tar - cristian ionescu

258
 Articolul 61 Rolul şi structura (l) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.  (2) Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor si Senat.  Sumar: § 1. Locul şi legitimitatea Parlamentului în ansamblul sistemului politic; § 2. Parlamentul - organul reprezentativ suprem al poporului român; § 3. Parlamentul - unica autoritate legiuitoare a ţării; § 4. Structura bicamerală a Parlamentului, Comentariu: ____________________ § 1. Locul şi legitimitatea Parlament ului în ansamblul  sistemului politic Instituţia Parlamentului este condiţionată, între altele, de două pri nci- pii constituţionale: suveranitatea poporului şi principiul reprezentării. A m- bele principii sunt legate, la rândul lor, de fenomenul puterii, înţel es ca o capacitate organizată şi durabilă a unui agent social de a impune altora să  îndeplinească sau să realizeze obiective determinate pe care acesta şi le propune în interes general sau personal. De la început se impune o ob- servaţie: puterea se grefează pe un raport social în care cineva comandă, guvernează, iar altul/alţii se supun comenzii sau guvernării  Acest raport ierarhic de putere şi concretizarea sa într -o multitudine de acte de conducere/guvernare a indus în psihologia socială ideea de

Upload: cristina-siladi

Post on 06-Apr-2018

233 views

Category:

Documents


1 download

TRANSCRIPT

Page 1: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 1/258

 

Articolul 61

Rolul şi structura 

(l) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi

unica autoritate legiuitoare a ţării. 

(2) Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor si Senat. 

Sumar:

§ 1. Locul şi legitimitatea Parlamentului în ansamblul sistemului politic;

§ 2. Parlamentul - organul reprezentativ suprem al poporului român;

§ 3. Parlamentul - unica autoritate legiuitoare a ţării;

§ 4. Structura bicamerală a Parlamentului, 

Comentariu: ____________________

§ 1. Locul şi legitimitatea Parlament ului în ansamblul

 sistemului politic 

Instituţia Parlamentului este condiţionată, între altele, de două princi-

pii constituţionale: suveranitatea poporului şi principiul reprezentării. Am-

bele principii sunt legate, la rândul lor, de fenomenul puterii, înţeles ca o

capacitate organizată şi durabilă a unui agent social de a impune altora să

  îndeplinească sau să realizeze obiective determinate pe care acesta şi le

propune în interes general sau personal. De la început se impune o ob-

servaţie: puterea se grefează pe un raport social în care cineva comandă,

guvernează, iar altul/alţii se supun comenzii sau guvernării 

Acest raport ierarhic de putere şi concretizarea sa într-o multitudine deacte de conducere/guvernare a indus în psihologia socială ideea de

Page 2: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 2/258

 

suveranitate, înţeleasă aici ca sursă a autorităţii, asociată celei de titular al

puterii, şi a puterii propriu-zise. Se spune, astfel, că deţinătorul puteriieste suveran şi că puterea sa nu este ţărmurită de nicio altă putere. Ne

referim, în acest sens, la puterea suverană a monarhului, la puterea

suverană a poporului sau la puterea suverană a statului ş.a.m.d. Cele trei

tipuri de putere enunţate conţin ca element comun noţiunile de autoritate,

dominaţie şi supunere. 

Din punct de vedere instituţional, puterea suverană a poporului se

obiectivează în diverse organisme, cărora le sunt delegate atribuţii saufuncţii de putere. Puterea astfel instituţionalizată apare sub forma puterii

de stat şi este exercitată de acesta în întregul său şi în mod specializat şi

distinct de diverse organisme ale sale. Din această perspectivă, statul

apare ca titular exclusiv al forţei de comandă şi dominaţie. 

Atât ca fenomen, cât şi ca formă instituţionalizată a acestuia, puterea

se raportează în mod necesar la un titular căruia îi sunt recunoscute

anumite prerogative. Dacă statul exercită o putere delegată, limitată sau

circumscrisă realizării anumitor obiective sociale de interes general

(„Binele comun"), se pune întrebarea cine este titularul puterii globale.

Acesta nu poate fi decât poporul ori, după caz, naţiunea care deţine în

mod natural puterea politică (suveranitatea). Poporul sau naţiunea este

titularul absolut al puterii politice, adică al suveranităţii, pe când statul

(autorităţile/puterile publice) este titularul puterii de stat încredinţate

(delegate) în mod legitim de popor.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul nu este unicul

titular al exerciţiului suveranităţii naţionale, ci unul dintre organismele prin

care poporul, ca deţinător legitim al suveranităţii, o exercită prin organele

sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte,

precum şi prin referendum. Din textul art. 2 alin. (1) al Constituţiei rezultă

câteva concluzii asupra cărora ar merita să insistăm. Textul constituţional

f ace referire la existenţa mai multor organisme reprezentative, prin care

Page 3: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 3/258

Page 4: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 4/258

 

In schimb, Parlamentul şi Preşedintele Republicii sunt, prin vocaţie

constituţională şi legitimitate electorală, organe reprezentative ale popor-ului român, chiar dacă, prin absurd, nu ar recurge la acte concrete de ex-

ercitare a suveranităţii.  In ceea ce îl priveşte pe Preşedintele României,

acesta reprezintă statul. Reprezentarea statului este forma de exercitare

de către Preşedinte a suveranităţii naţionale. Când face vizite de stat,

când se întâlneşte cu alegătorii, când dă interviuri, când vizitează localităţi

calamitate ş.a.m.d., Preşedintele României reprezintă statul român. Aces-

ta este motivul pentru care conduita sa trebuie să respecte regulile deetică şi eleganţă prezidenţială impuse unui şef de stat. 

Preşedintele României, fiind ales în toate circumscripţiile electorale, se

bucură de o reprezentativitate naţională, dar, potrivit art. 80 alin. (1) din

Constituţie, nu reprezintă poporul, ci statul român. Există, din acest punct

de vedere, o inadvertenţă logică între art. 2 alin. (1) şi art. 80 alin. (1) din

Legea fundamentală. Dacă art. 2 alin. (1) induce ideea existenţei mai

multor organe (autorităţi) reprezentative prin care se exercită

suveranitatea naţională, art. 80 alin. (1) din Legea fundamentală, deşi

surprinde esenţa reprezentativă a Preşedintelui republicii, egală din punct

de vedere electoral cu cea a Parlamentului, o restrânge procedural la

reprezentarea statului. Constituţia nu face, însă, nicio referire la

suveranitatea statului. Rezultă că aceasta are ca sursă unică tot art. 2

alin. (1) din Constituţie, dar este vorba de o suveranitate de atribuţii sau

de procedură. Cum statul nu este altceva decât suma autorităţilor publice

sau a organelor înzestrate direct sau indirect cu atribute ale suveranităţii

naţionale, rezultă că suveranitatea acestora este o suveranitate de funcţii

şi atribuţii. Acestea sunt legitime în măsura în care sunt exercitate în

Urnitele impuse de Constituţie. 

Raporturile reciproce între guvernaţi (titularul puterii politice) şi

Guvernant (titularul puterii de stat) apar, pe de o parte, ca transfer decătre cei guvernaţi a exerciţiului unora dintre prerogativele puterii politice

Page 5: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 5/258

 

şi în controlul înfăptuit de ei asupra „celor aflaţi la putere", iar, pe de altă

parte, ca raporturi de putere concretizate în comandamente, ordine,instrucţiuni impuse de agenţi politici specializaţi (guvernanţi) membrilor

colectivităţii, individual sau grupaţi pe criterii sociale, politice, profesionale

şi economice. 

Totodată, Guvernantul se angajează prin încheierea raporturilor de

putere să recunoască şi să apere un set de drepturi în beneficiul celor

guvernaţi. De altfel, Octavian Căpăţînă, membru al Adunării Constituante,

a propus un amendament la teza privind caracterul reprezentativ al foruluilegislativ, în sensul că  „Parlament ul României este organul reprezentativ 

suprem al tuturor cetăţenilor români, unica autoritate legiuitoare a ţării şi 

este garantul libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti". Amendamentul a fost

 însă respins, deoarece nu a întrunit majoritatea de voturi necesară. (A se

vedea Geneza Constituţiei României. 1991. Lucrările Adunării 

Constituante, Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 1998, p.

479).

Cum activitatea statului este riguros specializată, puterile acestuia sunt

repartizate unor organisme autonome şi separate unul faţă de celălalt în

conformitate cu principiul separaţiei celor trei puteri în stat. Fiecăruia

dintre aceste organisme îi revin fracţiuni specializate de prerogative. 

Privit din această perspectivă, Parlamentul apare ca un instrument prin

care poporul, deţinătorul suveran al puterii politice, îi învesteşte pe

reprezentanţii săi aleşi să-i stabilească cadrul legislativ de reglementare a

relaţiilor sociale şi să învestească în mod legitim Guvernul cu

administrarea treburilor publice.

Acest mecanism complex, prin care poporul încredinţează vremelnic

exerciţiul unora dintre prerogativele suveranităţii sale, are la bază

condiţiile moderne de desfăşurare a vieţii sociale, în care poporul nu poate

să se autoguverneze. De aceea, populaţia unei ţări îşi alege reprezentanţii

Page 6: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 6/258

 

reuniţi în Parlament, aceştia la rândul lor desemnează Guvernul, pe care îl

controlează apoi, pe întreaga durată a mandatului lor parlamentar. Prin noţiunea de popor român, utilizată în alin. (1) al art. 61, urmează

să înţelegem pe toţi cetăţenii români. In textul constituţional pe care îl

comentăm, categoria de popor nu este definită prin trăsături etnice. De

altfel, în dezbaterile Adunării Constituante, domnul deputat Mircea Iones-

cu-Quintus a propus un amendament la textul propus în Teze de către

Comisia de redactare a proiectului de Constituţie, în sensul că

  „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al tuturor cetăţenilor români şi singura autoritate care exercită puterea legislativă a ţării". (A se

vedea Geneza Constituţ iei României. 1991. Lucrările Adunării 

Constituante, Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 1998, p.

473).

§ 2. Parlamentul - organul reprezentativ suprem al poporului 

Prima teză a alin. (1) al art. 61 din Constituţie pune în valoare calitatea

Parlamentului României de a fi organul reprezentativ suprem al poporului

român. Textul constituţional la care ne referim este o consecinţă directă a

principiului constituţional al reprezentării. Nicio altă autoritate publică

electivă sau neelectivă nu poate pretinde că reprezintă poporul. înscrierea  în Constituţie a caracterului suprem al reprezentării semnifică poziţia

Parlamentului faţă de alte organisme reprezentative, care s-ar simţi

  îndreptăţite, având în vedere baza lor electorală directă sau indirectă, să

pretindă că reprezintă întregul popor. Este vorba, în primul rând, de

Preşedintele României, care este ales prin vot universal direct. Cât

priveşte Guvernul, acesta este reprezentativ în măsura în care programul

său şi lista membrilor săi au fost acceptate de Parlament. Rezultă, astfel,

Page 7: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 7/258

 

că singurul reprezentant autentic al poporului este Parlamentul. De aceea,

atributul său de „organ reprezentativ suprem", folosit în art. 61 alin. (1),ni se pare irelevant, reprezentativitatea Parlamentului fiind supremă prin

esenţa sa. Se pune în mod firesc întrebarea în ce constă

reprezentativitatea - la nivel suprem — asigurată de Parlament. Răspunsul

este simplu: Parlamentul este menit să exprime voinţa politică a poporului

 în două mari şi fundamentale direcţii, şi anume în materie de legiferare şi

  în privinţa învestirii Guvernului şi a controlului asupra modului în care

acesta acţionează în aplicarea programului său de guvernare acceptat deParlament.

Deşi, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, este organul

reprezentativ suprem al poporului român, Parlamentul rămâne, în raport

cu Adunarea Constituantă, o putere instituită exclusiv prin voinţa acesteia.

Ca atare, exercitarea suveranităţii - cel puţin în ceea ce priveşte

adoptarea Constituţiei —  este rezervată Adunării Constituante, şi nu

Parlamentului ordinar. Desigur, competenţa Adunării Constituante este

redusă în raport cu cea a Parlamentului, acesta întrunind toate funcţiile,

competenţele şi atribuţiile ce-i sunt recunoscute prin Constituţie, mai puţin

pe aceea a adoptării Legii fundamentale. In schimb, Adunarea

Constituantă are competenţa deplină şi exclusivă de a adopta Constituţia

şi, în subsidiar, de a adopta prin hotărâre orice decizie legată de

exercitarea atribuţiei sale unice. Adunarea Constituantă nu ar putea, de

pildă, să dezbată şi să adopte un proiect de lege, să încuviinţeze

  înfiinţarea unei comisii de anchetă. Desigur, pentru a-şi îndeplini rolul

constituant, Adunarea respectivă se organizează pe plan intern în structuri

politice (grupuri parlamentare, biroul permanent), îşi adoptă un

regulament de funcţionare. 

Parlamentul ordinar, ca putere instituită, deţine şi exercită o com-

petenţă de atribuţii, enunţate formal în textul Constituţiei. (A se vedea

Page 8: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 8/258

 

Dominique Chagnolland, Jean-Louis Quermonne, Le gouvernement de la

France sous la V 

e

République, Fayard, Paris, 1996, p. 411).In cadrul dezbaterilor parlamentare care au avut loc în Adunarea

Constituantă pe marginea caracterului reprezentativ al forului legislativ s-

a susţinut pe drept cuvânt că Parlamentul este mai reprezentativ decât

alte organe reprezentative şi, ca atare, este necesar ca în Constituţie să se

accentueze rolul preponderent al acestuia pentru a-i asigura locul principal

  în cadrul tuturor celorlalte organe reprezentative (Geneza Constitu ţiei 

României. 1991. Lucrările Adunării Constituante, Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 1998, p. 673). In final, Adunarea Constitu-

antă a optat pentru amendamentul propus de domnul deputat Mircea Io-

nescu-Quintus de a se completa textul propus de Comisia de redactare a

proiectului de Constituţie, reţinându-se caracterul suprem al reprezentării

asigurate de Parlament (Geneza Constituţiei României. 1991. Lucrările

  Adunării Constituante, Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti,

1998, p. 674).Competenţa legislativă a Parlamentului României se materializează în

adoptarea legilor. Sfera actelor pe care le adoptă un Parlament este însă

mult mai extinsă, cuprinzând, pe lângă legi şi hotărâri, care pot fi

normative şi individuale, şi diferite acte cu caracter esenţialmente politic

cum ar fi moţiuni, apeluri, declaraţii ş.a. Domeniile reglementate de

aceste acte sunt extrem de vaste, cuprinzând aspecte ale vieţii politice,

circuitului civil, apărarea unor valori sociale, diplomaţie parlamentară

ş.a.m.d.

Există o legătură cauzală între art. 61 şi art. 2 alin. (1) din Constituţie

potrivit căruia suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o

exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere,

periodice şi corecte, precum şi prin referendum. Textul constituţional

cuprins în art. 2 din Constituţie circumstanţiază locul şi legitimitatea

Parlamentul României, în ansamblul sistemului politic. Privit din această

Page 9: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 9/258

 

perspectivă, Parlamentul nu este un corp autonom, care se poate opune

poporului, care ar putea nesocoti voinţa şi interesele generale aleacestuia. Parlamentul conduce/guvernează, dar el nu deţine suveranitatea

naţională, aceasta fiind perpetuu de resortul poporului. Parlamentul există 

pentru că poporul doreşte aceasta. De aceea, legea trebuie să servească

interesele cetăţeanului, să-i apere viaţa, proprietatea, să-i garanteze

demnitatea umană şi socială. Cu alte cuvinte, Parlamentul exercită o

funcţie socială încredinţată şi controlată de mandantul său - naţiunea. 

In calitatea sa de reprezentant suprem al poporului român,Parlamentul intră în raporturi instituţionale, reglementate de Constituţie

sau chiar direct de forul legislativ, cu alte autorităţi publice, cum ar fi

Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Avocatul Poporului ş.a. 

Coroborarea art. 61 alin. (1) cu art. 2 alin. (1) din Constituţie pune în

evidenţă, în plus, ideea de legitimitate a Parlamentului. Acesta este

legitim, în măsura în care deputaţii şi senatorii sunt aleşi prin competiţie

electorală liberă,  periodică şi corectă. Numai sub această triplăcondiţionare Parlamentul va fi considerat organul reprezentativ suprem al

poporului român.

O problemă asupra căreia merită să se reflecteze, cel puţin din punct

de vedere al teoriei politice, este raportul între caracterul reprezentativ al

Parlamentului şi legitimitatea acestuia şi, pe un plan mai larg,

legitimitatea partidelor politice parlamentare, a căror cotă de încredere

poate să scadă dramatic pe parcursul unei legislaturi. Din punct de vedere

al analizei sociologice, este justificată, cel puţin retoric, întrebarea cât de

reprezentativ mai poate fi considerat un Parlament, în care partidul sau

alianţa care formează majoritatea, scade dramatic în sondajele de opinie.

Potrivit anchetelor sociologice realizate, încrederea cetăţenilor în instituţia

Parlamentului oscilează între 15-20%. Scăderea încrederii populaţiei în

forul reprezentativ suprem nu poate să nu-i afecteze acestuia caracterul

reprezentativ. Iată de ce se poate vorbi de reprezentativitatea

Page 10: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 10/258

 

Parlamentului, din punct de vedere formal, al enunţului constituţional din

art. 61 alin. (1) al Legii fundamentale, dar şi din punct de vedere alpercepţiei cetăţenilor privind modul în care acesta îşi realizează funcţiile

constituţionale pe care i le-a prescris Naţiunea în textul Constituţiei. 

Teoretic, Parlamentul este reprezentativ prin esenţă, iar

reprezentativitatea sa nu este afectată de scăderea

popularităţii/legitimităţii unor partide parlamentare. Paradoxal, se poate

ajunge la situaţia în care, conjunctural, Parlamentul pierde încrederea

electoratului, dar continuă să susţină că reprezintă poporul. Este un raportdirect între caracterul reprezentativ al Parlamentului şi încrederea de care

acesta se bucură din partea corpului electoral. De altfel, de gradul de

 încredere de care se bucură forul legislativ din partea cetăţenilor pe care îi

reprezintă, depinde şi legitimitatea acestuia. Aşadar, un Parlament, deşi îşi

păstrează formal calitatea sa de reprezentant al Naţiunii, este mai mult

sau mai puţin legitim, în funcţie de încrederea pe care i-o acordă cetăţenii. 

Atunci când se vorbeşte de caracterul reprezentativ al Parlamentului, seare în vedere că reprezentativitatea se extinde în mod egal la fiecare

parlamentar în parte. Reprezentativitatea acestora are aceeaşi natura şi

nu depinde de raportul aritmetic între numărul de mandate deţinute de

majoritatea parlamentară şi de opoziţie. Dacă s-ar înţelege altfel, ar

 însemna că reprezentativă - în sensul art. 61 alin. (1) din Constituţie -ar fi

doar majoritatea parlamentară, în timp ce opoziţia, care are dreptul şi

rolul de a critica programul majorităţii, ar trebui să fie percepută, teoretic,

ca adversară a intereselor generale, reprezentate şi înfăptuite exclusiv

prin efortul decisiv al majorităţii. 

Extinderea caracterului reprezentativ al Parlamentului a constituit şi

constituie, şi în prezent, o problemă care preocupă deopotrivă de

teoreticieni şi clasa politică, precum şi pe cetăţeni. De la votul cenzitar, la

votul universal, recunoscut tuturor, fără distincţii de avere, clasă socială,

profesiune ş.a., Parlamentul a devenit, ca tendinţă, mai reprezentativ.

Page 11: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 11/258

Page 12: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 12/258

 

  încrederea sub pragul de admitere în Parlament. De aceea, grupurile

parlamentare nu sunt reprezentative în sensul art. 61 alin. (1) dinConstituţie. 

§ 3. Parlamentul — unica autoritate legiuitoare a ţării  

Teza a doua a alin. (1) al art. 61 din Constituţie face referire la statutul

şi rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării. Este firesc caParlamentul să deţină această calitate, întrucât numai el este

reprezentantul suprem al poporului. Numai în Parlament poporul are

  încredere legislativă, întrucât deputaţii şi senatorii au fost desemnaţi

direct de către corpul electoral pentru a exercita în numele acestuia o

funcţie legislativă, înţeleasă ca aptitudine sau împuternicire acordată

Parlamentului prin Constituţie de a vota legi. In acest sens, teza a doua a

alin. (1) al art. 61 din Constituţie prevede că Parlamentul este „unica

autoritate legiuitoare a ţării". De fapt, Parlamentul este îndrituit să

legifereze în numele poporului, pentru popor şi sub controlul poporului, ca

organ reprezentativ suprem al poporului român.

Cum Parlamentul nu adoptă numai legi, ci şi moţiuni, hotărâri, precum

şi diferite acte politice, funcţia legislativă se circumscrie exclusiv la

votarea legilor, adoptarea celorlalte acte făcând obiectul altor funcţii ale

acestuia.

Competenţa legislativă a Parlamentului trebuie înţeleasă ca drept

conferit de Constituţie de a adopta dispoziţii juridice normative având

caracter primar. Aceste dispoziţii legale au o forţă juridică superioară faţă

de cea a actelor normative emise de Guvern în virtutea puterii sale de

reglementare. Este adevărat că şi Guvernul poate să emită norme cu

putere de lege dacă este abilitat de Parlament sau dacă îşi exercită dreptulconstituţional reglementat în art. 115 din Constituţie. 

Page 13: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 13/258

 

Caracterul Parlamentului de reprezentant suprem al poporului român şi

calitatea acestuia de unică autoritate  legiuitoare a ţării sunt în practicăexcesiv diminuate de abilitarea constituţională a Guvernului de a emite

ordonanţe de urgenţă şi de a beneficia de aprobarea dată de Parlament

pentru a adopta ordonanţe simple. Prin această abilitare constituţională şi

legală, Parlamentul rămâne doar formal unica autoritate legiuitoare a ţării.

Guvernul capătă, astfel, dreptul de a modifica, completa şi abroga legi

adoptate de Parlament, inclusiv legi prin care s-au aprobat sau modificat

ordonanţe guvernamentale. Practic, Guvernul deţine o reală puterelegislativă, ceea ce contravine principiului constituţional al separaţiei

puterilor în stat. Soluţia alternativă la această putere discreţionară a

Guvernului ar fi abrogarea dispoziţiilor constituţionale referitoare la

abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, întărirea rolului legislativ al

Parlamentului şi mărirea duratei sesiunilor parlamentare. 

Deşi Constituţia conferă Parlamentului calitatea exclusivă şi unică de

autoritate legiuitoare, acesta colaborează direct cu puterea executivă şichiar cu cetăţenii în exercitarea funcţiei respective. Modalităţile concrete

de colaborare vizează iniţiativa legislativă, inclusiv iniţiativa revizuirii

Constituţiei, dreptul Guvernului de a prezenta amendamente motivate în

scris, care se transmit Biroului permanent al fiecărei Camere legislative

  înainte de dezbaterea proiectului sau a propunerii legislative în plen,

dreptul de veto al Preşedintelui României, promulgarea legilor adoptate de

Camere şi referendumul. Totodată, în cazurile expres prevăzute de

Constituţie, Parlamentul poate abilita Guvernul să emită ordonanţe care

cuprind norme cu putere de lege ordinară. 

In principiu, Legiuitorul Constituant nu a rezervat Parlamentului un

domeniu anume al legii, singura precizare în legătură cu sfera de

cuprindere a acesteia fiind art. 73 alin. (1) din Constituţie care stabileşte

cele trei categorii de legi ce pot fi adoptate de Parlament: legi

constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Practic, orice relaţii sociale

Page 14: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 14/258

 

pot fi reglementate prin lege dacă există voinţă politică în acest sens. In

ceea ce priveşte Guvernul, Constituţia face o delimitare între legeaorganică şi ordonanţă, dar asimilează legii, din punct de vedere al forţei

sale juridice, ordonanţele, cu condiţia ca acestea să fie aprobate de

Parlament, dacă legea de abilitare o cere. De asemenea, se rezervă un

domeniu de reglementare pentru hotărârile Guvernului în art. 108 alin. (2)

din Constituţie, care prevede că hotărârile se emit pentru organizarea

executării legilor. Din acest punct de vedere, se impune o precizare:

  întotdeauna, Guvernul va ţine să reglementeze, în baza legii, relaţiilesociale care se formează în domeniul executării legii respective. Nimic nu

va împiedica, însă, Parlamentul să reglementeze şi aceste relaţii, votând o

lege cu foarte multe detalii legate de executarea ei, îngustând astfel sfera

de intervenţie a Executivului. Cu toate acestea, există totuşi o cutumă

respectată atât de Parlament, cât de Guvern ca anumite materii să fie

reglementate prin actele Executivului.

Sunt, însă, anumite domenii ale vieţii sociale care pot fi reglementatenumai prin lege. Constituţia face referire expresă la ele. Astfel, de pildă,

cuantumul indemnizaţiei parlamentare şi celelalte drepturi ale deputaţilor

şi senatorilor se stabilesc prin lege [art. 73 alin. (3) lit. c)],

incompatibilităţile calităţii de membru al Guvernului - în afara celor

prevăzute de Constituţie - se stabilesc prin lege organică [art. 105 alin.

(2)], responsabilitatea ministerială se reglementează prin lege [art. 109

alin. (3)], înfiinţarea autorităţilor administrative autonome se poate realiza

numai prin lege organică [art. 117 alin. (3)] etc. 

Tezele proiectului de Constituţie au prevăzut pentru primul capitol al

Titlului III al Legii fundamentale, consacrat în întregime autorităţilor

publice, că pot fi reglementate numai prin lege: 

- drepturile şi îndatoririle cetăţenilor şi garanţiile acestora; 

- statutul Avocatului Poporului;

- sistemul electoral;

Page 15: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 15/258

 

- modul de organizare şi de desfăşurare a referendumului; 

- organizarea şi funcţionarea Consiliului Constituţional; 

- organizarea Guvernului, a organelor centrale şi a celor locale ale

administraţiei de stat; 

- organizarea şi funcţionarea partidelor politice; 

- organizarea forţelor armate şi a apărării naţionale; 

- organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; 

- regimul juridic al stării de asediu şi al celei de urgenţă; 

-  infracţiunile şi regulile de procedură penală, precum şi regimulexecutării pedepselor; 

- acordarea amnistiei;

-  înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti; 

- organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii; 

- organizarea şi funcţionarea Ministerului Public; 

- dobândirea şi pierderea cetăţeniei române; 

- statutul şi capacitatea persoanelor fizice şi a celor juridice; 

- sistemul general al impozitelor şi taxelor; 

- emisiunea de monedă; 

- organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi; 

- regimul proprietăţii, al celorlalte drepturi reale, al moştenirii, al

obligaţiilor civile şi al celor comerciale, al raporturilor de familie,

precum şi regulile de procedură civilă; 

- regulile generale privind raporturile de muncă, sindicatele şi

securitatea socială; 

- regulile generale ale organizării învăţământului; 

- organizarea administrativă a teritoriului şi autonomia locală; 

- statutul funcţionarilor publici, contenciosul administrativ şi regulile

generale de procedură administrativă; 

- stabilirea limitelor mării teritoriale şi a zonei economice exclusive. 

Page 16: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 16/258

 

In concepţia legislativă expusă în Tezele proiectului de Constituţie,era

exclusă intervenţia normativă a Guvernului în domeniile enunţate. Inschimb, Parlamentul putea reglementa prin lege în orice alte domenii ale

vieţii sociale, altele decât cele prezentate. 

Constituţia a prevăzut indirect o interdicţie de legiferare, limitând, în

acest fel, puterea legislativă a Parlamentului atunci când este învestit cu

putere constituantă derivată. Menţionăm, în acest sens, dispoziţiile art.

152 alin. (1) din Constituţie, care interzic expres revizuirea unor texte ale

Constituţiei. Este vorba de acele texte privind caracterul naţio nai,

independent, unitar şi indivizibil al statului, forma de guvernământ,

integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba

oficială. La această interdicţie se mai adaugă una: potrivit art. 152 alin .

(2) din Constituţie, Parlamentul nu poate să revizuiască vreun text

constituţional care ar avea ca rezultat suprimarea drepturilor şi a

libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. De

asemenea, Constituţia interzice prin art. 152 alin. (3) revizuirea acesteia

pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp de război. 

O discuţie specială se impune în legătură cu intervenţia Parlamentului

de a revizui dispoziţiile constituţionale privind independenţa justiţiei.

Constituţia se referă expres la independenţa justiţiei în trei texte. Astfel,

art. 124 alin. (3) din Constituţie prevede că „Judecătorii sunt independenţişi se supun numai legii". Potrivit unui alt text al Constituţiei, [art. 133 alin.

(1)], „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei

  justiţiei." La acest ultim text poate fi conexat art. 134 alin. (4) din

Constituţie, privind rolul Consiliului Superior al Magistraturii de garant al

independenţei justiţiei. Cele trei texte constituţionale comportă o precizare

referitoare la interpretarea lor. Intr-o interpretare restrictivă, Parlamentul

nu are dreptul să revizuiască formal textele menţionate. 

Page 17: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 17/258

 

In ceea ce ne priveşte, susţinem extinderea interpretării textului

constituţional în sensul că Parlamentului îi este interzis să adopte o legecare ar revizui implicit dispoziţiile constituţionale referitoare la inde-

pendenţa justiţiei, indiferent care ar fi autoritatea publică căreia i-ar

reveni atribuţia de a realiza actul de justiţie. Acelaşi raţionament teoretic

ar urma să se aplice în privinţa pluralismului politic şi drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Dacă Parlamentul ar adopta o

lege specială sau ar aproba o ordonanţă a Guvernului prin care s-ar aduce

atingere principiului independenţei justiţiei, am fi în situaţia unei revizuiriimplicite a Constituţiei, care ar contraveni art. 152 alin. (2) din textul

acesteia. Intr-o asemenea ipoteză, Curtea Constituţională ar fi competentă

să se pronunţe în cazul în care ar fi sesizată asupra constituţionalităţii

textului respectiv. Importanţa particulară a dispoziţiilor invocate de art.

152 alin. (2) din Constituţie ar justifica, după părerea noastră,

competenţa Curţii Constituţionale de a se sesiza din oficiu asupra legilor

prin care s-ar revizui implicit texte din Constituţie. 

§ 4. Structura bicamerală a Parlamentului  

Tradiţia forului reprezentativ în istoria constituţională a poporului

român fixează o Adunare unicamerală. Ideea celei de-a doua Camere a

fost introdusă în secolul al XIX-lea prin Regulamentele Organice, aceasta

având însă un unic rol: alegerea Domnitorului. Potrivit Regulamentelor

Organice, cele două Adunări Obşteşti din Moldova şi Ţara Românească

aveau caracter unicameral.

Sistemul unicameral s-a păstrat sub regimul Convenţiei de la Paris din

1858, până când domnitorul Alexandru loan Cuza impune prin plebiscit

Page 18: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 18/258

 

Statutul Dezvoltator al Convenţiei. Statutul prevedea organizarea

bicamerală a Parlamentului. Analiza dispoziţiilor constituţionale referitoare la raporturile existente

  între Adunările legislative, cuprinse în Statutul Dezvoltator al Convenţiei

de la Paris, adoptat prin plebiscit în 1864, precum şi în Constituţiile din

1866 şi 1923, relevă că Senatului i-au revenit atribuţii mai reduse faţă de

cele recunoscute Camerei inferioare. Astfel, în materie bugetară, puterea

Adunării elective, respectiv, a Adunării Deputaţilor, în regimul

constituţional instituit de Constituţiile din 1866 şi 1923, o depăşea pe ceaa Senatului. Egalitatea deplină a celor două Adunări în materie legislativă

a fost stabilită prin Constituţia din 1938. Guvernul avea dreptul să

transmită proiecte de lege, oricărei Adunări. (A se vedea Paul Negulescu,

Principiile fundamentale ale Constituţiunii din 2 7 Februarie 1938,

Atelierele Zanet Corlăţeanu, Bucureşti, 1939, p. 164-165).

Bicameralismul a fost preluat şi de cele trei Constituţii monarhice. In

1946, printr-un act normativ, a cărui constituţionalitate este contestată, s-a renunţat la bicameralism în favoarea unicameralismului. Acest model de

organizare a fost transpus şi în constituţiile socialiste din 1948, 1952 şi

1965.

In 1990, s-a revenit la organizarea bicamerală a Parlamentului, soluţie

preluată şi de Constituanta din 1991. Revenirea la sistemul bicameral a

fost, din punct de vedere psihologic, reacţia firească de respingere a mod-

elului socialist (marxist) de organizare a puterii legislative într-un organ-

ism unicameral, iar din punct de vedere politic, rezultatul revenirii în viaţa

politică a ţării a unor partide legate istoric de un Parlament bicameral.

Procesul de instituire a sistemului bicameral în structurarea Parlamentului

a cuprins mai multe faze procedurale, care merită să fie prezentate într-un

astfel de comentariu. Astfel, pentru început, Decretul-lege nr. 92/1990

pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României a impus

diferenţieri în ceea ce priveşte modul de atribuire a mandatelor de

Page 19: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 19/258

 

deputat, respectiv de senator. In plus, regulamentele celor două Adunări

legislative alese în 1990 au cuprins dispoziţii de natură constituţională,prin care s-a instituit răspunderea politică a Guvernului faţă de Adunarea

Deputaţilor. Rezulta, astfel, un bicameralism diferenţiat, impus, însă,

printr-o hotărâre parlamentară - act juridic inferior legii.

In tezele proiectului de Constituţie s-a prevăzut că membrii Adunării

Deputaţilor se aleg prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat, iar

senatorii, prin sufragiu indirect, de către consiliile colectivităţilor locale, în

privinţa desemnării senatorilor, tezele proiectului de Constituţie au propusdouă variante de instituire a unui bicameralism diferenţiat. In prima

variantă s-a prevăzut că Senatul se compune din senatori aleşi prin vot

universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, prin scrutin uninominal. In

a doua variantă, Senatul urma să fie compus din senatori aleşi prin

sufragiu indirect de către consiliile colectivităţilor locale, precum şi din

senatori de drept.

Totodată, în teze s-a precizat şi o competenţă diferenţiată pentrufiecare Adunare legislativă. Astfel, Adunarea Deputaţilor urma să aibă ca

atribuţii proprii: 

a)adoptarea bugetului şi a contului de încheiere a exerciţiului bugetar; 

b) aprobarea componenţei şi a programului Guvernului, la propunerea

primului-ministru, prin acordarea votului de încredere;

c) adoptarea moţiunii de cenzură; 

d)ascultarea raportului anual al Curţii de Conturi; 

e) stabilirea comisiilor permanente sau temporare şi fixarea organi-zării

şi funcţionării acestora, constituirea comisiilor speciale de anchetă; 

f) numirea a trei membri în Consiliul Constituţional; 

g) numirea deputaţilor care fac parte din Consiliul Superior al

Magistraturii.

Page 20: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 20/258

 

La rândul său, Senatului îi reveneau următoarele atribuţii proprii: a)

ratificarea şi denunţarea tratatelor internaţionale care nu implicămodificarea legilor;

b) numirea Avocaţilor Poporului şi controlarea activităţii acestora; 

c) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorului

Serviciului Român de Informaţii şi controlarea activităţii acestui serviciu; 

d) stabilirea comisiilor permanente sau temporare şi fixarea organizării

şi funcţionării acestora; constituirea comisiilor speciale de anchetă; 

e) numirea a trei membri în Consiliul Constituţional; f) numirea senatorilor care fac parte din Consiliul Superior al

Magistraturii.

Potrivit tezelor, reveneau Parlamentului, instituit în corp legiuitor, alte

atribuţii de însemnătate deosebită. Potrivit aceloraşi teze, depozitarul

iniţiativei legislative era Adunarea Deputaţilor. 

Proiectul de Constituţie întocmit de Comisia specială învestită cu

această misiune, a prevăzut că membrii celor două Camere urmau să fiealeşi, fără distincţie, prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat,

potrivit legii electorale. Prin acest proiect, Camera Deputaţilor şi Senatul

au căpătat reprezentativitate şi legitimitate identice şi, ca atare, aceeaşi

putere. Soluţia proiectului de Constituţie a fost îmbunătăţită de Adunarea

Constituantă, care a optat, astfel, pentru un bicameralism perfect.

Bicameralismul perfect al Parlamentului rezultă şi din art. 89 din

Constituţie, potrivit căruia Preşedintele Republicii poate dizolva ambele

Camere ale Parlamentului, decizia şefului statului neputând să se refere

doar la o singură Cameră legislativă. Observatorul şi analistul pragmatic al

vieţii parlamentare nu poate să nu constate astăzi, după două decenii de

bicameralism, că modelul unicameral era mai avantajos, cel puţin sub

aspectul accelerării procesului legislativ. Ideea de „cameră-replică" în

organizarea Parlamentului pe două niveluri, trebuie raportată la

dinamismul vieţii sociale şi, mai ales, la dinamica schimbărilor într-o

Page 21: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 21/258

 

societate aflată în tranziţie, deci instabilă din punct de vedere al

intereselor sociale şi al forţelor politice susţinătoare ale acestora. Critica,din acest punct de vedere, a bicameralismului nu a întârziat să apară.

Cum era de aşteptat, critica nu provine din partea juriştilor, ci din partea

politologilor, interesaţi nu numai de aspectul instituţional al puterii, ci şi de

manifestarea ei în decizii politice, cu alte cuvinte, de eficienţa puterii. In

literatura politologică s-a remarcat că bicameralismul ar fi putut fi util, dar

nu sub forma a două Camere paralele, care dublează parazitar 

activitatea celeilalte, frânând procesul legislativ, care trebuie să fieoperativ şi flexibil, ci sub forma unei Camere care să corecteze viciile de

fond ale simplei reprezentări teritoriale printr-o reprezentare funcţională. 

Bicameralismul are la origine trei factori, fiecare stat putând opta,

după împrejurări, pentru unul dintre aceştia. Cei trei factori care au

determinat apariţia bicameralismului sunt: 

a) stratificarea socială, fiecare clasă socială dorind să fie reprezentată

 în parlament;

b) existenţa statelor federale; 

c)reprezentarea intereselor socio-profesionale (bicameralismul

corporativ).

In favoarea bicameralismului pot fi aduse câteva argumente

principale:

a) dubla examinare a unui proiect de lege în cele două Camere

legislative poate contribui la îmbunătăţirea lui; 

b) prin existenţa a două Camere parlamentare, se împiedică tendinţa

ipotetică a concentrării puterii legislative de către o singură Cameră; 

c)   în cazul în care, în unele ţări, membrii Senatului sunt aleşi prin vot

indirect, exprimat de reprezentanţi ai colectivităţilor locale, aceştia sunt

legaţi mai mult de interesele colectivităţilor locale şi contribuie la

Page 22: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 22/258

 

susţinerea lor în Parlament. Acest sistem a fost iniţial stabilit în S.U.A. Din

1913 în S.U.A., senatorii sunt aleşi prin vot direct; d) datorită faptului că senatorii sunt mai în vârstă decât deputaţii, se

consideră că au o mai mare „înţelepciune" politică şi o experienţă de viaţă

mai bogată. 

Sistemul bicameral are şi dezavantaje (eforturi financiare sporite;

prelungirea procesului legislativ). In doctrina de specialitate se afirmă că

bicameralismul a intrat într-un con de umbră, nemaifiind agreat în statele

unitare pentru avantajele sale, deşi unele dintre acestea l-au păstrat dindiferite raţiuni. In Italia se practică un bicameralism egalitar, ambele

Camere (Camera Deputaţilor şi Senatul) fiind alese prin sufragiu universal

direct, având, în consecinţă, atribuţii cvasiidentice. In Spania, deşi există

diferenţe în ceea ce priveşte sistemele de recrutare a deputaţilor şi

senatorilor (Congresul Deputaţilor este ales prin sufragiu direct, iar

Senatul prin combinarea sufragiului direct la nivelul regiunilor pentru

majoritatea mandatelor, cu alegerea de către Adunările legislative a

comunităţilor autonome a restului de mandate), cele două Camere au

prerogative analoge.

Intr-un stat unitar, bicameralismul se justifică în măsura în care

Camerele au roluri şi funcţii diferite. Dacă se doreşte o asemenea dife-

renţiere a competenţelor se va găsi un sistem de recrutare care să ofere

fiecărei Camere o legitimitate particulară circumscrisă exercitării rolului şi

funcţiilor preconizate. 

Dacă cele două Camere au legitimităţi identice, atunci în mod

obligatoriu vor avea puteri şi roluri identice. Dar în această situaţie

bicameralismul nu se mai justifică, de vreme ce Adunările fac acelaşi

lucru. Cel mult, se poate vorbi de îmbunătăţirea proiectului de lege care

va fi dezbătut după aceeaşi procedură în ambele Camere. Principiul

constituţional al bicameralismului impune ca dispoziţiile cuprinse între lege

Page 23: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 23/258

 

adoptată de Parlament să fie examinate în mod obligatoriu de ambele

Camere legislative.Astfel, o lege care a fost adoptată, de pildă, de Camera Deputaţilor în

calitate de Cameră decizională, fără ca dispoziţiile cuprinse în aceasta să fi

fost examinate şi aprobate de Senat, este contrară prevederilor

constituţionale referitoare la iniţiativa legislativă şi la sesizarea Camerelor,

cuprinse în art. 74 alin. (1), respectiv, în art. 75 din Constituţie (A se

vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 421 din 9 mai 2007, publicată în

M. Of. nr. 367 din 30 mai 2007).In statele federale, Parlamentul este obligatoriu compus din două

corpuri legislative. Prima Cameră cuprinde reprezentanţii naţiunii; a doua

Cameră este formată din reprezentanţii statelor ce formează federaţia. In

ceea ce priveşte această din urmă Cameră, este esenţial ca între state să

primeze principiul egalităţii: fiecare stat este reprezentat de un număr

egal de reprezentanţi cu cel al altor state federate. De pildă, toate statele

americane componente ale Uniunii, cu excepţia statului Nebraska, dispunde două locuri de senatori. In schimb, în Canada, numărul reprezentanţilor

diferă de la 4 la 24, potrivit mărimii populaţiei fiecărui stat. O situaţie

similară este şi în Bundesratul german. In ceea ce priveşte compoziţia

Senatului, în unele sisteme constituţionale se consideră că în a doua

Cameră sunt reprezentate interese economice  şi sociale ale unor

comunităţi sau forţe economice. In această concepţie, senatorii încetează

de a mai fi politicieni, ei reflectând diferite tendinţe cu caracter economic,

financiar, sindical de la nivel local şi social ale comunităţilor care i-au ales.

Uneori, pot să apară conflicte foarte grave între interesele naţionale şi cele

locale, senatorii fiind nevoiţi să opteze pentru unele în defavoarea altora. 

Modelul teoretic al bicameralismului constă în îmbinarea a două planuri

perfect echilibrate şi compatibile sub aspect democratic: alegerea unei

Camere superioare, eventual cu o componenţă numeric micşorată,

reprezentând interese teritoriale, locale. Un asemenea model de bicamer-

Page 24: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 24/258

 

alism - asemănător actualului sistem parlamentar francez - ar fi fost mai

funcţional pentru sistemul politic românesc şi ar fi permis derularea unuiproces legislativ mai alert şi reprezentarea cu mai mult succes în

Parlament a problematicii specifice colectivităţilor teritoriale, atât din

punct de vedere legislativ, cât şi din punct de vedere al raporturilor între

cei aleşi şi circumscripţiile electorale. 

Evident, nimic nu împiedică în viitor ca, printr-o lege constituţională, să

se modifice actualul sistem al organizării Parlamentului României, fie prin

revenirea la tradiţia istorică unicamerală apreciată de omul politic MirceaDjuvara, fie prin schimbarea sistemului de recrutare a senatorilor şi prin

unele modificări aduse prerogativelor constituţionale ale Camerei

superioare.

In anul 2003, Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003

a adus o serie de modificări în textul Constituţiei adoptate în 1991, menite

să instituie un bicameralism diferenţiat, sub aspectul competenţei

legislative speciale atribuite distinct Camerei Deputaţilor şi Senatului.

Experienţa acumulată din 2003 în materie de procedură legislativă,

  îndeosebi în domeniul aprobării ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului,

indică, însă, că soluţia adoptată în procesul de revizuire a Constituţiei, sub

aspectul bicameralismului, este departe de a asigura funcţionalitatea

legislativă a Parlamentului. 

Parlamentul României este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat,

ambele Camere având acelaşi grad de reprezentativitate, întrucât

deputaţii şi senatorii sunt aleşi la nivel naţional şi prin acelaşi tip de

scrutin. Cu alte cuvinte, puterile legislative şi de control parlamentar ale

Camerei Deputaţilor şi Senatului sunt identice, în ciuda unor deosebiri

instituţionale, în ceea ce priveşte iniţiativa legislativă şi competenţa

decizională în materie de votare a legilor, introduse în textul Constituţiei

prin Legea de revizuire a acesteia, adoptată în 2003. 

Page 25: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 25/258

 

Articolul 62

(1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal,

direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale. 

(2) Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu

  întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în

Parlament, au dreptul la câte un Ioc de deputat, în condiţiile legiielectorale. Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi numai de

o singură organizaţie. 

(3) Numărul deputaţilor şi al senatorilor se stabileşte prin legea electorală,

 în raport cu populaţia ţării. 

Sumar:

§ 1. Caracteristicile generale ale dreptului de vot;

§ 2. Reprezentarea minorităţilor naţionale; 

§ 3. Componenţa numerică a Camerei Deputaţilor şi Senatului. 

Comentariu:

§ 1. Caracteristicile generale ale dreptului de vot 

Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani pnn

vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Asa cum rezultă din

art. 62 alm. (1) din Constituţie, dreptul de vot are următoarele caractere: 

a) este universal: caracterul universal însemnă că toţi cetăţenii români

care îndeplinesc anumite condiţii prevăzute expres de Constituţie au

Page 26: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 26/258

 

dreptul să voteze. Condiţiile constituţionale pentru exercitarea dreptului

de vot sunt: majoratul politic (alegătorul să aibă împlinită vârsta de 18ani); capacitatea de exerciţiu deplină, altfel spus, nu au drept de vot

debilii sau alienaţii mintali puşi sub interdicţie prin hotărâre

  judecătorească definitivă; demnitatea civică (nu au drept la vot

persoanele condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la

pierderea drepturilor electorale);

b) egalitatea: principiul egalităţii votului reflectă egalitatea în drepturi a

cetăţenilor români, înscrisă în art. 4 şi art. 16 din Constituţie. Egalitateavotului presupune, pe de-o parte, că fiecare alegător are dreptul la un

singur vot pentru alegerea unui deputat şi, respectiv, senator, iar, pe de

altă parte, că votul fiecărui cetăţean valorează tot atât cât valorează votul

altui cetăţean. Egalitatea de valoare a votului generează două consecinţe:

pe de o parte numărul de mandate pentru fiecare Cameră legislativă se

stabileşte în funcţie de numărul locuitorilor fiecărei circumscripţii

electorale, pe de altă parte, egalitatea de şanse ale fiecărui candidat; 

c) caracterul liber al votului: acest caracter arată că exercitarea

dreptului de vot este o facultate, o posibilitate, şi nu o obligaţie juridică

sancţionată pentru neîndeplinire. Cu alte cuvinte, legea nu obligă pe

alegător să voteze şi nu sancţionează pasivitatea electorală a acestuia; 

d) caracterul direct al votului: acest caracter presupune exercitarea

dreptului de vot numai de către titularul acestuia. Decurge, pe cale de

consecinţă, că nu este permis votul prin corespondenţă sau prin

reprezentant, indiferent dacă reprezentantul ar avea o procură sau ar fi

rudă apropiată sau soţ/soţie al alegătorului respectiv. Legea electorală

prevede că exercitarea votului în numele altui alegător este interzisă; 

e) caracterul secret: datorită acestui caracter, alegătorul nu poate fi

obligat de către o persoană fizică, autoritate publică sau institut de

sondare a opiniei publice ori de organizaţii media să dezvăluie în favoarea

Page 27: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 27/258

 

cărui candidat sau partid a votat. încălcarea secretului votului prin violarea

acestuia de către o altă persoană constituie infracţiune. Acestor condiţii constituţionale Legea electorală le mai adaugă două

condiţii: înscrierea alegătorilor cu drept de vot pe o listă electorală

(permanentă sau specială) şi deţinerea cărţii de alegător. 

Adunarea Constituantă a optat pentru un bicameralism perfect în care

Adunările legislative au legitimităţi şi puteri egale. Instrumentul prin care

s-a realizat aceasta a fost alegerea aceluiaşi tip de scrutin, atât pentru

desemnarea deputaţilor, cât şi a senatorilor. Opţiunea pentru un sistemidentic de alegere a celor două Camere legislative conferă acestora o

legitimitate identică, ambele corpuri legislative fiind expresia voinţei

politice a aceluiaşi corp electoral. în această calitate, Camera Deputaţilor

şi Senatul au o putere şi un rol identice atât în ceea ce priveşte

desfăşurarea procesului legislativ, cât şi activitatea de control

parlamentar.

Problema alegerii modului de scrutin a fost una spinoasă şi a provocat

vii dezbateri parlamentare în cadrul Adunării Constituante. Tezele

proiectului de Constituţie au preconizat votul universal pentru alegerea

Adunării Deputaţilor şi sufragiul indirect pentru alegerea Senatului.

Membrii acestuia urmau să fie aleşi de către consiliile colectivităţilor

locale. Pe lângă această formulă electorală s-au propus ca alternative

două variante: 

a) alegerea senatorilor prin vot universal, egal, direct şi liber exprimat,

prin scrutin uninominal;

b) alegerea senatorilor prin sufragiu indirect, de către consiliile

colectivităţilor locale. Totodată, s-a propus ca din Senat să facă parte şi

senatori de drept. Aceştia din urmă ar fi imprimat o latură corporativă

Senatului. In cele din urmă, membrii Constituantei au optat pentru

alegerea deputaţilor şi senatorilor prin vot universal, egal, direct, secret şiliber exprimat.

Page 28: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 28/258

 

După părerea noastră, prezenţa în Senat a unui număr redus de sena-

tori de drept nu ar fi impietat asupra caracterului democratic al Camereisuperioare. Dimpotrivă, instituţia senatorilor de drept, recunoscută în alte

Constituţii, ar fi benefică, întrucât ar permite o reprezentare specială a

anumitor categorii socio-profesionale cu o importanţă deosebită în mediul

economic, financiar ori academic, la care s-ar adăuga foştii preşedinţi de

republică şi ai corpurilor legiuitoare. 

§ 2. Reprezentarea minorităţilor naţionale 

Candidaturile pentru Camera Deputaţilor şi Senat se propun de partide

şi alte formaţiuni politice, constituite potrivit legii. Legea electorală nr.

35/2008 permite însă şi organizaţiilor cetăţenilor români aparţinând

minorităţilor naţionale să propună candidaturi pentru cele două corpurilegiuitoare. Aceste organizaţii sunt echivalente juridic, în ceea ce priveşte

operaţiunile electorale, cu partidele politice, cu condiţia de a participa la

alegeri. O asemenea măsură ilustrează cu evidenţă voinţa politică a

Guvernantului român de a crea condiţiile propice participării cetăţenilor

ţării la actul de conducere socială. 

Legea electorală prevede în art. 9 alin. (2) că pot depune candidaturi

doar organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale repre-zentate în Parlament. Prin extensie legală [art. 9 alin. (3) din Legea nr.

35/2008], pot depune candidaturi şi alte organizaţii ale cetăţenilor

aparţinând minorităţilor naţionale, în înţelesul Legii electorale, dacă sunt

de utilitate publică şi prezintă Biroului Electoral Central o listă de membri

cuprinzând un număr de cel puţin 15% din numărul total al cetăţenilor

care, la ultimul recensământ, s-au declarat ca aparţinând minorităţii

respective.

Page 29: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 29/258

 

Potrivit art. 62 alin. (2) din Constituţie, organizaţiile cetăţenilor

aparţinând unei minorităţi naţionale, legal constituite, care nu au obţinut  în alegeri cel puţin un mandat de deputat sau senator, au dreptul,

  împreună, potrivit prevederilor constituţionale şi Legii electorale, la un

mandat de deputat, cu condiţia de a fi obţinut totuşi, pe întreaga ţară, un

număr de voturi egal cu cel puţin 10% din numărul mediu de voturi valabil

exprimate pe ţară pentru alegerea unui deputat.

Se cuvine precizat, în ceea ce priveşte reprezentarea cetăţenilor

români aparţinând minorităţilor naţionale, că încă din faza elaborăriiTezelor privind proiectul de Constituţie s-a optat pentru formula enunţării

dreptului de reprezentare în cuprinsul Constituţiei, urmând ca legea

electorală să stabilească în mod concret condiţiile de atribuire a

mandatului. Potrivit variantei a doua a compunerii Senatului, Tezele au

reţinut soluţia ca organizaţia fiecărei minorităţi naţionale fără reprezentare

  în Parlament să-şi desemneze un reprezentant ca senator de drept.

Proiectul Constituţiei rezultat din dezbaterile pe marginea Tezelor a optat,  însă, pentru un text potrivit căruia organizaţiile respective care nu au

putut obţine un mandat de parlamentar să aibă dreptul la un loc de

deputat, în condiţiile legii electorale. Atribuirea condiţionată a mandatului

de deputat a fost privită cu rezerve de unii membri ai Adunării Constitu-

ante. Astfel, domnul deputat Varujan Vosganian a atras atenţia că această

condiţionare legală „va lăsa mult spaţiu de manevră Legii electorale şi va

putea merge până acolo încât să se infirme acest drept al minorităţilor

naţionale". (A se vedea Geneza Constituţiei României 1991. Lucrările

  Adunării Constituante, Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti,

1998, p. 675).

Legea electorală prevede, aşadar, următoarele condiţii pentru ca

organizaţiile menţionate să beneficieze de dreptul de a primi un mandat

de deputat:

a) organizaţia beneficiară să fie legal constituită; 

Page 30: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 30/258

 

b) organizaţia respectivă să f i participat la alegeri;

c) organizaţia să nu întrunească pragul electoral pentru obţinerea unui

loc de deputat sau senator, dar să obţină, totuşi, un anumit număr de

voturi (cel puţin 10% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe

ţară pentru alegerea unui deputat);

d) toate organizaţiile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi beneficiază

de mandatul de deputat, împreună. 

Condiţia ca organizaţia beneficiară să fie legal constituită răspunde

nevoii ca reprezentarea cetăţenilor în forul legislativ al ţării să se facă într-un cadru legal. Chiar partidele politice care propun candidaţi în alegerile

parlamentare trebuie să fie constituite potrivit legii. 

Cea de-a doua condiţie pune în lumină cerinţa exprimării voinţei

politice a organizaţiei în cauză de a avea reprezentanţi în Parlament. Se

 înţelege că o asemenea organizaţie care nici nu si-a manifestat dorinţa de

a participa la alegeri nu este îndrituită de a beneficia de un mandat de

deputat.A treia condiţie legală ţine de legitimitatea reprezentării. Partidele şi

celelalte formaţiuni politice se bazează pe un anumit sprijin electoral,

exprimat în numărul de voturi obţinute. O organizaţie care nu întruneşte

pragul electoral sau respectiv 10% din numărul mediu de voturi valabil

exprimate pe ţară pentru alegerea unui deputat nu se bucură de sprijin

popular. Cu alte cuvinte, nu este reprezentativă. 

Ultima condiţie este un rezultat al dispoziţiei constituţionale prevăzute

  în art. 62 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit căreia cetăţenii unei

minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi numai de o singură organizaţie. 

Legiuitorul a extins dreptul organizaţiilor cetăţenilor aparţinând unor

minorităţi naţionale de a primi un mandat de deputat, la organizaţiile care

au participat la alegeri, propunând candidaţi comuni cu două sau mai

multe organizaţii. Potrivit art. 9 alin. (7) din Legea electorală, în acest caz,

dacă niciun candidat comun nu a fost ales se va atribui, pentru toate

Page 31: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 31/258

 

organizaţiile care au propus candidaţi în comun, un mandat de deputat, cu

respectarea celor patru condiţii menţionate deja. Mandatul va fi atribuitcandidatului care a obţinut cel mai mare număr de voturi. Evident, nu va

beneficia de acest drept organizaţia cetăţenilor aparţinând minorităţii

naţionale care a participat la alegeri într-o alianţă  electorală cu o altă

formaţiune politică. Raţiunea unei asemenea restricţii constă în evitarea ca

o organizaţie de cat goria menţionată să poată fi dublu reprezentată în

Parlament.

Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale pot opta sădepună aceeaşi candidatură pentru Camera Deputaţilor în mai multe

colegii uninominale.

Cât priveşte conceptul de minoritate naţională a cărei organizaţie ar

avea vocaţia să dobândească un mandat de deputat, Constituţia omite să-

1 circumstanţieze. De altfel, este cunoscut că nu s-a formulat încă la nivel

internaţional sau naţional o definiţie clară, unanim acceptată a minorităţii

etnice. Legea electorală se referă însă în art. 9  alin. (1) la o minoritate

naţională ca fiind acea etnie care este reprezentată în Consiliul

Minorităţilor Naţionale. 

In legislatura 2008 - 2012, au dobândit reprezentare parlamentară 18 

organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale (Forumul

Democrat al Germanilor din România; Uniunea Democratică a Slovacilor şi

Cehilor din România; Comunitatea Italiană din România, Uniunea

Democrată Turcă din România; Uniunea Democratică a Tătarilor Turco-

Musulmani din România; Uniunea Ucrainenilor din România; Uniunea

Elenă din România; Uniunea Polonezilor din România; Uniunea Bulgară din

Banat-România; Comunitatea Ruşilor Lipoveni din România; Partida

Romilor; Uniunea Armenilor din România; Federaţia Comunităţilor

Evreieşti din România; Uniunea Culturală a Rutenilor din România;

Uniunea Croaţilor din România; Asociaţia Macedonenilor Slavi dinRomânia; Liga Albanezilor din România; Uniunea Sârbilor din România).

Page 32: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 32/258

 

Opţiunea Adunării Constituante pentru asigurarea reprezentării

parlamentare a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, chiar dacăorganizaţiile acestora nu ating pragul electoral este o expresie a

caracterului democratic al sistemului electoral românesc.

In cei 20 de ani de parlamentarism pot fi trase câteva concluzii privind

reprezentarea minorităţilor naţionale în Camera Deputaţilor. In primul

rând, minorităţile naţionale, altele decât cea maghiară, au prin

reprezentanţii acestora în Camera Deputaţilor posibilitatea de a-şi exprima

şi susţine legislativ identitatea etnică, cerinţe specifice pentru afirmareaunor căi proprii de dezvoltare socială şi culturală. Aşa cum s-a apreciat în

dezbaterile parlamentare din Adunarea Constituantă, prezenţa

minorităţilor naţionale în forul reprezentativ al ţării este benefică. (A se

vedea Geneza Constituţiei României. 1991. Lucrările Adunării 

Constituante, Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 1998,  p.

676).

Reprezentanţii minorităţilor naţionale în Camera Deputaţilor formeazăun grup parlamentar distinct care are un statut identic cu cel al celorlalte

grupuri parlamentare. In afara acestor elemente pozitive pentru

funcţionarea unei democraţii parlamentare, nu putem trece cu vederea că

  în toate legislaturile, grupul parlamentar al minorităţilor naţionale a

sprijinit fără rezerve majoritatea parlamentară, care astfel a beneficiat

nejustificat politic de un număr suplimentar şi consistent de voturi

 împotriva opoziţiei. 

Oportunismul politic al grupului parlamentar al minorităţilor naţionale

din toate legislaturile banalizează, de facto, însăşi ideea de reprezentare

parlamentară a minorităţilor naţionale, componenţii grupului respectiv

fiind o extensie artificială a majorităţii parlamentare de care se bucură

Guvernul, în ciuda aşteptărilor minorităţilor etnice astfel reprezentate. 

Comportamentul politic al membrilor grupului parlamentar al mino-

rităţilor parlamentare, manifestat îndeosebi în şedinţele de vot final al

Page 33: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 33/258

 

unor decizii legislative sau politice cu miză foarte mare, cum este cea a

adoptării sau respingerii unor legi organice complexe, sau a unor moţiunide cenzură, ori a unor numiri în funcţii, când membrii grupului votează de

regulă în sprijinul majorităţii parlamentare, contravine grav spiritului

democratic al Constituţiei şi încalcă, chiar, esenţa mandatului primit de la

alegătorii aparţinând minorităţilor naţionale reprezentate în Parlament. 

Nici comportamentul majorităţii parlamentare care beneficiază de

sprijinul grupului parlamentar al minorităţilor parlamentare în şedinţele de

vot final nu este mai puţin condamnabil, din punct de vedere al eticiiparlamentare. Dintr-un vot de conştiinţă, votul membrilor grupului parla-

mentar al minorităţilor naţionale se converteşte într-un vot politic ce

exprimă în exclusivitate şi totalitate, interesele partidului aflat la putere, şi

nu, cum ar fi firesc, aşteptările minorităţilor etnice. 

§ 3. Componenţa numerică a Camerei Deputaţilor şi Senatului 

Este o consecinţă logică a principiului reprezentării să se stabilească un

raport optim între numărul de reprezentanţi într-o adunare şi numărul

total al celor reprezentaţi. Parlamentul ca organ deliberativ care are rolul

de a exprima voinţa suverană a poporului trebuie să aibă o componenţă

numerică care să permită funcţionalitatea ca atare a instituţiei şi, înacelaşi timp, să fie cu adevărat reprezentativ. O altă consecinţă a

principiului reprezentării constă în păstrarea unor raporturi permanente

  între parlamentari şi cei care i-au votat, astfel încât parlamentarii să-i

poată informa curent pe alegători cu privire la modul în care îşi exercită

mandatul şi, totodată, să-i consulte în legătură cu cerinţele şi aşteptările

acestora.

Page 34: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 34/258

 

Iată motivul pentru care unele constituţii stabilesc fie numărul

parlamentarilor (cazul Constituţiei Finlandei), fie limita minimă şi ceamaximă a numărului acestora (cazul Constituţiei Greciei, Portugaliei,

Spaniei).

Fixarea unui minim şi a unui maxim al numărului membrilor unei

Adunări legiuitoare este o noutate relativ recentă a dreptului constituţional

contemporan. Orice demers sociologic sau orice analiză cu caracter

politologic dovedeşte că schimbarea de regim politic înseamnă şi schim-

barea clasei politice, înlocuirea unor guvernanţi cu alţii, schimbareamentalităţilor şi comportamentelor politice, corespunzător unor noi

aşteptări, cerinţe şi realităţi social-politice, precum şi regruparea de forţe,

modificări de ideologii şi programe politice ş.a. în aceste condiţii sunt

  învestite cu prerogative de putere şi persoane fără experienţă politică,

fără o pregătire parlamentară sau guvernamentală. Din această

perspectivă, este de dorit ca cel puţin corpul legislativ să fie redus ca

număr, fără a se afecta, desigur, principiul reprezentării, dar să fiecompus din specialişti cât mai buni. 

Referitor la numărul membrilor celor două Camere legislative, se

cuvine menţionat că în cadrul dezbaterilor ce au avut loc în Comisia pentru

elaborarea proiectului de Constituţie, precum şi în plenul Adunării

Constituante, s-au propus mai multe amendamente prin care s-au propus

mai multe variante de stabilire a numărului de deputaţi şi senatori,

inclusiv, fixarea în Constituţie a unui număr minim şi maxim de deputaţi şi

senatori (Geneza Constituţiei României. 1991. Lucrările Adunării 

Constituante, Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 1998, p.

679).

S-a considerat, însă, că reducerea numărului deputaţilor, preconizată

  în proiectul Constituţiei, este un grav şi real pericol pentru manifestarea

sufragiului naţional şi micşorează posibilitatea de acces în Parlament a

formaţiunilor politice mici şi mijlocii, creându-se, în schimb, facilităţi

Page 35: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 35/258

 

covârşitoare partidelor majoritare. (A se vedea Raportul asupra

amendamentelor prezentate de c ătre grupurile parlamentare de deputaţi şi senatori la proiectul de Constituţie,  în Geneza Constituţiei României.

1991. Lucrările Adunării Constituante, Regia Autonomă „Monitorul Oficial",

Bucureşti, 1998, p. 616-617).

 în cadrul dezbaterilor, s-a propus ca numărul deputaţilor şi senatorilor

să fie stabilit potrivit Legii electorale. Comisia de redactare a proiectului de

Constituţie a respins propunerea respectivă, susţinând că a lăsa pe seama

Legii electorale stabilirea numărului parlamentarilor este echivalent cu aaccepta presiunile politice pentru majorarea numărului deputaţilor şi

senatorilor (Geneza Constituţiei României. 1991. Lucrările Adunării 

Constituante, Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 1998, p.

618). Propunerea a fost însă susţinută cu argumente pertinente în plenul

Adunării Constituante. Deputatul Dan Lăzărescu a susţinut, astfel, că nu

este necesar să se limiteze numărul deputaţilor şi senatorilor prin

Constituţie şi a propus ca numărul membrilor celor două Camerelegislative să fie stabilit pe baza unor criterii fixate prin lege ordinară. (A

se vedea Geneza Constituţiei României. 1991. Lucrările Adunării 

Constituante, Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 1998, p.

678). Amendamentul propus de Dan Lăzărescu a fost însuşit de Comisia

de redactare a proiectului de Constituţie, care a formulat un text nou

pentru art. 58 alin. (3) cu următorul cuprins:   „Numărul deputaţilor şi al 

senatorilor se stabileşte prin Legea electorală, în raport de popidaţia ţării." 

Supusă la vot, propunerea respectivă a întrunit majoritatea voturilor

membrilor Adunării Constituante şi a fost inclusă în proiectul Constituţiei. 

Trebuie observat că formularea din proiect, inclusă ulterior în textul

Constituţiei aflate şi astăzi în vigoare, nu se referă la cele două categorii

de deputaţi: deputaţii aleşi şi deputaţii care au obţinut mandatul potrivit

art. 62 alin. (2) din Constituţie, coroborat cu dispoziţiile corespondente din

Legea electorală privind organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor

Page 36: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 36/258

 

naţionale. Prin logica textului, rezultă că, în concepţia Adunării

Constituante, numărul deputaţilor şi senatorilor urma să depindă denormele de reprezentare fixate prin voinţa legiuitorului în Legea

electorală, la care se adaugă deputaţii desemnaţi în virtutea art. 62 alin.

(2) din textul Constituţiei republicate după revizuirea din 2003. 

Textul art. 58 din proiectul de Constituţie a prevăzut un număr de 260

de deputaţi şi 130 de senatori. în forma iniţială a Tezelor s-a optat pentru

numărul de 320 de deputaţi şi de 160 de senatori, ceea ce corespundea

unui raport de 2 la 1. Dezbaterile parlamentare s-au concentrat în esenţăasupra a două formule constituţionale: opţiunea pentru un număr fix de

deputaţi şi senatori sau pentru un număr variabil, între un minim şi un

maxim de deputaţi şi, respectiv, de senatori. în final, Adunarea

Constituantă a votat textul   „Numărul deputaţilor şi al senatorilor se

stabileşte prin Legea electorală, în raport de populaţia ţării". 

Componenţa numerică a fiecărui corp legislativ se stabileşte potrivit

normei de reprezentare prevăzute în Legea electorală. Norma de repre-zentare pentru alegerea Camerei Deputaţilor este de un deputat la 70.000

locuitori, iar pentru alegerea Senatului este de un senator la 160.000

locuitori.

Pentru organizarea alegerilor, se constituie 41 de circumscripţii elec-

torale, care corespund ca întindere celor 41 de judeţe, la care se adaugă o

circumscripţie pentru municipiul Bucureşti şi o circumscripţie separată

pentru românii domiciliaţi în străinătate. Fiecare circumscripţie electorală

este subdivizată în colegii electorale, pe baza normei de reprezentare.

Legea nr. 35/2008 prevede în art. 11 alin. (1) lit. a) că numărul colegiilor

naţionale pentru Camera Deputaţilor şi, respectiv, pentru Senat se

determină prin raportarea numărului de locuitori rezidenţi în fiecare

circumscripţie electorală la cele două norme de reprezentare, la care se

adaugă un colegiu de deputat şi, respectiv, de senator pentru ceea ce

depăşeşte jumătatea normei de reprezentare. Circumscripţiile electorale

Page 37: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 37/258

 

nu pot avea mai puţin de 4 colegii de deputat şi de 2 colegii de senator. în

circumscripţia electorală rezervată cetăţenilor români rezidenţi înstrăinătate se formează 4 colegii de deputat şi 2 colegii de senator. 

Din punct de vedere al tipului de scrutin, Legea electorală prevede că

deputaţii şi senatorii sunt aleşi în colegii uninominale, prin scrutin

uninominal, potrivit principiului reprezentării proporţionale. 

Prin raportarea numărului de locuitori ai fiecărei circumscripţii la

normele de reprezentare pentru cele două Camere, la alegerile

parlamentare din anul 2008 a rezultat un număr de 332 deputaţi şi 137senatori.

Articolul 63

Durata mandatului

(1)Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani,

care se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu

sau de urgenţă, până la încetarea acestora. 

(2) Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat se desfăşoară în

cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea

Parlamentului.(3) Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui

României, în cel mult 20 de zile de la alegeri.

(4)Mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului

Parlament. In această perioadă nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot f i

adoptate, modificate sau abrogate legi organice.

(5) Proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi

a Parlamentului precedent îşi continuă procedura în noul Parlament. 

Page 38: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 38/258

 

Sumar:

§ 1. Cerinţa reînnoirii mandatului Camerei Deputaţilor şi 

Senatului;

§ 2. Prelungirea de drept a mandatului Camerei Deputaţilor şi 

Senatului;

§ 3. Intervenţia puterii executive în procedura de întrunire

legală a 

Parlamentului nou ales;

§ 4. Durata mandatului Camerei Deputaţilor şi Senatului  

§ 5. Condiţiile constituţionale pentru prelungirea duratei 

mandatului;

§ 6. Continuarea procedurii de dezbatere şi adoptare a unor 

  proiecte de legi şi propuneri legislative iniţiate în legislatura

anterioară. 

Comentariu: _____________________

§ 1. Cerinţa reînnoirii mandatului Camerei Deputaţilor şi 

Senatului 

Page 39: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 39/258

 

Adunarea Constituantă a creat o compatibilitate deplină a primei teze a

art. 63 alin. (1) din Constituţie cu principiile fundamentale ale statului dedrept, aşa cum acestea se regăsesc în documentele universale referitoare

la drepturile omului şi la democraţia constituţională. Este, astfel, o cerinţă

esenţială ca într-o societate democratică alegerile parlamentare să se

desfăşoare periodic, pentru a da posibilitate corpului electoral să evalueze

comportamentul guvernanţilor, al celor cărora le-a încredinţat mandatul

exercitării puterii. Acest lucru nu se poate realiza decât dacă mandatul

Adunărilor legislative se reînnoieşte după o anumită perioadă, a căreidurată este fixată de Constituţie. Cerinţa instituirii alegerilor periodice îşi

are izvorul formal în numeroase documente internaţionale, între care

menţionăm Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru

dimensiunea umană a CSCE, din 29 iunie 1990, potrivit căruia „voinţa

poporului, exprimată liber şi echitabil în cadrul unor alegeri periodice şi

cinstite, este fundamentul autorităţii şi legitimităţii oricărui guvern".

Acesta este motivul pentru care statele sunt datoare să organizeze alegerilibere la intervale rezonabile şi să stabilească condiţiile de desfăşurare a

alegerilor parlamentare prin lege. Durata mandatului se stabileşte,

exclusiv, în Constituţie, pentru a evita situaţia ca un for legislativ controlat

de o majoritate politică puternică şi influentă să poată schimba oricând

condiţiile de organizare a alegerilor parlamentare în interesul propriului

partid.

§ 2. Prelungirea de drept a mandatului Camerei 

Deputaţilor şi Senatului  

Constituţia utilizează în art. 63 alin. (1) noţiunea de mandat, raportată

la durata legislaturii. In alte texte, termenul de mandat este folosit în

legătură cu statutul deputaţilor şi senatorilor. 

Page 40: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 40/258

 

Ca o consecinţă firească a bicameralismului şi a identităţii de

legitimitate populară, alegerile pentru Camera Deputaţilor şi Senat au locla aceeaşi dată, urmând ca, până la întrunirea legală a noului Parlament,

mandatul forului legislativ anterior să fie prelungit. Interesul practic al

prelungirii mandatului este asigurarea continuităţii activităţii

parlamentare.

Potrivit art. 63 alin. (1) din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul

sunt alese pentru un mandat de 4 ani, care se prelungeşte de drept în

anumite situaţii. Legea de revizuire a Constituţiei, adoptată în 2003 şiaprobată prin referendum naţional, a prevăzut că mandatul Camerei

Deputaţilor şi Senatului se prelungeşte de drept în  următoarele patru

situaţii: 

a)  în stare de mobilizare a forţelor armate; 

b)  în stare de război; 

c)  în stare de asediu;

d)  în stare de urgenţă. 

Evident, prelungirea de drept a mandatului celor două Camere începe

de la data intrării în vigoare a actului prin care se declară una dintre cele

patru situaţii care au impus continuarea activităţii forului legislativ după

 încetarea mandatului acestuia.

Prelungirea de drept a mandatului Parlamentului nu este o exprimare de

voinţă politică a Camerelor legislative, acestea conformându-se fără reţi-nere intervenţiei normative a Preşedintelui republicii în cazurile prevăzute

  în primul alineat al art. 63 din Constituţie. Temeiul constituţional al pre-

lungirii de drept a mandatului nu este, însă, emiterea decretelor pre-

zidenţiale de declarare a celor patru stări excepţionale, ci însuşi textul art.

63 alin. (1), precum şi al art. 92 alin. (3) şi art. 93 alin. (2) din Legea fun-

damentală. Decretele normative ale Preşedintelui României au doar rolul

Page 41: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 41/258

 

formal de a declanşa procedural convocarea de drept a Camerelor legisla-

tive, dacă acestea nu se află în sesiuneExistă o corespondenţă organică Intre art. 63 alin. (1) şi art. 65 alin.

(2) lit. c) şi d) din Constituţie. Cele două texte înscrise în alin. (2) al art.

65 din Legea fundamentală consacră situaţiile în care Camera Deputaţilor

şi Senatul se reunesc în şedinţă comună. Lit. c) şi d) ale alin. (2) al art. 65

se referă la unul dintre scopurile convocării şedinţei comune a celor două

Camere legislative: declararea mobilizării totale sau parţiale a forţelor

armate şi, respectiv, declararea stării de război. Competenţa de declararea mobilizării parţiale sau totale a forţelor armate revine Preşedintelui

republicii, Parlamentului revenindu-i doar atribuţia de aprobare prealabilă

sau, după caz, prealabilă a deciziei Preşedintelui, dar, în această situaţie,

numai în cazuri excepţionale. Aprobarea este dată prin hotărâre a

Parlamentului.

 în privinţa stării de război, este atributul suveran al Parlamentului de a

o declara, chiar dacă această competenţă a Parlamentului se conexează cu

prerogativa Preşedintelui României, ca în cazul agresiunii armate

  îndreptate împotriva ţării, să ia măsuri pentru respingerea agresiunii, pe

care le aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului printr-un mesaj. Este

evident că respingerea unei agresiuni nu este condiţionată de declararea

stării de război, care nu înseamnă altceva decât recunoaşterea de către

autorităţile competente şi reprezentative a unei stări de fapt. 

Cât priveşte durata prelungirii, textul revizuit al Constituţiei stabileşte

că aceasta va dura până la încetarea situaţiei care a provocat prelungirea

mandatului.

Teza finală a art. 63 alin. (1) impune o serie de precizări. Astfel,

aplicarea procedurii prelungirii de drept a mandatului Parlamentului este

coroborată cu alin. (2)-(4) ale art. 92, precum şi cu art. 93 din

Constituţie. 

Page 42: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 42/258

 

 în formularea iniţială a alin. (1) al art. 60 (devenit, prin renumerotarea

articolelor Constituţiei, datorită revizuirii şi republicării acesteia în 2003,art. 63), mandatul celor două Camere putea fi prelungit prin lege organică

 în caz de război sau de catastrofă. 

Formularea constituţională referitoare la prelungirea de drept a

mandatelor celor două Camere legislative în cazul războiului este

ambiguă, dacă o raportăm la data încetării acestuia. Practica arată că un

război încetează prin încheierea unui armistiţiu, a unui acord de pace sau

ca urmare a capitulării. Fiecare dintre aceste momente ridică probleme deordin constituţional. Astfel, armistiţiul este o procedură conjuncturală,

nedefinitivă şi deşi poate duce la încetarea stării de război pentru o

anumită perioadă, mai scurtă sau mai lungă, poartă în sine numeroase

necunoscute care pot să afecteze negativ situaţia politică şi stabilitatea

ţării - situaţii improprii unor alegeri parlamentare. De asemenea,

  încheierea unui acord sau tratat de pace care să consfinţească încetarea

stării de război între două state poate interveni mult după încetareaostilităţilor ca atare, perioadă în care textul constituţional interzice

organizarea alegerilor legislative.

§ 3. Intervenţia puterii executive în procedura de întrunire

legală a Parlamentului nou ales  

Durata mandatului forului legislativ este cunoscută sub denumirea de

legislatură. Trebuie remarcat faptul că legislatura presupune caracterul

permanent al exercitării competenţelor constituţionale ale Parlamentului.

Pe durata legislaturii, Parlamentul nu încetează niciun moment să-şi

exercite activitatea. Astfel, în timpul vacanţelor parlamentare, deşi

Camerele nu desfăşoară activitate deliberativă, birourile lor permanente,

ai căror membri, cu excepţia preşedinţilor Camerelor, sunt aleşi la înce-

Page 43: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 43/258

 

putul fiecărei sesiuni ordinare, rămân în funcţiune. De asemenea, în

această perioadă, cu aprobarea birourilor permanente, pot lucra comisiilepermanente şi comisii speciale. 

Momentul de început al legislaturii rezultă din art. 63 alin. (3) din

Constituţie, care prevede că Parlamentul nou ales se întruneşte, la

convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri.

Este o constantă constituţională, rezultată din principiul separaţiei celor

trei puteri în stat ca şeful executivului să aibă competenţa de a convoca

forul legiuitor, după alegerea acestuia de către electorat. 

§ 4. Durata mandatului Camerei Deputaţilor şi Senatului  

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 96/2006' privind Statutul

deputaţilor şi al senatorilor, aceştia intră în exerciţiul mandatului la data

 întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub condiţia validării alegeriişi a depunerii jurământului. 

Aşadar, legislatura Camerei Deputaţilor şi Senatului începe pe data

 întrunirii legale a noilor Camere. întrunirea legală a Camerelor legislative

nu se confundă cu constituirea legală a acestora, operaţiune care este

reglementată unitar în regulamentele parlamentare şi care depinde de

momentul validării a cel puţin două treimi din numărul membrilor unei

Camere legislative.In ceea ce priveşte termenul limită al mandatului, acesta este de 4 ani

şi se prelungeşte, potrivit art. 63 alin. (4) din Constituţie, până la

 întrunirea legală a noului Parlament. 

Teza finală a art. 63 alin. (4) din Constituţie ridică o problemă de

principiu şi firească în economia jocului politic între partidele care îşi

dispută mandatele parlamentare. Este vorba de interdicţia constituţională

a Parlamentului al cărui mandat a depăşit patru ani, dar care se

Page 44: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 44/258

 

prelungeşte până la alegerea noului for legiuitor, de a revizui Constituţia şi

de a adopta, modifica sau abroga legi organice. Această interdicţie sedatorează ipoteticelor schimbări în configuraţia politică a noului Parlament

faţă de cea a vechiului corp legiuitor. La încheierea mandatului Camerei

Deputaţilor şi Senatului nu se ştie încă dacă partidele aflate la putere se

vor menţine în aceeaşi configuraţie sau vor pierde puterea. Să luăm un

exemplu: un partid care a deţinut majoritatea parlamentară într-o

anumită legislatură şi prefigurează datele unui eşec la viitoarele alegeri ar

putea - dacă nu ar exista interdicţia la care ne-arn referit - să iniţieze şi săvoteze o lege care l-ar putea avantaja sau ar putea să adopte, modifice ori

să abroge o lege organică din care ar trage ulterior beneficii nejustificate. 

Pe de altă parte, interdicţia stabilită în alin. (4) al art. 63 din

Constituţie are la bază faptul că electoratul şi-a mandatat reprezentanţii

pentru a perioadă fixă de patru ani, la sfârşitul căreia acesta este chemat

la urne pentru a se pronunţa din nou. Din acest punct de vedere,

mandatul deputaţilor şi al senatorilor se află sub condiţia termenuluiprevăzut în art. 63 alin. (4) din Constituţie. Mai adăugăm precizarea că,

pentru raţiune identică, Constituţia a prevăzut în art. 110 alin. (4) că

Guvernul al cărui mandat a încetat la sfârşitul legislaturii Parlamentului

care i-a acordat votul de învestitură şi rămâne în funcţie până la data

validării alegerilor parlamentare va îndeplini numai actele necesare pentru

administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de către

membrii noului Guvern.

Textul art. 63 alin. (4) din Constituţie se referă doar la interdicţia

Camerelor de adoptare, modificare sau abrogare a legilor organice. In

practica parlamentară pot apărea, în cadrul acestei perioade de tranziţie

constituţională, situaţii în care se impune adoptarea unor hotărâri, unele

dintre ele foarte importante, cum ar fi, de pildă, modificarea

Regulamentului unei Camerei, pentru care art. 76 alin. (1) din Constituţie

prevede votul majorităţii membrilor Camerei respective, vot necesar şi în

Page 45: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 45/258

 

cazul legilor organice. Nici Constituţia, nici Regulamentele parlamentare

nu interzic modificarea acestora în perioada cuprinsă între încetareamandatului Parlamentului şi întrunirea celui nou ales, deşi pentru raţiune

de oportunitate ar fi de dorit ca această procedură să fie îndeplinită de

noua Cameră legislativă rezultată din alegerile parlamentare.

Este, de asemenea, o chestiune de oportunitate adoptarea de către

Camere sau de Parlamentul al cărui mandat se prelungeşte în condiţiile

art. 63 alin. (4) din Constituţie a unor acte politice. Asupra oportunităţii

adoptării unor astfel de acte rămâne să se pronunţe birourile permanente, într-o procedură obişnuită de întocmire a proiectului ordinii de zi a

Camerei respective.

Analiza art. 63 alin. (4) din Constituţie impune şi o comparaţie între

acest text constituţional şi primul alineat al aceluiaşi articol. Această

analiză comparativă se referă exclusiv la interdicţia consacrată în art. 63

alin. (4) din Constituţie ca Parlamentul al cărui mandat se prelungeşte

până la întrunirea noului for legislativ să adopte legi organice. Este de

discutat dacă această interdicţie priveşte şi Parlamentul al cărui mandat se

prelungeşte de drept. Intr-o interpretare restrictivă a conţinutului art. 63

alin. (4) din Constituţie, ar rezulta că interdicţia stabilită în acest text

priveşte doar perioada tranzitorie cuprinsă între încetarea la termen a

mandatului Parlamentului şi întrunirea legală a celui nou-ales. In ceea ce

ne priveşte, considerăm că, în cazul prelungirii de drept a mandatului,

Parlamentul deja constituit şi care continuă să funcţioneze în situaţii

excepţionale nu poate revizui Constituţia, dar poate adopta legi organice. 

Se poate observa că Legiuitorul Constituant foloseşte termeni diferiţi

pentru noţiunea de legislatură. Astfel, art. 63 din Constituţie se referă

direct la durata mandatului Parlamentului, iar art. 70 se referă la

mandatul parlamentarilor. In fond, mandatul Camerei Deputaţilor şi

Senatului nu se deosebeşte - sub aspectul duratei - de mandatul

parlamentarilor. Analiza art. 70 din Constituţie scoate în evidenţă că în

Page 46: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 46/258

 

acest caz nu este vorba de momentul de început al mandatului deputaţilor

şi senatorilor, ci de momentul în care aceştia intră în exerciţiulmandatului.

Mandatul Parlamentului încetează la întrunirea legală a noului

Parlament. De fapt, mandatul ar urma să expire la împlinirea celor 4 ani

prevăzuţi la art. 63 alin. (1) din Constituţie. Cum art. 63 alin. (2) din

Constituţie prevede că noile alegeri se desfăşoară în cel mult 3 luni de la

expirarea mandatului vechiului Parlament sau de la dizolvarea

Parlamentului, urmează ca acesta să fie prelungit până la întrunirea legalăa noului Parlament, aşa cum prevede art. 60 alin. (4) din Constituţie. 

  înainte de expirare, mandatul Parlamentului poate înceta din cauza

dizolvării acestuia, în condiţiile prevăzute de art. 89 alin. (1) din

Constituţie. Intr-o asemenea situaţie, deşi Parlamentul este dizolvat,

legislatura fiind încheiată, mandatul se va prelungi până la întrunirea

legală a celor două noi Camere, potrivit art. 63 alin. (4) din Constituţie. 

§ 5. Condiţiile constituţionale pentru pr elungirea duratei 

mandatului 

Art. 63 alin. (2) din Constituţie prevede că alegerile parlamentare se

desfăşoară în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la

dizolvarea Parlamentului. Aceasta înseamnă că, în principiu, Guvernul

poate organiza alegeri pentru constituirea forului legislativ oricând pe

parcursul celor 3 luni, chiar şi la o scurtă dată de la încetarea mandatului.

Acest lucru este de natură să provoace, practic, încetarea de facto a

activităţii parlamentare a Camerelor legislative al căror mandat urmează

să înceteze, întrucât partidele politice şi reprezentanţii acestora în

Parlament intră în campanie electorală. 

Un caz aparte îl constituie alegerile parlamentare din 2008.

Parlamentul ales la data de 28 noiembrie 2004 a fost convocat prin

Page 47: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 47/258

 

Decretul prezidenţial nr. 1038 din 6 decembrie 2004 pentru data de 13

decembrie 2004- Această dată marchează, potrivit art. 63 alin. (3) dinConstituţie, momentul întrunirii legale a Parlamentului nou ales la 28

noiembrie 2004. Ca atare, mandatul acestui for legislativ durând 4 ani,

potrivit art. 63 alin. (1) din Constituţie, urma să se încheie la data de 13

decembrie 2008. Această concluzie este susţinută şi de art. 2 alin, (1) din

Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, care

stipulează că „deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului la data

 întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub condiţia validării alegeriişi a depunerii jurământului". In acelaşi sens, art. 7 alin. (1) din aceeaşi

lege precizează că mandatul de deputat sau de senator încetează la data

 înttunirii legale a Camerelor nou-alese.

In pofida acestui calcul constituţional şi legal, legislatura 2004-2008 s-

a încheiat practic mai devreme, Guvernul organizând alegeri parlamentare

pe data de 30 noiembrie 2008. Noul Parlament ales a fost convocat prin

Decretul nr. 1299 din 4 decembrie 2008, publicat în M. Of. nr. 821 din 5decembrie 2008 pentru data de 15 decembrie 2008.

Prin această procedură electorală, partidele parlamentare şi Guvernul

au încălcat art. 63 alin. (2) din Constituţie, conform căruia alegerile pentru

Camera Deputaţilor şi pentru Senat urmau să se desfăşoare după

expirarea mandatului Parlamentului.

Prelungirea mandatului Parlamentului se justifică prin cerinţa asigurării

colaborării permanente a celor trei puteri. încetarea oricărei activităţi

parlamentare la expirarea duratei mandatului sau la data dizolvării

Camerelor ar vicia echilibrul între cele trei puteri în stat

§ 6. Continuarea procedurii de dezbatere şi adoptare a

unor proiecte de legi şi propuneri legislative iniţiate în

legislatura anterioară  

Page 48: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 48/258

 

La data încetării mandatului, îşi vor înceta activitatea toate structurile

organizatorice constituite în vechiul Parlament, adică birourile permanente

ale Camerelor, grupurile parlamentare şi comisiile. Pentru asigurarea

continuităţii procesului legislativ, Constituţia prevede, însă, în art. 63 alin.

(5) că proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de

zi a Parlamentului precedent îşi continuă procedura în noul Parlament.

Dispoziţia constituţională înscrisă în art. 63 alin. (5) din Constituţie

este dezvoltată de Regulamentul Camerei Deputaţilor, care precizează în

art. 225 că proiectele de legi şi propunerile legislative înscrise pe ordinea

de zi a Camerei Deputaţilor şi a Senatului al căror mandat a expirat îşi

continuă procedura în Camera Deputaţilor nou-aleasă. Această procedură

se aplică chiar dacă proiectele de lege sau propunerile legislative nu au

ajuns să fie supuse dezbaterii în plenul unei Camere legislative. O

dispoziţie asemănătoare este înscrisă în Regulamentul Senatului. 

Per a contrario, iniţiativele legislative promovate în Parlamentul care

şi-a încheiat mandatul, fără a fi înscrise pe ordinea de zi, chiar dacă

comisia permanentă sesizată cu întocmirea unui raport 1-a întocmit şi

transmis birourilor permanente în vederea supunerii sale spre dezbatere în

plenul Camerei, nu-şi continuă procedura în Parlamentul nou-ales,

urmând, după caz, să fie clasate şi arhivate, indiferent dacă iniţiator este

Guvernul ori un parlamentar. In tăcerea Legiuitorului Constituant, nimicnu împiedică, însă, Parlamentul nou-ales să evalueze oportunitatea ca

anumite proiecte legislative aflate în procedură de examinare la comisiile

permanente să îşi continue procesul legislativ în noua legislatură. 

La sfârşitul de legislatură, Guvernul transmite Camerelor legislative o

listă cuprinzând proiectele de lege aflate în dezbaterea comisiilor

permanente şi pe care acesta le susţine în continuare. Parlamentul are

Page 49: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 49/258

 

  însă dreptul de a decide  dacă proiectele respective îşi vor continua

procedura legislativă în noua legislatură. O situaţie specială o prezintă acele proiecte de lege sau propuneri

legislative aprobate de una dintre Camere şi transmise celeilalte în

vederea dezbaterii şi care nu au fost înscrise pe ordinea de zi a acesteia în

legislatura anterioară. Potrivit art. 63 alin. (5) din Constituţie şi art. 225

din Regulamentul Camerei Deputaţilor, rezultă că procedura legislativă

pentru dezbaterea şi aprobarea acestora poate fi reluată în Camera nou-

aleasă, numai cu condiţia ca, în legislatura anterioară, iniţiativa respectivăsă fi fost înscrisă pe ordinea de zi a plenului Camerei respective. Această

soluţie este însă ilogică în privinţa acelor iniţiative care au . fost deja

aprobate de una dintre cele două Camere ale Parlamentului. După părerea

noastră, cursul procesului legislativ în privinţa unor astfel de proiecte

legislative trebuie să continue în Camera nou-aleasă, chiar dacă acestea

nu au fost înscrise pe ordinea de zi a Camerei al cărui mandat a încetat. In

privinţa acestora, trebuie să se exprime voinţa suverană a noilor deputaţisau, după caz, senatori. Considerăm că art. 63 alin. (5) din Constituţie şi

art. 225 din Regulamentul Camerei Deputaţilor nu au în vedere situaţiile în

care iniţiativele legislative au fost deja aprobate de una dintre cele două

Camere legislative înainte de încetarea mandatului acestora şi transmise

celeilalte Camere spre dezbatere şi adoptare şi care nu au fost, însă,

 înscrise pe ordinea de zi a acesteia înainte de încetarea mandatului, dar se

află în stadiul de examinare la comisiile permanente, potrivit competenţei

materiale a acestora. In aceeaşi categorie de acte care îşi continuă

procedura legislativă, în Camera nou-aleasă intră şi legile adoptate tacit în

condiţiile art. 75 alin. (3) din Constituţie. 

O analiză distinctă, din acest punct de vedere, se impune şi în cazul

tratatelor sau acordurilor internaţionale, al proiectelor de lege pentru

aprobarea sau, după caz, pentru respingerea ordonanţelor Guvernului,

precum şi în cazul reexaminării legilor la cererea Preşedintelui României

Page 50: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 50/258

 

ori ca urmare a deciziilor Curţii Constituţionale, dacă această autoritate

publică, sesizată potrivit art. 146 lit. a) din Constituţie, constată să ele nusunt conforme cu textele constituţionale. In primul caz, este de la sine

 înţeles că Parlamentul este obligat să finalizeze dezbaterea tratatelor sau

a altor acorduri internaţionale care i-au fost transmise spre ratificare,

indiferent de momentul în care încetează mandatul acestuia.

In privinţa ordonanţelor guvernamentale, art. 115 alin. (7) din

Constituţie este clar: „ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se

aprobă sau se resping printr-o lege...". De asemenea, în cazulreexaminării legilor prevăzute la art. 77 şi art. 146 lit. a) din Constituţie,

se impune ca procedura de reexaminare să continue şi în noua legislatură,

chiar dacă dezbaterea legii în sine, în vederea punerii sale de acord cu

decizia Curţii Constituţionale, nu a fost înscrisă încă pe ordinea de zi a

Camerei competente.

ARTICOLUL 64 

ORGANIZAREA INTERNA 

(1)  ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA FIECĂREI CAMERE SE 

STABILESC PRIN REGULAMENT PROPRIU.  RESURSELE FINANCIARE ALE

CAMERELOR SUNT PREVĂZUTE ÎN BUGETELE APROBATE DE 

ACESTEA.

(2)  FIECARE CAMERĂ ÎŞI ALEGE UN BIROU PERMANENT.  PREŞEDINTELE

CAMEREI DEPUTAŢILOR ŞI PREŞEDINTELE SENARULUI SE ALEG PE DURATA

MANDATULUI CAMERELOR. CEILALŢI MEMBRI AI BIROURILOR PERMANENTE

SUNT ALEŞI LA ÎNCEPUTUL FIECĂREI SESIUNI.  MEMBRU BIROURILOR

PERMANENTE POT FI REVOCAŢI ÎNAINTE DE EXPIRAREA MANDATULUI.

Page 51: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 51/258

 

(3)  DEPUTAŢII ŞI SENATORII SE POT ORGANIZA ÎN GRUPURI PARLAMENTARE, 

POTRIVIT REGULAMENTULUI FIECĂREI CAMERE.

(4)  FIECARE CAMERĂ ÎŞI CONSTITUIE  COMISII PERMANENTE ŞI POATE

INSTITUI COMISII DE ANCHETĂ SAU ALTE COMISII SPECIALE. CAMERELE

ÎŞI POT CONSTITUI COMISII COMUNE.

(5) BIROURILE PERMANENTE ŞI COMISIILE PARLAMENTARE SE ALCĂTUIESC

POTRIVIT CONFIGURAŢIEI POLITICE A FIECĂREI CAMERE.

Sumar:

§ 1. Suveranitatea şi autonomia organizatorică şi financiară, a

Camerelor legislative;

§ 2 . Alegerea, şi funcţionarea birourilor permanente;

§ 3. Constituirea grupurilor parlamentare;

§ 4. Natura juridică a comisiilor parlamentare. 

COMENTARIU;   _____________________

§ 1. Suveranitatea şi autonomia organizatorică şi financiară, a

Camerelor legislative

O consecinţă directă a principiului suveranităţii poporului este

suveranitatea Adunărilor legiuitoare. Ca esenţă, sau natură, suveranitatea

Parlamentului nu diferă de cea a poporului, recunoscută şi consacrată prin

art. 2 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „suveranitatea naţională

aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale

reprezentative, constituite prin alegeri libere şi prin referendum". Prin

proceduri electorale democratice şi periodice se produce un transfer de

Page 52: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 52/258

 

atribute ale suveranităţii de la popor la reprezentanţii săi reuniţi în

Parlament. In virtutea acestei suveranităţi, Parlamentele adoptă legi carese situează în vârful ierarhiei actelor juridice, acordă guvernelor votul de

  încredere şi controlează modul în care acestea îşi exercită mandatul. Un

alt ef ect al suveranităţii Parlamentului este independenţa şi autonomia

autonomia sa organizatorică, funcţională şi financiară. 

In aceeaşi măsură în care este reprezentativ, Parlamentul este şi

independent faţă de celelalte autorităţi publice. Independenţa Camerelor

legislative şi a Parlamentului în întregul său este garantată de Constituţieprin art. 64, potrivit căruia Camera Deputaţilor şi Senatul se organizează

şi funcţionează potrivit unor reguli stabilite de sine-stătător în propriile

regulamente. Tot astfel, Camerele îşi aprobă resursele financiare prin

hotărâre, bugetul anual al acestora fiind inclus în bugetul de stat. Singura

restricţie de organizare şi funcţionare constă în respectarea normelor şi

principiilor constituţionale care stabilesc statutul general al Camerelor şi al

membrilor acestora.La rândul lor, deputaţii şi senatorii se bucură - în condiţiile stipulate în

Constituţie - de un statut de independenţă faţă de celelalte autorităţi ale

statului, partide, alegători ş.a. 

Independenţa Camerelor legislative, precum şi a membrilor acestora, este

indispensabilă exercitării competenţelor şi atribuţiilor ce le-au fost

conferite, altfel spus, exercitării puterii legislative, în înţelesul cel mai larg

al acestei noţiuni: conţinut, procedură şi controlul puterii executive

Facem precizarea că atât caracterul reprezentativ, cât şi independenţa

Camerelor Parlamentului şi a membrilor acestora sunt de natură

constituţională. Ca atare, încălcarea lor echivalează cu încălcarea

prevederilor Constituţiei. 

Textul art. 64 alin. (1) din Constituţie face aplicaţia principiului

suveranităţii forului legislativ. In virtutea autonomiei organizatorice care

le-a fost conferită prin Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul îşi

Page 53: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 53/258

 

adoptă prin hotărâre propriul regulament, care va reglementa modul de

organizare şi funcţionare al acestora, organismele de lucru şi deconducere, precum şi procedura legislativă. Regulamentele conţin, de

asemenea, dispoziţii referitoare la statutul deputaţilor şi, respectiv, al

senatorilor, la serviciile celor două Adunări ş.a. 

In afara celor două regulamente proprii, Camera Deputaţilor şi Senatul

şi-au adoptat un regulament al şedinţelor comune. Importanţa celor trei

regulamente este conferită şi de majoritatea de voturi cerută pentru

aprobarea lor. Astfel, cele două Adunări îşi adoptă regulamentele prinhotărâre, cu votul majorităţii membrilor acestora. 

O problemă controversată în practica parlamentară se referă la procedura

de modificare a Regulamentului Camerei Deputaţilor şi al Senatului.

Asupra naturii juridice a regulamentelor parlamentare şi a forţei lor

 juridice, precum şi a raporturilor între regulament şi lege, ca act juridic al

Parlamentului, există o opinie generală acceptată în teoria şi practica

dreptului parlamentar. Aşa cum a apreciat şi  Curtea Constituţională,regulamentele Camerelor legislative sunt acte adoptate prin hotărâri ale

acestora, în care fiecare Cameră îşi stabileşte, în mod autonom şi în cadrul

prescris de Constituţie, normele privind organizarea internă, funcţionarea,

precum şi dispoziţii privind statutul membrilor Parlamentului. Evident,

regulamentele conţin şi alte dispoziţii privind procedura legislativă şi de

control parlamentar, privind conducerea personalului parlamentar ş.a. 

Având în vedere că Parlamentul şi Camerele sale sunt organisme

constituite şi organizate pe baze politice, este firesc ca dispoziţiile cuprinse

 în regulamentele acestora să exprime într-o cât mai largă măsură voinţa

deputaţilor şi senatorilor asociaţi în grupuri parlamentare. (A se vedea

Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 17 mai 1994, publicată în M. Of.

nr. 131 din 27 mai 1994). Acesta este motivul pentru care Constituţia a

stabilit, în art. 76 alin. (1), că hotărârile privind regulamentele Camerelor

se adoptă cu votul majorităţii fiecăreia dintre ele. Aşa cum a precizat

Page 54: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 54/258

 

Curtea Constituţională în Decizia nr. 45/1994, majoritatea absolută

impusă de Constituţie pentru adoptarea unei asemenea hotărâriurmăreşte să asigure o exprimare cât mai largă a voinţei deputaţilor în

prevederile regulamentare, lucru firesc într-un sistem parlamentar

democratic, care implică, prin definiţie, o majoritate şi o opoziţie

parlamentară. 

Autonomia regulamentară a Camerelor nu înseamnă însă exprimarea

libertină a intereselor de partid, chiar ale partidului sau partidelor

majoritare, manifestarea discreţionară a voinţei politice dominantearitmetic în Camerele legislative, mai ales dacă autonomia respectivă se

raportează la elaborarea şi modificarea regulamentelor. 

Potrivit practicii parlamentare şi cutumei stabilite în cele două decenii

de activitate parlamentară, rolul principal în iniţierea elaborării şi

modificării regulamentelor Camerei Deputaţilor şi Senatului îl au grupurile

parlamentare. Evident, nimic nu împiedică ca un deputat sau senator să

facă propuneri pentru modificarea regulamentelor. Acestea suntexaminate de Comisia pentru regulament din fiecare Cameră, care este

formată din câte un reprezentant al fiecărui grup parlamentar. 

Totuşi, rolul decisiv în acceptarea propunerilor de modificare a

regulamentelor trebuie să-1 aibă Biroul permanent al fiecărei Camere, ca

organism care are - pentru această procedură — rolul de mediere între

grupurile parlamentare, de filtrare — dar nu de cenzurare - a propunerilor

privind modificarea regulamentelor. Art. 31 alin. (1) lit. c) din Regu-

lamentul Camerei Deputaţilor prevede, în acest sens, că Biroul supune

aprobării Camerei regulamentul acesteia, precum şi propunerile de

modificare.

Procedural, orice propunere de modificare a regulamentului trebuie

transmisă Biroului permanent, iar acesta o evaluează — eventual prin vot

- şi o transmite Comisiei pentru regulament în vederea examinării şi

 întocmirii unui raport. Biroul permanent îşi poate prezenta, dacă hotărăşte

Page 55: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 55/258

 

astfel, un punct de vedere asupra propunerilor de modificare a

regulamentului respectiv, care să fie transmis Comisiei şi de care aceastaar urma să ţină seama, în considerarea dispoziţiei textului regulamentar

citat, care recunoaşte Biroului permanent un rol predominant în ceea ce

priveşte modificarea regulamentului.

Oricum, raportul întocmit de comisia de specialitate sesizată trebuie

  însuşit de Biroul permanent, care este îndreptăţit să supună aprobării

Camerei propunerile de modificare a regulamentului. Considerăm că în

calitatea sa de organism de conducere al Camerei, Biroul permanent alacesteia are dreptul să decidă asupra includerii, în proiectul ordinii de zi, a

raportului întocmit de Comisia pentru regulament. Acest drept este foarte

clar menţionat în Regulamentul Senatului, care prevede, în art. 36 alin.

(1) lit. c), că Biroul permanent al Senatului „propune înscrierea pe ordinea

de zi a Regulamentului Senatului sau a modificărilor acestuia". 

Camerele au o deplină libertate de a se organiza şi de a-şi fixa

procedurile parlamentare, cu o singură condiţie: de a respecta prevederile

constituţionale. Revine Curţii Constituţionale competenţa de a verifica

constituţionalitatea regulamentelor Camerei Deputaţilor şi Senatului la

sesizarea preşedinţilor Camerelor respective, a unui grup parlamentar sau

a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau, după caz, de cel puţin 25 de

senatori.

Autonomia organizatorică şi funcţională a Camerelor legislative se

manifestă nu numai în raporturile acestora cu alte autorităţi publice, ci şi

  în raporturile între ele. Constituţia stabileşte cu deosebită claritate

raporturile instituţionale între Camera Deputaţilor şi Senat. Autonomia

organizatorică şi funcţională, precum şi autonomia bugetară, stipulate în

art. 64 alin. (1) din Constituţie, au, între altele, şi rolul de a împiedica

imixtiunea unei Adunări în drepturile şi prerogativele celeilalte. (A se

vedea George Alexianu, Principii de drept constituţional, Editura Librăriei

 „Universala", Alcaly &Co., Bucureşti, 1939, p. 87). 

Page 56: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 56/258

 

De altfel, Curtea Constituţională a apreciat că autonomia exclude

posibilitatea ca prin regulamentul unei Camere să se stabilească drepturisau obligaţii pentru parlamentarii celeilalte Camere (Decizia Curţii

Constituţionale nr. 46 din 17 mai 1994, publicată în M. Of. nr. 131 din 27

mai 1994).

Cât priveşte autonomia financiară, Camerele îşi stabilesc resursele

financiare prin hotărâri proprii pe care la aprobă cu votul majorităţii

membrilor acestora prezenţi la şedinţă. Bugetele proprii urmează să fie

ulterior cuprinse în bugetul de stat supus aprobării Parlamentului.

§ 2. Alegerea şi funcţionarea birourilor permanente  

Principala structură organizatorică a Camerei Deputaţilor şi, respectiv,

a Senatului este biroul permanent, acesta având rolul unui organism

intern de conducere. In legătură cu natura juridică a birourilorpermanente, trebuie subliniat că Legiuitorul Constituant, referindu-se la

acestea, precizează în art. 64 alin. (2) din Constituţie că fiecare Cameră îşi

alege un birou permanent. Cum textul citat face parte din articolul privind

organizarea internă a Camerei Deputaţilor şi Senatului (art. 64), rezultă că

birourile permanente sunt organe interne ale acestora.

Se poate remarca faptul că nici Regulamentul Camerei Deputaţilor, nici

cel al Senatului nu conţin o caracterizare a birourilor permanente, aşa cumfac în cazul grupurilor parlamentare şi al comisiilor permanente. 

 în literatura de specialitate s-a remarcat că birourile permanente sunt

organe interne de lucru ale Camerelor. In condiţiile în care şi comisiile par-

lamentare sunt, potrivit Regulamentelor Camerelor, organe de lucru ale

acestora, simpla caracterizare a birourilor permanente ca organe de lucru

ale celor două Camere ni se pare incompletă. Este adevărat, birourile

permanente, prin atribuţiile ce li se conferă prin regulamente, asigură

Page 57: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 57/258

 

conducerea propriu-zisă a activităţii parlamentare, îndeosebi a celei

legislative. In acelaşi timp, birourilor permanente li s-au repartizat atribuţiiprivind organizarea şi conducerea serviciilor Camerei Deputaţilor şi

Senatului.

Atribuţiile conferite birourilor permanente sunt atribuţii de conducere.

De aceea, considerăm că birourile permanente sunt organe interne de

conducere ale corpurilor legislative.

  în lumina prevederilor constituţionale şi regulamentare, trăsăturile

distinctive ale birourilor permanente sunt următoarele: a) au caracter colegial, întrucât sunt constituite din preşedinte,

vicepreşedinţi, secretari şi chestori; 

b)sunt organe alese;

c) respectă configuraţia politică a Camerei respective, fiind constituite

prin negocieri între grupurile parlamentare;

d)sunt organe interne de conducere ale Camerelor;

e) activitatea lor are, practic, caracter permanent;f) răspund pentru întreaga activitate în faţa Camerelor. 

Fiecare birou permanent este compus din preşedinte, vicepreşedinţi,

secretari şi chestori. Potrivit principiului că structurile interne ale

Camerelor respectă configuraţia politică a acestora, componenţa birourilor

permanente va fi rezultatul negocierilor politice între grupurile

parlamentare. Aceasta este şi concluzia rezultată din art. 64 alin. (5) din

Constituţie, potrivit căruia birourile permanente şi comisiile parlamentare

se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere, existente la

 începutul fiecărei legislaturi pentru întreaga durată a acesteia. 

Preşedinţii Camerelor sunt şi preşedinţii birourilor permanente. In

legătură cu funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor şi Senatului,

raportată la calitatea de membru al Biroului permanent, Constituţia

României prevede în art. 64 alin. (2) doar că aceştia se aleg pe durata

mandatului Camerelor. Singura referire constituţională indirectă privind

Page 58: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 58/258

 

calitatea celor doi preşedinţi ca membri ai birourilor permanente este teza

a treia a art. 64 alin. (2): „Ceilalţi membri ai birourilor permanente suntaleşi la începutul fiecărei sesiuni". 

Din formularea folosită în Constituţie, rezultă indirect că preşedinţii

corpurilor legiuitoare sunt, în acelaşi timp, membri ai birourilor

permanente.

O lectură atentă a art. 64 din Constituţie relevă că Legiuitorul

Constituant se referă în acest articol, la preşedinţii Camerelor ca membri

ai birourilor permanente, şi nu ca preşedinţi ai corpurilor legislative. Maimult, Constituţia nu se referă în acest articol la structura ierarhică a

funcţiilor în cadrul birourilor permanente. 

Precizarea privind întrunirea dublei calităţi de Preşedinte al Camerei şi

preşedinte al biroului permanent este făcută în Regulamentele Camerelor.

Astfel, Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede în art. 20 alin. (2) că

preşedintele Camerei Deputaţilor este şi preşedintele 

Biroului permanent. Un text asemănător referitor la Preşedintele Senatului

găsim în art. 23 alin. (2) din Regulamentul acestei Camere. 

După părerea noastră, suntem în prezenţa unui concurs de funcţii.

Funcţia de preşedinte al Camerei este însă o funcţie eminamente şi

exclusiv politică, iar funcţia de preşedinte al Biroului permanent este o

funcţie politică, dar poate fi, în anumite condiţii, şi o funcţie de autoritate

administrativă. De asemenea, preşedintelui Senatului îi revine competenţa

de a aproba decontarea cheltuielilor pentru deplasările în străinătate pe

care le-a dispus.

Preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului au, potrivit

Constituţiei, atribuţii exprese, ce le revin în această calitate. Astfel,

preşedintele Senatului sau preşedintele Camerei Deputaţilor asigură, în

această ordine, interimatul funcţiei de Preşedinte al României [art. 98 alin.

(1) din Constituţie], preşedinţii celor două Camere pot sesiza Curtea

Page 59: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 59/258

 

Constituţională în condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a), b), c) şi e) clin

Constituţie. Alte atribuţii rezultate din considerarea calităţii lor de preşedinţi ai

Camerelor sunt prevăzute în regulamentele parlamentare. Astfel, de pildă,

cei doi preşedinţi reprezintă Camerele în relaţiile interne şi externe [art.

33 lit. g)] din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 39 lit. f) din

Regulamentul Senatului.

 însăşi alegerea preşedinţilor Camerelor se face distinct de cea a celor-

lalţi membri ai birourilor permanente, în concordanţă, de altfel, cu dis-poziţiile regulamentare. Se mai impune o precizare: preşedinţii celor două

Camere nu reprezintă entităţi sau organisme conducătoare distincte de

birourile permanente. Doar acestea din urmă îndeplinesc funcţia de organ

de conducere a Camerei.

Regulamentele conţin prevederi asemănătoare cu privire la alegerea

preşedinţilor Camerelor şi a celorlalţi membri ai birourilor permanente.

Preşedinţii celor două Camere sunt aleşi pe durata mandatului

Parlamentului, prin vot secret, cu buletine de vot, pe care sunt înscrise

numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi de grupurile

parlamentare. Fiecare grup poate face o singură propunere. Este declarat

preşedinte candidatul care a întrunit votul majorităţii

deputaţilor/senatorilor. Dispoziţia cuprinsă în cele două regulamente

parlamentare referitoare la majoritatea de voturi cerută pentru alegerea

preşedinţilor Camerei Deputaţilor şi Senatului este neconstituţională,

  întrucât încalcă prevederile arc. 76   alin. (2)  din Constituţie. Potrivit

acestui text, hotărârile parlamentare, cu excepţia celor prin care se adoptă

şi se modifică regulamentele Camerelor legislative, se adoptă cu votul

majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră. Ca atare, preşedinţii de

Camere ar trebui numiţi cu votul parlamentarilor prezenţi la şedinţă. 

Dacă niciun candidat nu a întrunit, după două tururi, votul membrilor

Camerei respective, se organizează noi tururi de scrutin, în urma cărora

Page 60: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 60/258

 

va fi declarat preşedinte al Camerei Deputaţilor/Senatului candidatul care

a obţinut majoritatea voturilor deputaţilor/senatorilor prezenţi, în legăturăcu această majoritate, suficientă pentru alegerea preşedintelui - care

reprezintă, aritmetic vorbind, un număr mai mic de voturi care se cer în

primul tur -, trebuie să se ţină seama că în sala de vot trebuie să fie

prezentă majoritatea membrilor Camerei respective. Această cerinţă

decurge din art. 67  din Constituţie, potrivit căruia Camera Deputatilor şi

Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni în prezenţa majorităţii membrilor

acestora.Alegerea vicepreşedinţilor, a secretarilor şi a chestorilor care compun,

alături de preşedintele Camerei, Biroul permanent al acesteia, se face la

propunerea grupurilor parlamentare.

Pentru a se respecta principiul configuraţiei politice a Camerelor,

acestea stabilesc numărul de locuri din Biroul permanent care revine, pe

funcţii, grupurilor parlamentare în funcţie de mărimea acestora.

Regulamentele nu prevăd criteriul acordării unui număr mai mare sau maimic de locuri sau a unor funcţii mai importante. Din motive lesne de

  înţeles, criteriul cel mai obiectiv este ponderea numerică a grupurilor

parlamentare. Stabilirea numărului de locuri şi a funcţiilor

corespunzătoare se face prin negociere politică de către liderii grupurilor

parlamentare.

In calcularea acestei ponderi intervine însă o problemă practică, din

cauza migraţiei parlamentare. Astfel, la începutul legislaturii, ponderea

grupurilor rezultă din numărul deputaţilor şi, respectiv, al senatorilor care

alcătuiesc fiecare grup parlamentar. Pe parcursul derulării sesiunilor

parlamentare, din diferite grupuri se desprind, aşa cum a rezultat până

acum din practică, diferiţi deputaţi şi senatori, care de regulă se afiliază

altor grupuri, astfel încât ponderea grupurilor se modifică, uneori

dramatic.

Page 61: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 61/258

 

Faţă de această situaţie, prin negocieri politice s-a stabilit cutuma

potrivit căreia configuraţia politică înregistrată la începutul legislaturii semenţine identică pe întreaga durată a acesteia, indiferent de fluctuaţia

deputaţilor şi senatorilor de la un grup la altul. Această cutumă contravine

  însă Constituţiei, care permite părăsirea grupurilor parlamentare şi

asocierea liberă la altele. Rezultă, prin urmare, că ponderea grupurilor şi,

deci, configuraţia politică a Camerelor se poate schimba în fiecare sesiune,

afectând ipotetic raportul dintre majoritate şi opoziţie.  Faţă de această

situaţie şi respectând intenţia Adunării Constituante de a condiţionaconfiguraţia politică a birourilor permanente şi a comisiilor parlamentare

de configuraţia politică a fiecărei Camere, se impune teza potrivit căreia

alcătuirea numerică  şi pe funcţii a birourilor permanente ar trebui

raportată, în termeni constituţionali, în fiecare moment, la ponderea reală

a grupului, existentă la începutul fiecărei sesiuni parlamentare. Această

soluţie ar rezolva definitiv şi problema vocaţiei oricărui grup de a i se aloca

pe parcursul legislaturii diferite funcţii în cadrul Camerei Deputaţilor şi,respectiv, al Senatului.

Propunerile nominale pentru funcţiile de vicepreşedinţi, secretari şi

chestori se fac de către liderii grupurilor parlamentare, în limita locurilor

repartizate, potrivit configuraţiei politice a Camerei respective. Lista

candidaţilor propuşi de Camera Deputaţilor pentru funcţiile menţionate se

supune în întregime votului Camerei şi se aprobă cu majoritatea voturilor

deputaţilor, deşi prevederea referitoare la cuantumul majorităţii respective

este ne constituţională. Dacă nu se realizează această majoritate, se

organizează un nou tur de scrutin, în care lista este aprobată cu

majoritatea voturilor deputaţilor prezenţi. Se înţelege că în toate

operaţiunile de votare trebuie respectată condiţia de cvorum prevăzută în

art. 67 din Constituţie. Votul este secret şi se exprimă prin bile la Camera

Deputaţilor şi cu buletine la Senat. Desigur, pe parcursul unei sesiuni

parlamentare se pot produce modificări în componenţa nominală a

Page 62: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 62/258

 

birourilor permanente, apelându-se în acest caz la procedura alegerii unor

noi membri ai acestora.Dacă preşedinţii Camerelor se aleg pentru întreaga durată a

mandatului Parlamentului, ceilalţi membri ai Birourilor permanente se aleg

la începutul fiecărei sesiuni ordinare a Camerelor respective. 

Oricărui membru al Biroului permanent i se poate revoca mandatul

 înainte de expirarea acestuia. Această regulă generală este comună celor

două regulamente. Potrivit principiului simetriei, se impune ca revocarea

să fie supusă aceleiaşi modalităţi de votare folosite pentru alegerea înBiroul permanent.

Revocarea va fi decisă pentru fiecare caz în parte prin vot secret, care

se exprimă prin bile. In mod inexplicabil, Regulamentul Camerei

Deputaţilor nu prevede majoritatea necesară pentru aprobarea revocării.

Regulamentul Senatului prevede că revocarea este dispusă prin votul

majorităţii senatorilor. 

O posibilă explicaţie a omiterii în Regulamentul Camerei Deputaţilor amajorităţii voturilor necesare admiterii revocării ar putea consta în

aplicarea la cazul concret a principiului simetriei.

După cum se poate observa din conţinutul art. 25 din Regulamentul

Camerei Deputaţilor şi al art. 29 din Regulamentul Senatului, orice

membru al Biroului permanent poate fi revocat, inclusiv preşedinţii celor

două Camere. Intr-o asemenea ipoteză, se va relua procedura

regulamentară pentru alegerea preşedintelui Camerei şi, după caz, a unui

nou membru al biroului permanent.

Fiecărui membru al Biroului permanent îi revin, potrivit regulamentelor

parlamentare, anumite atribuţii. 

§ 3. Constituirea grupurilor parlamentare

Page 63: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 63/258

 

Cum la alegerea Camerelor participă candidaţi propuşi de partidele

politice şi, după caz, de alianţele politice sau electorale, este firesc caParlamentul ales să aibă o anumită coloratură sau configuraţie politică.

Aceasta rezultă din spectrul tuturor partidelor politice ai căror

reprezentanţi aleşi - deputaţi şi senatori - fac parte din fiecare Cameră.

Este foarte important de ştiut care este configuraţia politică a Camerei

Deputaţilor şi a Senatului, întrucât întreaga activitate parlamentară

exprimă confruntarea sau colaborarea între partidele politice reprezentate

 în Camera respectivă. In condiţiile în care Constituţia defineşte în art. 8 alin. (2) rolul

partidelor politice de a contribui la definirea şi la exprimarea voinţei

politice a cetăţenilor, constituirea grupurilor parlamentare este o cerinţă

imperioasă. Cu toate acestea, Legea fundamentală stabileşte, în art. 64

alin. (3), că deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare.

Este vorba de o latitudine organizatorică, şi nu de o obligaţie politică, deşi

asocierea în grupuri parlamentare - reglementată în Regulamentul fiecărei

Camere - se face în funcţie de criterii politice. Constituţia nu putea să

prevadă obligaţia deputaţilor şi senatorilor de a se organiza în grupuri

parlamentare, chiar şi în condiţiile constituţionalizării rolului partidelor

politice, deoarece este o caracteristică a mandatului parlamentar de a fi

exercitat de cel ales, în mod liber. Odată înfiinţate, grupurile parlamentare

au un rol foarte important în organizarea şi funcţionarea Camerelor

Parlamentului. Grupurile parlamentare sunt libere să-şi elaboreze

regulamente proprii, pot impune membrilor lor o disciplină strictă de grup. 

Experienţa parlamentară a legislaturilor care s-au succedat din 1990

până în prezent dovedeşte că toate grupurile parlamentare, cu excepţia

celui al minorităţilor naţionale, s-au comportat ca o extensie parlamentară

a partidelor politice cărora le-au aparţinut membrii fiecărui grup. 

Această rezonanţă partinică a grupurilor parlamentare, amplificată în

cazul grupului sau grupurilor care au sprijinit Guvernul şi Preşedintele

Page 64: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 64/258

 

republicii, şi-a pus amprenta asupra sistemului politic românesc, au

deturnat uneori Parlamentul de la rolul său constituţional, transformându-l într-o maşină de vot ascultătoare, într-un mecanism instituţional care

pune obedient în practică decizii guvernamentale. Parlamentul şi-a pierdut

astfel, în câteva conjuncturi politice speciale, rolul său de organ suprem

reprezentativ al poporului român şi a devenit, în schimb, un reprezentant

al partidului sau al coaliţiei de guvernământ. Această transformare a

Parlamentului nu este lipsită de consecinţe pe plan politic, inclusiv în ceea

ce priveşte comportamentul politic al cetăţenilor republicii, dar şi alinstituţiilor de guvernare. Poporul astfel reprezentat se alienează de

putere, în aceeaşi măsură în care Guvernul sau Preşedintele republicii, sau

 împreună, se alienează de popor. 

Art. 64 alin. (5) din Constituţie a instituit criteriul configuraţiei politice

  în alcătuirea structurilor organizatorice ale Camerelor Parlamentului.

Configuraţia politică este rezultatul votului acordat de alegători

candidaţilor propuşi de partidele politice înscrise în competiţia electorală.In raport direct cu votul acestora, grupurile parlamentare cuprind mai

mulţi sau, dimpotrivă, mai puţini deputaţi, respectiv senatori. In afara

configuraţiei politice care structurează fiecare Cameră într-o majoritate şi

opoziţie, există o majoritate conjuncturală, în înţelesul cantitativ de

majoritate a parlamentarilor (deputaţi sau senatori), realizată pentru

declanşarea unei anumite proceduri regulamentare sau pentru adoptarea

unui anumit act   juridic sau politic. Această majoritate, negociată, de

regulă, de liderii grupurilor parlamentare şi care rezultă, aşa cum am

arătat, din dinamica compunerii şi recompunerii forţelor politice în

Parlament în funcţie de factori neavuţi în vedere de electora t la momentul

alegerilor parlamentare, nu se poate substitui configuraţiei politice a

Camerelor legislative. (A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 601

din 14 noiembrie 2005, publicată   în M. Of. nr. 1.022 din 17 noiembrie

2005).

Page 65: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 65/258

 

Configuraţia politică este exprimată de grupurile parlamentare. Acestea

se constituie în fiecare Cameră prin asocierea a cel puţin 10 deputaţi şi,respectiv, 7 senatori care au candidat în alegeri din partea aceluiaşi partid

sau a aceleiaşi alianţe politice sau electorale. Trebuie remarcat că

organizarea deputaţilor şi senatorilor în grupuri parlamentare nu este

obligatorie. Această concluzie rezultă din art. 64 alin. (3) din Constituţie,

potrivit căruia deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri

parlamentare. Rezultă că, în intenţia Constituantului, parlamentarii care

au refuzat să facă parte din grupul parlamentar al partidului din parteacăruia au candidat sunt liberi să-şi desfăşoare activitatea în afara

grupurilor. In opinia noastră, ei nu pot avea, însă, calitatea de deputaţi

sau senatori independenţi, deoarece Legea electorală operează doar cu

categoria de „candidaţi independenţi". Doar aceştia devin „deputaţi sau

senatori independenţi", dacă sunt aleşi.

Cele două regulamente parlamentare, când folosesc termenii de

 „deputaţi independenţi" [art. 13 alin. (1) din Regulamentul Camerei 

Deputaţilor] sau „senatori independenţi" [art. 16 alin. (6) din Regula-

mentul Senatului], ar urma să se refere, de fapt, la candidaţii

independenţi declaraţi aleşi în Camerele respective.

Revenind la înţelesul art. 64 alin. (3) din Constituţie, considerăm că

opţiunea deputatului sau a senatorului pentru a adera sau nu la grupul

parlamentar constituit la începutul legislaturii este, în primul rând, o

opţiune organizatorică şi apoi, eventual, şi politică. Un argument în acest

sens este chiar economia art. 64 din Constituţie, care se referă expres la

problema organizării interne a celor două Camere. 

Organizarea deputaţilor şi senatorilor în grupuri parlamentare, deşi nu

este obligatorie, reprezintă totuşi o cerinţă practică. Organizaţi în grupuri

parlamentare, deputaţii şi, respectiv, senatorii desfăşoară o activitate

unitară, au posibilitatea să exprime cu mai multă eficienţă programul

politic al propriului partid.

Page 66: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 66/258

 

Potrivit Constituţiei, modul de organizare în grupuri parlamentare este

stabilit autonom de către fiecare Cameră prin regulament propriu. Prin regulamentele celor două Camere s-a stabilit principiul că

deputaţii, respectiv senatorii unui partid sau ai unei alianţe politice sau

electorale nu pot constitui decât un grup parlamentar. In condiţiile în care

Legea electorală permite înscrierea în alegeri a alianţelor politice,

regulamentele Camerelor nu puteau să ignore, din punct de vedere al

constituirii grupurilor, o asemenea realitate. Regulamentul Camerei

Deputaţilor prevede, în acest sens, că deputaţii care au candidat dinpartea unei alianţe politice sau a unei alianţe electorale şi fac parte din

partide politice diferite pot constitui grupuri parlamentare proprii ale

partidelor din care fac parte. Se înţelege că, în acest caz, trebuie

respectată condiţia prevăzută în art. 12 alin. (1) din Regulamentul

Camerei Deputaţilor, în sensul că organizarea unui grup parlamentar în

această Cameră este posibilă doar prin asocierea a cel puţin 10 deputaţi.

De regulă, însă, în asemenea situaţii se constituie un grup parlamentarunic al alianţei respective. 

Desigur, se poate întâmpla ca un partid politic să nu aibă într-o Cameră

numărul suficient de deputaţi, respectiv de senatori pentru a forma un 

grup parlamentar. Intr-o asemenea ipoteză, Regulamentul Camerei Depu-

taţilor prevede în art. 12 alin. (4) că deputaţii unor partide sau formaţiuni

politice care nu întrunesc numărul necesar pentru a forma un grup

parlamentar, precum şi deputaţii independenţi se pot reuni în grupuri

parlamentare mixte sau se pot afilia altor grupuri parlamentare constituite

potrivit regulilor generale.

Nu contează momentul constituirii unui astfel de grup. Desigur,

grupurile parlamentare se formează la începutul legislaturii, dar nici

Constituţia, nici regulamentele nu interzic ca, pe parcurs, parlamentarii

aparţinând unui anumit partid politic reprezentat în Camera Deputaţilor

sau în Senat, care iniţial au intrat în componenţa altui grup parlamentar,

Page 67: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 67/258

 

să părăsească acel grup şi, dacă întrunesc numărul minim de membri

prevăzut de regulamente, să se constituie într-un grup separat. Dacă nuse întruneşte condiţia de număr, aceasta poate fi realizată prin cooptarea

altor parlamentari care au părăsit anterior grupul politic din componenţa

căruia au făcut parte iniţial, putându-se, astfel, constitui un nou grup

parlamentar de sine stătător. 

După părerea noastră, opinia potrivit căreia deputaţii independenţi se

pot constitui în grupuri parlamentare mixte sau se pot afilia doar la

grupuri constituite la începutul legislaturii contravine Constituţiei şiRegulamentelor celor două Camere legislative. Art. 12 alin. (4) din

Regulamentul Camerei Deputaţilor oferă posibilitatea deputaţilor care nu

 întrunesc numărul necesar pentru constituirea unui grup să se reunească

cu deputaţi independenţi, formând astfel un grup propriu, indiferent care

ar fi momentul constituirii acestuia. Parlamentarii pot să-şi exercite

dreptul constituţional de a se asocia în grupuri parlamentare oricând pe

durata legislaturii. Orice altă interpretare a art. 12 alin. (4) dinRegulamentul Camerei Deputaţilor este neconstituţională. 

Tot neconstituţională este şi opinia că deputaţii care părăsesc grupurile

parlamentare nu ar putea să se afilieze la grupurile parlamentate

existente deja. Dreptul parlamentarului de a se afilia la un grup politic

este un drept subiectiv consfinţit de Constituţie şi nu poate fi îngrădit. O

asttel de îngrădire ar fi în realitate o sancţionare a parlamentarului, care

din diferite motive îşi părăseşte grupul la care s-a afiliat. Curtea

Constituţională a decis, în acest sens, că părăsirea unui grup, cât şi

trecerea sau afilierea ulterioară la altul constituie modalităţi ale exercitării

unuia şi aceluiaşi drept constituţional, prevăzut de art. 64 alin. (3) din

Constituţie. Nici o dispoziţie regulamentară nu poate contraveni acestei

prevederi constituţionale. 

Curtea Constituţională a infirmat şi constituţionalitatea unui text

cuprins în Regulamentul Senatului aprobat în 1993, potrivit căruia

Page 68: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 68/258

 

senatorul care şi-a părăsit grupul nu ar avea o altă opţiune de afiliere

decât de a redeveni membru al grupului respectiv. Referitor la dispoziţiaregulamentară respectivă, Curtea a decis că aceasta încalcă nu numai

prevederea constituţională cuprinsă în art. 64 alin. (3), dar şi dreptul

senatorului de a-şi exprima în mod liber opţiunea politică. 

De asemenea, este neconstituţională şi interdicţia impusă parla-

mentarilor independenţi de a constitui un grup parlamentar propriu,

  întrucât astfel s-ar încălca libertatea lor de opţiune şi ar fi obligaţi să

recurgă exclusiv la posibilitatea de a se afilia la un grup parlamentar dejaconstituit. încă din legislatura 2000 - 2004 există cutuma de a nu se

permite înfiinţarea unui grup parlamentar prin asocierea deputaţilor,

respectiv a senatorilor deveniţi independenţi prin părăsirea grupurilor la

care se afiliaseră iniţial. 

Regulamentul Camerei Deputaţilor aflat în vigoare prevede în art. 13 că

deputaţii care nu au devenit membri ai unor grupuri parlamentare deja

constituite şi deputaţii ai căror grupuri s-au desfiinţat, precum şi deputaţii

deveniţi independenţi prin demisie, excludere din partid sau prin părăsirea

unui grup parlamentar au anumite drepturi speciale, care, de regulă, sunt

recunoscute membrilor grupurilor parlamentare.

Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede, de asemenea, că deputaţii

care reprezintă organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale,

altele decât cea magbiară, pot constitui un singur grup parlamentar.

Această dispoziţie era necesară ca efect al art. 62 alin. (2) din Constituţie

şi al art. 9 din Legea electorală. Fireşte, acest grup parlamentar nu va ex-

prima configuraţia politică a unui partid, dar va permite susţinerea în bloc

a intereselor organizaţiilor minorităţilor naţionale care au beneficiat de un

mandat de deputat în condiţiile prevăzute de art. 62 alin. (2) din Con-

stituţie şi art. 9 din Legea electorală. Facem precizarea că nimic nu

 împiedică ca un deputat, membru al grupului parlamentar al minorităţilor

Page 69: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 69/258

 

naţionale, să se declare independent, să părăsească grupul respectiv şi să

se afilieze la un alt grup parlamentar.Oricum, este clar că părăsirea grupurilor parlamentare şi încercarea de

trecere la altele se răsfrânge asupra configuraţiei politice a Camerelor.

Trecerea de la un grup parlamentar la altul nu poate fi interpretată ca o

simplă schimbare de orientare politică a parlamentarului în cauză, în

raport cu programul partidului din partea căruia a candidat şi în situaţia

retragerii susţinerii sale politice. In asemenea situaţii, parlamentarul care

se află în dezacord cu formaţiunea politică care 1-a propus candidat artrebui să renunţe la mandatul său. 

Cum este firesc, trecerea de la un grup parlamentar la altul atrage

modificări în configuraţia politică a Camerelor şi în ponderea grupurilor

parlamentare, creează tensiuni între diferite grupuri. Părăsirea unui grup

poate antrena, ipotetic, destrămarea acestuia, dacă numărul deputaţilor,

respectiv al senatorilor rămaşi în grup este mai mic de 10 sau, după caz,

mai mic de 7. In ultima sesiune a legislaturii 2000—2004, Grupulparlamentar al Partidului Democrat din Senat era în pericol de a se

destrăma prin părăsirea acestuia de către un senator, senatorii rămaşi, în

număr de 6, nemaiputând să menţină grupul intact. Grupul a fost

menţinut datorită revenirii senatorului respectiv. 

Părăsirea grupului înseamnă, de fapt, renunţarea parlamentarului în

cauză la programul partidului care 1-a propus candidat în alegeri.

Constituţia nu prevede posibilitatea părăsirii grupului parlamentar. Este

drept că nici nu interzice o asemenea ipoteză. Rezultă, prin urmare, că un

parlamentar este liber să opteze pe parcursul exercitării mandatului său

pentru părăsirea grupului. încercarea de a stopa migraţia parlamentară a

existat în Parlamentul ales la 20 mai 1990 şi a continuat în legislaturile

ulterioare.

Page 70: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 70/258

 

In ceea ce priveşte afilierea la un alt grup a unui deputat sau senator

care şi-a părăsit grupul parlamentar la care aderase, precizăm că Regula-mentele Camerelor au interzis iniţial o asemenea posibilitate. 

Regulamentele interzic, totodată, formarea de grupuri parlamentare

ale unor partide care nu au obţinut mandate în urma alegerilor [art. 18 din

Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 16 alin. (7) din Regulamentul

Senatului].

Curtea Constituţională a apreciat că dispoziţiile referitoare la părăsirea

grupurilor parlamentare şi la interdicţia trecerii deputaţilor sau senatorilorla alte grupuri contravin art. 64 alin. (3) şi art. 69 din Constituţie şi, în

consecinţă, sunt neconstituţionale, întrucât echivalează cu îngrădirea

mandatului reprezentativ al deputaţilor şi senatorilor. 

Deciziile Curţii Constituţionale fiind, în această materie, obligatorii,

interdicţia deputaţilor şi senatorilor de a trece de la un grup parlamentar

la altul nu mai produce efecte, aceştia putând părăsi nu numai grupul din

care au făcut iniţial parte, dar şi grupul la care s-au afiliat între timp. Dindispoziţiile regulamentare referitoare la fenomenul migraţiei se menţine

doar interdicţia ca deputaţii şi senatorii să formeze grupuri ale unor

partide care nu au obţinut mandate în urma alegerilor. 

O concluzie se impune firesc: configuraţia politică a celor două Camere

legislative este fluctuantă, în funcţie de nivelul migraţiei parlamentare. Ca

atare, ponderea grupurilor constituite potrivit art. 64 alin. (3) din

Constituţia revizuită în 2003 ar trebui apreciată de fiecare dată în raport

cu numărul deputaţilor, respectiv al senatorilor a căror afiliere la un grup

este confirmată de liderul acestuia. Orice altă interpretare a textelor

constituţionale sau regulamentare referitoare la configuraţia politică a

Camerei Deputaţilor şi Senatului este eronată şi exprimă doar un interes

politic fără o bază legală. Există însă proceduri parlamentare, cum ar fi, de

pildă, constituirea unor comisii de anchetă, modificări în structura

Page 71: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 71/258

 

numerică a comisiilor permanente, în care se ţine seama de configuraţia

politică iniţială a Camerei respective. In prima şedinţă după constituire, fiecare grup parlamentar îşi alege un

lider şi, după caz, unul sau mai mulţi vicelideri, precum şi un secretar.

Liderul grupului prezintă Camerei denumirea acestuia şi componenţa sa

numerică şi nominală. Orice modificare intervenită în componenţa unui

grup parlamentar se aduce de îndată la cunoştinţa preşedintelui Camerei

respective sub semnătura liderului acestuia. Prerogativele liderilor

grupurilor parlamentare sunt prevăzute în regulamentele celor douăCamere. Astfel, aceştia: 

a) reprezintă grupul parlamentar şi negociază în numele acestuia; 

b) fac propuneri în ceea ce priveşte stabilirea numărului de

deputaţi/senatori care vor fi desemnaţi în comisia de validare; 

c) fac propuneri de candidaţi pentru funcţia de preşedinte al Camerei

Deputaţilor/Senatului; 

d) propun candidaţi pentru alegerea celorlalţi membri ai birourilor

permanente în limita locurilor rezervate;

e) propun membri ai comisiilor parlamentare;

t) pot cere preşedintelui Camerei Deputaţilor/Senatului să verifice

respectarea cvorumului;

g) prezintă amendamente motivate în scris la proiectele de lege şi

propunerile legislative supuse spre dezbatere (doar grupurile

parlamentare din Camera Deputaţilor); 

h) pot propune ce modalitate de vot să fie folosită, în afară de cazul în

care prin regulament se stabileşte o anumită procedură de vot (doar

grupurile parlamentare din Camera Deputaţilor); 

i)pot cere ca anumite şedinţe ale Camerei să fie secrete (doar

grupurile parlamentare din Camera Deputaţilor); 

Page 72: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 72/258

 

  j) prezintă punctul de vedere al grupului cu privire la propunerea de

ridicare a imunităţii parlamentare a unuia dintre membrii propriului grupş.a. 

§ 4. Natura juridică a comisiilor parlamentare  

Datorită numărului relativ mare de membri şi eterogenităţii lor politice,

Camerele nu ar putea asigura în plen analizarea aprofundată a proiectelor

de lege şi a propunerilor legislative iniţiate de parlamentari. De asemenea,

Camerele nu ar putea exercita un control parlamentar specializat asupra

unor autorităţi publice sau activităţi social-economice, politice ş.a.

Aceasta, deoarece rolul principal al corpurilor legiuitoare este de a delibera

asupra problemelor ce le sunt supuse spre adoptare, or, pentru deliberare

este necesară efectuarea prealabilă a unor lucrări pregătitoare de către

organisme specializate, constând în examinarea iniţiativelor, aamendamentelor propuse etc.

Lucrările de specialitate pregătitoare deliberării în Camere sunt

efectuate de comisiile parlamentare. Potrivit regulamentelor parlamentare,

comisiile sunt organe de lucru ale Camerelor, înfiinţate cu scopul de a

 îndeplini însărcinările care le sunt transmise de acestea. Această caracte-

ristică este comună tuturor comisiilor parlamentare, indiferent de statutul

sau de specializarea acestora. Este de la sine înţeles că în ultimă instanţădeciziile care angajează Camerele sunt luate de acestea, nu de comisii. 

Camera Deputaţilor şi Senatul îşi constituie comisii permanente şi îşi

pot institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. De asemenea,

cele două Camere îşi pot constitui comisii de mediere sau alte comisii

comune.

In ceea ce priveşte natura juridică a comisiilor parlamentare, trebuie

precizat că deşi acestea sunt organisme de lucru ale Camerei şi sunt

Page 73: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 73/258

 

compuse din deputaţi şi, respectiv, senatori, potrivit configuraţiei politice a

fiecărei Camere, ele nu sunt organisme politice. Calitatea de organismpolitic o deţin doar Camerele legislative. Când ne referim la calitatea

Camerei Deputaţilor şi Senatului de a fi organisme politice, avem în

vedere, îndeosebi, faptul că deputaţii şi senatorii exprimă voinţa politică a

celor care i-au învestit şi, totodată, interesele partidelor pe care le

reprezintă. 

Din acest punct de vedere, între Camere şi comisiile parlamentare

există o asemănare de principiu: ele sunt eterogene din punct de vederepolitic. De fapt, din perspectiva configuraţiei lor politice, comisiile par-

lamentare sunt o reflectare micşorată a Camerelor. Astfel, dacă admitem

ipotetic că în Camera Deputaţilor, într-o anumită legislatură, sunt re-

prezentate şapte partide politice, înseamnă că din comisiile parlamentare

 înfiinţate în Camera respectivă vor face parte deputaţi din toate cele şapte

grupuri, proporţional cu ponderea numerică a fiecăruia. Principala

caracteristică a comisiilor parlamentare este aceea de organisme de lucru.Pentru relevarea trăsăturilor definitorii ale comisiilor parlamentare nu

contează, aşadar, faptul că ele se constituie din sânul Camerelor, că

reflectă configuraţia politică a unui corp legislativ. Ceea ce este esenţial

pentru definirea şi înţelegerea comisiilor este calitatea lor de organe

interne de lucru ale celor două Camere legislative. 

Comisiile permanente nu au însă o capacitate juridică în sine. Capac i-

tatea juridică este conferită de Constituţie fiecărei Camere. De altfel,

regimul juridic al comisiilor parlamentare este reglementat în mod au-

tonom de către fiecare Cameră în regulamentul propriu. De asemenea,

comisiile îşi adoptă propriul regulament de organizare şi funcţionare [art.

53 din Regulamentul Senatului şi art. 46 lit. b) din Regulamentul Camerei

Deputaţilor. Regulamentele celor două Camere definesc comisiile ca

  „organe de lucru"  ale acestora, având ca scop pregătirea activităţii de

legiferare şi exercitarea controlului parlamentar. Atribuţiile conferite

Page 74: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 74/258

 

comisiilor nu le conferă dreptul de a emite acte de autoritate echivalente

celor ale organelor de stat. Actele emise de comisii (rapoarte, avize) suntforme procedurale prealabile examinării de către Camera Deputaţilor şi

Senat (în plen) a problemelor înscrise pe ordinea de zi. Rapoartele şi

avizele comisiilor au valoarea unor propuneri. Camera este, însă, cea care

supune dezbaterii în plen şi votului raportul comisiei. 

Practic, rolul comisiilor este tehnic, de specialitate, atât din punct de

vedere al metodologiei tehnico-legislative, cât şi al naturii domeniului ce

urmează a fi reglementat prin proiectul de lege sau prin propunerealegislativă ce face obiectul examinării comisiei. Faptul că membrii

comisiilor - deputaţi şi senatori - reprezintă voinţa politică a electoratului,

ca şi interesele de partid, nu impietează asupra conţinutului tehnic al

rapoartelor sau avizelor. Sigur, efectul unor asemenea examinări de

specialitate a unor iniţiative legislative sau amendamente, al efectuării

unor anchete asupra unor probleme de specialitate poate fi şi politic.

Caracterul tehnic al activităţii comisiilor rămâne însă caracterul primordial al acestora. Conţinutul politic al avizelor, rapoartelor prezentate de

comisie va fi, de fapt, integrat în decizia pe care o va adopta Camera

respectivă. Aşadar, comisiile parlamentare ale Camerei Deputaţilor şi

Senatului nu au o capacitate sau putere decizională proprie nici în

domeniul legislativ, nici în cel al controlului parlamentar.

In opinia noastră, comisiile parlamentare sunt organe interne de lucru

ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, care acţionează din însărcinarea

Camerelor în vederea pregătirii lucrărilor acestora sau clin însărcinarea

Birourilor permanente. Faptul că aceste organisme primesc sarcini din

partea Birourilor permanente nu înseamnă că ar fi structuri organizatorice

ale acestora. In orice situaţie şi orice activitate ar desfăşura comisiile

parlamentare, acestea îşi păstrează statutul de organe interne ale

Camerei. Insă şi comisiile au o structură de conducere - birouri -, precum

şi unele servicii proprii (experţi, alte categorii de personal). 

Page 75: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 75/258

 

Comisiile parlamentare pot fi clasificate în diferite categorii, în funcţie

de criteriul clasificării. Astfel, din punct de vedere al perioadei pentru caresunt înfiinţate, comisiile parlamentare pot fi permanente şi temporare. Un

alt criteriu de clasificare este competenţa care le este conferită. Potrivit

criteriului enunţat, putem distinge comisii având o competenţă generală

 într-un anumit domeniu de activitate şi comisii înfiinţate ad-hoc, adică

doar pentru examinarea unei anumite probleme, de obicei de strictă

specialitate. Comisiile având o competenţă generală într-un domeniu

precis, stabilit prin Regulamentul Camerei, sunt, de fapt, comisiilepermanente. In cealaltă categorie intră comisiile de anchetă şi alte comisii

speciale.

Articolul 64 alin. (4) din Constituţie prevede că fiecare Cameră îşi

constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte

comisii speciale. De asemenea, în acelaşi text Legiuitorul Constituant a

prevăzut că cele două Camere îşi pot constitui comisii comune. Textul

constituţional este preluat identic şi în regulamentele Camerelor. Din simpla lectură a textului rezultă folosirea de către Constituant a doi

termeni diferiţi referitor la înfiinţarea comisiilor, fiecare dintre aceştia

raportându-se la un anumit tip de comisie parlamentară. Astfel, pentru

  înfiinţarea comisiilor permanente se foloseşte termenul de „constituire",

iar pentru înfiinţarea comisiilor de anchetă sau a altor comisii speciale se

foloseşte termenul de „instituire". Totodată, se observă că termenul de

 „constituire" se foloseşte şi în privinţa comisiilor comune. 

Folosirea celor doi termeni nu este întâmplătoare. Astfel, înfiinţarea

comisiilor permanente este o obligaţie constituţională a Camerei

Deputaţilor şi Senatului, decurgând din prima teză a art. 64 alin. (4). De

aceea, în Legea fundamentală se foloseşte termenul de „constituire", care

sugerează ideea de permanenţă. într-adevăr, comisiile permanente se

constituie şi funcţionează pe întreaga durată a mandatului Camerei. Aşa

Page 76: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 76/258

 

cum s-a subliniat şi în doctrina noastră constituţională, ele desfăşoară o

activitate neîntreruptă, pe toată durata legislaturii. Constituţia permite, totodată, constituirea unor comisii comune, care,

spre deosebire de majoritatea celorlalte comisii comune (speciale), pot fi

şi permanente. Astfel, a fost constituită Comisia comună a Camerei Depu-

taţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra ac-

tivităţii Serviciului Român de Informaţii, precum şi Comisia comună a

Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului

parlamentar asupra Serviciului de Informaţii Externe. In afara celor douăcomisii comune cu activitate permanentă, în actuala legislatură îşi

desfăşoară activitatea alte patru asemenea organisme parlamentare. 

Un deputat face parte obligatoriu dintr-o singură comisie permanentă,

cu excepţia membrilor Biroului permanent, care sunt scutiţi de această

  îndatorire regulamentară. Numărul membrilor comisiilor parlamentare se

stabileşte, pentru fiecare dintre acestea, de plenul Camerei respective. Pe

durata mandatului, orice deputat sau senator îşi poare schimba opţiuneapentru o anumită comisie permanentă în favoarea alteia. Calitatea de

membru al comisiei poate înceta la propunerea grupului parlamentar din

care face parte deputatul sau senatorul. In acest caz, grupul parlamentar

poate propune un alt deputat, respectiv alt senator pentru a fi ales ca

membru al comisiei.

Comisiile permanente se constituie pe domenii de activitate care

corespund - în limite relative - specializării ministerelor. Raportul între

specializarea fiecărei comisii permanente şi specializarea unui anumit sau

a anumitor ministere este necesar, întrucât membrii comisiilor

permanente examinează proiectele de lege întocmite de specialiştii

ministerelor. Sigur, deputaţii şi senatorii pot fi specialişti cu o înaltă

pregătire în domeniul respectiv, dar pot avea şi o altă calificare. Activi-

tatea lor în comisie este atât tehnică, cât şi politică. 

Page 77: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 77/258

 

Rolul comisiilor permanente este de a examina proiecte de lege,

propuneri legislative şi amendamente în vederea elaborării rapoartelor sauavizelor, precum şi de a dezbate hotărâri şi de a se pronunţa asupra altor

probleme trimise de Biroul permanent. De asemenea, ele pot efectua

anchete parlamentare, cu încuviinţarea Camerei respective. 

Comisiile permanente nu se pot autosesiza sau acţiona din oficiu. In

acest sens, Regulamentele Camerelor prevăd că Biroul permanent trimite,

spre examinare şi în vederea elaborării rapoartelor, proiectele de lege,

propunerile legislative şi amendamentele comisiei permanente sesizate înfond, în competenţa căreia intră materia reglementată prin proiectul sau

propunerea respectivă. Biroul permanent poate sesiza şi alte comisii

pentru a-şi da avizul cu privire la lucrarea respectivă. 

Camera Deputaţilor şi Senatul pot institui comisii speciale pentru

avizarea unor acte legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri

legislative sau pentru alte scopuri, indicate în hotărârea de înfiinţare a

comisiei. Fiind vorba de comisii speciale, propunerea legislativă astfel

elaborată nu se mai supune examinării altor comisii. Prin aceeaşi hotărâre

se vor desemna deputaţii, respectiv senatorii ce compun comisia şi biroul

acesteia. Competenţa de a propune membrii comisiei speciale şi ai biroului

acesteia revine Biroului permanent al Camerei respective. Tot prin

hotărârea Camerei se va stabili şi termenul până la care va fi depus

raportul comisiei.

Comisiile speciale au acelaşi statut ca şi comisiile permanente. Membrii

comisiilor speciale îşi păstrează şi calitatea de membri ai comisiilor

permanente.

La cererea unei treimi din membrii săi, Camera Deputaţilor şi Senatul

vor putea hotărî înfiinţarea unei comisii de anchetă. Condiţiile de înfiinţare

şi funcţionare a comisiilor de anchetă sunt cele aplicabile celorlalte comisii

parlamentare.

Page 78: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 78/258

 

Articolul 65

Şedinţele Camerelor

(1) Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate. 

(2) Carnetele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui

regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor» pentru: 

a) primirea mesajului Preşedintelui României;b) aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor

sociale de stat;

c) declararea mobilizării totale sau parţiale; 

d) declararea stării de război; 

e) suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare; 

f) aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării; 

g)examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a

Tării; 

h)numirea, la propunerea Preşedintelui României, a

directorilor serviciilor de informaţii şi exercitarea controlului

asupra activităţii acestor servicii; 

i) numirea Avocatului Poporului;

  j) stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea

indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora; 

k) îndeplinirea altor aUibuţii care, potrivit Constituţiei sau

regulamentului, se exercită în şedinţă comună. 

Sumar

§ 1. Definirea şedinţei parlamentare;

§  2,  Ordinea de zi şi programul de lucru.  

Page 79: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 79/258

 

Comentariu: __________________

§ 1. Definirea şedinţei parlamentare  

Şedinţa este forma organizatorică în care Senatul şi Camera Deputaţilor

dezbat în plen proiectele de lege şi propunerile legislative, precum şi alte

probleme înscrise pe ordinea de zi. In literatura de specialitate, şedinţa a

fost definită ca forma de constituire a Camerei în reuniune plenară. In

cadrul şedinţelor - fie separate, fie comune - lucrările se desfăşoară

potrivit regulamentelor Camerelor, respectiv potrivit regulamentului

şedinţelor comune ale celor două Camere. 

Textul articolului pe care îl comentăm este diferit de forma iniţială a

acestuia, care a fost adoptată de Adunarea Constituantă în 1991. Textul

respectiv avea următorul conţinut: 

Articolul 62 Şedinţele comune 

 „ (1) Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate şi în

şedinţe comune. In şedinţele comune, lucrările se desfăşoară potrivit unui

regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. 

(2) Camerele se întrunesc în şedinţă comună pentru: 

a) primirea mesajului Preşedintelui României; 

b)aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat; 

c) declararea mobilizării totale sau parţiale; 

d)declararea stării de război; 

e) suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare; 

f) examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi ale

Curţii de Conturi; 

Page 80: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 80/258

 

g)numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorului

Serviciului Român de Informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţiiacestui serviciu;

h)  îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei sau

regulamentului,se exercită în şedinţă comună 

i) Ca o expresie a autonomiei lor funcţionale, Camerele legislative îşi

desfăşoară, de regulă, activitatea în şedinţe separate, potrivit unei ordini

de zi şi a unui program de lucru, aprobate în conformitate cu propriile

regulamente.

 j) Desigur, activitatea parlamentară desfăşurată de deputaţi şi senatori

nu se reduce la şedinţele de plen. Parlamentarii lucrează în comisii

permanente şi speciale, în grupuri parlamentare, în colegiile în care au

obţinut mandatul, se întâlnesc cu alegători, alţi cetăţeni, cu membri ai

Guvernului şi şefi ai unor agenţii guvernamentale, desfăşoară diverse

activităţi sociale sau civic-cetăţeneşti, participă la emisiuni de radio sau TV

etc. In toate aceste ipostaze, parlamentarii exercită un mandat care se

supune regimului juridic prevăzut în Constituţie, în Legea privind propriul

statut, precum şi în dispoziţiile Regulamentelor Camerelor legislative. Art.

29 alin. (1) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al

senatorilor prevede că participarea la lucrările Camerei din care tac parte

reprezintă pentru deputaţi şi senatori o obligaţie legală, morală şi

regulamentară. k)Organizarea şedinţelor se f ace în cadrul sesiunilor parlamentare,

necontând dacă acestea sunt ordinare sau extraordinare. Trebuie reţinut

că plenul Camerei Deputaţilor sau al Senatului nu se poate întruni decât

dacă şedinţa acestora este programată în cadrul unei sesiuni

parlamentare.

l) Lucrările şedinţelor de plen ale Camerei Deputaţilor şi Senatului sunt

conduse de preşedinţii acestora sau de către unul dintre vicepreşedinţii

Page 81: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 81/258

 

Camerelor în calitate de preşedinte de şedinţă. Fiind o formă

organizatorică de lucru a Camerelor pe parcursul sesiunilor parlamentare,şedinţele nu trebuie convocate anume, ele desfăşurându-se potrivit

programului de lucru şi ordinii de zi aprobate. 

m)Preşedinţii Camerelor sau, după caz, preşedinţii de şedinţă conduc

lucrările plenului acestora asistaţi obligatoriu de doi secretari - unul

aparţinând majorităţii şi celălalt, opoziţiei. In această calitate, preşedinţii

asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor, acordă cuvântul şi

moderează discuţiile care au loc în plen, au dreptul de a sintetizaproblemele puse în dezbatere, stabilesc ordinea votării. 

§  2.  ORDINEA DE ZI ŞI PROGRAMUL DE LUCRU 

Şedinţele Camerelor sunt deschise de preşedinţii acestora sau de către

unul dintre vicepreşedinţi. Este obligatoriu ca la începutul fiecărei şedinţe

să se anunţe dacă este întrunit cvorumul legal de lucru. Se anunţă,

totodată, ordinea de zi şi programul de lucru. Aceste documente se

pregătesc de către birourile permanente şi se aprobă la Camera

Deputaţilor de către comitetul liderilor grupurilor parlamentare, iar la

Senat de către plenul acestuia. După aprobare, ordinea de zi şi programul

de lucru nu pot fi modificate decât prin aceeaşi procedură prin care au fost

propuse şi aprobate. 

Ordinea de zi a Camerei Deputaţilor şi Senatului cuprinde toate

problemele care se supun dezbaterii şi aprobării acestora. Programul de

lucru se stabileşte în concordanţă cu ordinea de zi şi cuprinde măsuri

pentru organizarea dezbaterilor parlamentare. Se includ aici proiecte de

legi şi propuneri legislative, dezbaterea unor moţiuni, adresarea de către

deputaţi şi senatori a întrebărilor şi interpelărilor adresate membrilor

Guvernului, numiri în funcţie, adoptarea unor acte politice, soluţionareaunor probleme organizatorice, înfiinţarea comisiilor de anchetă sau a altor

Page 82: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 82/258

 

comisii speciale, prezentarea declaraţiilor politice de către deputaţi şi

senatori, aprobarea cererilor de urmărire penală a membrilor Guvernuluietc. Atât ordinea de zi, cât şi programul de lucru sunt săptămânale. Cele

două documente de lucru sunt aduse la cunoştinţa deputaţilor şi

senatorilor şi se afişează la sediul celor două Camere imediat ce au fost

aprobate.

De vreme ce Parlamentul este bicameral, este firesc ca cele două

Camere legislative să lucreze în şedinţe separate, potrivit regulamentului

propriu. In acelaşi timp, însă, pentru dezbaterea anumitor probleme,Parlamentul se întruneşte în şedinţă comună. 

Natura activităţii parlamentare nu este cu nimic afectată de faptul că

Senatul şi Camera Deputaţilor lucrează în şedinţe separate. Nu poate fi

susţinută opinia că ar exista două grade de exprimare a suveranităţii

Parlamentului: unul la nivelul fiecăreia dintre cele două Camere

legiuitoare, iar altul la nivelul Parlamentului ca instituţie. Totuşi, din enu-

merarea situaţiilor pentru care Parlamentul deliberează în mod obligatoriu

  în şedinţă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, făcută în

Regulamentul şedinţelor comune, rezultă că acestea din urmă se referă la

probleme de importanţă naţională deosebită. 

Delimitarea domeniilor pentru care competenţa este departajată

 între Camera Deputaţilor şi Senat pe de o parte şi Parlament, pe de altă

parte, nu pune în discuţie bicameralismul forului legislativ. In fond, şi într-

un caz, şi în altul competenţa decizională aparţine Parlamentului în

  întregul său. Semnificaţia delimitării competenţei materiale a Adunărilor

de cea a Parlamentului apare în situaţii speciale, cum ar fi cazul ipotetic în

care majoritatea parlamentată a Camerei Deputaţilor diferă de cea a

Senatului. Intr-un asemenea caz, adoptarea unei decizii în şedinţa comună

a Camerei Deputaţilor şi Senatului poate fi pusă sub semnul întrebării.

Lectura situaţiilor pentru care Camerele îşi desfăşoară lucrările în şedinţecomune arată cu limpezime că acestea privesc cu deosebire interesul

Page 83: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 83/258

 

general. Situaţiile enumerate în art. 65 alin. (2) din Constituţie se

completează cu cele prevăzute în art. 1 din Regulamentul şedinţelorcomune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. 

Comentariul art. 65 alin. (2) din Constituţie ridică o problemă de

principiu, pe care Legea fundamentală nu a soluţionat-o. Astfel, textul

respectiv enunţă motivele pentru care Senatul şi Camera Deputaţilor se

reunesc în şedinţă comună. Unele dintre acestea se referă la adoptarea

unor legi a căror procedură de dezbatere şi votare derogă de la

prevederile art. 75 din Legea fundamentală, potrivit cărora fiecare Camerăa Parlamentului joacă un anumit rol procedural în procesul legislativ, în

sensul că pentru anumite proiecte de lege şi propuneri legislative au rolul

unei Camere de reflecţie, iar pentru altele, rolul unei Camere decizionale

care încheie procesul de adoptare a legii la nivelul Parlamentului.

Din analiza art. 65 alin. (2) din Constituţie, rezultă că cele două Camere

se reunesc şi pentru dezbaterea şi adoptarea unor proiecte de lege, cum

sunt de pildă, proiectul legii bugetului de stat şi al bugetului asigurărilor

sociale de stat, proiectul legii plivind regimul stării de mobilizare parţială

sau totală a forţelor armate şi al stării de război, proiectul legii privind

Statutul deputaţilor şi al senatorilor, proiectul legii pentru stabilirea

indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora. 

Aşa cum rezultă din practica parlamentară, iniţiatorii proiectelor de

lege le transmit concomitent birourilor permanente ale Camerei

Deputaţilor şi Senatului, care vor sesiza comisiile permanente de specia-

litate. Acestea examinează în şedinţă reunită proiectele de lege care le-au

fost transmise şi întocmesc un raport comun, ce urmează să fie dezbătut

 în plenul Camerei Deputaţilor şi Senatului. 

Activitatea Camerelor legislative reunite în şedinţă comună nu se reduce

  însă la derularea procesului legislativ, ci cuprinde, într-o ordine firească,

acordarea votului de încredere Guvernului şi retragerea acestuia,

suspendarea din funcţie şi punerea sub acuzare a Preşedintelui republicii,

Page 84: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 84/258

 

derularea unor proceduri constituţionale solemne, cum este depunerea

  jurământului de către Preşedintele României nou ales, efectuarea unornumiri în funcţie, care intră în competenţa Parlamentului. 

Convocarea Camerei Deputaţilor şi Senatului în şedinţă comună se

face, de comun acord, de preşedinţii acestora. Proiectul ordinii de zi şi

programul de lucru pentru şedinţa comună sunt întocmite de cele două

Birouri permanente şi supuse aprobării deputaţilor şi senatorilor. Regula-

mentul şedinţelor comune ale celor două Camere prevede că ordinea de zi

poate fi modificată pentru motive temeinice la propunerea unuia dintrepreşedinţii acestora, a unuia dintre Birourile permanente, a unui grup

parlamentar ori, după caz, la cererea Guvernului. Propunerea de modi-

ficare a ordinii de zi se supune aprobării Parlamentului. 

Şedinţele comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului sunt conduse

alternativ de preşedinţii acestora asistaţi de doi secretari, câte unul de la

fiecare Cameră. 

Alin. (2) al art. 65 din Constituţie stabileşte implicit o departajare de

competenţă a Camerelor legislative de cea a Parlamentului, care ar viza

domenii extrem de importante şi măsuri excepţionale care pun problema

integrităţii teritoriale a ţării. Atribuţiile conferite de Constituţie Parlamen-

tului, ca plen reunit al Camerei Deputaţilor şi Senatului, are însă aceeaşi

valoare. Nu există un temei suficient de solid ca proiectele de lege prin

care se aprobă bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat să nu

fie dezbătute în mod separat de către fiecare Cameră. Aprobarea celor

două bugete în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului este

mai mult o opţiune aleatorie a Adunării Constituante şi are în vedere, de

fapt, scurtarea duratei procedurii dezbaterii. Nici în privinţa legii privind

Statutul deputaţilor şi senatorilor nu există un motiv suficient de serios

pentru a fi dezbătută şi adoptată în şedinţa comună a celor două Camere.

Şi în privinţa numirii directorilor serviciilor de informaţii, prevăzută de art.

Page 85: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 85/258

 

65 alin. (2) f it. h) din Constituţie, s-ar fi putut opta pentru numirea

separată de către fiecare Cameră a unui director al unui astfel de serviciu. Această soluţie legislativă găsită de Adunarea Constituantă, privind

departajarea competenţelor Camerelor legislative de cea a Parlamentului,

nu este, în opinia noastră, cea mai fericită formulă şi răspunde mai mult

ideii de justificare a structurii bicamerale a forului legislativ, pentru care în

1990 s-a optat mult prea lejer şi fără o analiză serioasă a cerinţei evoluţiei

constituţionale a statului român după 1989 

Articolul 66 

Sesiuni

(1) Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două

sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie

şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A doua sesiune începe

  în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii

decembrie.

(2) Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni

extraordinare, la cererea Preşedintelui României, a biroului

permanent ai fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din

numărul deputaţilor sau al senatorilor.

(3) Convocarea Camerelor se face de preşedinţii acestora. 

Sumar:

§ 1. Definirea sesiunii parlamentare;

§  2.  Condiţiile de convocare a sesiunii extraordinare.  

Comentariu: ---- , ---------------------- ■— 

Page 86: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 86/258

 

§ 1. Definirea sesiunii parlamentare

Legislatura oricărei Adunări legislative este împărţită pe sesiuni

parlamentare. Raţiunea de a fi a unei sesiuni este de a stabili un cadru

organizatoric în care parlamentarii se reunesc pentru a-şi exercita

mandatul constituţional. In doctrina de specialitate se precizează că

sesiunile sunt perioade de timp, prevăzute de Constituţie, în care cele

două Camere îşi exercită funcţia de deliberare asupra tuturor problemelor

ce le sunt supuse spre dezbatere şi adoptare. Orice activitate deliberativă

situată în afara sesiunii parlamentare nu poate să producă efecte, nefiind

validă. Acesta este motivul pentru care primul alineat al art. 66 din

Constituţie prevede că Senatul şi Camera Deputaţilor se întrunesc în două

sesiuni ordinare pe an. Perioada ce excede duratei sesiunilor poartă

denumirea de vacanţă parlamentară. Potrivit cutumei, în perioadavacanţelor pot desfăşura activităţi parlamentare comisiile permanente sau

comisiile speciale, pe baza aprobării birourilor permanente ale fiecărei

Camere legislative. Activitatea desfăşurată de comisii se înscrie în

specificul funcţiilor şi atribuţiilor constituţionale şi regulamentare ce le-au

fost conferite de birourile permanente.

In sistemul nostru constituţional, ca de altfel în majoritatea

parlamentelor statelor contemporane, sesiunile pot fi ordinare şiextraordinare. In afara acestor două tipuri de sesiuni, Parlamentul

României se convoacă de drept sau obligatoriu, potrivit dispoziţiilor

prevăzute expres în Constituţie. 

Intre sesiunile ordinare şi cele extraordinare nu există nicio deosebire din

punct de vedere al competenţei materiale conferite Camerelor de către

Constituant. Convocarea Parlamentului în sesiune extraordinară înseamnă,

practic, întreruperea vacanţei parlamentare dintre două sesiuni ordinare

Page 87: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 87/258

 

pentru motive foarte importante. Se poate spune, astfel, că în organizarea

şi desfăşurarea activităţii parlamentare sesiunea ordinară reprezintăregula, iar sesiunile extraordinare, excepţia. 

In ceea ce priveşte convocarea de drept a Parlamentului, aceasta este

motivată de cauze ieşite din comun, de o gravitate excepţională,

prevăzute în art. 92 alin. (3) şi art. 93 alin. (2) din Constituţia republicată,

când manifestarea voinţei suverane a poporului - prin intermediul

Parlamentului - se impune de urgentă pentru soluţionarea unor probleme

de interes naţional, iar Parlamentul nu se află în sesiune. Potrivit art. 66 alin. (1) din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul

se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna

februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie, iar a doua sesiune începe

  în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie Din

moment ce Camerele sunt convocate în sesiune ordinară, aceasta nu

poate fi întreruptă pentru niciun motiv. Această concluzie decurge din

enunţul constituţional, prin care se stabilesc perioadele de desfăşurare alecelor două sesiuni ordinare. In ultima sesiune parlamentară clin legislatura

2004 - 2008 cele două birouri permanente ale Camerelor legislative au

decis, însă, fără niciun temei constituţional, întreruperea de facto a

activităţii parlamentare deliberative şi înlocuirea acesteia, prin consensul

tuturor grupurilor parlamentare, cu desfăşurarea activităţii parlamentare

  în circumscripţii, în vederea pregătirii şi susţinerii campaniei electorale.

Prin acest artificiu formal, cele două birouri permanente au creat un

precedent procedural periculos, care a avut ca efect, practic, reducerea de

facto a legislaturii 2004 —  2008 cu câteva luni şi o reorganizarea

alegerilor parlamentare chiar în timpul mandatului.

Potrivit regulamentelor parlamentare, în timpul sesiunilor deputaţii şi

senatorii lucrează în şedinţe în plen, în comisii, grupuri parlamentare, în

birourile parlamentare, precum şi în colegiile electorale în care au fost

aleşi ori desfăşoară activităţi specifice dispuse de Birourile permanente.

Page 88: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 88/258

 

Convocarea Camerelor în sesiuni se face de preşedinţii acestora.

Parlamentul fiind bicameral, este firesc ca cele două Camere să fie con-vocate pentru aceleaşi perioade prevăzute în art. 66 alin. (1) din

Constituţie. De regulă, Camera Deputaţilor şi Senatul sunt convocate în

acelaşi timp, dar nimic nu împiedică ca preşedinţii acestora să le convoace

la date diferite. In doctrină s-a opinat că actul de convocare este doar un

mijloc procedural în lipsa căruia Parlamentul nu se poate întruni din

proprie iniţiativă, deoarece, pe de o parte, întrunirea în sesiune a Parla-

mentului se face în temeiul Constituţiei, iar, pe de altă parte, nu este deconceput ca încălcarea unei obligaţii (cum este cea de convocare) să

 împiedice exercitarea unui drept, care este acela al unei autorităţi publice

de a-şi exercita competenţa. 

Argumentarea adusă în sprijinul opiniei menţionate este corectă când

se referă la actul de convocare a Camerelor în sesiune ordinară ca la un

act procedural, formal. De asemenea, suntem pe deplin de acord cu

afirmaţia că neexercitarea dreptului, dar şi a obligaţiei legale de convocarenu poate să atragă după sine prorogarea de facto a vacanţei

parlamentare.

Nu suntem însă, de acord cu soluţia dată pe fond. Parlamentul nu se

poate întruni din proprie iniţiativă decât în situaţiile prevăzute expres de

Constituţie, nicio dispoziţie constituţională nepermiţând o asemenea

procedură în cazul ipotetic evocat. însăşi logica textelor din legea funda-

mentală presupune un act exterior de voinţă în ceea ce priveşte actul de

convocare.

Soluţia la o asemenea situaţie evocată ipotetic este însă oferită cu

claritate de regulamente. Astfel, potrivit art. 34 din Regulamentul Camerei

Deputaţilor şi art. 26 din Regulamentul Senatului, vicepreşedinţii birourilor

permanente îndeplinesc prin rotaţie atribuţiile preşedintelui în caz de

indisponibilitate sau absenţă a acestuia. Aşadar, în absenţa preşedintelui

Page 89: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 89/258

 

Camerei sau în cazul indisponibilităţii sale, oricare dintre vicepreşedinţi are

dreptul regulamentar să convoace Camera. Datorită autonomiei funcţionale a fiecărei Camere, convocarea acestora

  în sesiune ordinară se face în mod separat. în ceea ce priveşte sesiunea

ordinară, aceasta se desfăşoară fără întrerupere în limitele de timp fixate

  în art. 66 alin. (1) din Constituţie, temeiul legal al funcţionalii sale fiind

 însăşi Constituţia. Lucrările sesiunii pot fi întrerupte definitiv prin actul de

dizolvare a Parlamentului, la care poate recurge Preşedintele României, în

cazul şi în condiţiile prevăzute de art. 89 alin. (1) din Constituţie. 

§  2.  CONDIŢIILE DE CONVOCARE A SESIUNII EXTRAORDINARE 

Potrivit art. 66 alin. (2) din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul

se întrunesc în sesiuni extraordinare la cererea Preşedintelui României, a 

Biroului permanent al fiecărei Camere ori la cererea a cel puţin unei treimi

din numărul deputaţilor sau al senatorilor. în cererea de convocare asesiunii extraordinare se va menţiona în mod obligatoriu, ordinea de zi,

precum şi perioada de desfăşurare a sesiunii. Nerespectarea acestor

condiţii de formă atrage după sine neltiarea în considerare a cererii de

către preşedintele Camerei. Regulamentul conferă, în acelaşi sens,

preşedintelui Camerei puterea absolută de decizie. 

Cererea propriu-zisă de convocare a sesiunii extraordinare nu mai trebuie

să îndeplinească alte condiţii procedurale. Simpla formulare a cererii

obligă pe preşedintele Camerei respective să convoace Camera în sesiune

extraordinară. 

Ordinea de zi a sesiunii extraordinare trebuie, însă, să fie aprobată de

Cameră, neaprobarea ordinii de zi împiedicând ţinerea sesiunii. In ceea ce

priveşte majoritatea de voturi necesară pentru aprobarea ordinii de zi a

sesiunii extraordinare, aceasta este majoritatea deputaţilor sau, după caz,

a senatorilor prezenţi la şedinţă. 

Page 90: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 90/258

 

Nimic nu împiedică ca în cazul convocării unei sesiuni extraordinare,

Biroul permanent sau un grup parlamentar să propună adăugarea laproiectul ordinii de zi întocmit potrivit cererii de convocare, şi a altor

probleme ce urmează a fi supuse dezbaterii şi aprobării Camerei

respective. Dacă aceasta este de acord, ordinea de zi va cuprinde şi

problemele adăugate suplimentar. 

Dacă în cazul sesiunilor ordinare ale Camerei Deputaţilor proiectul

ordinii de zi a şedinţelor parlamentare şi programul de lucru ale acestora

se aprobă de comitetul liderilor grupurilor parlamentare, în situaţiasesiunilor extraordinare, ordinea de zi a şedinţelor organizate pe durata

acestora se aprobă de plenul Camerei respective, potrivit art. 84 alin. (3)

din Regulamentul Camerei Deputaţilor. 

O problemă practică poate să apară atunci când, pe parcursul sesiunii

parlamentare extraordinare, se propune prelungirea acesteia. înainte de a

formula o soluţie pentru rezolvarea problemei respective, ttebuie precizat

că solicitarea prelungirii poate fi făcută de preşedintele Camerei în cauză,de biroul permanent al acesteia, de un grup parlamentar sau de un grup

de membrii ai Camerei. Cât priveşte dreptul preşedintelui Camerei şi al

biroului permanent de a solicita prelungirea sesiunii extraordinare, acesta

se întemeiază pe aplicarea, într-un înţeles mai larg, a prevederilor

cuprinse în regulamentele parlamentare [art. 33 lit. a) şi, respectiv, art.

31 alin. (1) lit. b) din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 39 alin. (1)

lit. a) şi, respectiv, art. 36 alin. (1) lit. b) din Regulamentul Senatului].

Dreptul unui grup parlamentar sau al mai multot parlamentari de a solicita

prelungirea sesiunii extraordinare se întemeiază pe caracterul general al

mandatului de membru al Parlamentului.

Evident, pot solicita prelungirea sesiunii parlamentare şi subiectele de

iniţiativă a acestui demers, prevăzute în art. 66 alin. (2) din Constituţie,

chiar fără precizarea ordinii de zi. 

Page 91: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 91/258

 

Competenţa de a decide prelungirea sesiunii parlamentare revine,

potrivit dispoziţiilor regulamentare [art. 33 lit. a) din RegulamentulCamerei Deputaţilor şi, respectiv, art. 39 alin. (1) lit. a din Regulamentul

Senatului], preşedintelui Camerei interesate. 

Potrivit principiului autonomiei funcţionale a fiecărei Camere, convocarea

  în sesiune extraordinară a uneia dintre ele nu atrage formal şi automat

convocarea celeilalte, deşi raţiuni practice, precum şi întreaga logică

constituţională presupun că cele două Camere nu pot exercita activitate

legislativă decât împreună. De altfel, practica parlamentară indicăconvocarea distinctă în sesiune extraordinară a celor două Camere. 

Considerăm că este posibilă şi convocarea în sesiune extraordinară doar a

unei singure Camere, cu condiţia ca ordinea de zi să nu cuprindă obiective

legislative care presupun concursul celeilalte Camere. De pildă, ar ti

posibilă, fără dificultăţi procedurale, convocarea în sesiune extraordinară a

unei Camere în vederea declanşării acţiunii prevăzute în art. 72 alin. (2)

din Constituţie. De altfel, chiar Constituţia prevede că oricare dintre

Camere poate fi convocată în sesiune extraordinară la cererea unei treimi

din numărul acesteia. 

Un caz special de convocare separată şi, totodată, obligatorie, a unei

singure Camere este reglementat de art. 23 alin. (4) din Legea nr.

96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, potrivit căruia în

situaţia feţinerii unui parlamentar în condiţiile art. 72 alin. (3) din

Constituţie, dacă Parlamentul nu se află în sesiune, Camera căreia îi

aparţine deputatul sau senatorul în cauză va fi convocată de urgenţă de

către preşedintele acesteia. 

O altă problemă ridicată în doctrina de specialitate este cea a

caracterului sesiunii, în cazul prelungirii mandatului Camerei Deputaţilor şi

Senatului potrivit art. 63 alin. (1) din Constituţie. într-o asemenea situaţie

ipotetică, s-a spus că, dacă Parlamentul nu se află în sesiune ordinară, el

Page 92: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 92/258

 

se întruneşte de drept în sesiune extraordinară. Opinia formulată nu are

niciun suport legal.In primul rând, art. 63 alin. (1) din Constituţie nu se referă la sesiune,

ci la legislatură. Numai aceasta poate fi prelungită de drept peste limita de

4 ani, în caz de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă. In al

doilea rând, ideea de intervenţie a unui factor extern Parlamentului în

iniţierea procedurii de convocare a corpului legiuitor în sesiune

extraordinară este un bun comun în doctrina constituţională (ne referim la

originea executivă a convocării Parlamentului în sesiune extraordinară) . In legătură cu sesiunea extraordinară se mai poate pune problema

dacă aceasta poate fi suspendată. Constituţia, precum şi regulamentele

Camerelor nu oferă niciun indiciu în acest sens. Principiul continuităţii

activităţii legislative şi funcţia de control parlamentar presupun logic

caracterul neîntrerupt ale sesiunilor, fie ele ordinare, fie extraordinare. In

cazul întrunirilor de drept, încetarea situaţiilor care au impus convocarea

Parlamentului în sesiune extraordinară are ca efect încheierea sesiunii. Au fost situaţii în practica parlamentară când o sesiune extraordinară a

fost suspendată. Astfel, sesiunea extraordinară dispusă prin Decizia nr. 5

din 30 decembrie 1993 a Camerei Deputaţilor a fost suspendată prin

Hotărârea nr. 1 din 4 ianuarie 1994. 

Alineatul final al art. 66 din Constituţie pune în valoare rolul preşe-

dinţilor adunărilor legiuitoare de a conduce lucrările acestora. Revine prin

cutumă constituţională sau prin regulamentele parlamentare rolul

preşedinţilor adunărilor de a le convoca în sesiuni ordinare. In sistemul

nostru parlamentar, data convocării Camerei Deputaţilor şi Senatului se

stabileşte de birourile permanente ale acestora. Convocarea propriu-zisă

se face prin decizie semnată de preşedintele fiecărui corp legislativ. 

Articolul 67

Actele juridice şi cvorumul legal

Page 93: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 93/258

 

Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, înprezenţa majorităţii membrilor. 

§ 1. Roiul social şi legitimitatea Parlamentului;

§ 2. Noţiunea de cvorum legal de şedinţă.  

Comentariu:

§ 1. Rolul social şi legitimitatea Parlamentul ui 

Parlamentul are două funcţii principale, care decurg din rolul social al

forului legislativ, şi anume de a adopta legi şi de a controla Guvernul,

căruia i-a acordat votul său de încredere. în afara celor două funcţii!

Parlamentul realizează şi alte activităţi, corespunzător atribuţiilor ce îi sunt

stabilite prin Constituţie. întrucât Parlamentul este o putere instituită, este

absolut obligatoriu ca atribuţiile sau puterile sale să fie stabilite de

Adunarea Constituantă. Parlamentul nu deliberează în numele său sau al

membrilor săi, ci în numele şi în beneficiul poporului. Şi adăugăm, sub

controlul acestuia. Stabilirea prin Constituţie a funcţiilor sau puterilor

Parlamentului nu trebuie interpretată ca o limitare a puterii sale. Stabilind

că forul legislativ adoptă anumite acte sau că are dreptul să legifereze

doar în anumite domenii, Adunarea Constituantă nu face altceva decât săcircumscrie cadrul constituţional în care Parlamentul poate acţiona fără a

 încălca echilibrul între puteri. Parlamentului nu i se poate conferi o putere

absolută, atribuţii generale, pe care le-ar putea exercita discreţionar, în

detrimentul celorlalte două puteri, societatea civilă sau cetăţenii. 

Această interdicţie principală se întemeiază pe faptul că Parlamentul

este practic controlat şi condus de o majoritate parlamentară care nu este

altceva decât extensia în forul legislativ a unui partid politic sau a unei

Page 94: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 94/258

 

alianţe politice, care deja deţine prin Guvern puterea executivă. Acesta

este motivul pentru care Adunările Constituante circumscriu în limiteconstituţionale funcţiile şi puterile Parlamentului. In raport cu Guvernul,

Parlamentul poate deveni, în anumite circumstanţe politice, mult mai de

temut decât Guvernul, a cărui activitate se circumscrie prin definiţie

executării legilor. Puterea Guvernului este subordonată puterii

Parlamentului.

Guvernul nu poate fi discreţionar prin definiţie, întrucât activitatea,

actele şi măsurile administrative pe care le adoptă, trebuie să fie conformelegilor. Dacă legile sunt drepte şi actele Guvernului vor fi drepte.

 în schimb, Parlamentul ar fi îndreptăţit să opteze pentru orice soluţii

legislative, în virtutea calităţii şi funcţiilor sale de reprezentant suprem al

poporului. Analizată din această perspectivă, nicio lege nu poate fi formal, 

teoretic, discreţionară, abuzivă, nedreaptă, decât în măsura în care a fost

adoptată de Parlament, cu depăşirea cadrului şi a limitelor constituţionale

care i-au fost stabilite de Adunarea Constituantă. In mod analog, putereadiscreţionară a Guvernului are la bază nerespectarea de către acesta a

legislaţiei în vigoare. 

Este firesc, prin urmare, ca Parlamentului să i se stabilească enume-rativ

tipurile de acte juridice pe care are dreptul să le adopte. Prin această

soluţie legislativă se previne, totodată, o confuzie - la nivelul denumirii -

 între actele adoptate de forul legislativ şi cele adoptate de Guvern. 

Parlamentul este îndreptăţit să adopte acte prin care se exprimă voinţa

suverană a poporului, întrucât este ales de corpul electoral, iar prin

alegere capătă legitimitate. 

Legitimitatea Parlamentului este o consecinţă directă a principiului

reprezentării. Ca atare, aleşii naţiunii sunt obligaţi constituţional să ia

efectiv parte la lucrările Adunărilor parlamentare, de la activităţile

organizate în comisii, grupuri, până la activitatea desfăşurată în plen.

Numai în acest fel, actele adoptate de forul legislativ capătă caracter

Page 95: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 95/258

 

reprezentativ. Legitimitatea este o condiţie de valabilitate a adoptării în

plen a oricărei decizii. Prima teză a art. 67 din Constituţie se referă la categoriile de acte

rezervate domeniului de reglementare al Camerei Deputaţilor şi Senatului

 în şedinţe separate, precum şi în şedinţe comune. Aceste acte sunt legile,

hotărârile şi moţiunile. Adnotarea marginală a textului constituţional

califică aceste acte ca fiind acte juridice, adică acte prin care se statuează

drepturi şi obligaţii juridice în sarcina unor subiecte de drept nedeter-

minate sau, dimpotrivă, determinate. Nu avem intenţia în acest comentariu să analizăm în amănunt fiecare

dintre cele trei categorii de acte. Analiza acestora va fi făcută în comen-

tariile la alte texte care se referă, după caz, la fiecare tip de act evocat în

conţinutul art. 67 din Constituţie. Ne limităm la o singură observaţie: dacă

textul constituţional precizează că legile, hotărârile şi moţiunile se adoptă

de cele două Camere legislative în prezenţa majorităţii membrilor

acestora, se poate trage concluzia că alte acte, cum ar fi apeluri, mesaje

sau declaraţii, ar putea fi adoptate cu un alt cvorum legal?

 întrebarea este firească, şi ea decurge din modul de exprimare a

Legiuitorului Constituant, care permite o interpretare mai nuanţată a

textului, în sensul că pentru adoptarea unor asemenea acte - eminamente

politice - ar fi necesar un alt cvorum. Deşi o asemenea concluzie pare

logică, ea nu are, însă, niciun temei, deoarece ceea ce trebuie să

prevaleze pentru validitatea unui act de decizie politică adoptat de o

autoritate publică competentă este gradul de reprezentativitate al

acesteia, asigurat prin participarea la procesul decizional de adoptare a

unui astfel de act a unui număr reprezentativ de membri ai autorităţii

publice respective. De fapt, acesta este, credem, scopul principal al art. 67

din Constituţie, şi anume de a crea cadrul constituţional pentru asigurarea

unui minimum de reprezentativitate şi legitimitate a actelor adoptate de

Page 96: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 96/258

 

Camerele legislative, fără de care se poate susţine susceptibilitatea că

actele respective nu exprimă cu adevărat voinţa suverană a poporului. Nu ne referim aici la conceptul de legitimitate în sine, care poate fi

definit, cu particularităţi de raportare semantică, la cele mai diferite

domenii de activitate. Ne interesează, însă, termenul de legitimitate ra-

portat la actele de decizie şi de autoritate politică, în speţă la deciziile

convertite în legi, hotărâri parlamentare şi moţiuni adoptate de Senat şi

Camera Deputaţilor separat sau în şedinţe comune. Ne însuşim o definiţie

sociologică a legitimităţii, conform căreia aceasta exprimă conformitateasurselor, a naturii şi a organizării puterii statului cu ceea ce se crede

preferabil sau corespunzător, de către un grup de indivizi, unor norme

 juridice, morale sau tradiţii consacrate. (Ase vedea Cătălin Zamfir, Lazăr

Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Editura Babei, Bucureşti, 1993, p.

329).

Analizată prin această prismă, o lege este legitimă în măsura în care a

fost adoptată de reprezentanţii poporului aleşi prin proceduri electoraledemocratice şi corecte şi potrivit unor reguli procedurale dinainte stabilite

şi acceptate general şi ale cărei dispoziţii exprimă, în sensul cel mai larg,

aşteptările sociale ale destinatarilor săi. 

Dacă raportăm acest înţeles al legitimităţii actelor adoptate de cele

două Camere legislative la principiul reprezentării, astfel cum acesta este

prefigurat în art. 67 din Constituţie, vom spune că legitimitatea actelor

respective depinde în mod hotărâtor şi de majoritatea voturilor exprimate

de parlamentari pentru adoptarea lor, cu condiţia procedurală a asigurării

prezenţei la şedinţa de vot a unui anumit număr de deputaţi, respectiv de

senatori, care să fie un indiciu de reprezentare a unor interese sociale cât

mai largi.

Nu trebuie să se tragă de aici concluzia că între cvorumul legal de

şedinţă şi majoritatea de voturi necesară pentru adoptarea unui anumit

act de către Camerele legislative ar exista egalitate. Cele două noţiuni

Page 97: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 97/258

 

sunt total diferite. Cvorumul este o condiţie procedurală pentru expri-

marea votului final asupra unei legi, hotărâri sau moţiuni, iar majoritateade voturi este o condiţie pentru adoptarea acestora. 

§ 2. NOŢIUNEA DE CVORUM LEGAL DE ŞEDINŢĂ 

Constituţia prevede, în art. 67, că Senatul şi Camera Deputaţilor adoptă în

mod valabil legi, hotărâri şi moţiuni în prezenţa majorităţii membriloracestora. Această dispoziţie fixează cvorumul legal de şedinţă Dacă

cvorumul nu este întrunit, Camera Deputaţilor şi Senatul nu pot adopta în

mod valabil actele menţionate. Aceasta nu împiedică, însă, dezbaterea

generală a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative şi

aprobarea acestuia pe articole, inclusiv a amendamentelor propuse de

parlamentari sau de Guvern.

Adnotarea alăturată art. 67 din Constituţie enunţă două aspecte.

Primul se referă la categoria actelor juridice pe care le poate adopta

Parlamentul, şi anume: legi, hotărâri şi moţiuni. Al doilea aspect priveşte

definirea cvorumului legal al şedinţei în care se exprimă votul final pentru

adoptarea actelor juridice mai sus menţionate. Primul aspect al

conţinutului art. 67 impune o observaţie. Aceasta se referă la faptul  că

moţiunea este un act adoptat separat de Camera Deputaţilor sau de

Senat, sau de ambele Camere în şedinţă comună, care are, însă, exclusiv

efecte politice. Doar moţiunea de cenzură are efecte juridice, antrenând

după sine, în cazul adoptării sale, demiterea Guvernului.

Din enunţul constituţional decurge concluzia că Senatul şi Camera

Deputaţilor nu ar putea adopta alte acte juridice, decât cele menţionate în

articolul comentat. Art. 67 din Constituţie îşi găseşte aplicarea nu numai în

situaţia adoptării  legilor şi hotărârilor normative, ci şi în cazul, ele pildă,

Page 98: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 98/258

 

când o Cameră separat sau Parlamentul numeşte în unele funcţii şi

demnităţi publice. In accepţiunea Constituantului, cvorumul legal reprezintă numărul

minim de deputaţi, respectiv de senatori, a  căror prezenţă este absolut

necesară la şedinţele Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru ca acestea

să adopte în mod valabil cele trei categorii de acte prevăzute de art. 67

din Constituţie. Definiţia dată are legătură şi cu norma statutară a

deputaţilor şi senatorilor, cuprinsă în art. 29 din Legea nr. 96/2006 privind

Statutul deputaţilor şi al senatorilor, potrivit căreia participarea acestora lalucrările Camerei din care fac parte reprezintă o obligaţie legală, morală şi

regulamentară. Dacă această obligaţie este de natură legală, prezenţa

majorităţii deputaţilor şi senatorilor la lucrările parlamentare în care se

adoptă legi, hotărâri şi moţiuni are caracter constituţional. Nerespectarea

acestei cerinţe atrage neconstituţionalitatea procedurilor de exprimare a

votului final, ceea ce atrage după sine neconstituţionalitatea actului astfel

votat. Aşa cum am precizat, întrunirea cvorumului legal este necesară

pentru adoptarea oricărei decizii. 

Este interesant de observat că, faţă de prevederile constituţionale

care impun cerinţa prezenţei minime a parlamentarilor la şedinţele Came-

relor în care se adoptă legi, hotărâri şi moţiuni - ca o condiţie a valabilităţii

adoptării lor -, Regulamentul Senatului şi cel al Camerei Deputaţilor nu

mai prevăd cerinţa cvorumului legal la toate lucrările acestora. Astfel, art.

121 alin. (1) din Regulamentul Senatului prevede că acesta adoptă legi,

hotărâri, moţiuni şi alte acte cu caracter politic în prezenţa majorităţii

senatorilor. în art. 144 din Regulamentul Camerei Deputaţilor se prevede

că întrunirea cvorumului este necesară numai la votul pentru adoptarea

legii în ansamblul ei, precum şi atunci când se supune la vot respingerea

unei iniţiative legislative. Limitarea întrunirii cvorumului constituţional

doar la anumite lucrări ale Camerelor este rezultatul voinţei politice a

Page 99: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 99/258

 

parlamentarilor, opţiunea lor încadrându-se în autonomia regulamentară şi

funcţională conferită de Constituţie. între art. 67 din Constituţie şi cele două dispoziţii regulamentare invocate

mai sus nu există nicio contradicţie. Art. 67 din Constituţie stabileşte o

regulă generală, care este reluată, în condiţiile arătate de Regulamentele

Senatului şi Camerei Deputaţilor, şi la alte acte şi probleme asupra cărora

acestea deliberează. Textele regulamentare ar contraveni Constituţiei dacă

ar stabili un alt cvorum pentru adoptarea actelor juridice la care se referă

art. 67 sau ar exclude adoptarea oricăruia dintre ele de la cerinţelecvorumului stabilit pe cale constituţională. 

  în timpul şedinţelor, liderii grupurilor parlamentare pot cere

preşedintelui Camerei Deputaţilor verificarea cvorumului, dar numai la

şedinţele de vot final. Regulamentul Senatului prevede că înainte de

votare liderii grupurilor parlamentare pot cere preşedintelui Senatului

verificarea cvorumului de şedinţă 

 în ceea ce priveşte decizia de suspendare a lucrărilor Camerei, clacă în

urma verificării cvorumului se constată că acesta nu este întrunit,

preşedintele este obligat să recurgă la ea pentru a nu încălca art. 67 din

Constituţie. In cazul în care cvorumul legal nu este întrunit, cei doi

preşedinţi suspendă şedinţa şi anunţă ziua şi ora la care lucrările Camerei

respective vor fi reluate

Dacă în privinţa celor două regulamente parlamentare problema

obligativităţii întrunirii cvorumului de lucru la şedinţele de vot final a rost

tranşată prin includerea în regulamente a unor precizări clare, cerinţa

  întrunirii cvorumului legal în şedinţele comune ale celor două Camere

legislative este de natură a crea grave perturbări procedurale, deoarece

Regulamentul şedinţelor comune nu prevede că întrunirea cvorumului este

necesară doar la şedinţele de vot final. Art. 22 din Regulamentul

şedinţelor comune nu distinge între şedinţele obişnuite de dezbateri şi

aprobare a legilor pe articole şi şedinţele în care este programată expri-

Page 100: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 100/258

 

marea votului final asupra proiectelor de acte normative în ansamblul lor.

Textul respectiv din Regulamentul şedinţelor comune prevede că, în timpulşedinţelor celor două Camere, liderii grupurilor parlamentare pot cere

preşedintelui de şedinţă verificarea întrunirii cvorumului. Dacă acesta nu

este întrunit, preşedintele de şedinţă este obligat să suspende şedinţa şi

să indice ziua şi ora de reluare a lucrărilor parlamentare. 

O asemenea situaţie a putut fi constatată la dezbaterea proiectului de

lege privind bugetul de stat pe anul 2009 când, după repetate operaţiuni

de verificare a cvorumului legal de şedinţă, s-a constatat că acesta nu era  întrunit şi, totuşi, şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului a

continuat.

Articolul 68 Caracterul public al şedinţelor 

(1) Şedinţele celor două Camere sunt publice. 

(2) Camerele pot hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete. 

Sumar:

§  1.  PARTICIPAREA CETĂŢENILOR LA LUCRĂRILE CAMEREI DEPUTAŢILOR ŞI SENATULUI

— UN DREPT CIVIC; §  2,  CARACTERUL SECRET AL ŞEDINŢELOR.

Comentariu: _ , _________________

§  1,  PARTICIPAREA CETĂŢENILOR LA LUCRĂRILE CAMEREI DEPUTAŢILOR ŞI

SENATULUI — UN DREPT CIVIC 

Page 101: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 101/258

 

Dacă Parlamentul este expresia suveranităţii naţionale, lucrările sale

trebuie să fie publice, în aceasta constând, chiar şi parţial, democraţia

parlamentară. Sub cupola Parlamentului aleşii poporului îşi exercită în

mod deplin mandatul constituţional, participă la deliberări, se pronunţă

asupra proiectelor de lege pe care le dezbat, fac declaraţii politice, votează

legi ş.a. Publicitatea dezbaterilor parlamentare este, prin urmare, de

esenţa democraţiei parlamentare. 

Există o legătură strânsă între caracterul public al şedinţelor Adunărilor

legislative şi principiul reprezentării, pus în evidenţă de art. 2 alin. (1) din

Constituţie, potrivit căruia suveranitatea naţională aparţine poporului

român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin

referendum. In această calitate, poporul renunţă la exerciţiul suveranităţii

sale în favoarea reprezentanţilor săi aleşi, dar îşi menţine dreptul de a

evalua oricând şi în mod direct modul în care aceştia lucrează în interesulsău. 

După părere noastră, dreptul cetăţenilor de a participa la dezbaterile

parlamentare ar fi trebuit consacrat în textele constituţionale, întrucât

reprezintă o manifestare efectivă a suveranităţii naţionale, pusă în

evidenţă, în aceste circumstanţe, încă de Constituţia Franţei din 1791,

care a garantat caracterul public al deliberărilor corpurilor legislative şi a

deschis accesul cetăţenilor la lucrările acestora.   în perioada care a trecut de la Marea Revoluţie Franceză, viaţa

politică franceză a pus de nenumărate ori în evidenţă că o componentă

esenţială a democraţiei parlamentare constă în publicitatea şi transparenţa

activităţii legislative şi a celei de control asupra puterii executive. Tocmai

de aceea, dezbaterile parlamentare din Parlamentul României, precum şi

procesele-verbale cuprinzând dezbaterile desfăşurate în comisiile

parlamentare sunt publicate într-un format special al „Monitorului Oficial".

Page 102: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 102/258

 

Cetăţenii au astfel posibilitatea de a lua cunoştinţă despre opiniile,

punctele de vedere ale reprezentanţilor acestora şi despre modul în cares-a votat un anumit proiect de lege.

  în Tezele proiectului de Constituţie s-a prevăzut că „Lucrările 

Parlamentului sunt publice, în afara cazurilor în care se hotărăşte ca

şedinţa să fie secretă. Membrii Guvernului, care nu sunt parlamentari, au

acces la lucrările Parlamentului". în final s-a optat pentru actualul text

constituţional. 

Şedinţele celor două Adunări legiuitoare sunt publice, indiferent dacădeputaţii şi senatorii se întrunesc separat sau se reunesc în şedinţă

comună. Regulamentele permit ca la şedinţele publice să participe

diplomaţi, reprezentanţi ai presei scrise, radioului, televiziunii, precum şi

alţi invitaţi (inclusiv cetăţeni care nu participă, deci, într-o calitate

oficială), pe baza acreditării sau a invitaţiei emise de secretarii generali ai

serviciilor celor două Camere, în condiţiile stabilite de birourile

permanente şi în limita locurilor disponibile.Membrii Guvernului au acces la lucrările Camerelor, iar dacă li se

solicită participarea, prezenţa lor este obligatorie. Şedinţele Camerelor

sunt publice, spunea prof. Constantin Dissescu, pentru ca întreaga naţiune

să cunoască mersul legislaturii, să-i poată controla pe aleşi în exerciţiul

mandatului lor, să-şi formeze convingerea despre conduita şi aptitudinile

lor în vederea viitoarelor alegeri.

Textul art. 68 alin. (1) din Constituţie lasă deschisă posibilitatea

transmiterii lucrărilor Adunărilor legiuitoare, în direct, pe canale ale

televiziunii naţionale. Enunţul constituţional din primul alineat al art. 68

este foarte cuprinzător. Caracterul public al şedinţelor Camerei Deputaţilor

şi Senatului nu înseamnă doar participarea invitaţilor, a cetăţenilor

interesaţi să vadă pe viu anumite dezbateri parlamentare în plen, a

reprezentanţilor presei, ci şi asigurarea de către administraţia celor două

Camere a condiţiilor pentru transmiterea directă a lucrărilor acestora.

Page 103: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 103/258

 

Acestor măsuri li  se adaugă posibilitatea recunoscută presei de a lua

interviuri şi de a solicita declaraţii publice ale deputaţilor şi senatorilor cuprivire la probleme de interes public.

Şedinţele Camerei Deputaţilor şi Senatului sunt conduse, de regulă, de

preşedinţii acestora, asistaţi de câte doi secretari, unul reprezentând

majoritatea parlamentară, iar celălalt, opoziţia. Preşedintele Adunării

poate fi înlocuit de unul dintre vicepreşedinţi, care devine „preşedinte de

şedinţă". 

Preşedintele Camerei legislative conduce lucrările plenului, asigurămenţinerea ordinii în timpul dezbaterilor, precum şi respectarea

prevederilor regulamentare, acordă cuvântul vorbitorilor, moderează

discuţiile, sintetizează problemele puse în dezbatere, stabileşte ordinea

votării, precizează semnificaţia votului şi anunţă rezultatul acestuia.

Deputaţii şi senatorii sunt obligaţi să fie prezenţi la şedinţele Camerelor ai

căror membri sunt şi să se înscrie pe lista de prezenţă ţinută de unul

dintre secretari. Şedinţele se desfăşoară potrivit unui program de lucru

stabilit pe durata unei săptămâni şi a unei ordini de zi care cuprinde

iniţiativele legislative, precum şi orice altă problemă asupra căreia

Camerele urmează să delibereze în săptămâna în curs. 

§  2.  CARACTERUL SECRET AL ŞEDINŢELOR  

Potrivit art. 68 alin. (2) din Constituţie, şedinţele Camerelor pot fi

secrete, dacă acestea hotărăsc astfel. Regulamentele parlamentare prevăd

că la cererea preşedintelui sau a unui grup parlamentar (la Senat, şi la

cererea a cel puţin 20 senatori) aprobată cu votul majorităţii parlamen-

tarilor prezenţi, anumite şedinţe sunt secrete. O dispoziţie similară se

regăseşte şi în art. 19 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei

Page 104: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 104/258

 

Deputaţilor şi Senatului, majoritatea de voturi cerută pentru aprobarea

cererii Fiind de jumătate plus unu din voturile deputaţilor şi senatorilorprezenţi la şedinţă. 

Cele două regulamente parlamentare prevăd o situaţie specială în care

şedinţa Camerelor Parlamentului este secretă de drept. Astfel, art. 167

alin. (1) din Regulamentul Senatului şi, respectiv, art. 182 alin. (2) din

Regulamentul Camerei Deputaţilor stabilesc că în cazul în care informaţiile

şi documentele cerute în condiţiile art. 111 din Constituţie privesc, potrivit

legii, secrete de stat, Guvernul informează despre aceasta Camera căreia îi aparţine parlamentarul care le-a solicitat, iar Camera decide în şedinţă

secretă. 

Caracterul secret al şedinţelor Camerei Deputaţilor şi Senatului,

precum şi al şedinţelor comune, cu excepţia cazurilor în care se dezbat

secrete de stat, contravine, însă, după părerea noastră, principiului

transparenţei activităţii parlamentare. 

 într-o ţară care nu a traversat complet calea spre o democraţie

consolidată, aşa cum este România, şi în care încrederea cetăţeanului în

Parlament este foarte scăzută, caracterul secret al dezbaterilor

parlamentare riscă să creeze, cel puţin pentru moment, un sentiment de

insatisfacţie civică, cu repercusiuni asupra spiritului cetăţenesc. 

Constituţia nu prevede şi nici nu putea să prevadă o condiţionare a

caracterului secret al şedinţelor parlamentare de natura acelor evenimente

care ar putea face obiectul unor dezbateri secrete. Din practica

constituţională a altor state rezultă că asemenea evenimente sau

probleme ar putea avea legătură cu apărarea ţării sau cu o problemă

gravă de securitate naţională. 

Pentru a sublinia şi mai mult că dezbaterile în şedinţă secretă sunt

excepţia de la regulă, Constituţia ar fi putut să prevadă că hotărârea

privind caracterul secret al şedinţelor se adoptă cu votul majorităţiimembrilor Camerei respective.

Page 105: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 105/258

 

Alin. (2) al art. 68 din Constituţie „păcătuieşte" şi prin omiterea naturii

actului prin care Camerele ar decide caracterul secret al unor şedinţe aleacestora. După părerea noastră, decizia ar trebui să fie luată printr-o

hotărâre, supusă votului potrivit art. 76 alin. (1) din Constituţie, ceea ce

ar presupune revizuirea, în acest sens, a textului constituţional respectiv.

In prezent, regulamentele parlamentare stabilesc că hotărârea privind

caracterul secret al unor şedinţe ale Camerelor legislative se adoptă cu

votul deputaţilor, respectiv al senatorilor prezenţi. 

Pentru a se conferi o solemnitate particulară unei deliberăriparlamentare secrete, Constituţia ar fi trebuit să precizeze că, numai

 întrunite în şedinţă comună, Camerele ar putea decide prin vot caracterul

secret al acesteia. De asemenea, considerăm că ar fi fost necesar ca în

Constituţie să se precizeze cine are dreptul să ceară sau să propună

Camerelor, întrunirea în şedinţă secretă, pentru a nu lăsa pe seama

regulamentelor parlamentare această procedură de natură constituţională.

Dacă s-ar recurge la o asemenea procedură, ar fi indicat ca, în cel maiscurt termen de la încheierea şedinţei secrete, Birourile permanente ale

Camerelor legislative să dea publicităţii o declaraţie în care să se rezume

motivele care au dus la o asemenea decizie, problemele asupra cărora s-a

deliberat şi hotărârile luate. 

Articolul 69

Mandatul reprezentativ

(1) în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul

poporului,

(2) Orice mandat imperativ este nul.

Sumar:

Page 106: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 106/258

 

§ 1. Noţiunea de mandat de drept public;  

§  2.  Natura juridică a mandatului deputaţilor şi senatorilor;  § 3. Nulitatea mandatului imperativ.

Comentariu: , . . .— .

§ 1. Noţiunea de mandat de drept, public 

Problema statutului membrilor Adunărilor legiuitoare s-a născut pe

fondul raporturilor între acestea şi monarh, existente în timpul Evului

Mediu, îndeosebi în perioadele de vârf ale puterii monarhiei absolutiste,

din cerinţa stabilirii unui cadru instituţional în care reprezentanţii

comunităţilor în Parlament urmau să-şi exercite mandatul primit din

partea acestora. Istoria constituţionalismului european, datând din

perioada medievală, atestă că, în general, raporturile între Adunările

reprezentative şi monarh aveau un caracter conflictual, reprezentanţiiconvocaţi la adunări fiind vulnerabili în faţa autorităţii şi puterii

discreţionare a monarhului. Nu de puţine ori aceştia erau pedepsiţi pentru

opiniile exprimate în adunări, motiv pentru care treptat au fost stabilite

instrumente juridice (norme cutumiare), la care ulterior s-au adăugat

documente oficiale care garantau un regim de imunitate parlamentară. 

De asemenea, s-a pus problema clarificării raporturilor reprezentanţilor

poporului în adunările legiuitoare cu cei care îi desemnau să le reprezinteinteresele şi cerinţele faţă de monarh. 

In Franţa medievală raporturile între comunităţile locale şi

reprezentanţii acestora în Adunările de Stări erau stabilite în aşa-numitele

 „caiete de doleanţe" pe care reprezentanţii comunelor aveau mandatul să

le susţină în faţa monarhului. Era vorba de un mandat imperativ primit de

reprezentanţi de la cei care îi desemnau în Adunările de Stări. Cu timpul,

s-a conturat instituţia mandatului parlamentar şi statutul parlamentarilor.

Page 107: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 107/258

 

Noţiunea de mandat a fost fundamentată şi instituţionalizată într-o

formă juridică mai întâi în dreptul privat, din caracteristicile căruia a împrumutat notele sale definitorii. Astfel, dreptul civil se referă la instituţia

 juridică a mandatului ca la un contract care sintetizează acordul de voinţă

  între părţile contractante: mandant şi mandatat. Potrivit art. 1532 din

Codul civil român, mandatul este un contract.

Dreptul public foloseşte noţiunea de mandat în sensul de împuternicire

specială conferită unui anumit subiect de drept printr-o procedură

solemnă, în baza căreia acesta exercită atribuţii de autoritate în scopul  înfăptuirii unor interese generale sau comunitare In ceea ce priveşte

mandatul parlamentar, acesta are două accepţiuni: în sens restrâns se

raportează la mandatul deputaţilor şi senatorilor (mandatul parlamentar);

 în sens larg se referă la mandatul Camerelor legislative şi la Parlament în

  întregul său. De fapt, mandatul membrilor Camerei Deputaţilor şi

Senatului nu se disociază de cel al Camerelor respective sau de cel al

Parlamentului. Trebuie observat - şi acest lucru reiese cu limpezime dintextele constituţionale şi ale regulamentelor parlamentare - că în cazul

deputaţilor şi senatorilor mandatul are totuşi şi alte conotaţii decât cele

ale mandatului Parlamentului sau al Camerelor. Când Constituţia se referă

la mandatul Parlamentului sau la mandatul Camerelor, are în vedere atât

durata acestuia, cât şi calitatea lor, adică la puterea sau autoritatea ce le

este conferită. Dispoziţiile art. 69 alin. (1) din Constituţie sunt edificatoare

  în acest sens: „în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii 

sunt în serviciul poporului".

Când vorbim de statutul Adunărilor legislative şi al membrilor acestora,

nu avem în vedere identitatea acestuia, întrucât statutul Parlamentului are

un anumit conţinut şi este reglementat de anumite principii şi dispoziţii

constituţionale, legale şi regulamentare. La rândul său, statutul deputaţilor

şi senatorilor este guvernat de prevederi specifice. Ceea ce este comun

celor două tipuri de statut este garantarea constituţională a independenţei

Page 108: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 108/258

 

Camerelor şi a membrilor acestora, de care dispun prin voinţa Adunării

Constituante. (A se vedea Jacques Cadart, Institutions politiques et droit constitutionnel, vol. 2, Economica, Paris, 1990, p. 1.214).

Orice încălcare sau nesocotire a statutului Camerelor reprezentative ori

a statutului membrilor acestora, reprezintă o violare a suveranităţii

poporului, stipulată în att. 2 alin. (1) din Constituţie, cu grave consecinţe

asupra caracterului democratic al regimului parlamentar.

Una dintre consecinţele mandatului reprezentativ al deputaţilor şi

senatorilor constă în a-i considera o extindere electorală a voinţei celorcare deţin puterea politică. Prin mandat reprezentativ va trebui, astfel, să

 înţelegem legătura care uneşte parlamentarii de cei pe care îi reprezintă,

  în virtutea acestei legături, deputaţii şi senatorii capătă dreptul de a

exprima voinţa naţională, fără ca cineva, inclusiv poporul, să le poată

impune o anumită conduită, în această calitate, şi sancţiuni în cazul

refuzului de a se conforma. Rezultă că, în această concepţie, mandatul

reprezentativ se caracterizează prin generalitate, irevocabilitate, libertatede acţiune şi considerat definitiv, în limitele unei durate stabilite prin

Constituţie. (A se vedea Dominique Chagnolland, Jean-Louis Quermonne,

Le gouvernement de la France sous la V' République, Fayard,

Paris, 1996, p. 392).

Conţinutul art. 69 alin. (1) din Constituţie este o dezvoltare şi o

aplicare particulară a art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală potrivit

căreia   „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al 

  poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării".  într-

adevăr, de vreme ce Parlamentul este organul reprezentativ suprem al

poporului, este firesc ca deputaţii şi senatorii să se afle în slujba acestuia,

având mandatul (misiunea) de a-i servi interesele şi de a-i realiza

aşteptările şi cerinţele fundamentale. Situaţi pe această poziţie, membrii

Parlamentului ar ttebui să se identifice cu interesele şi voinţa suverană ale

poporului şi să le transpună în legi. Textele constituţionale nu dezvăluie

Page 109: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 109/258

 

 însă care ar fi modalităţile instituţionale prin care un deputat sau senator

ar ajunge să cunoască cu precizie care sunt interesele, cerinţele şiaşteptările poporului şi care dintre acestea ar avea vocaţia de a fi

transpuse într-un act normativ cum este legea.

Răspunsul la această ecuaţie politică privind raportul existent între

parlamentari şi popor apare cu evidenţă spre sfârşitul fiecărei legislaturi,

când încrederea corpului electoral se îndreaptă spre deputaţii şi senatorii

acelui partid care prin programul său politic şi prin obiectivele pe care le-a

realizat, s-a apropiat cel mai mult de cerinţele electoratului. Rezultă,aşadar, că la începutul unei legislaturi, parlamentarii majorităţii şi ai

opoziţiei au o imagine ipotetică privind interesele fundamentale ale

naţiunii, care urmează să se confirme sau, după caz, să se infirme, în

funcţie de rezultatul votului popular exprimat pentru alegerea noului

Parlament.

§  2.  NATURA JURIDICĂ A MANDATULUI DEPUTAŢILOR ŞI SENATORILOR  

Izvorul drepturilor, precum şi al îndatoririlor fundamentale şi al

obligaţiilor parlamentarilor ce provin din exercitarea mandatului se

regăseşte în Constituţie, legi speciale şi în regulamentele Camerelor. Ca

atare, este lipsită de orice justificare reglementarea exercitării mandatului

de către birourile permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. In explicarea naturii juridice a mandatului parlamentar, credem că

trebuie să se pornească de la specificul raporturilor de drept public la care

se referă mandatul deputaţilor şi senatorilor. In acest sens, spunem că

mandatul de parlamentar este o instituţie de drept public, în speţă, de

drept constituţional. 

Constituţia României caracterizează în art. 69 mandatul parlamentat ca

fiind un mandat reprezentativ. Legiuitorul constituant a înţeles să confere

Page 110: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 110/258

 

un suport legal acestei caracterizări prin cele două alineate ale articolului

citat, şi anume:  „Art. 69. - (I) In ex ercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii 

sunt în serviciul poporului.

(1)(2) Orice mandat imperativ este nul.  

Există o legătură directă între mandatul reprezentativ şi noţiunea de

  „nulitate a mandatului imperativ". Cele două noţiuni, consacrate con-

stituţional în art. 69 din Legea fundamentală, clarifică de fapt raporturile

 între cei ce aleg [cetăţenii alegători şi, pe un plan mai larg, întregul popor,la care face trimitere art. 69 alin. (1) din Constituţie] şi cei aleşi (deputaţii

şi senatorii). Prin actul electoral se încheie o convenţie tacită între

alegători şi aleşi, în virtutea căreia, aceştia din urmă îşi asumă mandatul

de a reprezenta în Parlament nu numai corpul electoral propriu-zis, ci

  întregul popor. Mandatul reprezentativ este o instituţie juridică

caracteristică dreptului public, iar caracterele sale şi regulile de exercitare

sunt enunţate principial în Constituţie şi dezvoltate prin legi şi

regulamente parlamentare. In virtutea mandatului, deputaţii şi senatorii

 îşi îndeplinesc îndatoririle faţă de cei care i-au ales, strict în conformitate

cu rolul şi funcţiile constituţionale ale Camerelor Parlamentului. Nu este

vorba de îndatoriri enunţate în detaliu, Adunarea Constituantă fixând doar

 în termeni generali puterile încredinţate Camerei Deputaţilor şi Senatului.

Parlamentarii îşi exercită mandatul reprezentativ într-o deplină libertate şi

fără a fi controlaţi de cei pe care îi reprezintă. Deputaţii şi senatorii nu

suferă niciun amestec în activitatea lor parlamentară, nici din partea

cetăţenilor, nici din partea unei autorităţi publice şi nici din partea

partidelor care i-au propus în alegerile parlamentare.

In art. 69 alin. (2), Constituţia consacră acest tip de reprezentare

parlamentară, prevăzând că „orice mandat imperativ este nul".

Interzicerea mandatului imperativ (care ar permite alegătorilor, partidelor,

autorităţilor publice să impună parlamentarilor modalităţi concrete ele

Page 111: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 111/258

 

exercitare a mandatului), garantează independenţa şi demnitatea

deputaţilor şi senatorilor care sunt liberi să aprecieze, potrivit proprieiconştiinţe, cum să apere şi să servească interesele naţiunii. (A se vedea

Dimitri Georges Lavroff, Le droit constitutionnel de la Ve  Répu-

blique, Dalloz, Paris, 1997, p. 269).

Aserţiunea că deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului trebuie

  înţeleasă în sensul că, din momentul validării mandatului şi al depunerii

  jurământului, cei aleşi îi reprezintă nu numai pe alegătorii din

circumscripţia electorală în care au candidat (inclusiv pe cei care au votat

pentru un partid politic concurent), ci întregul popor. De altfel, între art.

69 alin. (1) şi arc. 2 alin. (1) din Constituţie este o legătură logică, în

sensul că poporul exercită atributele puterii sale suverane fie direct prin

referendum, fie prin organele sale reprezentative, între acestea,

Parlamentul fiind - potrivit art. 61 din Constituţie - organul reprezentativ

suprem al poporului român.

Gradul de realizare a reprezentativităţii prin mandatul parlamentar este

cel naţional. Vom observa că acest grad de maximă generalitate nu

priveşte numai suma aritmetică a celor reprezentaţi. Gradul şi formele de

reprezentate prin mandatul parlamentar trebuie înţelese şi din punct de

vedere al amplitudinii funcţiilor Parlamentului. Ne referim aici la faptul că

alesul poporului exprimă puterea suverană a acestuia şi acţionează, în

limitele constituţionale, în numele său. In acest sens, vom înţelege

caracterul general al mandatului parlamentar ca o vocaţie generală de a

face.

In numele poporului, Parlamentul legiferează în orice domenii ale vieţii

sociale susceptibile de a fi reglementate într-o manieră general

obligatorie, impersonală şi primară. De asemenea, în aceeaşi calitate

Parlamentul exercită un control general asupra Executivului. Singura

oprelişte, am putea spune, în calea exercitării mandatului parlamentar,este principiul separaţiei celor trei puteri. 

Page 112: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 112/258

 

De asemenea, din caracterul reprezentativ al mandatului

parlamentarilor decurge statutul de independenţă a acestora, iarindependenţa este atât de deplină încât poate fi reclamată chiar fată de

propria formaţiune politică. Altfel spus, în sistemul nostru parlamentar,

deputaţii şi senatorii sunt independenţi faţă de partidele care i-au propus

candidaţi, precum şi faţă de alegători. 

Statutul de independenţă capătă conotaţii ample dacă îl  raportăm la

latitudinea deputaţilor şi senatorilor de a părăsi partidul respectiv şi, mai

ales, la dreptul acestora - confirmat printr-o decizie a CurţiiConstituţionale - de a părăsi grupul parlamentar şi de a trece la un alt

grup. (A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 46/1994 privind

constituţionalitatea Regulamentului Camerei Deputaţilor, publicată în

Monitorul Oficial al României nr. 131 din 27 mai 1994).

Efectele independenţei se amplifică - împotriva logicii electorale -dacă

o raportăm la dreptul parlamentarilor al căror mandat a fost obţinut în

condiţiile art. 62 alin. (2) din Constituţie şi ale art. 9 alin. (1) din Legeaelectorală''. Intr-un asemenea caz, deputatul beneficiind de independenţă

ar putea rupe orice legătură cu organizaţia cetăţenilor aparţinând

minorităţilor naţionale în cauză, care nu îl poate contesta şi nu îi poate

cere revocarea mandatului. Sigur că, într-o atare situaţie, se poate susţine

că cetăţenii ale căror interese sunt reprezentate de organizaţia respectivă

vor fi reprezentaţi în continuare chiar de deputatul în cauză, ca şi de toţi

ceilalţi membri ai Camerei Deputaţilor, dar, oricum, nu se mai realizează

cerinţa constituţională potrivit căreia organizaţia beneficiară a dispoziţiilor

art. 62 alin. (2) din Constituţie şi art. 9 alin. (1) din Legea electorală

deţine „un loc de deputat". 

Se poate pune ipotetic întrebarea dacă o astfel de organizaţie, al cărui

reprezentant în Camera Deputaţilor ar opta pentru un statut de deputat

independent, ar mai putea beneficia de „locul de deputat" în cazul în care

acesta demisionează. 

Page 113: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 113/258

 

In fine, un alt aspect cate ar putea fi analizat în legătură cu natura

  juridică a mandatului parlamentar este dacă deputaţii şi senatorii înde-plinesc o demnitate publică sau o funcţie publică, având în vedere că

acestora li se aplică art. 16 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia funcţiile

şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care

au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. In legătură cu acest aspect, în

literatura de specialitate s-au susţinut ambele ipoteze (Ioan Muraru, Mihai

Constantinescu, Drept parlamentar, Editura Gramar, Bucureşti, 1944, p.

59; Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, voi. 2,Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 143).

In ceea ce ne priveşte, considerăm, alături de alţi autori, că deputaţii şi

senatorii îndeplinesc o demnitate publică. Termenul de funcţie publică are

conotaţii de drept administrativ, ceea ce ar crea o incompatibilitate

(exclusiv teoretică) între calitatea de funcţionar public şi cea de membru

al Legislativului.

Este de la sine înţeles că deputaţii şi senatorii (categorie a dreptuluiconstituţional) nu pot fi asimilaţi funcţionarilor publici (categorie a drep-

tului administrativ).

Principala asemănare între demnitari şi funcţionari publici este faptul că şi

unii, şi alţii exercită atribuţii de autoritate. 

Din cele arătate, putem concluziona că mandatul parlamentar este: 

a)o instituţie de drept public; 

b)reprezentativ la nivel naţional; 

general;

a)rezultă din alegeri;

b)irevocabil;

c)are caracter de demnitate publică şi conferă deţinătorului indepen-

denţă şi protecţie constituţională. 

§ 3. Nulitatea MANDATULUI IMPERATIV 

Page 114: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 114/258

 

Art. 69 alin. (2) clin Constituţie întăreşte şi mai mult caracterul

reprezentativ al mandatului   în sensul interzicerii implicite a oricăror

ingerinţe în activitatea deputaţilor şi senatorilor care ar veni din partea

alegătorilor, partidelor politice, autorităţilor statale, organizaţiilor

neguvernamentale. Pentru aceasta textul constituţional prevede nulitatea

mandatului imperativ.

  în anumite circumstanţe, dispoziţia constituţională privind nulitatea

mandatului imperativ este lipsită de eficacitate dacă parlamentarul este

ameninţat de propriul partid cu excluderea în cazul, de pildă, al ne-

respectării de către acesta a disciplinei de partid pe care i-o impune grupul

parlamentar din care face parte. „încolţit" de prevederi statutare

sancţionatoare, este posibil ca deputatul sau senatorul să nu mai facă uz

de independenţa sa, conformându-se oricăror instrucţiuni, ordine venite

din interiorul partidului care 1-a propus candidat.

Aşa cum voinţa poporului nu poate fi condiţionată de o altă putere,

situaţie în care poporul ar fi ţinut să urmeze indicaţii, instrucţiuni sau

ordine din partea altuia, tot astfel reprezentanţilor poporului nu li se poate

impune imperativ să urmeze indicaţii transmise de o altă entitate, fie că

aceasta ar fi partidul care i-a susţinut politic şi financiar în campanie, fie

alegătorii din colegiul electoral în care au candidat, fie grupuri de interese

particulare. Raţiunea nulităţii mandatului imperativ rezultă din faptul cădeputaţii şi senatorii nu au dreptul să reprezinte interese sectoriale,

particulare, ci interese fundamentale, cele mai generale ale poporului,

 însăşi ideea de reprezentare a poporului, şi nu a unor grupuri determinate,

chiar şi electoral, ale acestuia, se opune acceptării unui mandat imperativ. 

Naţiunea însăşi este o entitate abstractă, în cadrul căreia se manifestă

o diversitate de interese, unele chiar conflictuale, contradicţii sociale sau

Page 115: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 115/258

 

de altă natură, care ar putea fi extinse la nivel parlamentar dacă mandatul

deputaţilor şi senatorilor ar fi imperativ. Conceptul „mandat imperativ" este, în fond, un termen care se referă

la mandatul civil. Ca atare, dacă mandatul parlamentar ar fi un mandat

imperativ, alegătorii, partidele politice şi celelalte subiecte de drept deja

menţionate, ar avea dreptul să-i impună parlamentarului o anumită

conduită (să voteze sau să nu voteze un anumit act), să-i transmită

instrucţiuni, ordine ş.a. Dacă parlamentarul în cauză nu ar da ascultare

ordinelor şi instrucţiunilor primite, ar putea fi revocat de aceştia. Insti-tuirea revocării mandatului parlamentar este proprie sistemelor consti-

tuţionale totalitare (a se vedea, în acest sens, art. 107 din Constituţia

URSS din 7 octombrie 1977), având drept scop să-1 intimideze pe cel ales

şi să asigure obedienţa acestuia faţă de structurile de putere ale

partidului-stat.

Toate aceste servituti parlamentare au fost prevenite de Legiuitorul

constituant român, care a statuat că orice mandat imperativ este nul. 

In practica parlamentară a apărut o problemă teoretică interesantă,

legată de conceptul mandatului imperativ. Astfel, Grupul parlamentar al

U.D.M.R. din Senat a apreciat, într-o sesizare trimisă Curţii Constituţionale

  în legătură cu neconstituţionalitatea art. 160 alin. (2) clin Regulamentul

Senatului (în formularea iniţială), că jurământul de credinţă prevăzut de

art. 82 alin. (2) din Constituţie - ce urma a fi prestat de fiecare senator,

după constituirea legală a acestui corp legiuitor - ar avea semnificaţia unui

mandat imperativ. (A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 46/1994

privind constituţionalitatea Regulamentului Camerei Deputaţilor, publicată

 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994).

O asemenea opinie este pe fond greşită şi contrară tradiţiei

constituţionale clasice, întrucât nu ţine seama că un jurământ de credinţă

-forma modernă a unor jurăminte cavalereşti sau de altă natură din Evul

Page 116: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 116/258

 

Mediu - are ca obiect angajamentul respectării unor comandamente

sociale şi legale de importanţă fundamentală, stabilite anterior. Aşa cum s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, întrucât conţinutul

  jurământului prevăzut de art. 82 din Constituţie sau orice alt conţinut

similar se referă la respectarea obligaţiilor constituţionale ale

parlamentarilor, această obiecţie este neîntemeiată, respectarea legii şi a

supremaţiei Constituţiei fiind o îndatorire a oricărui cetăţean, fie că este

sau nu parlamentar. în acest sens, obligaţia depunerii jurământului nu

poate fi contrară principiului pluralismului politic care nu exclude, ci,dimpotrivă, presupune respectul legii. (A se vedea Decizia Curţii Constitu-

ţionale nr. 46/1994 privind constituţionalitatea Regulamentului Camerei

Deputaţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131

din 27 mai 1994).

Consacrând caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar şi, în

consecinţă, stabilind nulitatea mandatului imperativ, Legiuitorul

constituant s-a conformat practicii constituţionale a statelor democraticedin Europa Occidentală, printre care Franţa (art. 2 din Constituţie), Spania

(art. 67 din Constituţie), Italia (art. 67 din Constituţie) ş.a., care exclud

posibilitatea de revocare a parlamentarilor de către alegători. 

Mandatul senatorilor şi deputaţilor este protejat din punct de vedere

constituţional şi legal, scopul protecţiei constând în asigurarea condiţiilor

instituţionale, legale şi materiale pentru exercitarea sa în conformitate cu

prevederile constituţionale. De fapt, condiţia ca mandatul parlamentarilor

să fie protejat, este ca deputaţii şi senatorii să-l exercite cu respectarea

cadrului legal şi regulamentar stabilit. 

Nu există nicio sancţiune constituţională sau legală consistentă pentru

nerespectarea de Către parlamentari a mandatului căpătat în urma

alegerilor generale.

Regulamentul Camerei Deputaţilor conţine o serie de sancţiuni

aplicabile deputaţilor şi senatorilor, dar acestea nu se referă la

Page 117: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 117/258

 

nerespectatea mandatului propriu-zis, ci la săvârşirea unor abateri de la

prevederile regulamentare. Este adevărat că Regulamentul Senatuluiprevede în art. 195 o serie de abateri disciplinare săvârşite de senatori,

printre care se menţionează „încălcarea dispoziţiilor privind îndatoririle

senatorului prevăzute de Constituţie, de legea electorală şi de Legea

statutului deputaţilor şi al senatorilor", „încălcarea jurământului de

credinţă", precum şi „exercitarea abuzivă a mandatului de senator". 

Sancţiunile prevăzute de Regulamentul Senatului în art. 196 pentru

săvârşirea faptelor mai sus menţionate ar putea fi: atenţionarea;chemarea la ordine; retragerea cuvântului; îndepărtarea din sală pe

durata şedinţei sau avertismentul public. Dacă comparăm gravitatea

abaterilor cu sancţiunile aplicabile senatorilor vinovaţi observăm cu

uşurinţă, că practic aceştia beneficiază de un regim de impunitate pentru

săvârşirea unor fapte a căror gravitate este deosebită. 

Exercitarea abuzivă a funcţiei de către un funcţionar public sau de un

ministru are conotaţii penale, împotriva persoanei respective putându-se

declanşa acţiunea de urmărire penală. Dacă un senator îşi exercită abuziv

mandatul, acesta riscă cel mult un avertisment public adresat în scris. 

In ceea ce ne priveşte, considerăm că art. 195 coroborat cu art. 196

din Regulamentul Senatului contravine esenţei raporturilor între senatori şi

alegători şi chiar art. 69 alin. (1) din Constituţie. Dacă senatorii sunt în

serviciul poporului, încălcarea de către aceştia a jurământului de credinţă

ori exercitatea abuzivă a mandatului sau încălcarea dispoziţiilor privind

  îndatoririle senatorilor prevăzute de Constituţie şi de Statutul deputaţilor

şi al senatorilor, ar trebui sancţionată mult mai drastic, şi nu cu o simplă

atenţionare sau chemare la ordine ori cu retragerea cuvântului.

Menţinerea în Regulamentul Senatului a conţinutului art. 195 coroborat cu

art. 196 dovedeşte lipsa de respect faţă de cetăţean şi discriminarea unei

 întregi suite de categorii de funcţionari publici şi demnitari faţă de regimul

privilegiat aplicabil membrilor Senatului.

Page 118: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 118/258

 

Art. 52 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al

senatorilor preia abaterile prevăzute în art. 195 lit. a) şi b) din Regula -mentul Senatului, precum şi sancţiunile stabilite în art. 196, la care se

adaugă o sancţiune nouă, ale cărei efecte echivalează cu „răscumpărarea

cu bani a unei culpe" - pedeapsă prevăzută încă în dreptul roman. 

Comisia de redactare a proiectului Constituţiei a propus un text pentru

reglementarea mandatului reprezentativ al deputaţilor şi senatorilor, care

a fost ulterior adoptat de Adunarea Constituantă în forma pe care o are în

prezent art. 69 din Constituţie. Comisia a fost sesizată cu un amendamentla textul propus de aceasta (art. 65) privind caracterul reprezentativ al

mandatului parlamentar. Amendamentul, aparţinând senatorului UDMR

Hosszu Zoltan, viza alin. 1 al art. 65, al cărui corespondent este art. 69

din textul actual al Constituţiei, şi care avea următorul conţinut:

 „Deputaţii şi senatorii se află în serviciul alegătorilor lor, iar nu

al populaţiei în general". Amendamentul a fost respins de comisie,

care a considerat că   „textul vine în contradicţie cu teoria

mandatului reprezentativ care stă la baza proiectului de

Constituţie. In virtutea acestei concepţii, deputatul este

reprez entantul poporului în întregul său, şi nu al alegătorilor 

din circumscripţia electorală în care a fost ales".

Conţinutul art. 69 din Constituţie a fost preluat în art. 1 din Legea nr.

96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, dar completat cu un

text nou având următorul cuprins: „Art. 1 alin. (1) - Deputaţii şi 

senatorii sunt reprezentanţi aleşi ai poporului român, prin care

aceştia îşi exercită suveranitatea, în condiţiile prevăzute de

Constituţie şi de legile ţării".  

Articolul 70

Page 119: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 119/258

 

Mandatul deputaţilor si al senatorilor (1) Deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului şi alla data

mandatarii legale a Camerei din care fac parte, sub condiţia validării

alegerii şi a depunerii jurământului, jurământul se stabileşte prin lege

organică, 

(2) Calitatea de deputat sau de senator încetează ia data rnteunirii legale

a Camerelor nou alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor

electorale, de incompatibilitate ori de deces.

Sumar:

§ 1. Data începerii mandatului parlamentar;

§ 2. Condiţiile constituţionale de încetare a mandatului de

deputat sau de senator.

Comentariu: _________________ —— 

§ 1. Data începerii mandatului parlamentar 

  întrucât calitatea de deputat şi senator nu se disociază de funcţiile

Camerelor legislative, durata mandatului aleşilor poporului corespunde în

mod logic cu cea a Camerelor respective. Art. 63 alin. (1) din Consti tuţie

prevede că Senatul şi Camera Deputaţilor sunt alese pentru un mandat de

patru ani care se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război,

de asediu sau de urgenţă, până la încetarea acestora. Alin. (4) al aceluiaşi

articol prevede că mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea

legală a noului Parlament. 

Page 120: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 120/258

 

Pe baza acestor termene, Constituţia a prevăzut în art. 70 alin. (1) că

deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale aCamerelor din care fac parte, sub condiţia validării alegerii şi a depunerii

  jurământului. Teza finală a acestui alineat stabileşte că formula

 jurământului se stabileşte prin lege organică. 

Textul final al Constituţiei adoptate în 1991 nu a prevăzut obligaţia

membrilor celor două Camere de a presta un jurământ de credinţă,

această obligaţie fiind introdusă de Legea de revizuire a Constituţiei

României nr. 429/2003.Propriu-zis, mandatul ia naştere prin alegerea candidaţilor care au

obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate în colegiul uninominal în

care au candidat.

Candidaţilor îndreptăţiţi să li se atribuie mandatul de deputat sau

senator, în condiţiile arătate mai sus, li se eliberează de către Biroul

electoral de circumscripţie certificatul doveditor al alegerii acestora. 

Se poate conchide că mandatul parlamentar ia naştere din momentul

proclamării rezultatelor alegerii (care nu coincide cu data eliberării

procesului-verbal doveditor al alegerii), dar dreptul deputatului şi

senatorului de a-1 exercita începe pe data întrunirii legale a Camerei

respective, sub condiţia validării şi a prestării unui jurământ. Validarea

alegerii nu face decât să confirme, cu efect retroactiv, legalitatea

operaţiunilor electorale. Numai de la această dată deputaţilor şi senatorilor

li se aplică statutul parlamentar prevăzut în Constituţie, în Legea nr.

96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, precum şi în

regulamentele Camerelor legislative.

In condiţiile în care alegerile parlamentare sunt o expresie a

suveranităţii naţionale, exercitată direct de către corpul electoral, este

firesc ca validarea alegerii deputaţilor şi senatorilor să intre în competenţa

adunărilor reprezentative. O problemă distinctă poate să apară în cazul în

care parlamentarul al cărui mandat a fost invalidat, ar dori să conteste

Page 121: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 121/258

 

hotărârea de invalidare adoptată de Camera Parlamentului. Regulamentele

Camerei Deputaţilor şi al Senatului nu oferă o soluţie la această problemăipotetică. Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor

prevede în art. 2 alin. (2) doar că validarea mandatului parlamentar se

face în conformitate cu prevederile regulamentului fiecărei 

Camere. Constituţia din 1923 prevedea în art. 44 că fiecare dintre cele

două Adunări veriiică titlurile membrilor săi şi judecă contestaţiile ce se

ridică în această privinţă. Constituţia din 1991 nu conţine nicio dispoziţie

cu privire la validare, prevăzând doar în art. 64 alin. (1) că organizarea şifuncţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu. în

actuala legislatură, alegerea domnului deputat Iosif Koto a fost contestată

pe cale judecătorească, instanţa solicitând Camerei Deputaţilor să amâne

validarea mandatului deputatului în cauză până la soluţionarea definitivă a

cauzei. Camera Deputaţilor nu a dat, însă, 

Curs solicitării, validând mandatul respectiv. 

Deşi este greu de presupus că un parlamentar, al cărui mandat a fostinvalidat, ar contesta hotărârea Camerei, regulamentele parlamentare ar

trebui completate cu procedura care s-ar impune într-o astfel de situaţie.

Astfel, dreptul la apărare ocrotit în art. 24 alin. (1) din Constituţie - la care

ar putea recurge parlamentarul în cauză - ar fi încălcat. 

§  2.  CONDIŢIILE CONSTITUŢIONALE DE ÎNCETARE A MANDATULUI DE DEPUTAT

SAU DE SENATOR  

In mod firesc, calitatea de deputat sau de senator încetează la data

 întrunirii legale a Camerelor nou-alese. Constituţia prevede în art. 70 alin.

(2) şi alte cazuri de încetare a mandatului parlamentar: demisie;

pierderea drepturilor electorale; incompatibilitate; deces.

Page 122: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 122/258

 

Deputaţii şi senatorii pot demisiona prin cerere scrisă, adresată pre-

şedintelui Camerei respective. Acesta, în şedinţă publică, îl întreabă pe celcare a depus cererea de demisie dacă statuie în cererea sa, iar dacă

parlamentarul răspunde afirmativ sau nu se prezintă în Cameră pentru a

răspunde, cu toate că a fost înştiinţat, preşedintele declară locul vacant. 

Cele două regulamente parlamentare, precum şi Legea privind Statutul

deputaţilor şi al senatorilor, prevăd şi o „demisie de drept" a deputatului

sau senatorului care aflat într-o funcţie incompatibilă cu demnitatea de

parlamentar refuză să demisioneze din funcţia respectivă. Intr-oasemenea situaţie, parlamentarul este considerat demisionat de drept din

calitatea de deputat, respectiv de senator.

Pierderea drepturilor electorale este o consecinţă a condamnării

deputatului sau senatorului printr-o hotărâre judecătorească rămasă

definitivă. 

Dacă intervine unul dintre cazurile de încetare a mandatului de

parlamentar, Camera respectivă trebuie să adopte o hotărâre prin care se

constată cazul de încetare a mandatului şi vacantarea acestuia. Hotărârea

Camerei se publică în Monitorul Oficial Partea I, de la data publicării,

  începând să curgă termenul în care Guvernul organizează alegerile

parţiale. 

In art. 165 din Regulamentul Adunării Deputaţilor se prevedea că în

situaţia în care un membru al acesteia lipsea de la cinci şedinţe

consecutive sau de la zece şedinţe alternative în aceeaşi sesiune, fără

concediu sau peste concediul acordat, Adunarea putea decide - dacă

absenţa s-ar fi produs de trei ori în cursul aceleiaşi sesiuni - cu privire la

declararea ca vacant a locului de deputat. O asemenea dispoziţie nu a mai

fost reţinută în actualul Regulament al Camerei Deputaţilor, întrucât

Camerele nu au dreptul să decidă cu privire la retragerea mandatului de

parlamentar. O atare prerogativă a Camerelor contravine art. 70 alin. (2)

Page 123: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 123/258

 

din Constituţie, deoarece ar institui un nou caz de încetare  a calităţii de

parlamentar.Faţă de textul art. 70 alin. (2) din Constituţie care enunţă expres

cazurile de încetare a mandatului de deputat sau de senator, rezultă, pe

cale de consecinţă, că este neconstituţională orice altă dispoziţie legală

sau regulamentară care ar prevedea şi alte cazuri de încetare a

mandatului parlamentar.

O formă sui-generis de încetare/pierdere a calităţii de deputat sau,

respectiv, de senator este invalidarea mandatului în condiţiile precizate deart. 3 alin. (1) coroborat cu alin. (4) al aceluiaşi articol al Legii nr.

96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor. Art. 3 alin. (1) din

legea menţionată prevede că, după constituirea legală a Camerei

Deputaţilor şi a Senatului, fiecare deputat şi fiecare senator depune, în

faţa plenului Camerei din care face parte, jurământul de credinţă faţă de

ţară şi popor. Alin. (4) al aceluiaşi articol prevede că refuzul de a depune

  jurământul de credinţă atrage de drept invalidarea mandatului, de careplenul Camerei ia act. Acest text este o consecinţă a art. 2 alin. 

(1) al Legii nr. 96/2006 potrivit căruia deputaţii şi senatorii intră în

exerciţiul mandatului sub condiţia depunerii jurământului. 

Un text cu conţinut asemănător cuprinde şi art. 11 alin. (2) din

Regulamentul Camerei Deputaţilor, potrivit căruia deputaţii care refuză

depunerea jurământului sunt consideraţi invalidaţi. Refuzul depunerii

  jurământului se constată de către preşedintele de şedinţă. Art. 1.3 alin.

(2) din Regulamentul Senatului prevede că refuzul senatorului de a 

depune jurământul atrage pierderea mandatului. Art. 70 alin. (1) din

Constituţie precizează foarte clar că neînde-plinirea condiţiei de validare şi

de depunere a jurământului împiedică exercitarea mandatului. Textul

constituţional la care ne referim nu face nicio menţiune cu privire la

 încetarea sau pierderea mandatului respectiv.

Page 124: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 124/258

 

Ar fi ilogic, însă, ca mandatul obţinut prin alegeri să se menţină, dar să

nu poată fi exercitat. Rezultă că Legiuitorul constituant a avut în vedere înart. 70 alin. (1) încetarea mandatului, ce nu poate fi exercitat.

Considerăm că la o viitoare revizuire a Constituţiei, alin. (2) al art. 70 din

Constituţie ar trebui să fie completat cu un nou caz de încetare a

mandatului de parlamentar, şi anume, invalidarea acestuia. 

Constituţia prevede în art. 70 alin. (2) că demnitatea de senator şi

deputat încetează la data întrunirii legale a Camerelor nou-alese sau în

caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitateori de deces. Se poate observa cu uşurinţă că în Constituţie enumerarea

cazurilor de încetare a mandatului parlamentar este făcută limitativ, ceea

ce înseamnă că prin lege specială nu pot fi prevăzute complementar şi alte

cazuri de încetare a mandatului deputaţilor şi senatorilor. 

 întrucât calitatea de deputat şi, după caz, de senator se dobândesc sub

condiţia validării, rezultă că invalidarea mandatului îşi extinde efectele de

la data întrunirii legale a Camerelor. în cazul invalidării se consideră cămandatul nici nu a existat, persoana în cauză neavând niciun drept care ar

decurge din calitatea sa de deputat sau, după caz, de senator (de pildă

  încasarea indemnizaţiei cuvenite pentru perioada care s-a scurs de la

  întrunirea legală a Camerei în cauză până la data invalidării). Aceeaşi

logică se impune condiţiei depunerii jurământului de credinţă faţă de ţară

şi popor. Astfel, deputatul sau senatorul al cărui mandat a rost validat nu

intră în exerciţiul propriu-zis al mandatului până când nu depune

  jurământul. Refuzul depunerii jurământului este asociat, prin analogie,

invalidării mandatului. Textele constituţionale sunt clare în această

privinţă. 

Vulnerabile sunt art. 3 alin. (4) din Legea nr. 96/2006, republicată, şi

textele corespondente din cele două regulamente parlamentare. Astfel,

alin. (4) al art. 3 din Legea nr. 96/2006 converteşte refuzul de a depune

 jurământul într-o invalidare de drept, deşi Constituţia, în art. 70 alin. (1),

Page 125: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 125/258

 

condiţionează începerea exerciţiului mandatului de validare şi prestare a

  jurământului fără să precizeze care ar fi consecinţele asupra decizieivalidării, a refuzului de prestare a jurământului de credinţă. Cu alte

cuvinte, legiuitorul ordinar a stabilit prin textul menţionat o cauză specială

de invalidare, care operează, însă, după ce aceasta a fost acordată în

plenul Camerei prin votul membrilor acesteia.

Precizăm aici că prin Decizia nr. 45 din 17 mai 1994, Curtea Consti-

tuţională a constatat drept cauze pentru invalidarea mandatului

parlamentar, doar frauda electorală şi nerespectarea condiţiilorconstituţionale şi legale pentru alegere. Evaluarea acestor cauze este

anterioară actului de validare. Privită din această perspectivă, invalidarea

mandatului ca o consecinţă a refuzului depunerii jurământului apare mai

degrabă ca o sancţiune, decât ca temei pentru invalidare. Sancţiunea

intervine după ce deputatul sau senatorul în cauză a fost deja validat. 

Legea nr. 96/2006 este, însă, lacunară în ceea ce priveşte invocarea

procedurii prin care plenul Camerei ia act de refuz. In mod normal, fiindvorba de o sancţiune, se impune ca aceasta să fie aplicată printr-un act

formal (hotărâre). Cerinţa emiterii unui act formal, a unui act manifest al

Camerei este absolut necesară, întrucât actul validării, însoţit de lista

parlamentarilor a căror validare este propusă, a fost anterior supus votului

parlamentarilor. Mai mult, art. 13 alin. (2) din Regulamentul Senatului,

prevăzând în mod eronat că „refuzul de a depune jurământul atrage

  pierderea mandatului", adaugă la art. 70 alin. (2) din Constituţie un

caz complementar de încetare a mandatului parlamentar.

Aşa cum am arătat deja, cazurile de încetare a mandatului deputaţilor

şi senatorilor sunt stabilite prin enumerare limitativă în art. 70 alin. (2) din

Constituţie, nefiind deci posibil ca prin lege să se adauge şi alte astfel de

cazuri.

 în cazul senatorilor şi deputaţilor care au fost validaţi, mandatul nu maipoate fi pierdut. Hotărârea de validare a mandatului de parlamentar are

Page 126: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 126/258

 

caracter definitiv. Asupra acesteia, Camera care a aprobat-o nu mai poate

să mai revină, sub nici un motiv (A se vedea în acest sens GeorgeAlexianu, Curs de drept constituţional, voi. III, fascicula 1, Editura

Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1934, p. 207). 

Unicul criteriu în funcţie de care se pronunţă Camerele, este

respectarea de către candidatul care a obţinut mandatul de deputat sau

senator, a condiţiilor constituţionale şi legale prevăzute pentru alegeri şi

existenţa sau nu a fraudei electorale. Parlamentarii validaţi nu pot fi

  împiedicaţi să-şi exercite legal mandatul. De altfel, nici legea, niciregulamentele parlamentare nu stabilesc un termen pentru depunerea

  jurământului. Art. 3 alin. (1) din Legea nr. 96/2006 precizează doar că

după constituirea legală a Camerei Deputaţilor şi Senatului fiecare deputat

şi senator depune în plenul Camerei din care face parte   jurământul de

credinţă faţă de ţară şi popor. 

  în mod firesc, depunerea jurământului se organizează în mod solemn

imediat după constituirea legală a Camerei respective, dar teoreticsolemnitatea poate fi sistată de cauze excepţionale sau dacă din motive

medicale deputatul sau senatorul este împiedicat să presteze pentru

moment jurământul de credinţă. Să luăm un caz ipotetic: un senator este

  împiedicat din motive medicale şase luni să-şi depună jurământul, dar

după trecerea acestei perioade face demersurile necesare pentru a depune

  jurământul prevăzut de Legea nr. 96/2006. Niciun organism al Senatului

nu are dreptul să-1 împiedice pe senatorul în cauză să depună jurământul

de credinţă. Altfel, Senatul intră în conflict cu voinţa alegătorilor din

circumscripţia în care a obţinut mandatul senatorul respectiv. Soluţia este

dată chiar de Constituţie: parlamentarul în cauză nu intră în exerciţiul

mandatului.

La textul propus de Comisia de redactare a proiectului de Constituţie

pentru stabilirea limitelor în timp ale mandatului deputaţilor şi senatorilor

(art. 68 din proiectul Constituţiei) s-a adus un amendament în cadrul

Page 127: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 127/258

 

lucrărilor Adunării Constituante, care prevedea că   „deputaţii şi 

senatorii intră în exerciţiul mandatului de la data validării  decătre Camera din care fac parte". Amendamentul a fost respins,

  întrucât comisia a considerat că  „data validării nu este relevantă

  pentru naşterea mandatului parlamentar. Ea produce efecte

numai în cazul invalidării unui mandat care există".  

Un alt amendament a prevăzut cerinţa ca la validare deputaţii şi sena-

torii să depună jurământul ce unna să fie prestat de Preşedintele

României. Şi acest amendament a fost respins de comisie, care aargumentat că textul amendamentului nu are o valoare normativă în

condiţiile în care mandatul parlamentar se naşte ca turnare a voinţei

electoramlui. Faţă de practica generală potrivit căreia funcţionam publici,

demnitarii şi alte categorii socioprofesionale sunt obligaţi să depună un j

urământ ca o condiţie a exercitării funcţiei, respectiv  a demnităţii

respective, rezultă că argumentul adus de comisie pentru respingerea

amendamentului privind prestarea jurământului de către membrii celordouă Camere legislative nu a avut niciun fundament ştiinţific. 

Aşa cum am arătat, Legea de revizuire a Constituţiei adoptată în 2003 a

prevăzut obligaţia depunerii jurământului de credinţă de către deputaţi şi

senatori după o formulă care a fost ulterior stabilită prin Legea privind

Statutul deputaţilor şi al senatorilor. 

Articolul 71 incompatibilitati

(1)  Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator. 

(2)  Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu

exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de

membru al Guvernului.

(3)  Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică. 

Page 128: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 128/258

 

Incompatibilităţi 

Sumar:

§ 1. JUSTIFICAREA MĂSURILOR DE PROTECŢIE A MANDATULUI DEPUTAŢILOR ŞI

SENATORILOR;

§  2.  NOŢIUNEA DE INCOMPATIBILITATE A MANDATUITD DE. PARLAMENTAR CU 

ALTE FUNCŢII SAU DEMNITĂŢI PUBLICE; 

§ 3. ÎNCOMPATIBIIITĂŢILE PARLAMENTARE SE STABILESC EXCLUSIV PRIN 

CONSTITUŢIE SAU PRIN LEGE ORGANICĂ; 

§  4.  DEFINIŢIA FUNCŢIEI PUBLICE DE AUTORITATE; 

§   5.   RESTRICŢII PENTRU EXERCITAREA ANUMITOR FUNCŢII LIBERALE;  §   6.  

INCOMPATIBILITATEA CU ANUMITE FUNCŢII PRIVATE; 

§  7.  INCOMPATIBILITATEA DEMNITĂŢII DE DEPUTAT SAU SENATOR CU CEA DE 

MEMBRU ÎN PARLAMENTUL EUROPEAN SAU CU ÎNDEPLINIREA UNEI FUNCŢII ÎNCREDINŢATE DE UN STAT STRĂIN; 

§ 8. ÎNCETAREA STĂRII DE INCOMPATIBILITATE 

COMENTARIU: ---------------——— -----

§ 1.   Justificarea măsurilor de protecţie a mandatului 

d eputaţilor şi senatorilor  

  în toate constituţiile sunt stabilite dispoziţii speciale care au rolul de a

asigura independenţa membrilor Parlamentului şi protecţia mandatului de

ales al poporului. Tradiţional, sunt utilizate trei categorii de protecţie:

incompatibilităţile, imunitatea parlamentară şi indemnizaţia. 

Page 129: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 129/258

 

  în sistemul nostru constituţional, deputaţii şi senatorii se bucură de

independenţă totală faţă de celelalte structuri statale. Aleşii poporuluiexercită pe durata mandatului prerogativele autorităţii publice, ceea ce

  justifică măsurile de protecţie stabilite de Constituţie, precum şi de cele

două regulamente ale Camerelor legislative. Regulamentul Camerei

Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea nr. 8/1994, prevedea în art. 171 alin.

(1) că   „în timpul mandatului, deputatul se află în exerciţiul autorităţii 

 publice". Textul regulamentar avea rolul să servească ca suport juridic

pentru sancţionarea oricărei fapte „prin care se aduce atingere onoarei ori reputaţiei unui deputat, precum şi ameninţarea sau actele de violenţă

săvârşite împotriva acestora, în legătură cu activitatea pe care o

desfăşoară". 

Textul citat a fost declarat neconstituţional prin Decizia Curţii

Constituţionale nr. 45/1994, care a considerat că prin această dispoziţie

regulamentară se contravine prevederilor art. 16 din Constituţie, creându-

se privilegii unor anumite categorii de cetăţeni. După cum se poate însăobserva, alin. (1) al art. 171 din Regulamentul Camerei Deputaţilor nu

contravenea cu nimic Constituţiei. Mai mult, era o prelungire a

caracterizării constituţionale a Parlamentului ca autoritate publică. Nu

poate fi vreo îndoială că atribuţiile deputaţilor şi senatorilor sunt atribuţii

de autoritate, circumscrise rolului şi funcţiilor Parlamentului. 

De altfel, Parlamentul nu a ţinut seama de decizia Curţii Consti-

tuţionale, deşi aceasta este generală şi obligatorie pentru toate autorităţile

publice. Textul prevăzut în art. 171 alin. (1) din Regulamentul Camerei

Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea nr. 8/1994 şi declarat neconstituţional

de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 45/1994, a fost reiterat în art.

26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al

senatorilor, potrivit căruia   „pe durata exercitării mandatului de parla-

mentar deputaţii şi senatorii sunt purtători ai autorităţii publice de stat;

orice faptă prin care se aduce atingere onoarei ori reputaţiei unui deputat 

Page 130: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 130/258

 

sau senator, ca şi ameninţarea ori actele de violenţă săvârşite împotriva

acestuia, în legătură cu exercitarea mandatului, se pedepsesc confonndispoziţiilor Codului penal privind infracţiunile contra autorităţii". 

Prin economia sa, art. 71 din Constituţie este sediul regimului juridic al

incompatibilităţilor parlamentare. Art. 71 alin. (2) din Constituţie ridică o

problemă de principiu, şi anume cea a raportului între „calitatea de

deputat sau de senator", care reprezintă o demnitate publică, şi cea de

funcţie publică, la care face referire textul citat. Demnitatea publică este o

categorie cu un sens larg, referindu-se la persoane care îndeplinesc funcţiide autoritate atât în cadrul puterii legislative, cât şi în cea executivă şi

chiar judecătorească. Termenul de funcţie publică este mult mai precis şi

aparţine, în special, sferei de reglementare a dreptului administrativ, care

apreciază că, în general, o autoritate publică cuprinde structural trei

elemente: o anumită competenţă (sferă de atribuţii şi proceduri

corespunzătoare);  anumite mijloace materiale şi financiare; un anumit

personal specializat şi dispus pe criterii ierarhice în departamente, direcţii,servicii ş.a. (A se vedea Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ,

voi. 1, Editura AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 525).

§ 2. Noţiunea de incompatibilitate a mandatidui de parlamentar cu

alte funcţii sau demnităţi publice 

Intr-o definiţie de dicţionar, incompatibilitatea exprimă interdicţia ca

cineva să poată exercita în acelaşi timp două activităţi sau funcţii, inclusiv

Page 131: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 131/258

 

demnităţi publice, care prin caracterul lor sunt contradictorii. In general

mandatul parlamentarilor este incompatibil cu exercitarea concomitentăde către aceştia a unei alte funcţii sau deranităţi publice. Ideea

incompatibilităţii între diferite funcţii, activităţi sau demnităţi publice nu

este nouă. Ea a fost enunţată şi susţinută încă din antichitate, între alţii de

Aristotel. Astfel, în lucrarea sa „Politica", gânditorul grec nota:   „Se mai 

 poate critica şi cumulul funcţiilor, care la Cartagena trece drept o mare

cinste. Un om nu poate împlini bine decât o singură treabă. Este datoria

legiuitorului să stabilească această diviziune a slujbelor şi să nu ceară dela aceeaşi persoană să cânte din flaut şi să facă încălţăminte"  (Aristotel,

Politica, Cultura Naţională, Bucureşti, 1924, p. 90). 

Incompatibilitatea nu se confundă cu neeligibilitatea, care înseamnă

lipsa vocaţiei unei persoane de a candida în alegerile parlamentare sau

locale. Astfel, sunt neeligibili (nu pot li aleşi) pentru că le este interzisă

asocierea în partide politice: judecătorii Curţii Constituţionale, Avocatul

Poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categoriide funcţionari publici, stabilite prin lege organică. Dacă aceste categorii de

persoane au intenţia de a candida pentru un mandat de deputat sau

senator, trebuie să renunţe la calitatea ce îi face neeligibili, cel mai târziu

până Ia data depunerii candidaturii. 

Spre deosebire de ineligibilitate, care împiedică depunerea candidaturii,

categoria de incompatibilitate permite participarea la alegeri, dar

candidatul care a obţinut mandatul de deputat sau de senator trebuie să

opteze pentru demnitatea publică de parlamentar sau pentru funcţia

incompatibilă cu aceasta. (A se vedea Jaques Cadart, Institiaions

 politiques et droil cunstitutiunnel, voi. 2, Economica, Paris, 1990, p. 1215-

1216). Aceeaşi logică constituţională se aplică în cazul în care pe parcursul

exercitării mandatului un deputat sau senator devine incompatibil din

cauza cumulului cu o anumită funcţie sau activitate aflată în contradicţie

cu natura mandatului parlamentar.

Page 132: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 132/258

 

Prin esenţa lor, neeligibilităţile sunt de natură constituţională, întrucât

doar Constituţia le enumera, în art. 37, raportat la art. 40  alin. (3) dinLegea fundamentală. In  schimb, incompatibilităţile au atât o natură

constituţională, unele dintre ele fiind prevăzute în art. 71 alin. (1) şi alin.

(2), cât şi una legală, Parlamentul fiind competent, potrivit art. 71 alin.

(3), să stabilească alte incompatibilităţi prin lege organică. 

§ 3. Incompatibilităţile parlamentare se stabilesc exchisiv prin

Constituţie sau prin lege organică 

Este de esenţa incompatibilităţilor ca acestea să fie stabilite printr-o

soluţie legislativă de nivel constituţional sau adoptată de Parlamentul

ordinar. Incompatibilităţile nu pot fi deduse din practică, întrucât acest

demers ar da naştere la abuzuri pentru a-i împiedica pe parlamentari să

desfăşoare anumite activităţi. Tezele proiectului de Constituţie au optat

pentru soluţia ca incompatibilităţile deputaţilor şi senatorilor să fie stabilite

printr-o lege organică. Proiectul de Constituţie a respins această opţiune şi

a stabilit cadrul de reglementare a regimului incompatibilităţilor, păstrat şi

 în Constituţia revizuită în 2003. 

Dispoziţiile constituţionale privind incompatibilităţile sunt introduse

dintr-un sentiment de moralitate politică; se urmăreşte îndepărtarea din

Parlament a oamenilor de afaceri, care înţeleg să-şi pună influenţa în

serviciul intereselor particulare şi în detrimentul intereselor colective.

(Paul Negulescu, Principiile fundamentale ale Constituţiei din 27 Februarie

193S, Atelierele Zanet Corlăţeanu, Bucureşti, 1939, p 126). 

Page 133: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 133/258

 

$ 4. Definiţia funcţiei publice de autoritate 

Textul art. 71 alin. (2) din Constituţie este foarte clar:   „calitatea de

deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii 

  publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvemidiu".

Constituţia interzice, astfel, formal cumulul mandatului de parlamentar cu

oricare altă funcţie publică de autoritate cu excepţia menţionată. 

Calificarea termenului de „funcţie publică de autoritate" este exclusivteoretică, nemaifund necesar, după părerea noastră, să intervină Legi-

uitorul ordinar pentru a exemplifica funcţii publice de autoritate incompat-

ibile cu mandatul de deputat sau senator. Parlamentul poate însă să

stabilească prin lege organică orice alte incompatibilităţi cu mandatul de

parlamentar, dar nu cu funcţii publice de autoritate, ci cu orice alte funcţii

publice, în special cu funcţii private. De altfel, în Legea nr. 161/2003,

precum şi în Legea nr. 96/2006 au fost prevăzute incompatibilităţi ale

mandatului parlamentar cu funcţii din econoirue, care sunt funcţii private. 

In ceea ce priveşte regimul de incompatibilitate a calităţii de deputat

sau senator cu orice funcţii publice de autoritate, trebuie subliniat că rolul

esenţial al acesteia este de a asigura independenţa parlamentarilor în

exercitarea mandatului încredinţat de popor şi, totodată, buna funcţionare

a anumitor servicii publice, care ar fi astfel periclitată, dacă funcţionarul

public ar fi în acelaşi timp şi parlamentar. 

Prin cumularea mandatului de parlamentar cu oricare altă funcţie publică

de autoritate sau chiar cu o funcţie privată, ipotetic stabilită prin lege

specială, deputatul sau senatorul ar putea intra în conflict cu prerogativele

şi obligaţiile sale parlamentare. S-ar putea produce chiar o confuzie de

atribuţii legislative şi executive ori chiar jurisdicţionale încredinţate

aceleiaşi persoane, deputat sau senator.

Page 134: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 134/258

 

Pe de altă parte, prin regimul de incompatibilităţi se evită ca deputatul

sau senatorul, derogând de la obligaţiile sale de ales al poporului, sădevină obedient faţă de pretenţiile Executivului, care l-ar salariza pentru

  îndeplinirea unei funcţii publice de autoritate pe timpul exercitării

mandatului său parlamentar. 

O altă problemă teoretică şi, totodată, practică, de discutat în legătură

cu regimul incompatibilităţilor stabilit de art. 71 din Constituţie, este dacă

Legiuitorul Constituant a avut   în vedere exclusiv funcţiile publice de

autoritate sau şi anumite funcţii private. O asemenea problemă ipoteticăpoate fi pusă întrucât art. 71 alin. (3) din Constituţie, disociat de alin. (2)

al aceluiaşi articol, conţine o formulare generală: „A/te incom patibilităţi se

stabilesc prin lege organică". Pe această cale şi respectându-se numai

condiţia constituţională privind natura organică a legii prin care s-ar stabili

alte incompatibilităţi, a fost posibil ca Legiuitorul să prevadă ulterior

adoptării Constituţiei că mandatul de deputat sau senator este

incompatibil cu anumite funcţii private. Deşi principiul general în materie este compatibilitatea mandatului

parlamentar cu activităţile private, dată fiind formularea generală din art.

71 alin. (3) din Constituţie, s-a putut admite ca printr-o lege organică să

fie prevăzute astfel de incompatibilităţi. Totuşi, în selectarea unor astfel de

funcţii private (incompatibile cu mandatul de parlamentar) este necesar să

se acorde o atenţie deosebită pentru a nu se extinde regimul

incompatibilităţilor la orice funcţie privată. O asemenea manieră de

abordare a regimului de incompatibilităţi ar duce la abuzuri, la

  împiedicarea unor parlamentari incomozi să-şi exercite mandatul,

obligându-i, în ultimă instanţă, să renunţe la acesta în beneficiul funcţiei

private incompatibile.

In Tezele proiectului de Constituţie s-a prevăzut că regimul incompa-

tibilităţilor deputaţilor şi senatorilor va ii stabilit printr-o lege organică. In

dezbaterile parlamentare s-a propus, însă, ca sediul materiei privind

Page 135: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 135/258

 

drepturile şi îndatoririle membrilor Camerelor (inclusiv incompati-bilităţile)

să-1 constituie Constituţia. Propunerea nu a fost, însă, acceptată deAdunarea Constituantă, care a respins şi o altă propunere vizând stabilirea

incompatibilităţilor prin Constituţie, şi nu printr-o lege.

Supusă la vot teza nr. 5 din proiectul de Teze („Drepturile şi îndatoririle

 parlamentarilor, precum şi incompatibilităţile acestora sunt stabilite printr -

o lege organică"), a fost aprobată de Adunarea Constituantă. Totuşi, în

proiectul de Constituţie s-a optat pentru soluţia reglementării constitu-

ţionale a regimului incompatibilităţilor parlamentare. Art. 67 din proiectavea următoarea formulare: 

 „Incompatibilităţi  

(1) Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator. 

(2) Calitatea de deputat sau de senator este incompatibila cu

exercitarea oricărei  

funcţii publice de autoritate, cu excepţia cele de membru al Guvermdui. 

(3)  Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică. "  

Textul din proiectul de Constituţie a fost adoptat de Adunarea Con-

stituantă. In art. 71 alin. (1), Constituţia prevede că nimeni nu poate fi, în

acelaşi timp, deputat şi senator. Raţiunea acestei interdicţii este clară:

Parlamentul României fiind bicameral, fiecare Cameră îşi desfăşoară

activitatea în mod autonom faţă de cealaltă. Ca atare, activitatea

deputaţilor şi cea a senatorilor, deşi se completează una pe alta, sunt

separate.

In afară de această incompatibilitate expresă, Legiuitorul Constituant a

prevăzut în art. 71 alin. (2) că demnitatea de deputat sau de senator este

incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu

excepţia celei de membru al Guvernului. 

Page 136: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 136/258

 

Un caz special de incompatibilitate este reglementat în Hotărârea

Parlamentului nr. 30 din 23 iunie 1993 privind organizarea şi funcţionareaComisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru

exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de

Informaţii. In art. 1 alin. (4) din această hotărâre se prevede că membrii

comisiei (deputaţi şi senatori) nu pot race parte din Guvern. Este evident

că prin acest text Hotărârea Parlamentului nr. 30/1993 excede pre-

vederilor art. 71 alin. (2) din Constituţie, care prevede cumulul mandatului

de parlamentar cu cel de membru al Guvernului.  înainte de a analiza conceptul de „funcţie publică de autoritate",

trebuie spus că este de esenţa regimului parlamentar posibilitatea

cumulului calităţii de deputat sau senator cu funcţia de membru al

Guvernului. Cu toate acestea, având în vedere caracterul semiprezidenţial

al regimului politic instituit prin Constituţia din 1991, ar fi fost de preferat

să nu se fi permis cumulul celor două demnităţi publice. De altfel, aşa cum

rezultă şi din practica parlamentară, sarcinile executive ale membrilorGuvernului care cumulează funcţia guvernamentală cu demnitatea de

deputat sau senator nu permit întotdeauna acestora să se implice, la fel ca

ceilalţi parlamentari, în activitatea Camerelor ai căror membri sunt.

Regulamentele Camerelor conţin prevederi clare în ceea ce priveşte

participarea acestora la dezbaterile parlamentare. De pildă, în art. 212

alin. (5) din Regulamentul Camerei Deputaţilor se prevede că prezenţa

deputaţilor, dacă sunt şi membri ai Guvernului, la lucrările în plen ale

Camerei este obligatorie la deschiderea şi închiderea sesiunilor, la

dezbaterea şi adoptarea proiectelor de legi şi a propunerilor legislative din

sfera lor de competenţă, la desfăşurarea orei ministeriale consacrate

 întrebărilor şi răspunsurilor la întrebări, la dezbaterea interpelărilor privind

politica ministerului de care răspund, la prezentarea rapoartelor şi

declaraţiilor politice ale primului-ministru.

Page 137: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 137/258

 

 în ceea ce priveşte categoria de „funcţii publice de autoritate", aceasta

nu poate fi explicată satisfăcător fără a ne raporta la alte concepte, cumar fi „serviciu public", „act de autoritate", „acte de gestiune". 

Prin serviciu public se înţelege o activitate prevăzută expres la nivelul

statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, pusă la dispoziţia publi-

cului, în scopul de a satisface în mod regulat şi continuu nevoi cu caracter

general, care nu ar putea fi soluţionate deplin şi în permanenţă prin

iniţiativa particulară. Atragem atenţia că serviciul public este o activitate,

şi nu organismul care o exercită. Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, statul îşi îndeplineşte

funcţiile sale prin intermediul unor structuri organizatorice alcătuite dintr-o

sumă de servicii publice cu ajutorul cărora el poate legifera, poate

administra şi poate soluţiona litigiile. 

Actul de autoritate este definit cu predilecţie în doctrina de drept

administrativ. Astfel, actul (administrativ) de autoritate este actul juridic

  îndeplinit de un funcţionar public prin care acesta, acţionând în numeleputerii suverane şi al autorităţii statului, ordonă, comandă, interzice altor

subiecte de drept, care sunt obligate să se supună. Aşa cum s-a arătat în

doctrina dreptului administrativ, actul administrativ de autoritate este o

manifestare de voinţă făcută de organul administrativ competent, prin

care se creează o situaţie juridică generală sau individuală guvernată de

norme de drept public, în care găsim ideea de dominaţie şi comandă.

Funcţionarii administrativi exercită, însă, ca orice persoană particulară, şi

acte de gestiune. Acestea sunt acte de administrare a patrimoniului unei

autorităţi publice. 

Actul administrativ de gestiune este, la fel ca şi actul de autoritate, tot

o manifestare de voinţă făcută de un organ competent, dar în scopul

creării unei situaţii juridice cu caracter patrimonial, reglementată de

dreptul privat.

Page 138: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 138/258

 

Actele de autoritate pot fi îndeplinite nu numai de puterea executivă

sau de administraţia publică, ci şi de puterea legislativă. Astfel, legileadoptate de Parlament sunt acte de putere (autoritate) publică. Prin ele se

urmăreşte un interes general. De asemenea, legile conţin reguli general

obligatorii şi impersonale a căror nerespectare atrage după sine sancţiuni

legale. Bugetul de stat, de pildă, este un act de autoritate adopta t în

forma legii.

Faţă de cele arătate, se poate conchide că în înţelesul art. 71 alin. (2)

din Constituţie funcţiile publice de autoritate sunt cele prin careautorităţile publice exercită, potrivit competenţelor ce li s-au conferit,

atribuţii de comandă. Funcţiile publice de autoritate la care face trimitere

art. 71 alin. (2) din Constituţie pot fi elective sau neelective. Evident, nu

ne referim exclusiv Ia Parlament, Guvern şi instanţe judecătoreşti. Sunt şi

alte autorităţi publice care exercită atribuţii de comandă,' deşi nu fac parte

din sistemul puterii. Ne referim, în acest sens, la Curtea Constituţională,

Curtea de Conturi sau chiar la Avocatul Poporului, care au vocaţia să

emită acte de autoritate. 

O altă constatare care rezultă din art. 71 alin. (2) din Constituţie este

că funcţiile publice care nu au caracter de autoritate nu constituie

incompatibilităţi cu calitatea de deputat sau senator. De pildă, funcţia de

bibliotecar sau de muzeograf ori de profesor sunt funcţii publice, dar nu

presupun exerciţiul autorităţii statului. Asemenea funcţii sunt pe deplin

compatibile, cu demnitatea de parlamentar. De altfel, în practica

parlamentară, Birourile permanente ale celor două Camere legislative au

aprobat cumulul calităţii de deputat şi, respectiv, senator cu funcţii

didactice, activităţi ştiinţifice şi de cercetare ş.a. 

Page 139: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 139/258

 

# 5. Restricţii pentru exercitarea anumitor funcţii LIBERALE  

Deseori, în practica parlamentară s-a pus problema compatibilităţii

demnităţii de senator ori deputat cu exercitarea unei activităţi liberale,

cum este cea de avocat, atunci când avocatul având calitatea de

parlamentar pledează ca apărător în anumite procese. Sigur, în aceste

cazuri, incompatibilitatea are raţiuni morale şi mai puţin legale. S-a spus

că implicarea parlamentarilor în anumite procese penale în calitate deapărători ai unor persoane acuzate de săvârşirea de infracţiuni deosebit de

grave, precum cele de corupţie, trafic de persoane sau de droguri, spălare

de bani etc, pot avea un impact nefavorabil în privinţa modului de

percepţie a Parlamentului de către cetăţeni. De asemenea, din aceeaşi

perspectivă s-a pus problema existenţei unui vădit conflict de interese

atunci când parlamentarul (în calitate de avocat) ar pleda într-o cauză

civilă sau comercială împotriva statului român. Pentru a întări indepen-denţa parlamentarilor s-a propus chiar instituirea unui Registru Public al

Intereselor Parlamentarilor care să cuprindă declaraţiile acestora privind

interesele personale care ar putea să îi influenţeze în formularea unor

propuneri legislative.

Printr-o completare a Legii nr. 161/2003 făcută prin Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr. 77/2003, aprobată prin Legea nr. 280/2003, s-a

precizat că deputatul sau senatorul care pe durata exercitării mandatului

de parlamentar doreşte să exercite şi profesia de avocat nu poate să

pledeze în cauzele ce se judecă de către judecătorii sau tribunale şi nici nu

poate acorda asistenţă juridică la parchetele de pe lângă aceste instanţe.

Potrivit aceleiaşi completări, deputaţilor sau senatorilor avocaţi li se

interzice să acorde asistenţă juridică învinuiţilor sau inculpaţilor şi nici nu îi

pot asista în instanţe în cauze penale privind: 

Page 140: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 140/258

 

a) infracţiunile de corupţie, infracţiunile asimilate infracţiunilor de

corupţie, infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie,precum şi infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor

Europene, prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,

descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi

completările ulterioare;

b) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 143/2000 privind combaterea

traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările

ulterioare;c) infracţiunile privind traficul de persoane şi infracţiunile în legătură cu

traficul de persoane, prevăzute în Legea nr. 678/2001 privind prevenirea

şi combaterea traficului de persoane, cu modificările şi completările

ulterioare; infracţiunea de spălare a banilor, prevăzută în Legea nr.

656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, cu

modificările ulterioare; 

d)infracţiunile contra siguranţei statului, prevăzute în art. 155-173 din

Codul penal;

0 infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei, prevăzute în art. 159-

272 din Codul penal;

g) infracţiunile contra păcii şi omenirii, prevăzute în art. 356-361 din

Codul penal.

Deputatul sau senatorul aflat într-o astfel de situaţie nu poate săpledeze în cauzele civile sau comerciale împotriva statului, a autorităţilor

sau instituţiilor publice, a companiilor naţionale ori a societăţilor naţionale

 în care acestea sunt părţi. De asemenea, nu poate să pledeze în procesele

intentate statului român, în faţa instanţelor internaţionale. 

Potrivit Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor şi

celor două regulamente ale Camerelor, calitatea de deputat sau senator

este incompatibilă cu funcţia de Preşedinte al României. Regulamentele

Page 141: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 141/258

 

Camerelor şi Legea nr. 96/2006 conţin, totodată, prevederi exprese

privind regimul concret al incompatibilităţilor şi soluţionarea stărilor deincompatibilitate ale membrilor Parlamentului. Este clar că incompati-

bilităţile deputaţilor nu pot diferi de cele ale senatorilor. 

# 6. Incompatibilitatea cu anumite funcţii private 

Legea nr. 96/2006 a prevăzut în art. 15 alin. (1) că demnitatea de

deputat sau de senator este incompatibilă cu următoarele funcţii: 

a) preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator,

membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţi comerciale,

inclusiv bănci ori la alte instituţii de credit, la societăţi de asigurare şi la

cele financiare, precum şi în instituţii publice; 

b) preşedinte sau secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau

asociaţilor la societăţile comerciale prevăzute la lit. a) de mai sus; 

c) reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor

comerciale prevăzute la lit. a); 

d) manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor

autonome, companiilor şi societăţilor naţionale; 

e) comerciant persoană fizică; 0 membru al unui grup de interes

economic, definit conform legii.Funcţiile respective au fost declarate incompatibile cu demnitatea 

de deputat şi senator şi de Legea nr. 161/2003. 

$ 7.   Incompatibilitatea demnităţii de deputat sau senator cu cea

de membrii în Parlamentul European sau cu îndeplinirea unei 

funcţii încredinţate de un stat străin 

Page 142: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 142/258

 

Totodată, Legea nr. 96/2006 a prevăzut în art. 16 alin. (2) şi (3) şi alte

incompatibilităţi. Astfel, calitatea de deputat sau de senator esteincompatibilă cu calitatea de membru cu drepturi depline în Parlamentul

European şi, respectiv, cu o funcţie publică încredinţată de un stat străin,

cu excepţia acelor funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care

România este parte.

Incompatibilitatea mandatului de deputat sau senator cu cea de

membru al Parlamentului European este evidentă nu numai din punct de

vedere legal. Exercitarea oricăruia dintre cele două tipuri de mandat poatefi pentru anumite perioade simultană, ceea ce este o imposibilitate de

fapt. Problema acestui gen de incompatibilitate ridică, însă, unele

probleme de natură constituţională, la care ne vom referi în continuare. 

Dacă art. 71 alin. (2) din Constituţie se referă la „oricare funcţii publice

de autoritate", această precizare constituţională dispensează Parlamentul

ordinar de excesul legislativ prin care ar stabili o anume funcţie publică de

autoritate, cum ar A, de pildă, cea de europarlamentar. Logica acestui textconstituţional ne duce la concluzia că în sfera „oricărei funcţii publice de

autoritate" intră şi funcţia de „membru cu drepturi depline în Parlamentul

European". Ca atare, incompatibilitatea mandatului de parlamentar cu cel

de europarlamentar a fost soluţionată încă din momentul aprobării

Constituţiei din 1991. Această interpretare este conformă Deciziei

Consiliului Uniunii Europene din 23 septembrie 2002, privind modificarea

actului referitor la alegerea europarlamentarilor prin vot universal direct,

care a stabilit că începând cu alegerile din 2004 există incompatibilitate

  între calitatea de membru al Parlamentului European şi calitatea de

membru al unui parlament naţional. Rezultă din această logică că art. 16

alin. (2) din Legea nr. 96/2006, prin care se stabileşte incompatibilitatea

mandatului de deputat şi senator în Parlamentul României cu demnitatea

de membru cu drepturi depline în Parlamentul European se suprapune pe

Page 143: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 143/258

 

un text constituţional deja existent care interzice implicit acelaşi tip de

cumul.Problema cumulului de reglementare privind statutul deputaţilor şi al

senatorilor (constituţională şi legală) nu este, însă, simplă, dacă ipotetic

nu analizăm calitatea de membru al Parlamentului Etiropean ca fiind o

funcţie publică de autoritate. Analizat din această perspectivă teoretică de

laborator experimental, art. 16 alin. (2) din Legea nr. 96/2006.nu se

suprapune pe textul art. 71 alin. (2) din Constituţie, ci reglementează un

ca: particular de incompatibilitate care excede art. 71 din Constituţie. Inacest caz, însă, va trebui să admitem, fără susţinerea unor argumente, că

funcţia de europarlamentar nu ar fî o funcţie publică de autoritate. 

Sensul etimologie comun al funcţiei publice de autoritate face trimitere

directă şi exclusivă la autoritatea unui stat determinat. Europar-lamentarii

nu reprezintă, însă, statul al căror cetăţeni sunt, ci naţiunea. Nici

parlamentarii români nu reprezintă statul român, ci pe cetăţenii români.

Europarlamentarii români nu vor fi purtătorii suveranităţii şi autorităţii

statului român, nu vor îndeplini o funcţie publică la care face trimitere art.

16 alin. (3) din Constituţie. De altfel, se ştie că pot candida la alegerile

pentru desemnarea europarlamentarilor şi persoane care au cetăţenie

română, dar sunt cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene şi au

domiciliul sau reşedinţa în România. Nicio autoritate publică din România

nu va avea control asupra activităţii europarlamentarilor, or, acest gen de

raport este relevant pentru orice funcţie publică de autoritate. 

Potrivit reglementărilor comunitare, incompatibilităţile mandatului de

europarlamentar se raportează la calitatea acestuia de membru în

guvernele naţionale ale statelor membre ale Uniunii sau de membru al

Consiliului, Comisiei, Curţii de Justiţie, Curţii de Conturi, Consiliului

Economic şi Social, Consiliului Concurenţei, Consiliului Consultativ al CECA

sau de oficial sau funcţionar administrativ al instituţiilor comunitare sau al

unui organ de pe lângă acestea ori a grefei Curţii de Justiţie. 

Page 144: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 144/258

 

Europarlamentarii nu reprezintă statul român, ţara ca atare, ci pe

cetăţenii acesteia şi nu numai pe ei.  încă de la constituirea în 1951 a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi

Oţelului s-a prevăzut înfiinţarea unei Adunări comune compuse din

  „reprezentanţi ai popoarelor reunite în Comunitate". Calitatea membrilor

Adunării, devenită oficial Parlamentul European prin Actul Unic European

adoptat în 1986, nu s-a schimbat din 1951 până în prezent: ei sunt

reprezentanţi direcţi ai cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene,

căpătând o legitimitate identică cu cea a membrilor parlamentelornaţionale, cu diferenţa că Uniunea excede organizării politice statale.

Fiecare europarlamentar în parte este reprezentantul tuturor cetăţenilor

Uniunii Europene. In aceste condiţii, este de neconceput ca europarla-

mentarii români să reprezinte România în Parlamentul European. 

Un argument în acest sens este şi art. 189 al Tratatului privind

instituirea Comunităţilor Europene, care califică membrii Parlamentului 

European ca reprezentanţi ai popoarelor reunite în Comunitate. Şi

articolul 1-20 al Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa

prevede expres că Parlamentul European este format din reprezentanţii

cetăţenilor Uniunii. 

Prin Legea nr. 161/2003 s-a prevăzut că, în mod excepţional, Biroul

permanent al Camerei Deputaţilor sau Senatului, la propunerea

Guvernului şi cu avizul comisiilor juridice, poate aproba participarea

deputatului sau a senatorului ca reprezentant al statului în adunarea

generală a acţionarilor ori ca membru în consiliul de administraţie al

regiilor autonome, companiilor sau societăţilor naţionale, instituţiilor

publice ori al societăţilor comerciale, inclusiv al băncilor sau al altor

instituţii de credit, al societăţilor de asigurare şi al celor financiare, de

interes strategic sau în cazul în care un interes public impune aceasta.

Legea nr. 96/2006 interzice expres în art. 17 folosirea numelui uneipersoane însoţit de calitatea sa de deputat sau de senator în orice acţiune

Page 145: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 145/258

 

publicitară privitoare la orice societate comercială, financiară ori

industrială sau altele asemenea cu scop lucrativ. 

§ 8. încetarea stării de incompatibil itate

Deputatul sau senatorul care la data intrării în exerciţiul mandatului şi

după validare se află într-una dintre incompatibilităţile prevăzute de Legea

nr. 96/2006 sau de alte legi speciale, va informa în scris în termen de 15

zile, Biroul permanent al Camerei din care face parte, despre această

situaţie. In termen de 30 de zile de la expirarea acestui termen, deputatul

sau senatorul va opta între mandatul de deputat sau de senator şi funcţia

ori funcţiile incompatibile, demisionând potrivit opţiunii sale. în cazul în

care deputatul sau senatorul nu şi-a exprimat opţiunea, este considerat

demisionat de drept. Situaţia se aduce la cunoştinţa Camerei, care

constată demisia de drept. Hotărârea Camerei de constatare a demisiei şi

declarare a locului vacant se publică în Monitorul Oficial al României,

Partea I.

Locul devenit vacant ca urmare a demisiei va fi ocupat prin alegeri

parţiale organizate, potrivit Legii electorale, în colegiul uninominal în care

locul de parlamentar a devenit vacant.

Procedura de declarare a scării de incompatibilitate se completează cu -dispoziţiile corespunzătoare cuprinse în regulamentul fiecărei Camere.

Cazurile de incompatibilitate sunt trimise spre examinare Comisiei juridice,

de disciplină şi imunităţi a Camerei Deputaţilor sau, respectiv, a Senatului,

care va întocmi un raport. Propunerile comisiei se aprobă de Cameră cu

votul majorităţii membrilor săi. Dacă deputatul sau, după caz, senatorul a

făcut să înceteze cauza de incompatibilitate după sesizarea comisiei, se va

Page 146: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 146/258

 

lua act de aceasta în procesul-verbal al şedinţei; asemenea cazuri nu se

trec în raportul comisiei.Deşi nici Constituţia, nici regulamentele parlamentare nu conţin referiri

la conflictul de interese, acesta este reglementat prin lege. In acest sens,

Legea nr. 161/2003 prevede că prin conflict de interese se înţelege

situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie

publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea

influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit

Constituţiei şi altor acte normative. Principiile care stau la baza preveniriiconflictului de interese în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor

publice, aşa cum acesta este definit prin lege, sunt: imparţialitatea,

integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public. 

Conflictul de interese apare în situaţia în care o persoană care deţine o

funcţie publică are un interes personal care ar putea influenţa îndeplinirea

cu obiectivitate a sarcinilor care îi revin. Conflictul de interese presupune

un interes personal: de cele mai multe ori acesta este de natură

financiară, dar poace îmbrăca şi o altă formă. De pildă, se poate urmări

obţinerea unor avantaje pentru soţ/soţie sau copil. Conflictul apare în

momentul în care interesul personal se opune exercitării cu obiectivitate a

funcţiei publice. Principiile fundamentale care stau la baza conflictului de

interese sunt acelea ale imparţialităţii şi principiul integrităţii.

Parlamentarii aflaţi într-o asemenea situaţie ar trebui să-şi declare

interesele.

Declaraţia de interese este un concept deosebit de complex, de

sorginte britanică, strâns legat de acela al conflictului de interese. Această

noţiune pune mai mult accent pe eventualele relaţii financiare şi econom-

ice care ar putea afecta independenţa şi imparţialitatea membrilor Par-

lamentului decât pe riscul îmbogăţirii fără justă cauză. Modelul francez se

fundamentează pe principii diferite, relevând un grad mare de neîncredere

  în ocupanţii funcţiilor publice faţă de modelul britanic. Aşadar, dacă

Page 147: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 147/258

 

principala preocupare a sistemelor care au adoptat modelul declaraţiilor de

interese este aceea de a promova transparenţa, preocuparea modeluluibazat pe declaraţiile de avere este aceea de a lupta împotriva corupţiei. 

Articolul 72

Imunitatea parlamentară

(1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru

voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

(2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi uimişi în judecată penală

pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice

exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi

sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea

lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de

 judecată aparţine înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 

(3)  în caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi

şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe

preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei, in cazul în care

Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispuneimediat revocarea acestei măsuri. 

Sumar:

§ 1. Reglementarea imunităţii parlamentare în proiectul de 

Constituţie; 

§ 2. Noţi -unea de imunitate parlamentară; 

Page 148: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 148/258

 

§3. Ce se înţelege prin opinie politică în sensul art. 72 alin. (1) din

Constituţie'; § 4. Diferenţa mire opinie politică şi declaraţie politică; 

§ 5. Definiţia legală a imunităţii parlamentare;

§ 6. Noua reglementare a imunităţii parlamentare în Constituţia revizuită. 

Comentariu: ____________________

§ 1. Reglementarea imunităţii parlamentare în proiectul de

Constituţie 

In Tezele proiectului de Constituţie nu s-a făcut nicio referire la

instituirea regimului imunităţii parlamentare. In cadrul dezbaterilor

Constituantei pe marginea propunerilor de reglementare constituţională

făcute în Teze, s-a abordat şi problema imunităţii parlamentare. Astfel, laTeza nr. 4 ref eritoare la compunerea Senatului, deputatul Vasile Şuţu a

propus includerea unui alineat distinct, potrivit căruia „membrii Parla-

mentului nu pot fi urmăriţi pentru opiniile şi voturile exprimate în perioada

exercitării mandatului de deputat". (A se vedea  Geneza Constituţiei 

României, 1991, Lucrările Adunării Constituante, Regia Autonomă

  „Monitorul Oficial", Bucureşti, 1998, p. 466). Comisia însărcinată cu

redactarea proiectului de Constituţie a examinat propunerea făcută şi a

propus două texte (art. 68 şi  art. 69) pentru reglementarea imunităţii

parlamentare: unul consacrat imunităţii ca atare, care reglementa, de

fapt, inviolabilitatea parlamentară, şi altul care, sub denumirea de

 „independenţa opiniilor", statua lipsa răspunderii juridice a deputaţilor şi

senatorilor pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în

exercitarea mandatului.

Page 149: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 149/258

 

La primul text (art. 68) deputatul Miklos Fazakâs a propus un

amendament care a prevăzut dreptul parlamentarului împotriva căruia s-adeclanşat procedura reţinerii, arestării, percheziţionării sau trimiterii în

 judecată penală sau contravenţională de a fi ascultat de către Camera din

care face parte înainte de încuviinţarea de către aceasta a măsurilor re-

spective. Principiul avut în vedere la amendamentul propus s-a bazat pe

ideea că niciun parlamentar nu poate fi reţinut şi nu poate fi trimis în

  judecată fără prealabila sa ascultare de către Camera căreia acesta îi

aparţine. (A se vedea Geneza Constituţiei României. 1991. Lucrările Adunării  

Constituanta, Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 1998, p.

697). Comisia de redactare a proiectului de Constituţie şi-a însuşit acest

amendament, iar Adunarea Constituantă a adoptat art. 68 în formularea

iniţială completată cu amendamentul acceptat. 

§ 2. Noţiunea de imunitate parlamentară 

Rolul măsurilor de protecţie stabilite în art. 72 din Constituţie este de a

garanta deputaţilor şi senatorilor o deplină libertate de acţiune în

exercitarea mandatului cu care au fost învestiţi de alegători şi, în acelaşi

timp, de a-i feri de ipoteticele ingerinţe, ameninţări, intimidări din parteaputerii executive şi chiar din partea alegătorilor, a partidelor politice ce i-

au propus candidaţi ori a unor organisme guvernamentale sau negu-

vernamentale.

Curtea Constituţională a statuat deja în jurisprudenţa sa că, prin locul

ce i s-a rezervat Parlamentului în sistemul autorităţilor publice de către

art. 2 alin. (1) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie, se recunoaşte deputaţilor

şi senatorilor un statut special, cuprinzând, între altele, măsuri de

Page 150: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 150/258

 

protecţie a demnităţii publice pe care o exercită, de natură să le asigure

independenţa şi prestigiul necesar în îndeplinirea atribuţiilor, la adăpost deconstrângeri materiale şi tentaţii de corupţie. Aprecierea Curţii Consti-

tuţionale deturnează însă atenţia de la conţinutul dispoziţiilor legale,

datorită cărora, este adevărat, parlamentarii sunt îndreptăţiţi să

beneficieze de un statut şi o poziţie specială faţă de alţi demnitari şi

funcţionari publici. Nu suntem de acord însă cu aprecierea acestei înalte

autorităţi, potrivit căreia exercitarea onestă a mandatului parlamentar ar fi

condiţionată de eliminarea „constrângerilor materiale" şi a „tentaţiei lacorupţie". Am spune, dimpotrivă, că exercitarea onestă a mandatului

parlamentar ar trebui să fie firească, chiar şi în condiţiile în care ar exista

din partea oricui încercarea de corupţie a unui deputat sau senator.

Respingerea de către un parlamentar a actului de corupţie este mai mult o

problemă de educaţie şi mai puţin una de asigurare constituţională a

imunităţii sale ca reprezentant al poporului. 

Cât priveşte problema constrângerilor materiale, aceasta este practic

exclusă prin dreptul de indemnizaţie lunară şi celelalte drepturi

patrimoniale de care beneficiază deputaţii şi senatorii, la care se adaugă şi

suma forfetară pe care aceştia o primesc lunar din bugetul Camerelor

Parlamentului, care este echivalentă, potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (1)

din Legea nr. 96/2006, cu o indemnizaţie şi jumătate brută. 

Iniţial, art. 69 din Constituţia adoptată în 1991, căruia îi corespunde

art. 72 din Constituţia revizuită şi republicată, era formulat impropriu

 „Imunitatea parlamentară", care ca instituţie tradiţională a dreptului par-

lamentarse prezintă sub două forme: lipsa răspunderii juridice pentru

opiniile politice şi voturile exprimate şi inviolabilitatea membrilor

Parlamentului. In art. 72, Constituţia revizuită se referă, de fapt, la lipsa

răspunderii juridice a deputaţilor şi senatorilor pentru voturile sau opiniile

politice exprimate în exercitarea mandatului.

Page 151: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 151/258

 

Iresponsabilitatea deputaţilor şi senatorilor pentru opiniile politice şi

voturile exprimate este o constantă nu numai pentru dreptul parlamentar  în general, ci şi pentru dreptul nostru constituţional, instituită pentru

prima dată în Constituţia din 1866. Art. 51 din Constituţia adoptată la

 începutul domniei principelui Carol I prevedea că „niciunul dintre membrii

uneia sau celeilalte Adunări nu poate fi urmărit sau prigonit pentru

opiniunile şi voturile emise de dânsul în cursul exerciţiului mandatului

său". Un text similar a fost înscris în art. 54 din Constituţia din 1923,

precum şi în art. 56 din Constituţia din 1938. Evident, imunitatea de care beneficiau parlamentarii pentru voturile

exprimate nu ridica nicio problemă. Nu tot atât de clare erau lucrurile când

se invoca imunitatea pentru opinii, în practică existând chiar dificultăţi de

interpretare a termenului de opinie. (A se vedea Constantin C. Angelescu,

Iresponsabilitatea membrilor Adunărilor legiuitoare,   în „Revista de drept

public", Anul X, 1935, p. 107).

In doctrina mai veche s-a spus că  „oricare ar fi opiniile exprimate de

un membru al Parlamentului în exerciţiul funcţiunii sale, ele nu pot forma

obiectul unei urmăriri judiciare, chiar atunci când ele ar constitui 

infracţiuni evidente, de exemplu , atunci când aceleaşi păreri rostite în

 public de un particular ar putea avea ca rezultat trimiterea în judecată şi 

condamnarea acestuia". (A se vedea Constantin C. Angelescu, op. cit., p.

107).

Trebuie menţionat că aceeaşi interdicţie a fost inclusă în art. 57 din

Proiectul de Constituţie al celor două Principate Române, votat de 

Comisiunea Centrală de la Focşani în şedinţa din 9/21 octombrie 1859,

care nu a intrat, însă, în vigoare niciodată. 

Enunţul art. 72 alin. (1) din Constituţie ridică o serie de aspecte care

se cer clarificate pentru o corectă interpretare şi aplicare a textului

respectiv. Astfel:

Page 152: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 152/258

 

a) constituţia nu distinge caracterul răspunderii juridice. Aceasta poate

fi penală, civilă sau contravenţională. Din prima teză a art. 72 alin. (1) dinConstituţie, rezultă că deputaţii şi senatorii sunt apăraţi de orice tip de

răspundere, cu excepţia răspunderii disciplinare, pentru abateri de această

natură; 

b)   în sfera lipsei răspunderii juridice intră voturile şi opiniile politice 

exprimate în exercitarea mandatului. Opiniile politice se pot materializa, în

principal, în luări de cuvânt de la tribuna plenului Camerelor sau în comisii

pe marginea proiectelor de lege şi a propunerilor legislative ori a altorprobleme transmise Camerelor spre dezbatere potrivit Constituţiei şi

legilor în vigoare, în declaraţii politice, întrebări şi interpelări adresate

membrilor Guvernului, în anchete parlamentare ş.a.; 

c) este obligatoriu ca voturile şi opiniile politice exprimate de un

deputat sau senator să fie circumscrise exercitării mandatului

parlamentar, să aibă legătură cu acesta; 

d)iresponsabilitatea juridică de care beneficiază deputaţii şi senatorii în

condiţiile art. 72 alin. (1) din Constituţie poate fi invocată şi după

 încetarea mandatului parlamentar, când deputatul sau senatorul în cauză

nu mai deţine această demnitate. 

La adăpostul iresponsabilităţii juridice, deputaţii şi senatorii pot acţiona

liber în exercitarea mandatului, ştiind că Executivul nu îi poate sancţiona.

Iresponsabilitatea juridică instituită de Constituant este absolută, dar este

de presupus că abuzul de către aleşii poporului în această materie le poate

atrage răspunderea disciplinară, potrivit regulamentului Camerei

respective.

Ca şi imunitatea parlamentară, iresponsabilitatea juridică este de

ordine publică. Prin urmare, deputatul sau senatorul nu poate renunţa la

ea. In această privinţă Constituantul este categoric. In practica noastră

parlamentară, au fost cazuri când unii deputaţi au declarat în Cameră că

renunţă la beneficiul imunităţii parlamentare. In legătură cu acest aspect,

Page 153: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 153/258

 

trebuie arătat că regimul de imunităţi este de ordine publică, astfel încât

parlamentarii nu pot întreprinde demersuri sau să declare că renunţă laimunitate. Numai Camera are dreptul de a decide în această materie.

Dacă în ceea ce priveşte imunitatea de percheziţie, reţinere sau arestare,

aceasta poate fi ridicată cu încuviinţarea Camerei, iresponsabilitatea

 juridică operează automat, nicio autoritate publică neavând competenţa să

o suspende sau să o anuleze. 

Imunitatea parlamentară reglementată de art. 72 din Constituţie şi

dezvoltată de Legea nr. 96/2006 şi de regulamentele celor două Camereeste o pavăză a deputaţilor şi senatorilor că vor fi la adăpost faţă de orice

 încercări ale puterii executive de a-i intimida, ameninţa, sancţiona pentru

modul în care îşi exercită mandatul. Practic, imunitatea parlamentară

acoperă întreaga activitate desfăşurată de deputaţi şi senatori exclusiv în

exercitarea mandatului. In fapt, este vorba de o reală inviolabilitate a

deputaţilor şi senatorilor. împotriva acestora, Executivul nu poate detanşa

acţiuni judiciare în materie penală sau contravenţională, decât în anumitecondiţii. 

In literatura de specialitate s-a apreciat că în sensul art. 72 alin. (1)

din Constituţie, formele de manifestare ale parlamentarului nu trebuie să

excludă conţinutul mandatului. (A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi 

 proceduri constituţionale. Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 601. în

acelaşi sens, Ioan Muraru în Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu,

Constituţia României. Comentariu pe articole, Editura C. H. Beck,

Bucureşti, 2008, p. 682). 

In cazul unor infracţiuni comise de parlamentari, care nu au legătură

cu exercitarea mandatului, competenţa de judecată aparţine înaltei Curţ i

de Casaţie şi Justiţie. Textul constituţional înscris în art. 72 din Legea fun-

damentală este completat cu prevederi cuprinse în Legea nr. 96/2006 şi

regulamente. Astfel, art. 191 din Regulamentul Camerei Deputaţilor

prevede că deputaţii se bucură de imunitate parlamentară de la data

Page 154: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 154/258

 

eliberării certificatului doveditor al alegerii, sub condiţia validării. Regula-

mentul Senatului nu prevede o asemenea dispoziţie, precizând doar în art.172 alin. (1) că senatorii se bucură de imunitate parlamentară pe toată

durata exercitării mandatului. 

Art. 191 din Regulamentul Camerei Deputaţilor este însă interesant

dintr-un alt punct de vedere, şi anume că extinde protecţia deputaţilor din

momentul eliberării certificatului constatator al alegerii, deşi până la

 întrunirea legală a Camerei Deputaţilor nu îşi pot exercita mandatul.

Aparent este o contradicţie între rolul, scopul inviolabilităţii şi data la caredeputatul beneficiază de imunitate. Astfel, pe de-o parte, deputatul nu are

dreptul să îndeplinească acte, să desfăşoare activitate parlamentară, iar,

pe de altă parte, este inviolabil în condiţiile prevăzute în art. 72 alin. (1)

din Constituţie. în realitate, art. 191 din Regulamentul Camerei

Deputaţilor subliniază o dată în plus importanţa excepţională a mandatului 

de ales al poporului şi cerinţa asigurării acestuia a unui maximum de

libertate în exercitarea atribuţiilor parlamentare. Mai ferm, art. 172 alin. (2) din Regulamentul Senatului precizează cu

valoare de principiu că imunitatea parlamentară are ca scop garantarea

libertăţii de exprimare a senatorului şi protejarea acestuia împotriva

.irmăririlor judiciare abuzive sau şicanatoare. 

§3. Ce se înţelege prin opinie politică în sensul art. 72 alin. (1) dinConstituţie?  

Aşa cum am arătat, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului.

Această calitate trebuie, însă, circumscrisă rolului constituţional şi politic al

Camerei Deputaţilor şi Senatului, ce decurge din principiul separaţiei celor

trei puteri, şi anume de a legifera şi de a controla Guvernul, căruia i-a

Page 155: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 155/258

 

acordat votul de încredere. Prin urmare, protecţia mandatului trebuie

analizată din această perspectivă. Conduita unui parlamentar, opiniile salepolitice se circumscriu funcţiilor ce revin, prin Constituţie Senatului ji

Camerei Deputaţilor. Acesta este şi motivul pentru care Curtea

Constituţională a declarat neconstituţional textul iniţial al art. 22 din Legea

nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, potrivit căruia

 „deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile

sau pentru opiniile politice exprimate în timpul mandatului". Curtea

Constituţională şi-a motivat decizia prin faptul că mandatul de parla-mentarse exercită în Parlament şi în organele sale de lucru, precum şi în

 îndeplinirea misiunilor stabilite de Camere, în conformitate cu legea.

Opiniile politice exprimate de un deputat sau senator trebuie să aibă

legătură nemijlocită cu exercitarea efectivă a mandatului parlamentar.

Altfel, acesta se extinde la domenii care nu au legătură cu exercitarea

funcţiei legislative, a celei de control parlamentar, precum şi a celorlalte

atribuţii ale Camerelor legislative care au un temei constituţional. Depildă, opiniile exprimate de un parlamentar în cadrul structurilor propriului

partid sau cu prilejul unor reuniuni formale ale acestuia nu pot fi

considerate automat ca opinii politice la care se referă art. 72 alin. (1) din

Constituţie. Aceeaşi interpretare trebuie dată opiniilor exprimate de un

deputat sau senator în declaraţii şi conferinţe de presă, interviuri, emisiuni

televizate sau radiofonice, care nu au ca subiect atribuţiile sale, ci

probleme generale sau particulare ale vieţii politice. 

Aşa cum s-a precizat în doctrina constituţională mai veche, delictele

comise în afara funcţiei parlamentare atrag răspunderea juridică a celui

vinovat, care nu poate invoca aplicarea dispoziţiilor constituţionale

referitoare la iresponsabilitatea juridică pentru opiniile politice. S-a spus

că dacă un parlamentar face într-un ziar afirmaţii de natură calomnioasă

la adresa unui simplu particular sau funcţionar, nu este acoperit de

responsabilitate, putând invoca doar aplicarea inviolabilităţii. (A se vedea

Page 156: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 156/258

 

George Alexianu, Curs de drept constituţional, voi. III, fascicula I, Editura

Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1934, p. 214). Numai în felul acesta credem căse stabileşte o compatibilitate logică şi de bun-simţ civic între art. 72 şi

art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie. 

  întrucât imunitatea parlamentară instituie un regim derogatoriu de la

art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală, aceasta ar trebui să fie de

strictă interpretare, ca orice excepţie, în materie de drept. 

Problema imunităţii parlamentare poate fi abordată, cel puţin teoretic,

şi din perspectiva raporturilor între parlamentari şi alegători, cunoscutfiind faptul că deputaţii şi senatorii participă la diferite întâlniri electorale

sau de altă natură cu cetăţenii din propriul colegiu electoral sau din alte

circumscripţii electorale - evenimente civice sau,-după caz, politice în care

parlamentarii pot să-şi exprime diverse opinii politice, întrebarea este

dacă acestea cad sub incidenţa dispoziţiilor constituţionale privind

imunitatea parlamentară. 

  înainte de a răspunde la această întrebare, dorim să expunem pe ciutprincipalele concluzii ce se desprind din dispoziţiile constituţionale

referitoare la raporturile între parlamentari şi alegători: 

a)   în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul

poporului. Aceasta înseamnă că între cei ce au obţinut mandatul de

deputat sau senator şi alegătorii din colegiul electoral în care au candidat

nu există o legătură juridică sau de altă natură postelectorală. Alegătorii

  îşi exercită în momentul votului un drept constituţional care exprimă o

componentă individuală a suveranităţii naţionale. După exprimarea votului

şi obţinerea mandatului parlamentar legăturile de natură electorală între

parlamentari şi alegători încetează. Deputaţii şi senatorii reprezintă

poporul în integralitatea şi în unitatea sa, şi nu grupuri particulare de

cetăţeni. Faptul că deputaţii şi senatorii întreţin legături cu locuitorii

colegiului în care au candidat, că îşi pot înfiinţa, în orice circumscripţie

electorală din ţară, birouri parlamentare nu este de natură să imprime un

Page 157: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 157/258

 

caracter constituţional raporturilor care pot să apară cu aceste ocazii între

parlamentari şi alegători; b) parlamentarii se bucură de o independenţă deplină faţă de locuitorii

rezidenţi în colegiile electorale în care au candidat, aceştia ne-având

dreptul să-i revoce din calitatea de membri ai Camerelor legislative;

c) mandatul obţinut de deputaţi şi senatori nu are caracter imperativ.

De aceea, parlamentarii nu pot fi obligaţi să se conformeze instrucţiunilor,

solicitărilor, recomandărilor etc. formulate de alegători, neputând să existe

un raport juridic între parlamentari şi alegători. Acestea sunt motivele pentru care considerăm că opiniile politice

exprimate de deputaţi şi senatori în întâlniri publice cu populaţia din

colegiile electorale în care au candidat şi, în general, cu diverşi cetăţeni,

nu intră neapărat sub incidenţa art. 72 alin. (1) din Constituţie. Desigur,

nu se poate nega că expunerile, cuvântările ţinute de deputaţi şi senatori

propriilor alegători pot aborda teme de interes parlamentar, dar nulitatea

mandatului imperativ consacrată în art. 69 alin. (2) din Constituţie faceinoperantă încadrarea acestor discursuri, expuneri sau cuvântări în sfera

largă a exercitării mandatului parlamentar în sensul art. 72 alin. (1) din

Constituţie. 

Un lucru trebuie clar înţeles: în exercitarea mandatului parlamentar,

deputaţii şi senatorii intră în raporturi constituţionale cu adunările

legiuitoare din care fac parte, cu Guvernul şi alte autorităţi ale

administraţiei publice centrale şi locale, cu instituţia Preşedintelui

României, cu alte autorităţi publice prevăzute în  Constituţie, cum ar fi

Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Avocatul Poporului ş.a. Aceste

raporturi intră fără îndoială sub incidenţa art. 72 alin. (1) din Constituţie. 

Exced acestei incidenţe, după părerea noastră, şi opiniile politice

exprimate de deputaţi şi senatori în faţa instanţelor judecătoreşti, indi-

ferent care ar fi calitatea în care demnitarii respectivi ar exprima astfel de

opinii. Motivul neaplicării art. 72 alin. (1)  din Constituţie unor astfel de

Page 158: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 158/258

 

situaţii se bazează pe caracterul independent al justiţiei datorită căruia

instanţele judecătoreşti nu pot fi considerate un partener de dialog politicinstituţionalizat cu parlamentarii în considerarea acestora de reprezentanţi

ai poporului.

Deşi deputaţii şi senatorii beneficiază de o imunitate parlamentară sub

forma lipsei răspunderii juridice pentru opiniile politice exprimate în

exercitarea mandatului, considerăm, de pildă, că defăimarea ţării,

incitarea la discriminare sau la separatism teritorial, precum şi calomnia

ori insultele proferate printr-un discurs parlamentar nu pot fi considerateca manifestări sau forme de exercitare a mandatului parlamentar, în

asemenea cazuri autorul lor putând fi tras la răspundere juridică, întrucât

opiniile sale politice exced cadrului constituţional care îi protejează pe

deputaţi şi senatori. 

Nici Constituţia, nici regulamentele parlamentare nu definesc şi nici nu

oferă indicii privind definirea conceptului de opinie politică. In aceste

circumstanţe, pentru a delimita opiniile politice propriu-zise de afirmaţii

iresponsabile, calomnioase sau injurioase, vom apela la înţelesul obişnuit

pe care asemenea afirmaţii îl au în vocabularul curent. De altfel, chiar

Constituţia, deşi garantează în art. 30 alin. (1)  libertatea de exprimare, o

limitează categoric în alin. (7) al aceluiaşi articol. Considerăm că deputaţii

şi senatorii nu se pot prevala de regimul imunităţii parlamentare

exprimând opinii care nu au legătură cu mandatul primit din partea

alegătorilor şi nu pot abuza de calitatea lor de reprezentanţi ai poporului.

Chiar şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului interzice în art. 17

abuzul de drept. Este o constantă a dreptului ca libertăţile şi drepturile

consfinţite pe cale legală să fie exercitate în conformitate cu principiile

unei societăţi democratice. In practica jurisdicţională a Curţii

Constituţionale s-a afirmat în mod constant că exercitarea abuzivă a

drepturilor şi libertăţilor este susceptibilă de sancţionare, după caz,

inclusiv prin aplicarea unei sancţiuni penale. 

Page 159: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 159/258

 

Sigur, un indiciu sau un criteriu obiectiv pentru ca Senatul sau Camera

Deputaţilor să delimiteze actele şi faptele ori opiniile politice ale unuiparlamentar de alte categorii de acte şi fapte ale acestuia care l-ar situa în

sfera vieţii private trebuie să existe. Acesta este, după părerea noastră,

conceptul de opinie politică la care face trimitere art. 72 alin. (1) din

Constituţie. Este evident că opinia nu se exprimă exclusiv prin luări de

cuvânt sau prin anumite declaraţii. într-un sens larg opinia politică,

raportată la art. 72 alin. (1) din Constituţie, cuprinde toate acele acte sau

manifestări prin care un deputat sau senator îşi exprimă poziţia careprezentant al naţiunii faţă de un eveniment de interes parlamentar sau

politic, faţă de un act prin care se concretizează prerogative

constituţionale ale Camerelor legislative sau ale parlamentarilor. 

Din această perspectivă susţinem, de pildă, că semnarea de către un

deputat sau senator a unei moţiuni simple sau de cenzură sau a unei

cereri pentru declanşarea unei anchete parlamentare reprezintă o formă

de manifestare a opiniei politice, fapt care cade sub incidenţa art. 72 alin.(1) din Constituţie şi pentru care un parlamentar nu poate fi tras la

răspundere, întrucât beneficiază de regimul de imunitate stipulat în

Constituţie. 

Un alt indiciu relevant pentru definirea conceptului de opinie politică

utilizat în art. 72 alin. (1) din Constituţie ar putea h' raportarea acestuia la

funcţiile constituţionale ale Parlamentului în exercitarea cărora deputaţii şi

senatorii desfăşoară un ansamblu larg de activităţi. De la început trebuie

remarcat că rostul mandatului parlamentar este exercitarea prerogativelor

 încredinţate Camerelor Parlamentului de către Constituţie. Ca atare, actele

 îndeplinite de deputaţi şi senatori în această calitate îşi au sursa formală în

dispoziţiile constituţionale şi regulamentele referitoare la funcţiile

Parlamentului. Din această perspectivă, se impune definirea opiniei

politice în sensul art. 72 alin. (1) din Constituţie ca un act de conştiinţă,

raţional, prin care se exprimă o judecată de valoare, se apreciază

Page 160: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 160/258

 

(subiectiv) un fapt, un eveniment, o idee, teorie, în exercitarea

mandatului parlamentar.O opinie politică poate fi exprimată de oricine: parlamentari, demnitari

guvernamentali, cetăţeni, ziarişti, politologi, sociologi ş.a. Din punct de

vedere al construcţiei raţionale, al conţinutului, între opiniile politice ale

parlamentarilor şi cele ale membrilor Guvernului, primarilor, analiştilor

politici nu există nicio diferenţă. 

Pentru ca opiniile politice exprimate de parlamentari să intre sub inci-

denţa art. 72 alin. (1) din Constituţie, este imperios necesar ca ele să serefere strict la sfere de competenţă si de interes parlamentar. Cu alte

cuvinte, în sensul art. 72 alin. (1) din Constituţie, ar trebui cuprinse doar

opiniile politice exprimate, prin viu grai sau prin scris, în exerciţiului

mandatului constituţional. Orice altă opinie politică exprimată în afara

calităţii de parlamentar şi a exerciţiului mandatului constituţional obţinut

  în urma alegerilor, ar urma să atragă răspunderea juridică a autorului

acesteia. In acest sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, care a

decis că este neconstituţională extinderea iresponsabilităţii deputaţilor şi

senatorilor pentru opinii exprimate în afara activităţii parlamentare. (A se

vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 279 din 22 martie 2006, publicată

 în Monitorul Oficial nr. 323 din 11 aprilie 2008).

In practica parlamentară românească nu s-a pus încă problema

răspunderii deputaţilor şi senatorilor pentru gesturile făcute în plenul celor

două Camere, deşi au fost numeroase cazurile în care deputaţi şi senatori

s-au pretat la gesturi injurioase, au avut manifestări jignitoare la adresa

altor parlamentari, şi chiar a şefului statului sau a primului-ministru, ori a

unor membrii ai Guvernului. Cu greu s-ar putea admite că astfel de

gesturi făcute de un deputat sau senator s-ar încadra în termenul de

opinie politică. De altfel, Regulamentul Senatului stabileşte în art. 195 că

reprezintă abateri disciplinare „comportamentul injurios sau calomniator laadresa unui parlamentar ori a altui demnitar în şedinţele de plen, de

Page 161: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 161/258

 

comisii sau de birouri ori în afara acestora, dar cu privire la exercitarea

mandatului de senator". Aceste manifestări ar trebui sancţionate aspru potrivit regulamentelor parlamentare, deoarece aduc atingere prestigiului

unei Adunări reprezentative. în schimb, ţinem să precizăm că părăsirea

sălii de şedinţă în semn de protest faţă de un anumit comportament

parlamentar, deşi reprezintă în esenţa sa un gest politic, nu are nimic

ofensator sau jignitor şi face parte din „mijloacele" sau „tehnicile" luptei

dintre majoritate şi opoziţie. 

Constituţia României din 1923 prevedea în art. 54 că   „Nici unul dinmembrii uneia sau celeilalte Adunări nu poate fi urmărit sau prigonit 

  pentru opiniunile şi voturile emise de dânsul în cursul exerciţiului 

mandatului său". Acelaşi text a fost înscris în art. 51 din Constituţia din

1866. Evident, imunitatea de care beneficiau parlamentarii pentru voturile

exprimate nu ridica nicio problemă. Nu tot atât de clare erau lucrurile când

se invoca imunitatea pentru opinii, în practică existând chiar dificultăţi de

interpretare a termenului de opinie. (A se vedea Constantin C. Angelescu,Iresponsabilitatea membrilor Adunărilor legiuitoare,   în Revista de drept

public, Anul X, 1935, p. 107).

S-a spus chiar că „oricare ar fi opiniile exprimate de un membru al

Parlamentului în exerciţiul funcţiunii sale, ele nu pot forma obiectul unei

urmăriri judiciare, chiar atunci când ele ar constitui infracţiuni evidente, de

exemplu, atunci când aceleaşi păreri rostite în public de un particular ar

putea avea ca rezultat trimiterea în judecată şi condamnarea acestuia". (A

se vedea Constantin C. Angelescu, op. cit., p. 107).

O problemă interesantă, deopotrivă teoretică şi practică, este

răspunderea preşedinţilor Camerelor legislative şi, după caz, a

preşedinţilor de şedinţă, pentru modul în care conduc/prezidează lucrările

parlamentare, desfăşurate în plen. Această problemă se extinde automat

la secretarii de şedinţă, în funcţie de modul în care îşi îndeplinesc

atribuţiile regulamentare ce le revin în această calitate. Este evident că

Page 162: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 162/258

 

activităţile parlamentare întreprinse de preşedinţii Camerelor în

conducerea lucrărilor plenului şi pentru asigurarea  menţinerii ordinii întimpul dezbaterilor, nu au nicio legătură cu exprimarea de către aceştia a

unor opinii politice sau voturi, fiind vorba, mai degrabă, de aplicarea unor

proceduri parlamentare referitoare la exercitarea funcţiilor constituţionale

ale Camerelor legislative. Tot astfel, activităţile îndeplinite de secretari, în

această calitate, nu presupun exprimarea unui vot sau a unei opinii

politice, rolul lor limitându-se Ia consemnarea rezultatului votului exprimat

 în plen.Ca atare, orice faptă penală săvârşită de aceştia, în această calitate, nu

este acoperită de beneficiul imunităţii parlamentare, care poate fi invocat

exclusiv pentru opinii politice şi voturi exprimate în plen şi în comisii. 

Dacă preşedinţii Camerelor sau secretarii de şedinţă ar recurge, de

pildă, la consemnarea eronată şi cu intenţia de fraudă a numărului de

voturi exprimate de parlamentari în şedinţa de vot final, fapta respectivă

poate întruni, potrivit legii, obiectul material al unei infracţiuni, care

atrage automat răspunderea penală a celor vinovaţi. Nu este nicio îndoială

că o asemenea faptă nu poate să cadă sub incidenţa imunităţii

parlamentare. Şi în cazul numărării voturilor exprimate cu buletine de vot

sau prin bile se pot înfăptui asemenea fraude cu caracter penal. Acelaşi

regim juridic se aplică şi pentru faptele penale care s-ar săvârşi în cadrul

unor negocieri politice între reprezentanţii grupurilor parlamentare. 

§ 4. Diferenţa între opinie politică şi declaraţie politică 

O temă interesantă de reflecţie teoretică, cu incidenţă asupra apli- cării

prevederilor alin. (1) al art. 72 din Constituţie, este analiza com- parativă

  între noţiunea de opinie politică şi cea de declaraţie politică. Nu vom

Page 163: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 163/258

 

utiliza definiţiile publicate în dicţionarele de psihologie, sociologie sau în

cele de ştiinţe politice ori din domeniul ştiinţei comunicării. Ne limităm sămenţionăm că în general formularea unei opinii este, în primul rând, un

fapt de conştiinţă, rezultatul gândirii şi exprimă conţinutul acesteia,

claritatea formulării opiniei depinzând în mod firesc, între altele, de

calitatea gândirii şi de educaţia persoanei căreia îi aparţine opinia

respectivă. Exprimarea unei opinii este rezultatul valorizării subiective a

unor evenimente, date, fapte. Opinia politică este rezultatul natural al unei

reflecţii de natură politică, al aprecierii subiective a unui fapt saueveniment politic. :

Spre deosebire de opinie, declaraţia politică conţine' un enunţ, o

constatare, o afirmaţie publică de natură politică sau care se referă la un

eveniment politic ori la o conduită având acest caracter. Este de reflectat,

 însă, dacă o astfel de declaraţie publică, făcută de un parlamentar, care se

limitează la afirmarea unui fapt atribuit unei alte persoane, care ar avea,

după caz, o calificare penală sau ar supune-o pe aceasta oprobriului public

sau urmăririi penale, ar cădea sub incidenţa art. 72 alin. (1) din

Constituţie. 

Este inadmisibil ca printr-o declaraţie publică făcută de un parlamentar

  în presă sau cu prilejul unor întruniri să se aducă acuzaţii grave unor

persoane, indiferent de natura activităţii desfăşurate de acestea, să se

denigreze personalităţi publice, să se facă afirmaţii mincinoase, nefondate

sau defăimătoare, calomnioase considerându-se că toate acestea ar fi

opinii politice pentru care deputaţii şi senatorii nu răspund juridic în

temeiul textului constituţional pe care îl comentăm. De altfel, Curtea

Constituţională a statuat prin Avizul consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007,

publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 18 aprilie

2007, că deşi opiniile politice exprimate în forme care dovedesc lipsă de

respect faţă de partenerii politici nu sunt fapte grave de încălcare a

Constituţiei, raporturile instituţionale între participanţii la viaţa publică

Page 164: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 164/258

 

trebuie să se desfăşoare în forme civilizate, pentru a se asigura şi pe

această cale promovarea valorilor supreme consacrate şi garantate prinart. 1 din Legea fundamentală. 

Declaraţia politică se referă mai mult la constatarea unui fapt, a unui

eveniment, nefiind o judecată de valoare sau rezultatul unei reflecţii ori al

unei meditaţii anterioare, aşa cum este considerată opinia politică. Atât

Regulamentul Camerei Deputaţilor, cât şi cel al Senatului se referă la

declaraţii politice ale deputaţilor şi senatorilor, dar nu oferă un indiciu clar

cu privire la conţinutul acestora. Art. 188 din Regulamentul CamereiDeputaţilor se referă la declaraţii politice, folosind însă pentru acestea şi

termenul de intervenţie. Acelaşi regulament menţionează în art. 189 alin.

(1) termenul de intervenţie circumscrisă „unor probleme de actualitate".

Alin. (2) al art. 189 din Regulament face trimitere la intervenţii consacrate

unor aniversări, comemorări etc. Rezultă, aşadar, că în concepţia

Regulamentului Camerei Deputaţilor declaraţia politică reprezintă mai mult

decât o simplă intervenţie parlamentară. Regulamentul Senatului

utilizează în art. 171 noţiunile de declaraţie politică şi intervenţie. Rezultă

din cuprinsul articolului menţionat că cele două noţiuni sunt diferite,

fiecare având un conţinut propriu. 

Având în vedere că cele două Camere ale Parlamentului pot adopta,

  între alte acte politice, şi declaraţii, apreciem că între declaraţiile politice

ale deputaţilor şi senatorilor şi declaraţiile politice ale Camerelor legislative

nu există nicio legătură, deşi nimic nu împiedică procedural ca un

parlamentar să facă o declaraţie politică de la tribuna Camerei din care

face parte, într-o problemă asupra căreia Camera respectivă s-a pronunţat

printr-o declaraţie în sensul art. 85 din Regulamentul Camerei Deputaţilor

sau al art. 83 alin. (2) din Regulamentul Senatului.

Ca formă specială de exprimare a gândirii, opinia, chiar şi cea politică,

are la bază temeiuri raţionale, argumente logice şi mai puţin elemente de

fapt, date sau informaţii, preluate din realitatea existenţială sau din viaţa

Page 165: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 165/258

 

social-politică, ca atare. A aduce critici neîntemeiate, chiar false, de la

tribuna Parlamentului sau într-o emisiune TV, unui membru al Guvernului,al căror neadevăr este demonstrat pe loc de cel vizat, nu înseamnă a

exprima o opinie politică, ci a formula o declaraţie politică prin care se fac

afirmaţii injurioase şi mincinoase la adresa unei alte persoane, ce nu pot fi

probate prin argumente pertinente. Intr-un astfel de caz, după părerea

noastră, nu se poate invoca beneficiul aplicării art. 72 alin. (1) din

Constituţie. 

De altfel, Constituţia precizează în art. 31 alin. (6) că libertatea deexprimare - context în care se situează şi exprimarea opiniilor politice -nu

poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici

dreptul la propria imagine.

Având în vedere că textul constituţional nu defineşte noţiunea de

opinie publică pentru a statua condiţiile de aplicare ale art. 72 din

Constituţie, se impune de la sine cerinţa ca doctrina de   specialitate să

  încerce să tacă distincţia între conceptul de opinie politică şi cel dedeclaraţie politică. 

In jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională nu face o demarcaţie netă

  între declaraţii politice şi opinii politice, admiţând însă că, în anumite

circumstanţe, declaraţiile politice pot genera conflicte de natură juridică

  între autorităţi publice, pe când opiniile, judecăţile de valoare sau

afirmaţiile titularului unui mandat de demnitate publică referitoare la alte

autorităţi publice nu constituie prin ele însele conflicte juridice între

autorităţi publice. 

Un posibil criteriu de demarcaţie între cele două noţiuni îl poate

constitui efectul acestora. In timp ce declaraţia politică poate da naştere la

efecte juridice, inclusiv de natură penală, dacă afirmaţiile exprimate prin

declaraţia respectivă conduc la o asemenea concluzie, formularea unei

opinii politice fiind rezultatul raţiunii, şi nu al constatării unui fapt, chiar

dacă se referă la un eveniment real, nu produc erecte juridice pe seama

Page 166: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 166/258

 

destinatarului opiniei respective, nu îl culpabilizează penal, deoarece

opinia exprimată nu presupune şi administrarea de probe care să susţinăopinia în cauză. Desigur, dacă opinia politică conţine şi date reale, se

referă la fapte, acţiuni, activităţi ce pot fi dovedite, se poate considera că

aceasta a fost convertită într-o declaraţie politică, care nu intră, după

părerea noastră, sub incidenţa art. 72 din Constituţie. 

Evident, opiniile politice exprimate în cadrul lucrărilor Parlamentului pot

li reluate sau reproduse de senatorul sau deputatul în cauză în interviuri,

declaraţii de presă, în întâlniri de partid, expuneri sau conferinţe publicepe teme parlamentare, ori politice, regimul iresponsabilităţii existându-se

asupra acestora. Totuşi, în cazul în care nu este vorba de o simplă reluare

a opiniilor politice expuse în discursuri parlamentare, ci de dezvoltarea şi

extinderea acestora la alte teme, nu se mai poate invoca

iresponsabilitatea juridică. De altfel, practica parlamentară internaţională

este foarte diferită în această materie. (A se vedea, în acest sens, Marc

Van der Hulst, Le mandat parlamentaire. Etude comparativ mondial, Unioninterparlamemaire, Geneva, 2000, p. 76-78).

Suntem de acord cu susţinerea Curţii Constituţionale, care a statuat în

Decizia nr. 435 din 26 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 576 din

4 iulie 2006 că  „libertatea de exprimare şi de critică este indispensabilă

democraţiei constituţionale, însă ea trebuie să fie respectuoasă, chiar şi 

atunci când exprimă o atitudine critică fermă". 

§ 5. Definiţia LEGALĂ A imunităţii parlamentare 

Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor a stabilit

o definiţie legală a imunităţii parlamentare, precizând că aceasta este

ansamblul de dispoziţii legale care asigură deputaţilor şi senatorilor un

regim juridic derogatoriu de la dreptul comun în raporturile lor cu justiţia

Page 167: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 167/258

 

şi în scopul de a le garanta independenţa. Considerăm că enunţarea unei

definiţii legale a imunităţii parlamentare este un exces legislativ, întrucâtacesta este în primul rând un concept teoretic, care nu se poate supune

unei condiţionări instituţionale şi categoriale de factură legală. Art. 21 din

legea menţionată precizează complementar caracterele imunităţii, ceea ce

este de apreciat, întrucât, prin acest demers, Parlamentul a stabilit cadrul

procedural al imunităţii de care beneficiază deputaţii şi senatorii. 

In concepţia legiuitorului ordinar, imunitatea parlamentară este direct

şi indisolubil legată de mandatul de deputat sau de senator. Aceastăprecizare se raportează atât la conţinutul alin. (1), cât şi la cel al alin. (2)

ale art. 72 din Constituţie. Aceasta înseamnă că protecţia constituţională a

parlamentarilor, atât în ceea ce priveşte lipsa răspunderii acestora pentru

voturile şi opiniile politice exprimate, cât şi imunitatea penală a acestora,

este condiţionată şi legată efectiv de exercitarea mandatului. Altfel spus,

orice opinie exprimată de un parlamentar în afara mandatului, precum şi

orice faptă a acestuia care nu au legătură cu exercitarea propriu-zisă amandatului atrag răspunderea juridică a deputatului sau senatorului în

cauză. 

Un argument în sprijinul legăturii organice ce există între exprimarea

opiniei politice şi exercitarea mandatului este chiar textul constituţional

din art. 72 din Legea fundamentală care reglementează în alineate dis-

tincte iresponsabilitatea juridică şi inviolabilitatea. Aşadar,

iresponsabilitatea juridică priveşte actele şi faptele prin care parlamentarul

  îşi exercită funcţiile constituţionale de reprezentant al poporului,

 îndeplinind acte pe care cetăţenii titulari de suveranitate nu le pot realiza

ei înşişi. în schimb, inviolabilitatea reglementată în art. 72 alin. (2) din

Constituţie se referă la acte care nu au legătură cu atribuţiile ce revin

deputaţilor şi senatorilor. (în acelaşi sens, a se vedea George Alexianu,

Curs de drept coristituţional, voi. III, fascicula I, Editura Casa Şcoalelor,

Bucureşti, p. 211). 

Page 168: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 168/258

 

De altfel, în doctrina mai veche de drept constituţional din ţara noastră

s-a precizat că iresponsabilitatea parlamentară nu se întinde decât laactele îndeplinite în cadrul atribuţiilor parlamentare, fiind de strictă

interpretare, ca orice excepţie de la dreptul comun. Ca atare,

iresponsabilitaţea nu se poate aplica şi la acte şi fapte străine de exerciţiul

funcţiei parlamentare, ci acoperă toate discursurile, observaţiile, voturile

emise, dezbaterile din comisii, rapoartele acestora, inclusiv ale comisiilor

de anchetă, într-un cuvânt toate actele săvârşite de un parlamentar în

calitatea lui de deputat sau de senator. (A se vedea pe larg GeorgeAlexianu, op. cit., p. 212-213).

Ideea de bază a imunităţii constă în asigurarea unei protecţii speciale a

unui parlamentar pentru toate actele şi faptele prin intermediul cărora îşi

exercită efectiv mandatul de  ales al corpului electoral. Constituţia nu

precizează sfera actelor sau a faptelor prin care un deputat sau senator şi-

ar exercita prerogativele constituţionale sau regulamentare ce îi sunt

conferite prin statutul său de reprezentant al poporului. Nici în doctrina despecialitate română şi străină nu au fost precizate natura actelor şi a

faptelor pentru care un parlamentar poate să invoce imunitatea sa.

  întrucât varietatea actelor şi faptelor respective este atât de mare, nici

Adunările Constituţionale, nici legiuitorul obişnuit nu au intenţionat să le

precizeze enumerativ.

 în această situaţie, rămâne sarcina Camerelor legislative să aprecieze,

de la caz la caz, dacă un anumit act sau o anumită faptă săvârşită de un

parlamentar are legătură nemijlocită cu exercitarea de către acesta a

mandatului.

Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputatului şi al senatorului a

precizat că imunitatea parlamentară nu este susceptibilă de suspendare

sau întrerupere şi nu se poate renunţa la aceasta, fiind imperativă şi de

ordine publică. 

Page 169: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 169/258

 

Prin modificarea adusă Regulamentului Senatului prin Hotărârea

acestuia nr. 11 din 29 martie 1994, s-a introdus posibilitatea suspendăriiimunităţii parlamentare a senatorilor, ca o nouă modalitate de înlăturare a

imunităţii parlamentare. Dar,  cum imunitatea parlamentară este o

problemă de ordine publică reglementată printr-o normă constituţională,

rezultă că Regulamentul Senatului nu putea institui noi căi de înlăturare a

imunităţii, după cum nu putea restrânge nici situaţiile - reglementate

constituţional - de înlăturare a acesteia. După cum s-a pronunţat Curtea

Constituţională, esenţa protecţiei constituţionale a mandatului parla-mentar constă în aceea că poate fi ridicată numai de Cameră şi numai în

considerarea temeiului de fapt şi de drept  care justifică reţinerea,

arestarea sau percheziţia deputatului sau a senatorului. 

§  6.  Noua reglementare a imunităţii parlamentare în Constituţia

revizuită 

Art. 72 alin. (2) a introdus o concepţie nouă în materie de imunitate

parlamentară, care a diminuat rigiditatea dispoziţiilor constituţionale

anterioare referitoare la inviolabilitatea parlamentară [art. 69 alin. (1) din

textul iniţial al Constituţiei adoptate în 1991]. Sub denumirea de  „imunitate parlamentară" Legea de revizuire a Constituţiei României nr.

429/2003 a prevăzut că deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în

  judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu

opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi

percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care

fac parte, după ascultarea lor. 

Page 170: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 170/258

 

Tendinţa în ceea ce priveşte reglementarea constituţională a imunităţii

parlamentare constă în raportarea acesteia la exerciţiul concret almandatului de senator sau deputat. în afara acestuia, orice parlamentar

este tratat din punct de vedere penal ca orice cetăţean. Vechea

reglementare constituţională conţinea dispoziţii care îngreunau sensibil

asumarea răspunderii penale şi chiar contravenţionale a deputaţilor şi

senatorilor, deşi Curtea Constituţională a decis în repetate rânduri că

imunitatea parlamentară nu este un privilegiu. Art. 16 din Constituţie a

stabilit un regim de deplină egalitate între toţi cetăţenii în faţa legii şi aautorităţilor publice, care era, în opinia societăţii civile şi, deci, a opiniei

publice, încălcat. 

Datorită modificărilor aduse prin Legea de revizuire a Constituţiei

României dispoziţiilor în materie, se introduce un spirit civic, modern şi

european în modul de abordare normativă a regimului imunităţii parla-

mentare. S-a renunţat şi la imunitatea de tip contravenţional, întrucât

textul constituţional nu mai prevede condiţii pentru trimiterea în judecată

contravenţională a senatorilor şi deputaţilor. 

Numai în caz de infracţiune flagrantă deputatul sau senatorul poate fi

reţinut şi supus percheziţiei fără încuviinţarea prealabilă a Camerei.

Ministrul justiţiei îl va informa, neîntârziat, pe preşedintele Camerei,

asupra reţinerii şi a percheziţiei. Preşedintele Camerei poate fi informat şi

pe altă cale. 

In carul în care Camera Deputaţilor şi Senatul constată că nu există

temei pentru reţinere, se va dispune imediat revocarea acestei măsuri. In

situaţia în care Camera interesată nu este întrunită în sesiune, aceasta va

fi convocată de urgenţă de preşedintele acesteia. Dispoziţia de revocare a

reţinerii se execută de îndată, prin ministrul justiţiei. Totodată, cererile

privind ridicarea imunităţii parlamentare se înscriu, cu prioritate, pe

ordinea de zi.

Page 171: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 171/258

 

Măsura revocării dispusă de forul legislativ este o excepţ ie de la

principiul separaţiei puterilor. într-adevăr, reţinerea este un act al puteriiexecutive şi este de esenţa principiului separaţiei ca o putere să nu

anuleze sau să suspende un act al altei puteri. Cu toate acestea, excepţia

este general admisă. 

Aşa cum s-a arătat în literatura noastră mai veche, actul Adunării de a

pune în libertate un parlamentar arestat constituie un act discreţionar, în

ceea ce priveşte încuviinţarea Camerelor cerută de art. 72 alin. (2) din

Constituţie, aceasta are exclusiv un conţinut politic. Dezbaterile dinCameră în legătură cu încuviinţarea cererii de reţinere, arestare,

percheziţie nu au un conţinut jurisdictional. Numai înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, căreia îi revine competenţa de judecată, va stabili vinovăţia sau

nevinovăţia parlamentarului în cauză. După cum arăta prof. Dissescu,

  „prin faptul că Adunarea autorizează sau nu urmărirea, nu reiese că

deputatul este culpabil sau inocent. Camera şi Seiiatul se ocupă de partea

 politică a chestiunii, să vadă dacă prin urmărire nu se caută indirect a se

sustrage deputatul de la îndeplinirea datoriilor sale, şi dacă nu e mai bine,

în cazul unei acuzări de puţină gravitate, să se suspende acţiunea politică.

De altminterea, principiul separaţiunii puterilor şi independenţei justiţiei se

opune ca votul Camerei să influenţeze deciziile judecătorilor". (A se vedea

Constantin G. Dissescu, Dreptul constituţional, Editura Librăriei Socec &.

Co., Bucureşti, 1915, p. 703).

Regimul imunităţii parlamentare nu împiedică ca deputaţii şi senatorii

să poată fi chemaţi în faţa instanţei în calitate de martori. în cazul în care

se solicită să depună mărturie asupra unor fapte sau informaţii de care au

luat cunoştinţă în exercitarea mandatului parlamentar care au caracter

clasificat, mărturia se  va depune în condiţiile Legii nr. 182/2002 privind

protecţia informaţiilor clasificate şi cu prealabila aprobare a Biroului

permanent al Camerei respective. Cererea se adresează preşedintelui

Camerei din care deputatul sau senatorul în cauză face parte, de către

Page 172: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 172/258

 

ministrul justiţiei. Legea nr. 96/2006 prevede că cererea se'aduce de

 îndată la cunoştinţa Biroului permanent al Camerei respective, după careeste trimisă de preşedintele acesteia Comisiei juridice care va întocmi un

raport în termen de 3 zile. Hotărârea Comisiei juridice se adoptă prin votul

secret al majorităţii membrilor săi. Cererea ministrului justiţiei, însoţită de

raportul Comisiei juridice, se supune spre dezbatere şi adoptare plenului

Camerei din care face parte deputatul sau senatorul, în termen de 5 zile

de la depunerea raportului.

Camera hotărăşte asupra cererii cu votul secret al majorităţiimembrilor săi. Hotărârea Camerei se comunică de îndată ministrului

 justiţiei şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, în termen

de 3 zile. Data comunicării către ministrul justiţiei este data intrării în

vigoare a hotărârii. In condiţiile în care Parlamentul se găseşte în vacanţă,

preşedintele Camerei ia măsurile necesare pentru respectarea termenelor

respective, prevăzute în art. 24 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul

deputatului şi al senatorului. 

Hotărârile Camerei Deputaţilor şi Senatului, precum şi cele ale

birourilor permanente respective, adoptate în materie de imunitate

parlamentară, sunt definitive şi executorii, obligatorii faţă de orice

autoritate publică. Ele se execută întocmai şi de îndată. Ministrul justiţiei

răspunde de executarea acestor hotărâri. 

Regimul iresponsabilităţii juridice se aplică şi persoanelor care nu mai

au calitatea de parlamentar, cu condiţia ca opinia politică să fi fost

exprimată în perioada în care deţineau mandatul de parlamentar şi în

exercitarea prerogativelor ce le reveneau în această calitate. în privinţa

inviolabilităţii, şi aceasta se poate extinde, cu precizarea că persoanele în

cauză, care nu mai au calitatea de parlamentar.vor putea fi

percheziţionate, reţinute sau arestate după normele dreptului comun. 

Page 173: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 173/258

 

Articolul 73

Categorii de legi (i) Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice 

şi legi ordinare. 

(2) Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei. 

(3) Prin lege organică se reglementează: 

a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii

Electorale Permanente;

b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; 

c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei

şi a celorlalte drepturi ale acestora; 

d) organizarea şi desfăşurarea referendumului; 

e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a

Ţării; 

f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor

armate şi al stării de război; 

g)regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă; 

h) infi-acţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; 

i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective; 

 j) statutul funcţionalilor publici; 

k) contenciosul administrativ;

1)  organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al

Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public

şi a Curţii de Conturi; 

m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; n)

organizarea generală a învăţământului; 

Page 174: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 174/258

 

O) ORGANIZAREA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE, A

TERITORIULUI,  PRECUM ŞI REGIMUL GENERAL PRIVIND AUTNOMIALOCALĂ;

P) REGIMUL GENERAL PRIVIND RAPORTURILE DE MUNCĂ, SIN-

DICATELE,  PATRONATELE ŞI PROTECŢIA SOCIALĂ; R) STATUTUL

MINORITĂŢILOR NAŢIONALE DIN ROMÂNIA; S) REGIMUL GENERAL AL

CULTELOR;

T) CELELALTE DOMENII PENTRU CARE ÎN CONSTITUŢIE SE

PREVEDE ADOPTAREA DE LEGI ORGANICE.

Sumar:

§ 1. Sursa constituţională a funcţiei legislative a Parlamentului;

§ 2. Domeniul legii şi categoriile de legi prevăzute în Constituţie; §

3. Legile de aderare în structurile euroatlantice.

COMENTARIU: ___________________

1.  Sursa constituţională a funcţiei legislative a Parlamentului  

In sistemele constituţionale moderne, prin puterea sau funcţia legislativă a

Parlamentului se înţelege aptitudinea sau împuternicirea acordată forului

reprezentativ prin Constituţie de a vota legi. Sursa constituţională a puterii

legislative a Parlamentului o constituie, într-un sens restrâns, teza finală a

alin. (1) al art. 61 din Constituţia României: Parlamentul este „unica auto-

ritate legiuitoare a ţării". Intr-unsens larg, temeiul constituţional este

 întreg alin. (1) al art. 61, întrucât Parlamentul, ca organ reprezentativ su-

prem al poporului român, este pe deplin legitim să fie unica autoritate le-

giuitoare a ţării. 

Page 175: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 175/258

 

S-a spus întotdeauna că Parlamentul reprezintă poporul şi că membrii

săi sunt o extensie instituţională a voinţei poporului şi aşteptărilor acestuia în ceea ce priveşte guvernarea unei ţări. In această ecuaţie socială, legea

este privită atât de guvernanţi, cât şi de cei guvernaţi ca principalul in-

strument de decizie politică. Conţinutul legii depinde de viziunea şi pro-

gramele politice ale partidelor parlamentare şi, în primul rând, de obiec-

tivele pe care şi le propune Guvernul în programul de guvernare acceptat

de Parlament. Puterea de deliberare a forului legiuitor şi, în special, pu t-

erea sa legislativă, trebuie să fie legitime, iar pentru aceasta constituţiilefixează cadrele şi condiţiile de legiferare. Parlamentul are putere în

măsura în care aceasta îi este atribuită şi recunoscută de Constituţie. In

afara prerogativelor ce-i sunt conferite de Legea fundamentală,

Parlamentul nu are dreptul să legifereze. Acesta este şi motivul pentru

care legilor adoptate de Parlament li se verifică constituţionalitatea, adică

măsura în care respectă dispoziţiile constituţionale referitoare la propriile

atribuţii şi la raporturile cu puterea executivă şi cu cea judecătorească. Cualte cuvinte, sursa puterii Parlamentului rezidă numai şi numai în

Constituţie, orice încercare de nesocotire sau de încălcare a acesteia

putând fi sancţionată prin deciziile curţilor constituţionale sau ale

instanţelor judecătoreşti. 

Legea este cel mai important act juridic pe care îl poate adopta

Parlamentul şi care exprimă şi materializează printr-o soluţie normativă

voinţa politică a naţiunii, aşa cum aceasta este înţeleasă şi interpretată de

reprezentanţii săi în forul legislativ. Orice societate organizată din punct

de vedere politic pe baza unei Constituţii scrise şi a unui sistem politic re-

zultat din alegeri libere, democratice şi corecte, desfăşurate periodic, s-a

confruntat cu problematica identificării şi realizării intereselor

fundamentale ale naţiunii, fiecare partid parlamentar pretinzând că el este

exponentul acestora.

Page 176: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 176/258

 

Majorităţile parlamentare au pretins că îmbracă voinţa generală a

naţiunii într-o formă legislativă, adică în lege, fiind, însă, întotdeaunacontestate de opoziţie, chiar şi atunci când aceasta a votat alături de

majoritate. De aceea, a existat întotdeauna o preocupare acută pentru

definirea legii ca izvor formal al dreptului.

Legea poate fi definită din punct de vedere formal, procedural, ca fiind

actul juridic iniţiat potrivit Constituţiei şi adoptat de cele două Camere

corespunzător procedurii legislative reglementate, promulgat de

Preşedintele României şi publicat în Monitorul Oficial al României. (Asevedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan,

Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 783). 

După cum se poate observa, această definiţie a legii face trimitere la

dispoziţii exprese cuprinse în Constituţia României care fixează jaloanele

generale ale procesului legislativ în ţara noastră: 

a)art. 74 alin. (1) şiart. 150 alin. (1) (iniţiativa revizuirii Constituţiei); 

b) art. 75 (sesizarea Camerelor) şi art. 76 (adoptarea legilor şi a

hotărârilor) 

c) art. 77 (promulgarea legii);

d) art. 78 (intrarea în vigoare a legii).

De asemenea, definiţia enunţată se întemeiază pe dispoziţiile cuprinse în

regulamentele proprii ale Camerelor legislative, precum şi în Regulamentul

şedinţelor comune referitoare la procedura legislativă. Definiţia dată legii

nu este, nicidecum, o definiţie unică sau generală, ci este, dacă se poate

spune aşa, o „definiţie constituţională" care surprinde, îndeosebi, as-

pectele procedurale, formale ale iniţierii, dezbaterii şi finalizării procesului

legislativ. O asemenea definiţie nu face apel la caracteristica legii ca act

  juridic, prin care se reglementează, într-o manieră general-obligatorie şi

impersonală, cele mai importante relaţii sociale sau prin care se exprimă

interesele generale, fundamentale ale unei naţiuni, act a cărui respectare

este impusă, la nevoie, prin autoritatea statului. 

Page 177: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 177/258

 

Conceptul de lege poate fi definit, cu nuanţările corespunzătoare, de

către fiecare ramură a ştiinţelor juridice şi, în primul rând, de Teoriagenerală a dreptului. Toate definiţiile conţin, însă, pe lângă trăsăturile

specifice, anumite elemente comune oricărei definiţii a legii. Astfel, legea:

este un act al Parlamentului adoptat de acesta potrivit unei proceduri

solemne; conţine reguli de conduită socială general-obligatorii şi

impersonale, a căror respectare este asigurată, Ia nevoie, prin forţa de

constrângere a statului; exprimă voinţa generală a unei colectivităţi. 

Orice lege trebuie să respecte anumite elemente indispensabile, defond şi de formă, cuprinse în Constituţie, în absenţa cărora legea este

neconstituţională. Din punct de vedere doctrinar, o lege care nu respectă

condiţiile formale prevăzute în Constituţie, cum sunt: respectarea

cvorumului de lucru sau a majorităţii de voturi necesare aprobării, ori nu

este adoptată de către ambele Camere legislative, poate fi considerată ca

fiind inexistentă, deoarece nu întruneşte acele elemente constitutive de

care depinde chiar existenţa acesteia ca act al Parlamentului şi în absenţacărora se află în imposibilitate de a-şi îndeplini rolul şi funcţiile normative

stabilite de Constituţie, chiar dacă ar fi promulgată de şeful statului. 

In sistemul nostru constituţional o astfel de lege este susceptibilă de a

fi atacată la Curtea  Constituţională pe motiv de neconstituţionalitate

extrinsecă. 

Analizată ideal, legea trebuie să fie perfectă nu numai din punctul de

vedere al tehnicii legislative şi al doctrinei juridice, ci şi din punctul de

vedere al politicilor publice, înţelese ca un set de decizii luate de

Guvernant în interesul şi beneficiul populaţiei. Dacă perfecţiunea tehnico-

legislativă şi cea doctrinară a unei legi pot fi atinse - cu strădanii şi

experienţă – perfecţiunea acesteia ca instrument al politicilor publice este

extrem de greu de realizat, datorită contradicţiilor doctrinare şi ideologice

din perspectiva cărora legea este elaborată ca proiect şi votată ca act al

Parlamentului. Doctrinele şi ideologiile politice, dar mai ales interesele

Page 178: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 178/258

 

conjuncturale şi de moment ale partidelor, precum şi interesele particulare

ale unor agenţi influenţi ai acestora, pot să prevaleze faţă de cerinţelereale ale populaţiei, făcând ca legea să servească mai mult unor interese

de partid, decât unor interese şi cerinţe sociale. 

Daca este aşa, şi aşa este, Parlamentul este, cel puţin ocazional şi

conjunctural, imperfect, pentru că devine creuzetul, maşinăria negocierilor

unde se amestecă doctrinele şi ideologiile elaborate fără a se ţine cu

adevărat cont de resursele şi cerinţele celor guvernaţi. 

Pentru a fi perfect, adică pentru a fi în mod real şi permanent re-prezentativ-în sensul art. 61 alin. (1) din Constituţie-Parlamentul trebuie

să lucreze în interesul celor care i-au ales pe deputaţi şi senatori, şi nu

pentru validarea aşa-zisei valabilităţi a doctrinelor diferitelor partide

parlamentare.

§ 2. Domeniul legii şi categoriile de legi prevăzute în Constituţie 

Obiectivul principal urmărit de Adunarea Constituantă prin art. 73 a

fost acela de a stabili domeniul legii şi categoriile de legi ce pot fi iniţiate şi

adoptate de Parlament. Tezele proiectului de Constituţie au prevăzut

pentru primul capitol al Titlului III („Autorităţile publice") că „legea este

actul normativ adoptat de Parlament sau prin referendum". De asemenea,

Tezele au prevăzut domeniul de reglementare al legii, incluzând în cadrulacestuia un ansamblu larg de sfere ale vieţii sociale ce puteau fi reglemen-

tate de Parlament numai prin lege. Totodată, Tezele au stabilit latitudinea

Parlamentului de a legiiera şi în orice alte domenii, altele decât cele indi-

cate expres. Iniţiatorii Tezelor au avut, prin urmare, o viziune foarte largă

asupra puterii de legiferare a Parlamentului. Chiar în raportul Comisiei de

redactare a proiectului de Constituţie referitor la prezentarea tezelor

pentru primul capitol al Titlului al III-lea din Constituţie, s-a subliniat că,

Page 179: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 179/258

 

prin definirea principalului act juridic în care se concretizează funcţia

legislativă a unui stat, se face o delimitare netă între activitatea delegiferare - care intră în competenţa exclusivă a Parlamentului şi a

poporului - şi restul activităţii normative a statului -care intră în atribuţiile

puterii executive sau chiar ale organelor reprezentative ale colectivităţilor

locale. (Ase vedea Genezei Constituţiei României. 1991. Lucrările Adunării 

Constituante, Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 1998, p.

453).

Comisia de redactare a proiectului de Constituţie a susţinut că sta-bilirea domeniului legii în Legea fundamentală îşi are raţiunea în a opri

Guvernul să intervină prin hotărâri în acele segmente ale vieţii sociale

rezervate competenţei de reglementare legislativă prin acte ale Parla-

mentului.

In concepţia care stă la baza Tezelor, Parlamentul poate interveni prin

lege în orice domeniu al vieţii sociale, dar, înainte de toate, forul legislativ

este dator să se preocupe de acele materii care sunt precizate în teza a 6-

a a primului capitol al Titlului III şi care constituie domeniul rezervat legii.

(A se vedea Geneza Constituţiei României. 1991. Lucrările Adunării 

Constituante, Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 1998, p.

453).

Complementar puterii legislative atribuite Parlamentului, ca unică auto-

ritate legiuitoare a ţării, s-a propus ca Guvernul să deţină o putere proprie

de reglementare, secundum legeni, ce urma să fie exercitată sub controlul

Parlamentului. Raportul Comisiei de redactare a proiectului de Constituţie

a făcut, însă, aici o eroare de interpretare a puterii de reglementare a

Guvernului, care potrivit teoriei dreptului administrativ nu este de-

pendentă de voinţa legislativă a Parlamentului. Astfel, în Raportul Comisiei

de redactare se arată că „dincolo de domeniul legii, ÎN MĂSURA ÎN CARE

Guvernul ESTE ABILITAT PRINTR-O LEGE (s.n.), el poate interveni prin

hotărâri pentru reglementarea unor relaţii sociale. Această competenţă a

Page 180: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 180/258

 

Guvernului este exercitată sub controlul Parlamentului, care este liber să

 înlocuiască hotărârile Guvernului printr-o lege,.să le abroge sau chiar să lemodifice". (A se vedea Geneza Constituţiei României. 1991. Lucrările

 Ad unării Constituante, Regia Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti,

1998, p. 453).

In realitate, puterea de reglementare a Guvernului îi este atribuită

acestuia de către Constituţie, nu de către Parlament. Ceea ce depinde de

voinţa politică a Parlamentului este doar abilitarea prin lege a Guvernului

să adopte ordonanţe, ca acte cu putere de lege ordinară. In teza a 7-a din acelaşi prim capitol al Titlului III al Constituţiei, s-a

reţinut instituţia juridică a delegării legislative, în temeiul căreia Parlamen-

tul avea dreptul să transmită Guvernului competenţa de a emite acte

normative cu putere de lege (ordonanţe), ceea ce făcea din Guvern un

titular al dreptului de a reglementa în domenii rezervate legii, dar sub

controlul Parlamentului.

Tezele au reţinut posibilitatea ca executivul să reglementeze temporar,

printr-o ordonanţă, şi materii din domeniul rezervat legii, dar cu condiţia

ca Parlamentul să emită o lege de abilitare în acest sens, adoptată cu

majoritatea de două treimi în fiecare Cameră. (A se vedea Geneza

Constituţiei României. 1991. Lucrările Adunării Constituante, Regia

Autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 1998, p. 454). 

Parlamentul României adoptă trei categorii de legi: constituţionale, or-

ganice şi ordinare. Temeiul legal al acestei clasificări este art. 73 din Con-

stituţie. Tot Constituţia indică domeniul de reglementare al legilor con-

stituţionale şi al legilor organice. Astfel, art. 73 alin. (2) din Constituţie

prevede că legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei.

Revizuirea este o operaţiune procedurală prin care Parlamentul, învestit cu

putere constituantă derivată, recurge la modificarea dispoziţiilor

constituţionale prin abrogarea, completarea, introducerea unui text nou,sau prin schimbarea redacţională a unui text al Constituţiei în vigoare. 

Page 181: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 181/258

 

In privinţa legilor organice, Legiuitorul constituant nu le-a mai definit caatare, ci a prevăzut în art. 73 alin. (3) anumite domenii sociale care nu

pot fi reglementate decât prin lege organică: 

a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Elec- torale

Permanente;

b)organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; 

c)statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a

celorlalte drepturi ale acestora;d)organizarea şi desfăşurarea referendumului;

e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; 

0 regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al

stării de război; 

g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă; 

h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; 

i)acordarea amnistiei sau a graţierii colective; 

 j) statutul funcţionarilor publici; 

k) contenciosul administrativ;

1) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a

instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; m)

regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; n) organizarea

generală a învăţământului; 

o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi

regimul general privind autonomia locală; 

p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patro-

natele şi protecţia socială; 

r) statutul minorităţilor naţionale din România; 

s) regimul general al cultelor;

t) celelalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea delegi organice.

Page 182: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 182/258

 

Faptul că o lege este rezervată domeniului legilor organice, datorită

sierei relaţiilor sociale pe care le reglementează, la care face trimitere art.73 alin. (3) din Constituţie, inclusiv lit. t) a alineatului respectiv, nu con-

duce la concluzia că toate normele juridice cuprinse într-o lege organică ar

avea caracterul acestui tip de lege. Curtea Constituţională a constatat în

 jurisprudenţa sa că din motive de politică legislativă este posibil, astlel, ca

o lege organică să conţină şi dispoziţii juridice de natura unei legi

ordinare, dar fără ca acestea să capete caracterul de lege organică. O

soluţie contrară ar avea ca rezultat extinderea artificială a domeniilorrezervate legilor organice şi, totodată, încălcarea art. 73 alin. (3J*lît. t),

potrivit căruia numai domeniile prevăzute ca atare în Constituţie se

reglementează prin lege organică. Modificarea acestor dispoziţii poate fi

operată printr-o lege ordinară, întrucât dispoziţiile în cauză nu

reglementează domenii de natura unei legi organice. (A se vedea, în acest

sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 548 din 15 mai 2008, publicată în

M. Of. nr. 495 din 2008).Domeniile menţionate în art. 73 alin. (3) din Constituţie nu sunt sin-

gurele a căror reglementare normativă se face exclusiv prin lege organică.

Chiar Constituţia prevede astfel de domenii în alte texte. După cum se

poate observa, domeniile vieţii sociale în care Parlamentul legiferează prin

lege organică sunt deosebit de importante pentru organizarea şi desfăşu-

rarea vieţii sociale. Aceste domenii intră, în principiu, în sfera exclusivă de

reglementare normativă a Parlamentului. Guvernul nu ar putea fi abilitat

de forul legislativ să adopte norme cu putere de lege în aceste domenii,

 întrucât astfel s-ar încălca dispoziţiile art. 115 alin. (1) din Constituţie. 

Singurul act normativ prin care Guvernul poate reglementa domenii

rezervate legii organice este ordonanţa de urgenţă, emisă în condiţiile art.

115 alin. (4) din Constituţie. După intrarea în vigoare a Constituţiei din

1991 au fost numeroase situaţii în care Guvernul a emis ordonanţe de

urgenţă în a căror reglementare normativă au fost cuprinse şi domenii

Page 183: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 183/258

 

care în mod obişnuit făceau obiectul unei legi organice. O asemenea

opţiune normativă asumată de Guvern pe fondul lipsei unei dispoziţiiconstituţionale care să-i interzică expres o astfel de reglementare

rezervată legii organice a dat naştere unor tensiuni politice grave între

partidele parlamentare, îndeosebi între majoritate şi opoziţie. 

In legătură cu această politică normativă a Guvernului, doctrina de

specialitate a fost dezbinată. Unii autori au admis fără rezerve posibilitatea

Guvernului de a emite ordonanţe de urgenţă şi în domenii rezervate legilor

organice, antrenând şi mai mult disputele politice din cadrul dezbaterilor parlamentare. Pentru a se evita asemenea situaţii, Legea de revizuire a

Constituţiei României nr. 429/2003 a prevăzut explicit dreptul Guvernului

de a emite ordonanţe de urgenţă în domeniul legilor organice. In acest

caz, este vorba chiar de o abilitare constituţională a Guvernului de a emite

norme juridice cu forţa juridică a unei legi organice. 

In celelalte domenii, altele decât cele menţionate în alin. (2) şi (3) ale

art. 73 din Constituţie, Parlamentul adoptă legi ordinare. Pentru adoptarea legilor organice, este necesar votul majorităţii mem-

brilor fiecărei Camere legislative, iar pentru adoptarea legilor ordinare,

este suficientă majoritatea deputaţilor, respectiv a senatorilor prezenţi la

şedinţa în care se exprimă votul final asupra legii în cauză. 

$ 3. Legile de aderare în structurile euroatlantice

Prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 s-a

nuanţat clasificarea legilor făcută în art. 73 din Legea fundamentală, în

sensul stabilirii unei specii noi de legi ordinare - legile de aderare -, a

căror adoptare impune cerinţa întrunirii unei majorităţi calificate de voturi

ale deputaţilor şi senatorilor, identică cu cea necesară pentru revizuirea

Constituţiei. Domeniul de reglementare al acestor legi este precizat in art.

Page 184: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 184/258

 

148 din Constituţie: aderarea României Ia tratatele constitutive ale Uniunii

Europene, în scopul transferării unor atribuţii de suveranitate naţionalăcătre instituţiile comunitare; aprobarea exercitării în comun cu celelalte

state membre ale Uniunii Europene a competenţelor prevăzute în aceste

tratate; aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii

Europene; aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord. Potrivit art.

148 alin. (1) din Constituţie, legile de aderare se adoptă în şedinţa

comună a celor două Camere, cu o majoritate de două treimi din numărul

deputaţilor şi senatorilor. In ciuda majorităţii de voturi necesare adoptării lor, legile de aderare la

structurile euroatlantice nu intră în categoria legilor prevăzute în art. 73

alin. (2) din Constituţie. Legile respective constituie o categorie sau specie

aparte a legilor ordinare, determinată - apreciem noi - nu de majoritatea

de voturi necesare adoptării lor, ci de reglementatea înstrăinării în bene-

ficiul unui factor de extraneitate a exerciţiului unor atribute de su-

veranitate care nu pot aparţine decât titularului necontestat al acesteia -

poporul. Pentru a nu lăsa la latitudinea unei majorităţi parlamentare con-

  juncturale această delegare de atribute ale suveranităţii, Constituţia a

ridicat pragul de adoptare a legilor de aderare la majoritatea de două

treimi din numărul parlamentarilor, făcând necesar, astfel, cel puţin

acordul unei părţi a opoziţiei pentru adoptarea lor. Prin această soluţie

legislativă, poporul păstrează în integralitate prerogativele suveranităţii

naţionale reglementate în art. (2) alin. (1) din Constituţie şi continuă să o

exercite numai prin organele sale reprezentative şi prin referendum. 

Structurile componente ale Uniunii Europene şi ale Tratatului Nord-

Atlantic nu devin - graţie art. 148 din Constituţie - organe reprezentative

noi ale poporului român, ci capătă - cu aprobarea Parlamentului - dreptul

de a exercita anumite atribute ale suveranităţii naţionale. Din punct de

vedere al procedurii legislative, legile de aderare urmează aceleaşi faze

ale procesului legislativ comune legilor organice şi legilor ordinare, cu

Page 185: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 185/258

 

diferenţele speciale că nu pot fi iniţiate de parlamentari şi cetăţeni, şi sunt

dezbătute şi aprobate în plenul reunit al Camerei Deputaţilor şi Senatului.Articolul 74

Iniţiativa legislativă 

Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor,

senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept devot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul Ia iniţiativă legislativă trebuie să

provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste

  judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel

puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. 

(2) Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor

problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi

graţierea. 

(3) Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea

proiectului de lege către Camera competentă să îl adopte, ca

primă Cameră sesizată. 

(4) Deputaţii, senatorii şi cetăţenii care exercită dreptul ia

iniţiativă legislativă pot prezenta propuneri legislative numai

 în forma cerută pentru proiectele de legi. 

(5) Propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi

Camerei competente să le adopte, ca primă Cameră sesizată. 

Sumar:

§ 1, Constituţionalitatea procesului legislativ;

§ 2. Temeiul constituţional al funcţiei legislative;

§ 3. Titularii dreptului de iniţiativă legislativă 

Page 186: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 186/258

 

§ 4- Dreptul de a depune amendamente;

§ 5. Iniţiativele legislative cetăţeneşti; § 6. Condiţiile constituţionale şi regulamentare pentru exercitarea

dreptului de iniţiativă legislativă 

Comentariu: __________________

§ 1. Constituţionalitatea procesului legislativ  

In orice stat, activitatea de reglementare a relaţiilor sociale prin acte

normative se realizează cu respectarea principiilor generale de legiferare

şi a normelor speciale de tehnică legislativă. O asemenea activitate

presupune reguli stricte care privesc, între altele, respectarea ierarhiei

actelor normative şi a competenţei autorităţilor publice învestite cu dreptul

de normare a raporturilor sociale, dreptul de iniţiativă legislativă,

conţinutul şi fundamentarea soluţiilor legislative, a formei de redactare a

proiectelor de acte normative şi a sistematizării şi unificării legislaţiei etc. 

O altă cerinţă fundamentală a activităţii legislative, în general, şi a

procesului legislativ propriu-zis, în special, este constituţionalitatea

acestora, care a apărut odată cu adoptarea constituţiilor scrise. Ca atare,

constituţionalitatea legiferării nu este o problemă nouă. Noutatea acesteia

pentru doctrina de specialitate constă în accentuarea raportului între

procesul legislativ şi respectarea procedurilor constituţionale de adoptare

a legilor şi a celorlalte acte normative. Constituţionalitatea procesului

legislativ poate fi analizată pe mai multe planuri, între care: 

a) respectarea cu stricteţe a domeniilor de reglementare prevăzute sau

deduse din dispoziţiile constituţionale; 

b) respectarea condiţiilor constituţionale care privesc iniţiativa legiferării

şi procedura legislativă de examinare, dezbatere şi votare a legilor; 

Page 187: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 187/258

 

c) respectarea competenţei funcţionale a Camerei Deputaţilor şi a

Senatului;d) respectarea dispoziţiilor constituţionale care interzic formal legi-

ferarea în anumite domenii (art. 152 din Constituţie). 

§ 2. Temeiul constituţional al funcţiei legislative 

Temeiul constituţional al funcţiei legislative a Parlamentului îl constituie

art. 61 alin. (1) din Constituţia României: Parlamentul este „unica

autoritate legiuitoare a ţării". în această calitate, Parlamentul are rolul şi

funcţia de a îmbrăca într-o formă legislativă voinţa suverană a naţiunii.

Cum aceasta din urmă nu poate fi examinată sau evaluată în funcţie de

obiective legislative concrete, este de presupus că Parlamentul este

mandatat de alegători în cicluri electorale periodice să legifereze în

numele şi în beneficiul naţiunii, dar şi sub controlul acesteia, exercitat cuprilejul alegerilor parlamentare. „Producţia" legislativă a Parlamentului

reflectă în mod firesc programul de guvernare propus de partidul sau

coaliţia de partide care a obţinut victoria în alegeri şi a fost acceptat de

Parlament prin acordarea votului de încredere.

Funcţia legislativă se circumscrie exclusiv la adoptarea legilor. In

exercitarea funcţiei sale legislative, Parlamentul colaborează cu autorităţi

ale puterii executive şi chiar cu cetăţenii în exercitarea funcţiei respective.Avem în vedere aici iniţiativa legislativă, dreptul Guvernului de a prezenta

amendamente, dreptul Preşedintelui României de a cere reexaminarea

unei legi şi de a sesiza Curtea Constituţională potrivit art. 146 lit. a) din

Constituţie, precum şi dreptul de promulgare a legilor. 

Revizuirea în 2003 a Constituţiei a avut ca rezultat, între altele,

apariţia în cadrul sistemului de drept a aşa-numitelor legi de aderare.

Astfel, art. 148 alin. (1) din Constituţie prevede că aderarea României la

Page 188: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 188/258

 

tratatele constitutive ale Uniunii Europene care au ca obiect de regle-

mentare transferarea de către statul român a unor atribuţii suverane aleacestuia către instituţiile comunitare, precum şi exercitarea împreună cu

celelalte state ale Uniunii Europene a competenţelor prevăzute în aceste

tratate se fac prin lege adoptată de cele două Camere legislative reunite în

şedinţă comună. 

 întrucât asemenea legi urmează să fie adoptate cu o majoritate calificată

de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, iar obiectul lor de

reglementare nu se regăseşte în conţinutul art. 73 alin. (3) dinConstituţie, rezultă că acestea au caracterul unei legi ordinare speciale, al

cărui domeniu îl reprezintă integrarea europeană. In această categorie

sunt cuprinse, potrivit art. 149 din Constituţie, şi legile privind aderarea

României la Tratatul Atlanticului de Nord.

Practic, orice relaţii sociale pot fi reglementate prin  lege dacă există

voinţa politică în acest sens. In ceea ce priveşte Guvernul, Constituţia face

o delimitare între legea organică şi ordonanţă, dar asimilează legii, dinpunct de vedere al forţei sale juridice, ordonanţele. De asemenea, se

rezervă un domeniu de reglementare pentru hotărârile Guvernului în art.

108 alin. (2) din Constituţie, care prevede că hotărârile se emit pentru

organizarea executării legilor. 

Curtea Constituţională a statuat că noţiunea ele organizare a executării

legii din cuprinsul art. 108 alin. (2) al Constituţiei are un sens mai larg

decât cel privind aplicarea legii, şi anume prin hotărâri ale Guvernului pot

ti dispuse măsuri organizatorice, financiare, instituţionale pentru ducerea

la îndeplinire a dispoziţiilor legii (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale

nr. 51 din 12 februarie 2004, publicată în M. Of. nr. 186 din 3 martie

2004).

Din acest punct de vedere, se impune o precizare: întotdeauna

Guvernul va ţine să reglementeze, în baza legii, relaţiile sociale care se

formează în domeniul executării legii respective. Nimic, nu va împiedica,

Page 189: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 189/258

 

insă, Parlamentul să reglementeze şi aceste relaţii, votând o lege cu multe

detalii legate de executarea ei, îngustând astfel sfera de intervenţie aExecutivului. Cu toate acestea, există totuşi o cutumă respectată atât de

Parlament, cât şi de Guvern ca anumite materii să fie reglementate prin

acte ale Executivului.

Există însă domenii ale vieţii sociale care pot fi reglementate numai

prin lege. Constituţia face referire expresă la ele. Astfel,  de pildă,

impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale

bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc prin lege [art. 139 alin.(1)], incompatibilităţile calităţii de membru al Guvernului - în afara celor

prevăzute de Constituţie - se stabilesc prin lege organică [art. 105 alin.

(2)], responsabilitatea ministerială se reglementează prin lege [art. 109

alin. (3)], înfiinţarea autorităţilor administrative autonome se poate realiza

numai prin lege organică [art. 117 alin. (3)] etc.

Atunci când Constituţia rezervă domeniului de reglementare a legii o

anumită sferă a relaţiilor sociale, aceasta înseamnă că relaţiile socialerespective pot fi reglementate numai prin lege, indiferent care ar fi

caracterul acesteia — lege constituţională, lege organică sau lege ordinară

-, sau printr-un alt act normativ având forţa juridică a unei legi. Ne

referim, în acest sens, la ordonanţa guvernamentală. 

De regulă, autorităţile publice învestite cu putere de legiferare şi,

respectiv, de reglementare (adică Parlamentul şi Guvernul) nu îşi

depăşesc sfera de competenţă, respectând reciproc autonomia stabilită

prin Constituţie sau dedusă din cutumă. 

In legătură cu domeniul rezervat Parlamentului spre legiferare, trebuie

să menţionăm că, în principiu, competenţa forului legislativ este generală.

Constituţia nu precizează în ce domenii ale vieţii sociale Parlamentul ar fi

competent să adopte legi. Este adevărat că Guvernul orientează

activitatea legislativă a Parlamentului prin programul său legislativ. Cât

priveşte dreptul constituţional al deputaţilor şi senatorilor de a promova

Page 190: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 190/258

 

propuneri legislative, acesta se exercită la libera alegere a membrilor celor

două Camere. Practic, deputaţii şi senatorii pot transmite Camerelorpropuneri legislative din cele mai diverse şi particulare domenii de

activitate, unele dintre acestea frizând ridicolul.

Nu de puţine ori Parlamentul a fost sesizat de către deputaţi şi senatori

cu propuneri legislative care au depăşit prin conţinutul lor domeniul

rezervat prin cutumă legii, interferându-se cu puterea de reglementare a

Guvernului, cu cea regulamentară a Camerelor, şi chiar cu cea a consiliilor

locale. Menţionăm aici, cu titlu de exemplu: Propunerea legislativă pentrumodificarea şi completarea Ordinului nr. 14/2007 al secretarului de stat al 

 Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului pentru

aprobarea Standardelor minime obligatorii privind Serviciul pentru

dezvoltarea deprinderilor de viaţă independentă şi a ghidului metodologic 

de implantare a acestor standarde (Pl-x nr. 83/2009); Propunerea

legislativă pentru modificarea şi completarea Ordinului nr. 236/2008

 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Contractului-cadru

 privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemidui de

asigurări sociale de sănătate (Pl - x nr. 92/2009); Propunerea legislativă

 pentru modificarea şi completarea Anexei Hotărârii de Guvern nr.

1.550/2004 privind efectuarea operaţiunilor de evaluare în vederea

recalculării pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al 

asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie

2001, în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000 (Pl-x nr. 622/2008);

Propunerea legislativă privind plantarea de pomi fructiferi pe marginea

drumuri lor naţionale, judeţene şi comunale (Pl -x nr. 651/2005);

Propunerea legislativă privind achiziţionarea unor bărci cu motor în

localităţile care au avut de suferit în urma inundaţiilor (Pl -x nr. 678/2005).

Ilară şi neconstituţională este şi propunerea legislativă iniţiată de un

grup de senatori din grupul parlamentar al PDL din Senat, privind

modificarea prin Lege a Hotărârii Senatului nr. 28 din 24 octombrie 2005

Page 191: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 191/258

 

privind Regulamentul Senatului, publicată în M. Of. nr. 948 din 25

octombrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel de excese legislative îşi au cauza în necunoaşterea de către unii

membri ai Parlamentului a rolului constituţional al forului legislativ şi, din

păcate, rămân nesancţionabile până la votul negativ din plenul Camerelor 

legislative.

Cât priveşte interferenţa puterii legislative cu puterea executivă, în

practica legislativă s-au întâlnit situaţii când Parlamentul a hotărât printr-o

lege că, într-un anumit termen, Guvernul este obligat să prezinte foruluilegislativ spre dezbatere şi adoptare un proiect de lege pentru

reglementarea unui anumit domeniu de activitate. în legătură cu obligarea

de către Parlament a Guvernului de a elabora şi supune forului legislativ

spre adoptare un proiect de lege, s-a susţinut că o asemenea obligare ar fi

neconstituţională, întrucât ar încălca libertatea de exercitare de către

Guvern a dreptului său de iniţiativă legislativă prevăzut în art. 74 din

Constituţie. Curtea Constituţională a respins această obiecţie, precizând că

printr-un asemenea demers Parlamentul a instituit doar o obligaţie a

Guvernului şi nu a prefigurat conţinutul viitorului proiect de lege. (A se

vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 6/1992, publicată în M. Of. nr. 48

din 4 martie 1993).

§ 3. Titularii dreptului de iniţiativă legislativă 

In orice sistem constituţional, dreptul de iniţiativă legislativă în

declanşarea unei anumite proceduri trebuie să aibă nu numai un temei

legal, ci şi legitimitate. Prima teză a art. 74 alin. (1) surprinde temeiul

constituţional al prerogativelor subiectelor de iniţiativă legislativă:

Guvernul, deputaţii, senatorii, cetăţenii români, în condiţiile stipulate chiar

de textul respectiv.

Page 192: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 192/258

 

Constituţia şi regulamentele parlamentare tratează în mod diferit

dreptul de iniţiativă legislativă şi dreptul parlamentarilor şi al Guvernuluide a depune amendamente la iniţiativele legislative examinate în cele

două Camere. Astfel, Constituţia prevede în art. 74 alin. (1) că iniţiativa

legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor şi senatorilor,

precum şi unui număr reprezentativ de cetăţeni. Se poate observa că

textul cuprins în art. 74 alin. (1) din Constituţie este limitativ, în sensul că

subiectele de sezină legislativă sunt strict limitate. 

Explicaţia acestei limitări este cât se poate de simplă. Dreptuldeputaţilor şi al senatorilor de a depune propuneri legislative la Parlament

exprimă calitatea lor de exponenţi ai puterii suverane a poporului. Dreptul

deputaţilor şi senatorilor de a iniţia propuneri legislative se legitimează

prin votul acordat de alegători. în această calitate, deputaţii şi senatorii

devin reprezentanţi ai întregului popor şi se află în serviciul acestuia,

având misiunea de a-i transforma voinţa şi interesele în legi. Proiectele de

lege, precum şi propunerile legislative poartă, însă, amprenta politică acelor care le-au iniţiat. Este rolul Parlamentului să forjeze aceste iniţiative

şi să le apropie cât mai mult de cerinţele şi aspiraţiile reale ale cetăţenilor,

iar acest lucru se poate înfăptui numai prin dezbaterea lor în comisii şi în

plen. Deputaţii şi senatorii pot prezenta propuneri legislative. Intre

proiectele de lege şi propunerile legislative nu există nicio deosebire din

punct de vedere al conţinutului, formularea diferită folosită având scopul

doar să desemneze iniţiatorul. Propunerile trebuie însoţite de o expunere

de motive şi redactate în forma cerută pentru proiectele de legi.

Propunerile legislative formulate de deputaţi, care implică modificarea

prevederilor bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de

stat, trebuie să se fundamenteze pe informarea cerută în mod obligatoriu

de iniţiatori Guvernului, potrivit art. 111 alin. (1) din Constituţie. Deputaţii

şi senatorii nu pot iniţia propuneri legislative privind ratificarea tratatelor

sau a altor acorduri internaţionale. 

Page 193: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 193/258

 

Cât priveşte legitimitatea iniţiativei legislative a Guvernului, aceasta se

fundamentează pe cerinţa transpunerii în acte normative a obiectivelorcuprinse în programul de guvernare acceptat de Parlament. în exerciţiul

dreptului de iniţiativă legislativă, Guvernul înaintează Camerelor, potrivit

competenţelor lor funcţionale, proiecte de legi elaborate de ministere şi de

alte autorităţi ale administraţiei publice şi însuşite de acesta, prin

intermediul cărora intenţionează să-şi realizeze obiective cuprinse în

programul său de guvernare, cu sprijinul majorităţii parlamentare care îl

susţine. Autorităţile publice iniţiatoare ale proiectelor de lege, careurmează a fi supuse însuşirii de către Guvern, au obligaţia să respecte

regulile procedurale aplicabile pentru asigurarea transparenţei decizionale,

prevăzute de Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în

administraţia publică. De asemenea, autorităţile publice iniţiatoare sunt

obligate să supună proiectele de lege din domeniul economico-social,

 înainte de a le prezenta Guvernului, comisiilor de dialog social constituite

chiar în cadrul acestora. In felul acesta, se asigură o consultarepreliminară a autorităţilor publice respective (ministere, prefecturi) cu

partenerii sociali.

Potrivit art. 114 din Constituţie, Guvernul îşi poate angaja răspunderea

  în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, reunite în şedinţă comună,

asupra unui proiect de lege. Dacă parlamentarii nu formulează o moţiune

de cenzură în legătură cu proiectul respectiv, în condiţiile precizate în

textul constituţional menţionat, ori dacă moţiunea de cenzură depusă nu a

fost votată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor, proiectul de lege se

consideră adoptat. Proiectul de lege depus de Guvern în condiţiile art . 114

din Constituţie nu este, însă, o iniţiativă legislativă în sensul art. 74 din

Constituţie. 

Nu deţin dreptul de iniţiativă legislativă nici grupurile parlamentare, ca

structuri politico-organizatorice ale Camerelor legislative, nici birourile

permanente, nici comisiile permanente. Nici măcar comisiile speciale

Page 194: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 194/258

 

constituite potrivit art. 72 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor

şi, respectiv, art. 77 alin. (1) din Regulamentul Senatului pentruelabotarea unor propuneri legislative nu au drept de iniţiativă legislativă,

  în acest caz, iniţiatori fiind membrii comisiilor speciale respective, în

condiţiile prevăzute în art. 74 alin. (1) din Constituţie. 

In continuarea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 74 alin. (1)

din Legea fundamentală, regulamentele parlamentare ale celor două

Camere au prevederi foarte asemănătoare referitoare la limitarea

numărului subiectelor de iniţiativă legislativă [art. 92 alin. (1) dinRegulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 88 alin. (1) din Regulamentul

Senatului], dar reglementează, în plus, dreptul de a depune

amendamente.

La categoriile de subiecte de sezină legislativă prevăzute în art. 74 alin.

(1) din Constituţie îl adăugăm pe Preşedintele României, dar numai în

privinţa iniţierii proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei. Şeful

statului nu poate avea un drept general de iniţiativă legislativă, întrucâtcomponenta prezidenţială a regimului politic instituit de Constituţie îi

interzice implicit să aibă un rol activ în declanşarea procesului legislativ.

Preşedintelui îi este recunoscut de către art. 92 alin. (2) din Constituţie

dreptul de a emite decrete, prin care hotărăşte mobilizarea parţială sau

totală a forţelor armate. Decretul, care are caracter normativ, urmează să

fie emis numai cu aprobarea prealabilă a Parlamentului. Aprobarea nu

presupune o procedură de natură legislativă, fiind vorba în realitate de un

control parlamentar exercitat de Parlament printr-o hotărâre asupra unui

act administrativ emis de şeful statului. Numa  i în cazuri excepţionale,

decretul Preşedintelui României se supune ulterior aprobării Parlamentului.

In mod similar, Parlamentul încuviinţează măsurile luate de Preşedinte

prin decret, pentru instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă în

 întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale. Şi în acest caz,

decretul şefului statului va avea catacter normativ. 

Page 195: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 195/258

 

Desigur, Preşedintele are la dispoziţie alte modalităţi informale, dar

eficace, prin care poate să-şi exprime indirect intenţia de a legifera.Acestea ţin de capacitatea sa de a convinge Guvernul să iniţieze un

anumit proiect de lege care să reflecte voinţa de legiferare a şefului

statului. De asemenea, Preşedintele României poate „convinge" un grup

de parlamentari să elaboreze o anumită propunere legislativă. Această

posibilitate a şefului statului ţine de voinţa şi capacitatea sa de a-şi perso-

naliza puterile, fără a încălca, însă, Constituţia. Un exemplu, în acest sens,

este solicitarea adresată de preşedintele Traian Băsescu Guvernului, încadrul Mesajului adresat Parlamentului pe probleme actuale de politică

externă, la 14 aprilie 2009, de a adopta în regim de urgenţă modificarea

Legii cetăţeniei nr. 21/1991. Guvernul s-a conformat cu rapiditate acestei

solicitări şi a adoptat Ordonanţa de urgenţă nr. 36/2009 pentru modi-

ficarea şi completarea legii respective. 

Cât priveşte dreptul de iniţiativă legislativă conferit Guvernului, acesta

se întemeiază pe rolul Guvernului ca autoritate responsabilă pentrugestionarea treburilor publice, dar şi pe legitimitatea acestuia conferită

prin votul de încredere acordat de Parlament. Pentru a-şi realiza

programul de guvernare, Guvernul apelează la cel mai ferm şi mai potrivit

instrument: legea. Astfel, Guvernul este cel mai îndreptăţit să transmită

Parlamentului proiecte de legi. Guvernul deţine exclusivitate în materie

bugetară, fiind îndreptăţit, în acest sens, de art. 138 alin. (2) din

Constituţie, potrivit căruia, numai acesta are dreptul de a elabora şi

transmite anual Parlamentului spre adoptare proiectul bugetului de stat şi

pe cel al asigurărilor sociale de stat. 

Nu trebuie ignorat faptul că societatea civilă, în general, şi componente

particulare ale acesteia, în special, sunt direct interesate în politica

legislativă a Guvernului şi în procesul legislativ desfăşurat în Parlament.

Astfel, organizaţii ale societăţii civile se adresează în mod frecvent

Guvernului şi Parlamentului cerându-le să promoveze un anumit proiect

Page 196: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 196/258

 

de lege sau, dimpotrivă, să modifice, chiar să abroge un act normativ.

Aceste demersuri se încadrează perfect în sistemul democratic defuncţionare a societăţii. In practica parlamentară nu puţine sunt situaţiile

  în care organizaţii neguvernamentale întocmesc propuneri legislative,

unele în domenii de importanţă fundamentală, cum ar fi legislaţia

electorală, care sunt preluate de parlamentari şi introduse prin proceduri

parlamentare regulamentare pe traseul legislativ constituţional. 

Alteori, asemenea demersuri nu urmăresc altceva decât prezervarea

unor interese profesionale de grup. Un exemplu în acest sens este apeluladresat de către Uniunea Naţională a Judecătorilor din România, la 15

aprilie 2009, privind suspendarea procesului de elaborare de către Guvern

a unui proiect de lege privind instituirea unui sistem unic de salarizare.

Dreptul de iniţiativă care aparţine deputaţilor şi senatorilor are ca

temei calitatea acestora de reprezentanţi direcţi ai corpului electoral. In

această calitate, deputaţii şi senatorii, fiind în serviciul poporului, au

dreptul să pună în dezbaterea forului legislativ, din proprie iniţiativă,propuneri legislative, să-şi însuşească de la alegători sau de la organizaţii

sociale diverse iniţiative de reglementare normativă a relaţiilor sociale, în

principiu, membrii celor două Camere legislative au o libertate deplină în

stabilirea conţinutului iniţiativei legislative, fiind obligaţi doar să respecte

domeniul legii şi normele în materie de tehnică legislativă. 

Aceeaşi libertate funcţionează şi în ceea ce priveşte amendamentele pe

care deputaţii şi senatorii ar intenţiona să le depună pe marginea unui alt

proiect legislativ. într-un singur caz, dreptul de iniţiativă legislativă al

parlamentarilor - deputaţi şi senatori - a fost limitat ab initio, în sensul că

propunerile legislative (amendamentele) ale acestora făcute la propunerea

de revizuire a Constituţiei în 2003 au fost respinse dacă nu s-au referit la

domeniile şi obiectivele de revizuire stabilite anterior prin acordul politic al

partidelor parlamentare. O asemenea îngrădire excede dispoziţiilor şi

spiritului Constituţiei şi chiar raţionalităţii oricărui act de revizuire a unui

Page 197: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 197/258

 

text constituţional. în fond, opera de revizuire a Constituţiei implică un

efort integral de examinare a adaptabilităţii acesteia la dinamica vieţiisociale, din care ar trebui excluse negocierile conjuncturale ale partidelor

politice.

Prin derogare de la art. 74 alin. (1) din Constituţie, care precizează

subiecţii de iniţiativă legislativă, regulamentele parlamentare prevăd că

fiecare Cameră îşi poate constitui comisii speciale pentru elaborarea unor

propuneri legislative. Se înţelege că, în astfel de situaţii, nu comisiile

speciale vor fi titulare ale dreptului de iniţiativă legislativă, ci membriiacestora.

La rândul lor, cetăţenii au un legitim drept de iniţiativă legislativă, ca o

manifestare directă a puterii lor suverane şi ca expresie a democraţiei

semidirecte.

§ 4. Dreptul de a depune amendamente

Dreptul de amendament aparţinând parlamentarilor şi Guvernului este

stipulat în regulamentele Camerelor în mai multe texte cuprinse în

secţiunile referitoare la comisiile permanente şi la procedura legislativă

propriu-zisă. Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede, în acest sens, în

art. 65 alin. (4) că deputaţii care nu fac parte din comisia permanentă

sesizată în fond cu o iniţiativă legislativă vor putea depune amendamentepe marginea acesteia într-un anumit termen. Acelaşi regulament recu-

noaste dreptul de a prezenta amendamente, deputaţilor, grupurilor parla-

mentare şi Guvernului [art. 99 alin. (1)]. 

Regulamentele parlamentare prevăd şi ipoteza convertirii procedurale a

unor proiecte de lege sau propuneri legislative în amendamente. Astfel,

art. 68 din Regulamentul Camerei Deputaţilor stabileşte că, în cazul în

care o comisie permanentă este sesizată cu mai multe iniţiative legislative

Page 198: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 198/258

 

care au acelaşi obiect de reglementare, prima iniţiativă înregistrată va ii

reţinută ca proiect de bază, celelalte urmând să fie respinse, iarprevederile cuprinse în acestea să fie considerate ca amendamente la

proiectul propus spre aprobare. Un text similar conţine şi art. 72 din

Regulamentul Senatului.

In literatura de specialitate s-a emis opinia discutabilă potrivit căreia

susţinerea constituţională a dreptului parlamentarilor de a prezenta

amendamente şi subamendamente derivă din prevederile art. 74 şi ale

art. 75 din Constituţie. (A se vedea Ioan Vida, comentariu la art. 74 dinConstituţie, în lucrarea Constituţia României. Comentariu pe articole, Ed.

C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 709). 

In realitate, art. 74 din Constituţie se referă doar la iniţiativa legislativă

prezentată sub forma unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative.

Dacă suportul constituţional al iniţiativelor legislative îl reprezintă

Constituţia, dreptul de a prezenta amendamente este recunoscut doar de

regulamentele parlamentare, acte normative cu o forţă juridică inferioarăConstituţiei şi legilor. In doctrina constituţională s-a mai susţinut că

amendamentele depuse de parlamentari reprezintă un corolar al dreptului

de iniţiativă legislativă (Ion Deleanu, Instituţii şi proc eduri constitu-

 ţionale, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 673) sau un substitut al

dreptului de iniţiativă legislativă (Idem, p. 679).

Aprecierea este corectă, dacă o raportăm la sistemul constituţional

francez - luat, de altfel, ca reper pentru o asemenea susţinere -, în care

membrii Parlamentului şi Guvernul au, potrivit art. 44 din Constituţie,

dreptul formal de a aduce amendamente. De asemenea, art. 40 şi 41 din

Constituţia Franţei fac referiri exprese la amendamentele ce pot fi

formulate de senatori şi deputaţi. 

Regulamentul Senatului conţine în art. 90 alin. (1) lit. d) un text

general referitor la termenul de depunere a amendamentelor de către

senatori, iar în art. 109 alin. (1) se menţionează că în cadrul procedurii de

Page 199: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 199/258

 

urgenţă se pot prezenta în scris amendamente motivate de către senatori,

grupuri parlamentare, comisii permanente şi Guvern. Din cele relataterezultă cel puţin două concluzii: 

a) natura juridică a dreptului deputaţilor şi senatorilor de a prezenta

amendamente la proiectele de lege şi propunerile legislative transmise

spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor şi Senatului este diferită

de cea a dreptului de iniţiativă legislativă. Dacă dreptul de iniţiativă

legislativă îşi are sursa în Constituţie, dreptul de a depune amendamente

provine dintr-o voinţă regulamentară a Camerei sau, după caz, aSenatului;

b) competenţa legislativă a deputaţilor şi senatorilor, recunoscută de

art. 74 alin. (1) din Constituţie, este generală. Propunerile legislative pot

avea, teoretic, orice conţinut. In schimb, amendamentele sunt constrânse

să se limiteze strict la conţinutul iniţiativei legislative la care se referă. Mai

mult chiar, Adunările legislative au dreptul să limiteze regimul

amendamentelor, astfel cum s-a întâmplat la proiectul legii pentru

revizuirea Constituţiei în 2003, când toate amendamentele depuse de

deputaţi şi senatori în afara „temelor revizuirii" au fost automat respinse.

(A se vedea, în acest sens, Ion Deleanu, Revizuirea Constituţiei. Temele

revizuirii, în „Revista de drept public" nr. 2/2003).

Cu privire la conţinutul efectiv al amendamentului, este de presupus că

acesta trebuie să aibă o legătură strictă cu reglementarea cuprinsă în

proiectul sau în propunerea legislativă examinată în comisia permanentă

sesizată în fond. Numai cu această condiţie, amendamentul ar putea fi

acceptat spre examinare de către membrii comisiei. Cu alte cuvinte,

amendamentul propus trebuie să se refere la aspectele juridice necesare

contextului reglementării. Ca atare, ar trebui recunoscute limite formale

de exercitare a dreptului de amendament pentru a se evita introducerea

  într-un proiect de lege sau într-o propunere legislativă a unor texte ceexced intenţiei de reglementare legislativă a iniţiatorului. Spunem aceasta

Page 200: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 200/258

 

  întrucât în practica legislativă sunt numeroase cazurile când la comisia

permanentă sesizată în fond sunt acceptate amendamente care nu aulegătură cu proiectul de lege examinat, rezultând reglementări complexe,

nu numai din punct de vedere al tehnicii legislative.

In privinţa amendamentelor, mai trebuie precizat că regulamentele

parlamentare stipulează anumite condiţii de formă şi termene în care

acestea pot tî formulate. Astfel, de pildă, art. 99 alin. (3) din

Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede că amendamentele formulate

de deputaţi se depun în scris, motivat şi sub semnătura iniţiatorului lacomisia sesizată în fond, cu precizarea, dacă este cazul, a grupului

parlamentar din care deputatul face parte. Acelaşi regulament prevede în

art. 99 alin. (4) că amendamentele Guvernului se depun numai sub

semnătura unui membru al Guvernului la Biroul permanent, care le va

transmite comisiei sesizate în fond cu iniţiativa legislativă la care se referă

amendamentele respective. O procedură identică este prevăzută şi în

Regulamentul Senatului. Există alte numeroase dispoziţii regulamentarecare se referă la depunerea şi examinarea amendamentelor în comisiile

permanente şi în plenul Camerelor legislative. 

§ 5.  Iniţiativele legislative cetăţeneşti  

Cetăţenii care îşi manifestă dreptul de iniţiativă legislativă trebuie săprovină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare dintre acestea

sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de

semnături în sprijinul iniţiativei populare. In cazul în care iniţiativa

cetăţenească vizează revizuirea Constituţiei, propunerea legislativă trebuie

făcută de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, care să provină

din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare dintre acestea sau în

Page 201: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 201/258

 

municipiul Bucureşti propunerea respectivă să fie susţinută de cel puţin

20.000 de semnături. Cerinţa întrunirii unui anumit număr de cetăţeni care susţin propunerea

legislativă obişnuită, precum şi cea pentru revizuirea Constituţiei are în

vedere asigurarea unui grad rezonabil de reprezentativitate a propunerii

respective, ceea ce va conferi legitimitate actului normativ care exprimă

voinţa populară. 

Propunerile legislative cetăţeneşti pot să acopere, după caz, oricare

dintre cele trei domenii de reglementare legislativă a Parlamentului la carese face referire în art. 73 din Constituţie Constituţia interzice expres în art.

74 alin. (2) ca iniţiativele legislative promovate de cetăţeni să aibă ca

obiect problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi

gtaţietea. Temeiul acestei interdicţii este limpede: reglementarea celor trei

domenii reprezintă atribuţii exclusive ale statului, care nu pot fi

  „concesionate" niciunui alt subiect de drept, nici măcar cetăţenilor. La

baza interdicţiei constituţionale stipulate în art. 74 alin. (2) din Constituţienu se află limitarea suveranităţii populare, ci caracterul extrem de

specializat şi efectele multiple ale reglementării legislative a celor trei

domenii de specialitate. Politica bugetată, cea internaţională şi cea de

sancţionare penală interesează în mod special statul, acesta fiind capabil

să asigure o unitate de concepţie privind aceste domenii, în acord deplin

cu interesele generale ale naţiunii. 

Iniţiativa legislativă cetăţenească recunoscută de art. 74 alin. (1) şi

art. 150 din Constituţie nu reprezintă în sine un drept cetăţenesc, ci o

formă de exprimare a suveranităţii naţionale. Articolul 2 alin. (1) din

Constituţie proclamă titularul suveranităţii naţionale şi cele două moda-

lităţi de exercitare a acesteia, şi anume pe cale reprezentativă şi în mod

direct, prin referendum. In sensul normativ al art. 2 din Constituţie, a

exercita suveranitatea înseamnă dreptul Parlamentului de a legifera,

precum şi dreptul corpului electoral de a fi consultat direct şi de a-şi

Page 202: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 202/258

 

exprima voinţa suverană cu privire la revizuirea Constituţiei, demiterea

Preşedintelui României sau cu privire la probleme de interes naţional. Constituţia recunoaşte, totodată, dreptul cetăţenilor de a înainta

Parlamentului propuneri legislative, în considerarea calităţii acestora de

titulari ai suveranităţii naţionale. Exercitând dreptul de iniţiativă

legislativă, cetăţenii nu se compottă însă ca un „grup", în accepţiunea art.

2 alin. (2) din Constituţie. Legea fundamentală recunoaşte exclusiv două

modalităţi constituţionale de exercitare a suveranităţii: prin reprezentanţi

aleşi şi prin referendum. Totodată, Constituţia interzice exercitareasuveranităţii în nume propriu. 

Potrivit Legii nr. 189/1999 privind exercitatea iniţiativei legislative de

către cetăţeni, cu modificările şi completările ulterioare, propunerea

respectivă este întocmită de un comitet de iniţiativă potrivit normelor de

tehnică legislativă şi va fi însoţită de o expunere de motive. Propunerea

legislativă, avizată în prealabil de Consiliul Legislativ, se publică în

Monitorul Oficial al României. Din comitetul de iniţiativă nu pot face parteparlamentari, precum şi alte persoane alese în funcţie prin vot universal,

membrii Guvernului, persoanele numite în funcţie de primul-ministru sau

care nu pot face parte, pottivit legii, din partidele politice.

§ 6. Condiţiile constituţionale şi regidamentare pentru exercitarea

dreptului de iniţiativă legislativă 

Atât proiectele de lege, cât şi propunerile legislative depuse din

iniţiativa parlamentară sau cetăţenească se transmit Camerei competente

să le adopte în calitate de primă Cameră sesizată, conform art. 75 din

Constituţie. Cât priveşte proiectele de lege care au caracter bugetar,

acestea se transmit concomitent celor două Camere. Primind o iniţiativă

Page 203: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 203/258

 

legislativă, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor sau, după caz, al

Senatului poate invoca necompetenţa Camerei respective de a examinaproiectul de lege sau propunerea legislativă în calitate de primă Cameră

sesizată. 

Regulamentul Senatului prevede, în acest sens, în art. 90 alin. (1) lit.

b) că Biroul permanent poate dispune transmiterea unui proiect de lege

sau a unei propuneri legislative Camerei Deputaţilor în cazul în care

comisia permanentă sesizată în fond apreciază că Senatul nu este

competent să dezbată iniţiativa legislativă, ca primă Cameră sesizată.Biroul permanent ia decizia respectivă şi în funcţie de avizul Comisiei

  juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări, care este obligatoriu.

De asemenea, este posibil ca propunerile legislative depuse de parla-

mentari să nu respecte cerinţele stabilite prin Legea nr. 24/2000 privind

normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. In

astfel de situaţii, potrivit cutumei parlamentare, Biroul permanent al

Camerei respective, astfel sesizat, dispune proceduri preparatorii în ve-derea obţinerii punctelor de vedere şi a avizelor necesare, astfel încât

propunerile respective să poată fi introduse în procesul legislativ re-

gulamentar.

Proiectele de legi şi propunerile legislative se supun dezbaterii

Parlamentului însoţite de avizul Consiliului Legislativ. Avizul trebuie dat în

termenul stabilit de Biroul permanent sau de comisia permanentă a

Camerei care 1-a solicitat. Desfăşurarea procedurii nu poate fi împiedicată

de lipsa avizului. Avizul este consultativ şi are ca obiect: concordanţa

reglementării legii cu dispoziţiile constituţionale, precum şi cu natura legii;

 înlăturarea contradicţiilor sau a necorelărilor dintre prevederile proiectului

de lege sau ale propunerii legislative şi asigurarea caracterului complet al

acestora, inclusiv respectarea normelor de tehnică legislativă, prezentarea

implicaţiilor noii reglementări asupra legislaţiei în vigoare prin identificarea

dispoziţiilor legale care, având aceleaşi obiect de reglementare, urmează

Page 204: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 204/258

 

să fie abrogate, modificate sau unificate, precum şi prin evitarea

reglementării unor aspecte identice prin acte normative diferite. In funcţie de obiectul de reglementare al iniţiativei legislative, emi-

tentul acesteia este obligat prin lege să ceară şi avizul altor autorităţi

publice, cum ar fi, de pildă, Consiliul Suprem de Apărare al Ţării, Con siliul

Economic şi Social sau Consiliul Superior al Magistraturii. Facem

precizarea că solicitarea avizului Consiliului Legislativ este o obligaţie

constituţională prevăzută în art. 79 din Constituţie, iar nerespectarea

acesteia atrage după sine neconstituţionalitatea legii astfel dezbătute şivotate. Cât priveşte avizele autorităţilor publice menţionate, solicitarea

acestora este doar o obligaţie legală, a  cărei nerespectare nu afectează

constituţionalitatea legii. 

Potrivit art. 15 din Legea finanţelor publice nr. 500/2002, propunerile

legislative trebuie să fie însoţite de o fişă financiară privind implicaţiile

bugetare ale acesteia. In cazul în care propunerile legislative cuprind dis-

poziţii care implică modificări bugetare, ele trebuie să fie însoţite deinformarea transmisă de Guvern, prin care acesta îşi exprimă poziţia faţă

de prevederile respective. Solicitarea informării din partea Guvernului este

o obligaţie constituţională care decurge din art. 111 din Constituţie şi ate

rolul de a investiga - înainte de adoptarea propunerii legislative - sursele

financiare pentru aplicarea legii respective sau, după caz, dacă acceptă să

se formeze o nouă sursă de venit la buget (fie de stat, fie la cel al

asigurărilor sociale de stat). 

De asemenea, în privinţa propunerilor legislative este necesar ca

preşedintele Camerei sesizate cu o astfel de iniţiativă să solicite Guver-

nului un punct de vedere cu privire la conţinutul acesteia. Regulamentul

Camerei Deputaţilor prevede în art. 92 alin. (3) că punctul de vedere ce

va fi transmis de Guvern poate să conţină şi amendamente. Trebuie

precizat că atât avizele de specialitate, cât şi informarea şi punctul de

Page 205: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 205/258

 

vedere ale Guvernului au caracter consultativ pentru comisia ce urmează

a li sesizată în fond. In cazul propunerilor legislative iniţiate de cetăţeni, preşedintele

Camerei va solicita Curţii Constituţionale verificarea îndeplinirii condiţiilor

constituţionale pentru exercitarea iniţiativei legislative, înainte de

distribuirea acestora la deputaţi sau, după caz, senatori şi sesizarea în

fond a comisiilor permanente competente. Curtea Constituţională se poate

sesiza din oficiu asupra verificării condiţiilor formale şi materiale pe care

trebuie să le îndeplinească propunerea legislativă cetăţenească In ceea cepriveşte legile constituţionale, acestea pot fi iniţiate, în concordanţă cu art.

150 din Constituţie, de Preşedintele României, la propunerea Guvernului,

de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum

şi de cel puţin 500.000 cetăţeni cu drept de vot, provenind clin cel puţin

 jumătate din judeţele ţării, în fiecare dintre ele sau în municipiul Bucureşti

trebuind să fie înregistrate cel puţin  20.000 de semnături în sprijinul

iniţiativei de revizuire a Constituţiei. Iniţiativele legislative se înregistrează la Biroul pennanent în ordinea in

care au fost transmise Camerei competente. Biroul permanent stabileşte

caracterul legii şi fixează data la care expiră termenul constituţional

prevăzut în art. 75 alin. (2) din Constituţie. In cazul în care se cere

procedura de urgenţă, aceasta este supusă aprobării. 

Toate proiectele şi propunerile se înregistrează în ordinea prezentării

lor şi sunt aduse la cunoştinţa Camerei, prin preşedintele acesteia, prin

anunţarea titlului, a iniţiatorului şi a comisiilor sesizate pentru examinarea

  în fond şi pentru avizare, precum şi a termenului de depunere a

raportului. Ele se imprimă şi se distribuie deputaţilor, respectiv senatorilor

de îndată. 

Oricare ar fi forma iniţiativei legislative, Camera astfel sesizată este

  îndreptăţită să declanşeze procedura de examinare a iniţiativelor

respective de către comisiile permanente competente şi, pe baza

Page 206: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 206/258

 

raportului prezentat de acestea, să le supună dezbaterii în plen şi votării.

Procedura legislativă se va finaliza cu publicarea legii în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I. Prin publicare, procesul legislativ ia sfârşit. De aceea,

  în cazul în care legea se transmite Camerelor în vederea reexaminării

acestora, la cererea Preşedintelui României sau ca urmare a deciziei Curţii

Constituţionale, potrivit art. 147 alin. (2) din Constituţie, nu poate fi vorba

de sesizarea Camerelor.

Întrucât dreptul de iniţiativă legislativă presupune exprimarea voinţei

individuale a deputaţilor şi senatorilor, precum şi cea a Guvernului ori acetăţenilor, este firesc ca aceştia să se poată răzgândi şi să solicite

retragerea proiectului sau, după caz, a propunerii legislative.

Regulamentele parlamentare permit ca iniţiatorul proiectului sau al

propunerii legislative să şi-1 retragă. La Camera Deputaţilor retragerea

este permisă până la aprobarea ordinii de zi pe care a fost înscris. La

Senat, retragerea proiectului de lege sau a propunerii legislative este

posibilă până la începerea dezbaterii generale, dar numai cu aprobareaplenului. La Camera Deputaţilor aprobarea cererii de retragere este de

competenţa comitetului liderilor grupurilor parlamentare, iar la Senat,

plenul acestuia este cel care aprobă retragerea. 

In măsura în care iniţiativa legislativă este condiţionată de împlinirea

unor cerinţe prealabile, acestea sunt verificate cu prilejul prezentării şi

examinării acesteia de către Biroul permanent. 

Prin revizuirea Constituţiei în 2003 s-a instituit o competenţă legislativă

diferenţiată pentru cele două Camere. Astfel, fiecare dintre acestea are

rolul de Cameră de reflecţie sau primă Cameră sesizată pentru anumite

categorii de iniţiative legislative şi de Cameră de decizie pentru altele.

Subiecţii de iniţiativă legislativă prevăzuţi în art. 74 alin. (1) din Consti-

tuţie vor supune proiectele de lege, respectiv propunerile legislative,

Camerei competente să le adopte, ca primă Cameră sesizată. 

Page 207: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 207/258

 

O problemă conexă apare în cazul în care o Cameră a adoptat un

proiect de lege sau o propunere legislativă, dar autorul acesteia doreşte săo retragă. Se consideră că din moment ce o iniţiativă legislativă a fost

 însuşită de una dintre Camere şi transmisă celeilalte, în vederea dezbaterii

şi adoptării, procesul legislativ nu mai poate fi întrerupt la solicitarea

autorului acesteia. Este adevărat că art. 96 alin. (1) din Regulamentul

Camerei Deputaţilor prevede că iniţiatorul proiectului sau al propunerii

legislative poate să-şi retragă proiectul sau propunerea până la aprobarea

ordinii de zi pe care a fost înscris, dar această prevedere regulamentarăpriveşte exclusiv situaţiile în care Camera Deputaţilor este prima Cameră

sesizată. Această concluzie este dedusă logic din economia textului art. 69

alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor care se referă la primele

faze ale procesului legislativ la Camera respectivă, ca primă Cameră

sesizată. 

Regulamentul Senatului a rezolvat expres această situaţie, prevăzând

 în art. 93 alin. (2) că în cazul în care proiectul sau propunerea legislativă afost adoptată de Camera Deputaţilor, retragerea nu mai poate fi făcută din

momentul sesizării Senatului. Un proiect de lege are apartenenţa autorului

său, atâta vreme cât camera care îl dezbate nu s-a exprimat printr-un vot

f inal asupra conţinutului acestuia. După această fază procedurală,

proiectul devenit lege este o creaţie a Camerei, exprimând voinţa

normativă a acesteia, asupra căreia autorul său iniţial nu mai are nici un

 „drept". 

Articolul 75

Sesizarea Camerelor

Page 208: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 208/258

 

(1)Se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primăCameră sesizată, proiectele de legi şi propunerile legislative pentru

ratificarea Uatatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor

legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi

proiectele legilor organice prevăzute la articolul 31 alineatul (5), articolul

40 alineatul (3), articolul 55 alineatul (2), articolul 58 alineanrl (3),

articolul73 alineatul (3) literelee), k), I), n), o), articolul 79 alineatul (2),

articolul 102 alineatul (3), articolul 105 alineatul (2), articolul 117alineaml (3), articolul 118 alineatele (2) şi (3), articolul 120 alineatul (2),

articolul 126 alineatele (4) şi (5) şi articolul 142 alineatul (5). Celelalte

proiecte de legi sau propuneri legislative se supun dezbaterii şi adoptării,

ca primă Cameră sesizată, Senatului. 

(2) Prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile. Pentru

coduri şi alte legi de complexitate deosebită termenul este de 60 de zile.

In cazul depăşirii acestor termene se consideră că proiectele de legi sau

propunerile legislative au fost adoptate.

(3) După adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată,

proiectul sau propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere care va

decide definitiv.

(4) In cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care,

potrivit alineatului (1), intră în competenţa sa decizională, prevedereaeste definitiv adoptată dacă şi cea de-a doua Cameră este de acord. In caz

contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima

Cameră sesizată, care va decide definitiv în procedură de urgenţă. (5)

Dispoziţiile alineatului (4) referitoare la întoarcerea legii se aplică în mod

corespunzător şi în cazul în care Camera decizională adoptă o prevedere

pentru care competenţa decizională aparţine primei Camere. 

Page 209: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 209/258

 

Sumar:

§ l. Competenţa decizională diferenţiată a Camerelor 

Parlamentidui;

§ 2. Aplicarea regulamentară a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din

Constituţie; § 3. Inadvertenţe de reglementare; 

§ 4. Aspecte procedurale privind competenţa legislativă

diferenţiată a Camerelor Parlamentidui;

§ 5. Inconveniente ale art. 75 din Constituţie. 

Comentariu: ___________________

§ 1. Competenţa decizională diferenţiată a Camerelor Parlamentului

Una dintre noutăţile aduse de Legea de revizuire a Constituţiei în 2003

se referă la o nouă concepţie privind funcţionarea bicameralismului, sub

aspectul competenţei legislative a Camerei Deputaţilor şi Senatului.

Comisia specială care a elaborat propunerea legislativă de revizuire a

Constituţiei a intenţionat să facă din textul pe care îl comentăm o operă de

inovaţie legislativă, menită să urgenteze şi să fluidizeze procedura de

dezbatere şi adoptare a legilor şi, în acelaşi timp, să ofere o soluţie con-

stituţională uneia dintre situaţiile exttem de complexe şi spinoase care au

apărut în practica legislativă anterioară, şi anume: care este finalitatea

unui proiect de lege adoptat de o Cameră şi respins de cealaltă, mai ales

dacă proiectul de lege se referă la aprobarea sau respingerea unei

ordonanţe a Guvernului.

Este adevărat că, prin introducerea textului comentat, unele dintresituaţiile care au blocat anterior procedura legislativă şi-au găsit solu-

Page 210: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 210/258

 

ţionarea. In plenul lor, comisiile parlamentare şi-au dinamizat activitatea.

La fel de adevărat este, însă, şi faptul că noua reglementareconstituţională care a introdus o competenţă decizională specială şi

distinctă pentru Camera Deputaţilor şi, respectiv, pentru Senat a dat

naştere unor blocaje de altă natură, la care ne vom referi în cuprinsul

acestui comentariu.

Primul alineat al art. 75 stabileşte o competenţă exclusivă a Camerei

Deputaţilor pentru dezbaterea şi adoptarea anumitor categorii de legi, cu

menţiunea că, în această ipoteză, Camera Deputaţilor are rolul de „primăCameră sesizată". Aceasta înseamnă că în mod obligatoriu toate

iniţiativele legislative care reglementează domeniile vieţii sociale

menţionate expres în acest text şi nominalizate în art. 92 alin. (8) din

Regulamentul Camerei Deputaţilor vor fi examinate şi votate mai întâi în

această Cameră, indiferent cine le-ar fi autorul: Guvernul, deputaţii,

senatorii sau cetăţenii. 

Camera Deputaţilor joacă, astfel, rolul unei Camere de reflecţie sauCamere pentru o „primă dezbatere", având la dispoziţie un termen de 45

de zile de la sesizare pentru a se pronunţa asupra iniţiativelor respective.

In acest context, „pronunţarea" are semnificaţia de adoptare sau, după

caz, de respingere a proiectului de lege sau a propunerii legislative pe care

Camera Deputaţilor a examinat-o ca primă Cameră de dezbatete. Pentru

coduri şi alte legi de complexitate deosebită, termenul pe care îl are

Camera Deputaţilor la dispoziţie este de 60 de zile, potrivit art. 75 alin.

(2) din Constituţie. 

Menţionăm că Legiuitorul Constituant nu a prevăzut niciun indiciu

pentru a se aprecia că un anumit proiect de lege sau o anumită propunere

legislativă ar avea o complexitate deosebită, motiv pentru care dezbatetea

şi votarea sa în Camera de reflecţie să dureze cel mult 60 de zile. Un

astfel de proiect ar putea să se refere, de pildă, la sistemul electoral, la

partidele politice sau la securitatea naţională. Caracterul complex al legii

Page 211: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 211/258

 

se stabileşte, potrivit Regulamentului Senatului, prin hotărârea plenului

acestuia, la propunerea Biroului permanent, avându-se în vedere ele-mente precum: întinderea reglementării, implicaţiile deosebite într-un

anumit domeniu şi necesitatea aplicării unor norme comunitare [art. 89

alin. (4) din Regulamentul Senatului].

In practica parlamentară a Camerei Deputaţilor au fost situaţii când,

pentru a se evita adoptarea tacită a unui proiect de lege sau propuneri

legislative din cauza împlinirii termenului constituţional de 45 de zile,

Adunarea a decis, la propunerea preşedintelui de şedinţă sau a unuideputat ori a Biroului permanent, prelungirea acestui termen la 60 de zile,

motivându-se că iniţiativa respectivă are o complexitate deosebită. 

La Camera Deputaţilor termenul de 45 de zile şi, respectiv, de 60 de

zile curg de la data prezentării proiectului de lege sau a propunerii

legislative în Biroul permanent. La Senat termenele menţionate încep să

curgă de la data înregistrării acestora la Biroul permanent, însoţite de

avize solicitate potrivit legii, în cazul propunerilor legislative şi de la data

prezentării în Biroul permanent, pentru proiectele de lege transmise de

Guvern.

Există, însă, riscul ca termenul de 45 de zile să se împlinească fără ca

iniţiativa legislativă să fie adoptată prin vot de către Camera de reflecţie.

Motivele acestei întârzieri pot fi diferite. Astfel, este posibil ca examinarea

proiectului de lege sau a propunerii legislative în comisia sesizată în fond

să dureze foarte mult, comisia neputând să respecte termenul de

depunere a raportului, pentru ca acesta să fie inclus, potrivit procedurii

regulamentare pe ordinea de zi a Camerei.

In alte situaţii, este posibil ca puţin înainte de împlinirea termenului de

45 de zile plenul Camerei să'trimită iniţiativa la Comisia sesizată în fond

pentru a reexamina anumite texte; stabilindu-i un termen pentru

elaborarea unui raport suplimentar care, însă, depăşeşte termenul iniţialde 45 de zile prevăzut de Constituţie pentru adoptarea legii. 

Page 212: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 212/258

 

In situaţia în care împlinirea termenului de 45 de zile prevăzut la art.

75 alin. (2) din Constituţie ar avea loc în faza examinării în plen a unuiproiect de lege sau propuneri legislative, considerăm că biroul comisiei

permanente sesizate în fond ar putea propune Biroului permanent al

Camerei respective să-i solicite acesteia prelungirea termenului de

adoptare a legii, la 60 de zile, motivându-şi argumentat propunerea în

temeiul complexităţii deosebite a iniţiativei respective. Considerăm că în

astfel de ipoteze propunerea biroului comisiei permanente ar trebui să fie

aprobată de majoritatea membrilor acesteia. Până în prezent, pe baza unei cutume parlamentare, competenţa de a

prelungi termenul constituţional prevăzut la art. 75 alin. (2) din

Constituţie a revenit plenului Camerei Deputaţilor. Având în vedere, însă,

că Biroul permanent este cel care înregistrează iniţiativele legislative şi

optează între cele două termene constituţionale, considerăm că acest

organism de conducere al Camerei Deputaţilor ar avea şi dreptul de a

prelungi termenul constituţional de la 45 de zile la 60 de zile, eventual cuaprobarea Comitetului liderilor grupurilor parlamentare.

 în cazul în care proiectul de lege vizează aprobarea unei ordonanţe de

urgenţă a Guvernului, al cărui conţinut intră în competenţa funcţională a

Camerei de reflecţie, termenul în care aceasta trebuie să se pronunţe

asupra proiectului respectiv este de 30 de zile de la depunerea ordonanţei

la Camera competentă. Termenul de 30 de zile este prevăzut de art. 115

alin. (5) din Constituţie şi are în vedere, prin durata sa redusă, să

determine Camera respectivă să finalizeze dezbaterea şi exprimarea

votului asupra proiectului astfel încât să înlăture provizoratul ordonanţei

de urgenţă. 

Este necesar să precizăm că forma proiectului de lege sau, după caz, a

propunerii legislative care se consideră adoptată în cazul în care Camera

de reflecţie nu a reuşit să se pronunţe în termenul prevăzut la art. 75 alin.

(2) şi, respectiv, la art. 115 alin. (5) din Constituţie este cea elaborată de

Page 213: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 213/258

 

iniţiator. în situaţia ipotetică în care un proiect de lege aflat în competenţa

Camerei de reflecţie a fost amendat de comisia sesizată în fond, iarpropunerile acesteia au fost însuşite de Cameră, dar nu s-a exprimat votul

final până la împlinirea termenului de 45 de zile sau cel de 60 de zile şi,

după caz, cel de 30 de zile, proiectul respectiv se consideră adoptat, dar

nu în forma în care a fost aprobat pe articole în plen, ci în forma în care a

fost depus de iniţiator în vederea examinării şi adoptării. 

Aşa cum am arătat, în cazul depăşirii termenelor prevăzute în art. 75

alin. (2) şi respectiv art. 115 alin. (5) din Constituţie, fără ca primaCameră sesizată să se fi pronunţat asupra proiectului de lege sau a

propunerii legislative, se consideră că proiectul de lege sau propunerea

legislativă respectivă a fost adoptată, urmând să fie transmisă celeilalte

Camere, care are competenţa de a decide în mod definitiv asupra

iniţiativei respective. 

Teza finală a art. 75 alin. (1) stabileşte o competenţă exclusivă a

Senatului, în calitate de primă Cameră sesizată, pentru celelalte proiecte

de lege şi propuneri legislative, altele decât cele menţionate expres în

alineatul menţionat şi care se află în competenţa Camerei Deputaţilor ca

primă Cameră de dezbatere. In privinţa acestor proiecte, Senatul are

obligaţia să le examineze şi să le adopte ca primă Cameră sesizată,

urmând ca decizia definitivă în privinţa lor să aparţină Camerei

Deputaţilor. Senatul are la dispoziţie aceleaşi termene de 45 de zile sau

60 de zile şi, respectiv, de 30 de zile pentru a se pronunţa, după care

iniţiativa respectivă este transmisă Camerei Deputaţilor pentru a se

adopta forma definitivă a acesteia. 

In condiţiile în care Constituţia prevede că în cazul depăşirii termenelor

prevăzute în art. 75 alin. (2) se consideră că proiectul de lege respectiv a

fost adoptat tacit, se pune întrebarea care este autoritatea care constată

depăşirea termenului şi dacă tot aceasta ia decizia de a considera proiectulde lege în cauză ca fiind adoptat. In practica parlamentară, constatarea

Page 214: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 214/258

 

depăşirii termenului o face de regulă Biroul permanent al Camerei

respective. Acesta nu este însă un organism de decizie legislativă. Deaceea, considerăm că într-o astfel de ipoteză preşedintele Camerei trebuie

să prezinte plenului Camerei situaţia ce rezultă din depăşirea termenului

constituţional prevăzut în art. 75 alin. (2) din Constituţie. Numai aceasta

are competenţa decizională în materie legislativă. 

In literatura de specialitate s-a apreciat că s-ar cuveni Preşedintelui

României, la propunerea Guvernului, competenţa de a constata depăşirea

termenului prevăzut la art. 75 alin. (2) din Constituţie, cu ocaziapromulgării, dar aceasta ar însemna interferenţa puterii executive în

activitatea legislativă a Parlamentului, ceea ce ar contraveni principiului

separaţiei celor trei puteri. 

§ 2. Aplicarea regulamentară a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din

C onstituţie 

Regulamentele parlamentare au dezvoltat prevederile constituţionale

referitoare la competenţa decizională a Camerelor legislative şi au

prevăzut, fiecare dintre ele, în mod expres şi explicit care sunt domeniile

pentru a căror reglementare este  competentă să se pronunţe, ca primă

Cameră sesizată, Camera Deputaţilor şi, respectiv, domeniile pentru care

Senatul acţionează ca primă Cameră de dezbatere. 

Potrivit art. 75 alin. (1) din Constituţia republicată, se supun spre

dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată: 

Page 215: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 215/258

 

1. proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea

tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative cerezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri; 

2. proiectele legilor organice prin care se reglementează: organizarea şi

funcţionarea serviciilor publice de radio şi televiziune şi controlul

parlamentar al acestora; dreptul de asociere, respectiv incompatibilitatea

cu calitatea de membru al partidelor politice a unor categorii socioprofe-

sionale; condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare de către

cetăţenii români; organizarea şi funcţionarea instituţiei AvocatuluiPoporului; organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare al

Ţării; contenciosul administrativ; organizarea şi funcţionarea Consiliului

Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public

şi a Curţii de Conturi; organizarea generală a învăţământului; organizarea

administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general

privind autonomia locală; înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea

Consiliului Legislativ; rolul şi structura Guvernului; incompatibilităţile cufuncţia de membru al Guvernului; înfiinţarea de autorităţi administrative

autonome; structura sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei,

a economiei şi a teritoriului pentru apărare, statutul cadrelor militare şi

reglementări similare referitoare la celelalte componente ale forţelor

armate; raporturile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale cu

serviciile publice deconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale unde

respectivele minorităţi au o pondere semnificativă, în ceea ce priveşte

utilizarea limbii materne; compunerea înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie,

regulile de f uncţionare ale acesteia şi înfiinţarea de instanţe judecătoreşti

specializate în anumite materii; organizarea şi funcţionarea Curţii

Constituţionale. 

Termenul stabilit de Constituţie, în care Camera Deputaţilor şi Senatul

urmează să se pronunţe asupra iniţiativelor legislative menţionate, se

Page 216: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 216/258

 

suspendă pe durata vacanţelor parlamentare până la reluarea lucrărilor •

Camerei.Suspendarea termenelor menţionate pe durata vacanţelor parlamen-

tare este firească, din cauza întreruperii în această perioadă a activităţii

legislative. Este adevărat că unele comisii permanente desfăşoară

activitate în timpul unei vacanţe parlamentare, cu aprobarea Biroului

permanent al Camerei respective, putând lua în dezbatere cu un

asemenea prilej şi iniţiative legislative din categoria celor ce trebuie

dezbătute şi adoptate într-un anumit termen. In practică se pot ivi situaţiicând Camerele legislative nu s-ar putea întruni din cauza unor evenimente

naturale, cum ar fi calamităţi la nivel naţional. 

Menţionăm că, potrivit art. 115 din Regulamentul Senatului, pentru

termenele procedurale ale procesului legislativ se iau în calcul numai zilele

 în care Senatul lucrează în plen sau în comisii parlamentare. 

In calitate de Cameră decizională, Camera Deputaţilor primeşte de la

Senat, după ce acesta le-a adoptat sau respins ca primă Cameră sesizată: 

1. toate proiectele de legi şi propunerile legislative de nivelul legilor

ordinare, altele decât cele pentru ratificarea tratatelor internaţionale sau a

altor acorduri internaţionale, precum şi măsurile legislative ce rezultă din

aplicarea acestora;

2. proiectele legilor organice prevăzute în Constituţia republicată,

privind: frontierele ţării; dobândirea şi pierderea cetăţeniei române;

simbolurile naţionale; dreptul cetăţenilor Uniunii Europene de a alege şi de

a fi aleşi în autorităţile publice locale; dreptul de proprietate privată;

dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică; sistemul electoral,

organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente; organizarea,

funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; organizarea şi funcţionarea

referendumului; regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor

armate şi al stării de război; regimul stării de asediu şi al stării deurgenţă; infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;

Page 217: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 217/258

 

acordarea amnistiei sau a graţierii colective; statutul funcţionarilor publici;

regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; regimul generalprivind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială;

statutul minorităţilor naţionale din România; regimul general al cultelor;

prelungirea mandatului Preşedintelui; atribuţiile prefectului; statutul

 judecătorilor în raport cu Consiliul Superior al Magistraturii; folosirea limbii

materne şi a interpretului în faţa instanţelor judecătoreşti de către

cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale; obiectul exclusiv al

proprietăţii publice, darea în administrare, concesionarea sau închiriereabunurilor proprietate publică, inviolabilitatea proprietăţii private;

reglementarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social. 

La rândul său, Regulamentul Senatului prevede că acesta are, ca primă

Cameră sesizată, competenţa de a dezbate şi adopta proiectele de lege şi

propunerile legislative de nivelul legilor ordinare, precum şi proiectele

legilor organice pentru care Camera Deputaţilor are competenţă

decizională. Camerele îşi stabilesc prin birourile lor permanente competenţa

funcţională potrivit art. 75 alin. (1) din Constituţie. In practică, la Biroul

permanent al fiecărei Camere se înregistrează toate proiectele de lege şi

propunerile legislative primite de la iniţiatori. Biroul permanent al Camerei

Deputaţilor are obligaţia regulamentară de a hotărî reţinerea acelor

proiecte de lege şi propuneri legislative pentru care aceasta are rolul de

Cameră de reflecţie. Cele care revin competenţei decizionale a unei

Camere sunt transmise celeilalte Camere spre dezbatere şi adoptare în

termenele prevăzute de art. 75 alin. (2) şi art. 115 alin. (5) din

Constituţie. Acestea din urmă se înscriu doar în evidenţa Camerei

decizionale [art. 31 alin. (1) lit. g) din Regulamentul Camerei Deputaţilor]. 

Regulamentul Senatului conţine o procedură asemănătoare, cu pre-

cizarea că Biroul permanent al acestuia decide, după caz, transmiterea

iniţiativelor  legislative Camerei Deputaţilor, în cazul în care aceasta este

Page 218: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 218/258

 

competentă să le adopte în calitate de Cameră de reflecţie, dar numai ca

urmare a hotărârii plenului Senatului şi cu avizul Comisiei juridice, denumiri, disciplină, imunităţi şi validări a Camerei Superioare [art. 36 alin.

(1) lit. e) din Regulamentul Senatului].

In practica parlamentară nu s-a pus încă problema unui conflict de

competenţă materială între cele două Camere, în situaţia în care ambele

ar revendica fie calitatea de Cameră de reflecţie, fie pe cea de Cameră

decizională. Cazul este doar ipotetic, întrucât Constituţia prevede expres

  în art. 75 alin. (1) criteriul de delimitare între competenţa de reflecţie şicea decizională ale ambelor Camere. Competentă să soluţioneze un astfel

de conflict este, după părerea noastră, Curtea Constituţională, potrivit art.

146 lit. e) din Constituţie. 

In decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, emisă pe marginea propunerii de

revizuire a Constituţiei, Curtea Constituţională a atras atenţia că prin

departa jarea competenţelor de examinare a proiectelor de lege între cele

două Camere legislative se poate ajunge la un conflict de competenţă

 între acestea. Conflictul este teoretic posibil, în condiţiile în care, de pildă,

  în prima lectură a proiectului unei legi ordinare, efectuată de Camera cu

rol de reflecţie, se admit amendamente de natura unei legi organice, iar

examinarea primară a proiectului, astfel amendat, este de competenţa

celeilalte Camere.

In cazul în care prima Cameră sesizată, care a admis amendamentele în

procedura de dezbatere pe articole, nu renunţă la examinarea proiectului

ele lege şi îl programează într-o şedinţă de vot final, se produce un blocaj

legislativ între cele două Camere, Camera respectivă trebuind să adopte

proiectul de lege cu ma joritatea de voturi cerută, în mod obişnuit, de către

cealaltă Cameră. Ţinând cont de un asemenea pericol, Curtea

Constituţională a propus în decizia emisă, ca textul art. 731* să fie com-

pletat cu un amendament care să prevadă posibilitatea desesizării

Camerei învestite în pofida Constituţiei şi trimiterea proiectului de lege la

Page 219: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 219/258

 

cealaltă Cameră. (A se vedea Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003,

publicată în M. Of. nr. 317 din 12 mai 2003),In practica parlamentară s-au ivit situaţii când prima Cameră sesizată

cu un proiect de lege, a constatat, înainte de a-1 dezbate, că revine

celeilalte Camere să-1 examineze şi să-1 adopte ca o Cameră de reflecţie.

In asemenea situaţie, proiectul respectiv urmează să fie transmis spre

dezbatere Camerei competente.

Art. 731 a devenit prin admiterea sa de către Adunarea Constituantăderivată şi prin «numerotarea articolelor din Constituţie, art. 75 din Legea

fundamentală. 

Cât priveşte calculul termenelor procedurale prevăzute în art. 75 alin.

(2) şi art. 115 alin. (5) din Constituţie, Regulamentul Senatului a prevăzut

că pentru iniţiativele legislative depuse în timpul vacanţei parlamentare

acestea încep să curgă de la data reluării activităţii Senatului în noua

sesiune, luându-se în considerare doar zilele în care acest cotp legislativ

lucrează în plen sau în comisii permanente. împlinirea termenului

constituţional prevăzut în art. 75 alin. (2) şi art. 115 alin. (5) se constată

de Biroul permanent al fiecărei Camere şi se prezintă plenului acesteia. 

§ 3. Inadvertenţe de reglementare

Din practica parlamentară rezultă că există o necorelare între anumite

dispoziţii cuprinse în cele două regulamente parlamentare care atribuie

competenţă decizională în privinţa anumitor legi deopotrivă Camerei

Deputaţilor şi Senatului. Astfel, de pildă, art. 92 alin. (9) pct. 2 lit. f) din

Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede că se supun spre dezbatere şi

adoptare Camerei Deputaţilor în calitate de Cametă decizională iniţiativele

Page 220: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 220/258

 

legislative prevăzute la art. 52 alin. (2) din Constituţie. Aceeaşi

competenţă îi este conferită Senatului prin art. 88 alin. (8) pct. 2. Aceeaşilipsă de corelare reiese şi din art. 92 alin. (9) pct. 2 lit. k) din

Regulamentul Camerei Deputaţilor şi, respectiv, din art. 88 alin. (8) pct. 2

din Regulamentul Senatului, din art. 92 alin. (9) pct. 2 lit. 1) din

Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 88 alin. (8) pct. 2 din

Regulamentul Senatului, precum şi din art. 92 alin. (9) pct. 2 lit. m) din

Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 88 alin. (8) pct. 2 din

Regulamentul Senatului. Conflict de competenţă în materie decizională între cele două Camere legislative rezultă şi din analiza dispoziţiilor art. 92

alin. (9) pct. 2 lit. m) din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi a art. 88

alin. (8) pct. 2 cu referire la art. 128 alin. (2) din Constituţie. 

Soluţionarea acestor conflicte de competenţă în materie decizională

  între Camera Deputaţilor şi Senat ar putea fi rezolvată foarte simplu de

cele două birouri permanente reunite în şedinţă comună, cu respectarea

principiilor stabilite în art. 75 din Constituţie, urmând ca ulterior să seopereze modificările corespunzătoare în cele două regulamente

parlamentare.

§ 4. Aspecte procedurale privind competenţa legislativă

diferenţiată a Camerelor Parlamentului  

In practica legislativă se întâmplă destul de rar ca un proiect de lege

să conţină numai norme juridice care intră în competenţa de decizie a unei

Camere, în calitate de primă Cameră sesizată. De aceea, Constituţia a

prevăzut în art. 75 alin. (4) că în cazul în care prima Cameră sesizată

adoptă prevederi care intră în competenţa sa decizională, prevederile

respective sunt considerate adoptate de Parlament, dacă şi cea de-a doua

Cameră adoptă prevederile respective. In caz contrar, legea se

Page 221: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 221/258

 

retransmite primei Camere sesizate, care va decide definitiv prin vot, în

procedură de urgenţă. Aceeaşi procedură se aplică şi în cazul în care Camera decizională,

primind legea adoptată de prima Cameră sesizată, adoptă legea

respectivă, care conţine însă o prevedere pentru care competenţa

decizională aparţine primei Camere. 

Este posibil ca prima Cameră sesizată să nu adopte proiectul de lege

sau propunerea legislativă. La această situaţie se poate ajunge în cazul în

care Camera respectivă respinge ca atare proiectul ca urmare a propuneriide respingere făcute de Comisia sesizată în fond sau dacă la votul final se

constată că propunerea comisiei de adoptare a proiectului sau a propunerii

respective nu a întrunit majoritatea de voturi cerută de art. 76 alin. (1)

sau (2) din Constituţie. Intr-o asemenea situaţie, iniţiativa legislativă se

transmite Camerei decizionale cu o adresă prin care se comunică

respingerea iniţiativei respective sub semnătura preşedintelui primei

Camere sesizate.

In cazul în care Camera are reflecţie adoptă un proiect de lege în

procedură de urgenţă, indiferent care ar fi fost temeiul acesteia, se

impune ca în Camera decizională dezbaterea şi adoptarea proiectului

respectiv să se facă prin aceeaşi procedură, pentru ca în final să se

asigure că legea a parcurs un traseu unitar în ambele Camere. In felul

acesta, se va cunoaşte cu precizie cum se calculează termenul prevăzut de

art. 17 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea

Curţii Constituţionale, republicată. Aceeaşi raţiune de reglementare este

necesară în cazul propunerilor legislative. 

O explicaţie suplimentară se impune în cazul în care, de pildă, Camera

de reflecţie nu reuşeşte să finalizeze dezbaterea şi adoptarea unui proiect

de lege în procedură de drept comun, până la împlinirea termenului

prevăzut în art. 75 alin. (2) sau în art. 115 alin. (5) din Constituţie,proiectul respectiv considerându-se ca fiind adoptat. Dacă în Camera

Page 222: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 222/258

 

decizională acelaşi proiect se dezbate şi se adoptă în procedură de

urgenţă, termenul în care legea ar putea fi atacată pentru motive deneconsti-tuţionalitate, potrivit art. 146 lit. a) din Constituţie, ar fi de 2 zile

de la data depunerii sale la secretarii generali ai celor două Camere,

datorită procedurii de urgenţă în care a fost adoptat în Camera

decizională. 

In situaţia în care Camera Deputaţilor sau Senatul respinge un proiect

de lege sau o propunere legislativă, în calitate de Cameră decizională,

această respingere este definitivă. Este esenţial ca respingerea să ia formaunui act normativ care după semnarea sa de cei doi preşedinţi ai Came-

relor legislative să-şi urmeze cursul pentru finalizarea sa legislativă şi

publicarea în această formă în Monitorul Oficial al României. 

Această cerinţă esenţială este pusă în evidenţă îndeosebi în privinţa

proiectelor de legi pentru aprobarea unor ordonanţe guvernamentale care

au fost, însă, respinse la votul final. In asemenea ipoteze, respingerea

ordonanţei trebuie să ia forma unei legi de respingere a ordonanţeirespective, potrivit art. 115 alin. (7) din Constituţie, care stabileşte că

ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping

printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au

 încetat din cauza împlinirii termenului de abilitare.

Fiecare text cuprins în Constituţie răspunde unei anumite filozofii

  juridice şi politice, are scopuri şi direcţii bine definite de progres, viaţa

socială ulterioară revizuirii acesteia confirmând sau infirmând valoarea

textului constituţional revizuit. Privit prin această prismă, art. 75 alin. (1)

din Constituţie a avut pe lângă efectele scontate şi unele care au dus la

blocaje procedurale.

Pentru a se înţelege mai bine conţinutul art. 75 alin. (1) din Constituţie

vom întreprinde un foarte scurt comentariu privind istoria revizuirii

Constituţiei  în privinţa departajării competenţelor legislative ale celor două

Page 223: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 223/258

 

Camere. Astfel, în propunerea prezentată de Partidul Social Democrat s-a

preconizat „stabilirea de atribuţii distincte pentru Camera Deputaţilor şi Senat şi modificarea corespunzătoare a procedurii parla-

mentare de dezbatere şi adoptate a legii". Concret, propunerea Partidului

Social Democrat conţinea introducerea în textul Constituţiei a unui articol

nou (art. 73'), prezentat în două variante, cu denumirea marginală

  „Sesizarea Camerelor" şi, respectiv, „Sesizarea Camerelor şi adoptarea

legii". In prima variantă, art. 73'prevedea competenţa Camerei Deputaţilor

de a fi prima Cameră sesizată în cazul proiectelor de lege şi a propunerilorlegislative, cu excepţia celor de natura legii organice, a proiectelor de legi

pentru ratificarea tratatelor internaţionale sau a altor acorduri

internaţionale, precum şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea

acestora. Iniţiativele legislative exceptate menţionate urmau să fie supuse

spre dezbatere şi adoptare mai întâi Senatului, ca primă Cameră sesizată. 

In a doua variantă, art. 73' departaja competenţele Camerei Depu-

taţilor de cele ale Senatului în privinţa dreptului de sesizare legislativă.

Potrivit acestei variante de text, proiectele de lege şi propunerile legisla-

tive de natura legii organice, precum şi proiectele pentru ratificarea trata-

telor sau a altor acorduri internaţionale, ca şi măsurile legislative ce

rezultă din aplicarea acestora erau de resortul Senatului, ca primă Cameră

sesizată. Se poate observa cu uşurinţă că cele două variante de text

aveau un conţinut identic. A doua variantă a introdus în plus ideea

  „avizării" proiectului de lege sau, după caz, a propunerii legislative

adoptate de o Cameră, ca primă Cameră sesizată, de către cealaltă

cameră, Camera sesizată iniţial având dreptul să-şi amendeze iniţiativa pe

care o adoptase deja potrivit propunerilor formulate în aviz.

Pentru a înţelege mai clat concepţia PSD privind conţinutul celor două

variante, vom lua un exemplu: să presupunem că Senatul a adoptat, ca

primă Cameră sesizată, un proiect de lege privind organizarea şidesfăşurarea referendumului (lege organică). Legea adoptată de Senat se

Page 224: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 224/258

 

transmite Camerei Deputaţilor, care „face un aviz" conţinând unele

propuneri. Avizul Camerei Deputaţilor împreună cu legea adoptată iniţialde Senat se examinează de acesta, care are latitudinea de a modifica

legea în funcţie de propunerile primite prin avizul ce i s-a modificat.

Potrivit aceleiaşi variante a art. 731, dacă prin avizul Camerei Deputaţilor

se solicita respingerea legii, Senatul ar avea dreptul să decidă asupra

acesteia în mod definitiv.

In viziunea propunerii PSD, ambele Camere urmau să aibă atât

calitatea de „primă Cameră sesizată, cât şi cea de „Cameră decizională",dar pentru diferite iniţiative legislative. O observaţie se impune de la

  început. Această departajare de atribuţii nu avea nicio justificare, fiind

făcută pe criterii aleatorii, de vreme ce Camerele continuau să aibă

aceeaşi legitimitate şi aceeaşi putere de deliberare.

Analiza celor două variante, a căror esenţă se regăseşte în art. 75 alin.

(1) din Constituţia revizuită şi republicată, arată vulnerabilitatea

exprimării legislative pentru care a optat Parlamentul atunci când aadoptat conţinutul textului pe care îl comentăm. 

In propunerile de revizuire a Constituţiei referitoare la competenţa

celor două Camere făcute de Partidul Democrat s-a prevăzut ca Senatul să

  îndeplinească atribuţiile legate de problemele internaţionale şi

administraţia locală, iar proiectele de legi şi propunerile legislative să fie

dezbătute mai întâi în Camera Deputaţilor şi apoi în Senat. Dacă în

propunerea PSD, medierea era înlăturată, în cea a PD această procedură

era menţinută. 

Partidul Naţional Liberal a avut în vedere separarea atribuţiilor celor

două Camere, Senatul „urmând să se ocupe de legile de ratificare a

tratatelor internaţionale, iar Camera Deputaţilor de adoptarea legilor

interne".

Page 225: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 225/258

 

§ 5. Inconveniente ale art. 75 din Constituţie 

  întregul art. 75 prezintă o serie de inconveniente, între care men-

ţionăm doar câteva: 

a) termenul de 45 de zile prevăzut în art. 75 alin. (2) nu este întot-

deauna suficient pentru o dezbatere de substanţă a unui proiect de lege

sau a unei propuneri legislative. Dacă, din diferite cauze, prima Cameră

sesizată nu reuşeşte să adopte o iniţiativă legislativă, aceasta va fitransmisă Camerei decizionale ca şi când ar fi fost adoptată. Adoptarea

iniţiativei în Camera decizională face inutil bicameralismul, întrucât o lege

a Parlamentului a fost adoptată practic  doar de o singură Cameră

legislativă. 

b) considerarea iniţiativei legislative ca fiind adoptată, fără ca

dezbaterea sa în prima Cameră sesizată să se finalizeze prin vot,

contravine tezei cuprinse în art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit căreia

Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării, şi nu numai una sau

alta dintre Camerele sale. Prin definiţie, adoptarea unei legi trebuie să

reprezinte însumarea votului ambelor Camere, şi nu doar al uneia dintre

ele;

c) departajarea competenţelor legislative ale Camerelor este inutilă

dacă acestea îşi păstrează intacte puterile deliberative asupra unui proiect

de lege sau a unei propuneri legislative. Departajarea competenţelor

Senatului de cele ale Camerei Deputaţilor nu are la bază un criteriu

ştiinţific,  fiind doar expresia unei voinţe aleatorii. Alta ar fi fost situaţia

dacă puterea decizională prin care s-ar finaliza procesul legislativ la

Parlament ar fi aparţinut aceleiaşi Camere în materie de legi organice sau,

după caz, ordinare. Aşa cum rezultă acum din textul art. 75 alin. (1),

ambele Camere sunt Camere decizionale doar în privinţa unor legi

organice care reglementează domenii distincte; 

Page 226: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 226/258

 

d)  în cuprinsul art. 75 din Constituţie se folosesc termeni care în

limbajul comun au înţeles identic, dar aceşti termeni sunt utilizaţi deLegiuitorul constituant pentru situaţii normative distincte, ceea ce dă

naştere la ambiguităţi. Astfel de termeni sunt: „decide definitiv"; „definitiv

adoptată"; „întoarcerea legii"; „competenţă decizională"; „Cameră

decizională". 

In materie de legiferare, termenii consacraţi sunt: „adoptarea legii" şi

 „respingerea legii". Parlamentul, fie unicameral sau bicameral, finalizează

procedura legislativă adoptând sau respingând un proiect de lege. In cazulParlamentului bicameral, oricare dintre Camere exprimă, după dezbaterea

pe articole a unui proiect de lege, votul final, după care procesul legislativ

  încetează. Altfel spus, o Cameră legislativă nu poate decide decât

definitiv. Votul final exprimat într-o Cameră nu poate avea o altă forţă

 juridică decât cea a votului exprimat în cealaltă Cameră; 

e) în practica legislativă au apărut situaţii în care un proiect de lege a

fost dezbătut şi supus votului final în termenul prevăzut în art. 75 alin. (2)

sau art. 115 alin. (5) din Constituţie, dar nu a fost adoptat din cauza

neîntrunirii majorităţii de voturi cerute pentru adoptarea unei legi

organice.

 într-un asemenea caz, considerăm că soluţia corectă ar fi

  „transformarea" proiectului de lege modificat la votul final într-o lege de

respingere, care urmează să fie transmisă celeilalte Camere spre

dezbatere şi adoptare potrivit procedurii legislative obişnuite. 

  în privinţa proiectelor de lege sau propunerilor legislative care au ca

scop revizuirea unor texte constituţionale, nu se mai aplică prevederile

art. 75. Art. 151 alin. (1) din Constituţie prevede o ordine de preferinţă în

favoarea Camerei Deputaţilor. Iniţiativa legislativă aparţinând iniţiatorilor

se transmite Camerei Deputaţilor, care după ce o adoptă o transmite

Senatului, urmându-se procedura legislativă existentă înainte de

Page 227: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 227/258

 

revizuirea Constituţiei în 2003 pentru dezbaterea legilor ordinare şi

organice.

Articolul 76

Adoptarea legilor

(i) Legile organice şi hotărârile privind regulamentele hotărârilorCamerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere. 

Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor

prezenţi din fiecare Cameră. 

La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, Parlamentul poate adopta

proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă,

stabilită potrivit regulamentului fiecărei CamereSumar:

§ 1. Caracterul votului;

§ 2. Procedura de urgenţă. 

Comentariu: _____________________

§ I. Caracterul votului 

Legile şi hotărârile se adoptă de Senat şi Camera Deputaţilor prin vot.

Constituţia nu oferă niciun indiciu referitor la caracterul votului şi la

procedura de vot pusă în aplicare în cele două Camere ale Parlamentului.

Nu este vorba, însă, de o omisiune a Adunării Constituante, ci derespectarea autonomiei Camerelor funcţionale, reglementate în art. 64

Page 228: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 228/258

 

alin. (1) din Constituţie. Ca atare, Camera Deputaţilor şi Senatul au

stabilit ele însele procedura de vot, atât pentru adoptarea actelor juridice,cât şi a celor politice. Potrivit regulamentelor parlamentare votul este

personal şi poate fi deschis sau secret. Votul deschis se exprimă prin

ridicarea mâinii, prin apel nominal sau prin mijloace electronice. Votul prin

ridicarea mâinii are următoarele semnificaţii: pentru, contra sau abţinere.

Votul secret se exprimă prin buletine de vot, prin bile sau prin mijloace

electronice. De regulă, votul direct se exprimă prin cartelă electronică. 

Camera hotărăşte, la propunerea preşedintelui sau a unui grupparlamentar, ce modalitate de vot va folosi, în afară de cazul în care prin

regulament se stabileşte o anumită procedură de vot. 

Cerinţa exprimării votului este logică şi intră în firescul oricărei

activităţi deliberative. Procedura legislativă, ca şi procedura de examinare

a hotărârilor se finalizează printr-un vot asupra ansamblului proiectului de

lege şi a propunerii legislative şi, după caz, a hotărârii. Art. 76 alin. (1) din

Constituţie impune cerinţa întrunirii unei anumite majorităţi pentruadoptarea hotărârilor privind regulamentele parlamentare. Textul

comentat se referă doar la trei categorii de acte normative: legi organice,

legi ordinare şi regulamentele Camerelor. Pentru adoptarea legilor

constituţionale, majoritatea de voturi cerută este stabilită într-un alt text

al Constituţiei. Tot astfel, regulamentele parlamentare prevăd cerinţa

 întrunirii unei anumite majorităţi de voturi pentru adoptarea altor acte:

moţiuni, moţiunea de cenzură sau pentru numiri în funcţii sau alte

probleme supuse deliberării corpurilor legislative. 

  încă de la adoptarea lor în 1993 şi, respectiv, în 1994, Regulamentul

Senatului şi Regulamentul Camerei Deputaţilor au prevăzut două categorii

de majorităţi necesare pentru adoptarea unor hotărâri ale celor două

Camere. Este vorba de hotărâri luate în procesul legislativ şi restul

hotărârilor care se pot referi la probleme politice, numiri în funcţii etc. Art.

129 alin. (3) din actualul Regulament al Camerei Deputaţilor prevede,

Page 229: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 229/258

 

astfel, că hotărârile adoptate în procesul legislativ se aprobă cu votul

majorităţii deputaţilor prezenţi, în condiţiile întrunirii cvorumului legal deşedinţă. Un text similar este înscris în art. 136 alin. (3) din Regulamentul

Senatului.

Ulterior, prin legi speciale, pentru adoptarea anumitor decizii prin

hotărâri parlamentare, s-au prevăzut majorităţi de voturi care încalcă

prevederile Constituţiei. Ne referim, de pildă, la art. 5 alin. (4) din Legea

nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care

reglementează numirea de către Camerele Parlamentului a câte unui  judecător la Curtea Constituţională. Potrivit textului respectiv, fiecare

Cameră a Parlamentului numeşte, cu votul majorităţii membrilor săi, la

propunerea Biroului permanent şi pe baza recomandării Comisiei juridice,

 în calitate de judecător persoana care a întrunit numărul cel mai mare de

voturi.

Precizăm că numirea de către Camere a unui judecător la Curtea

Constituţională ar trebui să se facă prin hotărâre adoptată, potrivit art. 76

alin. (2) din Constituţie şi art. 129 alin. (5) din Regulamentul Camerei

Deputaţilor, precum şi a art. 136 alin. (5) din Regulamentul Senatului, cu

votul majorităţii parlamentarilor prezenţi. Constituţia şi regulamentele

parlamentare nu impun în acest caz majoritatea absolută de voturi, ci,

dimpotrivă, majoritatea relativă. Cu alte cuvinte, art. 5 alin. (4) din Legea

organică a Curţii Constituţionale referitoare la numirea de către Camere a

câte unui judecător este vădit neconstituţional. 

In situaţia dată, însă, nu se pot aplica prevederile regulamentare

invocate - care sunt pe deplin constituţionale -, deoarece art. 142 alin. (5)

din Constituţie prevede textual că înnoirea Curţii Constituţionale cu o

treime din numărul judecătorilor ei se face în condiţiile prevăzute de legea

organică a Curţii, iar aceste condiţii referitoare la majoritatea de voturi

cerută pentru aprobarea hotărârii de numire încalcă Constituţia. 

Page 230: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 230/258

 

Exemplul invocat al numirii prin hotărâre a Camerelor a judecătorilor

Curţii Constituţionale nu este singular. Şi alte proceduri de numiri se facde către Senat ori Camera Deputaţilor sau împreună cu încălcarea

dispoziţiilor constituţionale. Un alt exemplu îl constituie chiar Hotărârea

Parlamentului nr. 30 din 23 iunie 1993 privind organizarea şi funcţionarea

Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru

exercitarea controlului parlamentar asupra Serviciului Român de Infor-

maţii. Hotărârea respectivă prevede în art. 1 că cei 9 membri ai Comisiei

parlamentare permanente se aleg de cele două Camere în şedinţă comunăcu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Exemplele pot continua. Art.

76 din Constituţie instituie două majorităţi de voturi. Astfel, legile organice

şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul

majorităţii membrilor fiecărei Camere, în condiţiile existenţei cvorumului

legal de şedinţă. Cerinţa acestei majorităţi se  raportează la importanţa

particulară a legilor organice, precum şi la caracterul special al normelor

de procedură şi al celorlalte domenii care sunt reglementate prinregulamente.

  întrunirea unei majorităţi absolute de voturi pentru adoptarea actelor

normative prevăzute în art. 76 alin. (1) din Constituţie este, totodată, de

natură a conferi o legitimitate sporită unei reglementări normative

adoptate separat în Camere sau într-o şedinţă comună a acestora. Facem

menţiunea că adoptarea pe articole a unui proiect de lege sau a unei

propuneri legislative impune doar întrunirea majorităţii membrilor

Camerelor prezenţi la şedinţa de dezbatere. 

In jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a decis că orice modificare

sau abrogare a unei legi, calificată constituţional ca fiind o lege organică,

se poate face numai printr-o normă de acelaşi rang. Soluţia contrară - a

decis Curtea —  ar însemna recunoaşterea posibilităţii modificării unei

reglementări legale adoptate cu votul unei majorităţi absolute, cu votul

unei majorităţi simple, ceea ce ar contraveni principiului democraţiei

Page 231: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 231/258

 

parlamentare. (A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 545 din 5

iulie 2006, publicată în M. Of. nr. 638 din 25 iulie 2006).Legile ordinare şi hotărârile simple se adoptă cu votul majorităţii

membrilor prezenţi la şedinţa de vot a fiecărei Camere. O condiţie

constituţională pentru validitatea votului final este ca la şedinţa de vot să

participe majoritatea membrilor Camerei respective. In acest fel se

asigură un grad rezonabil de reprezentativitate şi legitimitate a legilor

organice şi ordinare, precum şi a hotărârilor adoptate de Senat şi Camera

Deputaţilor. O lege adoptată de Parlament fără respectarea majorităţii de voturi

cerută de art. 76 din Constituţie poate fi atacată la Curtea Constituţională

pentru neconstituţionalitate extrinsecă. Oricum, legea în cauză nu ar

putea fi promulgată de şeful statului, impunându-se retrimiterea acesteia

la Parlament în vederea revotării. 

§ 2. Procedura de urgenţă 

Alineatul final al art. 76 reglementează o procedură specială aplicabilă

dezbaterii şi adoptării proiectelor de lege şi propunerilor legislative fără

nicio legătură cu conţinutul primelor două alineate. De aceea, considerăm

că la o viitoare revizuire a Constituţiei acest alineat trebuie să constituie

un articol de sine stătător. Alineatul comentat prevede posibilitatea

aprobării unei proceduri de urgenţă pentru dezbaterea şi adoptarea unei

iniţiative legislative. Considerăm că Legiuitorul constituant a avut în

vedere doar proiectele de lege şi propunerile legislative referitoare la legile

organice şi la cele ordinare. 

In virtutea textului constituţional, regulamentele permit şi o procedură de

urgenţă care are drept scop să faciliteze adoptarea mai rapidă a unui

proiect de lege sau a unei propuneri legislative. De acelaşi regimbeneficiază şi ordonanţele adoptate de Guvern în procedură de urgenţă.

Page 232: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 232/258

 

Procedura de urgenţă în Camere poate fi cerută de Guvern sau declanşată

din proprie iniţiativă de Camera respectivă. Cererea Guvernului şipropunerile Biroului permanent, ale grupurilor parlamentare sau ale iniţia-

torului în Camera Deputaţilor se supun aprobării comitetului liderilor

grupurilor parlamentare.

In privinţa Senatului, cererea Guvernului şi propunerile Biroului

permanent sau ale comisiilor permanente se supun aprobării Senatului.

Aprobarea procedurii de urgenţă se face cu votul majorităţii senatorilor

prezenţi. Ordonanţele de urgenţă emise de Guvern se supun de dreptaprobării Camerei Deputaţilor sau Senatului în procedură de urgenţă. De

aceeaşi procedură beneficiază şi proiectele de legi referitoare la

armonizarea legislaţiei României cu cea a Uniunii Europene şi a Consiliului

Europei.

După stabilirea competenţelor funcţionale distincte ale Camerelor

legislative, regulamentele acestora prevăd un caz suplimentar în care se

recurge de drept la procedura de urgenţă. Este vorba de situaţia în care

Camera de reflecţie a adoptat o prevedere dintr-un proiect de lege sau

propunere legislativă care intră în competenţa sa decizională, prevedere

care nu a fost, însă, însuşită de Camera decizională, care a retrimis pro-

iectul pentru o nouă dezbatere. 

Deputaţii, grupurile parlamentare sau Guvernul pot prezenta

amendamente în scris, motivate, care se trimit comisiei sesizate, într-un

termen mai redus decât cele obişnuite. In acelaşi interval de timp, avizul

Consiliului Legislativ se va trimite comisiei sesizate în rond. Comisia

sesizată în fond este obligată să depună raportul în termenul stabilit de

Biroul permanent. După primirea raportului comisiei sesizate în fond,

Biroul permanent înscrie cu prioritate în proiectul ordinii de zi proiectul de

lege sau propunerea legislativă, iar în plen se trece la dezbaterea pe

articole. La discutarea fiecărui articol la care s-au făcut amendamente nu

mai pot fi depuse noi amendamente şi pot lua cuvântul pentru a-şi ex-

Page 233: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 233/258

 

prima punctul de vedere, în limita unei perioade de timp stabilite de

Cameră, reprezentantul Guvernului, iniţiatorul, autorii amendamentelordepuse la comisia sesizată în fond şi câte un deputat, respectiv senator

desemnat de fiecare grup parlamentar. In timpul dezbaterilor nu pot fi

prezentate amendamente. Dezbaterea unui proiect de lege sau a unei

propuneri legislative în procedură de urgenţă nu poate depăşi durata de

timp aprobată de Cameră, la propunerea  preşedintelui acesteia, după

consultarea biroului comisiei sesizate în fond. In situaţia în care timpul s-a

epuizat, dezbaterea se încheie şi preşedintele Camerei supune votuluifiecare amendament cuprins în raportul comisiei sesizate în fond şi fiecare

amendament, după care se va proceda la votarea finală a proiectului de

lege sau a propunerii legislative.

Articolul 77

Promulgarea legii

(1) Legea se trimite, spre promulgare, Preşedintelui 

României. Promulgarea legii se face în tennen de cel mult 20

de zile de la primire.

(2)   înainte de promulgare, Preşedintele poate cere

Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. 

(3) Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a

cerut verificarea constimţionalităţii ei, promulgarea legii se

face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după

reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale,

prin care i s-a confu-mat constituţionalitatea. 

Sumar:

Page 234: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 234/258

 

§ 1. Justificarea dreptului puterii executive de a promulga legile

adoptate de Parlament;§ 2. Promulgarea legilor  —  o obligaţie constituţională a

Preşedintelui României;

§ 3. Procedura de promulgare.

Comentariu: _________________

§ 1. Justificarea dreptului puterii executive de a pronudga legile

adoptate de Parlament 

Prerogativele puterii executive privind finalizarea procesului legislativ,

corelate şi cu dreptul acesteia de iniţiere a proiectelor de lege sunt,

aparent, de natură să pună un semn de întrebare asupra supremaţieilegislative a Parlamentului sau, chiar, a principiului separaţiei puterilor în

stat. In asemenea condiţii, suveranitatea Parlamentului nu ar fi

compromisă? Principiul separaţiei puterilor mai este respectat? Răspunsul

la aceste întrebări nu poate fi decât negativ. Este deja o regulă a

organizării şi funcţionării sistemelor politice, ca organele de stat să

conlucreze unele cu altele, să interfereze în procesul unitar de exercitare a

puterii. In felul acesta, cele trei mari ramuri ale puterii - puterea

legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească - se controlează

reciproc pentru a împiedica orice tendinţă a acestora spre exercitarea

abuzivă a atribuţiilor constituţionale care le-au fost conferite prin Legea

fundamentală. Această regulă simplă de guvernare se aplică şi în cadrul

finalizării procesului legislativ, în care şeful statului, ca parte a puterii

executive, verifică, între altele, respectarea de către Parlament a tuturor

normelor de reglementare normativă a relaţiilor sociale, precum şi a

Page 235: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 235/258

 

condiţiilor constituţionale pentru îndeplinirea activităţii de legiferare. Nu în

ultimul rând, primind legea spre promulgare, şeful statului recurge laevaluarea constituţionalităţii acesteia, având dreptul să sesizeze

autoritatea publică competentă să exercite efectiv controlul

constituţionalităţii legii respective. 

In realitate, intervenţia puterii executive în finalizarea procesului

legislativ este pur formală şi nu impietează cu nimic asupra exercitării de

către parlamentari a mandatului lor în condiţii de deplină libertate şi la

adăpost de o eventuală presiune sau imixtiune guvernamentală. Putereaexecutivă nu se substituie prin intermediul şefului statului, care deţine

prerogativa de a promulga legile adoptate de Parlament, forului legislativ.

In practica şi doctrina constituţională s-au conturat două căi de

intervenţie a Executivului asupra Legislativului în această materie, şi

anume:

a) sancţionarea sau promulgarea legilor; 

b) dreptul de veto.

Procedura sancţionării sau promulgării legilor izvorăşte din doctrina

separaţiei celor trei puteri în stat şi este un ultim efort al puterii executive

pentru a preveni un eventual abuz din partea puterii legislative, care s-ar

lăsa tentată ca, votând o lege, să-şi impună punctul de vedere în mod

discreţionar nu numai asupra unei puteri sau alteia, ci şi asupra poporului,

care este,   în ultimă instanţă destinatarul legii. Intre sancţiune şi

promulgare nu este o diferenţă de conţinut . In general, în formele de

guvernământ monarhice se foloseşte noţiunea de sancţionare a legilor

(aprobare a legilor). In statele cu o formă de guvernământ monarhică se

consideră, tradiţional, că monarhul este o ramură a puterii legislative şi în

această calitate îi revine competenţa de a aproba legea. In formele de

guvernământ republicane se foloseşte termenul de promulgare. 

Aşadar, şeful statului, dispunând de puterea de a promulga legeaadoptată de Parlament, o supune unei ultime verificări în ceea ce priveşte

Page 236: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 236/258

 

conţinutul acesteia şi chiar constituţionalitatea ei. Promulgarea echiva-

lează, în acest caz, cu o autentificare a legii, în urma căreia şeful statuluidispune publicarea ei în gazeta oficială a statului. Prin actul promulgării,

legea devine executorie, capătă forţă juridică. 

Din punct de vedere juridic, refuzul şefului statului de a promulga

legea este o expresie a dreptului său de veto. Acest drept este conferit

şefului statului atât în republicile prezidenţiale, cât şi în republicile

parlamentare. Dreptul de veto poate fi exercitat şi de monarh. 

§ 2. Promulgarea legilor - o obligaţie constituţională a

Preşedintelui României  

Constituţia prevede în  art. 77 alin. (1) că, după adoptare, legea se

trimite spre promulgare Preşedintelui României. Potrivit regulamentelor

parlamentare declanşarea procedurii de promulgare este atributul exclusiv

al Preşedintelui Camerei Deputaţilor. Competenţa exclusivă a preşedintelui

Camerei Deputaţilor de a declanşa procedura de promulgare nu trebuie

interpretată printr-o diminuare a autorităţii şi reprezentativi-tăţii

preşedintelui Senatului şi nici printr-o legătură instituţionalizată

preferenţial între Preşedintele României şi preşedintele Camerei

Deputaţilor. Mai degrabă, prerogativa acestuia exprimă, într-o procedură

simbolică cu rădăcini istorice în doctrina constituţională occidentală,

calitatea Camerei Deputaţilor ca exponent al intereselor poporului. 

Aplicarea acestei tradiţii istorice în viaţa parlamentară românească este

mai mult o dovadă de mimetism politic şi mai puţin o expresie a unei

realităţi parlamentare. Se ştie că sistemul parlamentar instituit prin

Constituţia adoptată în 1991 are la bază bicameralismul perfect al

Parlamentului şi puterile identice atribuite Camerei Deputaţilor şi Senatuluica rezultat al legitimităţii lot electorale comune. 

Page 237: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 237/258

 

Precizăm că promulgarea nu este un drept discreţionar al Preşedintelui

României, care ar rămâne la latitudinea sa să-1 exercite, ci o obligaţieconstituţională, ce decurge chiar din redactarea art. 77 alin. (1) din

Constituţie. Nu trebuie, însă, să se înţeleagă că actul de promulgare este

lipsit de condiţionări. Chiar alin. (2) al art. 77 din Constituţie stabileşte

posibilitatea şefului statului de a cere Parlamentului reexaminarea unei

legi ce i-a fost transmisă spre promulgare. Aceeaşi posibilitate de a-şi

exprima dezacordul cu legea respectivă, de data aceasta pentru motive de

neconstituţionalitate, îi este recunoscută şefului statului în art. 146 lit. a),precum şi în art. 77 alin. (3) din Constituţie. Rezultă, astfel, că

promulgarea este regula, iar cererea de reexaminare, precum şi sesizarea

Curţii Constituţionale reprezintă excepţia. 

§3. Procedura de promulgare

Primind legea adoptată de Parlament spre promulgare, Preşedintele

României are următoarele posibilităţi: 

a)să semneze decretul de promulgare şi să dispună publicarea legii în

Monitorul Oficial al României;

b)să ceară Parlamentului reexaminarea legii, o singură dată; 

c)să sesizeze Curtea Constituţională privind neconstituţionalitatea legii,

potrivit art. 146 lit. a) din Constituţie. Pentru motive lesne de înţeles, în Constituţie este prevăzut un termen

rezonabil în care şeful statului poate să promulge legea. Potrivit

prevederilor constituţionale, termenul respectiv este de 20 de zile şi cutge

de la primirea legii transmise de Parlament. După părerea noastră, textul

este excesiv de larg, un termen de 7 zile ar fi suficient pentru evaluarea

legii de către şeful statului. 

Page 238: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 238/258

 

In legătură cu modalitatea de calculare a termenului, Curtea

Constituţională a decis că termenele prevăzute în Legea nr. 47/1992,referitoare la sesizarea Curţii sunt termene care privesc desfăşurarea

raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice şi, prin urmare, în

măsura în care nu se prevede altfel în mod expres, nu se calculează pe

zile libere (Decizia Curţii Constituţionale ni. 233 din 20 decembrie 1999,

publicată în M. Of. nr. 638 din 28 decembrie 1999). 

In acest termen, Preşedintele României poate trimite înapoi legea

Parlamentului - doar o singură dată — pentru a fi reexaminată. Ttebuiereţinut faptul că Preşedintele nu poate face presiuni asupra Parlamentului,

  încercând să-i propună o anumită redactare a vreunui articol, sau să

modifice substanţa legii. Legea poate fi menţinută de forul legislativ în

forma în care a fost votată iniţial. Mai mult, pentru respingerea obiecţiilor

formulate de Preşedintele României în cererea de reexaminare a legii, nu

este necesară o altă majoritate de voturi decât cea cerută în faza iniţială a

procesului legislativ, potrivit caracterului organic sau, după caz, ordinar allegii în cauză. 

De asemenea, în acelaşi termen de 20 de zile Preşedintele României

poate sesiza Curtea Constituţională asupra constituţionalităţii legii. In

aceste două situaţii, promulgarea legii este obligatorie în termen de 10

zile de la primirea legii după reexaminarea de către Parlament sau de la

primirea deciziei Curţii Constituţionale prin care se confirmă

constituţionalitatea legii. Şi în acest caz, termenul constituţional ar putea

fi redus la cel mult 2 zile de la primirea legii.

După cum se poate observa, prerogativele Preşedintelui în acest caz

sunt pur formale, el neputând bloca ptocesul legislativ, care rămâne fieful

Parlamentului.

In exercitarea dreptului său constituţional de a retrimite o lege

Parlamentului pentru a fi reexaminată sau de a sesiza Curtea

Constituţională, Preşedintele adresează un mesaj în care prezintă, după

Page 239: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 239/258

 

caz, motivele care l-au determinat să retrimită actul normativ pentru a fi

reexaminat sau considerentele sale referitoare la neconstituţionalitateaacestuia.

In art. 77 alin. (2) nu se face nicio precizare în ce priveşte motivele pe

care le poate invoca Preşedintele României pentru refuzul de a promulga o

lege şi pentru retrimiterea acesteia Parlamentului în vederea reexaminării.

Logic, şeful statului nu poate invoca în acest caz neconstituţionalitatea

legii, întrucât, într-o asemenea ipoteză, ar avea deschisă calea sesizării

Curţii Constituţionale. Pe de altă parte, ar fi nepotrivit ca şeful statului săsesizeze Parlamentul cu privire la neconstituţionalitatea unei legi,

parlamentarii neputând să judece în propria cauză. Motivul retrimiterii legii

la Parlament pentru a fi reexaminată îl pot const itui lacune de

reglementare, vicii de procedură, nerespectarea normelor de tehnică

legislativă, erori ele sistematizare a actelor normative, sau greşeli

materiale care afectează aplicarea legii. De asemenea, prin retrimiterea

unei legi spre reexaminare Parlamentului, şeful statului îşi poate exprimadezacordul faţă de anumite prevederi ale legii. 

Nici Constituţia, nici regulamentele parlamentare nu prevăd expres

obligaţia preşedintelui de a-şi motiva cererea. Se înţelege însă că obiecţiile

preşedintelui, inclusiv cele de oportunitate, trebuie să se întemeieze pe

considerente concrete. Altfel, membrii celor două Camere nu ar putea

examina cu seriozitate cererea de reexaminare.

Art. 135 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede, în

acest sens, că  cererea de reexaminare va fi examinată de comisia

permanentă sesizată în fond cu proiectul de lege sau propunerea

legislativă iniţială, dacă acestei Camere i-a revenit competenţa să o

examineze ca primă Cameră sesizată. In caz contrar, cererea de

reexaminare va fi examinată de comisia permanentă a Senatului.

Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede în art. 135 alin. (1) un termen

de 30 de zile de la primirea cererii pentru efectuarea reexaminării. Art.

Page 240: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 240/258

 

146 alin. (1) din Regulamentul Senatului stabileşte că cererea de

reexaminare adresată de Preşedintele României Senatului, în virtutea art.77 alin. (2) din Constituţie, va fi înscrisă în termen de cel mult 30 de zile

 în proiectul ordinii de zi a Camerei respective. Reexaminarea legii pe baza

cererii Preşedintelui republicii se face cu respectarea procedurii legislative.

In cazul în care obiecţia şefului statului se referă la o lege adoptată de

Camera Deputaţilor şi Senat în şedinţă comună, legea a cărei reexaminare

a fost cerută va fi transmisă de cele două Birouri permanente comisiilor

permanente sesizate în fond cu iniţiativa legislativă respectivă, iardeliberarea asupra raportului comun al celor două comisii parlamentare de

specialitate se face în şedinţă comună, în conformitate cu Regulamentul

şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. 

Trebuie reţinut că Preşedintele nu poate refuza promulgarea pur şi

simplu. Refuzul nejustificat de a promulga o lege poate fi considerat o

abatere a Preşedintelui de la una dintre îndatoririle sale constituţionale.

Prerogativa constituţională a Preşedintelui României de examinare aconţinutului legii adoptate de Parlament se întemeiază pe art. 80 alin. (2)

din Constituţie, potrivit căruia Preşedintele veghează la respectarea

Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. In ceea ce

priveşte termenul de lege, trebuie precizat că ar trebui supuse

promulgării, potrivit art. 77 alin. (1) din Constituţie, toate cele trei

categorii de legi prevăzute de art. 73 din Legea fundamentală: legi

constituţionale; legi organice; legi ordinare. într-adevăr, art. 77 alin. (1)

din Constituţie este clar. In acest text Legiuitorul constituant se referă la

lege în general, şi nu la o anumită categorie de legi. In practică, însă, nici

Constituţia adoptată în 1991, nici Legea de revizuire a acesteia aprobată

prin referendumul naţional din 18 — 19 octombrie 2003 nu au fost

promulgate.

Din economia art. 77 din Constituţie se desprinde, pe cale de

consecinţă, ideea că toate celelalte acte pe care le adoptă Camerele, în

Page 241: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 241/258

 

comun sau separat, nu trebuie supuse procedurii promulgării.

Promulgarea se face prin decret semnat de Preşedinte. Constituţia nu prevede un termen în care legea trebuie trimisă

Preşedintelui României spre promulgare. Simpla logică juridică ar impune

că obligaţia de trimitere a legii începe în momentul finalizării procesului

legislativ la nivelul celor două Camere legislative. Art. 33 lit. f) din

Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede, în acest sens, că preşedintele

acesteia trimite de îndată legile adoptate de Parlament spre promulgare.

Art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 pentru organizarea şifuncţionarea Curţii Constituţionale prevede — pentru raţiuni practice

privind posibilitatea de declanşare a jurisdicţiei constituţionale - că, în

vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile

 înainte de a fi trimisă spre promulgare legea se comunică Guvernului,

 înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se

depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel de la Senat în

vederea exercitării de către membrii celor două Camere a dreptului de a

sesiza Curtea Constituţională privind neconstituţionalitatea legii în cauză

Termenul de 5 zile se reduce la 2 zile dacă legea a fost adoptată în

procedură de urgenţă. Termenul de 5 zile, respectiv de 2 zile cutge de la

depunerea legii la secretarii generali ai Camerelor şi se calculează pe zile

lucrătoare, neluându-se în calcul zilele de sărbătoare. Rolul acestei amânări a momentului trimiterii legii spre promulgare constă

  în asigurarea ca toţi factorii care au dreptul să sesizeze Curtea

Constituţională să îl poată exercita. Ca atare, timp de 5 zile, respectiv, de

2 zile de la anunţarea legii în plenul fiecărei Camere aceasta nu se trimite

spre promulgare.

Dacă Preşedintele României a cerut reexaminarea legii, Camerele

examinează obiecţiile formulate de şeful statului şi decid prin vot fie

Page 242: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 242/258

 

modificarea corespunzătoare a dispoziţiilor care fac obiectul cererii, fie

respingerea cererii de reexaminare. Precizăm faptul că PreşedinteleRomâniei poate cere reexaminarea unei legi doar o singură dată.

Procedura reexaminării este prevăzută în regulamentele parlamentare. 

Procedura de reexaminare efectuată de o Cameră este reluată de

cealaltă Cameră cu respectarea procedurii legislative.

In practică, s-a pus problema dacă Preşedintele mai are dreptul să

ceară Parlamentului, în termenul prevăzut în art. 77 alin. (3) din

Constituţie, să reexamineze o lege, în situaţia în care constituţionalitateaacesteia a fost confirmată de Curtea Constituţională pe calea controlului

prealabil, sau dacă legea în cauză a fost reexaminată de Parlament

conform art. 147 alin. (2) din Constituţie. 

Evident, Preşedintele are dreptul constituţional, stipulat în art. 77 alin.

(2) din Legea fundamentală, să refuze promulgarea legii şi, în această

situaţie ipotetică, cu condiţia ca motivele invocate de acesta penttu

reexaminarea legii să nu se refere la dispoziţiile a căror constituţionalitate

a fost constatată de Curtea Constituţională pe calea controlului prealabil.

De asemenea, Preşedintele României are dreptul de a sesiza Curtea

Constituţională conform art. 146 lit. a) din Constituţie cu privire la

neconstituţionalitatea unei legi a cărei reexaminare a cerut-o anterior

potrivit art. 77 alin. (2) din Constituţie, cu condiţia ca obiecţiile de

neconstituţionalitate să nu fie identice cu cele pentru care a cerut

reexaminarea legii respective.

Articolul 78

Intrarea în vigoare a legii

Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3

zile de Ia data publicării sau Ia o dată ulterioară prevăzută în textul ei. 

Page 243: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 243/258

 

Sumar:

§ 1. Publicarea obligatorie a legii - condiţie sine qua non aexistenţei sale; 

§ 2. Intrarea în vigoare a legii.

Comentariu: _----------- —-----------

§ 1. Publicarea obligatorie a legii - condiţie sine qua non a

existenţei sale 

  în drept există prezumţia că destinatarii legii o cunosc, neputând fi

nimeni exonerat de răspundere pentru că nu a cunoscut prevederile legii

pe care le-a încălcat („nemo censetur ignorare legem"). Cunoaşterea legiieste nu numai o datorie civică, dar şi o obligaţie rezultată din „contractul

social" încheiat între guvernanţi şi guvernaţi. în plus, fiecare cetăţean

trebuie să-şi cunoască drepturile şi obligaţiile legale, precum şi dispoziţiile

pe care trebuie să le aplice sau de care să beneficieze în activitatea

profesională şi socială curentă. 

Publicatea legii în colecţia oficială a statului este o condiţie de validitate

şi chiar de existenţă a acesteia. O lege nu există pentru destinatarii săi

dacă nu este publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I. Constituţia

nu a condiţionat existenţa legii de publicarea ei în Monitorul Oficial al

României, Partea I. O asemenea condiţionare este stabilită în Legea

fundamentală doar în privinţa decretelor Preşedintelui României şi a

actelor normative emise de Guvern. Art. 108 alin. (4) din Constituţie

prevede, în acest sens, că nepublicarea hotărârii sau a ordonanţei atrage

inexistenţa acesteia. O reglementare identică este prevăzută în art. 100

Page 244: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 244/258

 

alin. (1) din Constituţie, cu referire la decretele emise de Preşedintele

republicii.Fiecare stat are o colecţie oficială de acte normative, România fiind

unul dintre statele care s-au îngrijit din zorii erei lor moderne să-şi ţină

curent o legislaţie. Anul 2010 este al 178-lea an în care s-au tipărit fără

  întrerupere într-o colecţie oficială legile statului, precum şi alte acte

normative şi documente politice etc. 

Art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă, republicată, prevede că în vederea intrării lor în vigoare, legileşi celelalte acte normative adoptate de Parlament se publică în Monitorul

Oficial al României, Partea I. Alin. (3) al aceluiaşi articol stabileşte că

legile se publică imediat după promulgare, însoţite de actul (decretul) prin

care au fost promulgate. După promulgare, legea primeşte un număr într-

un registru curent ţinut anual de Secretariatul general al Camerei

Deputaţilor şi se transmite Monitorului Oficial al României în vederea

publicării. Celelalte acte normative, adoptate de Parlament, se publică sub

semnătura preşedinţilor celor două Camere. 

Sunt situaţii când, potrivit voinţei legislative a Parlamentului,

exprimată expres în cuprinsul legii, anumite dispoziţii ale acesteia intră în

vigoare la alte date decât cea la care chiar legea în cauză a început să se

aplice. In alte situaţii, este posibil să se prevadă în cuprinsul legii că

aceasta, deşi publicată în Monitorul Oficial, urmează să intre în vigoare la

o dată ce va fi stabilită în cuprinsul unei viitoare legi. Astfel, Legea nr.

286/2009 pentru adoptarea Codului penal al României, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, prevede

  în art. 446 alin. (1) că noul Cod penal intră în vigoare la data care va fi

stabilită în legea pentru punerea   în aplicare a acestuia. Acelaşi text pre-

vede, ca o măsură de excepţie, că alin. (2) şi (3) ale art. 446 din Cod intră

  în vigoare la 4 zile de la data publicării legii în Monitorul Oficial al

României, Partea I.

Page 245: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 245/258

 

Guvernantul nu poate pretinde, însă, cetăţeanului să cunoască dispo-

ziţiile legale pe care este obligat să le respecte imediat în momentul urmă-tor publicării legii în „Monitorul Oficial", deşi conţinutul fiecărui număr al

 „Monitorului Oficial" este cules şi difuzat şi în format electronic.

§ 2. Intrarea în vigoare a legii 

Pentru a stabili o perioadă de timp de studiere a legislaţiei, Legea de

revizuire a Constituţiei a modificat conţinutul articolului 78, prevăzând că

legea publicată în „Monitorul Oficial" al României, intră în vigoare la 3 zile 

de la data publicării ei sau la o dată ulterioară, prevăzută chiar în textul

acesteia. Cât priveşte calcularea termenului de 3 zile prevăzut în art. 78

din Constituţie, menţionăm că art. 12 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 a

stabilit că acesta se calculează pe zile calendaristice, începând cu data

publicării legii în Monitorul Oficial, şi expiră la ora 24-00 a celei de a treiazi de la publicare. Considerăm, totuşi, că un termen de 5 zile de la

publicarea legii, ca moment al intrării sale în vigoare, era mai potrivit

decât cel pentru care a optat Legea de revizuire. In intervalul de 3 zile se

pot intercala şi zilele de sărbătoare, când cetăţenii nu îşi pot procura

 „Monitorul Oficial". Pentru simetrie de concepţie, ar trebui stabilit în viitor

un termen similar pentru intrarea în vigoare a ordonanţelor şi mai ales, a

hotărârilor Guvernului, ca şi a actelor autorităţilor administraţiei publicecare se publică în Monitorul Oficial al României. 

Articolul 79

Page 246: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 246/258

 

(1)Consiliul Legislativ este organ consultativ de specialitate al

Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative învederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii

legislaţii. El ţine evidenţa oficială a legislaţiei României. 

(2)  înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ 

se stabilesc prin lege organică. 

Sumar:

§ 1. Repere istorice privind Consilhd Legislativ; § 2.

Rolul Consilhdin Legislativ;

§ 3. Prerogativele constituţionale ale Consilhdid Legislativ. 

Comentariu: -------------- ——-----------

§ 1. Repere istorice privind Consiliul Legislativ 

Prin vechimea sa considerabilă, Consiliul Legislativ poate fi apreciat ca

un element important al întăririi parlamentarismului în ţara noastră, având

un rol pozitiv în modernizarea procesului legislativ. Primul organism cu

funcţii tehno-legislative a fost Comisia Centrală de la Focşani, înfiinţată

prin Convenţia de la Paris din 1858, ca organism legislativ cu activitate

permanentă. Comisia Centrală avea atribuţia de a ttansforma propunerile

făcute de domnitorii celor două Principate româneşti în proiecte de lege

comune acestora. Art. 33 alin. (2) din Convenţie stabilea că acest

organism avea sarcina de a pregăti legile de interes general, comune celor

două principate, şi de a le supune prin mijlocirea domnitorilor, dezbaterii

Adunărilor legiuitoare din Muntenia şi Moldova. Competenţa Comisiei

Centrale se extindea şi asupra amendamentelor introduse la proiectele delege examinate de cele două Adunări legiuitoare. Art. 5 din Convenţie a

Page 247: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 247/258

 

inclus acest organism în componenţa puterii legislative. Activitatea

Comisiei Centrale a fost, însă, de scurtă durată, aceasta încetând să existedupă înfăptuirea uniunii reale între Ţara Românească şi Moldova sub

domnia lui Alexandru loan Cuza în 1862.

Rolul Comisiei Centrale ca organ de tehnică legislativă 1-a luat Consiliul

de Stat, înfiinţat prin Legea din 11 februarie 1864. Arondat puterii

executive, Consiliul de Stat - care avea şi atribuţii de contencios

administrativ - avea atribuţia de a pregăti proiectele de lege şi de

regulamente administrative de aplicare a legilor. Proiectele de legitransmise Parlamentului spre dezbatere şi adoptare erau însoţite de

formula introductivă   „Auzind şi opiniunea Consiliului de Stat". Avizele

Consiliului de Stat erau consultative. (A se vedea Paul Negulescu,

Principiile fundamentale al e Constituţiei din 27 Februarie 1938, Atelierele

Zanet Corlăţeanu, Bucureşti, 1939, P. 190).

Consiliul de Stat a fost desfiinţat prin art. 130 din Constituţia din 1866.

Art. 130 alin. (3) din Constituţia promulgată de Carol I, prevedea că  „se

va putea înfi inţa o comisiune permanentă care nu va avea alte atribuţiuni 

decât studierea şi elaborarea proiectelor de legi şi regulamentelor de

administram tne publică". Iniţiativele legislative pentru înfiinţarea uni

organism cu atribuţiuni tehnico-legislative („Comisie permanentă de

legislaţiune"), deşi au fost votate de Senat, nu şi-au mai urmat procedura

 în faţa Adunării Deputaţilor. (A se vedea Paul Negulescu, op. cit., p. 191).

Art. 76 din Constituţia din 1923 a prevăzut că „se înfiinţează un Consiliu

legislativ  , a cărei menire este să ajute în mod consultativ la facerea şi 

coordonarea legilor, emanând fie de la puterea executivă, fie din iniţiativă

 parlamentară, cât şi la întocmirea regulamentelor generale de aplicare a

legilor". Solicitarea avizului Consiliului Legislativ reprezenta o obligaţie

constituţională, a cărei neîndeplinire atrăgea neconstituţionalitatea

extrinsecă a legii în cauză. 

Page 248: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 248/258

 

Din eroare, prevederile constituţionale referitoare la Consiliul Legislativ

au fost cuprinse în Capitolul I al Titlului III din Constituţie, de unde s-atras concluzia eronată şi respinsă în doctrina de specialitate, că acest

organism ar fi făcut parte din puterea legiuitoare. Chiar Consiliul

Legislativ a dat naştere acestui punct de vedere, susţinând într-unui

dintre avizele sale (pe marginea proiectului de lege din 1927 privind

armonizarea salariilor funcţionarilor publici) că aceasta ar face parte din

puterea legislativă. (A se vedea pe larg asupra acestor discuţii doctrinare,

George Alexianu, Curs de drept constituţional, voi. II, fascicula 2,Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1932, p. 148-149).

Consiliul Legislativ a fost înfiinţat prin lege, la 26 Februarie 1925.

Atribuţia sa principală era   „de a ajuta în mod consultativ la facerea şi 

coordonarea legilor şi la întocmirea regulamentelor generale pentru

aplicarea acestor legi."  Consultarea Consiliului Legislativ era obligatorie

pentru toate proiectele de legi constituţionale şi ordinare cu excepţia celor

pentru credite bugetare.Constituţia din 1938 a extins prin art. 72 competenţa Consiliului

Legislativ la examinarea amendamentelor făcute de deputaţi şi senatori la

proiectele de legi examinate în comisiile parlamentare. In concordanţă cu

această nouă competenţă şi pentru a se reglementa şi alte aspecte de

ordin organizatoric, şi funcţional, la 12 Decembrie 1938 a fost adoptată o

nouă lege pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ. (A se

vedea Constantin Hamangiu, Codul general al României. Legi uzuale,

voi. XXVI, Partea a IlI-a, 1938, p. 2578 şi urm.). 

In Referatul către Consiliul de Miniştri, care a însoţit proiectul noii legi,

s-a subliniat că după înfiinţarea Consiliului Legislativ în 1926 „s-a creat o

tehnică legislativă serioasă şi s-a observat o precisă concordanţă între

 principiile constituţionale şi l egile ce s-au efectuat, punându-se, astfel,

capăt multor anomalii care stăpâneau condiţiile în care se legifera la noi".

(A se vedea Constantin Hamangiu, op. cit., p. 2602).

Page 249: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 249/258

 

Consiliul Legislativ interbelic şi-a încetat activitatea în 1948, fiind

reînfiinţat în 1971 sub conducerea eminentului profesor universitar dr.loan Ceterchi, organism care a încetat să funcţioneze în decembrie 1989,

ca urmare a dizolvării Marii Adunări Naţionale.

§ 2. Rolul Consiliului Legislativ 

Opera legislativă a unui Parlament trebuie să aibă un conţinut clar, un

limbaj corect din punct de vedere gramatical şi chiar lexical, să respecte

anumite cerinţe de tehnică a exprimării juridice. In plus, preocuparea

legiuitorilor pentru o operă legislativă coerentă s-a îndreptat, cu deosebire

din epoca modernă, spre construcţia unui sistem de dtept unitar, armonios

articulat şi sistematizat în cele mai mici detalii, care să dea satisfacţie

deplină cerinţei unei legiferări complete şi unitare a unui anumit domeniual vieţii sociale şi, în acelaşi timp, asigurării unei sistematizări normative şi

exprimării elegante, clare şi corecte lingvistic a textului legislativ. 

Acestor preocupări le-a răspuns Adunarea Constituantă, când a

prevăzut înfiinţarea Consiliului Legislativ ca organ de specialitate al

Parlamentului. Rolul constituţional al Consiliului Legislativ constă în

avizarea proiectelor de acte normative în vederea sistematizării, unificării

şi coordonării întregii legislaţii, precum şi în ţinerea evidenţei oficiale alegislaţiei statului român.

Consiliul Legislativ este o autoritate publică de rang constituţional, aşa

cum sunt, de pildă, Curtea Constituţională şi Curtea de Conturi, iar

 înfiinţarea sa se face printr-o lege specială. Aceasta a fost voinţa suverană

a Adunării Constituante exprimată în art. 79 alin. (2) din Constituţie. Cât

priveşte caracterul legii la care face referire textul menţionat, acesta este

propriu legii organice.

Page 250: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 250/258

 

In temeiul textului constituţional, Parlamentul a adoptat Legea nr.

73/1993 pentru înfiinţarea, organizarea  şi funcţionarea ConsiliuluiLegislativ. în concepţia legiuitorului ordinar acest organism consultativ şi

de specialitate al Parlamentului are următoarele atribuţii: analizează şi

avizează proiectele de legi, propunerile legislative şi proiectele de

ordonanţe şi de hotărâri cu caracter normativ ale Guvernului, în vederea

supunerii lor spre legiferare sau adoptare, după caz; analizează şi

avizează, la cererea preşedintelui comisiei parlamentare sesizate în fond,

amendamentele supuse dezbaterii comisiei şi proiectele de legi saupropunerile legislative primite de comisie, după adoptarea lor de către una

dintre Camerele Parlamentului; realizează nemijlocit sau coordonează, din

dispoziţia Camerei Deputaţilor sau a Senatului, elaborarea unor proiecte

de coduri sau de alte legi de complexitate deosebită; elaborează, din

dispoziţia Camerei Deputaţilor sau a Senatului ori din proprie iniţiativă,

studii pentru sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei şi face,

pe aceasta bază, propuneri Parlamentului şi, după caz, Guvernului;examinează conformitatea legislaţiei cu prevederile şi principiile

Constituţiei şi sesizează birourile permanente ale Camerelor Parlamentului

şi, după caz, Guvernul asupra cazurilor de neconstituţionalitate

constatate; ţine evidenţa oficială a legislaţiei României şi furnizează

informaţia necesară pentru desfăşurarea procesului legislativ; organizează

informatizarea sistemului de evidenţă a acesteia şi realizează produse

informatice pentru evidenţa legislaţiei asistată de calculator; urmăreşte, în

vederea funcţionării sistemului legislativ în mod unitar şi coordonat,

emiterea de către autorităţile publice competente a actelor normative în

executare, dispuse prin legi, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului, şi

semnalează organelor în drept întârzierile în emiterea acestora;

elaborează Repertoriul legislaţiei României - evidenţa oficială - şi

furnizează varianta on-line a acestuia; întocmeşte versiunile oficiale ale

unor culegeri de acte normative; păstrează originalele legilor şi ale

Page 251: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 251/258

 

decretelor de promulgare a acestora creează şi actualizează, în sistem

informatizat, baza de date necesară activităţii de studii şi documentarelegislativă. 

  înainte de a supune unei analize de text aceste atribuţii, facem

precizarea că avizele Consiliului Legislativ sunt consultative, deşi este

obligatoriu să fie solicitate, potrivit legii. 

După cum se poate constata din textele legale cate stabilesc atribuţiile

Consiliului Legislativ, rezultă că prin Constituţie au fost fixate doar rolul şi

misiunea acestui organism, precum şi liniile fundamentale ale activităţiisale. Prerogativele concrete, de detaliu au făcut obiectul legii speciale a

Consiliului Legislativ.

§ 3. Prerogativele constituţionale ale Consiliului Legislativ  

Vom încerca, în cele ce urmează, să analizăm compatibilitateaatribuţiilor Consiliului Legislativ cu rolul său constituţional. In prealabil

  însă vom schiţa doar unele dintre cerinţele pe care trebuie să le înde-

plinească un asemenea organism într-un stat de drept. De la început,

tăcem precizarea că atribuţiile Consiliului Legislativ trebuie să rezulte din

funcţia legislativă a Parlamentului. Cu alte cuvinte, activitatea Consiliului

ar urma să se raporteze exclusiv la actele normative având un caracter

legislativ. Consiliul Legislativ nu este competent să avizeze, de pildă,

proiecte de hotărâri normative ale Camerelor, deşi şi acestea trebuie să

respecte normele de tehnică legislativă. 

Facem aici menţiunea că activitatea normativă se desfăşoară şi în

cadrul Guvernului, motiv pentru care şi proiectele de acte normative

aprobate de Guvern trebuie să aibă printre alte avize de specialitate şi

avizul Consiliului Legislativ şi, după caz, al altor organisme, cum este de

pildă, Consiliul Economic şi Social sau Consiliul Concurenţei. Dacă celelalte

Page 252: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 252/258

 

avize sunt necesare pentru probleme de strictă specialitate, avizul

Consiliului Legislativ priveşte în special aspectele de sistematizare şicorelare a textelor şi îndeosebi cele de tehnică legislativă. 

Din analiza art. 79 alin. (1) din Constituţie rezultă că acest organism

consultativ de specialitate al Parlamentului are două principale prerogative

constituţionale, şi anume: avizarea proiectelor de acte normative supuse

dezbaterii parlamentare şi ţinerea evidenţei oficiale a legislaţiei. Se

observă cu claritate din textul constituţional că funcţia sau atribuţia de

avizare a Consiliului Legislativ este circumscrisă expres şi limitativ la treiaspecte: sistematizarea, unificarea şi coordonarea întregii legislaţii.

Atragem atenţia asupra termenului de „unificare", care ni se pare

impropriu, întrucât poate induce ideea existenţei caracterului neunitar al

sistemului juridic naţional. Dimpotrivă, legislaţia României a avut un

caracter unitar în 1991. Niciun moment nu s-a pus problema unificării

legislaţiei în momentul elaborării Constituţiei. Chiar în condiţiile Marii Uniri

din 1918, când unificarea legislaţiei reprezenta un deziderat naţional,Consiliul Legislativ, înfiinţat prin lege specială în 1925, nu a avut sarcina

expresă de a contribui la unificarea legislativă. 

In concepţia Legiuitorului Constituant, dezvoltată în Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

normative, „unificarea legislativă" este o cerinţă de tehnică a

reglementării normative, potrivit căreia dispoziţiile legale având aceeaşi

forţă juridică şi acelaşi obiect de reglementare se cuprind, de regulă, într-

un singur act normativ. Prin realizarea acestei cerinţe, se asigură

 „unicitatea reglementării în materie", în sensul art. 12 alin. (1) din Legea

nr. 24/2000.

Deşi este implicat în lucrările pregătitoare ale examinării iniţiativelor

legislative în comisiile permanente, Consiliul Legislativ trebuie să nu

  împiedice prerogativele Camerelor sau ale Guvernului în materie de

legiferare, precum şi nici pe cele ale deputaţilor şi senatorilor. Avizul

Page 253: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 253/258

 

Consiliului Legislativ trebuie să se limiteze la semnalarea deficienţelor de

tehnică legislativă, a lipsei sistematizării legislative, fiind excluseoportunitatea şi partizanatul politic sau propunerile vizând modificări ale

concepţiei iniţiatorului ori ale conţinutului anumitor texte ale proiectului

sau ale propunerii legislative.

Consiliul Legislativ este prin excelenţă un organism consultativ de

tehnică legislativă. Observaţiile şi propunerile cuprinse în avizul de

specialitate al Consiliului Legislativ nu pot să se refere la fondul regle -

mentării, ci la forma acesteia. Privite din această perspectivă, unele dintre atribuţiile conferite

Consiliului Legislativ prin legea sa specială se îndepărtează de substanţa

prevederilor constituţionale cuprinse în articolul pe care îl comentăm.

Ridică serioase semne de întrebare atribuţia Consiliului Legislativ de a

realiza nemijlocit sau de a coordona din dispoziţia Camerei Deputaţilor sau

a Senatului elaborarea unor proiecte de coduri sau de alte legi de

complexitate deosebită. Este inadmisibil să se atragă Consiliul Legislativ înopera efectivă de legiferare. Textul respectiv din legea organică a

Consiliului Legislativ care îi stabileşte o atare atribuţie contravine, după

părerea noastră, art. 74 alin. (1) din Constituţie, care conferă dreptul de

iniţiativă legislativă exclusiv Guvernului, deputaţilor, senatorilor şi cetă-

ţenilor. Prin acest text legal, Camera Deputaţilor şi Senatul şi-ar depăşi

puterile legislative ce li s-au delegat de către popor. Camerelor legislative

le este interzis să delege exerciţiul unor atribuţii ce le-au fost delegate

printr-un mandat special.

Atribuţia Consiliului Legislativ prevăzută în art. 2 alin. (1) lit. c) din

legea sa de organizare şi funcţionare (Legea nr. 73/1993) nu îşi are

suportul în art. 79 din Constituţie, ci în voinţa Parlamentului, care a

preluat din Legea din 26 Februarie 1925 aceeaşi eroare, îndrituind

Consiliul Legislativ să facă judecăţi de valoare politică, economică sau

socială asupra proiectelor de lege examinate în vederea avizării. Nici art.

Page 254: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 254/258

 

76 din Constituţia din 1923, nici art. 79 din Constituţia din 1991 nu

conferă Consiliului Legislativ competenţa de a alcătui proiecte de legi, cidoar de a „a ajuta în mod consultativ la facerea şi coordonarea legilor". (A

se vedea art. 76 alin. 1 din Constituţia din 1923). Şi Legea din 26

Februarie 1925 şi Legea din nr. 73 din 1993 au prevăzut în afara voinţei

Adunărilor Constituante atribuţia Consiliului Legislativ de a întocmi la

cererea puterii legiuitoare (în cazul Legii din 26 Februarie 1925 şi a puterii

executive), a anteproiectelor de lege sau proiectelor de lege. In expunerea

de motive a proiectului Legii din 26 Februarie 1925 se menţionează rolulConsiliului Legislativ, de a propune iniţiatorilor proiectelor de lege, modi-

ficările de formă sau de fond pe care le-ar reclama, între altele, principiile

şi concepţiunile economice, sociale şi politice ale Constituţiei, dispoziţiile

legilor şi regulamentelor în fiinţă şi trebuinţele sociale şi progresele

ştiinţifice. (A se vedea George Alexianu, Curs de drept constituţional, voi.

II, fascicula a Il-a, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1993, p. 133). 

In literatura de specialitate s-a spus că aceste atribuţii ale Consiliuluisunt în contradicţie cu rolul său de organ de tehnică legislativă, aşa cum

tepetă de mai multe ori expunerea de motive şi cum rezultă din textul art.

76 din Constituţie. (Ase vedea George Alexianu, op. cit., p. 134).

Profesorul George Alexianu s-a pronunţat împotriva extinderii rolului

Consiliului Legislativ, de la un organ tehnic legislativ, la un organ chemat

să facă politică socială şi politică generală, să discute concepţiile care stau

la baza proiectelor, să le găsească, poate, în contradicţie cu concepţiile

sociale, economice şi politice ale Constituţiei, să se pronunţe astfel, chiar,

asupra oportunităţii unui proiect. (A se vedea George Alexianu, op. cit., p.

136-137).

Şi unii membri ai Adunării Deputaţilor s-au pronunţat pentru

neextinderea rolului Consiliului Legislativ, dincolo de prevederile Con-

stituţiei. (A se vedea George Alexianu, op. cit., p. 138).

Page 255: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 255/258

 

Dispoziţia legală potrivit căreia proiectul de lege a cărui elaborare a

fost solicitată de Camere Consiliului Legislativ se prezintă spre aprobareGuvernului înainte de a fi supus dezbaterii parlamentare nu este un

argument serios împotriva opiniei că legiuitorul ordinar echivalează un

organism de specialitate al Parlamentului cu un minister, ca iniţiator de

anteproiecte de lege. Orice proiect de lege reprezintă transpunerea  în

litera legii a unui obiectiv politic cuprins în programul de guvernate.

Recunoaşterea calităţii Consiliului Legislativ de iniţiator de anteproiecte îi

afectează poziţia echidistantă din punct de vedere politic. Oricum, într-oasemenea ipoteză, Consiliul Legislativ s-ar situa de partea majorităţii

parlamentare, cate evident sprijină Guvernul. 

Vocaţia legală a Consiliului Legislativ de a elabora, chiar şi la cerere,

proiecte de lege, ni se pare o reflexie întârziată şi ilegitimă a Consiliului

Legislativ înfiinţat în 1971, care a funcţionat în alte condiţii social-politice

şi în care au excelat, este adevărat, unii dintre cei mai străluciţi jurişti

români din perioada postbelică. Nici dispoziţia legală care conferă preşedintelui Consiliului Legislativ

dreptul de a supune spre dezbatere secţiilor reunite unele proiecte de acte

normative complexe, care ridică probleme deosebite, nu este compatibilă

cu poziţia şi toiul neutru, cu imparţialitatea politică de care trebuie să dea

dovadă Consiliul Legislativ. In realitate, „problemele deosebite" pe care le

poate ridica proiectul unui act notmativ complex, reflectă concepţia

politică şi interesele de partid ale Guvernului, or, a permite acestui

organism să se interfereze —  chiar şi la nivelul unei dezbateri de

specialitate —   în politica legislativă a puterii executive înseamnă a-1

atrage în sfera politică, demers care nu are niciun temei constituţional. 

De asemenea, atribuţia Consiliului Legislativ de a examina în prezent

conformitatea legislaţiei în vigoare cu prevederile şi principiile Constituţiei

şi de a sesiza birourile permanente ale Camerelor Parlamentului şi, după

Page 256: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 256/258

 

caz, Guvernul asupra cazurilor de neconstituţionalitate constatate nu are

un temei constituţional. Textul cuprins în art. 154 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia

Consiliul Legislativ a căpătat atribuţia constituţională de a examina

conformitatea legislaţiei cu dispoziţiile constituţionale şi de a face

propuneri corespunzătoare Parlamentului sau, după caz, Guvernului, nu

leprezintă temeiul pentru atribuţia acestuia prevăzută în art. 2 alin. (1) lit.

e) din legea sa organică. Vom prezenta în cele ce urmează argumentele

pe care se bazează opinia noastră. In primul rând, este vorba de art. 154 alin. (2) care atribuie Consiliului

Legislativ competenţa de a aprecia compatibilitatea ordinii juridice

socialiste, aflată în vigoare la data aprobării Constituţiei democratice, cu

principiile şi dispoziţiile acesteia, în lipsa unei alte autorităţi competente.

In al doilea rând, atribuţia Consiliului Legislativ de a verifica

constituţionalitatea actelor normative emise înainte de 1990 şi chiar în

perioada ulterioară era limitată chiar prin art. 154 alin. (1) din Constituţie

la 12 luni, timp în care ar fi fost posibil ca Parlamentul să adopte legea

organică a Curţii Constituţionale, pentru ca această autoritate publică

prevăzută de Constituţie să înceapă să funcţioneze.   în al treilea rând,

constatarea cazurilor de neconstituţionalitate de către Consiliul Legislativ,

  în temeiul art. 2 alin. 2 lit. e) din Legea nr. 73/1993, ar presupune

stabilirea unei proceduri şi a anumitor norme, aspecte tehnice pe care

legea le ignoră. Ni se pare nefirească această atribuţie a Consiliului

Legislativ dacă o raportăm la natura consultativă a avizelor sale. 

Dacă Consiliul Legislativ ar constata neconstituţionalitatea unor acte

normative adoptate de Parlament sau Guvern şi ar sesiza aceste autorităţi

publice, semnalându-le neconcordanţa propriilor acte cu dispoziţiile

constituţionale, pe cale de consecinţă autorităţile publice astfel sesizate ar

verifica constituţionalitatea propriilor acte normative. 

Page 257: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 257/258

 

Aceasta ar însemna, însă, că Parlamentul şi Guvernul ar efectua un

autocontrol de constituţionalitate asupra propriilor acte normative, fără caprin Constituţie să li se recunoască această competenţă. într-un astfel de

caz ipotetic Parlamentul ar fi „judecător în propria cauză", concepţie care a

fost înlăturată prin legea de revizuire a Constituţiei din 2003. 

In plus, trebuie menţionat că nici regulamentele parlamentare nu

conţin o procedură corespunzătoare pentru reexaminarea în Parlament a

dispoziţiilor legale constatate ca fiind neconstituţionale de către Consiliul

Legislativ. Reexaminându-şi propriile acte în urma sesizării ConsiliuluiLegislativ, Parlamentul ar putea să decidă că sesizarea a fost corectă şi în

consecinţă să întreprindă măsurile pentru realizarea conformităţii

dispoziţiilor în cauză cu prevederile constituţionale. Decizia Parlamentului

ar putea fi luată printr-o procedură particulară în şedinţă comună a

Camerei Deputaţilor şi Senatului printr-o hotărâre. Altfel, s-ar putea

produce un blocaj dacă una dintre Camere şi-ar însuşi, de pildă, sesizarea

Consiliului Legislativ, iar alta ar respinge-o, situaţie care ar reclama întrunirea celor două Camere în şedinţă comună pentru a decide printr-un

singur vot. O procedură alternativă ar putea fi, prin analogie, cea

prevăzută în art. 135 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi, respectiv,

 în art. 146 din Regulamentul Senatului.

Este adevărat că excesul de prerogative ale Consiliului Legislativ care

exced rolului său constituţional este vizibil şi în cazul Consiliului Legislativ

  înfiinţat în 1925, care avea, între altele, atribuţia de a semnala puterii

executive şi puterii legiuitoare, pentru abrogare sau modificare, actele

normative în vigoare „nepotrivite cu principiile constituţionale". 

Consiliul Legislativ nu este singurul organism cu rol consultativ în

avizarea proiectelor de lege şi a propunerilor din iniţiativa parlamentară.

Astfel de organisme sunt Consiliul Economic şi Social, Consiliul

Concurenţei , Consiliul Suprem de Apărare a Ţării ş.a., ale căror avize se

referă exclusiv la aspecte particulare ale fondului reglementării. 

Page 258: tar - Cristian Ionescu

8/2/2019 tar - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/tar-cristian-ionescu 258/258