1

EDENTATIA PARTIALA Prin edentaţie se înţelege absenţa uneia pâna la cincisprezece unităţi dento-

parodontale de pe o arcadă. Pierderea unuia sau mai multor dinţi de pe o arcadă face să apară pe aceasta spaţii edentate cunoscute şi sub denumirea de breşe.

Spaţiile edentate (breşele) pot varia in funcţie de topografie, întindere şi frecvenţă. Ele pot fi localizate la maxilar şi/sau la mandibulă, pe o hemiarcadă sau pe ambele, în zona frontală sau în zona de sprijin (laterală).

Breşele edentate pot fi delimitate la extremitâţi de dinţi restanti când se mai numesc intercalate sau doar mezial când sunt denumite terminale.

Dacă numărul dinţilor absenţi este mic (1-2) edentaţia poartă numele de redusă, dacă lipsesc 3-4 dinţi ea este întinsă, iar dacă pe arcadă mai persistă doar câţiva dinţi (1-4), edentaţia devine subtotală.

Edentaţia parţialâ recunoaşte in etiologia sa douâ categorii de factori: congenitali şi dobândiţi. Edentaţia parţiala congenitală apare datorită anodonţiilor (hipodonţia sau oligodonţia) care se manifestă prin absenţa uneia sau mai multor unităţi dento- parodontale datorita ageneziei mugurilor dentari.

Edentaţia parţială dobândită poate apare drept consecinţa mai multor cauze: • leziuni odontale şi complicaţiile lor • leziuni parodontale si complicatiile lor • extracţii în scop ortodontic, • exrractii in cadrul bolii de focar, osteomielită, tumori de maxilar • traumatismele • cauzele social-economice • condiţii biologice care implica efectuarea unor tratamente endodontice

necorespunzătoare • iatrogeniile

In funcţie de localizarea, mărimea şi numărul breşelor edentate pot fi perturbate in

proporţie variabilâ urmatoarele functii: masticaţia, fîzionomia şi fonaţia. Starea de edentaţie, pe lângă tulburarea funcţiilor, atrage după sine o serie de migrări

dentare, atrofia crestelor alveolare generând activităţi musculare parafuncţionale şi apariţia unei faţete de abrazie inegale. In funcţie de capacitatea de adaptare a organismului se poate sau nu instala o disfuncţie cranio-mandibulară cu suferinţa asociată a ATM.

Terapia edentaţiilor parţiale se poate realiza prin două categorii de restaurâri protetice: A) Restaurări protetice fixe cunoscute şi sub numele de proteze parţiale fixe, care se

sprijină pe dinţi naturali, pe implante dentare sau pe dinţi naturali şi implante

2

dentare ( sprijin mixt ) B) Restaurări mobilizabile cunoscute şi sub denumirea de proteze partiale acrilice sau

proteze scheletate Restaurările protetice fixe se deosebesc de cele mobilizabile prin modalitatea de

transmitere a presiunilor masticatorii (sprijinul), prin sistemul de retenţie (modul de ancorare la dinţii restanţi) şi prin volumul restaurării. Dar poate cea mai importantâ deosebire între două tipuri de restaurâri protetice este faptul câ cele fixe (aşa dupâ cum le spune şi numele) se fixeazâ la dinţii restanţi sau la implante, pacientul neputând să le dezinsere, iar cele mobilizabile sunt inserate şi dezinserate de către pacient pentru a fi igienizate, motiv pentru care sunt acceptate mai greu.

Restaurările protetice fixe transmit presiunile masticatorii osului fie prin intermediul dinţilor naturali şi parodonţiului lor (sprijin dento-parodontal), fie prin intermediul implantelor osteotolerate lipsite de parodonţiu. Volumul lor se înscrie in cel al arcadelor naturale

Restaurările protetice mobilizabile transmit presiunile masticatorii substratului osos fie doar prin intermediul mucoasei crestelor alveolare (sprijin muco-osos), fie atât prin intermediul dinţilor şi a parodonţiului cât şi muco-osos (sprijin mixt). Volumul lor depaseste cu mult pe cel al arcadelor dentaro naturale.

FORMELE CLINICE ŞI CLASIFICAREA EDENTAŢIILOR PARTIALE CIasificarea lui Kennedy Este o clasificare care ţine cont de topografia breşelor şi care a rezistat in timp, datoritâ

simplităţii şi caracterului ei practic. Kennedy a împărţit edentaţiile in patru clase, după cum urmează.

Clasa I. cuprinde arcadele edentate termino-terminal, deci breşele edentate sunt mărginite, bilateral, doar mezial de dinţi;

Clasa II. cuprinde arcadele cu edentaţie terminală unilateralâ , deci edentaţia este limitată doar mezial de dinţi, dar pe o singură hemiarcadă;

Clasa III cuprinde arcadele cu edentaţii laterale intercalate uni- sau bilateral, limitate atât mezial, cât şi distal de dinţi;

Clasa IV cuprinde arcadele cu edentaţie în zona frontalâ, mărginite doar distal de dinţi. Datorita multiplelor situaţii clinice cu mai multe breşe edentate decât cele cuprinse in

clasificarea iniţialâ, Kennedy şi-a completat propria clasificare, adaugându-i nişte subclase determinate de numărul breşelor secundare pe care le-a denumit modificări, clasa de bază fiind determinată de edentatia situată cel mai distal. Aşadar după completarea clasificării

3

facute chiar de către autorul ei, edentaţiile din clasa I, 11 şi III Kennedy pot prezenta până la patru modificari ( patru breşe suplimentare ), clasa a IV-a neavând nici o moditicare.

Şi în ţara noastră Eugen Costa a întocmit o clasificare a edentaţiilor parţiale pe care le-a

împărţit în şase clase în funcţie de topografia breşelor (edentaţie frontală, laterală, terminală, mixtă, extinsă şi subtotală). Enunţarea diagnosticului de edentaţie începe la maxilar ca şi la mandibulâ din dreapta şi se termină la capătul stâng al arcadei prin utilizarea celor trei termeni: frontal, lateral, terminal.

Protezele partiale fixe Protezele parţiale fixe sunt proteze pluridentare fixate prin cimentare sau lipire,

eventual prin alte mijloace de retenţie (şuruburi) la dinţii naturali (preparaţi sub forma de bonturi), radacini dentare şi/sau stâlpii implantelor.

Protezele parţiale fixe (termen nou GPT 1999) sunt formate din elemente de agregare care se fixează la stâlpii naturali sau artificiali, intermediarii protezelor fîxe (corpul de punte) care înlocuiesc dinţii lipsă şi conectorii.

Conectorii reprezintă zona de legătură a elementelor de agregare cu intermediarii.

4

Conectorii pot fi rigizi şi elastici. Stâlpii sunt acele parti ale dinţilor sau implantelor care servesc drept suport şi/sau

retenţie pentru elementele de agregare ale protezelor parţiale fixe, iar intermediarii sunt elementele de inlocuire a dintilor lipsa.

Funcţiile unei proteze parţiale fixe sunt: • închiderea breşei edentate cu refacerea consecutivă a continuităţii arcadei dentare şi

a posibilitaţii de transmitere sagitală a forţelor, imitând existenţa ariilor de contact; • împiedicarea apanţiei migrarilor şi basculărilor dentare; • protecţia crestei edentate şi a parodonţiului dinţilor stâlpi de impactul alimentar din

cursul masticaţiei; • refacerea planului de ocluzie denivelat.

Restaurările protetice fixe prezinta următoarele caracteristici: 1. sunt proteze parţiale rigide, nedeformabile cu o rezistenţă remarcabila la îndoire,

rupere şi uzură; 2. realizarea lor necesita colaborarea medicului cu laboratorul de tehnică dentara, de

aceea ele fac parte din restaurările protetice realizate prin tehnici indirecte; 3. transmit presiunile masticatorii de la nivelul suprafeţelor lor ocluzale prin intermediul

dinţilor stâlpi (dento-parodontal) osului alveolar; 4. volumul lor este mai mic sau cel puţin egal cu cel al dintilor naturali; 5. designul suprafetelor lor axiale şi ocluzale ca şi axele lor de inserţie corespund de

cele mai multe ori cu cele ale dinţilor pe care se sprijina şi/sau îi înlocuiesc; 6. sunt fixate la dinţii stalpi prin cimentare, lipire, înşurubare (cele demontabile), sau

doar prin fricţiune (culisare, telescopare etc. cele mobilizabile), ceea ce le confera o stabilitate remarcabila în timp.

5

Clasificarea protezelor partiale fixe: Restaurările protetice fixe se pot clasifica pe baza mai multor criterii:

a) După topografia zonei în care sunt inserate: • RPF la maxilar şi/sau la mandibula • RPF frontale (înlocuiesc dinţii lipsa din zona frontala) • RPF laterale (înlocuiesc dinţii lipsâ din zona de sprijin la maxilar sau mandibulâ) • RPF extinse fronto-laterale

b) După relaţia cu dinţii stâlpi: • RPF intercalate ( susţinute la ambele extremitâţi ale breşei edentate de dinţi

stâlpi) • RPF cu extensie ( elementul sau elementele de agregare sunt situate doar la o

extremitate a breşei edentate, intermediarul situat in consolă închide breşa). • RPF continuă ( cuprinde mai multe breşe, unind dinţii stâlpi naturali sau implantari

între ei, până la solidarizarea lor pe o arcadă când poartă numele de RPF totală).

c) După modul de fixare: • RPF fixate (prin cimentare, lipire, înşurubare) • RPF demontabile (fixate prin înşurubare, pot fi îndepărtate doar de către medic

şi/sau de ajutoarele sale) • RPF mobilizabile (pot fî îndepărtate de pe câmp de câtre pacient pentru a fi

igienizate)

d) După tipul elementelor de agregare • coroane de înveliş: - metalice

- integral ceramice - mixte (CMMC şi CMMP)

• coroane de substituţie • coroane partiale cu şanţuri (onlay-uri) • incrustaţii - intratisulare (inlay şi pinlay-uri)

- intra-extratisulare • elemente de agregare proprii restaurărilor protetice adezive (metalice sau integral

ceramice)

e) După raportul intermediarilor restaurarii cu creasta edentată

• RPF cu intermediari în contact cu creasta • RFF cu mtermediari la distanţă de creastâ

6

f) Dupa material : • dintr-un singur material: integral - metalice

- ceramice -polimerice

• din două materiale: mixte - metalo - polimerice - metalo - compozite - metalo - ceramice

• din mai multe materiale: în cadrul protezelor parţiale mixte din doua bucăţi, când pe lângă aliajele din care este confecţionat scheletul şi materialele de placare, apare un al treilea material folosit la solidarizarea elementelor de agregare cu intermediarii cunoscut sub numele de lot sau lipitură.

g) Dupa raportul intermediarilor cu creasta: • suspendate, • în şa • punctiforme, • intramucoase • tangenţiale, • intraalveolare • în semişa

h) După tehnologia de elaborare ele pot fi obţinute prin: • turnare (punţi exclusiv metalice, schelete metalice ale protezelor parţiale mixte) • frezare - computerizată - prin copiere • polimerizare (proteze fixe exclusiv polimerice şi/sau din materiale compozite) • turnare şi coacere (proteze mixte metalo-ceramice) • turnare şi polimerizare (proteze mixte metalo-polimerice şi/sau metalo-compozite) • electroeroziune

ALEGEREA ELEMENTELOR DE AGREGARE

In alegerea elementelor de agrgare, trebuie sa tinem seama de urmatoarele elemente: • topografia edentatiei si pretentiile estetice • intinderea bresei edentate • valoarea biomecanica a dintilor stalpi • parodontiul marginal si profund • tendinta la carie • varsta, sexul, profesia, starea generala a pacientului • conditiile tehnico-materiale

Elementele de agregare sunt reprezentate de proteze unidentare, solidarizate impreuna cu intermediarii protezelor partiale fixe.

7

Intermediarii protezelor partiale fixe Acestia reprezinta ratiunea realizarii restaurarilor protetice fixe, inlocuind dintii lipsa. In realizarea acestora, exista doua reguli de baza:

a. Contactul cu ţesuturile moi trebuie să fie minim; b. Trebuie asigurat un acces maxim pentru igienizare.

Pentru a putea înţelege design-ul intermediarilor dintr-o proteză fixă trebuie avute în

vedere următoarele vanabile: 1. Lungimea, lăţimea şi înâlţimea spaţiului edentat 2. Forma crestei edentate 3. Starea ţesuturilor moi ce acoperă creasta edentata 4. Pretenţiile estetice ale pacientului

Irving Glicman, încă dm 1974 a enunţat condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească

intermediarii in general, condiţii valabile şi astâzi: • să fie estetici;

• să păstreze raporturi ocluzale favorabile cu antagoniştii; • să înlocuiască funcţiile dinţilor pe care-i înlocuiesc; • să fie conceputi şi elaboraţi pentru a nu reţine resturi alimentare şi placă dentară; • să permită un acces maxim pentru asigurarea unei igiene corespunzătoare; • sâ respecte ambrazurile crevicale; • să dea impresia câ „dintele iese din gingie"; • sâ respecte aliniamentul coletelor şirului dentar.

INTERMEDIARII PROTEZELOR FIXE

INTERMEDIARI DINTR-UN SINGUR MATERIAL In aceasta categorie de restaurări fixe intră protezele fixe realizate din metale şi aliaje,

polimeri şi materiale compozite, precum şi cele din ceramică, ele fiind cunoscute şi sub numele de restaurări fixe integral metalice, polimerice sau ceramice.

Proteze partiale fixe cu intermediari exclusiv metalici Li se mai spune integral metalice deoarece atât elementele de agregare cât şi

intermediarii sunt realizate din acelaşi aliaj. Există aliaje cu destinaţie specială pentru protezele partiale fixe (nenobile si nobile). Mult timp elementele de agregare au fost confecţionate separat de intermediar, care, ulterior, era lipit sau sudat la primele. Odată cu dezvoltarea şi perfecţionarea procedeelor de topire-tumare, s-a extins tot mai mult procedeul punţilor

8

metalice turnate dintr-o singură bucata. Ele se pot realiza din diferite aliaje destinate restaurărilor protetice fixe nenobile şi nobile.

Restaurările fixe integral metalice sunt indicate doar in zona de sprijin, la pacienti unde nu predominâ exigenţe estetice majore. Aceste restaurari nu necesită preparaţii dentare cu sacrificii importante fiind cele mai economice, la acest capitol nefiind depâşite de nici un alt fel le proteze fixe.

Proteze parţiale fixe cu intermediari integral polimerici Restaurările protetice fixe integral polimerice de tipul protezelor partiale fixe au fost

utilizate cu precădere in zona frontalâ, în deceniile imediat următoare lansării polimetilmetacrilatului.

Utilizarea acestor materiale a fost de scurtă durată (câteva decenii) până când fenomenele de îmbâtrînire a răşinilor acrilice cu polimerizare liniară şi faptul că integritatea stopurilor ocluzale nu putea fi păstratâ s-au fâcut simţite. De aceea punţile din RA ,nu se mai întrebuinţeazâ astăzi decât pentru restaurări provizorii şi eventual pentru restaurări provizorii de lungă durată 2-5 ani, când diferite schelete metalice pot fi placate cu RA.

Dezavantajele RA au fost partial suplinite de RDC care după anii 1960, care au adus un suflu nou în stomatologie, cu precădere în clinică. Apariţia RDC fotopolimerizabile şi introducerea lor în laboratorul de tehnică dentară cu scopul de placare al suprafeţelor metalice, a dus la folosirea acestor materiale şi pentru realizarea „restaurărilor integral compozite" cu precădere in zona frontală.

Deşi efectul estetic obţinut este optim totuşi s-a constatat câ nici aceste materiale nu pastrează stopurile ocluzale, respectiv nu au o rezistenţa mecanică satisfacatoare, în timp suferind şi o serie de modificări cromatice.

Pentru a compensa aceste neajunsuri şi în dorinţa de a realiza restaurări protetice fara componenta metalica, s-a încercat îmbunataţirea proprietaţilor mecanice a RDC prin creşterea procentului de umplutură anorganica, prin armarea lor cu fibre de sticlă (de exemplu: sistemele Targis-Vectris, Vectris-Bellglass) sau cu fibre de polietilenă (de exemplu sistemul Artglass-Ribbond).

Restaurări protetice fixe cu intermediari integral ceramici Protezele parţiale fixe integral ceramice au apărut odată cu dezvoltarea unor mase

ceramice noi care nu mai necesitâ infrastructuri metalice (ceramică aluminoasă, magnezică cu un conţinut creseut de apatită etc.). Inglobarea în masele ceramice modeme a oxizilor de aluminiu şi zirconiu le-a crescut semnificativ rezistenţa mecanică la valori comparabile cu restaurările metalo-ceramice.

Astfel au apărut o serie de sisteme integral ceramice (SIC): Hi-Ceram, Cerestore, In - Ceram Aiumina,Magnezia şi Spinel, Procera, Precident, Empress, Celay, Cerec, etc.

9

Sistemele integral ceramice ating performanţe estetice superioare celor metalo-ceramice, în primul rând datorită eliminării scheletului metalic, care in timp determină apariţia coroziunii şi a galvanismului, ceea ce imprima acestor restaurări o biocompatibilitate mai redusa.

Din SIC însă se pot realiza doar punţi de dimensiuni reduse, deoarece aceste materiale au o rezistenţă încă limitată la forţe de rupere şi in special de forfecare.

INTERMEDIARI MICŞTI (DIN DOUĂ MATERIALE) Coroanele mixte şi intermediarii micşti reprezintă la ora actuală soluţiile cele mai

frecvent adoptate in clinica protezelor fixe. Intermediarii micşti presupun confecţionarea unui schelet metalic (din diverse aliaje) care ulterior se plachează cu polimeri, materiale compozite sau ceramică pentru ca restaurarea protetică să se apropie cât mai mult de aspectul dinţilor naturali.

De-alungul anilor au fost utilizate diverse materiale de placare: RA, RDC, şi ceramica dentară. Dintre toate, s-a impus ceramica atât ca estetică cât şi ca rezistenţa mecanica. Intermediarii micşti formaţi dintr-un schelet metalic placat cu RA sau RDC nu s-au impus în zonele de sprijin. Ele se confecţionează in zona frontalâ, cu menţiunea ca stopurile ocluzale să fie metalice şi doar din raţiuni economice.

RAPOARTELE INTERMEDIARILOR CU CREASTA EDENTATĂ

Nu există reguli precise după care să se contureze intermediarii. Există totuşi două reguli de bază:

a. Contactul cu ţesuturile moi trebuie să fie minim; b. Trebuie asigurat un acces maxim pentru igienizare.

Spre deosebire de restaurarile protetice unidentare, cum ar fi o coroană de înveliş,

protezele parţiale fixe au o influenţa cu mult mai mare asupra ţesuturilor inconjurătoare. Nu este vorba doar de solicitările care se exercita asupra parodonţiului de susţinere a dinţilor stâlpi. Trebuiesc avute in vedere toate structurile care mărginesc zona edentată: limbă, obraji şi creasta reziduala. Intermediarii trebuie să restabilească funcţia dintelui pierdut, pe care il înlocuiesc, sa fie confortabili, sa aiba aspect estetic şi din punct de vedere biologic să fie toleraţi de ţesuturile din jur.

Este esenţial ca proteza parţială fixă să aibă o anumita rigiditate, deoarece asupra ei se exercita multiple solicitări. Această cerinţâ este condiţionatâ de scheletul metalic, care trebuie

10

să aiba un volum corespunzător. Condiţia este foarte evidentă la restaurările metalo-ceramice. Uneori se fac concesii la grosimea scheletului metalic pentru a satisface cerinţele estetice.

Proteza fixă trebuie să asigure ambrazuri interproximale largi, atât pe faţa orală, cât şi pe cea vestibulară. Ele vor asigura lăcaşul necesar pentru papila interdentară. In acelaşi timp ambrazurile asigură condiţii de igienizare adecvate, fără de care ţesuturile se vor inflama inevitabil. Chiar si în condiţiile unor ambrazuri de forma adecvată şi igiena foarte bună se pot produce hiperplazii ale papilelor interdentare.

In zona frontală imperativele estetice sunt pe prim plan. Ca urmare accesul pentru igienizare poatc fi sacrificat. Trebuie să fie reprodusa forma dinţilor naturali. Exista totuşi speranţa ca în această zonă accesul pentru igienizare este mai bun şi placa bacteriana poate fi îndepărtată.

In zonele laterale este posibil să se devieze de la forma naturală a dinţilor şi intermediarii să fie astfel conformaţi încât să permita o buna igienizare.

Pentru a putea înţelege design-ul intermediarilor dintr-o proteză fixă trebuie avute în

vedere următoarele variabile: 1. Lumgimea, lăţimea şi înâlţimea spaţiului edentat; 2. Forma crestei edentate; 3. Starea ţesuturilor moi ce acoperă creasta edentatâ; 4. Pretenţiile estetice ale pacientului (doleanţele). In cadrul acestor variabile se înscriu cerinţele formulate mai sus: asigurarea confortului, a

sprijinului, esteticii şi accesului pentru igienizare. In ceea ce priveşte posibilităţile de menţinere corespunzătoare a igienei, alegerea

designului corpului de punte este mult mai importană decât materialul din care el va fi realizat. Pentru ca proteza parţială fixă să asigure condiţiile de igienă şi neutralitate faţă de ţesuturile moi este necesară crearea unei anumite morfologii a intermediarilor, deosebită de cea a dinţilor naturali.

Irving Glickman, încă din 1974 a enunţat condiţiile pe care trebuie să îe îndeplinească

intermediarii in general, condiţii valabile şi astazi: • Să fie estetici; • să păstreze rapoarte ocluzale favorabile cu antagoniştii; • să refaca funcţiile dinţilor pe care-i înlocuiesc; • să fie conceputi şi elaboraţi pentru a nu reţine resturi alimentare şi placă dentară; • să permită un acces maxim pentru asigurarea unei igiene corespunzătoare; • sa respecte ambrazurile crevicale; • să dea impresia ca „dintele iese din gingie"; • sa respecte aliniamentul coletelor şirului dentar.

11

.

In general, intermediarii ar trebui sâ fie convecşi în toate sensurile, similar suprafeţelor

axiale ale dinţilor naturali. Suprafeţele convexe oferă o posibilitate de igienizare foarte bună, la nivelul lor nu se depune placă bacteriană, şi datorită faptului câ pot fi lustruiţi foarte bine, fiind accesibile din toate sensurile . Contrar acestora, suprafeţele concave pot prezenta defecte de lustruire, fiind greu accesibile în anumite zone şi, deci, dificil de igienizat.

Este important atât tipul cât şi suprafaţa contactului corpului de punte cu creasta edentată. O suprafaţa prea întinsa a contactului dintre intermediari şi creasta edentată reprezintă unul din motivele eşecului unei restaurări protetice fixe.

Exista un consens privind reducerea la minim a acestei suprafeţe de contact, care trebuie să fie cât mai convexă. Totuşi, când există contact între mucoasa crestei edentate şi muchia gingivo-vestibularâ a corpului de punte, este indicat sâ nu se lase un spaţiu între faţa mucozală a corpului de punte şi versantul vestibular al crestei edentate pe care îl acoperă.

Ambrazurile meziale, distale şi linguale ale corpului de punte trebuie să fie cât mai larg

deschise pentru a permite pacientului un acces facil pentru igienzare, iar contactul cu creasta să fie de aşa natura incat să permită introducerea atei dentare şi utilizarea ei de la un stâlp la celălalt.

Restaurările fixe din zonele de maximă vizibilitate trebuie să aiba in primul rând un efect

estetic foarte bun, fară a compromite însă igienizarea. In zonele de sprijin nu este necesar să se utilizeze materiale şi să se realizeze contururi ale PPF care să confere un aspect asemânător dinţilor naturali, atenţia fiind concentrată asupra funcţionalitâţii şi posibilităţilor de igienizare ale restaurării. Intermediarii trebuie să fie în linie cât mai dreaptă între elementele de agregare, pentru a evita apariţia mişcărilor de torsiune transmise ulterior stâlpilor.

Intermediarii vor fî uşor mai înguşti in sens V-0 decât dinţii naturali din două motive:

• în primul rând pentru a-i putea încadra mai uşor într-o linie dreaptă între cei doi dinţi stâlpi,

• al doilea motiv fiind facilitarea accesului la igienizarea feţei orale prin reducerea lăţimii restaurării dinspre lingual, respectiv palatinal.

Această îngustare a protezei parţiale fixe nu trebuie luata ca litera de lege, ea aplicându-

se de la caz la caz. Ingustarea intermediarilor nu e de dorit dacă prin aceasta apar aberaţii in contactele cuspizi-fose care realizează stopurile ocluzale.

12

Exista descrise mai multe forme de contact intre intermediarii PPF si mucosa, cel mai

frecvent utilizate fiind urmatoarele:

• contactul in sa • contactul in semisa • contactul tangential • contactul punctiform • intermediarii situati la distanta (suspendati) • intermediarii ovoidali (intramucosi)

Intermediari în şa

Intermediarii în şa au un design foarte asemănător cu cel al dinţlilor naturali. Ei realizează un contact larg cu creasta edentată, inchizand ambrazurile vestibulare, linguale şi proximale. Numele provine de la faptul că acopera atât versantul vestibular cât şi pe cel lingual al crestei. Un contact „în şa" apare oricând este acoperit versantul vestibular al crestei edentate, zona de contact extinzându-se către lingual, fiind depâşit doar vârful crestei edentate. Intermediarii cu acest tip de contact sunt imposibil de igienizat la nivelul suprafeţei mucozale, indiferent de mijloacele de igienizare, tehnica şi îndemânarea pacientului. Acest tip de intermediari produc reacţii inflamatorii tisulare şi nu ar mai trebui utilizaţi. Totuşi uneori se mai întrebuinţează cu precădere în zona frontală, în situaţii clinice particulare. Sunt intermediarii cei mai confortabili pentru pacient, dar acest confort este adeseori de scurtă durată.

13

Intermediarii în semişa

Modificările intermediarilor in şa vizeaza zona orală. Priviţi dinspre vestibular aceşti intermediari conferă iluzia unor dinţi naturali, în realitate însă prezintă contururi orale mai reduse pentru facilitarea igienei. In general prezinta dimensiuni mai reduse decât intermediarii in şa, deoarece acoperă versantul vestibular al crestei, de obicei până la vârful acesteia. Faţă de intermediarii in şa, el retenţionează mai puţinc resturi alimentare. Prin forma şi dimensiune cei ce i-au conceput au realizat un compromis între restaurarea fizionomiei, fonaţiei şi posibilităţile de întreţinere a unei igiene mai bune. Este de dorit ca suprafaţa orala a acestui corp de punte să fie conformată într-un anumit unghi . Se poate apela chiar la procedee chirurgicale (extirparea unei cantităţi mici de ţesut gingival) pentru obţinerea acestui contur.

Corpurile de punte in semişa se utilizeaza frecvent în zonele de vizibilitate maximă

atât la maxilar cât şi la mandibulâ. Zonele de contact cu creasta vor fî confecţionate fie din ceramica, fie din metal. Modelarea trebuie astfel facuta astfel încât suprafeţele lor orale să aiba un anumit unghi de deschidere, altfel retenţia alimentelor poate avea loc .

Mai ales la restaurările cu intermediari metalo-polimerici sau metalo-compozite există o tendinţâ a tehnicienilor de extindere a acestora (chiar şi cu scheletul metalic) dincolo de coama crestei. Acest lucru trebuie evitat, deoarece creează zone retentive cu posibilitatea retenţiei alimentară .

Intermediari cu raport tangent linear Intermediarii cu raport tangent linear au feţele mucozale reduse. Contactul cu mucoasa

se face pe versantul vestibular al crestei sub formă lineară, la nivelul coletului intermediarului. Faţa vestibulara se modeleaza pentru a realiza o imagine cât mai individualizata a intermediarului, in timp ce faţa orală va fi înclinată într-un unghi de aproximativ 40-50° fiind orientatâ vestibulo-oral, de sus in jos. Indicaţia variază, depinzând de distanţa dintre creastă şi planul de ocluzie. Distanţa mai mare face ca modelarea feţei orale să aibă o înclinare care sâ

14

faciliteze alunecarea alimentelor. Acest tip de corp de punte se practică adeseori m zona de sprijin la maxilar în edentaţiile delimitate de dinţi care au coroane de înălţime normală, crestele edentate fiind de lăţime medie sau mai înguste. Dacâ spaţiul protetic este mic şi creasta lată, acest gen de corpuri de punte nu sunt realizabile.

, Corpurile de punte cu tangentă lineară la mandibulă nu seamana cu forma celor de la

maxilar. Redâm mai jos câteva dintre particularităţile acestora, îngustarea lor V-0 se face doar când spaţiul protetic este mic;

• reducerea suprafeţelor ocluzale se face in detrimentul cuspizilor linguali de ghidaj;

• în sens C-0, suprafaţa linguala se modeleazâ uşor convex, ceea ce le asigură o autocurăţire atât prin mişcările limbii, cât şi cu mijloace artificiale;

• suprafaţa linguală trebuie să fie netedă, fara şanţuri şi fara individualizarea intermediarilor

• în cazul când corpul de punte este metalo-polimeric sau metalo-compozit, atunci se va adapta la casetele cu faţete care au suprafaţa ocluzală metalică şi colerete cervicale metalice care evită contactul materialelor de placare cu mucoasa crestei;

• ambrazurile dinspre elmentele de agregare vor fi cât mai deschise.

Intermediarii cu contacte punctiforme

La aceste corpuri de punte fiecare intermediar realizează câte un contact punctiform cu creasta edentată, mai exact cu mijlocul crestei edentate. Datorita aspectului pe care-l au intermediarii mai sunt cunoscute şi sub numele de „corpuri de punte conice". Feţele vestibulare şi orale converg spre zona cervicală, pe secţiune aceşti intermediari având o formă conică. Intre convexităţile vestibulare şi orale se creează zone de retentie alimentară, destul de greu accesibile autocuraţirii. Ele sunt uneori preferate in zonele de sprijin mandibulare, dar aplicate pe creste late apar ambrazuri prea mari care retenţioneaza alimente. De aceea

15

indicaţiile lor sunt limitate la zone cu vizibilitate redusă şi la creste înguste.

Intermediari la distantă de creastă (suspendaţi)

în dorinta de a concepe corpuri de punte cât mai igienice, s-a imaginat un corp de punte la distanţă de creastă, cunoscut sub numele de punte igienică sau suspendata. Trebuie amintit că dacă spaţiul dintre baza intermediarilor şi coama crestei nu are cel puţin 3 mm, efectul este invers, puntea devenind neigienică.

In zonele de sprijin, protezele parţiale fixe metalice au fost realizate dupa concepţia corpului de punte suspendat. In timp s-a observat că forma intermediariilor suspendaţi nu este chiar cea mai optimâ, deoarece, deşi în timpul igienizarii periuţa patrunde sub ei, zonele de trecere între corpul de punte şi elementele de agregare sunt dificil de curăţat, la acest nivel acumulându-se placa bacteriană. Un alt dezavantaj al intermediarilor suspendaţi apare daca spaţiul dintre ei şi creasta alveolară nu este suficient de mare, mucoasa prolifereaza la acest nivel şi umple spaţiul gol. Această proliferare începe la nivelul papilelor, deci in zonele proximale ale corpului de punte, unde se acumulează de altfel şi mai multa placă bacteriană.

Din aceste motive, precum şi datorita faptului că unii pacienţi percep spaţiul de sub intermediari cu un oarecare disconfort, şi la protezele parţiale fixe metalice turnate se recomanda in prezent realizarea unui contact tangent liniar cu creasta alveolară, iar la nivelul trecerii dintre intermediari şi elementele de agregare se modelează ambrazuri cervicale largi. Intermediarii trebuie conformaţi convex in toate sensurile, astfel încât o periuţă inclinată la 5° să aibă acces, permiţând o igienizare optimă.

Intermediarii suspendaţi sunt utilizati în zonele cu importanţâ fizionomică minora, in special pentru înlocuirea primilor molari inferiori. Rolul lor este de a restaura stopurile ocluzale şi de a stabiliza dinţii adiacenţi şi antagonişti. Dacă nu se impun condiţii fizionomice, pot fi exclusivitate metalici. Grosimea în sens ocluzo-mucozal a corpului de punte trebuie sa fie de minim 3 mm, rămânând astfel spaţiu suficient pană la creasta, pentru a facilita igienizarea. Suprafeţele intermediarilor suspendaţi sunt convexe in ambele sensuri: vestibulo-lingual şi mezio—distal.

16

Indicaţia majoră a acestor restaurări fixe este in zona de sprijin mandibulară. Pentru a putea realiza un astfel de corp de punte trebuie să dispunem de un spaţiu protetic de minimum 6 mm, din care 3 mm grosimea corpului de punte metalic şi 3 mm înălţimea spaţiului dintre mucoasa crestei şi baza corpului de punte. In situaţia când între vârful crestei şi intermediarii suspendaţi rămâne doar 0,5-1 mm, indicaţia lor îsi pierde valabilitatea, acumulările de placă şi resturile alimentare nemaiputând fi îndepărtate. Este de dorit ca şi in sens M-D să existe un spaţiu suficient de cel puţin 10 mm.

Astăzi, cu toate că multe observaţii clinice atesta rezultate excelente in timp (20-25 ani), intermediarii suspendaţi au pierdut teren, pe de o parte din cauza efectului fizionomic (aproape nul), pe de altă parte datorită refuzului pacienţilor pentru acest tip de intermediari.

Intermediari ovoidali (situaţi intramucos)

Intermediarii ovoidali au un design rotunjit al feţei mucozale, fiind utilizaţi frecvent în zonele unde estetica este principalul obiectiv. Porţiunea din corpul de punte care face contact cu ţesuturile moi este rotunjită, fiind inclavată într-o concavitate a crestei. Se poate igieniza uşor cu mătasea dentară. Concavitatea de la nivelul crestei se poate obţine imediat postextracţional prin realizarea unei proteze parţiale fixe provizorii a cărui corp de punte patrunde în porţiunea incipientă a alveolei postextracţionale, dirijând astfel vindecarea. De asemenea, se poate realiza chirurgical, după vindecarea plâgii postextracţionale. Acest corp de punte se adaptează bine la crestele late, creând impresia că emerge din mucoasa crestei. Restaurarile cu astfel de intermediari imita aproape perfect aspectul dinţilor naturali.

17

18