe câmpul de onoare, pământul din răsărit cu vechile granițe, sub înțeleapta conducere a mareșalului desrobitor”. Căci „acolo unde este Valer Pop nu este prezent Ardealul refugiat, ci trădătorul Ardealului”. Cf. telegrama din 29 sept. 1941 adresată primului-ministru ad-interim, vicepreședinte al Consiliului și ministru de externe, în: B.A.R., fond cit., col. XIX, v. 26. 807 B.A.R., fond. cit., supra, vol. XVII, v. 16-9. 808 Detalii la M. Mușat și I. Ardeleanu, op. cit., p. 1230-1289. 809 Cf. B.A.R., fond. cit., supra, vol. VIII.mss. 20 (8 p. dactilo) ; în anexă se găsește și plicul adresat prof. dr. Gr. T. Popa, Iași, str. Păcurari 32.



oricare punct de vedere ar fi privită și examinată, este o imposibilitate – imposibilitate istorică-

geografică, imposibilitate etnică-politică, imposibilitate socială-economică.

În adevăr, sub raport istoric, în Transilvania, în decurs de o mie de ani, n-au încăput

niciodată două stăpâniri politice alături, iar sub raport geografic, configurațiunea acestei țări, cu

apele și văile mergând de la răsărit la apus sau vice-versa, este de așa natură că o împărțire ca

cea actuală, în diagonală, de la N-V la S-E, de la Oradea la Brașov, întretaie legăturile sale naturale

și paralizează comunicațiuni stabilite și practicate de secole, spre dauna celor mai vitale interese

ale populațiunii din ambele părți.

Sub raport etnic, apoi, structura acestei populațiuni este așa fel în Transilvania, că orice

împărțire s-ar încerca, la fel de rea va fi. Dovadă cea de curând statornicită, în care, la 1 300 000

români rămași în teritoriul cedat statului maghiar, corespund 450 000 unguri în cel românesc. Or

din punct de vedere politic, aceasta nu însemnează o simplificare și ameliorare a raporturilor

dintre cele două națiuni, ci, dimpotrivă, o complicare și înrăutățire a lor. În fine, sub raport social-

economic, noua graniță creează locuitorilor de amândouă laturile dificultăți și pagube

incomensurabile. De-ar fi numai faptul că izolează pe de-o parte întreaga Secuime, iar pe de altă

parte întreaga Românime din Munții Apuseni de centrele firești și tradiționale de desfacere și

aprovizionare și e de ajuns spre a ilustra situațiunea grea și insuportabilă social-economică la

care s-a ajuns”. Expertul Conferinței de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, considera: „granița

româno-ungară de la Viena trebuie socotită ca o graniță de oportunitate politică și războinică,

așadar temporară. Căci, cei ce au impus-o știu prea bine că problema Transilvaniei nu este o

chestiune de graniță înlăuntrul acestei provincii, ci de dominațiune integrală a ei, printr-unul din

cele două neamuri – românii și ungurii – prinse în cea mai înverșunată luptă pentru dobândirea

acestei dominațiuni. Dacă deci au recurs la această graniță imposibilă, e știut, azi, că autorii ei au

făcut-o sub imperiul unei inexorabile necesități – menținerea cu orice preț, pe toată durata

războiului, a liniștei și păcii în bazinul dunărean și sud-est european. Când deci starea de război

va înceta și se va constata că, tocmai din cauza frontierei trase în Transilvania, liniștea și pacea

vor fi primejduite, problema dominațiunii politice a acestei provincii se va pune din nou.

Examinată, atunci, la lumina adevăratei și realei situațiuni și în cadrul intereselor permanente și



generale de reconstrucție a noii ordini politice din centrul și sud-estul Europei, se va vedea că

numai o delimitare radicală între cele două neamuri ce revendică stăpânirea Transilvaniei, numai

o atare delimitare, zic, poate aduce liniștea și pacea, eventual chiar buna înțelegere, între ele [...]

altfel luptele dintre români și unguri vor reîncepe și continua și mai înverșunat, până când unii

sau alții vor fi răpuși. Iar aceștia nu vor fi, desigur, stăpânii de fapt ai Transilvaniei, prin autohtonia,

numărul și drepturilor lor imprescriptibile și nici cei ce au dovedit o mai mare putere de rezistență

și vitalitate vreme de două mii de ani, de când îndură, aci, acasă la ei, cu tenacitate și eroism într-

adevăr uimitoare, cele mai grele încercări ale soartei și năprasnice lovituri ale istoriei. Nu vom fi

aceia noi, românii. Să avem deci toată încrederea și nădejdea că ceea ce s-a petrecut în timpul din

urmă, într-un chip așa de tragic și într-un timp atât de fulgerător – rășluirea din nou a Basarabiei

și Bucovinei de nord și cedarea silită a jumătății de nord-est a Transilvaniei – nu este și nu poate

rămâne definitiv. România întregită se va reface”810.

Ca acest înțelept istoric nădăjduiau sutele de mii de români refugiați din teritoriile cedate.

Ca ei și cu ei spera un întreg neam! Comitetul central al Asociației românilor refugiați și expulzații

din Ardealul de nord se adresa generalului I. Antonescu – într-un memoriu prezentat direct și

susținut de o delegație (dr. S. Bornemisa, dr. Leon Scridon, dr. Laurian Gabor – fost primar al

Clujului, dr. Dumitru Nacu – fost prefect și senator de Năsăud, protop. Aurel Ghilea – fost deputat

de Sălaj, dr. Romul Fersigan, prof. Leonid C. Popa, protop. Valer Roșca și dr. Anton I. Mureșanu) –

arătând deopotrivă tragedia și speranța românilor: „O frântură de neam, lovită cum nu se poate

mai crunt de destin, cu conștiința prezenței lui D-zeu în suferința ei, cere să fie integrată armonios

în viața statului spre a participa cu energia brațelor și puterea sufletelor la opera de reclădire și

reîntregire a neamului”. Vorbind în numele celor 150 000 de refugiați ardeleni, ei arătau: „Noi am

trecut Carpații în țară cu credința tare cât munții că drumurile pribegiei noastre sunt drumurile

810 Ibidem. Istoricul înțelept rememora cu acel prilej articolul său publicat în „Neamul Românesc” din 13 februarie 1918: „Încetarea războiului pe frontal oriental, ca urmare a defecțiunii ruse, a smuls din multe suflete nădejdea că rezolvarea chestiunii transilvane, a libertății și independenței politice a românilor de peste munți, se va mai putea face prin unirea lor cu patria-mumă, – unire pentru care România a intrat în război alături de Aliați. Desnădejdea aceasta e, dacă mă pot exprima astfel, cel puțin premature. Căci, dacă s-au produs fapte și împrejurări care s-o justifice, s-au produs, în schimb, altele atâtea evenimente neprevăzute și s-au creat atâtea situații incalculate, încât o minte drept judecătoare și bine cumpănitoare nu poate socoti, până la sfârșitul războiului, orice eveniment ca hotărâtor și orice acțiune ca definitive. Așa fiind, la ce să credem că cotitura istorică la care am ajuns a închis definitive calea realizării iridentei române și să nu nădăjduim că se vor ivi totuși împrejurări noi, care să ajute în chip neașteptat și hotărâtor, înfăptuirea idealului nostru national?” Și, vizionar, concluzionând în cel din 1940: „Ori tocmai așa s-a întâmplat. Ei bine, subscriu și astăzi, cu aceeași încredere și nădejde, cee ace spuneam atunci compatrioților mei impresionanți și descurajați de desfășurarea evenimentelor în curs […]”.



reîntoarcerilor izbăvitoare ale neamului. Noi am trecut Carpații și am venit în Țară pe a ne integra

vremelnic dar mesianic în sufletul comprimat al Țării care va trebui s-o reașezăm în hotarele vechi

ale Daciei Traiane. Noi am trecut Carpații pentru a ne întoarce victorioși la pământul dezmoștenit

care ne vorbește inimii noastre într-un grai dulce ce este nouă înțeles mai mult decât stăpânitorilor

vremelnici, căci în el trăiește duhul istoriei noastre și tradiția marilor jertfe ce le-am refăcut pentru

apărarea și întregirea lui”811. Susținuți de toți românii ardeleni aflați la București, – în primul rând

de cei care, ca Al. Lapedatu, împlineau rosturi înalte, – ei cer conducătorului statului sprijinirea

țăranilor „căci forța și libertatea noastră ca neam și ca stat se sprijinește pe singura temelie

indestructibilă: țăranul”; solicită credite preferențiale pe seama comercianților, meseriașilor și

intelectualilor refugiați; burse pentru cei 14 000 elevi și 4000 de studenți refugiați, arătând că

intelectualii trebuiau și ei ajutați căci „credința lor, viața lor stă în slujba unui singur ideal:

statornicirea unei dreptăți istorice”; revizuind istoria, îi aminteau lui I. Antonescu că dacă în 1914

au venit 30 000 de ardeleni în Țară drept „crainicii prevestitori de isbăvire și înviere, soli hotărâți

și mândri că apără și slujesc un neam întreg cu ființa strânsă în cea mai măreață epopee”, după

30 august 1940 „150 000 de inimi românești au luat drumul pribegiei sub presiunea forței și s-

au transformat în crainici ai vestirilor noi și mântuitoare”. Or pe ei, îl rugau: „Chemați (i) la muncă

și la viață pe toți acei care scot și aduc la lumină, din adâncul veacurilor, singura taină a stăruinței

și viabilității noastre: TAINA UNIRII”812.

Alături de toate forțele naționale progresiste – și nu sunt puține acestea – se vor plasa

numeroase personalități politice, care apreciau realist situația creată în România după

evenimentele grave ce-au culminat la sfârșitul verii anului 1940. Se căuta, febril, un mod de a

adecva aceste realități la conjunctura internațională, de a preveni înrobirea economică și

dependența politico-militară, fără a se pierde din vedere obiectivele refacerii unității naționale.813

811 Memoriu, 12 p. dactilo (xerox), în B.A.R., fond cit., supra, vol. XIX, v. 25. 812 Ibidem. Asociația avea ca președinte pe D. Nacu și secretar general de Anton I. Mureșanu, sediul ei fiind pe str. Vasile Boerescu 3. 813 În sensul celor de mai sus, la 18 decembrie 1940, C.I.C. Brătianu îi scria generalului I. Antonescu : „Am intrat în programul economic german. Să examinăm care este acest program și cum se conciliază cu interesele românești. Germania, prin puterea armelor, a cucerit continentul european pe care-l consideră ca destinat exclusive numai exploatării germane. Iată în rezumat regimul viitor ce vrea să impună Europei: I. Germania formează centrul economiei europene ca mare țară industrială, sporind producția ei prin aceste articole. Celelalte țări devin furnizoare de produse alimentare și materii prime. Prin urmare trebuie dezvoltată agricultura și redusă industria lor. De aceea Germaniei nu-i este teamă de o suprapopulație pe care o poate întrebuința și îmbogăți. II. Comerțul european se pune sub conducerea Germaniei, care pune mâna pe întreprinderile comerciale și financiare ale acestor țări cumpărând sau comanditând întreprinderile lor până atunci naționale. Ea începe opera sa impunând programul său de lichidare a averilor evreiești,



La 1 Decembrie 1940, referindu-se la semnificația acestei zile, presa arăta: „Românismul

însângerat se întoarce spre un trecut de epopeică suferință a cărei văpaie a străfulgerat inimi și a

presărat în lungul și în latul țării, salbe de morminte sfinte. În răsunet funebru de clopot și vuet

jalnic de bucium, ne îndreptăm ființa din cetatea de scaun a Bucureștilor spre Alba Iulia, cetate

istorică a răstignirii și învierii naționale”; evocând momentul protestului emigranților ardeleni – în

frunte cu Al. Lapedatu – de la 6 octombrie 1918, se încheia cu un îndemn: „Astăzi spre Alba Iulia

aleargă conștiința unității neamului întreg să se adape la cel mai pur românism, să-și plece capul

pe altarul care sintetizează toate unirile noastre, să se înfioare de chemarea celor ce din negura

anilor și din tărâmuri nevăzute au dreptul să ne ceară socoteală”814.

Într-o asemenea atmosferă se încheia anul 1940, care răsturnase echilibrul european și

mondial, anunțând o încleștare uriașă de forțe ce luptau pentru hegemonie mondială. în această

apoi a celor naționale pe care le poate înlocui. Se pune întrebarea : la ce rol sunt reduse celelalte țări ? Răspund : rolul de colonii ale Germaniei. Este acest schimb avantajos țărilor bogate în Axă ? Orice materie primă exportată și reimportată ca articol fabricat constituie o pagubă a economiei naționale. Interesul unei țări este de a transforma ea însăși materiile sale prime, dându-le amximum de valoare prin munca ce-a băgat în ele, fie pentru consumația internă, fie pentru export. O țară echilibrată economicește trebuie să aibă și agricultură, dar și industrie în proporție. Germania pune ca program pentru dezvoltarea la maximum a agriculturii, monitorizarea și sporirea mașinilor agricole înlocuind mâna de lucru. România, după ce a pierdut Bsarabia, Cadrilaterul și Bucovina de nord, a micșorat suprafața solului său cultivat cu cereale și semințe. Ea va avea de aci înainte mai multe brațe disponibile pentru culturile sale. Dacă trece într-o fază mai înaintată a agriculturii, va spori producția ei animală și va micșora cultura cerealelor. De aci rezultă o nouă reducere a brațelor întrebuințate în agricultură. Propunerea de a introduce la tăierea lemnelor din pădure a fierăstraielor motorizate, va accelera și mai mult criza de șomaj rezultând deci reducerea industriei din țară. Vom avea de rezolvat o gravă problemă socială în momentul unor eventuale agitații comuniste. Prin capitalul ce Germania pune la dispoziția României pentru crearea de căi de comunicație, ea devine un mare creditor al statului român, care va fi încârcat de datorii importante la o țară străină. Am avut destul de suferit de la creditorii străini, ca să nu ne mai angajăm din nou peste forțele noastre, când starea noastră financiară este destul de alterată. Dar se adaugă încă o chestie gravă, aceea de deznaționalizare a întreprinderilor din țară. Închiderea întreprinderilor evreiești pe care românii nu le pot cumpăra, teroarea creată de tineri nerăspunzători, silesc pe mulți comercianți și industriași, ca să-și pună averea la adăpost, să o vândă pe sume mici la minoritari, subvenționați din afară, sau chiar la organizații direct străine. În loc de naționalizare se face o desnaționalizare mai periculoasă ca starea de astăzi. Câteva exemple : capitalul german s-a introdus în aproape toate băncile mari și în întreprinderile comerciale române ca : în societățile de petrol ; Petrol Blok ; I.R.D.P. Columbia, Concordia, Banca de credit, Comercială, Crisoveloni, Creditul agricol ipotecar, pe lângă vechea Societate germană bancară ; întreprinderi comerciale ca : Schlessinger, Lustgarten, Sora, Galeria Laffayette etc. Fabrici de hârtie ca : Piatra Neamț și Petrești. În fiecare zi aflăm că firme evreiești sau altele au trecut în mâinile germanilor sau sașilor. S-au creat foarte mari întreprinderi comerciale germane, cari monopolizează exportul țării. Starea de nesiguranță a creat o criză de scădere de valori, cari face posibilă înstrăinări, la care capitalul român nu poate concura. Nu am pretenția că guvernul poate rezista la presiunea unei țări învingătoare până acum, dar sunt convins că interesele noastre nu sunt apărate de actualul ministru al economiei naționale, care ca să-și ispășească păcatele din trecut, este gata la orice tranzacție. Numai faptul că omul de afaceri al regelui Carol II și ministru în cabinetele cari au lucrat la omorârea legionarilor este recomandat de Legația Germană, arată că nu poți avea nici o încredere în el. Cel care a colaborat mai mult ca oricare altul, la scumpirea traiului, la deprecierea monedei, la crearea crizei industriale, când spune astăzi că sub regimul legionar va repara greșelile din trecut, se condamnă singur. Dealtminteri când am avut o convorbire cu Dv. la Președinție în ajunul formării guvernului, v-am atras atenția că pentru asanarea morală a statului nu trebuie să faceți apel la cei ce s-au compromis în guvernele trecute. Politica Țării Românești a fost în trecut să concilieze interesele României cu interesele europene. În situația de astăzi să se concilieze interesele României cu ale Germaniei, dar nu să le sacrificăm. În acest scop nu putem să rămânem la discreția unui singur om ca să le apere pe ale noastre. Scuzați-mă că vă fac aceste observații, dar cred de datoria mea să vă atrag atenția, asupra unui pericol care a devenit grav”. (Cf. B.A.R., fond. cit., supra, vol. XVII, v 16-2). 814 Vezi „Universul”, an 57, nr. 333, 3 dec. 1940, articolul Alba Iulia, un symbol și o poruncă.



luptă, poporul român va fi prins fără voia lui și aceasta va avea drept consecință un șir de tragedii

naționale. Într-o asemenea atmosferă își va desfășura activitatea Al. Lapedatu în anul 1941.

Nemaiexistând mijloace materiale pentru ridicarea monumentului prof. Th. Costescu,

Comitetul constituit în acest scop îl ruga pe Al. Lapedatu – la 9 ianuarie 1941 – să participe ca

unul dintre inițiatorii acțiunii, la o întâlnire pentru găsirea soluțiilor815. Cu toate evenimentele

grave ce se petrec în cursul lunii ianuarie 1941, activitatea academică cu mici excepții se

desfășoară normal: la 15 februarie are loc adunarea generală a Academiei Române, convocată de

secretarul general, cadru în care s-au fixat modalitățile și mijloacele de reparare a stricăciunilor

provocate de cutremurul din 10 noiembrie 1940 și a fost acceptat legatul „Șt. Constantinescu-

Roda”816. El nu rămâne pasiv față de soarta țării, care îl preocupă atât ca fruntaș liberal (participă

la „ceaiul” politic din 14 februarie 1941, unde C.I.C. Brătianu face o serie de declarații realiste față

de situația țării)817, cât și prin prisma instituției academice (îl îndeamnă pe G. Bezviconi să scrie

acel interesant articol din primăvara anului 1941: Academia română și Basarabia)818. La 21 mai

1941, Al. Lapedatu convoca, pentru a doua zi, ședința Secției istorice a Academiei, având drept

scop alegerea secretariatului și a doi noi membri în locurile devenite libere prin disparițiile lui N.

Iorga și N. Titulescu819. Uneori, în programul academicianului intrau invitații mai puțin obișnuite,

folosite probabil de conducătorul statului pentru sondarea atmosferei din cercurile intelectuale:

de pildă, la 14 mai 1941 tânărul rege român îl invita, prin mareșalul curții, la dejun820.

Hotărâri superioare821 determină reluarea lucrărilor Comisiei de studii de pe lângă

Ministerul Afacerilor Străine, înființată în 1 martie 1940, și incluzând reprezentanții ministerelor

815 B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 2-21. Monumentul realizat de sculptorul M. Onofrei este, în final, ridicat. 816 Cf. adresa Academiei nr. 529/1941, în loc. cit., supra, vol. XVII, v.8-1. 817 B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XVIII, v. 6-6. 818 „Gazeta Refugiaților”, 13 apr. 1941. Erau prezentați ca membri activi din 22 aprilie 1866 Costache Stamati, Al. Hîjdeu și Ioan Străgeia ; de la 21 ianuarie 1867 Șt. Gonata, din 1877 B.P. Hașdeu, 1888 – I. Suruceanu, 1910 – Vasile Stroescu, 1909 – P. Gore, 1918 – Șt. Ciobanu, I. Inculeț, Pan. Halipa, 1919 – Justin Frăținan, 1922 – N. Donici. 819 B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 8-17. 820 Carol al II-lea îl onorase cu o invitație similară, la 8 iunie 1938 ; la 24 ianuarie 1942, regele Mihai îl avea ca oaspete la recepția oferită de el în onoarea membrilor ordinului Ferdinand I. Cf. B.A.R., fond cit., loc. cit., vol. XVII, v. 14-15-19-21. 821 Pe telegrama Ambasadei române de la Berlin (nr. 40848/30 dec. 1940), care propunea adunarea de material documentar privind problemele de ordin politic, economic, geografic, etnic interesând România, o notă de serviciu din 8 ian. 1941 a Ministerului Afacerilor Străine avansa ideea reînființării Comisiei de studii, ce fusese condusă de S. Dragomir, și care – deși desfășurase o fructuoasă activitate (pregătise memoriile ce urmau să fie prezentate la partajul de la Viena, ca și alte lucrări, vreo 56 la număr) – își încetase activitatea după 30 august 1940. În legătură cu aceasta, I. Antonescu scria, la 9 ian. 1941: „Se va discuta problema cu Academia și cu concursul ei și dirijată de ea



cultelor, minorităților, propagandei, comerțului interior și pe Al. Lapedatu, C. Brediceanu, I.

Lugosianu, V. Bădulescu, S. Manuilă. S. Opreanu, V. Ciobanu, M. Șerbescu, secretarul general și

directorul politic din Ministerul Afacerilor Străine. În urma acestei hotărâri, prin Academia Română,

sub conducerea lui Al. Lapedatu, s-a început alcătuirea unui fișier bibliografic al lucrărilor apărute

în țară și străinătate referitoare la România, însărcinându-se o serie de personalități cu redactarea

unor monografii și a unor hărți etnografice. Acestea erau adevărate „memorii menite a demonstra

la masa verde dreptatea cauzei românești”. Pentru că „Dacă țelul care trebuiește urmărit fără

preget este recăpătarea vechilor noastre granițe, nu trebuie însă eliminată posibilitatea unei

revizuiri parțiale a Arbitrajului de la Viena, revizuire bazată pe înseși propunerile din iulie trecut

ale guvernului român – adică o rectificare teritorială strâns legată de un schimb de populație”822.

Aproape concomitent, Societatea „Transilvania” din București – prin președintele ei C. Tăslăuanu

– îl ruga pe Al. Lapedatu să îi acorde sprijin pentru publicarea, traducerea și răspândirea unor

lucrări privind Transilvania; mai mult, neavând prea multe fonduri, îi cerea să suporte costurile de

editare a unora din acestea823. Asemenea lucrări, la care se adăugau cele publicate deja sau aflate

în manuscris la Ministerul Propagandei Naționale824, urmăreau prezentarea și demonstrarea

să se întocmească lucrarea. Instrucțiuni pentru cadrul public vor fi luate de la mine, după ce se va ajunge la o hotărâre concretă cu Academia”. Vezi în B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XXV, v. 23 a. 822 Ibidem, v. 22 a. La 22 feb. 1941 Al. Lapedatu preciza într-o notă de serviciu : „Luând cunoștință de lucrările tipărite și manuscrisele întocmite de fosta Comisiune de studii de pe lângă Ministerul Afacerilor Străine, sunt de părere că, potrivit situației schimbate între timp, aceste lucrări trebuiesc triate după cum urmează : 1) Lucrările privitoare la Dobrogea (32-52), Basarabia (17) și Banat (18-25) lăsate deocamdată la o parte”, insistând asupra regiunilor nord-vestice ale Transilvaniei, problema secuiască, românii din Ungaria etc., rezultând – în final – o lucrare unitară sub raport geografic, istoric, economic, etnografic etc.”. 823 Societatea culturală, fondată în 1867, cu sediul în str. Dionisie 65. Vezi adresa din 16 mart. 1941, către Al. Lapedatu, împreună cu o listă a lucrărilor (Geografia Transilvaniei, Istoria Transilvaniei, Demografia Transilvaniei, Continuitatea românilor în Dacia, Drepturile românilor asupra Transilvaniei, Secuii, [editare suportată de Al. Lapedatu], Luptele românilor din Transilvania și Banat, Cum respectă Ungaria arbitrajul de la Viena). În B.A.R., fond cit., supra, vol. XVII, v. 2-30 a + 30 b. 824 Acestea erau :

1. Das Siebenbürgische Problem 2. Die Mindenheitenpresse in Rumänien 3. Die Rumänien in Ungarn 4. Die Dobrudscha 5. Nord west Rumänien 6. Das Schulwesen der Volksgruppen in Siebenbürgen unter Magyaren und Rumänien 7.La Dobrougia 8. S. Opreanu, La Transilvania nell'unita naturale della Romania 9. I. Moga, La questione della Transilvania

10. P. Petrincă etc., La stampa delle minoranze in Romania 11. A. Pteancu, Il problema dell'insegnamento 12. L. Someșan, Il problema etnico e geopolitico



13. N. M. Popp, L'evoluzione della frontiera 14. P. Petrincă, I Romeni di Ungheria 15. Al. Doboși, Geschichtlicher Abriss über die Rumänien in Maramureș +56 mss. : 1. Ol. Boitoș, Progresele culturale ale Transilvaniei românești (it. + germ.)

2. V. Meruțiu, România nord-vestică. Jud. S. Mare, Sălaj, Bihor, (rom + it. +germ.) 3. Caius Bardoși, Propaganda revizionistă maghiară în lumina publicațiilor anglo-saxone 4. P. Bănescu, Realizările din Transilvania de la 1918 până astăzi (germ.) 5. S. Opreanu, Săcuii (it., rom.) 6. . P. Bănescu, Regimul juridic al minorităților din România (germ. + rom.) 7. Al. Doboși, Scurtă privire istorică asupra românilor din județul Maramureș (rom. + germ., tipărit) 8. P. Petrincă, Slovacii din Ungaria 1918-40 (rom.) 9. P. Petrincă, Școlile românești din Ungaria 1918-40 (rom.)

10. P. Petrincă, Biserica ortodoxă a românilor din Ungaria (rom.) 11. P. Petrincă, Minoritățile din Ungaria 1920-40 (rom.) 12. Gh. Ciuhandu, Orașul românesc de la frontieră: Aradul (rom.) 13. Gh. Ciuhandu și S. Dragomir, Scurtă istorie a românilor din jud. Arad (germ. + rom.) 14. I. Moga, Evoluția etnică a Transilvaniei (germ. + it. + sp.) 15. Al. Doboși, Scurtă istorie a românilor din jud. Satu Mare și Sălaj (rom. + germ.) 16. Gh. Vâlsan, Transilvania în cadrul unitar al statului român (germ.) 17. Șt. Ciobanu, Basarabia (rom.) 18. P. Petrincă, G. Pintea, Șvabii din Banat. Politica de maghiarizare a statului maghiar. Regermanizarea sub scutul statului român (rom.) 19. G. Pintea, Germanii din România (germ. + it. + rom.) 20. P. Petrincă, Șvabii din Sătmar (rom. + germ.) 21. Ovid. Topa, Românii de peste hotare și minoritățile naționale (rom.) 22. C. Codarcea, Chestiunea maghiarizării numelor în Ungaria de ieri și de azi (rom.) 23. Șt. Manciulea, Românii și minoritățile entice din Transilvania și părțile ungurene în întâia jumătate a veacului XX. 24. Șt. Manciulea, Localitățile din Transilvania, la 1839 (rom.) 25. Șt. Lupșa, T. Bodogae, Istoria bisericilor ortodoxe din Banat (rom.) 26. M. Pop, Minoritatea ruteană din Maramureș (rom.) 27. Petrini, Problema agrară în Transilvania (rom. + magh.) 28. Laurian Someșan, Personalitatea geografică a spațiului transilvan (rom.) 29. Oct. Lupaș, Voievozi și cneji români în județul Arad 30. S. Opreanu, Valea Mureșului (rom.) 31. Moraru, Anderco, Maramureșul în cadrul etnic, politic și economic al Țării Românești (germ. + rom.) 32. C. Brătrescu, Vechimea naționalităților din Dobrogea ( rom.) 33. L. Someșan, Câmpia Tisei (germ. + rom.) 34. Al. Pteancu, Regimul aplicat în Transilvania românilor sub stăpânirea ungară în domeniul școlar (rom.) 35. Fl. Florescu, Românii din Bulgaria (rom.) 36. Șt. Maniciulea, Statisticieni, geografi și etnografi străini despre românii de la apusul țării (rom. + germ.) 37. Șt. Lupșa, P. Nes, Bihorul (rom.) 38. L. Someșan, Vechimea agriculturii în Transilvania (rom. + germ.) 39. P. Petrincă, Românii de peste hotare (rom. + germ. - cu un cap. Basarabia, a lui Smochină – suspendată tipărirea) 40. Caius Bardoși, Evoluția economică a Transilvaniei (rom.) 41. C. Babeș, Pădurile Transilvaniei (rom.) 42. I. Radulovici, Situația zootehnică a Transilvaniei (rom.) 43. Roman Cressiu, Aspecte din agricultura Transilvaniei (rom.)



argumentată a tezelor românești referitoare la drepturile României de a-și constitui un stat

național.

În condițiile speciale determinate de măsurile luate de Carol al II-lea – desființarea partidelor

politice și anularea activității corpurilor legiuitoare (Senat și Camera Deputaților) –, amplificate,

din septembrie 1940, de generalul Ion Antonescu, Al. Lapedatu va fi nevoit să-și adecveze

acțiunile noilor situații. Ca unul din apropiații, chiar intimii Brătienilor, îi vom putea urmări

activitatea și prin prisma unor aspecte legate de aceștia. De altfel, credem că prezența unor

documente politice sau având și un astfel de conținut în arhiva pe care istoricul Lapedatu a pus-

o la punct în toți aceștia ani, ne justifică afirmația. Pe de altă parte, presupunem că nu de puține

ori prin tactul său deosebit, a reușit să contribuie la aplanarea unor inevitabile și ireparabile

conflicte, propunând factorilor de decizie hotărâri și soluții pentru rezolvarea unor chestiuni

politice. El îi sprijină, cât îi stă în putință, pe cei ce susțineau ideile renașterii naționale. În acest

sens, intervine pe lângă guvernatorul Băncii Naționale pentru finanțarea revistei „Luceafărul”,

acțiune inițiată de președintele Societății Scriitorilor din Ardeal V. Papilian825.

Lapedatu știa că „Refugiații și expulzații ardeleni trăiesc cel mai dramatic calvar din viața

lor. Ei sporesc, în epilogul sfâșierilor de hotare ce le-a suferit pământul țării, fluviul pribegiei și al

celor mai usturătoare umilințe, din cuiburile străbune și părintești și au venit în țară. Și Țara i-a

primit”. Din asemenea rațiuni Asociația românilor expulzați și refugiați din Ardealul cedat îi

trimitea – la 3 aprilie 1941 – o copie a memorialului cel înaintase lui Ion Antonescu, rugându-l „să

44. Gh. Popa, Situația cultelor în Transilvania (rom.) 45. V. Abramescu, Colonizările maghiare din România (rom.) 46. Arcadian, Realizările industrial din Transilvania și Banat (rom.) 47. P. Petrincă, Biserica greco-catolică română din Ungaria (rom.) 48. L. Someșan, Corectări pe harta etnografică a d-lui Paul Teleki (rom. + germ. + magh.) 49. Nic. Pop, Evoluția frontierei apusene 1900-1930 (tipărită it. + germ. + rom.) 50. P. Petrincă, Românii din Ungaria (tipărită germ. + it.) 51. I. Moga, Chestiunea Transilvaniei (tipărită germ. + it) 52. C. Brătescu, Dobrogea (tip. germ. și it.) 53. Petrincă-Pintea-Smochină, Regimul presei minoritare în România (tip. germ. și it.) 54. S. Opreanu, Transilvania în cadrul unitar al României (tip. germ. + magh.) 55. S. Laurian, Problema etnică și geo-politică a graniței de vest (tip. it.) 56. Al. Pteancu, Problema învățământului minoritar din Transilvania sub unguri și sub români (tip. germ. + it.) 825 Vezi în prefața noastră la Al. Lapedatu, Scrieri alese, p. 45.



fiți susținătorul convins al cauzei noastre sfinte, căci sprijinind cauza acestor prigoniți ai soartei,

susțineți însuși cauzele mari și permanente ale neamului și țării”826. Academicianul era rugat de

redacția ziarului „Ardealul”, condus de dr. A. L. Mureșanu, să colaboreze la numărul de Paști

„închinat Ardealului, tuturor realităților, durerilor și aspirațiunilor lui”; apoi la cel din 15 mai,

dedicat anului 1848, „Blajului și generației de la 1848 de pe întreg cuprinsul românismului,

indiferent de granițele trecătoare ale acelor vremi” și la cel dintâi noiembrie (ziua eroilor),

consacrată armatei române. Scrisoarea menționa: „Înțelegând să luptăm prin toate mijloacele

pentru triumful dreptății și refacerii României în hotarele ei etnice și firești, edităm în capitală

săptămânalul «Ardealul», organ de presă prin care difuzăm nu numai viguroasa noastră protestare

contra tratamentului barbar, care se aplică fraților noștri rămași sub stăpânire străină, dar suntem

o tribună de informare și documentare pentru toate problemele ardelene legate de ființa noastră

națională”827.

Tot o revistă prestigioasă, „Transilvania” din Sibiu, îl informa la 8 aprilie 1941 că

Asociațiunea „a decis să-și concentreze toate puterile spre o singură țintă: recucerirea

Transilvaniei robite. Purtați de acest gând – care suntem siguri că stăpânește toate conștiințele

românești – am hotărât să transformăm «Transilvania», revista instituției noastre, care intră acum

în al 72-lea, an de existență, în organ de luptă pentru reîntregirea Transilvaniei între hotarele

statului român, așa cum această provincie a decis prin libera ei voință, la 1 Decembrie 1918”. Ca

atare, organul de presă al „Astrei” – din comitetul de conducere al căruia făceau parte C.

Daicoviciu, S. Dragomir, S. Opreanu, Ionel Pop, I. Mușlea, Șt. Manciulea, P. Râmneanțu și avea ca

redactor pe Ion Breazu – urma să publice studii și articole referitoare la: „1. Unitatea Transilvaniei,

Banatului, Crișanei și Maramureșului cu celelalte provincii românești; 2. Pământul, trecutul,

drepturile, creațiunile din toate domeniile și aspirațiunile românismului de pe aceste plaiuri; 3.

Tot ceea ce privește cunoașterea fraților din teritoriul «cedat», cu gândul de a păstra și adânci

dragostea noastră față de ei, precum și voința noastră de a-i apăra și desrobi”. Îl rugau să le

826 Adresă cu nr. 2337/3 apr. 1941, în : B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 2-31 a+b. Secretarul general al Asociației era dr. Anton Ionel Munteanu, inspector regional de finanțe și consilier ethnic pe lângă Ministerul de Interne pentru refugiații din Ardeal. 827 Cf. adresa cu nr. 149/5 apr. 1941, în : B.A.R., fond cit., supra, vol. XVII, v.2-32.



trimită părerile sale828. Cum vom mai vedea, nu de puține ori Al. Lapedatu se va afla în asemenea

situații. Astfel, la 16 aprilie 1941 el anunța pe cei interesați că la 11 aprilie, ministrul Propagandei,

Nichifor Crainic, a transmis intenția guvernului de a înființa Institutul permanent pentru studiul

românilor de peste hotare, pe lângă Universitatea din București sau Academie, cerând în acest

sens părerea membrilor acesteia829. Și tot în aceeași zi, secretarul general informa că ședința de

deschidere din 15 mai îl va comemora – invitând să-i onoreze cu prezența pe rege și pe generalul

Ion Antonescu – pe Nicolae Iorga, prin cuvântul lui N. Bănescu830.

Lapedatu putea fi auzit în acele zile la radio: la 4 mai vorbește despre Scrierile din exil ale

lui Ion Brătianu, iar la 22 iunie despre Cetățile de margine ale Moldovei831. Liga culturală îi solicita

prezența la sărbătorirea zilei de 15 mai 1848 în Sala Ateneului, la conferința din 17 mai a lui N.A.

Constantinescu, Expansiunea românilor în evul mediu în dreapta Dunării, ca și la ședința de

inaugurare (la 18 mai) de la Ateneu, unde a vorbit prietenul său C.D. Dimitriu (Amintiri privitoare

la înființarea Ligii culturale)832.

La 9 iunie 1941, filologul Claudiu Isopescu, aflat la Roma, îl ruga să se facă interpretul său

pe lângă Ministerul Afacerilor Străine în sensul susținerii necesității îmbunătățirii activității de

cunoaștere a istoriei și culturii naționale peste hotare833. Tot la 9 iunie 1941, Elisa Brătianu se

adresa generalului I. Antonescu protestând față de aducerea în justiție a lui Gh. Tătărescu, căruia

i se imputa că a acordat Așezământului cultural I.I.C. Brătianu suma de 4 milioane lei pentru

achiziții de cărți și documente. Petenta arăta că „fără acest sprijin, multe din prețioasele relicve

mărturisitoare despre trecutul românesc și pe care le-am iscodit și găsit în cursul anilor prin

anticariatele și bibliotecile străine ar fi rătăcit și astăzi cine știe pe unde, pe când acum se află în

colecțiile unei biblioteci publice românești, sporind astfel patrimoniul nostru național”; revoltată

de măsură ea sublinia: „Între cele aproape 250 000 000 lei, cât poate fi evaluat așezământul dăruit

de noi patrimoniului public și culturii românești, și cele 40 000 000 lei cu cât a contribuit statul

828 Cf. adresa cu nr. 952/8 apr. 1941, în : B.A.R., fond cit., supra, vol. XVII, v. 2-33. 829 Cf. adresa Academiei române nr. 1474/16 apr. 1941, în loc. cit., fond. cit., supra, vol. XVII, v. 8-8. 830 Cf. adresa nr. 1473/16 apr. 1941, în: B.A.R., fond cit., supra, v. 8-9, 13. 831 Cf. adresele Societății române de radiodifuziune cu nr. 165/28 apr. 1941 și 239/10 iun. 1941, ultima fiind, ulterior, anulată. În loc. cit., fond. cit., supra, vol. XVII, v. 2-34, 51. 832 Cf. adresa Ligii cu nr. 10640/12 mai 1941, în loc. cit., fond cit., supra, v. 2-25. 833 Vezi în prefața noastră la Al. Lapedatu, Scrieri alese, p. 41.



la sporirea acestui patrimoniu, veți aprecia ușor a cui jertfă a fost mai mare”834. Nu-i nicio îndoială

că Al. Lapedatu a intermediat o înțelegere între părți, care a dus la încetarea conflictului.

Deși nu semnează nici unul din memoriile adresate generalului Ion Antonescu sau lui Mihai

Antonescu, faptul că în arhiva lui Lapedatu există copiile unor scriitori emise de președintele

Partidului Naționale Liberal, ne determină să-l considerăm implicat în redactarea lor; oricum, era

unul din intimii căruia C.I.C. Brătianu i-a făcut cunoscute respectivele demersuri. Să urmărim

activitățile culturale sau științifice la care Al. Lapedatu a participat în cursul anilor 1941 și 1942.

În iunie 1941, Așezământul cultural I.I.C. Brătianu îl invită la ședința consiliului de administrație

(27 iun.), care a analizat donația I.I. Niculescu-Dorobanțu835, iar președintele Ligii culturale, Ștefan

Pop, îl roagă să participe la pelerinajul de la Bellu, ce se făcea la 18 iunie, prilejuit la împlinirea a

70 de ani de la nașterea lui Nicolae Iorga836.

Între documentele conservate cu grijă – manu propria, cum însuși Al. Lapedatu declara în

Amintirile sale, – se află câteva care au fost redactate tot în acest răstimp. Unul dintre ele este

Raportul episcopului român Vasile Stan, datat 26 iunie 1941 din Sibiu (există în copie), prin care

Lapedatu era informat despre condițiile în care ierarhul român a trebuit să evacueze Sighetul la 1

septembrie 1940, demersurile zadarnice făcute de acesta în octombrie la Budapesta, expulzările,

privațiunile și tratamentul aplicat de autoritățile hortyste românilor rămași în teritoriul vremelnic

ocupat837. Arhiereul ortodox român îi scria: „În jurul refugiaților, mai corect a expulzării Consiliului

eparhial și a preoților din Episcopia ortodoxă a Maramureșului, au ajuns în circulație în opinia

românească unele zvonuri ce alunecă pe lângă adevăr, umbrind nefavorabil reputația acestei

tinere episcopii. În împrejurările de față, astfel de zvonuri, puțin serioase, neputând fi împrăștiate

prin comunicări ori polemici în ziare, Consiliul episcopal, pe baza propriei experiențe și a

rapoartelor preoților refugiați de nevoie ori expulzați cu silnicie, a redactat raportul de față, din

care în mod lămurit și documentat se vede că refugierea nu a fost o dezertare de la datorie ori o

fugă pripită și fricoasă, ci o prigoană neomenoasă și o alungare premeditată a ortodoxiei din

834 În B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 16-4, 5 a. La 11 iunie 1941 ea îl asigura pe Gh. Tătărescu de toată recunoștința, arătând că va restitui suma împrumutată acestuia „fie și prin vinderea în târg a cărților Bibliotecii I.I.C. Brătianu”. 835 Cf. adresa nr. 82/iunie 1941, fond. cit., supra, vol. XVII, v. 2-41 a. 836 Invitația în loc. cit., , fond. cit., supra, vol. XVII, v. 2-40. 837 Raportul în loc. cit. , fond. cit., supra, vol. XIX, v. 9a.



Maramureș, socotită prea românească de către favoriții arbitrajului de la Viena din 30 august

1940. Când vă trimit acest raport spre consultare, vă rugăm să-l citiți fără preocupări subiective

ori laterale și să judecați obiectiv faptele arătate în el”838. Un alt document prezintă o valoare

aparte: este vorba de Nota informativă cu privire la nulitatea arbitrajului de la Viena, redactată de

Valer Pop la București și datată 1 iulie 1941, când ea a fost remisă de autor generalului Ion

Antonescu. În cuprinsul ei se înscria că „Subsemnatul (V. Pop, n.n.) nu am semnat nici un act de

acceptare a arbitrajului. Astfel arbitrajul de la Viena nu s-a acceptat în mod valabil de România”,

care „are putința să repudieze arbitrajul, dacă totalitatea împrejurărilor militare și politice îi

îngăduie acest gest” și deci „actul juridico-politic de acceptare a arbitrajului de la Viena este nul

de drept și România nu este ținută a respecta hotărârea de arbitraj”. Valoarea acestui document,

ce relevă în cazul dictatului de la Viena „numai o stare de fapt, nu însă una de drept”, rezultă și

din păstrarea în mare secret a documentului; nota bene anexată arăta: „Această «notă informativă»

a fost remisă guvernului Antonescu la 10 iulie 1941. Asupra celor cuprinse în «notă informativă»

s-a păstrat până la 23 august 1944 cea mai desăvârşită discreţie faţă de public. Orice indiscreţie

ar fi putut provoca ratificarea arbitrajului pe care Germania ar fi putut-o cere şi impune guvernului

român în anii 1940-1944. Ratificarea însă ar fi privat România de o însemnată armă la Conferinţa

de pace”839.

Acum înţelegem mai bine situaţia lui Valeriu Pop, condamnat aspru de însuşi statul

Asociaţiei românilor expulzați și refugiați din Ardeal: „niciunul din cei care au contribuit cu voie

sau fără voie la acest cataclism național și prăbușire de hotare nu pot fi membri ai Asociației

noastre”; Deci nici un membru delegat „nu are dreptul, conform statutelor, să ia parte, acolo unde

este prezentă în numele Ardealului refugiat Valer Pop, după cum, nu cred că există o conștiință

românească și chinuită în durere de ardelean, ca să poată săvârși această trădare și să poate

admite acest compromis”. Gestul său fiind considerat „cea dintâi abdicare și totală lipsită de

demnitate în toată istoria Ardealului, este opera acestor inconștienți ardeleni ce nu au rostit

838 Cf. adresa Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului, nr. 725/26 iun. 1941, în loc. cit., vol. XIX, v. 9 a. 839 Vezi nota în loc. cit., fond. cit., supra, vol. XIX, v. 27.



cuvântul hotărât de «nu», acolo, în Consiliul de Coroană, și care au contribuit și asistat la dezastrul

de la Viena, deși nu aveau dreptul să substituie în drepturile exclusive ale poporului român”840.

La 22 iulie 1941, președintele Comitetului pentru comemorarea a 50 de ani de la moartea

lui Mihail Kogălniceanu, mitropolitul Moldovei şi Sucevei Irineu, îi adresa lui Al. Lapedatu, din Iaşi,

invitaţia de participare841.

Generalul N. Rujinschi, preşedinte al Societăţii „Eroii neamului” îl anunţa, tot acum, că a fost

proclamat membru de onoare, contându-se pe sprijinul său „în aceste timpuri în care imperativul

naţionalist este mai viu şi mai puternic ca oricând”842. Numărul de activităţi la care a participat,

unele determinate desigur de rangul de demnitar al lui Lapedatu, este foarte mare: la 31

octombrie 1941 participă – la invitaţia rectorului Horia Hulubei – la amânarea diplomei de doctor

honoris causa în drept şi ştiinţe politico-economice lui Raffaello Riccardi843. Demnitarul italian,

foloseşte călătoria oficială la Bucureşti, ca să inaugureze anul academic la Instituto di Cultura

Italiana in Romania și să conferențieze la Centrul Italo-român de studii cooperative844.

Al. Lapedatu nu pierde din vedere în acei ani idealul integrității naționale sfâșiată prin

cesiunile ce au avut loc în 1940. Chiar și când se adresează, cu diverse ocazii, unor sărbătoriți,

inserează în textele oficiale această idee. Astfel, în felicitarea adresată lui A.C. Cuza, la 12

noiembrie 1941, el scria: „Când v-am făcut în numele Academiei, și în calitate de președinte al ei,

urări pentru cei 80 ani ai Dv., v-am spus, între altele, că, venind în mijlocul nostru, ați câștigat

privilegiul altor înaintași, de a deveni, ca și dânșii, nonagenar. Acum că aţi ajuns la jumătatea

acestui drum, bunul Dumnezeu, în marea lui îndurare pentru cei veșnici și aleși ai săi, să vă ducă

până la capăt și – peste aceasta – atât cât vă dorim toți cei ce vă iubim, prețuim și respectăm ca

să puteți vedea nu numai reîntregirea granițelor sfâșiate (sbl. n.), pe care ați profețit-o cu

neostenită credință, dar și consolidare, în cadre strict naționale, a neamului pe care l-ați slujit cu

o iubire și pasiune, cu o statornicie și consecvență de minunată pildă pentru toți cei viitori”845.

840 Telegramă adresată primului-ministru ad interim. Vezi supra. 841 În BAR, fond. cit., supra, vol. XVII, v. 2-50. 842 Adresa Societății „Eroii neamului”, nr. 1071, 3 oct. 1941. Alți membri de onoare erau : dr. P. Tomescu, G.G. Mironescu, gen. G. Potopeanu, gen. Al. Ștefulescu, dr. Voicu Nițescu, Gr. Gafencu, ing. N. Mareș. În : BAR, fond cit., supra, vol. XVII, v. 2-43. 843 Invitația, în : BAR, fond cit., supra, vol. XVII, v. 14-8. 844 Invitație pentru 30 octombrie 1941, în : BAR, fond cit., supra, vol. XVII, v. 2-56. 845 Adresa nr. 3063/12 nov. 1941, în : BAR, fond A.C. Cuza, S 12 (3) 69493. Pentru prima aniversare la 80 de ani,



Centrala reuniunilor Asociației meseriașilor, comercianților, industriașilor și muncitorilor

români îi scria din Timișoara, în noiembrie 1941, rugându-l pe Lapedatu, ca președinte de onoare,

să susțină la Președinția Consiliului de Miniștri ca Asociația lor să fie avută în vedere în prevederile

legii organizațiilor corporatiste: la o atare solicitare – încheiată prin cuvintele „Vrem Ardealul!” –

Al. Lapedatu va da imediat curs846.

Scrisul, vorba și sfatul său erau apreciate ca necesare și importante în epocă. De aceea

mitropolitul Olteniei, Nifon îi oferea colaborarea la numărul festiv al revistei „Renașterea”, închinat

în acel an Basarabiei847. La fel, redacția revistei enciclopedice lunare „Conferința”, îi cerea spre

publicare textul conferinței de la radio – Dacia lui Mihai Viteazul848. Un vechi prieten, dr. C.

Angelescu – președintele Academiei de Științe din România –, îi trimitea, la 1 noiembrie 1941,

programul conferințelor ținute în amfiteatrul „Negreanu”, axat pe tema Problemele războiului și

știința849. Un alt colaborator, Al. Procovici, intervenea pentru rezolvarea plăților la Dicționarul

Academiei, lucrare monumentală încurajată de decenii de Al. Lapedatu, pe care o coordona cel

mai sus amintit în absența lui S. Pușcariu850.

Lapedatu, care se apropia acum de 70 de ani, folosește cu pricepere și subtilitate rosturile

academice pentru a contribui la corecta și obiectiva prezentare a țării sale atât acasă cât și, mai

ales, în străinătate. Asemenea strădanii nu rămân necunoscute, un Nicolae Cartojan felicitându-l

la 31 decembrie 1941 în următorii termeni : „Cele mai bune urări pentru 1942. Întregirea la hotare.

Frumoase realizări în Academie. Sănătate deplină”851.

DLVII vezi „Analele Academiei”, T. LVII, ședințele din 1936/37, p. 56-58. 846 Vezi adresa cu nr. 305, 24 nov. 1941, semnată de dr. Aug. Rațiu. Centrașa cuprindea 76 de reuniuni membre și „reprezintă o tradiție și o activitate de 115 ani pe terenul românizării vieții economice” ; publica gazeta „Tribuna noastră”. Solicitarea îi fusese adresată lui I. Antonescu și va fi reînnoită, către ministrul muncii dr. C. Dănulescu, la 30 ian. 1942 (nr. 365), care solicită sprijinul lui Lapedatu : „cu toate că este necunoscută de lumea politicienilor, dar are o activitate prețioasă din punct de vedere al afirmării conștiinței naționale în materie economică – a bravat cu curaj și demnitate toate opreliștile puse în cale fie de stăpânirea maghiară până la anul 1918, fie de stăpânirea românească de la 1919 încoace”. În BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 2-60. 847 Cf. adresa Mitropoliei Olteniei, Râmnicului și Severinului nr. 18924/30 sept. 1941, în loc. cit., fond cit., vol. XVII, v. 2-42. 848 Cf. adresa nr. 1360/24 oct. 1941, în loc. cit., vol. XVII, v. 2-47. 849 În cadrul lor au conferențiat D. Leonida (19 nov. 1941) – Problema energiei în România sau Fl. Stănculescu (27 mai 1942) – Organizarea și sistematizarea satelor, Cf. loc. cit., fond. cit., vol. XVII, v. 2-48. 850 Vezi detalii în scrisoare din 12 aug. 1941, publicată de noi în Alex. Lapedatu (1876-1950) și contemporanii săi, doc. nr. 33, p. 389. 851 Cf. B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 12-57.



În tot acest răstimp, instituțiile de specialitate din țară au inclus în programele lor subiecte

și teme care să le permită deopotrivă informarea publicului și susținerea moralului național. Între

acestea, un rol important l-a avut Universitatea liberă, care-n iarna anului 1942 anunța

conferențiari reputați : I. M. Sadoveanu, T. Vianu, Ș. Cioculescu, I. Pillat, Al. Ciorănescu, M. Ralea,

Al. Marcu ș.a.852.

Sigur că asemenea strădanii nu rămân necunoscute, ecourile lor ajungând până în văile

Ardealului cedat. „De acolo – ne arată un manifest dactilografiat, scris la Cluj, în 2 noiembrie 1941

și purtând pe el mențiunea «Dați-o mai departe la români» – de unde stăruie și pulsează viața

românească cu aceeași intensitate și cu aceeași trează conștiință vă trimitem vouă fraților liberi

acest stăruitor mesaj, ieșit din cea mai sfântă conștiință românească. Înțelegeți-ne ultima fărâmă

de așteptare!” Un an de grele suferințe s-a scurs. Pe plaiurile strămoșilor noștri au amuțit doinele.

Durerea și suferința s-a cuibărit în fiecare colț de pământ românesc. Peste osemintele părinților

noștri, sângele românilor rămași în grea robie, se varsă cu nemiluita. Nu uitați de Trăsnea, Ip,

Huedin, Bobota, Hida, Aghireș, Gîrbău și Cluj. Nu uitați mormântul lui Simion Bărnuțiu de la Bocșa,

a lui Pop de Băsești, a lui Octavian Goga de la Ciucea, nu uitați Hordoul lui Gheorghe Coșbuc.

Aduceți-vă aminte de mucenicul sfintelor noastre oprimări din coasta dealurilor de la Sisești, leul

Vasile Lucaciu. Prea mult am suferit, prea multe vieți s-au stins, prea mult amar s-a strâns în

suflete. Înduioșați-vă de calvarul pe care îl ducem cu toată mucenicia. Înșirând răutățile, greutățile

și cruzimea stăpânitorilor, autorii manifestului arătau: „Noi am sfințit pentru a mia oară cu sângele

fraților noștri pământul Oașului, al Maramureșului, al Silvaniei, al Crișanei. În ziua de 29 octombrie

1941 au pășit cu fruntea în sus spre Dumnezeu care nu va uita mișelia ungurească : preotul Al.

Cojocaru, preotul Brana, preotul misionar din Bicazul Ardelenesc, învățătorul Ion Butnaru, av. Al.

Butnaru și V.I. Crușița, care au fost spânzurați pentru faptul că sunt ca și noi Români, iar 58 de

țărani din acele regiuni sunt osândiți la același supliciu […]. În numele acestor oseminte înșirate

pe întinsul Ardealului de nord, în numele celor peste 11 000 de români asasinați de hunii Europei

852 Programul Universității libere includea pentru lunile februarie și martie temele : Afirmări ale spiritului european și Ideea de om în diferite epoci. La prima se prezentau conferințele : Goticul (I.M. Sadoveanu), Umanismul (Alice Voinescu), Barocul și clasicul (T. Vianu), Secolul luminilor (Ș. Cioculescu), Simbolismul (I. Pillat), Spiritul european în cultura română (Al. Ciorănescu), în timp ce la a doua erau prezentate : Definiția omului (M. Ralea), Omul antic (A. Burileanu), Omul Renașterii (Al. Marcu), Omul clasic (B. Munteanu), Omul modern (I. Zamfirescu), Omul român (C. Rădulescu-Motru). Programul, în: B.A.R., fond. Al. Lapedatu, vol. XXIX, v. 11.



de la 30 august 1940 până astăzi, vă trimitem acest mesaj care să vă dulcească toate inimile

fraților noștri și care să ne deschidă și nouă un răsărit de soare mai luminos, mai strălucitor și

pentru totdeauna românesc. Fraților, nu uitați ! Ungurii vor să ne sugrume legea și graiul

românesc. Vă așteptăm !”853.

Tuturor acestor oameni, viața le-a rezervat un greu examen, dezamăgire și – multora dintre

ei – ani în șir fără nici un orizont. Cei ce își păstrau crezurile, au încercat cât le-a stat în putință

să-i susțină. La pragul dintre 1941 și 1942, în noaptea anului nou, un alt fruntaș ardelean, Iuliu

Maniu, cuvânta la radio București : „Urez neamului românesc ca zguduitoarele tragedii din anul

care trece să cutremure conștiința fiecărui român, pentru a o ridica la înălțimi vrednice de marile

tradiții ale gintei noastre latine. Urez poporului românesc să-i fie sufletul stăpânit, în anul care

vine, de un adevărat fanatism național, capabil să înfăptuiască cel mai mare bun pământesc […].

Urez ca simțul de dreptate socială să încălzească inima tuturor românilor, pentru ca în grozava

vâltoare care se apropie şi care va pretinde transformări sociale şi economice fundamentale, să

poată trăi şi bogatul şi săracul echilibrul sufletesc atât de necesar în vremuri de răspântii

hotărâtoare. Urez poporului românesc să poată distribui binefacerile unei obiective justiţii,

întemeiată pe dreptate şi legalitate şi sprijinită pe 1ibertatea conştiinţei, a gândirii şi a cuvântului,

armonizate într-un regim de adevărată democraţie naţională, care în curând va trebui să

stăpânească. lumea. Urez îndeosebi fraţilor despărţiţi de noi în anul care a trecut, credinţă tare,

iubire desăvârşită şi încredere deplină în voinţa noastră de a-i ajuta şi în hotărârea noastră de a

nu-i lăsa răsfiraţi, ci de a-i aduna iarăşi în acelaşi mănunchiu, care a fost risipit, – nu din vina

neamului nostru, ci din laşitatea şi nevrednicia acelora care au avut în mână îndrumarea soartei

noastre”854.

La începutul anului 1942, un vechi şi statornic prieten şi confrate, N. Ghika-Budeşti, îi scria

despre mulţimea neajunsurilor ce se cereau îndreptate în ceea ce privea monumentele istorice,

comunicându-i totodată progresele sale de ordin ştiinţific, pe care Al. Lapedatu le va încuraja855.

Apoi, în aprilie, Societatea „Transilvania" pentru ajutorul studenţilor şi elevilor meseriaşi români îl

853 În loc. cit., fond cit., vol XIX, v. 22. 854 În loc. cit., fond cit., vol. XVIII, v. 6-5. 855 Vezi la Al. Lapedatu (1876-1950) şi contemporanii săi, doc, nr.35, p. 391-395 şi 39, p. 396-397.



invita 1a a 75-a adunare generală, la sediul ei din str. Sf. Ecaterina nr. 2. „De bună seamă – scria

preşedintele I. Chioreanu – , că s-ar cuveni să sărbătorim aniversarea – de trei sferturi de veac –

într-un cadru solemn”, dar evenimentele nu o permit, deci „ne vedem siliţi a amâna desfăşurarea

unei festivităţi solemne, până ce o pace înţelegătoare între neamuri se va stabili şi pe această

planetă bântuită de tot felul de cutremure”856. La început de iunie, Universitatea populară „N.

Iorga” din Vălenii de Munte îi adresa invitaţia de a participa la deschiderea cursurilor de vară

(12.VII-30.VIII) cu un subiect legat de Oameni şi fapte din trecutul românesc857. Academicianul,

preşedintele Comisiunii Monumentelor Istorice, istoricul Lapedatu s-a dorit întotdeauna util şi

desigur că a fost, fiindu-i alături prietenului G. T. Kirileanu în acţiunea de restituire a operei lui

Şt. Cacovean, ori sprijinindu-i pe Nicolae Albu, Gh. Zane, Șt. Manciulea ş.a. pentru publica.rea

studiilor lor858. Pentru solicitudinea de care ştia să dea dovadă, sunt mulţi cei ce i s-au adresat şi

nu au făcut-o degeaba.

Lapedatu a urmărit, concomitent cu activitatea desfăşurată în ţară, activităţile şcolare

româneşti din străinătate (din Paris şi Roma). În acei ani, la Academia di Romania, prestigioasa

şcoală de la Roma, condusă de Sc. Lambrino cu concursul lui V. Vătăşianu și Em. Panaitescu s-a

străduit să prezinte cât mai obiectiv realităţile şi istoria românilor. Programul şcolii pentru lunile

februarie-aprilie 1942 cuprindea conferinţe susţinute de prestigioase personalităţi culturale şi

ştiinţifice din Italia859 şi România.

Doar timpul l-a 1mpiedicat pe Al. Lapedatu să răspundă tuturor solicitărilor ce-i erau

adresate. De regulă, le-a onorat, fără să facă caz de răspunderile oficiale şi de vârsta înaintată:

răspunde cu plăcere la invitaţia Institutului de istoria românilor „A .D. Xenopol”, din Iaşi, care –

prin directorul său I. Minea şi secretarul N. Grigoraş – îi scria: „Am fi fericiţi, ca prin această

intervenţie a noastră, ieşenii să aibă ocazia a asculta pe un savant cu un renume ca al Dv.”, fixând

856 Cf. adresa din 27 iun. 1942, în loc. cit., fond cit., vol. XVII, v. 2-74. 857 Cf. adresa nr. 1718/12 apr. 1942, în loc. cit., fond cit., vol. XVII, v. 2-7 b a. 858Vezi la Al. Lapedatu (1876-1950) şi contemporanii săi, doc. nr. 36-38, p. 395-396. Pentru Şt. Cacoveanu, el îi prezenta manuscrisele la şedinţa din 26 iunie 1942, cf. „Anale”. Dezbateri, nota 3, p. 9, (apud Documente literare, Editura Minerva, I, 1971, ediţie Gh. Cardaş). 859 Între conferenţiari sunt prezenţi: acad. Roberto Paribeni, la 5 mart. 1942 (Mar Nero, Egeo e Mar Ionio gli albore della storia); acad. Raffaele Pettazzoni, în 31 mart. (II culte del Sole nel'antica Tracia); acad. Giullo Bertoni, în 21 apr. (Latinita dela lingua romana); Sc. Lambrino, în 17 feb. (La Scizia Minor e la Romanità daco-getica); V. Vătăşianu, în 5 mart. (Chiese valacche nel Medioevo) ş.a. Cf. BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XXIX, v. 9.



de comun acord, data conferinţei în iunie când „Vom avea prilejul fericit să sărbătorim în persoana

Dv. pe marele istoric ardelean”860. Al. Lapedatu a continuat pe tot parcursul acestor ani să fie

consultat asupra oportunităţii publicării unor cărţi: în acest sens, în martie 1942, Aşezământul

cultural I. I. C. Brătianu îi cere opinia asupra lucrărilor semnate de prof. Georgian, V. Slăvescu și

Diaconescu, ce urmau să fie editate sub egida sa861. Îl întâlnim la 1 aprilie asistând la prezentarea

proiectelor pentru reconstituirea Colegiului naţional „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu,

acţiune la care participă alături de numeroşi specialişti, şi cu prilejul căreia s-a deschis o expoziţie

documentară; asistă regele şi mareşalul I. Antonescu862. Vocea sa cu timbru plăcut, s-a făcut

auzită din nou la radio, unde apare, în seara de 18 iulie, alături de Ion Simionescu (4. VII), C.

Rădulescu-Motru (11.VII), I. A1. Brătescu-Voineşti (25.VII), în cadrul emisiunii Amintiri

academice863.

Ca membru al Ateneului Român, este invitat stăruitor, la 22 octombrie 1942, de către

preşedintele Secţiei literare, Radu D. Rosetti, să participe la adunarea generală ce se ţinea în 29

octombrie864. În urma numeroaselor intervenţii – şi a lui Lapedatu, bineînţeles – lucrările la

monumentul dedicat lui Th. Costescu ce urma să fie ridicat 1a Turnu Severin au progresat.

Preşedintele comitetului de patronaj, C. Rădulescu-Motru, şi cel al Comitetului executiv, I.

Ionescu-Siseşti, îl informau – la 30 octombrie 1942 – că soclul din trahit de Deva fusese aşezat,

statuia în gips gata de turnat, dar că procurarea bronzului era imposibilă, fapt pentru care îl rugau

să găzduiască o consfătuire la Academie, în 5 apoi 26 noiembrie, pentru a hotărî dacă nu e cazul

să accepte marmura de Ruşchiţa ca material pentru statuie865.

În acelaşi timp, istoricul începe să rescrie unele studii mai vechi. La sfârşitul anului 1942,

definitiva, – e drept, aproape fără modificări, – textul unei conferinţe ţinute la Chişinău, în 26

martie 1928, asupra problemei Basarabiei, cu prilejul serbărilor din acel an. Paginile respective –

mărturiseşte el – „Le credeam de mult pierdute. Vara trecută însă, izbutind să-mi aduc biblioteca

860 Cf. adresa institutului nr. 42, 2 rnart. 1942, în loc. cit., supra, vol. XVII, v. 2-67, 68. 861 Cf. adresele din 7 și 30 mart. 1942 și 25 ian. 1943, în loc. cit., supra, v. 2-70. 862 Cf. adresa nr. 0612/31 mart. 1942 a Comitetului de reconstituire condus de gen. Al. Manolescu, în loc. cit., supra, v. 2-73. 863 Cf. adresa Societății Române de Radioficare, nr. 314, 20 iun. 1942 (2), în loc. cit., supra, v. 2-77. 864 Ibidem, v. 2-82. 865 Ibidem, v. 2-83, Lucrare aparținând lui M. Onofrei.



lăsată la Cluj, le-am găsit într-o ladă cu diferite hârtii şi manuscrise, de care credeam că nu voi

mai avea trebuinţă. Recitindu-le, am văzut că expunerea făcută acum 15 ani asupra modului cum

a fost pusă, tratată şi rezolvată problema revendicării Basarabiei la Conferinţa de Pace de la Paris,

din 1919-20, ar putea da şi azi publicului cititor un îndreptar destul de precis şi sigur al chestiuni.

Am oferit deci d-lui Pan Halipa pentru «Viaţa Basarabiei»866 mss., pe care d-sa a avut bunătatea

a-l tipări în paginile acestei reviste. N-am făcut-o să profit de interesul deosebit pe care

chestiunile basarabene îl prezintă în timpul de faţă pentru toată lumea românească. Evenimentele

din ultimii trei ani au pus aceste chestiuni pe un nou plan, care acoperă cu mult pe cel de la 1919-

20. Ceea ce s-a petrecut atunci, acum 24 de ani, aparţine pe de-a-ntregul trecutului, fapt care

m-a determinat să şi tipăresc conferinţa aşa cum am rostit-o la 1928, deci fără nicio modificare

sau adaos. Ceea ce dau azi publicităţii este deci o pagină de istorie pe care m-am silit, de când

am alcătuit-o, s-o înfăţişez cu riguroasă observare a cerinţei unei expuneri –în cel mai strict spirit

de obiectivitate şi imparţialitate. Întrucât am reuşit, rămâne să o constate binevoitorii cetitori”867.

Cu toate că războiul ce făcea ravagii pe fronturi, confruntând într-o teribilă încleștare

taberele, adusese cu sine numeroase restricţii de ordin politic, economic şi social, viaţa culturală

românească, cea publică, continuă să exprime în acei ani – e drept, mai puţin ca înainte – valorile

şi nevoile societăţii. De pildă, în primăvara anului 1943, la Universitatea liberă puteau fi urmărite

interesante cicluri de conferinţe – grupate pe temele majore: Misiuni; Tendinţe actuale în literatură

și Începuturile istoriografiei româneşti – susţinute de erudiţi lectori. Intelectuali de elită se

străduiau, tocmai în astfel de împrejurări dramatice, să susțină moralul poporului expus la atâtea

privațiuni și să-l informeze pe cât le sta în putință cu ceea ce era nou într-un domeniu sau altul.

Din astfel de rațiuni, cei mai tineri apelau la oameni „așezați” prin faptele şi poziţia lor socială,

cum era cotat, desigur, şi Al. Lapedatu. Astfel, istoricul C. N. Velichi – aflat ca lector la Universitatea

din Sofia, – îl ruga să sprijine legăturile ştiinţifice româno-bulgare868, lucru pe care l-a făcut cu

plăcere. De asemenea, o va ajuta pe Olga Greceanu să deschidă în „sălile Dalles” o râvnită

expoziţie. Iată ce-i scria cu acest prilej : „Aş fi lucrat contra conştiinţei datoriilor mele de secretar

866 Al. Lapedatu, Basarabia la Conferința de pace de la PAris, în „Viața Basarabiei”, an XII, nr. 1, ian. 1943. 867 Notă asupra mss, datată ianuarie 1943 și semnată olograf, în: B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XXV, v.2. 868 Vezi Al. Lapedatu (1876-1950) și contemporanii săi, doc. nr. 40, p. 397.



general al Instituţiunii, chemate să promoveze, înaintea tuturora, sub toate formele şi prin toate

mijloacele, progresul şi afirmarea literelor şi artelor, dacă aşi fi făcut altfel”869.

Lapedatu primea la 20 iunie 1943, de la Fundaţia regală pentru literatură și artă, respectiv

de la redactorii revistei ei Ov. Papadima, P. Comarnescu şi D. Caracostea, invitaţia de a susţine

publicaţia fie prin materiale proprii, fie provenind „de la colaboratorii sau ucenicii Dv. pe care îi

preţuiţi”, mai ales de la „tinerii intelectuali şi la asistenţii universitari”870. I se adresau în primul

rând lui şi nu altor personalităţi pentru că deţinea câteva pârghii esenţiale în mecanismul cultural-

ştiinţific, dar mai ales pentru că se dovedise receptiv şi rezolvase numeroase probleme

asemănătoare. Mergând pe această linie, Lapedatu intervenea, în vara anului 1943, la ministrul I.

Petrovici, pentru rezolvarea favorabilă a cererii arheologului Vl. Dumitrescu, care solicita ca

Muzeul Naţional de Antichităţi să-și păstreze caracterul de muzeu naţional871.

Direcţiunea Propagandei din ministerul cu acelaşi titlu, îi solicită prin Oct. Neamţu, o

monografie asupra Sucevei (10 coli + foto), în cadrul unei acţiuni mai largi, de prezentare a

oraşelor vechi româneşti. De asemenea, revista „Renaşterea” din Alba Iulia, care pregătea numărul

festiv care să marcheze două decenii de ziaristică, îi adresează rugămintea de a-i trimite pentru

acest număr un material, în calitatea sa de vechi colaborator. Institutul de istorie naţională din

Cluj, prin I. Lupaş, îl ruga să scrie – în volumul festiv ce-l pregătea în cinstea „Astrei” – despre

Dezvoltarea istoriografiei române între 1918 și 1943872.

Al. Lapedatu a susţinut în anul 1943 aprobarea fondului special de 3 000 000 lei, pentru

cercetarea şi conservarea cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei873.

Lapedatu este omul legăturilor trainice, făcute pe viaţă. În acest sens evoca, în „Universul”

din 24 septembrie 1943, pe fostul său prieten Leonte Moldovan „,fire idealistă şi entuziastă,

869 Ibidem, doc. nr. 43, p. 399. 870 Cf. adresa Fundației în loc. cit., supra, vol. XVII, v. 2-87. 871 Prin scrisoarea din 13 iun. 1943, Vladimir Dumitrescu îl încunoștiința, mulțumindu-i pentru sprijinul acordat: „am obținut de la dl. ministru Petrovici modificarea alineatelor care priveau Muzeul Național de Antichități, din Legea învățământului superior, în așa fel încât muzeul să păstreze caracterul său de Muzeu Național, iar subsemnatul rămân la postul pe care mi l-ați încredințat acum 7 ani”, în B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XVII, v. 11-14. 872 Vezi în ordine: adresa Ministerului Propagandei Naționale nr. 1998/ 11 mai 1943; a revistei „Renașterea” din 21 iul. 1943 și Institutului de Istorie Națională din 12 iun. 1943, în B.A.R., fond. cit., loc. cit., vol. XVII, v. 2-86, 88, 89. 873 Vezi I. Opriș, Protejarea mărturiilor cultural-artistice..., p.106.



energică şi voluntară”, pe care „Numai cei ce l-au cunoscut în această stare a vieţii (secretar

general al Ligii Culturale, n.n.) numai aceia îşi pot da seamă ce suflet vibrant, ce inimă caldă şi ce

înalt spirit patriotic a adus Leonte Moldovan României Mari, de a cărei realizare a fost, desigur,

cel mai fericit şi a cărei consolidare, prin unirea şi concordia tuturor, o dorea din toată fiinţa sa”874.

Oficialităţile municipale bucureştene îl solicită uneori peantru a le aviza lucrări ce cădeau în

sfera atribuţiilor sale pe linia Comisiunii Monumentelor Istorice. Astfel, la 21 noiembrie 1943,

între orele 8 şi 12, împreună cu generalul Ion Răşcanu, primarul Bucureştilor, cercetează șantierul

de restaurare de la Snagov, acţiune care se afla în sarcina primăriei875.

Lapedatu este consultat de toţi cei ce întocmeau programele culturale pentru publicul larg.

Foşti studenţi sau colaboratori îi cereau sfatul, îl ţineau la curent cu succesele lor profesionale876;

nu putea lipsi însă nici de la manifestări oficiale cum era cea organizată cu prilejul sărbătoririi a

25 de ani de la Unirea cea Mare de la 1 Decembrie 1943, care a avut loc în sala „Aro” din

Bucureşti877.

Lapedatu contribuie și la întocmirea volumului închinat semicentenarului Memorandumului,

pregătit de Cercul Juridic Transilvania, de pe lângă Curtea de apel din Braşov (preşedinte I. Mateiu,

secretar Em. Micu). „Inspirându-se din comandamentele permanente ale vieţii noastre naţionale,

în faţa milenarului proces purtat cu dureroase sacrificii, dar cu neatinsă mândrie de întreaga

naţiune românească pentru cauza sfântă a dreptăţii Transilvaniei”, această iniţiativă era de la

început pusă sub semnul unei obligaţii naţionale: „Pentru a putea preamări aşa cum se cuvine,

jertfa acestor martiri ai neamului şi convinşi că nicio jertfă nu este prea mare pentru împlinirea

singurei raţiuni de existenţă a generaţiei noastre: refacerea României Mari, gândul nostru s-a

îndreptat din primul moment spre dv., la calitatea şi rolul pe care-l aveţi [...]”878.

874 Fruntaș liberal, din Șinca Veche, a făcut liceul la Brașov, facultatea la București, fiind profesor, preșdinte al Baroului de avocați și primar la Brăila. Membru al Parlamentului și fost președinte al Senatului. Cf. și un panegiric, în B.A.R., fond. cit., supra, vol. VIII, mss. 29. 875 Cf. adresa Primăriei municipiului București, nr. 4740, 17 nov. 1948, în loc. cit., supra, v. 2-93 a. 876 De pildă, Olimpiu Boitoş îl invita la lecţia sa inaugurală de la catedra de limba română a Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj – Braşov, cu subiectu1 De la istoria literaturii la istoria culturii româneşti, în loc. cit., supra, vol. XVII, v. 13-30. 877 Manifestarea, organizată de Despărţământul Bucureşti al „Astrei” anunța următorul program: cuvânt de deschidere – Șt. Pop; cuvântare festivă – Z. Pîclişanu; piese corale executate de Corul învăţătorilor din Bucureşti (conducerea muzicală N. Oancea): Pe-al nostru steag (C. Porumbescu), piesă de Sabin Drăgoi, Pe marginea Tîrnavei (N. Oancea). Toate fetele te uită, Mărioară de pe coastă (S. Drăgoi – N. Oancea), Pui de lei (I. Brătianu), Deșteaptă-te române (A. Mureşanu); recitări – V. Copilu Cheatră, L. Velea, I. V. Spiridon, Iustin Ilieşiu, Cf. invitaţie, în:.BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XXIX, v. 13. 878 Cf. adresa nr. 1290/3 dec..1943, 1n loc. cit., fond cit., vol. XVII v. 2-94.



O serie de documente ni-l prezintă pe Al. Lapedatu la curent cu acţiuni ale unor personalităţi

româneşti – câteva prezentând semnificaţii excepţionale – ce au avut ca scop afirmarea dreptăţii

naţionale şi pregătirea diplomatică pentru recuperarea teritoriilor înstrăinate în anul 1940. Numai

astfel ne explicăm prezenţa printre documentele rămase de la secretarul general al Academiei, a

copiei scrisorii generalului N. Rădescu către ambasadorul Germaniei, von Killinger. Generalul,

cavaler al ordinului „Mihai Viteazul”, răspunde – prin acea scrisoare –„pe risc propriu bineînţeles”,

ca „român şi fost soldat”, la insultele pe care diplomatul le proferase într-o cuvântare ţinută la

sala „Aro”, în faţa coloniei germane în anul 1943 şi publicată în presă. Răspuns demn şi curajos:

„Nu poate fi ticălos patriotul român (cum acuzase Killinger, n. n.) care cu inima însângerată de

nenorocirile ce i-au copleşit ţara, încearcă să-şi exprime gândul asupra ceea ce crede că ar fi bine

de făcut pentru a fi înlăturate o parte cel puţin din suferinţele <ei>”; și acuzator: „Vă credeţi

puternic şi abuzaţi, depăşind orice măsură, de această putere trecătoare. Dar n-ar strica măcar

poate să vă amintiţi că tot puterea lui Duinnezeu rămâne cea mai mare, iar pe acei ce i-o înfruntă

nu-i lasă fără răsplată. Ca binecunoscător al istoriei ştiţi apoi, că domnia celor trufaşi n-a fost

niciodată de prea lungă durată, astfel că s-ar putea întâmpla ca într-o zi şi trufia Dv. să fie

înfrântă. Ziua aceasta dle ministru, va fi ziua răzbunării tuturor acelora pe care i-aţi apăsat şi

batjocorit”879.

Implicarea lui Lapedatu în demersurile pe linia pregătirii temeinice a poziţiei României la

viitoarea conferinţă a păcii – începute, cum am văzut, încă în iarna anului 1941 –, dovedeşte rolul

jucat de Academia Română la conturarea „dosarului păcii”. Nu este nicio surpriză că găsim între

hârtiile rămase de la Lapedatu, lucrarea lui R. W. Seton-Watson, Transylvania: A Key-Problem

(Oxford, 1943) – o documentată conferinţă rostită de cunoscutul om politic şi învăţat britanic, la

31 decembrie 1942, la Leplay Society de la Somerville College din Oxford. Tot în arhiva sa există

Programul pentru pregătirea materialului documentar de informare şi propagandă în vederea

Conferinței de Pace, redactat sub coordonarea lui Mihail Antonescu, şi care a fost rezultatul

discuţiilor acestuia cu un grup larg de specialişti (la 6, 13 şi 20 martie 1943) precum şi al

concluziilor conferinţei de la Sibiu din 19 iulie același an880, la care au participat lon şi Mihai

879 Scrisoarea în loc. cit., fond cit., vol. XVII, v. 16-6. 880 Vezi în loc. cit., fond cit., vo1. XXV, v. 13.



Antonescu, I. Simionescu, G. G. Mironescu, Gh. Brătianu, D. Gusti, C. C. Giurescu, I. Lupaş, V.

Papacostea, H. Hulubei, Eft. Antonescu, S. Dragomir, Gr. Antipa, R. Budișteanu, E. Daşcovici, gen.

Șteflea ş.a.

Printre documentele rămase de la Lapedatu se remarcă şi demersul lui Gh. Tătărescu (din 4

aprilie 1943), pentru constituirea „Uniunii Sacre”: „Încredinţat, că la sfârşitul războiului mondial

vom trăi cel mai greu ceas din istoria statului român şi că vom avea de înfruntat cele mai grave

primejdii din câte au ameninţat vreodată neamul nostru, am propus – spune cunoscutul om politic

într-o scrisoare către Mircea Cancicov, răspunzând criticilor şi refuzului lui I. Maniu –acceptarea

unui acord naţional între toţi românii, cari, prin experienţa, competenţa şi legăturile lor cu centrele

de informaţii şi de opinie din străinătate, ar putea aduce o contribuţie pozitivă la opera de apărare

a drepturilor şi intereselor româneşti şi, drept consecinţă, am propus un armistiţiu intern până la

hotărârea finală a viitoarei Conferinţe de Pace”. Iată ce spune în continuare Tătărescu: „Declar aci

în plină cunoştinţă de cauză, că în ziua în care se va face istoricul activităţii diplomatice din ultimii

zece ani se va putea dovedi, că politica externă a României a fost până la izbucnirea celui de al

doilea război mondial, continuarea fără de şovăire a politicii tradiţionale a statului român întregit,

răzimată pe solidaritatea cu Aliaţii, alături de care luptase în războiul pentru eliberare şi

desfăşurată cadrul tratativelor de alianţă şi de prietenie ce încheiasem în decursul anilor”881.

Din Sofia, pe o carte poştală datată 1 ianuarie 1944, Emil Turdeanui"882 îi transmitea „bune

urări” lui Al. Lapedatu pentru anul de la care atâţia români sperau dreptarea relelor, o viaţă mai

bună. În iarnă, Ion Colan îi scria: ,Atunci când vin aprecieri din afară asupra ostenelilor tale, şi mai

cu seamă când aceste aprecieri pornesc de la personalităţi reprezentative ardelene, sufletul

vibrează într-un anumit fel, părându-i-se în acele clipe că n-a trecut prin viaţă făcând numai

umbră pământului”. Istoricul braşovean îi cerea secretarului general al Academiei să-i trimită cărţi

pentru „Astra”: „Nu cer pentru, mine, căci mâine-poimâine voi fi şi eu un «a fost». Mă gândesc

numai că Biblioteca aceasta a «Astrei » de la Braşov, să fie lăsată urmaşilor cât mai bine înzestrată,

socotind că este o absolută necesitate, ca între Cluj şi Bucureşti să existe o mare bibliotecă publică,

881 În loc. cit., fond cit., vol. XVII, v. 16-10. 882 Idem, vol. XVII, v. 13-8.



organizată ca şi cea a Academiei române883”. Tot în iarna lui 1944, Lapedatu vorbeşte la radio

despre Satele brănene, conferinţă reluată de publicaţia braşoveană ,,Pentru dreptate” şi pe care I.

Colan intenţiona s-o republice în colecţia Cunoștințe folositoare. Tot acum, de la Fundaţia

culturală M. Kogălniceanu, Mihai Pop îl anunţă că primele pagini din volumul (500 p.) dedicat

marelui istoric și om politic, sfătuitor al lui Cuza, erau deja gata, sperând să fie depăşite unele

greutăţi de tipărire884. Despre domnul dintâi al românilor, Al. I. Cuza şi despre ministrul său M.

Kogălniceanu, vorbeşte la 27 martie şi 3 aprilie 1944 la Universitatea Ateneului român885,

elogiindu-i deopotrivă pe domnitor ca şi pe sfetnic. În această perioadă, una dintre instituţiile

artistice româneşti de valoare, Muzeul Anastasie Simu, recomanda la 26 iunie 1944, numirea lui

Al. Lapedatu în Consiliul său de conducere în locul învăţatului I. Mrazec, care decedase886.

Evenimentele din vara anului 1944 l-au prins în vârtejul lor şi pe Lapedatu. Noua

conjunctură militară şi politică creată, îl va antrena în încercări de restabilire a vechilor stări de

lucruri pe linia vieţii de partid și parlamentare antebelice. El salută, în august 1944, reapariţia –

după mai bine de 6 ani (sistată în aprilie 1938) – la Sibiu a „Naţiunii române”, căci „până acum o

lună de zile, viaţa politică a ţării a fost complet încătuşată, supusă fiind, în toate rosturile şi

manifestările sale, voinţei unice şi bunului plac al celor ce-au uzurpat, cu ajutorul unor sfetnici

slugarnici ori prin mijloace de terorizare, întreaga conducere a ţării, în politica naţională ca şi în

cea externă” 887. Acest act îl îndemna pe Lapedatu, ca element al vârfurilor liberale, să considere:

„Programul, în permanentă evoluţie şi adaptare la cerinţele vieţii naţionale, al P.N.L. – program de

sinceră şi onestă democraţie, de armonizare a tuturor claselor sociale şi categoriilor profesionale

şi de promovare a intereselor lor prin reformele reclamate de progresul general şi de spiritul lumii

celei nouă, mai bună şi mai dreaptă, desigur, pe care pacea de mâine o va aduce peste popoarele

883 Scrisoare cu antetul „Gazeta Transilvanlei”, din Braşov, 7 feb. 1944, în loc. cit., supra, vol. XVII, v. 2-96. Autorul ei mulţumea lrrtra feIicitările transmise de Al. Lapedatu cu ocazia centenarului Casinei române (2 feb. 1944), pentru volumele din. Hurmuzachi trimise Bibliotecii Astrei, îl informa despre cele ce pregătea (Contribuțiuni la cunoașterea țelurilor brașovene, o bibliografie asupra lucrărilor lui V. Branişte, Cronica Slovenilor, ca şi gazeta „care îrni macină tot timpul”.) 884 Cf. adresa fundaţiei, din 24 feb. 1944, în loc. cit., supra, vol. XVII, v. 2-97. 885 În programul acesteia mai erau cuprinse conferințele lui N. Bănescu (Dobrogea bizantină), V. Papacostea (Dezvoltarea ideii de unire la români), Gr. C. Moisil (Câteva științe noi: biologia matematică și estetica matematică), C.C. Kirițescu (Originile monetei), toate între 6 martie și 1 aprilie. Cf. programul, în B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XXIX, v. 24. 886 Cf. procesul verbal nr. 50, 26 iun. 1944, semnat de ing. V1. Simu, C.C. Stoicescu, Ov. C. C. Demetrescu, M. Bunescu, în B.A.R., fond Al. Lapedatu, vol. XX, v. 7-1. 887 Cf. BAR, fond Al. Lapedatu, vol. VIII, mss. 23, 4 p. dactilo



Europei însângerate și ruinate de cel mai grozav război al omenirii. Ţinuta, de înţelegere şi

concordii pe toate chestiunile mari, superioare, ale neamului, cu celelalte forţe, democratice şi de

ordine, ale ţării, de perfectă loialitate şi urbanitate în raporturile noastre cu ele, de demnitate şi

moralitate în viaţa publică ca şi în cea privată a tuturor celor ce vor milita de la această tribună

(«Naţiunea română», n.n.) politică a noastră”888.

Desigur că fostul ministru al Ardealului a suportat greu cei 4 ani cât nordul provinciei a stat

sub stăpânirea hortystă. Nu e nicio îndoială că, prin diverse mijloace, a fost mereu în legătură cu

grupul de intelectuali români rămaşi la Cluj, cu fruntașii politici din judeţele vremelnic cedate, cu

cei ai bisericii. Dar, fire robustă şi optimistă, bizuindu-se pe cele ce scrutase în adâncurile istoriei

naţionale şi pe încrederea în forţa dreptăţii, a rezistat, mai mult, a fost un factor de echilibru şi

sprijin pentru multe instituţii, organizaţii şi persoane.

În noile imprejurări politice, numeroşi vor fi cei care îi vor cere sprijinul. Este şi cazul

fruntaşului politic – fost senator – Hans Otto Roth, care-l consiliază, împărtășindu-i demersurile

întreprinse în toamna anului 1944 pentru a diminua o serie de efecte punitive ce priveau grupul

etnic german din România889.

La 30 noiembrie, Al. Lapedatu ia parte la prima şedinţă a Consiliului de conducere a

Muzeului A. Simu, participare „dorită de toţi membrii Comisiunei, pentru că dl profesor Lapedatu

a avut strânse legături de amiciţie cu donatorul An. Simu”. Prezenţa sa la activitatea acestui

organism este activă până la 11 iunie 1947, când are loc ultima ședință a respectivei Comisii890.

Continuă de asemenea să activeze la Aşezămintele I. I. C. Brătianu, unde contribuie la definitivarea

ultimelor lucrări: Acte şi cuvântări de I. C. Brătianu şi Scrieri şi cuvântări de Vintilă Brătianu;

sprijină, tot aici, pregătirile pentru deschiderea în str. Manu 9, a unui muzeu, pe baza donaţiei lui

I. Niculescu şi a legatului Sabinei Cantacuzino891.

888 Ibidem. Salutând reapariţia oficiosului liberal, Lapedatu credea că a venit vremea unor oameni tineri pentru activitatea politică. 889 Vezi, cu detalii, în lucrarea lui Michael A. Nagelbach, Heill und Farewell, A Life in Romania 1913-1946, Chicago, 1986, Adams Press, 225 p. 890 Cf. proces-verbal nr. 51, 30 nov. 1944, în. BAR, fond Al. Lapedatu vol. XX, v. 7-14, 15, 38, Lapedatu fusese numit în acest organism prin nr. 1961/20 oct, 1944; Între altele, el fusese autorul regulamentului de funcţionare al instituţiei în cauză, întocmit în anul 1927. Vezi și proces-verbal nr. 77, de la care n-am mai întâlnit în fondurile de arhivă consultate, prezenţa acesteia. 891 Idem, 4-1, O serie din membrii Consiliului de administrație și din membrii activi murind (Sabina Cantacuzino, Em. Dan, J. Dumitrescu, Al. Ottulescu, I. Bălăcescu, M. Djuvara, C. Osiceanu, J. Simionescu, C. Stoicescu), trebuiau înlocuiți, între cei noi numiți fiind rectorul Universității bucureștene, I. Stoilov, și I. Lapedatu, guvernatorul Băncii Naționale a României.



Conştient de necesitatea revenirii la democratizarea vieţii publice aşa cum fusese aceasta

înainte de război, el îi scria generalului C. Sănătescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, în

calitate de „preşedinte al ultimului Senat constituţional”, în numele celor 41 senatori de drept (din

care 31 în viaţă), cerându-i ca aceştia „să facă parte de drept din un atare corp, ca unii ce şi-au

câştigat prin activitatea lor publică de câteva decenii, un preţios capital de cunoştinţe şi

experienţe, în cele mai variate domenii ale vieţii de stat, cunoştinţe şi experienţe necesare, acum

mai mult ca oricând, pentru opera de legislaţie viitoare a țării”.

Cerea această repunere în drepturi a organismelor constituţionale, respectiv a corpurilor

legiuitoare, tocmai pentru normalizarea vieţii publice, căci „această operaţiune nu poate fi

executată cu mai multă pricepere şi competenţă decât de acei care, în calitatea lor de preşedinţi,

au condus administrația acestei adunări şi cari, prin trecutul lor, au dat dovezi suficiente de

pricepere şi imparţialitate”892.

Pe un alt plan, al acţiunilor publice, A1. Lapedatu continuă să rămână o prezenţă activă în

acești ani de cotitură istorică. El înţelegea şi recepta noul ca o necesitate, considerând însă că este

necesar ca vechile stări să se încadreze armonios în prezent. În acest sens, oferă exemple din

istoria mai nouă a ţării. Iată ce spune în discursul prilejuit de moartea lui Victor Antonescu :

„Serviciile pe care V. Antonescu le-a adus atunci ţării, în acţiunea ce a trebuit să dezvolte în acest

scop nu pot fi apreciate îndeajuns decât de cei ce cunosc sau vor cunoaşte greutăţile politice şi

diplomatice ce au trebuit învinse pentru constituirea României întregite. E suficient să amintim în

această privinţă, actul său de curaj şi devotament, de a fi venit, prin mijlocul liniilor duşmane, de

la Paris la Iaşi prin Salonic, spre a aduce ţării mesajul Aliaţilor, de a ridica din nou armele şi a trece

Carpaţii, pentru libertatea fraţilor asupriţi de peste munţi”893. Rămâne, de asemenea, în strânsă

legătură cu organizaţiile tradiţionale ardelene. Astfel, la 17 decembrie 1944 participă, în localul

Băncii Poporului din str. Lipscani nr.20, la adunarea generală a Societăţii „Transilvania” pentru

ajutorul studenţilor şi elevilor meseriaşi români, al cărui preşedinte I. Clinciu îl invitase

892 Idem, loc. cit., fond cit., vol. XVIII, v. 12-1 a-4 a. La 2 septembrie 1944 Constituția din 1923 a fost repusă în vigoare, printr-o lege specială. 893 Idem, loc. cit., fond cit., vol. VIII, mss. 30. Omagiindu-l pe fostul ministru ca „spirit luminat şi ponderat, jndicios şi obiectiv, fără patimi şi resentimente față de adversari şi călăuzit întotdeauna de un perfect simț al realităților”, Al. Lapedatu nu uita să remarce originea acestuia din neam de răzeşi de la Vităneşti, ca şi un aspect semnificativ : „Deşi evenimentele din august 1944 1-au surprins departe de țară, în Elveția, unde de bună seamă ar fi putut ca şi alții rămânea, Victor Antonescu s-a grăbit să se întoarcă cât mai degrabă acasă, spre a împărtăşi aci soarta compatrioților săi”.



stăruitor894. Este păstrat încă în funcţiile ce le deţine, i se recunosc demnităţile câştigate pe

parcursul anilor, dovadă invitaţia emisă de Ministerul Afacerilor Străine de a participa la recepţia

din 21 decembrie 1944 oferită în cinstea sovieticului V. S. Kenrenov895.

Ca unul din cei care fuseseră implicaţi în prima mare reformă agrară intreprinsă în 1922, el

a urmărit pregătirea şi aplicarea reformei agrare înfăptuită de guvernul dr. P. Groza. Academia de

Agricultură îi comunica lui Lapedatu că „a studiat reforma agrară propusă” şi îi înaintează un

memoriu (71 p.) semnificativ pentru observaţiile, constatările şi optica, asupra respectivului act

politic896. Din Cluj, la 30 august 1945, Banca de Agricultură şi Casa de Economii îl anunţau că a

fost ales „prin aclamaţie membru în Consiliul de administraţie” şi, totodată, preşedintele

instituţiei!897. În acelaşi timp, Institutul de credit şi de economii „Albina” din Sibiu îl înştiinţa că

„se iveşte trebuinţa de a completa datele păstrate în dosare şi corespondenţe oficiale, prin anume

amintiri de ordin personal, care pot contribui şi ele uneori la o mai amănunţită cunoaştere a

împrejurărilor din trecut”898, aceasta pentru a contribui la istoricul prestigioasei Bănci ce-a activat

în Ardeal începând din 1872. Muzeul Militar Central îl înştiinţa pe profesorul Lapedatu că „organul

de publicitate” al instituţiei, al cărui colaborator era, pregătea o apariţie de patru ori pe an. I se

cerea colaborarea, prin gen. C. I. Georgescu : „Întemeită pe larga Dv. bunăvoinţă, mărturisită şi în

trecut faţă de strădania noastră de a aşeza acest muzeu pe un drum de roade utile”899.

La Academie lucrurile „curg" aproape ca altădată, Al. Lapedatu stând şi sprijinind diverse

întreprinderi ştiinţifice ca şi numeroşi oameni, cum sunt pictorul Artur Verona, C. Daicoviciu, G.

T. Kirileanu, S. Puşcariu, C. Rădulescu Motru900; recomandă publicarea, lucrării lui M. Costăchescu,

Documentele lui Petru Rareș901. Îşi reiau activitatea normală şi alte institute. Se fac planuri şi

proiecte. Institutul de Studii Sud-Est Europene „Nicolae Iorga” îşi ţinea, la 14 iunie 1946, şedinţa

894 Idem, loc. cit., fond cit., vol. XVII, v. 2-103. 895 În BAR, fond cit., supra, vol. XVIII, v. 12-2. De altfel, el a urmărit cu deosebită atenție relațiile româno-sovietice, curn o arată prezența între hârtiile rămase în arhivă a memoriului din 23 ianuarie 1945 privind executarea convenției de armistițiu, semnat de Savel Rădulescu, cf. Ibidem, vol. XXV, v. 18 a. 896 Cf. adresa cu nr. 276, 27 ian. 1945, în loc. cit., supra, vol. XXV, v. 20. Între constatări reținem : „Exploatarea parcelară cu un venit foarte redus de persoană înseamnă deci pauperism cronic, iar proprietarul parcelar apare ca un prea slab consuniator” ; „structura agrară actuală a României este defectuoasă”. 897 Adresa menționa şi pe ceilalți 3 membri : dr. Gr. Dunca, Lud. Erdos, dr. Gh. Hintz, în loc. cit., supra, vol. XVII, v. 2. 898 Cf. adresa nr. 22109, 31 dec. 1945, în loc. cit., supra, vol. XVII, v. 2-106. 899 Cf. adresa nr. 3103/februarie 1946, în loc. cit., supra, vol. XVII, v. 2-108 a. 900 Vezi Alex. Lapedatu (1876-1950) și conternporanii săi, doc. nr. 49-56, p. 403-409. 901 În şedinţa din 8 iunie 1945, cf. G. T. Kirileanu, Corespondență, p. 124.



plenară în sala Academiei, analizând activitatea pe 1945/1946 şi proiectând acţiunile viitoare902.

Al. Lapedatu este angajat şi într-o altă manifestare importantă mai ales sub raport politic: ca

membru al Comitetului de iniţiativă pentru sărbătorirea lui C. I. C. Brătianu, era preocupat de

realizarea medaliei jubiliare903, a albumului Cartea de aur festivă de care răspunsese Gh.

Brătianu904 şi de sărbătorire ca atare. Concomitent, Lapedatu este informat de Aşezământul

cultural I. C. Brătiann, despre o serie de lucrări de restituire care erau deja pregătite pentru tipar:

Activitatea lui I. C. Brătianu până la 1888 (fără epoca 1860-76, aflată în lucru), Activitatea lui V.

Brătianu (era tipărită partea ce includea activitatea sa până la 1915 şi gata de tipar cea pentru

perioada ulterioară)905. Din Cluj, Gh, Buzea. îl înştiinţa : „Nu am putut grupa şi cointeresa în jurul

gazetei decât un număr mic de membri”, „ceilalţi membri ai partidului (naţional liberal, n.n.)

invocând diferite pretexte se ţin departe nu numai de a colabora cu gazeta dar şi de a acţiona

politiceşte”906.

Fiind expert al Conferinţei de Pace de la Paris, din anii 1919/1920, Lapedatu era, desigur,

la curent cu pregătirea „dosarului” pentru noua conferinţă ce urma să pecetluiască încheierea celei

de-a doua conflagraţii mondiale. Avem motive să credem că a contribuit în mod hotărâtor la

întocmirea documentaţiei pentru acest „dosar”: în arhiva sa se păstrează piese de o valoare

probantă în acest sens. Între altele este vorba de o celebră scrisoare a lui Nico1ae Titulescu,

adresată lui Carol al II-lea, imediat după izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Scrisoarea

împreună cu alte documente i-o pune la dispoziţie „pentru documentarea d-sale”, la 24 ianuarie

1946 Valer Pop907, subliniind că „Telegrama lui Nicolae Titulescu nu este destinată publicităţii”.

902 Dare de seamă pe perioada 23 apr. 1945-23 apr. 1946, în loc. cit., supra, vol. XVIII, v. 8-5. 903 Aceasta se realiza după macheta făcută de C. Moisil, C. Angelescu şi N. Constantin, fiind turnată de gravorul Becker. 904 Cartea, realizată de pictorul G. Chirovici şi având pe copertă o gravură pe pergament reprezentând biserica lui Horia de la Florica, cuprindea: lucrările Congresului P.N.L. din 10 iul. 1936 ; declaraţia lui C. I. C. Brătianu din 7 feb. 1940; scrisorile sale din 2 feb. 1940 şi 20 feb. 1941 către I. Antonescu ; declaraţia făcută în Consiliul de coroană din 29/30 aug. 1940 ; protestul adresat preşedintelui Senatului la 20 iun. 1940 şi scrisoarea din 14 nov. 1942 către I. Antonescu. La 25 mart. 1946 Cartea era gata, pictorului plătindu-i-se 10 800 000 lei. Cf. BAR, fond Al. Lapedatu, vol. XVIII, v. 5-1. 905 Cf. adresa nr. 59, 17 sept. 1946, în loc. cit., supra, vol XVII, v. 2-112. 906 El fusese trimis la Cluj de Lapedatu pentru a asigura apariţia ritmică a oficiosului liberal „Naţiunea, română”, obţinând sprijin din partea lui Andrei Pora, I. Văleanu, dr, Lucaciu, ing. Naum Neagoe, Simion Curea şi o serie de subvenţii financiare depuse de organizaţiile judeţene Tirnava Mare, Tirnava Mică, Satu Mare, Baia Mare, Braşov, Turda, Sibiu şi Bucureşti, prin stăruinţele lui. I. Tibil, L. Moldovan, I. Boeriu, L. Radu, I. Nasta, Gh. Costin, I. Săsărman, prof. Ghizdavu. Cf. scrisoarea lui Gh. Buzea, C1uj, 29 sept. 1946, în BAR, fond, cit., supra, vol. XVII, v. 11-31. 907 Vezi supra, nota. Cf. loc. cit., fond cit., vol. XVII, v. 16-7, 8.



Dar şi mai probantă pentru afirmaţiile de mai sus este prezenţa, în acest extrem de valoros fond,

a materialelor prezentate de delegaţia română la Paris în 1919/1920 şi apoi în 1946/1947908.

Nu ştim dacă Al. Lapedatu a participat la conferinţa ţinută de dr. I. Weimberg (Bucureștii și

vremurile de odinioară) la Ateneul român în 6 octombrie 1946, orele 17,40, pentru care primeşte

invitaţie909. Dacă a dat curs acesteia, trebuie să fi simţit nostalgia vremurilor evocate, deopotrivă

cu şocul vremii ce trăia. Deşi încă activ, solicitat, consultat şi ascultat, el observa că situaţia politică

a țării suferise profunde schimbări, cu nuanţe ce scăpau chiar şi celor mai avizaţi dintre liderii

tradiţionali ai partidelor istorice. Spunem activ, pentru că îl aflăm participând ca membru la

alegerile de la Clubul Tinerimii, în 22 octombrie 1946, unde candidau 55 de fruntaşi politici, între

care Oct. Ghibu, generalul Şt. J. Negoescu, V. Th. Orghidan, gen. T. Răşcanu, P. Ştefănescu-

Goangă, V. Zaborowski, amiralul Al. Bărdescu910, ca şi la Cartea Românească, unde – în urma

morţii lui I. Simionescu, – era preşedinte al Consiliului de administraţie911. Ba chiar mai mult, o

prestigioasă editură străină, Biographical Encyclopedia of The World, Institute of Research in

Biography, New York, îl informa, la 16 septembrie, că era inclus în Who's Important in Government,

programat pentru anul 1947, cerându-i completarea unor formulare912. În anul 1947,

septuagenarul Lapedatu putea fi întâlnit participând activ la o serie de manifestări, unde era

invitat, contându-se, desigur, pe înţelepciunea şi cunoştinţele lui. Este proclamat membru de

onoare al Asociaţiei „Amicii Franţei”, din care făcea parte – cum atestă cartea de membru cu nr.

14 – din anul 1945913. Omul ce urmărise în întreaga-i viaţă fenomenul cultural din ţara sa, este

908 Pentru primul tratat de pace am semnalat documentele, în 1918 Mărturii. Desăvârşirea unităţii statale şi recunoașterea ei internaţională, vo1. V —VI, notele. Pentru cele de la Paris, din anii 1946/1947, le semnalăm acum şi aici : I. Mémoire sur l'effort militaire et economique de la Roumanie dans la guerre contre l'Alemagne et la Hongrie, Imprimérie de l'Etat, Bucarest, 1946, 26 p. + 2 hărţi cu operaţiile între 23 august 1944 şi 12 mai 1945; II. Mémoire sur Transylvanie , 48 p. + 4 hărţi etnografice ; III. Mémoire concernant la frontière roumano-hongroise, 30 p. + 2 hărţi; IV. Mémoire sur les réparations que la Roumanie demande a la Hongrie, 11p.; V. Mémoire concernant différentes dispositives a insérer dans le traité de paix avec la Hongrie, 16 p. + 1 hartă ; este redactat în franceză şi separat în engleză. Cf. BAR, fond cit., supra, vol. XXVIII, împr, 1 a, 2 a, 3 a, 4 a, 5 a, cu b şi c fiind notate dubletele. 909 Cf. BAR, fond cit., supra, vol. XVII, v. 14-18. 910 Dintre membrii vechi: R. Rosetti, N. Deleanu, N. Missir, P. Davidoglu, P. Dulfu, Ed. Mirto, preşedinte fiind prof, dr. N. Gheorghiu. Vezi în BAR, fond cit., supra, vol. XVII, v. 14-28. 911 Prestigioasă casă de editură, creată în anul 1917, al cărui consiliu fusese condus de V. Brătianu, I. C. Athanasiu, I. Simonescu, în cadrul acestei societăţi pe acţiuni – cu un capital social la 30 apr. 1943, de 300 milioane lei şi rezerve de 95 953 069 lei –, cu sediul pe bulevardul Regele Carol I, nr. 3-5, se realizau lucrări de artă grafică, librărie, ma-terial didactic, aparatură de laborator, articoIe de pictură, sport, foto, jucării, ceasuri, biciclete şi motociclete, lustre și lămpi, menaj, maşini de birou. 912 Deşi corespondenţa respectivă menţiona că doar 20 000 biografii erau cuprinse în lucrare, Lapedatu lasă invitaţia fără răspuns, cum reiese din documente. Cf. BAR, fond cit., supra, vol. XVII, v. 2-111 a. 913 Asociaţia îi comunica noua numire la 1 apr. 1947, sub semnătura preşedintelui C. Ionescu-Mihăieşti şi a secretarului general D. M. Pippidi, în BAR, fond cit., supra, vol. XVII, v. 2-115.



receptiv, desigur, în acea primăvară a anului 1947, la un eveniment editorial, datorat ilustrului

editor I.E. Torouţiu, căruia-i scrie: „Mi-ai făcut, cu Studiile şi documentele d-tale literare cel mai

frumos şi mai plăcut dar de sfintele sărbători ale Învierii Domnului, – dar în care ai închis nu numai

o jertfă materială pe care nimenea n-ar mai fi făcut-o, dar şi toată iubirea D-tale pentru literatura

română şi tot idealismul de care te-ai condus și te conduci în viaţă. Căci ce s-ar fi făcut sutele şi

miile de scrisori, documente, pe care le-ai publicat în monumentala d-tale colecţie, dacă nu le-ai

fi dat la lumină şi nu le-ai fi comentat şi adnotat cu toată nobila d-tale pasiune de cărturar priceput

şi dezinteresat? Desigur s-ar fi împrăştiat sau pierdut, prin mâini impropii şi neînţelegătoare. De

aceea toţi iubitorii trecutului şi în special ai literaturii române trebuie să-ţi fie mulţumitori şi

recunoscători. Între cei dintâi care ţin să o facă, doreşte să fie şi cel ce scrie aceste rânduri şi care

te preţuieşte şi iubeşte aşa cum se cuvine914. În acelaşi an, duminică 18 mai, Ministerul Artelor îl

invită să participe la inaugurarea – în cadrul Lunii artelor – Colecţiei K.H. Zambaccian915iar la 6

iulie 1947 primeşte propunerea Căminului cultural „Prof. I. Simionescu”, de a asista la

comemorarea la Ateneu a memoriei ilustrului dascăl916.

Presimţind, parcă, drama ce avea să vină foarte curând, antrenându-l iremediabil în

vâltoarea evenimentelor şi conştient de faptul că legăturile sale epistolare aveau o neîndoielnică

valoare, îi scria unui prieten : „Ce priveşte corespondenţa mea – să nu-ţi faci iluzie că ar fi de

importanţa celor pe care le-ai publicat sau aceia pe care colegul şi amicul meu din copilărie, Sextil

Puşcariu, ți-a pus-o la dispoziţie. De altfel ea este împrăştiată – o parte la Cluj, o alta la Poiana

Braşov, unde am o nenorocită de vilă, şi alta aci la Bucureşti. Aceasta din urmă e pusă în oarecare

ordine, dar e prea recentă (din ultimii 10-15 ani) ca să fie publicată. Cealaltă ar trebui aranjată şi

selecţionată. Poate că s-ar găsi unele piese de interes literar de la Aug. Bunea, A. Bârseanu, George

Popovici, al dv. «al» bucovinenilor, N. Iorga, V. Pârvan, I. Scurtu, I. Lupaş, O. Goga, Oct. Tăslăoanu

şi alţii”. Nesigur de viitor, înfricoşat de acesta, conştient de valoarea documentar-istorică a

corespondenţei sale, Al. Lapedatu lăsa să-i scape întrebarea: „Dar când oare voiu avea acea vreme

914 Scrisoare, 24 apr. 1947, București, cu antetul Academiei române, în BAR, fond Ilie E. Torouțiu, S 10 (2)__ 7446. XXXVII Scrisoarea se referă la monumentala lucrare Studii și documente literare, I (1931) – XIII (1946).

915 Cf. invitaţia semnată. de V. M. Ispir, nr. 6603/1947, în BAR, fond Lapedatu, vol. XVII, v. 2-118. 916 Idem, în loc. cit., supra, vol. XVII, v. 14-16.



pentru aşa ceva sau, mai bine, când vremurile – aşa de aspre şi de vitregi azi – mi-o vor

permite?”917.

Începând cu anii activităţii universitare, Al. Lapedatu tratează unele teme de istorie modernă

şi contemporană918. Aplecarea spre asemenea teme şi subiecte îşi are explicaţia în nevoia de a

face cunoscute condiţiile interne şi externe în care românii au reuşit – în ciuda forţelor potrivnice

– să realizeze dezideratul Unirii, pildă şi îndemn pentru urmaşi, care trebuiau să consolideze

România Mare:

Alături de S. Dragomir, I. Lupaş, V. Pârvan, R. Rosetti, I. Nistor, Șt. Ciobanu, Gr. Nandriş, Al.

Boldur, I. Minea, I. Andrieşescu, D.M. Teodoreseu, N. Bănescu, V. Bogrea, Şt. Bezdechi, V.

Drăghiceanu, C. Gane, C.C. Giurescu, G. Murnu, R. Rosetti, P. Nicorescu ș.a. – generaţie ce stă sub

semnul marilor deschideri create de studiile lui A.D. Xenopol, D. Onciul şi, mai ales, N. Iorga – Al.

Lapedatu impune printr-o abordare sistematică şi multi-disciplinară a studiului istoriei, cele peste

450 de lucrări ştiinţifice elaborate de el fiind o dovadă grăitoare în acest sens. E1 a împletit riguros

cercetarea izvoarelor istoriei cu activitatea muzeistică şi aceea pentru păstrarea şi conservarea,

spre folosul ţării, a monumentelor istorice – cele mai directe şi concrete dovezi ale continuităţii

românilor. Pe urmele sale, împlinindu-i sau completându-i cercetările, dar păstrându-i liniile

directoare, au mers istorici mai tineri: P.P. Panaitescu, A. Oţetea, C. Daicoviciu, G. Oprescu, D.

Prodan, V. Vătăşianu, C. Göllner, R. Vulpe, Gh. Brătianu, Em. Condurachi, I. Nestor, D. M. Pippidi,

Şt. Pascu, V. Papacostea, C. Velichi ş.a., pe care Al. Lapedatu i-a încurajat şi ajutat. El susţine

publicarea lucrărilor lui Al. Bărcăcilă, C. Daicoviciu, Vl. Dumitrescu, Sc. Lambrino, D. Tudor, D.

Berciu, C. Mătase, I. Minea, R. Vulpe ş.a. preţuindu-le cercetările din domeniul preistoriei şi

antichităţii; sprijină pe C. Moisil, A. Sacerdoțeanu, I. Bărbulescu, Al. Ciorănescu, I. Corfus, M.

Costăchescu, I.C. Filitti, C.D. Florescu, G. Gane, Gh. Ghibănescu ș.a. în strădaniile lor de a

917 Cf. scrisoarea din 24 aprilie 1947 către I. E. Torouţiu, vezi supra. 918 A se vedea în acest sens comunicările sale : I. Cîmpineanu (1798-1863) (1936); Mărturii şi precizări nouă cu privire la sfârşitul hu Barbu Catargiu (1938). Un aventurier ungur în Principatele române în epoca Unirii lor (Gh. Bogathy) (1939); Februarie 1866 în perspectiva istorică a celor trei sferturi de veac (1941); Omul de la 2 mai învinsul de la 11 februarie şi Problerna agrară din timpul lui Cuza Vodă (1942); Între Cuza Vodă şi Costache Negri (1941); în chestiunea dizgraţiezi lui M. Kogălniceanu de către Cuza Vodă. Preludiile căderii lui Cuza Vodă (1943); Austria şi lovitura de stat de la 2/14 mai 1864 (1945).



impulsiona dezvoltarea numismaticii şi arhivisticii919; determină acordarea unor cuvenite onoruri

celor ce le meritau cu prisosinţă pentru activitatea lor pe tărâmul istoriei.

A evoca o personalitate cum s-a dovedit a fi Alexandru Lapedatu ni se pare un lucru de

două ori important: întâi pentru că el a dominat o epocă, apoi pentru că avem obligaţia morală de

a restitui istoriei pe făcătorii ei de bine, mai ales când aceştia, ca în cazul de faţă, sunt din multe

motive pe nedrept uitaţi.

Prezentarea lui Al. Lapedatu nu poate face abstracţie de cercetarea şi conservarea

monumentelor istorice şi deci de activitatea Comisiei Monumentelor Istorice.

De istorie Al. Lapedatu a fost legat prin formaţie, ca elev al lui N. Iorga, D. Onciul şi I.

Bogdan920, prin filiaţia sa mărturisită şi prin prietenia cu savanţi ca S. Puşcasiu, P. Nicorescu şi V.

Pârvan. O prietenie care-i va marca pe protagonişti pentru întreaga viaţă. Iată ce aflăm dintr-o

scrisoare trimisă lui Al. Lapedatu, la Academie, în 1947 de un prieten, C. Sporea, directorul Şcolii

Normale din Deva: „Şi fiind vorba de istorie îmi apare în minte o icoană care nu-mi pot da seama

dacă a fost o realitate sau numai o plăsmuire a minţii mele: într-o chiliuţă modestă studenţească

într-un amurg de seară, se sfătuiau trei prieteni: Lapedatu, Pârvan şi Nicorescu. Marele pontif

Iorga hotărâse să trimită pe unul din ei cu bursă în străinătate. Aveau să decidă, care dintre ei să

fie fericitul. După o scurtă deliberare Nestorul adunării hotărî să fie Pârvan, căci Nicorescu fiind

mai tânăr putea să mai aştepte. Ca spectator am admirat modestia celui care distribuia favoruri

pentru alţii, uitându-se pe sine”921. N. Iorga aprecia că alături de P. Gîrboviceanu – prezenţa lui

Al. Lapedatu a fost un noroc pentru CMI, iar cu ocazia primirii în Academie, în 1918, îl numeşte

„ucenic al şcolilor noastre, ce s-a apropiat de studiile istorice cu o iubire, cu o înțelegere a rostului

lor naţional şi uman care face ca oricare din studiile sale, redactate într-o formă întotdeauna

interesantă, să vibreze de o simţire care câştigă”922.

919 Interesantul volum III, a1 „Revistei arhivelor” apărut în anul 1937, cu mari greutăţi, îi este dedicat : „profesorului iubit şi admirat, istoricului savant, patriotului sincer şi devotat, cercetătorului neobosit al documentelor şi monumentelor de cultură strămoşească, marelui sprijinitor și ocrotitor al arhivelor româneşti”. 920 N. Drăgan, în „Dacoromania”, VIII, p. 488, aprecia că A1. Lapedatu poate fi considerat şi elev al lui I. Bianu. 921 BAR, fond Al. Lapedatu, VIII, mr. 198446/1947. Pe versou-ul scrisorii este însemnată sigur de Al. Lapedatu data evenimentului: 12 martie 1912. 922 Nicolae Iorga, Trei conferințe,în BCMI, 1938, p. 55-56; și în „Neamul Românesc”, an XIII, nr. 284, 14 oct. 1918.



Încheind lucrarea de faţă, voită a contribui la cunoaşterea mai aprofundată a multiplelor

aspecte ce se leagă structural de viaţa şi opera lui Al. Lapedatu, socotim că este locul să redăm

unele aprecieri ce provin de la două însemnate personalităţi: Traian Săvulescu şi Silviu Dragomir.

În sesiunea generală a Academiei Române, din 8 iunie 1948923, convocată cu ocazia preluării de

către Traian Săvulescu a Secretariatului general al Academiei, acesta preciza: „Sarcina este grea şi

vine la un moment greu. Este grea şi prin ea însăşi, căci cere o răspundere zilnică, şi prin aceea

că la acest loc s-au perindat o sumă de bărbaţi de mare valoare, care au contribuit pentru ridicarea

prestigiului ştiinţei şi pentru întărirea Academiei. Mă simt copleşit de figurile lui Ion Bianu, Dimitrie

Sturdza, G. Ţiţeica, Vasile Pârvan şi de figura blândă a colegului Al. Lapedatu. Sunt dator să spun

ceea ce cunosc despre rolul pe care l-a îndeplinit colegul Lapedatu, din locul său de secretar

general. Alexandru Lapedatu şi-a început cariera la Academia Română ca funcţionar, lucrând sub

supravegherea lui Dim. Sturdza şi Ion Bianu, în atmosfera de muncă ce găsise aici. A fost 10 ani

membru corespondent, iar de 30 de ani este membru activ al Instituţiunii. Pentru calităţile sale, a

fost Preşedinte, iar de 9 ani încoace a fost secretar general al Academiei. În această lungă carieră

academică, colegul Lapedatu a desfăşurat o activitate care niciodată, nu s-a abătut de la interesele

instituţiei. Fire blândă, împăciuitoare şi armonioasă, ca ministru al Cultelor, a ajutat Academia,

când s-a găsit în impas. Prin stăruinţa lui s-a obţinut ceea ce trebuia pentru ridicarea edificiului

Bibliotecii. E1 a stăruit şi pentru realizarea construcţiei întregului edificiu al Academiei, după

planurile ce se făcuseră – realizare pe care însă au împiedicat-o vremurile grele care au urmat. Au

venit apoi momente grele. Colegul Lapedatu şi-a urmat însă drumul drept. Cine vrea să facă

istorie, trebuie să reţină aceste merite ale colegului Lapedatu – iar eu fac istorie. Hotărârea d-lui

Lapedatu de a părăsi (sic !) postul de Secretar general în aceste momente de răspântie, o aşez în

grija sa de rostul şi fiinţa Academiei. Colegul Lapedatu a socotit să se retragă, spre a nu fi o piedică

în mersul instituţiei. Gestul său este frumos. El se desparte senin din postul său, putând spune:

«Mi-am făcut datoria cât am putut mai mult şi mai bine. Este timpul să vină alţii să ia această

sarcină mai departe»”.

923 Extras după copia procesului-verbal cu nr. 21/8 iun. 1948 în Arhiva familiei dr. Ana și Ioan Macavei, pusă cu gentilețe la dispoziția noastră.



Într-o notiţă scrisă, după revenirea sa la Cluj şi destinată unei eventuale comemorări a lui

Alexandru Lapedatu la Academie pe care o considera un act de restituire meritată924 – Silviu

Dragomir aprecia: „Partea cea mai însemnată a vieţii sale Al. Lapedatu a închinat-o studiului

istoriei române. Timp de o jumătate de secol a fost unul din cei mai devotaţi cercetători ai acestei

ştiinţe pe care a îmbogăţit-o cu numeroase lucrări concepute cu un deosebit spirit critic. Studiile

sale istorice, fie că tratează capitolele cele mai importante ale domeniilor române în sec. XV şi

XVI, sau analizează formarea legendei despre descălecat, fie că urmăresc curentele politice ale

burgheziei în sec. al XIX-lea sau că încearcă a stabili criteriile de a considera şi preţui vechile

noastre monumente istorice, toate au fost privite drept contribuţii valoroase pentru ridicarea

nivelului ştiinţific al istoriografiei române. Temperamentul său echilibrat nu l-a atras niciodată

spre extremităţi. Căutând cu spirit analitic realităţile istorice, a ştiut să le înfăţişeze totdeauna cu

temeinicie, ferindu-se atât de excesele stilistice, cât şi de exagerările şi rătăcirile ideologice

proprii generaţiei sale”. Istoricul atât de zgârcit în aprecieri la adresa confraţilor, considera că A1.

Lapedatu „A fost, astfel, nu numai un istoric învăţat, ci şi un îndrumător al muncii ştiinţifice, pe

care a servit-o totdeauna cu vrednicie” şi că „Nu numai ca istoric, dar şi ca om politic nu a nutrit

niciodată sentimente de naţionalism şovin. Xenofobia şi intoleranţa religioasă au fost străine de

fiinţa sa”.

Nădăjduim că prin reliefarea acestor multiple dovezi legate de viaţa, activitatea şi opera lui

Al. Lapedatu, să-i aducem recunoştinţa şi respectul ce i se cuvin.

La sărbătorirea lui Lapedatu, în iarna lui 1937, Titu Gane spunea: „V-aţi îndeplinit menirea

şi v-aţi făcut datoria integral în cea mai epocală fază a vieţii neamului nostru. Aţi văzut izbândind

crezul dv., aţi dat naţiunii d-voastre o viaţă de pilde ce vor rămâne, aţi dat acestei naţiuni toată

forţa d-voastră spirituală şi toată energia d-voastră fizică. Este în amurgul vieţii suprema

mângâiere”. Iar cel omagiat, privind soarele ce răsare peste Transilvania, cum era el reprezentat

pe medalia jubiliară, sintetiza scopul activităţii sale de o viaţă: „renaşterea libertăţii naţionale şi

independenţei politice a acestui scump pământ românesc, la 1918 – a acelei Transilvanii ale cărei

924 Notiţă, redactată de Silviu Dragomir şi încredinţată în manuscris, familiei dr. Ana şi Ioan Macavei. Ne permitem să evocăm aici strădania demnă de admiraţie şi laudă a fiicei savantului. Al. Lapedatu, Doamna Ana Macavei care şi-a făcut un scop în viaţă din readucerea la lumină a vieții şi destinului unui mare român. Vezi la Stelian Mândruţ, Silviu Dragomir despre Alexandru Lapedatu, în „Sargetia”, XX, (1986-1987), 1989, p. 459-464.



suferinţe milenare au frământat sufletul meu de adolescent în epoca glorioasă a Memorandumului

ale cărei năzuinţe spre libertate le-am nutrit în anii tinereţii; pe vremea entuziastelor mişcări ale

Ligii culturale, pentru a cărei emancipare şi unire cu patria mumă am adus şi eu, ca toţi semenii

generaţiei mele, modesta mea contribuţie la Conferinţa de Pace și pentru a cărei viaţă, în sens

naţional și democratic, am dat, alături de toţi prietenii politici, cu care am luptat în acest scop,

anii cei mai buni ai maturităţii”925.

Întreaga viaţă şi activitatea unui om ilustrează, la urma urmei, ce a făcut acesta mai bun. Iar

Alexandru Lapedatu este unul din milioanele de români care au aparţinut generaţiei Marii Uniri.

Sigur, unul dintre cei mai buni.

Ca pe mulţi dintre aceştia, regimul comunist l-a declarat duşman, înlăturându-l din

demnităţile câștigate onest, urmărindu-i prin Securitate orice vorbă şi faptă.

În noaptea de 4/5 mai 1950 a fost arestat şi dus, în lotul demnitarilor, la închisoarea din

Sighetul Marmaţiei. Aici și-a sfârşit zilele, de ziua sa onomastică, la 30 august 1950, lipsit de

respectul şi înţelegerea semenilor. Părea pentru el și generaţia sa că Dumnezeu și-a ridicat mâna

protectoare de pe oameni, că răul a izbândit.

Sfârşitul lui Alexandru Lapedatu s-a petrecut în cadrul dramei naţionale, a elitei politice şi

culturale ce reprezenta o altă lume, alte idealuri și precepte decât cele impuse odată cu începutul

procesului comunizării țării.

Un șir de nedreptăţi, privațiuni, fărădelegi şi prigoniri a însoţit schimbările fundamentale de

după 1945, susţinute în numele „celei mai drepte dintre lumi”. Acestea au făcut numeroase victime

și au acumulat un imens patriumoniu de durere, provenit din atâtea destine frânte. Multe calităţi

şi trăsaturi native, esenţiale, ce definesc specificul naţional au fost pervertite, forţa guvernând

societatea românească. Un asemenea proces lasă urme îndelung, mai ales că peste anumiţi

oameni și valori s-a aşternut voit un imens văl de uitare. Toate acestea trebuie cunoscute, judecate

cu înţelepclune şi, mai ales, căutate căile de îndreptare.

925 „Viitoru1”, an XXIX, nr. 8718, 3 mai 1937. La sărbătorire au participat (la Cluj): C. I. C. Brătianu, C. Corneanu, Fl. Ştefănescu Goangă, Tib. Moșoiu, Val. Roman, Titu Gane, Gh. Cipăianu, Valer Pop, toţi reprezentanţii judeţelor din Transilvania și Banat.



ANEXE

ANEXA 1

DISTINCȚII, ORDINE, ÎNSEMNE, MEDALII ȘI DECORAȚII ACORDATE LUI ALEXANDRU LAPEDATU

Medalia jubiliară Carol I (cf. Decretului Regal nr. 5384/28 dec. 1905, Monitorul oficial nr.

218/1 ian. 1906) – 10 mai 1906

Medalia Bene Merenti cl. II (Decret regal nr. 885/24 mart. 1909)

Ordinul Steaua României în grad de comandor (Decret regal/21 oct. 1922)

Marele cordon al Ordinului Sfântului mormânt în grad de mare cruce (Ierusalim, Decret nr.

68/26 ian. 1924)

Ordinul „Polonia restitută” (1925)

Ordinul Coroana României în grad de mare cruce (Decret regal/22 ian. 1926)

Declarația Ordinului național Legiunea de Onoare a Franței în grad de mare comandor (Paris,

Nr. 5660/19 dec. 1927)

Ordinul Coroanei Italiei în grad de mare cruce (Cancelaria Ordinelor nr. 1067/8 iun. 1928)

Medalia Bene Merenti cl. I (Decret regal nr. 2749/3 nov. 1928): pentru merite „istorice,

literare și didactice”.

Ordinul Sf. Grigore cel Mare în grad de mare cruce-clasa civilă (Decret pontifical al Papei

Pius XI/10 sept. 1929)

Medalia Răsplata muncii pentru învățământ cl. I (Decret regal nr. 4102/17 nov. 1930:

„pentru servicii aduse învățământului”).

Semnul onorific Răsplata muncii pentru 25 ani în serviciul statului (Decret regal nr. 3994/10

dec. 1931)



Ordinului Meritul Cultural în grad de cavaler cl. I pentru litere și opere literare (Decret

regal/22 sept. 1931): „pentru servicii aduse școalei, bisericii, precum și pe tărâm literar, artistic,

științific și social”

Medalia Peleș (Decret regal nr. 2305/16 aug. 1933; Decret nr. 224/25 sept. 1933)

Semnul onorific Vulturul României în grad de comandor cl. II (Decret regal nr. 2762/11 nov.

1933)

Ordinul Ferdinand I în grad d mare ofițer (Decret regal/15 mart. 1934)

Ordinul Leul alb în grad de mare Cruce (Cehoslovacia) (Decretul Președintelui Slovaciei –

1937)

Ordinul coroanei Iugoslaviei în grad de mare cruce (Decret 1116/20 feb. 1937)

Medalia centenarului regelui Carol I (Decret regal nr. 1915, 2036/1939 și nr. 372/1940):

„Pentru contribuția adusă înzestrării oștirei”. Brevet dat de Ministerul înzestrării armatei nr.

6272/9 mart. 1940. Meritul cultural în grad de comandor (Decret regal nr. 248/1 feb. 1943):

„Pentru litere”.

ANEXA II

MEMBRII SENATULUI ȘI CAMEREI

TRANSILVANIA ȘI BANAT

Senatul

Guvernul I.I.C. Brătianu (27.III.1922-27.III.1926)

1. Aciu Alex. – Sălaj (circ. Șimleu S.)

2. Bran Emil – „ (Zalău)

3. Ardelean Cornel – Arad (Arad)



4. Cociaș Ctin. – Arad (Radna)

5. Givulescu Pricopie – Arad (Radna)

6. Baciu Mihail – Solnoc Dăbîca (Gherla)

7. Bilț Aurel – „ „ (Ileanda Mare)

8. Mișca Liviu – „ „ (Dej)

9. Balaș Ernö – Trei Scaune (Ghezoi – Odorhei)

10. Bianu Vasile (dr) – Cojocna (Huedin)

11. Mihali Teodor – „ (Cluj)

12. Vescan Ion – „ (Cojocna)

13. Bociat Valer – Hunedoara (Petroșani)

14. Constantinescu N. (gen.) – Hunedoara (Brad)

15. Constantinescu Tancred – „ (Orăștie)

16. Panaitescu Ion – „ (Deva)

17. Munteanu Alex. (protop.) – Bihor (Tileagd)

18. Cosma Gavril – „ (Beiuș)

19. Genț Iosef – „ (Marghita)

20. Iliescu D. (gen.) – „ (Salonta Mare)

21. Ilie Dăianu (protop.) – Alba de Jos (A. Iulia)

22. Macavei Victor – „ (Aiud)

23. Pascu Ion – Timiș (San-Micloș)

24. Dimescu Ctin. – Timiș (Ceacova)

25. Fülöpp Bela – Timiș (Timișoara)

26. Möller von Karl – Timiș (Aradul Nou)



27. Dissescu G. Ctin. – Sibiu

28. Drăghici P. – Sibiu (Sebeșul Săsesc)

29. Popa Ion (protop.) – Caraș-Severin (Orșova)

30. Galiciu Dim. – „ (Reșița; 1924-25 Porumb Nestor)

31. Gropșian Mihai – „ (Oravița)

32. Musta Filaret (arhiereu) – Caraș-Severin (Caransebeș)

33. Géza Szöcs – Ciuc (Miercurea Ciuc); 1924-25 Florea Iuliu

34. Hamon Robert – Satu Mare (Careii Mari)

35. Mihail C. Ion – Satu Mare (Satu Mare)

36. Nistor Aurel – Satu Mare (Baia Mare)

37. Hancu D-tru. – Târnava Mică (Diciosînmartin)

38. Kiss Demetru – Oradea Mare

39. Mircea Ignat – Târnava Mare (Mediaș)

40. Schullerus Adolf – Târnava Mare (Mediaș)

41. Mureșan Iovian – Turda Arieș (Trascău)

42. Pop Șt. – Turda Arieș (Turda)

43. Pal Șt. – Odorhei (Odorhei)

44. Pella Vespanian – Maramureș (Sighet)

45. Tarția Ion – „ (Vișeul de Jos)

46. Plony Arthur – Brașov

47. Racoviță Gh. Em. – Univ. Cluj

48. Rusu Șt. – Mureș Turda (Tîrgu Mureș)

49. Stroescu Vas. – Mureș Turda



Biroul

50. Popovici Gh. (protop.) – Caraș Severin (Lugoj)

51. Moldovan Iuliu – Arad (Boroș-Sebeș)

52. Păcurariu Ion – Bistrița Năsăud

53. Borzea Nic. (protop.) – Făgăraș

Guvernul gen. Averescu (25.VI.1926-6.VI.1927)

Senatul

1. Lapedatu Al. – Univ. Cluj

2. Balogh Arthur (dr.) – Cluj – Comșa Ionel – Cluj (Camera Com.)

3. Munteanu Aurel (protop.) – Cluj – Mărcuș N. – Cluj (Cam. Ind.)

4. Dăianu Ilie (protop.) – Cluj; Moldovan Valer (Cam. Agr.)

5. Suciu Ioan (dr.) – Arad

6. Barabas Béla (dr.) – Arad

7. Moldovan Silviu – Arad

8. Rocsin Florian (protopresbiter) – Arad

9. Beu Ilie (dr.) – Sibiu

10. Drăghici P. – Sibiu

11. Bilțiu Aurel (preot) – Someș

12. Munteanu Victor (dr.) – Someș

13. Popp Gh. – Someș

14. Bîrlea Gh. – Maramureș

15. Rednic Ion (dr.) – Maramureș



16. Möller Carol – Timiș Torontal

17. Blascovics Franc. – Timiș Torontal

18. Ciobanu Aurel (dr.) – Timiș Torontal

19. Iova Gh. (dr.) – Timiș Torontal

20. Tornya Iuliu (dr.) – Timiș Torontal

21. Buzilă Romul – Satu Mare

22. Teodorian – Carada Marius – Satu Mare

23. Ciortea Aurel – Sălaj

24. Domahidy Elemer – Sălaj

25. Rocșa Remus – Sălaj

26. Clinciu Ioan – Făgăraș

27. Șerban de Voila (dr.) – Făgăraș

28. Connerth Arthur (dr.) – Târnava Mare

29. Stoica Emilian (protop.) – Târnava Mare

30. Domide Emil – Năsăud

31. Popescu Virgil – Năsăud

32. Domșa C. Aurel – Târnava Mică

33. Todoran Dumitru – Târnava Mică

34. Eliad Alex. (col.) – Turda

35. Mureșan Ion – Turda

36. Sandor Iosif – Trei Scaune

37. Ferenczy Géza – Trei Scaune

38. Saturn Isidor – Hunedoara



39. Ghidionescu Vlad – Hunedoara

40. Mironescu C. George – Hunedoara

41. Popp Iustin (dr.) – Hunedoara

42. Gyárfás Elemér (dr.) – Ciuc

43. Görög Ioachim – Ciuc

44. Gropșianu Mihai (dr.) – Caraș

45. Jianu Gh. – Caraș

46. Kiriacescu Al. – Caraș

47. Groza Adam (paroh) – Severin

48. Ionescu Nic. – Severin

49. Murariu Alex. – Severin

50. Hărșia Ion (dr.) – Mureș

51. Tăzlăuanu C. Oct. – Mureș

52. Telecki Artur – Mureș

53. Horwath Andrei – Bihor

54. Iacob Lazăr – Bihor

55. Kocsán Ioan – Bihor

56. Papp Ioan – Bihor

57. Popa Gh. (dr.) – Bihor

58. Marciac Ion (dr.) – Alba

59. Popovici Petru (protop.) – Alba

60. Molnár Kálmán – Odorhei

61. Szakács Péter – Odorhei



62. Polony Arthur (dr.) – Brașov

63. Moga Ctin. – Brașov

Guvernul Vintilă Brătianu (17.VII.1927-10.XI.1928)

Senatul

1. Aciu Alex. – Sălaj

2. Mărășescu Matei – Sălaj

3. Trufaș Tr. – Sălaj

4. Pascu Ioan – Timiș Torontal

5. Agliceriu Remus – Timiș Torontal

6. Balmez Teodor – Timiș Torontal

7. Lampel Șt. – Timiș Torontal

8. Obădeanu Pavel – Timiș Torontal

9. Anderco Artemiu – Maramureș

10. Stețiu Victor (preot) – Maramureș

11. Bilțiu Aurel – Someș

12. Munteanu Victor (dr.) – Someș

13. Sneriu Nic. – Someș

14. Boeriu Ion (dr.) – Turda

15. Pașca Remus (dr.) – Turda

16. Bogdan-Duică Gh. – Caraș

17. Musta Virgil (protop.) – Caraș

18. Rîmneamțu Patrichi – Caraș



19. Bohoțiel Coriolan (dr.) – Satu Mare

20. Mihail C. Ion – Satu Mare

21. Boilă Romul – Târnava Mică

22. Munteanu Eug. Târnava Mică

23. Boiu Atanasie – Sibiu

24. Soricu U. Ion – Sibiu

25. Burger Albert – Mureș

26. Ionescu Dimitrie (dr.) – Mureș

27. Russu Șt. (protop.) – Mureș

28. Ciuhandu Gh. (preot) – Arad

29. Demian Aurel (dr.) – Arad

30. Ispravnicu Sever (dr.) – Arad

31. Manolescu D. (dr.) – Arad


33. Dimitriu Ctin. – Făgăraș; Mironescu C. Gh.

34. Cojocariu Ilarie – Târnava Mare

35. Mircea Ignatie – Târnava Mare

36. Curteanu Gh. – Năsăud

37. Meruțiu V. – Năsăud

38. David Candiu – Alba

39. Urzică Vas. – Alba

40. Tănăsescu Aurel – Hunedoara

41. Dubleșiu Gh. – Hunedoara



42. Piso Pompiliu – Hunedoara

43. Zugravu N. (canonic) – Hunedoara

44. Poruțiu Valentin – Cluj

45. Frâncu Amos – Cluj

46. Lapedatu Ion – Cluj

47. Martinovici Ctin. – Cluj

48. Mărcuș Mihai – Cluj

49. Ștefănescu Goangă Fl. – Cluj

50. Tamaș Simion – Cluj


52. Kiș Gheza – Ciuc

53. Hurmuzescu Dragomir – Bihor

54. Iacobi Emil (dr.) – Bihor; Iașcu Dim.

55. Teuca Vasile – Bihor

56. Iancso Gavril (dr.) – Trei Scaune

57. Popovici Iosif – Trei Scaune

58. Ionică Ion – Brașov

59. Lapedatu Al. – Brașov

60. Pella Vesp. – Odorhei

61. Popovici Gh. – Severin

62. Tătucu Gh. (preot) – Severin

63. Văleanu Aurel – Severin; Corneanu Corneliu (dr.)

Biroul



64. Zigre N. (dr.) – Oradea

65. Mincă Teodor – Odorhei

Guvernele Maniu și Mironescu (22 dec. 1928-30.IV.1931)

Senatul

1. Albini V. Iuliu – Alba

2. Aron Victor (preot) – Alba

3. Ancușa G. Romul – Severin

4. Simu Simion – Severin (1930-31 Dobrin Gh.)

5. Văleanu Aurel – Severin

6. Balogh Arthur – Odorhei

7. Sebesi Ioan – Odorhei

8. Balta Coriolan – Timiș Torontal

9. Bugariu Sever – Timiș Torontal

10. Muth Gaspar – Timiș Torontal

11. Balya Simion (preot) – Maramureș

12. Kindris Vas. – Maramureș

13. Bardossy Aug. – Caraș

14. Cotîrlă Ioan – Caraș

15. Vida Ioan (preot) – Caraș

16. Basarab Adam (preot) – Hunedoara

17. Ghidionescu Vlad – Hunedoara

18. Ienea Ioan (preot) – Hunedoara



19. Pop Iustin – Hunedoara

20. Bilțiu Aurel (preot) – Someș

21. Motogna Victor – Someș

22. Popovici A. Dinu (dr.) – Someș

23. Binder Wilhelm – Târnava Mare

24. Soepkez Richard – Târnava Mare

25. Blaga Iosif – Brașov

26. Braniște Victor – Brașov

27. Bohățiel Coriolan – Satu Mare

28. Nemeș Al. (maior) – Satu Mare

29. Borcea Lucian – Sibiu

30. Russu Oct. – Sibiu

31. Botoc Alexa – Arad

32. Grofșoreanu Iuliu – Arad (1929-30 Veliciu Emil)

33. Teodorescu A. Ctin. – Arad

34. Brumboiu Moise (vicar) – Făgăraș

35. Chirtop Zosim – Turda

36. Nicola Andrei – Turda

37. Comșa Ionel – Cluj (1929-30 Tămașiu Simion – Cluj)

38. Iacobici Iacob – Cluj (Univ.)

39. Mircea R. Ctin. – Cluj

40. Neguțoiu F. Ioan – Cluj

41. Poruțiu Val. – Cluj



42. Egry Gelu – Bihor

43. Erdely Sever –Bihor

44. Magyar Aug. (preot) – Bihor

45. Trif Titu (preot) și Viciu Quitiliu

46. Fabian Ladis – Trei Scaune

47. Șandor Iosif de Paké – Trei Scaune

48. Gyárfás Elemér – Ciuc

49. Pál Gábor – Ciuc

50. Macaveiu Victor (preot) – Târnava Mică

51. Vulcu Nic. – Mureș

52. Pantea Ioan – Mureș

53. Suciu Victor – Mureș

54. Pop Gh. – Sălaj

55. Sabo Dănilă – Sălaj

56. Trufașiu Tr. (protopop) – Sălaj

57. Rogneanu Nic. – Năsăud

Biroul

58. Boilă Romul – Târnava Mică


60. Moldovan Val. – Cluj

61. Agliceriu Remus – Timiș Torontal

62. Otoiu Adrian – Năsăud

63. Nemeș Simeon – Cluj



64. Pascu Ioan – Timiș Torontal

Guvernul N. Iorga (15.VI.1931-10.VI.1932)

Senatul

1. Alămoreanu Ioan (dr.) – Arad

2. Botiș Th. – Arad

3. Manolescu Dim. (dr.) – Arad

4. Stan Teodor – Arad

5. Angelescu N. Dtru. – Bihor

6. Bărbulescu Ioan – Bihor

7. Bica Ludovic – Bihor

8. Pavel Ctin. (dr.) – Bihor

9. Antonescu P. – Mureș

10. Ionescu P. (dr.) – Mureș

11. Vasilescu Karpen N. – Mureș

12. Baciu Axente – Brașov

13. Lacea Ctin. (dr.) – Brașov

14. Bănescu N. – Univ. Cluj

15. Ionel Comșa (dr.) – Cluj

16. Constantinescu Delabaia Ion – Cluj

17. Mircea R. Const. – Cluj

18. Simion Alex. – Cluj

19. Șerban Mih. – Cluj



20. Bercowitz I. – Timiș Torontal

21. Cosma Aurel (dr.) – Timiș Torontal

22. Muth Gaspar – Timiș Torontal

23. Pavel Petru – Timiș Torontal

24. Tino Ovidiu – Timiș Torontal

25. Bichigean Vasile – Năsăud

26. Oanea Laurențiu (dr.) – Năsăud

27. Binder Wilhelm (dr.) – Târnava Mare

28. Frăticiu Ion (dr.) – Târnava Mare

29. Bica Ion – Someș

30. Ghika Ioan – Someș

31. Mânzat George – Someș

32. Boeriu Ioan (dr.) – Turda

33. Frâncu Amos – Turda

34. Bontescu Victor (dr.) – Hunedoara

35. Moța Ioan – Hunedoara

36. Niculescu Ritz Dtru. – Hunedoara

37. Stanciu Victor – Hunedoara

38. Brancovici M.E. – Târnava Mică

39. Medeșan Petre – Târnava Mică

40. Ciplea Vas. – Maramureș

41. Condrus Mihail – Maramureș

42. Corneanu Petre (dr.) – Caraș



43. Jianu Gh. – Caraș

44. Vulcu Nic. – Caraș

45. Doroș Alex. – Satu Mare

46. Seltea Alex. – Satu Mare

47. Drăghici P. – Sibiu

48. Petra Nic. (dr.) – Sibiu

49. Grecu Pavel – Severin

50. Murariu Ctin (dr.) – Severin

51. Tătucu Gh. – Severin


53. Kiss Geza – Ciuc

54. Mărășescu Matei (col.) – Sălaj

55. Olteanu Ioan – Sălaj

56. Tătărescu Șt. (col.) – Sălaj

57. Mironescu Gh. Gh. – Făgăraș

58. Vassu Oct. (dr.) – Făgăraș

59. Russu Abrudeanu I. – Alba

60. Urzică Vasile – Alba

61. Șandor Iosif de Páké – Trei Scaune

62. Pella Vesp. – Odorhei

Biroul

63. Bohățiel Leo (dr.) – Cluj

64. Alexianu Gh. – Trei Scaune



65. Manolescu Gh. (dr.) – Odorhei

66. Crăciun Raul – Bihor

Guvernul Vaida Voievod (30.VII.1932-18.XI.1933)

Senatul


2. Mathis Andrei – Odorhei

3. Bárdos Petru – Trei Scaune

4. Bejan Ion (preot) – Caraș

5. Buracu Coriol. – Caraș

6. Duda Tulbure – Caraș

7. Bianu Ioan – Târnava Mică

8. Binder Wilh. – Târnava Mare

9. Soepkéz Rich. – Târnava Mare

10. Bîrlea Victor – Severin

11. Georgescu Nică – Severin

12. Jucu Ioan – Severin

13. Bohățiel Coriol. – Satu Mare

14. Doboși Andrei – Satu Mare

15. Borcia Lucian – Sibiu

16. Bratu Nic. – Sibiu

17. Borza Alex. – Năsăud

18. Botian Francisc (preot) – Alba



19. David Candiu – Alba

20. Branisce Victor – Brașov

21. Debu Petre (preot) – Brașov

22. Căpîlneanu Iuliu (preot) – Turda

23. Moldovan Valeriu – Turda

24. Ciovici August. – Bihor

25. Erdélyi Sever – Bihor

26. Matei Ioan (dr.) – Bihor

27. Prie Oct. – Bihor

28. Trif Titu – Bihor

29. Comșa Ionel – Cluj

30. Lapedatu Al. – Cluj (Univ.)

31. Mircea R. Ctin. – Cluj

32. Poruțiu Valentin – Cluj

33. Șerban Mihail – Cluj

34. Tămasiu Simion – Cluj

35. Ghilea Aurel (preot) – Sălaj

36. Oros Vasile – Sălaj

37. Grofșoreanu Iuliu – Arad

38. Laza G. Romul – Arad

39. Moldovan Iuliu (dr.) – Arad

40. Sandor Ioan – Arad




42. Precup Emil – Ciuc

43. Hotea Mihail (preot) – Maramureș

44. Pop Tr. – Maramureș

45. Iancu Alex. – Timiș Torontal

46. Iliescu Nic. – Timiș Torontal

47. Reitter Emeric – Timiș Torontal

48. Vidrighin Stan – Timiș Torontal

49. Ivan Ioachim – Hunedoara

50. Parasca Leo (dr) – Hunedoara

51. Pop Iustin – Hunedoara

52. Vlad Alex. (gen.) – Hunedoara

53. Mișca Liviu – Someș

54. Popovici Dtru (dr.) – Someș

55. Pop M. Ioan – Mureș

56. Popescu Adrian – Mureș

57. Vulcu Nic. – Mureș

58. Russu Oct. – Făgăraș

59. Dobrescu Aurel – Făgăraș

60. Șandor Iosif de Paké – Trei Scaune



Biroul

61. Macaveiu Victor – Târnava Mică

62. Moldovan Victor – Năsăud

63.Crîșmariu Oct. – Timiș Torontal

64.Motogna Vict. – Someș

65. Nemeș Simion – Cluj

66. Văleanu P. George – Sălaj

Guvernul Gh. Tătărescu (febr. 1934-19.XII.1937)

Senatul


2. Mincă Th. (protop) – Odorhei

3. Stanca Seb. (preot) – Cluj

4. Bănescu P. Nic. – Cluj (Univ.)

5. Comșa Ionel – Cluj

6. Fabius Șt. – Cluj

7. Jumanca Iosif – Cluj

8. Lapedatu Al. – Cluj

9. Mircea R. Ctin (ing.)

10. Moldovan Valer – Cluj

11. Bejan Anastasie – Năsăud

12. Oanea Laurențiu – Năsăud

13. Bercowitz Israel – Timiș Torontal



14. Nicolau Avram – Timiș Torontal

15. Pintea Vichentie – Timiș Torontal

16. Reitter Emerich – Timiș Torontal

17. Savu Petru – Timiș Torontal

18. Bica Lud. – Bihor

19. Mihail C. Ioan – Bihor

20. Negulescu Anastase – Bihor

21. Păcală Gh. – Bihor

22. Binder Wilh. – Târnava Mare

23. Sasu Onoriu (preot) – Târnava Mare

24. Boeriu Ioan – Turda

25. Meșter Vasile – Turda

26. Bordea Ioan – Brașov

27. Glajariu Vasile – Brașov

28. Boroș Ilarie (preot) – Maramureș

29. Munteanu Mih. (protop.) – Maramureș

30. Bunea Ioan – Someș

31. Macavei Andrei – Someș

32. Cădar Al. (prot.) – Sălaj

33. Domșa I. Iulian – Sălaj

34. Ciuntu M. Grigorie – Arad

35. Pleș Gh. – Arad

36. Ugliș P. – Arad



37. Crețu Miron (dr.) – Trei Scaune

38. Cristea Ioan – Ciuc


40. Dragoș Aurel (protoereu) – Satu Mare

41. Latiș Alecsi (protop.) – Satu Mare

42. Feneșiu Victor – Severin

43. Sgaverchia Dim. – Severin

44. Ștefănescu Șt. (gen.) – Severin

45. Füllop Desideriu – Hunedoara

46. Ronuncianu Mih. – Hunedoara

47. Teodorescu N. (ing.) – Hunedoara

48. Muntean Eug. – Târnava Mică

49. Oprean Gh. (protop.) – Târnava Mică

50. Musta Virgil (protop.) – Caraș

51. Stoicescu Ctin. – Caraș

52. Mironescu G.G. – Caraș

53. Rusu Abrudeanu Ion – Alba

54. Skupiewski Lucian (dr.) – Alba (1934-35 Roman Valer)

55. Russu Șt. (protop.) – Mureș

56. Sălăgean Ioan (protop.) – Mureș

57. Simion D. Ioan – Sibiu

58. Șandor Iosif de Pake – Trei Scaune

59. Taflan Romul – Făgăraș



Biroul

60. Vulcu I. Ioan – Hunedoara

61. Georgescu Marius (dr.) – Mureș

62. Grosu N. Nic. – Someș

63. Păușești P. Nic. – Arad

64. Pop Oct. – Făgăraș

65. Vasiliu Matei – Bihor

66. Boiu Anastasie – Sibiu

67. Săndulescu Al. – Sălaj

Camera

Legislația 27.II.1922-27.III.1926

Alba de Jos: Iuliu Maniu dr., Meteș P., Rusu Abrudeanu I., Agîrbiceanu I., Bălan Ion dr.

Arad: Zima Tiberiu, Goldiș V., Marșieu Justin dr., Ștefan Vasile, Dîrlea Pavel, Groza Ioan dr.,

Pop C. Ștefan, Grofșoreanu Iuliu, Tomulescu Cristian

Bihor: Zigre Nicolae dr., Banu Ctin D., Lapedatu Al., Bănescu N., Lazăr Aurel dr., Lascu

Demetru dr., Tărău Iosif, Avram Sever dr., Chievai Vasile dr., Negulescu Anast. col.

Bistrița-Năsăud: Moldovanu Victor dr., Connerth Arthur dr., Meruțiu Vasile dr.

Brașov: Grădișteanu Ion, Connerth Fritz, Algiu Alex.

Ciuc: Cristea M. Ion, Bogdan Șt. dr., Ernyey Arpad dr.

Caraș-Severin: Girda Gh.dr., Corneanu Cornel dr., Popovici I. Iosif dr., Orzescu Ilie, Lalescu

Tr., Conciliatu I. Mavrodi Al., Vaida Voievod Al. dr., Brădiceanu Mihail

Cojocna: Socol Aurel dr., Dan Sever dr., Podea Aug. dr., Andrei Alex., Nemeş Simion dr.,

Hațegan Emil



Făgăraş: Brătianu C. I. Ion (+)⁎, Popa Lisseanu G., Ionică Ioan Mararnureş : Man Zizi dr., Pella

V. Vespasian, Urde Ion, Mihaly Petru dr. Mureş – Turda: Popescu Adrian, Octavian Goga (+),

Brătăşanu P. Pavel (+), Rusu Aurel dr., Bernadu G.dr.

Odorhei : Tănăsescu C., Pora Andrei, Kiss Geza dr.

Sălaj: Labonțiu Emil dr., Deleu Victor dr., Lapedatu Ion, Athanasovici Vladimir, Pop George

Satu Mare : Tibil Ioan dr., Dragoş Teofil, Tripon G., Suta Ioan dr., Pop Mihail, VasiIescu Al.

Jean, Dragoş Aurel dr.

Sibiu: Brandsch Rudolf, Piso Eugen dr., Soricu Ioan, Lupaş I, dr., Vulcu Simion

Solnoc-Dăbâca: Popovici Mihail dr., Pavelea Oct. dr., Dobrescu Aurel dr., Manu Dumitru dr.,

Munteanu Victor dr., Pop Gh.

Tîrnava Mare: Motaş Ctin dr.; Hîncu Vasile dr., Hans Hedrich dr.

Timiş : Cosma Aurel dr., Ionescu Alex., Kacish Mihail dr., Meziu •Valeriu dr., Krauter Franc.

dr., Licareţiu Paraschiv dr., Obădeanu Pavel dr., Bocu Sever dr., Reitter Emeric

Trei Scaune : Sandor Iosef, Paşca Dtru, Iteanu Alex.

Turda Arieş: Boeriu Ion dr., Mateiu Ion, Paşca Remus, Mărie Gheorghe

Hunedoara : Văiţoianu Art. gen., Moldovanu Ctin, Groza P. dr., Moşoiu Tr, gen., Bursan Ctin,

Girboviceanu P. Petre (+), Piso Pompiliu dr., Florian Ion, Bugnariu Iosif

Legislatura 25.VI.1926-4.VI.1927

Alba de Jos : Goga Eugen (+), Giniu Ion (pr.), Maniu Iuliu dr., PoP Emil, Pop Ioan dr.

Arad: Babuţa Teodor, Cornel Iancu, Petru Marşieu, Bela Parecz dr., Iustin Montza, Dimitrie

Apătean, Hans Beller, Eugen Spinanțiu, Iustin Marşieu

⁎ N.n.: morți la data întocmirii evidenței (1944)



Bihor: Sadoveanu Mihail, Iacob Ioan. dr., Desianu P. Adrian, Rotzo Eng., Pap E. Petru, Rocsin.

Nic dr., Weiss Alex. dr., Pop Grig. dr., Filip Victor dr.

Bistriţa-Năsăud : Moldovan. Victor dr.; Oanea Laur. dr., Giuglea George

Braşov: Petrovici Ioan, Connerth Fritz, Nițescu Voicu dr.

Caraş: Nedelcu Ctin, Furlugeanu Octav, Bojinca Corn., Cliza A. C., Gaspar Mihail

Severin : Jumanca Pavel, Nemoianu P. .dr., Hadan Aurel dr., Gelejan Fabius dr, Fotoc Petre,

Brediceanu Caius dr.

Ciuc: Cioflec Virgil, Laszlo Desideriu, Willer Iosif

Cluj: Gabor Laurian, Prie Oct., dr., Dragomir Alex. dr., Nemeş Simion, Hațieganu Emil dr.,

Dan Sever

Fagăraş: Dănilă Vassu dr,, Stoichiţă Oct., Dobrescu Aurel

Maramureş : Mosoligs Ilie, Arghirescu Gh., Man Victor, Iuga Gavrilă

Mureş: Baciu Aurel dr., Bernady Gh. Ch., Suciu S. Nicolae, Szoboszlay Ladislau dr., Dumitriu

Virgil, Vaida Voievod Al. dr.

Odorhei: Bethlen Gh, Kostachi Lupu, Sebesy Ioan dr., Laar Francisc

Salaj : Pompeiu Tzolca, Savu Eug., Pop Victor, Josika Ioan, Costea Ioan (preot), Aciu Alex.

Satu Mare : Paal Arpad, Nicolae Pop, Barbul Eugen dr., Racoti-Filip Al. dr., Florea Ioan, Pop

Valeriu dr.

Sibiu: Goga Oct., Lapedatu I., Lupaş I dr., Brandsch Rudolf, Iorga Nic. (+)

Someş : Hodoş Al., Boca Iosif, Popovici Mihai, Mișca Liviu, Manu D.

Tîrnava Mare: Roth Otto Hans, Binder Wilh., Bodin Marius dr., Roman Dionisie dr.

Tîrnava Mică : Păncescu Gr. Ioan, Moldovan Romul dr., Hedrich Hans dr., Coltor Ioan dr.

Timiş Torontal: Goldiş V., Imbroane N. dr., Kräkuter Franc. dr., Grofșoreanu Cornel dr.,

Ciobanu Pompil dr., Bucurescu Th., Iorgulescu Spiridon, Reitter Emeric dr., Andraş Gh., Bocu Sever



Trei Scaune : Bucşan Ctin., Török Andrei, Ignatz Lad.

Turda: Esca Aurel, Rusu Ioan dr., Chirilă Lazăr dr., Mărie Gheorghe

Hunedoara: Petru. Groza, Dragomir Silviu, Glava Cornel, Sebastian Bornemiza, Vlad Aurel,

Rozvan Ştefan, Oncu Nerva, Mihail Tirea, Sînzian Ioan

Legislatura 17.VII.1927-10.X1.1928

Alba: Colbaz I. dr., Abrudeanu Rusu I., Maniu I. dr., Pop Ion dr., Pop Emil dr.

Arad: Iancu Adam dr., Groza Ioan dr., Lazăr Alex. dr., Xeni Ctin, Ursu Ioan dr., Episcopescu

Nic., Pleş George, Pop C. Ştefan (+)

Bihor: Tărău Iosif, Finţescu N. Ioan, Moşoiu Tib., Gomboşiu Ulpiu Traian, Fodor Petru, Bledea

Vasile dr., Băncilă Ioan dr„ Aurel Lazăr

Năsăud: Connerth Artur, Vaida Al. Voievod dr., Pop Leonida

Braşov: Glajariu V., Niţescu Voicu, Connerth Fritz

Caraș: Eremie T. dr., Tătărescu Şt., Conciatu Iancu, Hubran Nic. dr., Gaspar M.

Severin : Lalescu Tr. dr., Porumb Nestor dr., Gîrcla George dr., Popescu Grig., Lugoşianu

Ioan, Jucu Ioan

Ciuc: Bogdan Şt. dr., Laszlo Dezideriu dr., Willer Iosef dr.

Cluj: Pordea Aug. dr., Bănescu N. dr., Bethlen Gh., Socol Aurel, Hațieganu Emil dr., Dan Sever

dr.

Făgaraş : Oromolu Mihail, Popa Lisseanu Gh., Dobrescu Aurel dr.

Maramureş : Mihaly P. dr., Urdea Ionel, Condruş Mihail, Iuga Gavrilă dr.

Mures : Constantinescu Tancred, Balasz Orban, Ionescu S.Nicolae, Dandea Emil, Szaboszlai

Lad., Popescu Adrian dr.

Odorhei : Tănăsescu Ctin, Szasz Mihaly, Georgescu B., Papp Zacor Endre



Sălaj: Popescu C. N., Panaitescu Emil, Josika Ion, Ghilea Aurel, Deleu Victor dr., Osianu

Gavrilă dr.

Satu Mare: Ioan Florea, Dragoş Teofil, Protopopescu D. N., Tibil Ioan Paal dr., Arpad dr.,

Popovici M. dr.

Sibiu: Ioan Matei, Piso Eug. dr., Simion D. Ioan, Rudolf Brandsch

Someş: Tripon Gavril, Prodan Ioan dr., Pop Gh., Micşa Liviu dr., Man Dtru dr.

Tîrnava Mare : Ştirbescu V. dr., Solomonescu Ctin, Roth Otto Hans dr., Roman Dionisie

Tîrnava Mică: Folea Ernil dr., Leon Gh., Hedrich Hans, Coltor Ioan dr.

Timiş Torontal: Cosma Aurel dr., Imbroane Avram dr., Kausch Mihai dr., Pella Vespasian,

Brudariu Adrian, Aurel Cosma, Nistor Dimitrie dr, Savin Petru, Kräuter Fr. dr., Baciu Ş.

Trei Scaune : Tokes Ernest, Răuceanu-Ranca Vicențiu, Szentkereszty Bela

Turda: Moldovan Val, dr., Cipăianu Gh, Pop Şt., Balogh Alexa dr.

Hunedoara : Tătărăscu Eug., Panaitescu Ion, Vulcu Ion, Bursan Ctin, Oprea Mircea,

Constantinescu D., Moldovan Ctin (preot), Patruliusm Radu, Vlad Aurel dr.

Legislatura 22.XII.1928-30. IV.1931

Alba: Iuliu Maniu, Candiu David, Ionel Rişca, Al. Baba, Ion Oniţiu dr.

Arad : Şt. Cicio Pop dr., Victor Hotăran dr., Nicolae Adam, Vlad Alex., Cosma Mihai, Iulian

Borneas dr., Beller Hans dr., Lucian Al.dr., Bela Parecz

Bihor: Ctin Teianu, George Crişan dr., Teodor Roxin dx., Enea Popovici dr., Th. Fischer dr.,

Th. Popa dr., Iosif Jumanca, Gh. Popescu, Hegedüs Nandor.

Năsăud: Leonida Pop, Tudor Dan, .Arthur Connerth

Braşov: Fritz Connerth, Petru Debu dr., Szabo Beni dr.

Caraş: M. Manoilescu, Maxim Radovan dr., Virgil Cherciu, Eftimie Gherman, Coriolan Buracu



Severin: Ioan Lugoşianu, Ioan Jucu, Grigore Popescu, Serghie Morariu, Titus Olariu, Grigore

Ioan

Cluj: Emil Haţieganu dr., Aurel Socol dr., Nic. Ghiulea dr., Mihail Şerban dr., Viorel V. Tilea

dr., Vásárhelyi Ioan

Făgăraş : Iulian Cîrje, Oct. Stoichiţa, Ion Clopoțel

Maramureş : Ilie Lazăr dr., Fischer Iosef dr., Ion Bilţiu Dăncuş, V. Filipciuc dr.

Mureş : Sever Dan dr., Adrian Popescu dr., Alex. Ciauşan dr., Ariton M. Popa, Ioan Bozdog

dr., Györfy Iosif dr.

Odorhei: Virgil E. Solomon dr., Bethlen Gh., Laàr Franc, Abrudhanyai Ed.

Sălaj: Iuliu Coroianu dr., Victor Deleu Gavril Oşianu, dr., Aurel Ghilea, Gh, P. Văleanu dr.,

Ioan Josika

Satu Mare : Mihai Popovici, Alex. Breban, Mihai Pop, Aug. Popa, Victor Marcu, Paal Arpad

Sibiu : Ioan Boeriu, Nic. Bratu, Brandsch Rud., Simonetti Pompiliu dr., Ieronim Stoichiţă dr.

Someş : Al. Vaida Voievod, Liviu Mişca dr., Dumitru Manu, dr., Gh. Papp, Vasile Papp dr.

Tîrnava Mare: Dionisie Roman dr., Hans Otto Roth, Petre Vlad dr., Traian Pop dr.

Tîrnava Mică: Bé1a Barabas dr., Ioan Coltor dr., Ilarie Holom dr., Hans Hedrich dr.

Timiş Torontal: Ion Petrovici, Fr. Kraüter dr., Coriolan Băran dr., Alex. Iancu dr., Aurel

Leucuția dr., Emerich Reitter dr., Mişa Vasiescu, Lotar Rădăceanu dr., Gh. Zăria dr., Nicolae Ilieșiu

Trei Scaune: Voicu Niţescu dr., Szenkereszty Bela, Elerner Jacobffy dr.

Turda: Cornel Bianu, Iuliu Căpîlneanu, Ionel Pop dr., Bella Barabas dr.

Hunedoara: Aurel Vlad dr., Nerva Oncu dr., Emil Şelariu dr., Mihail Tirea dr., Iuliu Moldovan,

Ioan Flueraş, Nic. Bogdan, Aurel Birtolon, Val. Mărza dr.



Legislatura 15.VI.1931-10.VI.1932

Alba: I. Maniu, Rațiu Adrian, Ovidiu Hulea, Camil Velican dr., Vasile Gh. Ispir.

Arad:.Gh. Ionescu-Siseşti, Mihai Mărcuş dr., Ion Hanciu, Hans Beller, Ctin Herim, Ioan

Boambă, Dim. Şerbănescu, Anghel Grama, Şt. Cicio Pop dr.

Bihor: Gh. Moroianu dr., G. Sofronie dr., Tib. Moşoiu dr., Şt. Munteanu pr. dr., Eugen Hîncu,

Gh. Crişan, dr., Arțăreanu D., Hegedüs Ferdinand, căp. înv., Apostol Zamfir.

Năsăud: Tit. Mălai dr., D. Manu dr., Victor Moldovan dr.

Braşov: Al. Lapedatu, Voicu Nițescu dr., Szabo Béni

Caraş: Romulus Igna, Al. Bârcă, Coriolan Zuiac, Adam Popa, Eft. Gherman

Severin: Al. Radian, C. Buşilă, C. Corneanu dr., Titus Popovici dr., Trifon Laţia dr., I.

Lugoşianu

Ciuc: Ctin Stoianovici, Şt. Balog, Pál Gabor dr.

Cluj: Th. Mihaly dr., Gh. Giuglea, Partenie Dan dr., Nic. Vasiu, Emil Hațieganu, Gh. Bethlen

Făgăraş: Dănilă Vasu dr., Mihail Oromulu, Aurel Dobrescu dr.

Maramureş: Tiberiu Hodor, Ioan Bărlea, Ionel Urdea, Iosif Fischer dr.

Mureş: Ioan Ciupe, Gh. Bogdan-Duică, Elie Câmpeanu, Arthur Connerth dr., I. Malos, Iosef

Willer dr.

Odorhei: Liviu Ionaşiu dr., N. Balaban, Marin Stănoiu, Láar Fr.

Sălaj: Petre Sergescu, Emil Țeposu dr., Emil Lobonţiu dr., Victor Deleu, Ioan Flueraş, Ioan

Josika

Satu Mare : Coriolan Tătaru pr., Ioan Florea, Al. Bartalis, Aurel Milea, Elemer Jakabffy dr.,

Mihai Popovici

Sibiu : Oct. Filipescu dr., Rudolf Brandsch, Eug. Piso dr., Gustav Kaestner, Viorel V. Tilea dr.

Someş : Pop Valeriu dr., Olteanu P. Ioan dr., Lucian Al., Ion Modreanu, Mişca Liviu dr.



Tîrnava Mare: Ion Th. Florescu, Vasile Serdici, Titu Gane dr., Hans Otto Roth dr.

Tîrnava Mică: Ioan Coltor dr., Silviu Țeposu dr., Hans Hedrich dr., Barabas Bela

Trei Scaune : Şt. Bogdan dr., D. C. Vasiliu, Bela Szentkeresty

Timiş Torontal : C. Argetoianu, Mihail Popescu, Francise Kräuter dr., Av. Imbroane, Emeric

Reitter dr., Aug. Pordea dr., Radu Matei, Petru Heinrich, Pavel Blidariu, Filip Sabin

Turda : C. Marinescu, Gh. Cipăianu, Vasile Sava dr., Val. Moldovanu dr.

Hunedoara : Şt. Meteş dr., D. Secărea, Ioan I. Vulcu, Simion Moşoiga dr., Nic. Mihuțiu, I. D.

Vlassopol, Dtru Sulica, Al. Velan, Aurel Vlad dr.

Legislatura 30.VII.1932-18.XI.1933

Alba: I. Maniu, Pop Ioan dr., Fodoreanu I., Oniga Oct. dr., Todoran Nic. dr.

Arad: Şt. Cicio Pop, Mihail Cozma, Aurel Birtolonu, Hans Beller, Ioan Bogdan, C. Angelescu

dr., Arcadie Torneanu, Şt. Gregorovici dr., Ioan Draja

Bihor: Crişan Gh. dr., Popa Teodor, Iacob Iosif, Borlan V. Amos, Pavel Pavel, Roxin. Teodor,

Popescu. Gh., Pop Romul, Hegedüs Nandor.

Năsăud: Leon Scridon dr., Leonida Pop, Arthur Connerth dr.

Braşov: Voicu Nițescu dr., Fritz Connerth, Szabo Beni

Caraş: Al. Vaida Voievod, Adam Popa dr., Virgil Kerciu, Ionel Gașpar, Eft. Gherman

Severin: Ioan Lugoșianu, Romul Ancușa, Gr. Popescu, Tr. Constantinescu, Serghie Morariu,

Ionel Dobrin

Ciuc: Al. Vassu dr., Pál Gabor dr., Şt. Lulyok

Cluj: Emil Hațieganu, Aurel Socol dr., Virgil Pop, N. Ghiulea, Adonis Gr. B. Popov, Gh. Bethlen

Făgăraş : Dănilă Vassu dr., C. Radovici, I. N. Leon

Maramureş: Ilie Lazăr dr., I. Rechiţeanu, Sig. Pop dr., Iosif Fischer dr.



Mureş : I. Vască, I. Bozdog dr., Al. Ceuşian dr., I. Roman, O. Goga, Sig. Ferenczi

Odorhei: Solomon Virgil dr., Rethy Imré dr., Willer Iosif, Láar Francisc

Sălaj: Pop V. Ioan dr., V. Deleu, Al. Aciu dr., Iuliu Coroianu dr., Gh. Fodoreanu dr., Ioan Josika

Satu Mare: Mihai Popovici, Al. Breban, Aug. Popa, Aurel Butean, Victor Marcu, Jacabffy

Elemer dr.

Sibiu: Viorel Tilea, R. Brandsch, Ieronim Stoichiță, Pompiliu Simonetti dr., Eug. Piso dr.

Someş: Dtru Manu dr., Gh, Pop, Vict. Munteanu dr., Mircea A. Vaida Voievod, Ion Modreanu

Tîrnava Mare: Dion. Roman dr., Hans Otto Roth, Gheorghe Ioan, Vasile Serdici

Tîrnava Mică : Ioan Coltor dr., Hedrich Hans, Cornel T. Ghimbăşeanu, Barabas Béla

Timiş: Bocu S., Kraüter Fr., Malaxa Nic., Leucuția Aurel, Hügel Anton, Lazăr Corneliu, Bianu

Cornel, Iuga Liviu, Mişa Vasiescu, Muth Gaspar

Trei Scaune: Emil Pop, dr., Szentkereszty Bela, Abrudbannyai Ede. dr.

Turda: Ionel Pop dr., Gh. Mărie, D. Dragomir, Gal Nic. dr.

Hunedoara: Aurel Vlad, Vict. Bontescu dr., Zah. Boilă, Nerva Oncu dr., Emil Şelariu dr., Mihai

Tirea dr., Valer Paveloni, Iosif Indrieş dr., Zeno Draia dr.

Legislatura 1.II.1934-20.XI.1937

Alba: Danil Tecău dr., Ov. Radeş dr., Nic. Milea dr., Iuliu Maniu

Arad: Dim. Manolescu dr., Gh. Henţiu dr., Romul Coțioiu dr., Hans Beller, Seb. Serbescu, Şt.

Popovici, Adam Iancu dr., Ioan Ardelean

Bihor: Tib. Moşoiu, Pamfil Şeicaru, Nerva Tr. Cosma, Ant. Petrescu-Ercea, Gh. N. Leon, Petre

Fodor, Gh. Bota, Liv, Lazăr, Popovici P. dr.

Năsăud: Vict. Moldovan, Leon Scridon dr., Aurel Millea dr.

Braşov: Fritz Connerth, Aurel Neguș dr., Szabo Beni



Caraş: Oct Furlugeanu, Nic. Belu dr., Pavel Lazăr dr., Mihai Popovici

Severin: Cornel Corneanu dr., Titus Popovici dr., Al. Alexandridi, Tr. Simul, Gh. Frăţilă, Rom.

Ancuşa

Ciuc: Nic. Dancu dr., Pal Gabor dr., Max. Cîmpian dr.

Cluj: Ilie Toma dr., Partenie Dan dr., P. Bucoveanu, Th. Giurgiu dr., Eug. Moga dr., Gh.

Bethlen

Făgăraş: Mih. Oromulu, Sever Radeș, Aurel Dobrescu dr.

Maramureș: Ionel Urdea, Mih. Szmuk, Mih. Condruș, Eug. Dunca

Mureş: Melinte Căprucean, Nic. Ionescu, Oscar Han, Dtru. Gafton dr., Aurel Baciu dr., Láar

Fr.

Odorhei: Pordea Aug. dr„ Abrudbánnyai Ede dr., Constantinescu Mihail, Willer Iosif

Sălaj: Em Labonţiu dr., Val. Pop dr., Nic, C. Popescu, Nic. Dorabanth dr., V. Deleu, Ioan Josika

Satu Mare: Şt. Pop, I. Tibil dr., Raul Culianu, Flaviu Șuluțiu ing., Ioan Florian, Ilie C. Barbul

dr.

Sibiu: Piso Eug. dr., Floaşiu Ilie jun., Herzog Otto dr., Ciolan Ioan, Mihalache Ioan

Someș: C. I. Brătianu, Ioan Mezei dr., Aurel Barbu dr., Virg, Solomon. dr., Modreanu Ioan

Tîrnava Mare: Olimpiu Savu, Hans Otto Roth, Aurel Mosora, Vasile Serdici

Tîrnava Mică: Gh. Cipăianu, Emil Folea dr., Hermann Platner, Corneliu T. Ghimbășeanu- Bubi

Timiş: R. Franasovici, René Ch. Brasey, Fr. Kräuter dr., Cezar Petrescu, Aurel Cosma jr.,

Anton Hügel, I. Floroiu, Dim., Belloiu, Titu Ionașiu, Petru Toma

Trei Scaune: Şt. Bogdan dr., I. Popa dr., Szentkereszty Bela

Turda: Vasile Candrea, Şt. Pop, Ionel Pop dr., Gal N. dr.

Hunedoara: Tătărescu Gh., Gh. Popp, Bursan Ctin, Oprea Mircea, Neamţu Barbu, Radu Izidor

dr., Nasta Iuliu, Boconici Silviu d., Tissu Cornel dr.



ALEXANDRU LAPEDATU IN ROMANIA’S HISTORY

The monograph recommended by the author introduces a political figure as well as a

remarkable historian: Alexandru Lapedatu. He is an outstanding personality of 20th Century

Romania and he needs to be restored in his rights, considering his writings as well as his public

and cultural activity, Born in Săcele, on September 14th, 1876, Al. Lapedatu died in the political

prison at Sighetu Marmaţiei, on August 30th, 1950. He now lies buried in a modest cemetery near

the river Tisa, where he sleeps the tormented sleep of the victims of communism.

Al. Lapedatu owes his training to the studies he achieved under the guidance of excellent

teachers at the National College in Jassy and at the Faculty of Philology and Philosophy in

Bucharest, which he graduated in 1904. A historian educated in a national environment which

offered good opportunities for the development and dissemination of the ideas supporting

Romanian Unity, he was a pupil of Gr.Tocilescu, D. Onciul, Ioan Bogdan, Ioan Bianu and Nicolae

Iorga. Al. Lapedatu developed his personality in an ebullient scientific environment and a

blooming cultural life.

As a scholar, Al. Lapedatu was directly involved in the huge effort of systemizing historical

research and protecting the monuments, the relics and archeological sites, of stimulating the

development of national museography. After a short period of time when he was a substitute

teacher at the College St. Sava and a clerk at the Library of the Academy, he was named – in 1904

– secretary of the Commission for Historical Monuments. He held this function until 1916, when

the war put a brief halt to the activity of this highly reputed organization.



In the meanwhile – in 1910 – he also became a corresponding member of the Romanian

Academy. While working with famous people of his time, Al. Lapedatu won himself a name by

writing various studies on medieval history, and later by tackling also modern history subjects.

An accomplished expert with extensive knowledge on archive sources and historical monuments,

Al. Lapedatu edited a great number of publications, including „The Review of the Commission for

Historical Monuments” (1908-1945).

In the fall of 1917, in the dramatic circumstances created by war, I. Gh. Duca, entrusted him

with taking Romania's treasury to Russia. During this unfortunate enterprise – which, however, he

carried out without fail, coming back to his country by the end of the year – Al. Lapedatu got

acquainted with the convulsions which had seized Russia and which influenced the world's fate

for a few decades. In this period Al. Lapedatu kept contact with those who organized the

Transylvanian refugees in Romania and, in Russia, the refugees from the Austro-Hungarian

Empire, including the Romanians from Banat, Transylvania and Bucovina. Moreover, he soon

became a leader of the National Committee for these refugees.

While working with well-known political figures – among which I. I. C. Brătianu was the first

to appreciate him – Al. Lapedatu entered the political life, making a remarkable display of his

historical knowledge. As a recognition for his studies and scientific work the Romanian Academy

accepted him as a full member in 1918; in the spring of the following year the historian Al.

Lapedatu also became a member of the Romanian delegation which attended the Peace

Conference in Paris. The archives tell us of Al. Lapedatu's valuable contribution to the drafting of

the documents regarding the national problem starting from archeological, historical,

ethnographical and statistical evidence and making use of his familiarity with the supporters of

Romania's requests.

1919 marks another two important changes in Al. Lapedatu's life: he became a member of

the National Liberal Party and he was named a professor of Romanian history at the University of

Cluj; he also became – together with loan Lupaș – a co-director of the Institute of national history



in Transylvania's capital. In his teaching career (which he continued until 1938, when he retired)

he was, successively, deputy dean and dean of the Faculty of Philology and Philosophy in Cluj, a

member of the University Senate and president of the University Extension.

As to his political activity, he was elected a member of the Senate, representing the

University of Cluj and, at the next elections, a deputy for Ceica (county of Bihor) on the lists of the

Liberal Party. From then on, Al. Lapedatu was ever present in the political life of his country as an

elected representative of the liberal organizations in Transylvania for which he stood with a

devotion highly, appreciated by the liberal leaders I. I. C. Brătianu, I. G. Duca, V. Brătianu,

Gh.Tătărescu, C. I. C. Bătianu. His public recognition was reflected in the following remarks on his

candidacy at the elections in 1932: „Romanian brothers, if you want to live in prosperity and

justice, go out and vote for Al. Lapedatu, a founder of schools and churches in our village”. As he

was elected in six legislatures, he became one of the few senators by rights in Romania,

acknowledged as such on March 15th, 1936.

Owing to his value as a historian and to his political ability, which he capitalized in his

tireless appeals for national unity, Al. Lapedatu was assigned important executive and political

offices. He was minister of the cults and arts during several periods: 1923-1926; 1927-1928;

1933-1937. The nation was grateful for his achievements: he ensured the adoption of specific

laws, organized national culture and its institutions (libraries, theaters, museums, public

monuments, art schools, etc.); he helped raising the Romanian Orthodox Church to the status of

Patriarchate and had a say in the approval of the necessary laws for organizing the religious life

in Romania. He promoted the development of the arts by setting up high-level education in this

field, by organizing the Higher Commission for Public Monuments and by creating national prizes

for literature, painting and sculpture. He backed up the press and editing laws and supported the

creation of funds for purchasing works of art and restoring historical monuments as well as for

sponsoring archeological and archive research. The Romanian schools in Rome and Paris were

founded in this period and young talents were offered the opportunity of studying abroad. While



he was minister of culture important books were printed and many museums were opened, among

which the Ethnographic Museum and the Ethnographic Park in Cluj, as well as the Village Museum

in Bucharest.

The University started giving lectures on modern subjects, like archive science and

ethnography, and archeological research at the prehistorical, daco-roman and medieval sites

gathered a new momentum. A number of public monuments in the memory of great personalities

like B. P. Hașdeu, D. Onciul, I. Gh. Duca, I. I. C. Brătianu, and others, were built at Al. Lapedatu's

insistence. He also recommended keeping records of the activity of such public figures. As a

political man, he was a founder of important cultural, religious and educational establishments.

He also helped organize the celebration of several anniversaries of national significance,

like 50 years from achieving the independence of Dobrogea, 10 years from the Great Union

(achieved in December 1918), and so on.

Owing to his democratic and liberal ideas, Al. Lapedatu won the approval of the leaders of

the nationalities' parties – like El. Gyarfas, K. Kós, H. O. Roth, R. Brandsch, W. Filderman, I.

Niemrowers, with whom he cooperated in maintaining a climate conducive to the observance of

civil rights and democratic principles in Romania. He also took a firm stand against some practices

introduced by the revisionist circles or by conservative organizations, which were affecting

national interests and were meant to undermine Romania's integrity. Al. Lapedatu's moral and

scientific profile brought him wide recognition, and he was elected in the highest scientific offices:

he became president (1935-1937) and general secretary (1938-1948) of the Romanian Academy.

As a liberal activist, he was a member of the leading bodies in Transylvania and Banat,

acknowledged as such – in his quality of minister for Transylvania – by all the political groups in

these provinces. In 1936 he became the last president of the Senate in the inter-war period.

In the offices he held, Al. Lapedatu consistently defended national interests, appealing to

his fellow-countrymen's support, for the cause of Great Romania. He devoted his efforts to

preserving national independence and liberties. He pursued these tasks while attending some



important international conferences (like the Conference of Genoa, 1922 or the Interparliamentary

Conference in Stockholm, 1939) and while accompanying Romania's leaders in their official visits

abroad. He also championed these ideas in his over 400 works, as well as in the public lectures

he delivered all over the country.

His lively spirit and his outstanding competence as a historian brought him to the centre of

the political groups which helped, rebuild the country and recover the losses after the painful

territorial transfers which took place in the summer of 1940. On July 3rd 1940, Al. Lapedatu read

in the Senate the following Address: „At a time this Senate mourns the provinces torn off the

country's body, we are all aware of the great responsibilities falling upon this generation, which

was dealt such a blow by fate. We wish to convey this feeling to our nation, so that it may be called

upon at the hour of judgement”. Shortly afterwards, on August 30th, 1940 he stated once again

that the border highhandedly drawn at Vienna was, from all points of view, „an impossible border”.

During the Second World War, Marshal Ion Antonescu and the governing bodies asked for

Al. Lapedatu's help in preparing a new „dossier of peace”. The Romanian scholar had thus a new

opportunity of capitalizing his experience and wisdom.

Soon after the events of August 1944, in a new world which seemed to hold the promise of

rebuilding the old institutions and restoring order, real democracy and liberty, Al. Lapedatu fought

for the reestablishment of the rule of law and the fundamental institutions – starting with the

Parliament – for a normal political life which, he hoped, would also allow the rebirth of the National

Liberal Party, of which he was one of the leaders.

But the conditions in Romania – a country which had fallen under Soviet Union's political

domination – forbade a coming back to the situation existing before the war. On the contrary, in

a very short time, Romania turned forcibly to socialism; this evolution brought about fundamental

political, economic and social changes.



The old order was disrupted and the leaders of the Great Union Generation fell from grace.

Al. Lapedatu was forced to retire from the offices of general secretary of the Romanian Academy

and president of the Commission for Historical Monuments.

Moreover, in the summer of 1950, the scholar who had stood out against so many storms

was imprisoned, together with other personalities of the political and cultural life. The political

archive, which he kept in his residence at Brasov, was seized. Only part of his cultural archive,

which he had entrusted to the Romanian Academy, was saved. On August 30th, 1950, at 11.00 h

Al. Lapedatu died in the prison at Sighetu Marmației, in shady circumstances, the act of demise

being drawn up only seven years later. Thus, ended the life of one of Romania's most important

historians and politicians of the 20th Century.

The book – wholly based on unpublished material – contains eight chapters. These trace

chronologically the evolution of the central character, Alexandru Lapedatu. The first chapter – A

Man in the Making – presents the origins of the Lapedatu family and the social and economic

achievements of some of its members. The chapter contains biographical data on the twins

Alexandru and Ion Lapedatu. The second chapter – The Beginnings of a New Age – presents the

political and cultural ideas which inspired the Great Union's Generation. The third chapter –

Scholar and Politician describes these two aspects of Al. Lapedatu's activity, bearing significance

on the age he lived in. The fourth chapter – Minister in Great Romania – draws a picture of cultural

life and institutions starting with the second decade of our century, a field in which the Romanian

historian was deeply involved. The fifth chapter – Alexandru Lapedatu and the Romanian Orthodox

Church – describes the scholar's role in organizing national religious life in the years following

the Union. The next chapter – High Dignitaries Must Serve the Country and the People – offers a

general picture of Romanian society between the two world wars, focusing on sociocultural

developments, but referring also to aspects of the political life. This presentation reveals

Romania's many-sided development in a period of acute confrontation and threats to national

integrity. The seventh chapter – Culture protects national interests – depicts a reality of which Al.



Lapedatu is a case in point. An exceptionally persevering man, the scholar Al. Lapedatu has left a

cultural imprint on his age while serving his country's interests. The last chapter of the book –

The Fifth Decade: The End of the Great Union's Generation – refers to a tragic period that of

territorial transfers, of the war in which Romania was dragged, unwillingly. At the same time, it

describes the tragic destiny of those who built Great Romania with many sacrifices only to become

victims at the end, of the war.

The appendices of the book contain, among other data, a list of the distinctions bestowed

upon Al. Lapedatu while he held several high offices, as well as a list of the senators and MPs from

Transylvania and Banat.

Offering us information on a high-ranking Romanian official who left his mark on the inter-

war period, the book is a valuable documentary giving access to direct information, both formal

and private.

The book is also a gesture of gratitude towards a great historian and politician, Alexandru

Lapedatu and, through him, towards his whole generation.

tehnoredactare, format pdf: ana damian...lapedatu, să punctăm, uneori, alteori – cel mai adesea...

Documents