,,Oscar și Tanti Roze”

un spectacol tulburător

motto: ,,�umai Dumnezeu poate să mă tre -zească” - Oscar

Echipa Teatrului ,,Jean Bart” Tulcea a de-finitivat în martie a.c. lucrul la cea mai nouăproducție artistică a stagiunii 2015-2016:,,Oscar și Tanti Roze”, după Eric-EmmanuelSchmitt, în regia lui Ion Sapdaru.

Eric-Emmanuel Schmitt, n. 28 martie 1960,este un dramaturg, romancier și regizor francez șibelgian. Piesa sa de debut, „La nuit de V a lognes”a fost produsă de câteva ori în Franța și pestehotare, între anii 1991 și 1992. Dar scenariul cucare a devenit cu adevărat cunoscut se numește„La Visiteur”, premiată de trei ori în 1994.

Piesele sale au fost montate în peste cinci -

zeci de țări. Schmitt a studiat la Lycée du Parcîn Lyon și École Normale Supérieure în Paris

(1980–1985), unde aobținut un doctorat înfilozofie cu lucrarea,,Diderot și metaf i -zica”. Crescut depărinți atei, s-a consi -derat agnostic, maiapoi declarându-secreștin.

Celebrul actor, re-gizor și scriitor dra-matic Ion Sapdaru(n. 4 august 1961,Doroțcaia, Repu blicaMoldova), a absolvitfacultatea de teatrudin Chișinău în 1983și facultatea de filmVGIK din Moscovaîn 1989. Este actor șiregizor la TeatrulNațional din Iași şiregizor la TeatrulMihai Eminescu dinBotoșani. A fost asis-tent la F a cultatea deTeatru George Enes -cu, Iași (1990-1992,1994-1997). Premiatde Uniter în 2009pentru cea mai bunăpiesă, ,,Naturămoartă cu nepotobez”, dar după două

zile i s-a retras premiul pentru că s-a descoperitcă a fost publicat un fragment din piesă (fărăștirea autorului) într-o revistă literară dinBasarabia, regulamentul interzicând acestlucru. Premile sale numără aproape toate cate-goriile pentru care ar putea fi nominalizat unactor/regizor. Printre acestea amintim: Premiul

Gopo, Premiul pentru Cel Mai Bun Actor ÎnRol Principal – 2007, Premiul pentru Cel MaiBun Actor – Paris, – Cottbus, Germania şi –Italia, Premiul pentru Cea Mai Bună Regie –British Council 1998.

A jucat mult în teatru, iar palmaresul său ci -nematografic este impresionant: ,,Dupădealuri”, ,,Amintiri din Epoca de Aur”, ,,4 luni,3 săptămâni și 2 zile”, ,,A fost sau n-a fost?”,,,California Dreamin’ (nesfârșit)”, ,,Hârtia va fialbastră”.

Este pentru a doua oară când Sapdaru mon-tează la Tulcea. Prima oară, în anul 2015, a re-gizat piesa de teatru ,,Douăzeci de minute cuîngerul” de Alecsander Vampilov, o savuroasămetaforă într-un act, tradusă chiar de el.

Și de data aceasta avem de-a face tot cu unmesaj puternic și tulburător. ,,Oscar și TantiRoz”, text dramatic încărcat de situații și repliciamuzante, este departe de a fi o comedie. Dim-potrivă, suntem puși în fața unei situații tra gice,a cărei construcție și ritm îi va modela su-fletește pe toți cei implicate în poveste. Ur-mărim traiectoria personajului Oscar, un copilde zece ani, bolnav de leucemie. Acesta, aflândde unul singur că operația sa nu a reușit, lapropunerea infirmierei sale, poreclită TantiRoze (la prima mână, datorită culorii echipa-mentului său, însă, privind în profunzime - pen-tru scânteia pozitivă adusă în sufletul acestuia)își va petrece ultimele zile din viață făcând unjoc. Timp de douăsprezece zile, acesta va tra-versa câte zece ani ai existenței. Interval detimp comprimat, în care Oscar va cunoaște perând, adolescența și neînțelegerile cu părinții,maturitatea și iubirea, bătrânețea și boala.Sfârșitul. Iminența morții, tradusă în coordo-nate cosmice, nu îl face pe acest copil, atins deneșansă, cu nimic mai diferit față de ceilalți.Clipa sau deceniul devin astfel sensibil compa-rabile, raportate la eternitate. Eternitatea esteDumnezeu, iar personajul principal învață, prinscrisori adresate Lui, să-L cunoască, să-L simtă,să-L iubească. Deceniile se comprimă în zile,Oscar știe că va muri, însă învață de la cea maibună prietenă a sa, Tanti Roze, că supărarea pesoartă nu trebuie să fie atât de crâncenă, dinmoment ce toți oamenii mor. ,,Unii mai de-vreme, alții mai târziu”.

Teatrul „Jean Bart” din Tulcea

3

Grupaj realizat de Mihai Gălățan, actor

Înconjurat de prietenii săi, Pop - Corn și Peg-gie Blue, sub supravegherea doctorilor și v e -gheat cu blândețe de Roze, Oscar parcurge odevenire presărată cu momente de revelație șipăstorită de o limpezime a gândirii cu care nu-meroase persoane ajunse la senectute nu s-auputut niciodată mândri. Tema de elgianl, de-rivată din acțiunea piesei, are caracter bidi-mensional. Pe de-o parte este vorba de teribiladramă a bolii necruțătoare și galopante ce sfâșieun trup de copil nevinovat, iar pe de altă parte,dată fiind natura jocului celor doi, devine oelegie universală. Trecerea timpului se substi-tuie leucemiei. Omul este muritor. Viața esteefemeră… Distribuția: Alecsandru DUNAEV - Oscar,Oana Lavinia PISAROGLU - Tanti Roze, IrinaNAUM - PEGGY BLUE, Costel ZAMFIR -Pop-Corn, Gabriela CIOLACU - mama, CristiNAUM - TATĂL, Mihai GĂLĂȚAN - Dr.Dusseldorf, Nicoleta LUNGU - N`DA.Regia și scenografia: Ion SAPDARU. Core-grafia: Oana Lavinia PISAROGLU.

Tarantino la Tulcea? ,,Geniul crimei”

- o nouă premieră

Concomitent desfășurării festivalului Tragos- ediția 2015, echipa teatrului ,,Jean Bart” afăcut cunoștință cu regizorul Ștefan Munteanu,cel ce urma să realizeze următorul proiect teatralaici. O echipă tânără, condusă acum de un regi-zor tânăr, nu putea să nu își îndrepte atențiadecât asupra teatrului contemporan. Acolo undefirescul vorbirii, sfidarea convențiilor și ideilespuse „pe față” se simt la ele acasă.

S-a ales textul „Geniul crimei”, al dra-maturgului George F. Walker. Născut în On-tario, Canada, la 23 august 1947, cunoscut maimult în Statele Unite decât în țara sa, Walker afost inclus în lista celor mai influenți o sută deoameni de teatru din America de Nord. Pieselesale au fost traduse în germană, franceză, turcă,ebraică, poloneză, cehoslovacă, română,japoneză. Deși nu a terminat liceul, încercândîn tinerețe o largă paletă de joburi obscure, acâștigat la sfârșitul acestei perioade un concursde dramaturgie care i-a lansat cariera. A scrispeste treizeci de piese de teatru, scripturi pen-tru emisiuni tv sau radiofonice, inclusiv câtevascenarii de film. În 1997 a scos o culegere deșase texte, toate având acțiunea plasată într-ocameră de hotel de la periferia orașului. „Ge-niul Crimei”, text tradus pentru prima dată înlimba română de către Cristina Toma siTheodor Cristian Popescu, este poate cea maivaloroasă scriere din acest ciclu.

,,Precum în cazul multora din generațiamea, mintea mi se substituie unui mare coș degunoi mediatic. Cu toții suntem puternic influ-ențați de filme și televiziune, astfel încât nu enevoie să fii foarte perceptiv pentru a imaginapiese noi. Provocarea mea nu a fost să mă re-volt din cauza acestui lucru - este vorba, totuși,

de realitatea înconjurătoare- ci să asimilezsituațiile și să încerc să scot ceva coerent dintoate acestea.” (George F. Walker)

Micuții… Tarantino?

În „Geniul Crimei”, doi pungași mărunți Rolly(Ionuț-Paul Ștefan) și Stevie (Costel Zamfir) - întextul original tată și fiu, în montarea noastră frați- eșuează în a duce la îndeplinire o misiune pusăla cale de Shirley (Oana-Lavinia Ștefan), angaja-toarea lor. Lucrurile nu ies așa cum ar trebui partedin cauza neîndemânării lor, dar și din motivulimplicării în această misiune a șiretei Amanda(Irina Naum), fiica gangsterului spre care era di-recționat atacul plănuit. Construcția dramaticăeste realizată pe principiul dominoului, astfel încâtorice tentativă de a povesti în mare firul logic alacțiunii, duce la deconspi rarea unor surprize pecare textul, regizorul și actorii preferă să le ofere

publicului în timp real. Asta deoarece și textul seconstruiește în timp real, iar conflictele derivă dinconstrucția spontană a dialogului încărcat cu umornegru. Ca teaser, promitem că fanilor motivelordin fil mele lui Quentin Tarantino (vezi planuleșuat al golanilor din Reservoir Dogs, încurcă-turile iscate de cei doi recuperatori din Pulp Fic-tion, tipologia femeii de acțiune - samurai în KillBill și pistolar în Jackie Brown) le va plăcea, cu si -guranță, această montare. Lipsește din ecuațiedoar muzica lui Morricone. Cu toate acestea, ex-periența regizorului Ștefan Munteanu, deloc străinde teatrului liric, a făcut ca momentele de pasaj săse coloreze cu alte arii, la fel de cunoscute și deînalt rafinament.

Încercăm totuși să fugim de comparații pre-cum cele de mai sus. Ele devin, involuntar,supărătoare. În România mereu ne-am lovit de

catalogări, la prima vedere flatante, care de faptnu ne fac cinste cu nimic, minimalizând și tri -vializând creația autohtonă în fața valorilorunor popoare mai puțin vitregite. Ne-am sătu-rat de micul Paris, micuța Picasso sau Beyoncede România, nu?

Violență de dragul violenței, vorbărie de

dragul vorbăriei, sau …altceva?

Propunem să aruncăm o privire în spatele aceea ce se vede, tocmai acolo în planul subtilal construcției.

Acuzat de unii critici de lipsă de profunzimeși subtilitate, textul piesei ,,Geniul crimei” secere, credem noi, apărat. Ca multe situații-re-portaj, descrise aparent la prima mână, „Geniulcrimei”, la o privire mai atentă, descrie reacțiiși acțiuni subconștiente, purtătoare a „logiciidin spatele gândirii”. După război, urmează pu-

rificarea. Focul apareaici ca lait motiv. Apa lafel. Cei doi golani daufoc unui restaurant, A -man da își aminteștecum a dat foc uneibărci, iar Phillie - man-agerul ho telului și celmai ino cent personajdin piesă - nu are cu cuce să aprindă o țigară.Personajele, deși nu oarată, simt nevoia decurățire. Amanda, pen-tru a-și suprima energiasexuală face un duș,Shirley face acelașilucru pentru a-și ordonaideile: „Există viață șiînainte de duș, dar dupăduș e cu totul altăchestie!”. Phillie, prinsla mijlocul unui conflictce nu are legătură cu el,se refugiază în baie.

Asta ne arată dorințatuturor celor implicațide asceză către norma -litate. Va fi, oare, atinsă?

Regizorul ŞtefanMunteanu, născut în 1984, a absolvit secția deregie a UNATC. Scurtmetrajele sale au fost se-lecționate în festivaluri prestigioase: „Cealaltăfiică” (Mediawave 2010, Karlovy Vary FreshFilm Fest) și „Undeva în Casa Poporului”(Film.DOK 2007, Karlovy Vary Fresh FilmFest). În vara anului 2012 a montat în stilneconvențional „Bărbierul din Sevilla” încadrul Festivalului „Opera Nights” de la Hune-doara. „O lună în Thailanda” reprezintă debutulsău în actorie.

Distribuția spectacolului: Rolly - Ionuț-PaulȘTEFAN, Stevie - Costel ZAMFIR, Shirley -Oana-Lavinia ȘTEFAN-PISAROGLU, Aman -da - Irina NAUM, Phillie - Mihai GĂLĂȚAN.Regia: Ștefan MUNTEANU, scenografia șiproiecții video: Radu-Codrin IFTODI, core-grafia: Oana-Lavinia ȘTEFAN-PISAROGLU.

4

Festivalul de Teatru ,,Tragos”

actori, spectatori, stări

Duminică, 4 octombrie 2015, s-a încheiatcea de-a treisprezecea ediție a Festivalului deTeatru ,,Tragos”, organizat de Teatrul ,,JeanBart” Tulcea.

Undeva, pe la începutul anilor 2000, î n tr-unadin nu prea desele mele ieșiri în oraș, m-amaventurat cu gașca prin parcul de la Ciuperca.Întunericul nopții de toamnă și zona, pe atunciizolată, a orașului, ne creau toate condițiile dea aprinde țigări la bucată după placul inimii,fără riscul de a fi văzuți de vreo cunoștințăcare, ulterior, să dea părinților raportul.

Înaintând tot mai mult prin vegetația cres-cută sălbatic, printre băncile risipite ici-colo ceconturau imaginea unui oraș părăsit în mijloculunei păduri, am ajuns, într-un final, la Casa Ol-teanu`. Aici aflaserăm că se joacă o piesă deteatru, iar intrarea este liberă. Pe scenă, trupateatrului din Caracal prezenta o piesă deGoldoni. Ne-am așezat și am stat până la capăt.A doua zi, la școală, râdeam cu băieții, a -mintindu-mi de buclucașul Arlecchino, inter-pretat de un actor în vârstă, care, atunci cândieșea dintr-o încurcătură făcea: „Ahahahaaa!”.Aflasem în seara precedentă că spectacolul eraunul din cele prezentate în cadrul Festivalului„Tragos”. Mai multe detalii, însă, mi-au scă-pat.

După aproape un deceniu și jumătate, episo-dul amintit mi-a revenit în minte, în timpul or-ganizării ediției de anul acesta a festivaluluitulcean de teatru. Mă gândeam că un cui binebătut la tinerețe va fi în stare să țină un tablou,ani de-a rândul, pe perete. Și că opera, deșiperisabilă, este mai durabilă decât individul.Momentul a coincis și cu împlinirea a zece anide când actoria a devenit principala mea pre-ocupare, o dată cu începerea primului an defacultate. Unii teoreticieni spun că maturizareaprofesională a actorului se realizează în celpuțin zece ani de muncă. Nu știu dacă se poateproba și în cazul de față, dar cert este că data de1 octombrie a reprezentat, psihologic măcar,depășirea unui prag. Și asta chiar în ziua încare, întâmplarea a făcut, Teatrul „Jean Bart”să prezinte, în cadrul festivalului, producțiaproprie „Stele în lumina dimineții” de Alec-sandr Galin, în regia lui Aurel Palade.

Nu mi-aș putea permite să scriu câteva rân-duri despre subliectul sau calitatea specta-colelor prezentate în cadrul acestui eveniment,întrucât nu ar fi corect. Pe unele, spre rușineamea, nu am apucat să le văd, iar despre cele încare am jucat aș formula idei părtinitoare. Așputea povesti totuși despre sentimentul avut,din interior, în zilele în care teatrul nostru și-adeschis porțile, primind musafiri. Calitatea despectator, căruia ar fi corect să i se dedice maimulte rânduri, este demnă de a fi privită cutoată seriozitatea în ansamblul sincretic al pro-cesului scenic. Receptorul, de multe ori, va fisupus discomfortului. Simțind caracterul ofi-cial al evenimentului dedicat operei ce i serelevă, acesta devine parte pasivă. Sunt maimulte motive pentru care privitorul devine ast-fel vulnerabil, retrăgându-se în interiorul său.Pentru cei sensibili, spațiile aglomerate consti-tuie sursa durerilor de cap, substituindu-se vic-

timelor vampirismului energetic. Și deodată,masa servită undeva pe la orele patru încăatârnă greu în stomac. Spectatorul, spre deose-bire de actor, nu are - și e firesc să nu aibă -antrenamentul pentru rezultatul ce i se des-fășoară, în timp real, prin fața ochilor. Astfeldevine vulnerabil. La un nivel superior, mi-așpermite să spun că este ușor agresat. Precumam zis, spectatorul devine vulnerabil. Specta-torul devine empatic. Spectatorul se poate în-drăgosti. Poate urî. Spectatorul poate fi supus,pe o durată de o oră și mai bine, unei transfor-mări interioare de care nici el însuși nu esteconștient. Din acest motiv, consider că un spec-tacol de teatru nu are voie să fie slab. Adică arevoie, dar e păcat. Această stare de transă, ur-mată de neîmplinire, m-a cuprins când, stândîn sală, după ilustrația muzicală ce preceda unspectacol invitat, prima situație de lumini înviadecorul. Fusesem trecut de fiorii unei stărigrozave. Dar, cu toate că voiam să ma simtbine, nu mi s-a permis. Spectacolul nu mi-apermis. Unde s-a dus, așadar, acel fior s u -grumat? A curs exact în frustrarea stării dedupă. Și, repet, e păcat.

Mă gândesc la faptul că un creator de teatrutrebuie să știe lucrul acesta. Șiatunci necazul că „sala nu eracu mine”, că „sunt reci și nu aunicio reacție”- lansate caacuze, ar trebui supuse uneijudecăți mai ample.

În școală ni se spunea că tex-tul este pretextul acțiuniiscenice. Că nu trebuie săjudecăm un spectacol montat,în funcție de calitatea scrii-turii. Îmi amintesc de discuțiapurtată cu un regizor, carezicea că ar putea fi scrisă oteză de doctorat pe margineakitch-ului.

Că dacă luăm, de pildă, obrichetă cu sclipici de lachinezi și o încadrăm într-uncontext potrivit, ceea ce sevede nu mai este kitch. Dile-tanții pun textul la rang de cin-ste. Nu poți tu, un amărăștean,să îți permiți să îi aduci modi-ficări lui Shakespeare, geniulgeniilor. Asta îmi spunea odată un scriitor pe jumătatebeat. Normal! Pentru el, omulde teatru nu este un creator, ciun simplu executant, nu-i așa?Ei, iată că nu e așa! Am avutmarea plăcere să urmăresc, la„Tragos”, un spectacol al cărui text era doarpivotul măiestriei actoricești. Fu sesem ade-menit de fiorii unei stări grozave. Voiam să măsimt bine, iar spectacolul mi-a permis. Undes-a dus, așadar, acel fior? A curs în frumusețeastării de după.

Tot în școală ni se mai spunea că actorul nutrebuie să își judece personajul. Trebuie doarsă fie cinstit în construcția lui. Prin extensie,nici regizorul nu ar trebui să o facă, raportat lamunca sa. Când lumea în care personajele in-teracționează este, de exemplu, o lume mizeră,apare de multe ori tendința regizorală de a osupradimensiona. Se mai numește și hiperrea -

lism, curent ce a acaparat cu agresivitate filmulromânesc postdecembrist. Am sesizat și rever-sul acestei tendințe. Spectacole ce se judecă peele însele pozitiv. Spectacole... estetice. Spec-tacole care se arată ca fiind de gândire și pro-funzime. Lucru rău nu cred că e, cred doar cănu e lucru sincer.

După o săptămână de spectacole vizionate încadrul festivalului „Tragos”, pot afirma că amînvățat o lecție importantă. O piesă nu se mon-tează pentru satisfacerea orgoliilor personale,pentru hrănirea egoismului realizatorilor ei saupentru etalarea virtuților actoricești și de regie.Un spectacol de teatru reprezintă finalul unuiproces de căutare în care sunt implicați, de-opotrivă, creatorii de artă și spectatorii.

Cum este mai frumos, într-o discuție liberă?Masculii alfa să facă paradă de trofeele șicunoștințele lor, sau, împreună cu interlocu-torii, să devină părtașii unui dialog de pe urmacăruia ambele tabere să poată construi ceva?

Cugetând pe marginea acestor idei, am con-cluzionat că ele nu ar fi existat în lipsa m i -nunatelor zile de tratament cu poțiuni magice,create în laboratorul de alchimist al Sălii deTeatru. Că scopul pe care și l-a propus tri-

umviratul (parafrazez aici pe criticul DoruMareș, un apropiat prieten al Teatrului „JeanBart”) format din Ionuț-Paul Ștefan - managerTJB, Cristi Naum - director artistic și NeluSerghei - directorul festivalului, a fost atins lacote foarte înalte. Nu a fost un pretext pentrușpriț și protocoale (nici nu au fost, cu toate căberea rece a încheiat cum nu se putea mai bineunele din seri), ci un festival în adevăratul sensal cuvântului, al cărui scop nu a fost deturnatnicio clipă. Și, vă promitem noi, nici nu va fi.

5