Context intern. Autonomiile existente în secolele IX-XIII erau în pericol de a fi anihilate de

către ungurii instalaţi în Panonia şi de către Imperiul Bizantin.

Perioadei secolelor VIII-IX îi este caracteristică convieţuirea româno-slavă, în cadrul unor

formaţiuni politice timpurii.

În spaţiul carpato-danubiano-pontic predominau structurile teritoriale tradiţionale: obştile

săteşti (forme de organizare socială specifice societăţii feudale, caracterizate prin munca în

comun şi îmbinarea proprietăţii private cu cea comună, prin autoconducere şi apărare şi

strânse legături economice între membri); în spaţiul românesc, obştea sătească a fost

principala formă de organizare socială în perioada formării limbii române şi a poporului

român; în interiorul acesteia s-au format categoriile sociale fundamentale ale societăţii

feudale. Obştile săteşti/teritoriale se grupează în uniuni săteşti (N. Iorga -„romanii populare”).

Formele tradiţionale de organizare politică românească predominante în secolele IX-XIII

eraucnezatul (formaţiune politică care include două sau mai multe sate, de obicei pe valea

unui râu şi aflat sub autoritatea unui cneaz) şi voievodatul (formaţiune politică alcătuită din

două sau mai multe cnezate, condusă de un voievod, al cărui atribut special era cel militar).

Contextul extern este reprezentat de raportul cu ungurii, ale căror atacuri spre Vest au fost

oprite în 955 de către Otto I. Acţiunile lor se vor îndrepta spre Est, iar cucerirea Transilvaniei

se încheie în secolul al XIII-lea.

Tipuri de autonomii româneşti

Spaţiul intracarpatic. Izvorul istoric Anonymus, Gesta Hungarorum, face menţiunea,

pentru secolul al IX-lea, a următoarelor formaţiuni politice:

– ducatul/voievodatul lui Menumorut (în Crişana); centrul situat la Biharea (Bihor);

– ducatul/voievodatul lui Glad (în Banat); centre întărite la Cuvin şi Orşova;

– ducatul lui Gelu (Transilvania propriu-zisă); centre întărite la Dăbâca şi Moldoveneşti,

„Gelu quidam Blacus” („Gelu zis Românul”), având ca supuşi pe români şi slavi („Blahii et

sclavii”), care trăiesc în „ţara de dincolo de păduri”, având un pământ fertil, sare şi aur.

Continuitatea în formaţiunea lui Gelu prin Gyla (refuza creştinarea în rit catolic) şi cea a lui

Glad prin Ahtum (care vămuieşte sarea regalităţii maghiare, care coboara pe Mureş; învins

de maghiari, teritoriul său este ocupat) este afirmată de izvorul Viata Sfântului Gerard,

pentru secolul al XI-lea.

În spaţiul dintre Carpaţi şi Dunăre, izvorul istoric Diploma cavalerilor ioaniţi (1247),

acordată de regele Ungariei, Bela al IV-lea, preceptorului ordinului ioanit Rembald, şi Actul

papal din 1227 atestă existenţa următoarelor formaţiuni politice:

-2 cnezate în dreapta Oltului:

– al lui Farcaş, în nord, spre Vâlcea

– al lui Ioan, în sud, fostul judeţ Romanaţi

-2 voievodate:

-al lui Litovoi, în nordul Olteniei şi Ţara Haţegului (peste munţi, în Transilvania)

-al lui Seneslau, în nordul Munteniei şi Ţara Severinului, până la Olt (în 1230 devine

Banatul de Severin)

Formaţiunile politice, cu excepţia voievodatelor, erau dăruite de regele Ungariei cavalerilor

ioaniţi, alăturându-se şi Cumania (organizarea unei episeopii cu sediul la Civitas Milcoviae).

În spaţiul de la est de Carpaţi sunt atestate în izvorul istoric Cronica lui Nestor (sau

Cronica de la Kiev/ Povestea vremurilor care au trecut) formaţiuni politice denumite de

izvoarele istorice externe ca „ţări”, locuite de „vlahi”.

În jurul anului 1000, tradiţia localizează „Ţara Sipeniţiului” care, împreună cu structura

politico-administrativă „Codrii Cosminului„, grupează aşezările întărite din secolele IX-XI

din jurul oraşului Cernauti; „Codrii Herţei„‘, cu centrul la Fundul Herţei, fortificaţie de pamânt

cu valuri şi palisade; „câmpuri” („Câmpul lui Dragoş”); „cobâle” (Neamt, Bacău, Vaslui);

„ocoale” (Câmpulung, Vrancea).

În spaţiul dintre Dunare şi Marea Neagră, izvoarele epigrafice şi cele scrise menţionează

următoarele formaţiuni politice:

– jupanatele: Jupan Dimitrie (atestat de inscripţia de la Mircea Vodă, din judeţul

Constanţa, la 943) şi Jupan Gheorghe (atestat de inscripţia de la Basarabi-Murfatlar,

secolul al X-lea)

– Thema Paristrion (circumscripţie administrativ-teritorială militară în Imperiul Bizantin, cu

conducerea aparţinând unui strateg cu atribuţii administrative, judecătoreşti şi militare, numit

de împărat, 971-1204)

Alte formaţiuni politice locale sunt atestate de Anna Comnena, în Alexiada, şi figurează ca

fiind conduse de Tatos, Seslav şi Satza (pentru secolele XI-XIII).

Constituirea statelor medievale româneşti

Statele medievale romanesti

Factorii interni care au favorizat formarea statelor medievale sunt:

-viata economică prosperă;

-creşterea demografică semnificativă;

-dezvoltarea drumurilor comerciale (de la Nord la Sud –„Drumul moldovenesc„; de la Vest la

Est – lega Europa centrală de Marea Neagră);

-se accentuează diferenţierea socială (Diploma cavalerilor ioaniţi menţionează existenţa a

„maiores terrae” – „mai marii pamântului„, şi „rustier” -ţăranii de mai târziu)

Factori externi, cu rol în crearea statelor medievale:

-incursiunile/invaziile cumanilor şi tătarilor (1241-1242) opresc expansiunea Ungariei la sud

şi est de Carpati;

-Ungaria şi Polonia vizau eliminarea Hoardei de Aur (de la nord de Marea Neagră);

-criza dinastică din Ungaria, prin stingerea dinastiei Arpadienilor.

Cel dintâi stat creat de romanitatea răsăriteană a aparţinut vlahilor din Peninsula

Balcanică. Amenintaţi de Imperiul Bizantin (de dinastia Anghelos), vlahii din Balcani s-au

răsculat sub conducerea lui Petre şi Asan, în anul 1185 . Victoria obţinută de vlahi a

însemnat şi formarea statului vlaho-bulgar, creat şi recunoscut în timpul lui Ioniţă cel

Frumos (1197-1207), de către Papa Inocenţiu al III-lea, ca „rege al vlahilor şi bulgarilor„. În

timpul lui Ioan Asan al II-lea (1218-1241), statul vlaho-bulgar a atins apogeul puterii sale, a

rupt legătura cu papalitatea şi a revenit la confesiunea ortodoxă, restabilind legătura cu

Patriarhia de la Constantinopol; elementul bulgar devine predominant.

Formarea Voievodatului Transilvaniei

Voievodatul Transilvaniei

Un rol important în formarea celui dintâi stat medieval – Voievodatul Transilvaniei – îl

reprezintă:

-existenţa autonomiilor locale;

-atacurile ungurilor spre est şi cucerirea Transilvaniei, care se încheie în secolul al XIII-lea

(în anul 1222, ungurii sunt atestaţi documentar la limita răsăriteană, pe linia Carpaţilor).

În jurul anului 1000, regele Ungariei se creştinează sub numele de Ştefan şi, sub pretextul

răspândirii creştinismului catolic, va acţiona în vederea cuceririi teritoriului intracarpatic.

După anul 1100, regalitatea ungară va încerca să impună treptat modelele de organizare

politico-administrative, religioase şi social-economice de tip apusean.

În plan politic, la 1111 sunt atestaţi Mercurius, ,,princeps Ultrasilvanus„,şi Simion, catolic, în

calitate de „episcopus Ultrasilvanus„.

Forma de organizare care se va impune este forma de organizare românească–

voievodatul. La 1176 documentele îl menţionează pe „voievodul Leustachius„, vasal al

regelui Ungariei.

Menţinerea vechii denumiri autohtone are, pe de 0 parte, semnificaţia existenţei populaţiei

româneşti, iar pe de altă parte, subliniază rezistenţa localnicilor la modelul impus anterior de

cuceritori, principatul. Spre sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul celui următor, voievozii

Roland Borş şi Ladislau Kan îşi asumă prerogative sporite. Din punct de vedere

administrativ, regalitatea maghiară a încercat să impună comitatul (unitate administrativ-

teritorială în Europa medievală apuseană, în Ungaria şi Transilvania, condusă de un comite,

stăpânind un domeniu sau un complex de domenii, şi în care staţiona 0 garnizoană militară).

Primul comitat organizat a fost cel al Bihorului, atestat documentar la 1111. Au urmat apoi

comitatele Dăbâca, Crasna, Cluj, Alba, Sătmar şi Arad.

În celelalte zone din Transilvania se păstrează vechile forme de organizare administrativă –

districtele: Ţara Făgăraşului, Ţara Rodnei, Ţara Oaşului, Ţara Amlaşului. Acestea

cuprindeau vechile cnezate sau părţi ale voievodatelor şi erau conduse de voievozi, cneji

sau juzi, care aplicau principiile „obiceiului pământului”‘.

Unitatea teritorial-administrativă a saşilor şi a secuilor purta denumirea de scaun şi era de

inspiraţie districtual românească (exemplu: Mediaş, Sighişoara, Rupea, Nocrich/Odorhei,

Trei Scaune, Gurghiu).

Saşii, colonişti de origine germană din secolele XII-XIII, au fost aduşi de regele Ungariei,

Andrei al II-lea, şi colonizaţi în zone locuite majoritar de români (Ţara Bârsei, zona Bistriţei).

Ei au avut, în primul rând, un rol economic şi au fost dăruiţi cu 0 serie de privilegii (dreptul de

a constitui cetăţi de lemn şi de a face comerţ), largă autonomie şi dependenţa exclusivă de

regele maghiar, aşa cum reiese din Bula de aur a saşilor de la 1224. Cele mai importante

oraşe, până la marea invazie tătară (1241-1242), au fost Braşov, Cluj , Bistriţa şi centrele

episcopale Alba-Iulia şi Oradea.

În secolul al XIII-lea, cucerirea Transilvaniei de către regalitatea maghiară a fost încheiată

odata cu colonizarea cavalerilor teutoni (1211-1225).

Motivele prezenţei saşilor au fost multiple: militare (respingerea atacurilor migratorilor),

religioase (atragerea la catolicism a autohtonilor) şi politice (consolidarea puterii regalităţii

maghiare în acest spaţiu geografie ).

Secuii, a căror origine este controversată, au reprezentat avangarda armatei ungare în

timpul cuceririi Transilvaniei. De aceea, au fost întâlniţi iniţial în Bihor (secolul al XI-lea), apoi

pe Târnave (secolul al XII-lea) şi, abia la începutul secolului al XIII-lea, în zona de Est (unde

se află şi astăzi). Atribuţiile secuilor în zona intracarpatică erau esenţialmente militare.

Se poate considera că voievodatul Transilvaniei a fost primul stat medieval romanesc.

Cuceritorii maghiari nu au putut să-şi impună stăpânirea asupra unei populaţii majoritar

româneşti, astfel că au fost nevoiţi să accepte 0 largă autonomie şi largi privilegii.

Formarea statului medieval Ţara Românească

Batalia de la Posada 1330

La începutul secolului al XIII-lea, regatul Ungariei încearcă să-şi extindă stăpânirea la sud şi

est de Carpaţi, sub masca cruciadei împotriva schismaticilor ortodoxi.

La începutul secolului al XIV-lea, criza politică se agravează în cadrul regatului ungar.

Ultimul reprezentant al dinastiei arpadiene, Andrei al III-lea, încearcă să evite destrămarea

regatului. În anul 1291, regele se afla în Transilvania cu scopul de a-l aduce la ascultare pe

voievodul local; regele consolidează privilegiile maghiarilor, secuilor şi saşilor şi anihilează

autonomia românească din Ţara Făgăraşului . Potrivit tradiţiei istorice care a circulat până în

secolul al XVII-lea, evenimentele din Făgăraş l-au determinat pe voievodul Radu Negru să

treacă Carpaţii şi să se instaleze la Câmpulung, sediul unei comunităţi catolice formate din

saşi şi unguri. Descălecatul (termen utilizat de cronicari pentru întemeierea statelor

medievale) la Câmpulung este urmat de treptata unire a formaţiunilor politice existente în

jurul „descălecătorului”.

Cum trebuie înţeles „descălecatul” de la Câmpulung? Considerăm că realitatea istorică

confirmă 0 contribuţie demografică şi, posibil, instituţională, pe care locuitorii din spaţiul

intracarpatic, în special cei din Ţara Făgăraşului, 0 au la formarea statului medieval Ţara

Românească.

Perioadei de criza politică din regatul Ungariei i se pune capăt prin venirea la tron a lui Carol

Robert, din dinastia franceza de Anjou, preocupat în primii ani de domnie de refacerea

unităţii regatului.

Documentele înregistrează la sud de Carpaţi un stat putemic, al cărui conducător, Basarab

I, poartă numele de „mare voievod”. Basarab I (1310-1352) se dovedeşte un priceput

conducător militar, dar şi un bun diplomat.

În anul 1324, Carol Robert îl recunoaşte pe acesta ca „voievodul nostru transalpin”. Dar

existenţa unui stat putemic şi a unui conducător pe măsură reprezentau 0 piedică în calea

tendinţelor hegemonice ale regatului maghiar şi, în special, în calea celor pentru stăpânirea

Banatului de Severin. După restabilirea autorităţii în Transilvania, regele Ungariei consideră

necesară extinderea autorităţii la sud de Carpaţi. Campania din toamna anului 1330,

organizată de regalitatea maghiară, este soldată cu înfrângerea armatei lui Carol

Robert la Posada (localizată în Ţara Loviştei).

Victoria asigură independenţa politică a Ungro-Vlahiei (Vlahia de lângă Ungaria); izvorul

istoric care prezintă acest conflict militar este Cronica pictată de la Viena, care narează

despre locul îngust al desfăşurării luptei, despre pierderile suferite de nobilimea maghiară,

despre oştirea lui Basarab, aflată pe înălţimi, aruncând cu bolovani şi trăgând cu săgeţile

spre oastea duşmană.

În vremea regelui Ludovic de Anjou (1342-1382), Ungaria şi Ţara Românească acţionează

împreună împotriva dominaţiei tătare de la gurile Dunării şi de la est de Carpaţi. Un rol

important îl are şi urmaşul lui Basarab I, Nicolae Alexandru (1352-1364) care, din 1359, îşi

ia titlul de „domn autocrat” (de sine stătător) şi întemeiază Mitropolia Ungro-Vlahiei, cu

sediul la Curtea de Argeş (sub autoritatea directă a Patriarhiei Constantinopolului). Fiul său,

Vladislav I (Vlaicu-Vodă), (1364-1376) reuşeşte să depăşească cu pricepere conflictele

politice, religioase şi militare cu regele Ludovic I: respinge un prin atac otoman la Dunarea

de Jos şi organizează instituţiile civile şi ecleziastice ale statului. Vladislav I îşi ia titlul ,,I0,

Vladislav, mare voievod, domn şi singur stăpânitor a toată Ungrovlahia”.

Aşadar, se reconfirmă statutul de sine stătător al Ţării Româneşti.

Formarea statului medieval Moldova

Bogdan I

Între anii 1345-1354, regele Ungariei, Ludovic I, organizează mai multe expediţii împotriva

tătarilor, care aveau ca scop controlul asupra drumului comercial ce lega Marea Baltică şi

oraşele-porturi de la Dunărea de Jos şi Marea Neagră, drum aflat sub controlul Hoardei de

Aur.

În acest context, are loc prima etapă a întemeierii Moldovei – descălecatul lui Dragoş.

Fruntaş al românilor maramureşeni, Dragoş trece munţii însoţit de cetele sale şi este numit

de regele maghiar, Ludovic I, conducătorul mărcii (unitate politico-administrativă şi militară,

înfiinţată în nord-vestul Moldovei, cu scopul de a apăra zona respectivă), cu sediul la Baia.

Statutul Moldovei aflate sub conducerea lui Dragoş şi a urmaşilor săi, Sas şi Balc, este unul

de dependenţă faţă de regele Ungariei. Acest statut este de neacceptat de către localnici,

care se răscoală în 1359, ajutaţi de voievodul maramureşan Bogdan din Cuhea. Nemulţumit

de restrângerea autonomiei Maramureşului de către Ludovic I, Bogdan trece la est de

Carpaţi împreună cu însoţitorii săi.

Descălecatul lui Bogdan (a doua etapă) este urmat de înlăturarea lui Balc şi de unificarea

formaţiunilor politice din nordul şi centrul Moldovei.

În timpul lui Bogdan (1359-1365) sunt respinse încercările de hegemonie la est de munţi,

astfel că regele Ungariei, Ludovic I, este nevoit să recunoască independenţa statului

medieval românesc Moldova, cu capitala la Baia.

Dacă statutul de independenţă al Ţării Româneşti se obţinea în urma conflictului militar din

1330, cel pentru Moldova este recunoscut pe cale diplomatică, dat fiind faptul că însuşi

regele Ludovic I era implicat în conflictul militar cu otomanii.

Laţcu, fiul lui Bogdan, este succesorul său în perioada 1365-1375; intră în legătură cu

papalitatea, cu scopul de a contracara tendinţele lui Ludovic I; va accepta constituirea unei

episcopii catolice la Siret, în 1370. Laţcu va fi recunoscut ca duce al Moldovei.

Petru Muşat (1376-139 1) organizează ţara din punct de vedere statal şi se afirmă în plan

internaţional. În 1387 sunt puse bazele mitropoliei Moldovei, cu sediul la Suceava, care

va fi recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol abia în anul 1401, în timpul domniei lui

Alexandru cel Bun.

Roman I (1391-1394) va elibera teritoriul sud-estic până la Nistru şi marea Neagră de sub

dominaţia tătară şi se va intitula în 1393 drept „voievod şi domn singur stăpânitor al Ţării

Moldovei, de la munte până la Mare”.

Noul stat Moldova, al cărui proces de formare se încheie în timpul lui Roman I, este

recunoscut şi în Europa vremii.

Formarea statului medieval Dobrogea

Monumentul lui Dobrotici

În anul 1230 este menţionată ,,Ţara Cavarnei” (teritoriul dintre Varna şi Caliacra), structură

politică locală, nucleul pentru formarea statului Dobrogea, condus de Balica şi Dobrotiţă.

Dobrotiţă (Dobrotici, 1354-1386) este recunoscut iniţial ca strateg şi apoi ca despot de

către Imperiul Bizantin; unifică formaţiunile politice dintre Dunăre şi Marea Neagră.

Dobrogea este inclusă în statul condus de Mircea cel Bătrân, domnitorul Ţării Româneşti,

după înfrângerea oştilor otomane (Ţară Românească în timpul domnitorului menţionat se

întindea de la „Marea cea Mare” la Severin).