Tainele cultivarii rosiilor/tomatelor

Dragi prieteni gradinari, Svetlana (a.k.a Phlox) ne-a facut cadou inca un material interesant si extrem de bine documentat despre cultivarea tomatelor. Este un pic mai lung, dar sunt convins ca au ce invata din el chiar si gradinarii cu experienta. Ca sa fie mai interesant, ne-am decis sa-l impartim in mai multe parti, in felul urmator:

1. Insamantarea, regimul de caldura si umiditate2. Regimul de hrana3. Ingrijirea si formarea plantelor4. Bolile tomatelor5. Concluzii

Chiar daca este o perioada mai aglomerata pentru cei cu gradina/livada, sa mai aruncati un ochi pe aici din cand in cand, ca nu veti regreta .

(Huni)

E -he, ce-mi mai plăcea, în vremurile când buchia era încă străină de mine,  să mi se citească despre aventurile lui Cippolino de Gianni Rodari!

La rândul meu, mamă fiind, n-am pierdut ocazia să le citesc copiilor mei. Nu ştiu câţi cunosc sau îşi mai aduc aminte de acest personaj năstrusnic şi de numeroasa lui famelie, precum şi, fireste, de burtosul si nesuferitul Senior Pomodoro, Domnul Roşie.

Mie, cel putin,  aceste personaje îmi trezesc amintiri nostalgice şi duioase. Şi, risc să mărturisesc, cred ca din acel demult trecut moment, mi-a încolţit în suflet dragul de grădinărit. Totuşi, să nu mai lungim vorba şi să trec la subiect.

Intr-o buna zi m-am hotărât eu să cresc roşii în grădina mea plină de flori.

De ce n-aş creşte, pe langă multitudinea de flori, şi nişte frumoase şi gustoase tomate, mi-am zis. Bine, bine, dar ce ştiu eu despre aşa ceva? Nimic. Sau  aproape nimic din ce ar trebui ca să ajung, totuşi, să culeg roade zemoase, savuroase şi parfumate. „Nimic” sau „Aproape nimic ” nu mă ajută să purced la treabă, aşa că recurg la deja vechiul şi de ajutor obicei : întreb – că întrebarea moarte n-are – în  dreapta şi-n stânga, verfic să văd eu „cu ochii proprii” , dacă cele spuse sunt în concordanţa cu realitatea, notez.

Apoi mă pun în faţa calculetei mele şi continuu documentarea.

Căutăm, citim, notăm, rezumăm, punctăm, subliniem. Teoria o aplic la mărunta mea grădină de legume. Constat ce a mers, ce e greşit şi abia după aceea vin să  împartaşesc cele învăţate, neuitând să completez cui observaţiile proprii.

Plec de la o regulă simplă: ca să pot cultiva ceva, ce-mi doreşte sufletul,  trebuie să ştiu cu cine am de’a face. Adică e musai să descopăr slabiciunile, dar şi punctele tari ale viitoarei locatare a gradinii mele, nu?. Trebuie să aflu ce-i place, ce o supără, cu cine se simte bine şi cu cine se ceartă. Şi  cel mai important lucru: cum să fie sănătoasă, adică în ce fel de pământ se simte în largul ei, câtă lumină, umezeală, căldură şi hrană ii trebuiesc, de cine să o feresc.

Haideţi să încercăm s-o luăm sistematic. De ce sistematic? Iată de ce.

Nu de puţine ori m-am lovit de următoarea atitudine: „ce-mi tre’ mie, bre să ştiu ce-i place, ce-i om? Io pui sămânţa-n pământ, şi ştie ea ce tre’ să facş mai departe. Ii mai pui bşlegar şi o plivesc, copilesc, o mai stropesc când am timp şi apoi ce-o vrea Dumnezeu, ce atâta dădăceală?!” ca mai apoi, tot pe aceeaşi, să-i aud: – „uu,  bre ce ginion am avut cu roşiile! a dat peste ele o mana d’aia reaua”, sau , „a fost la gandaci anu’ ăsta, bre…” sau „aoleo, trecu coana Frusica p’acolea şi-mi  deoche roşiili, bre, naroada! D-aia nu mi s-a făcut nimica”.

Păi cum să reuşeşti, dacă nu ştii nimic, şi nici măcar nu vrei să afli, despre biata plantă?! Cum să te răsplătească cu roade, dacă tu, precum fiul înfumurat al Imparatului Roş, treci pe langă ea şi nu-i vezi beteşugurile? De unde să te răsplătească?

Şi  cum „vorba lungă – sărăcia omului”, e timpul să trecem la treaba. Cu ce începem? Cu:

Insamantarea

Inteleg că trebuie să încep însămânţarea cu 55 – 65 de zile (+ 5-7 zile perioada de germinare), înainte de a fi scoasă planta la locul definitiv. Pentru a avea răsaduri sănătoase şi voioase, seminţele le vom trata şi apoi, căli (lucru pe care l-am descris detaliat intr-un material separat). Asta ar fi regula de început. Apoi, mai reţin că pământul folosit pentru răsaduri este bines să fi din cel în care va locui şi dezvolta planta până la adânci bătrâneţi şi anume cel luat din locul plantării definitive (fie ea  brazdă sau solar/sera). Asta ar fi a doua regula. Acum urmeaza regulile regimurilor de lumina, caldura, umiditate.

Regimul de lumina

Fără lumină nu există fotosinteză. Fără fotosinteză nu există planta. Scurt şi la obiect.

De felul ei, roşia este o „sudistă„, mare iubitoare de lumină. La umbră va creşte o lungană verde şi zăludă, va face, sau nu, nişte bobiţe de fructe, doar dacă va avea chef, şi cum Cheful este un domn capricios, precis la umbră i se va urâ şi va pleca.

Aşa că vom reţine: cu cât are mai multă lumină peste zi, cu atât vom fi mai fericiţi când vom culege roadele.

Regimul de caldura

mergând pe firul logicii simple, dacă roşiei ii place atât de mult lumina, desigur va fi o plantă fericită având caldura asigurată. Dar aici ne lovim de nişte mici condiţii: intervalul de temperatură în care creşte şi se dezvoltă tomata este intre 11 şi 30 de grade cu plus. Temperatura ideală pentru dezvolatarea ei este de 22 – 27 grade. De ce? Sub 10 grade planta incetează dezvoltarea, devine sensibilă şi deci uşor atacată de boli si dăunatori. Peste 29 de grade, din nou, îşi încetează creşterea; polenizarea nu mai are loc, deoarece polenul devine steril.

Şi  acum apare una dintre regulile de aur in creşterea tomatelor (şi nu numai): niciodata nu plantam intr-un substrat rece. Pâna  ce temperatura solului nu a ajuns la + 9-10 grade nu purcedem la plantare. Cum vom şti dacă este temperatura dorita?

1. Folosim un termometru de exterior, (ca cele pe care mulţi dintre noi le agătăm pe exteriorul ferestrelor) pe care-l înfigem în pământ cam la 10 cm adâncime, lăsându-l aproximativ 10 minute. Dacă valoarea este sub 8 gradatii, stăm în banca noastră şi aşteptăm zile mai calde sau recurgem la brazdele încalzite.

2. In popor există o metodă neconventională de a verifica dacă s-a încălzit suficient pământul: dacă, stând cu talpile goale pe pamant simţim că ne îngheaţă picioarele, înseamnă că mai avem de aşteptat; dacă senzatia pe care o resimtim este, însa, de „catifea răcoroasă” înseamnă că pământul este suficient de încălzit şi este clar că putem, fără teamă, trece la plantarea la locul definitiv a plantelor noastre

Dar ce să facem, dacă , între timp, răsadurile noastre au luat-o razna, au crescut deja peste măsură şi nu se mai opresc, iar noi trebuie musai să le plantăm ca să nu le pierdem? Atunci recuregem la  brazdele incalzite . Cum procedăm? Simplu:

1. scoatem stratul fertil de deasupra viitoarei brazde.2. in brazda adâncită , cam la 20-25 cm, punem bălegar macerat, resturi vegetale

menajere, iarba cosită sau buruieni, din cele care deja au răsărit, cenuşă.3. acoperim cu pământul dislocat, fertil,4. acoperim cu o folie inchisa la culoare. Soarele de peste zi isi va face treaba lui de

incalzire deasupra, iar „bogatia” de dedesupt, prin descompunere, va produce, la randul ei, caldura (binecunoscutul biogaz). Gata. Asta e tot.

Regimul de umiditate

Inca o regula de luat in consideratie: Rosiei ii place cu capul in caldura soarelui si cu picioarele la racoarea umezelii. Iata de ce substratul il vom pastra continuu umed, dar NU ud. Apa nu are voie sa fie in exces, oricat de setoasa este preferata noastra.

In faza de rasad, nevoie ei de apa este medie. Apoi, la mutarea ei la locul definitiv, pentru ca deja necesarul de umiditate creste, vom avea grija s-o plantam in „mocirla”, adica in lacasul in care va sta, turnam atata apa, incat, practic, se formeaza o mica baltoaca. De ce? Pentru ca asa asiguram pe termen lund necesarul de apa, deoarece, dupa transplantare, este bine sa nu deranjam planta pret de 5-7 zile nici cu hrana si nici cu apa.

Apoi, udarea se va face la un interval de 9-12 zile, dar din abundenta. De ce? Prea multa umiditate duce la doua situatii neplacute si nedorite:  favorizeaza aparitia bolilor micotice (ciupercilor, mai ales a fitoftorei) si la o dezvoltare peste masura a masei verzi in detrimentul mugurilor florali,  adica a legarii rodului.

Ca totusi sa prevenim uscarea substratului si formarea crustei, care nu va permite o aerare normala a radacinilor, vom recurege la vechiul si de nadejde prieten – stratul de mulci. Cu ocazia asta vom renunta si la corvoada prasitului, pentru ca hapsanei buruieni ii va fi greu sa treaca de bariera „paturicii” hranitoare. Afanatul? Udatul?Nici o problema! Se va ocupa, de asmenea, acelasi strat de mulci. Iata cum,  toate aceste operatii, care cer efort si timp, vor fi reduse la minimum. Nu ma intrebati ce veti face cu timpul ramas. Eu stiu ca-l voi folosi sa lenevesc. Doar un pic, pentru ca in gradina sunt destule de facut. Pentru cei ce detin solar/sera, le aduc aminte sa nu uite sa aeriseasca negresit, deoarece, lucru stiut, o buna ventilatie nu va permite nici formarea unei umiditati in exces (maximumul este de 70%, dupa aceasta valoare polenul devine lipicios, si, deci, polenizarea este compromisa), respectiv se impiedica formarea condensului pe peretii spatiului inchis, iar bolile micotice nu ne vor mai face probleme.

Un fapt important de retinut cand este vorba de udat plantele. Udarea se face folosind dor apa calduta, niciodata rece. Se uda, de regula, seara sau dimineata foarte devreme. Totusi, seara ar fi cel mai bine, ca peste noapte, apa sa aiba suficient timp sa ajunga pana la ultimul firicel al radacinii. In plus, udand seara, scapam de neplacerea formarii crustei de la suprafata in urma evaporarii rapide a apei sub actiunea soarelui de peste zi. Neformandu-se crusta, aerul va ajunge la planta cu usurinta, si, deci, planta va „rasufla usurata”.

Udarea se va face direct la radacina sau pe brazde, printre randuri, lasand apa sa curga in suvoi subtire, fara presiune, pana la saturatea substratului. Amintesc, inca o data, apa nu are voia sa balteasca! Frunzisul trebuie ferit de udare pentru a nu provoca la lupta nedreapta sporii ciupercilor perfide si atacatoare. Cu toate acestea, exista si exceptii, cand este chiar indicata udarea rosiilor din cap pana-n picioare: pe canicula, atunci cand temperaturile depasesc pragul bunului simt de 30 de grade zile de-a randul. Astfel, vom ajuta plantele sa se racoreasca, facandu-le cate un dus bine-venit din varfuri pana la radacini.

Fireste, vom avea grija ca apa sa nu fie rece ci calie.

Vorbind de grija, trebuie avut in vedere sa nu permitem uscarea excesiva a substratului, mai ales dupa ce fructele s-au marit. De ce? Deoarece, daca ne apucam sa udam dupa o lunga perioada de lipsa a apei riscam craparea fructelor. Ca acest lucru sa fie evitat vom recurge, din nou, la prietenul nostru stratul de mulci, care nu va permite evaporarea masiva a apei din substrat si, astfel, nu ajungem in situatia uscarii lui excesive.

O cantitate insuficienta de apa poate duce: la „avortarea” florilor sau a fructelor de abia legate, formarea unor fructe mici si diforme, la rasucirea frunzelor si, intr-un apoteotic final, la imbolnavirea plantei in intregime.

Graficul de udare a tomatelor:1. in perioada de rasad se uda rar si bine: o data la 5-7 zile;2. dupa transplantarea la locul definitiv, cam o saptamana, lasam plantele in pace (n-ati

uitat ca le-am plantat „in mocirla”), dupa care, regimul de udare va fi cam acelasi ca la rasaduri: o data la 5-7 zile, din belsug, cam ½ de galeata de planta si, fireste,  cu mulcirea ulterioara a plantei;

3. in perioada de legare rod (inmugurire, inflorire, fructificare), udarea se rareste la : o data la 9-12 zile;

4. in perioada de coacere a fructelor, udarea va fi si mai rara: cam la 2 saptamani-20 de zile. Dupa unii specialisti, udarea ar trebui incetata o data cu datul in parg al fructelor.

Desigur, ma veti intreba: ce se va intampla cu rosiile, daca este foarte cald si noi intarziem sa le udam. Daca ati citit cu atentie, desigur, veti sti ca trebuie mulcit . Repet: stratul de mulci joaca triplu rol: mentine umezeala in limite normale, impiedica supraincalzirea substratului, prin descompunerea sa lenta hraneste planta. Unul dintre cele mai potrivite tipuri de mulci ar

fi acele de conifere. Daca folosim iarba, asa cum am procedat si eu din lipsa de cetina, vom avea grija s-o lasam sa se „paleasca ” (vestejeasca) un pic inainte de a o presara pe langa tomata. Asta, deoarece, domnul acarian rosu, mare pisicher si amator de iarba cruda, se va instala comod pe frunzele gustoase ale rosiei noastre, infruptadu-se cu mare placere din seva lor. Dar daca iarba va fi vesteda, ea nu va mai fi pe placul dumnealui, care-si va cauta iarba cruda in alte parti si ne va lasa plantele in pace.

Când hranim, cu ce, cum?

Am mai spus-o şi nu voi conteni să repet: ca să faci un lucru cu noimă, trebuie să pricepi de ce se procedează într-un fel şi nu altminteri. În cazul hrănirii trebuie ştiut că, în general, plantele au nevoie de „treimea de aur”: azot – fosfor – potasiu. Pe lângă aceste elemente, mai sunt, fireşte si celelalte, la fel de importante: magneziu, calciu, fier, bor, cupru, zinc, mangan. De ce? Pentru o dezvoltare armonioasă a plantelor şi pentru bucuria de a ne înfrupta din roadele lor. Lipsa sau excesul unora dintre elemente duce la un dezechilibru, care se răsfrânge nedorit asupra recoltei ulterioare. O să vi se pară, iniţial, complicat, ştiu, iari pe buze vă va sta întrebarea: la ce-mi trebuie mie să ştiu chimie d-asta?Aşa am gândit şi eu  prima dată. Apoi, am realizat că este , totuşi, important să ştiu, ca să pot ieşi din diferite situaţii total neplăcute şi, astfel, totul a devenit foarte simplu de înţeles.  Să vă explic, într-un mod mai puţin stiinţific, ce este cu aceste elemente:

Azotul –  este elementul vieţii: în lipsa lui planta nu mai creşte.

Cand este deficitar, observăm că frunzele rămân mici, de un verde-gălbui, iar nervurile capătă o nuanţă violacee, cele superioare se află în ∠ de 90º; florile sunt mici, cresc greu şi, de cele mai multe ori – avortează; la fel şi rodul. Fructele sunt mici, puţine şi fără gust.  Dacă  este în exces, planta se „îngraşa”, devine obeză, producând multă verdeaţă, iar rod – mic  şi anemic sau deloc. Devin sensibile la infecţii. De aceea, dacă ne bate gândul să punem bălegar proaspăt sau „compot” de bălegar, mai bine o facem mai târziu, eu aş spune – deloc. Pentru a suplini azotul, facem bine şi ne fabricăm niscaiva purin (macerat) din urzici, că-s pe lângă toate gardurile.

Fosforul – Elementul rodului şi energiei.

Tot el se ocupă şi de rădăcini ca să crească puternice, ca la rândul lor, să ajute planta să fie viguroasă şi imună la boli şi dăunători şi este necesar mai ales plantelor tinere. Cu  toate ca roşia  foloseşte puţin fosfor, ea reacţionează foarte bine la acest element. Fosforul o ajută să lege rod sănătos, fructele să se coacă mai repede şi să fie sănătoase şi rezistente la atacul bolilor sau al dăunătorilor, la diferenţele de temperatură. Practic, îi conferă imunitate. În lipsa lui, planta rămâne pitică, tulpinile sunt firave, capătă o culoare întunecată, de un verde-albăstrui, iar frunzele inferioare au nuanţe zmeurii, violaceu-purpurii în partea de jos. Frunzele se răsucesc spre interior. Florile se dezvoltă greu. Fructele leagă prost, coacerea este mult întârziată, de multe ori nemaiapucând să se coacă. Şi de astă dată din impas ne va scoate

buna vecinică – doamna  urzică, în cămările căreia se gaseşte acest „aliment”. Pentru că una dintre cauzele deficitului de fosfor este temperatura sub 12 grade, când nu mai poate avea loc absorbtia acestui element de către plantă, vom folosi ca  remediu  ridicarea temperaturii solului prin udarea cu apă caldă.

În exces, fosforul este dăunător solului pentru că împiedică asimilarea altor elemente hrănitoare.

Potasiul – Elementul sănătăţii. Şi  el se ocupă de imunitatea plantei. Este  preferatul tomatelor. Un  fel de delicatesă. În principiu, niciodată nu e în exces. Este bine-venit în orice situaţie. Ajută planta să fie rezistentă la boli, la temperaturi joase şi diferenţe mari de temperaturi şi nu în ultimul rând, îmbunătăţeşte calitatea fructelor. In cantitate insuficientă, se reduce suprafaţa de fotosinteză, ceea ce duce la scăderea considerabilă a recoltei. Frunzele tinere se încreţesc, iar cele bătrâne devin „arse” pe margini, se usucă şi cad, iar altele încep să se „zdrenţuiască”. Fructele  se coc neuniform, n-au gust şi aromă. Unele încep să putrezească, mijlocul se albeşte şi , cu timpul, se lemnifică radial.

Coaja de banană are un însemnat conţinut de potasiu. Strângem cojile, le marunţim şi le punem în lăcaşul în care plantăm firul de roşie, sau, din vreme în vreme, îngropăm pe lângă planta matură, săpând în jurul ei un mic şanţ, bunătate de comoara potasică. Nu uitam, fireşte, cenuşa. Ce mai „aliment” plin de sănătate pentru roşia noastră!

Apoi, mai este magneziul, elementul care conferă plantei culoarea verde şi, care ajută rădăcinile să facă provizii de carbohidraţi şi aminoacizi pentru  plantă. În lipsa acestui element apare cloroza, adică frunzele încep să se îngălbenească în jurul nervurilor, ca mai apoi să începe să se usuce. Acest lucru se poate întâmpla mai ales în perioada de coacere a fructelor, când creşte nevoia de magneziu. Tot cenuşa şi coaja de banană ne vor scăpa şi din această încurcătură.

Nu pierdem din vedere nici calciul, ajutor al fosforului în munca sa de imunizare a plantei prin dezvoltarea armonioasă a rădacinilor. Lipsa sau concentraţia mică de calciu duce la scăderea recoltei, la îmbolnăvirea fructelor – putregaiul vârfului fructului. Frunzele tinere devin clorotice (galbejite), cele batrâne devin de un verde închis, nefiresc.

Un  rol nu mai puţin important în dezvoltarea plantei il joacă şi borul. Este foarte util, mai ales în dezvoltarea, coacerea şi savoarea fructelor. În lipsa lui frunzele devin vulnerabile, punctul lor de creştere se înnegreşte, încep să se răsucească spre interior. Florile, de regulă, pică (avortează).  Fructele încep să se păteze (începe deteriorarea ţesutului).

Pentru că, în pământ, borul este în cantitate insuficientă, vom avea grijă să ne aprovizionăm de la farmacii, şi, începând cu perioada de formare a mugurilor florali, săptămânal vom pulveriza pe circhinaşi  şi pe frunze, soluţie 1%  de acid boric, adică 10 grame la 10 litri de

apă. Nu exagerăm cu borul, pentru că, în cantitate mare devine toxic şi, în loc să ne ajute, mai rau va face.

Şi totuşi nu le-am trecut pe toate, nu pentru că ar fi mai puţin importante; tomata suferă şi în lipsa sau excesul de: sulf, mangan, fier, cupru, molibden, clor,zinc la fel ca şi în cazul celorlalte elemente. Dar, dacă avem grijă să hrănim cum trebuie cultura noastră, nu avem de ce să ne facem temeri inutile.

În  partea  „cu ce hrănim” voi reveni cu amănunte interesante.

Când hrănim

În primul rând, un lucru foarte important de ştiut şi de băgat la cap, este acela că niciodată nu hrănim plantele pe timp rece (8 –10 grade) sau dacă temperatura trece de +28 de grade. De ce? Deoarece când este prea rece, creşterea este încetinită, iar hrana ajunge greu, prea lent, la plantă, mai ales fosforul, atat de trebuincios.

Dacă   este prea cald, şi la îndemână avem doar îngrăşământ chimic (iată de ce fug de el ca de ciumă!), riscăm ca hrana să devină otravă, pentru că reacţia elementelor chimice la căldură mare este una toxică. Bun. Ne-am facut o idee ce nu trebuie făcut. Acum să trecem în revistă un , să zicem, grafic de hrănire, foarte util, cel puţin pentru mine.

Prima hrănire – la 20 de zile (3 săptămâni) după plantarea răsadului la locul definitiv. Se administrează 1 litru de soluţie hrănitoare/plantă.

A doua hrănire – la  8 -10  zile de la prima, sau după ce s-a format  cel de-al doilea  ciorchinaş floral. 1 litru de soluţie hrănitoare / plantă.

A treia hrănire – la 10 zile de la a doua sau când s-a format cel de-al treilea ciorchinaş floral. De astă dată 5 litri soluţie hrănitoare / 1m2. Si:

A patra hrănire – la 12 – 14 zile de la a treia. Cate 10 litri (o găleată) de soluţie hrănitoare / 1 m2.

Repet: nu hrănim după ce am: copilit, cârnit, rupt frunze, cu alte cuvinte, după ce am stresat destul planta.

După ce, un pic mai înainte, am amintit în câteva cuvinte puţinul de care avem nevoie, să ne facem o idee în ceea ce priveşte hrana, să trecem la următoarea întrebare:

Cu ce hrănim

Fiecare  dintre noi va recurge la acea modalitate de hrană, pe care o va considera potrivită şi mai simplu de achiziţionat: îngrăşământ chimic sintetizat – pe care eu nu sfătuiesc să –l folosim –   sau, în cel mai fericit caz, dacă vorbim de sintetizate, îngrăşăminte „new generation” – bio sub formă de granule sau lichide. Aceasta ar fi o variantă „leneşă”. Altminteri,  recurgem la, aşa numita, organică, preferata mea, şi anume: găinţ de păsări, bălegar (gunoi de grajd macerat) de cal, vacă, capre, oi, iepuri, „compoturi”, adică macerate, din buruieni, plante medicinale şi aromat-condimentare, drojdie de bere, cenuşă, făină de oase, compost, mraniţă. Eu, din puţina mea experienţă, dar bazată (şi verificată) pe a celor cu state mai vechi în meserie, folosesc materia primă din zona imediată, adică, ce-mi oferă peticuţul meu de pământ sau ce mai „împrumut” de pe răzoarele vecinilor amabili şi darnici: buruieni, plante condimentar – aromatice şi medicinale, la care adaug nelipsita cenuşă. Mai folosesc: drojdie de bere, pâine veche, uscată, compost, apa în care au fiert vegetalele, cartofii în coajă, apa în care am spălat cerealele: orezul, meiul, hrişca, arpacaşul, apa (nesărată) de la fiertul pastelor, etc. Nu este aşa că sunt suficiente?

Pomeneam de cenuşă. Este de departe cel mai complex ingrăşământ organic. Singurul element important care-i lipseşte este azotul. În rest, le are pe toate în concentraţiile trebuincioase.  Este preferata mea şi în calitate de îngrăşământ, dar şi în calitate de “body – guard” împotriva bolilor şi dăunătorilor. Totuşi e bine de reţinut un lucru foarte important: cenuşa nu se foloseşte niciodată în combinaţie cu îngrăşăminte minerale azotoase, superfosfat şi nici măcar cu bălegar sau găinaţ, deoarece se vor neutraliza reciproc şi nu mai avem niciun spor. Ştiţi de ce? Pentru că jumătate din cantitatea de azot, în urma reacţiilor chimice, se va transforma în amoniac. Mai simplist exprimându-ne: dăm de nitraţi şi nu ne dorim aşa ceva. Cu  certitudine.

Dar nu disperaţi. Există o soluţie minunată la acest neajuns!

Cenuşa. Combinând-o cu compost, turbă sau mraniţă eficienţa ei se va dubla.

Să vă spun cum procedez eu. Pun cenuşă în lăcaşul de plantare, cam o mână – două, nu mai mult; nu are rost deoarece, tot acum adaug o mână bună de foi de ceapă, usturoi, coji de ou pisate , coji de banane, bine marunţite, o mână bună de urzici şi coada calului tocate şi un pospai, adică doar o lingură, de ace de conifere. Aşa le asigur un start grozav în viitoarea competiţie. Ei, uite cum s-a dezvăluit una dintre reţetele culinare pentru gradinareală!

Cenuşă folosesc şi  în lupta cu dăunătorii. Pudrez la suprafaţa solului să îndepărtez melcii şi limacşii, pudrez plantele după stropirea împotriva bolilor .

„Apa” de cenuşă o folosesc şi pentru hrănire, stropind pe frunze sau udând la rădăcină, fie împotriva bolilor sau a dăunătorilor. Cum o pregătim? Deschid capitolul de reţete culinare pentru plantele noastre, şi nu numai.

Reţeta 1

Apa de cenuşă I – 500 gr de cenuşă opărimcu 5 l apă fiartă, sau fierbem 15 minute; lăsăm să se limpezească (decanteze), scurgem apa limpezită şi adăugăm încă 5 l de apă „stată”, adică, apă de ploaie, sau nu, stată în soare pănă se încălzeşte.

II – luăm o găleată de 10l, punem cenuşă cam pe sfert şi adăugăm apoi, peste ea, apă, aproape de plin. Lăsăm acoperit, afară, cam 1 săptămână – 10 zile. Scurgem apa limpede, adăugăm apă pănă la 10 l şi folosim. Peste cenuşa rămasă mai putem pune apă şi folosi încă de vreo două ori, numai că, în felul acestea, fireşte, concentraţia va fi mai slabă

Reţeta 2 – o altă preferată a mea – urzica. În stare proaspătă, pun o mână bună de urzici tocate în lăcaşul în care plantez roşia. În rest, folosesc cu mare succes purinul, maceratul, adică, de urzici. Umplu pe jumătate o găleată de 10 l cu urzici crude, fără flori şi fără rădăcini, acopăr cu apă calduţă, acopăr şi las cam o săptămână – 10 zile la „dospit”, în soare. Purinul este gata în momentul în care apare acel miros specific de ….urât. Strecurăm, ţinându-ne de nas, şi folosim 1 l de purin la 10 de apă. Eu mai adaug şi cenuşă, cam un pahar. O prietenă m-a învăţat să fac mai simplu purinul, adică: croiesc un săcotei, suficient de mare, dintr-un material destul de dens, adică să nu fie, totuşi, tifon, şi, care să încapă în recipientul în care voi fabrica delicatesa. Înghesuim în săcotei urzicile, şi, de astă dată nu ne mai este teamă să le punem cu flori sau seminţe, pentru că, datorită materialului sacoteiului, toată masa va rămane închisă în acesta, iar maceratul va fi curat şi numai bun de întrebuinţat. În felul acesta nu mai este nevoie sa strecurăm. Şi, credeţi-mă, se economiseşte destul timp. Timp, pe care-l folosesc să rup urzici, să le las să se pălească, pentru ca mai apoi să le pun ca strat de mulcire de jur-îmrejurul plantelor şi nu numai.

Reţeta 3 – soluţie de acid boric - 10 gr la 10 l apă călduţă. Stropim plantele pe frunze şi mai ales pe flori, începând cu faza de îmbobocire. Se  întăreşte sistemul imunitar , astfel se împiedică „avortarea” lor, căderea mugurilor florali, a rodului. Stropim 1-2 ori pe săptămână. Este şi un aport considerabil de bor pentru plantă.

Reţeta 4 – drojdia de bere – un excelent stimulator de creştere. Într-un borcan de 3 l dizolvăm ½ pahar de zahăr sau dulceaţă/gem mai vechi, adăugăm 100 gr drojdie de bere, acoperim şi lăsăm la „dospit” 1 săptămână. În acest răstimp mixtura noastră se va transforma într-un excelent ferment: 1 pahar de „bragă” la 10 l de apă „stată”.

„Braga” va fi pe placul nu numai a tomatelor, dar şi pe placul vinetelor, cartofilor, ardeilor. Le vom oferi cate ½ l fiecărei plante, fie direct la rădăcină, fie pe frunze

Reţeta 5 – foi de ceapă si/sau usturoi. Într-o găleată punem doua mâini bune (cam 200 gr) de foi de ceapă (şi /sau de usturoi). Opărim cu apă clocotită, acoperim. După ce s-a racit – strecurăm. Turnăm în recipiente separate şi păstrăm la loc întunecat şi răcoros. Folosim 2l de soluţie la 10l apă „stată”. Ca şi în alte cazuri, este atât o gustare săţioasă cât şi un leac bun.

Reţeta 6 – Zerul, laptele degresat sau laptele batut, kefirul pot fi folosite în calitate de îngrăşământ şi de remediu anti-boli micotice: 1l de lichid, oricare dintre cele enumerate, la 9l de apă, la care mai adăugăm câte 2-3 picături de tinctură de iod la fiecare litru de lichid (cam 25 – 35 picături la găleata de 10 l). Se stropeste planta în intregime. Din cap pana-n picioare cam o dată la 7-10 zile

Reţeta 7 – Soluţia de bicarbonat de sodiu, 1- 2 linguriţe la litrul  de apă calduţă (cam 10 grame). Plantele se stropesc pe frunze, după care se vor pudra cu cenuşă.

Reţeta 8 – cojile de banană, bogate în potasiu şi magneziu, se mărunţesc bine şi se încoporează la rădăcină. O dată la plantare, apoi la fiecare muşuroire

Reţeta 9 – Vă destăinui şi o reţetă a unui îngrăşământ „universal”.

Intr-o găleată de 10 l punem 2 kg de cenuşă, adaugăm apă fiartă, amestecăm, lăsăm la limpezit; strecurăm după răcire, adăugăm până la 10 l apă + 40 picături tinctură de iod + 10 gr acid boric. Apoi, luăm 1l de soluţie şi o diluăm în 10 l apă „stată”; apoi udăm la rădăcină. 1 l de papa-bun pentru fiecare plantă.

Prima hrănire la plantarea la locul definitiv, a doua – în perioada de copilire, a treia – în timpul înmuguririi (când se formează florile). Plantele cresc călite şi înfruntă cu vitejie chiar şi temuta fitoftoră.

Reţeta 10 – Se pare că roşiilor le place să crească pe propriile resturi. Aşa că, după recoltare, alegem cele mai sănătoase şi curate plante, le uscăm, le mărunţim şi le încorporăm pe locul ales pentru plantarea din anul viitor.

Reţeta 11 – o hrană excelentă şi, deopotrivă, stavilă  în faţa bolilor este şi aceast amestec de ierburi. Urzici (pentru azot) + tătăneasă (pentru potasiu) + ventricea sau tanacetum (antimicotic) + pelin + coada calului (pentru siliciu) + verdeaţa de la morcovi (pentru seleniu) se pun într-o găleată cam pe ½ , adăugăm apă, acoperim şi lăsăm preţ de 6-10 zile la „fezandat”, la căldură. Apoi strecurăm, diluăm cam 1:5 şi folosim 1 litru/ plantă.

Reţeta 12 – adunăm resturile de la ceaiurile băute peste toamnă-iarnă ( frunzele opărite de la ceaiul negru, verde sau alb) şi le utilizăm în calitate de îngrăşământ azotos, încorporat – 500 gr la m2

Ca regulă generală: când preparăm amestecuri de ierburi, folosim doar buruienile, plantele (fie ele medicinale sau condimentar-aromatice), care cresc pe tarlaua noastră sau în imediata ei vecinătate, pentru că ele sunt burduşite cu elementele hrănitoare din acea zonă.

În mare, cam acestea ar fi „reţetele culinare” propuse, multe dintre ele deja folosite cu succes de mine.

Prasire/afanare/mulcire.

Mulcirea, practic, ne va scuti de celelalte doua operatii. Numai ca, pentru a mulci, daca inca nu am facut-o, mai intai vom trece la prasitul plantelor pentru a

scapa de buruieni, vom afana bine pentru aductia de aer la radacini, udam din plin si, abia dupa aceea presaram stratul de mulci.

Musuroirea

– un alt moment foarte important in cresterea si dezvolatrea plantei. Pe larg, aceasta operatie am descris-o intr-un material separat. Asa ca, acum voi face un rezumat: se trece la musuroire in momentul in care, singura planta ne va sopti. Cum? Fie pe tulpina ei vor aparea mici „buburuzeli” , proeminente din care vor porni viitoarele noi radacini; fie tulpina, la baza, va capata o culoare mult mai inchisa, cu nuante de violaceu-albastrui.

Acestea ar fi cele doua momente care ne vor indica momentul prielnic de musuroire.

Daca trecem la musuroire prea devreme riscam sa inabusim planta, sau, in cel mai fericit caz, sa-i intarziem serios dezvoltarea. Dar daca intarziem, riscam ca ea sa-si gaseasca singura loc de „parcare”, adica de prindere, direct pe pamant, pentru ca este o planta taratoare si nu „cataratoare”. Asa deci, prima musuroire ar trebui sa aiba loc , sa zicem, cam la 2 -3 saptamani de la transplantarea la locul definitiv, urmatoarea dupa vreo alte 10 – 15 zile. Musuroim intotdeauna cu pamant umed.

Legarea

– o alta operatie importanta, deoarece, dupa cum remarcam, si deja stiti, rosia este o „pamanteana”, in mediul ei natural, la tropice, ea creste pe pamant, nu se catara.

De aceea avem grija, ca din timp in timp, cand momentul o cere, vom lega plantele de araci sau de spalieri. Operatia de legare va incepe, practic la cateva zile dupa ce le-am plantat la locul definitiv. Daca rasadul este inalt, trecem imediat si la prinderea sa. Bridele trebuie sa fie dintr-un material moale, care sa nu raneasca planta si sa permita cresterea libera.

De preferat este legarea „in opt culcat” ∞, (pentru ca lasa planta libera in dezvoltare ei ulterioara) la diferite intervaluri, sub ciorchini, pentru o mai buna sustinere a lor.

Legarea se face cu precadere la rosiile inalte (nedeterminate sau indeterminate), care, de regula, se formeaza pe o singura tulpina, dar si la cele medii (determinate). Fireste ca rosiile, care cresc sub forma de tufa, si au o inaltime mica, nu necestita legarea.

La acestea vom fi atenti sa nu atinga solul. Si de asta data din impas ne va scoate stratul de mulcire.

Polenizarea.

Un moment deloc de neglijat, chiar şi la cele crescute „afară”, nu numai la cele din „adăposturi” este polenizarea manuală a plantelor prin simpla scuturare a ciorchinaşilor, în zilele însorite, pe la orele amiezii, când aerul este bine uscat de căldura soarelui (22 – 24ºC). Fireşte că nu e obligatoriu pentru cele din câmp, dar este necesar pentru cele aflate în spaţii închise (în lipsa bondarilor), chiar dacă tomata este o cultură autopolenizatoare. Cât de des? Dacă se poate, zilnic, sau, măcar de 2 ori pe săptămână, atâta timp cât sunt în floare.

Vorbind de flori atât pentru preîntâmpinarea „avortării”, adică a căderii lor, cât şi in vederea îmbunătaţirii legării rodului, este bine să pulverizăm, o dată pe săptămână (chiar şi la două săptămâni) pe flori, şi mai târziu şi pe fructe, cu soluţie de acid boric (1 lingurită – sau 10 grame -  la 10l de apă călduţă), soluţie de lapte degresat, kefir, lapte bătut sau zer (1litru la 9l de apă + 30 picături de tinctură de iod), soluţie de bicarbonat de sodiu (200gr la 10 l apă calduţă).

Şi  tot legat de flori, să reţinem că florile „bătute”, oricat de tare ne încântă privirile cu forma lor deosebită – ne păcălesc. Din  ele, viitoarele fructe sunt diforme, adevăraţi Quasimodo între tomate.

Aşa că îndepărtaţi-le, deoarece ele consumă fără noimă hrană şi energie.

Următorul pas:

Formarea sau modelarea prin copilire, carnire şi îndepărtarea frunzelor

Acest set de operaţii este necesar pentru accelerarea coacerii şi obţinerii unor fructe mai mari.

Se întâmplă deseori grădiniştilor-amatori să greşească în formarea (modelarea) roşiilor, deorece nu ţin cont de particularităţile soiului sau hibridului pe care-l plantează. Astfel se ajunge la situaţia, deloc plăcută, de a pierde mare parte sau chiar în totalitate, recolta.

Aşadar, dragii mei prieteni-gradinişti, cănd cumpăraţi seminţe sau răsad de tomate, fiti atenţi ce fel de creştere au: indeterminată sau determinată, deorece ele se formează diferit. Şi acum să trecem la explicaţii:

Copilirea

sau îndepartarea còpililor (puilor, cum frumos li se mai spune undeva prin Banat sau Ardeal) este o operaţie, care necesită un volum mare de lucru, dar absolut necesară. Neîndepărtându-i, lipsim planta-mamă de un plus de hrană şi energie în detrimentul dezvoltării viitoarelor roade.

Atenţie! Cu cât còpilii sunt mai mari, mai dezvoltaţi, cu atât rana, în urma ruperii, se va cicatriza mai greu, necesitând, din nou, un surplus de energie, care ar fi trebuit cheltuit pentru rodirea viitoarelor fructe.

Operaţia în sine este foarte simplă: se îndepărtează lăstarul crescut între frunză şi tulpină, apucând-o la 1 cm de bază, în aşa fel , încât să rămână la locul îndepărtării un ciotuleţ, care nu va mai permite refacerea unuia nou. Ei, aici părerile sunt împărţite. Unii susţin cele prezentate, alţii sunt de părere ca lăstarii trebuie îndepărtaţi prin tăierea cu o lamă sau cuţit foarte ascuţit direct de la bază. Dat fiind că fiecare dintre metode are plusurile şi minusurile sale, voi lăsa la latitudinea fiecăruia dintre voi alegerea modalităţii de lucru. Eu una am aplicat metoda descrisă  mai sus şi, trebuie să spun că s-a dovedit eficientă.

Dar, şi într-un caz şi în celălalt, să nu uităm să dezinfectăm imediat rănile provocate prin pudrare cu cenusă sau carbune pisat. Copilirea se face, de regulă,  în dimineţile însorite, devreme, pe răcoare, dar după ce s-a uscat roua, ca  rănile să se vindece repede. Intrevalul de copilire: 4-8 zile la roşiile cu creştere determinată şi de 2 ori pe săptămână la cele indeterminate.

Roşiile înalte (pe plicurile de seminte sunt trecute cu creştere indeterminată), le recunoaştem după înălţimea lor, cuprinsă între 1,5 şi trei metri; de obicei, se recomandă sp se cultive în spaţii închise – sere/solare – ramifică puternic, de aceea se vor forma într-una, mai rar în doua tulpini. Asta înseamnă că, pe toată durata dezvoltării lor, ele vor fi copilite sistematic. De pildă, se recomandă ca în verile reci tomatele să se formeze cu o singură tulpină, iar în cele calde şi foarte calde – în doua. Deasemenea pe fiecare tulpină se vor lăsa doar 5 – 7 ciorchini de rod.

Roşiile medii (pe plicurile de seminte sunt trecute cu creştere determinată); acestea au înălţimea cuprinsă între 80 cm şi 130 cm şi se pot cultiva atât în spaţii închise cât şi în câmp. Ca particularitate a acestui fel de roşii este aceea că pe tulpina centrală se formează 5-6 ciorchini de rod după care creşterea lor se opreşte. De aceea soiurile şi hibrizii acestui tip de roşii se vor forma în mai multe tulpini, astfel: in cazul formării în doua tulpini, sub primul ciorchine se va indepărta primul còpil si se va lăsa al 2-lea còpil lateral. Pentru formarea în trei tulpini, înafara celui de-al doilea còpil, vom mai lăsa înca unul dintre cei  mai bine dezvoltaţi şi puternici.

După ce se vor dezvolta şi vor deveni tulpini serioase vom avea grijă să le legăm sau suspendăm de suporturile dinnainte alese. Restul còpililor ce se vor forma va fi îndepărtat obligatoriu, atât de pe tulpina principală cât şi de pe celelalte, pentru a nu obosi planta.

Roşii pitice (pe plicurile de seminte sunt trecute superdeterminate). Există  şi roşii, aşa zis pitice, care cresc în formă de tufă. Înălţimea lor nu depăşeşte jumătate de metru. Productivitatea lor este scăzută, deorece pe ele se formează doi-trei ciorchini, după care se opreşte din creştere. Este singurul fel de roşie care nu se copileşte. De multe ori acest fel de tomate este crescut ca plantă decorativă, pe balcon, terasă,  fară să se dorească, neapărat, o recoltă.

Cârnitul

sau Ciupitul, mai pe limba amatorului, îndepărtarea prin rupere, retezare a vârfului plantei la 2-3 frunze deasupra ultimului ciorchinaş, operaţie care se face pentru a grabi coacerea şi

obţinerea unor  fructe mai mari. Acest lucru îl vom face astfel: la roşiile timpurii vom lăsa cam 4-5 ciorchinaşi de rod, iar la cele târzii vom lăsa 6-8 ciorchinaşi. Asta ca toate roşiile să aibă timp suficient de coacere.

Îndepărtarea frunzelor

de la bază la vârf este o lucrare obligatorie dacă vrem fructe dulci si sănătoase. Îndepărtând frunzele devenite inutile, scăpăm de „consumatorii” şi astfel, hrana şi apa vor ajunge în cantitate mai mare la copiii, care trebuie să crească rumeni şi savuroşi. În plus, prin îndepărtarea frunzelor, „picioarele „ se aerisesc mult mai bine, aerul trece liber, şi, astfel,  nu mai sunt condiţii pentru ca sporii ciupercilor haine să se aciuiasca pe roşiile noastre. Numai că acest lucru se va face treptat, frunză cu frunză, etaj cu etaj. De ce? Desigur, pentru a nu stresa planta.

Prima dată se vor rupe frunzele de sub primul ciorchinaş format, apoi, pe măsură ce cresc, şi se formează fructele, continuăm să rupem şi de sub al doilea. La roşiile înalte le vom rupe şi pe cele de sub al treilea ciorchinaş. Atenţie, însa! Frunzele nu le rupem pe toate o dată, ci cate una-două. Explicaţia este simplă. Prin îndepărtarea frunzelor, suprafaţa de evaporare a apei scade brusc; acest lucru va avea drept rezultat nedorit crăparea fructelor. Ca să ştim cand este bine să ne oprim, o să vă destăinuiesc un mic truc: încetăm ruperea lor, atunci când ultima frunză este la o distanţă de 30 cm de la bază. Regula nu se aplică la cele înalte.

Înafară de îndepărtarea frunzelor se mai recurge şi la îndepartarea prin ciupire a ultimilor muguri florali. Vom face acest lucru pentru a inlesni fructificarea.

De reţinut: după orişice operaţie, care implică rupere, ciupire, îndepărtare, chiar şi a frunzelor deja îngălbenite sau uscate, timp de 24 de ore nu ne mai atingem în niciun fel de plante. Nici udat şi nici hrănit. Ele, fiind în convalescenţa, le trebuie un pic de răgaz să se refacă după un astfel de stres.

boli si tratamente bioDacă aş fi fost scriitor cu ştaif, în mod normal ar fi trebuit să trec în revistă bolile şi dăunătorii acestei culturi, descriindu-le în amănunt. Cum nu am pretenţii de a fi un astfel de scriitor, fireşte, nu voi face acest lucru; din mai multe motive, cu care nu am să vă consum rabdarea şi timpul. Am să fac, în schimb, alt ceva. Am să descriu metodele profilactice şi de tratare ale celor mai răspândite şi sâcâitoare dintre bolile tomatelor. Cu mai puţine cuvinte, vă voi prezenta câteva „reţete medicale”. Paradoxal sau nu, veţi constata, dragii mei, că multe dintre „reţetele culinare” ţin loc şi de remedii de leac.

Pentru început, însă, trebuie să reţinem, însă,  ceva foarte important (eu o numesc una dintre regulile de aur ale gradinăriei): „o plantă sănătoasă, cu greu va putea fi atacată de boli sau dăunători”. De aceea vom face tot ce ne stă în… cunoştinţe pentru a o ajuta să-şi creeze un sistem imunitar impecabil.

Una dintre cele mai temute boli ale tomatelor, care este în stare într-un timp foarte scurt să pună la pământ întrega recoltă şi ceva pe deasupra, este fitoftoroza, boală micotică, declanşată de o ciupercă neşăţioasă, cu un nume exotic, altminteri: Phytophthora infestans. Dar, să ştiţi, dragi grădinişti, că avem ac şi de cojocul ei.

Cu ce  începem? Cu seminţele, fireşte. Ca pe viitor, planta ce va să se nască, să plesnească de sănătate trebuie, mai întâi de toate, să tratăm şi să călim seminţele. Cum? Înainte de a fi însămânţate, ele vor fi ţinute în: apă de cenşă, sau apă oxigenată de concentraţie 1%, sau în suc de aloe vera, în soluţie de acid boric sau bicarbonat de sodiu, în infuzie din: urzică, urzică + coada calului, rostopască, tătăneasă, etc. Fireşte, vom alege una, maximum două, dintre variantele înşirate. Căt timp le ţinem? De la căteva ore până la câteva zile. Apoi urmează călirea. Toate aceste modalităţi le avem descrise în amănunt într-un material separat: „E vremea semănatului”.

Una  dintre cele mai simple şi la îndemână metode este aceea de a ţine câteva zile la rând seminţele în plin soare, cât de multe ore pe zi va fi posibil.

Urmează faza de răsad. Din fragedă pruncie, adică din momentul în care au atins vreo 10 – 12 cm, săptămânal vom stropi tinerele plantule cu soluţie de lapte degresat , zer sau kefir: 1 l de lapte degresat , zer sau kefir la 9 l de apă + 25 -35 picături de tinctură de iod. Iodul se va lupta cu bacteriile, iar acidul lactic este o adevărată „babă cloanţă” pentru sporii ciupercilor hapsâne.

Putem alterna stropirea cu lapte cu cea cu macerat de urzică şi coada calului, 500 gr de plantă uscată la 5 l apă rece sau fierbinte, nu contează. Reprezintă nu numai o barieră în calea bolilor, dar şi o hrană delicioasă. La fel de bine se poate folosi doar macerat la rece de coada calului (1:10) ca tratament de imunizare. Coada  calului, prin conţinutul însemnat de acid silicic (10%!), întăreşte ţesutul plantei, creând un scut în faţa bolilor şi dăunătorilor.

O dată planta ajunsă la adolescenţă (20 – 25 cm) putem face o operaţie interesantă, trecem un fir de cupru, care ne scuteşte, în mare măsură, să folosim stropirile cu solutii, care conţin cupru.

E drept că zeama bordeleză (conţine sulfat de cupru)  are un efect benefic pentru plante, dar, în general, eu fug de preparatele ce conţin cupru. Incerc să-l evit, pe cât posibil, ca să nu îngreunez solul cu el.

Folosesc preparatele pe baza de cupru doar in cazuri extreme. Asta nu înseamnă, nici pe departe, ca alţi grădinişti să nu -l folosescă.

Să  explicăm ce este cu acest fir de cupru. Eu am luat firul de la vechile cabluri telefonice, găsite în cutia cu diverse „rezerve electrice”. Se „dezghioacă” sârma din învelişul său, se freacă bine cu galss-papir, ca să-i îndepărtăm stratul protector, după care secţionăm în câte bucăţi avem nevoie.

Aşadar:  cu  puţin înainte de transplantarea roşiilor la locul definitiv (sau după ce au atins o înalţime de 20 – 30cm) luăm atâtea bucaţele de sârmă de Cu câte plante avem; lungimea:  circa 3 – 4  cm şi o grosime a firului cam cât a unui ac de cusut mai grosuţ. Firul îl trecem,

transversal, prin tulpina plantei la o înăltime de cel mult 3cm (dupa unii chiar si 5cm) de la bază, puţin mai jos de prima frunza adevărată.

“Mustatile” rămase se dau în jos, spre rădăcină, de-a lungul tulpinii şi NU IMPREJURUL ei. Profilactic semănăm pe brazdă, sau printre plante, muştar alb sau crăiţe. Se  pare, ca fitoftorei nu-i place vecinătatea acestor plante şi nu va mai avea ce cauta la roşiile noastre! Rănile se refac repede şi nu trebuie să ne facem griji că pe acolo ar putea pătrunde cine ştie ce năzbâtii de „patogenişti”.

Haideţi să înţelegem cum stă treaba, şi cum de ajunge un amărât firicel de cupru să ne ferească planta de duşmani.

Cuprul este un element, care intră în componenţa multor substanţe fito-sanitare indicate în lupta cu ciupercine de tot felul, dăunatoare, fireşte.Cum   funcţioneză?Seva plantei ajunge la frunze dinspre rădăcini spre ultimul etaj al plantei  prin tulpină, da? Buuun, ce întalneşte  seva, la un moment dat, în drumul ei? Corect – firul de cupru. Trecând prin zona cu pricina, vrând-nevrând se produce o reacţie chimică între sevă şi cuprul din firul nostru; asfel, molecule de cupr ajung în sistemul circulator al tomatei. Moleculele de cupru îşi vor face treaba cum ştiu ele mai bine în colaborare cu celulele roşiei noastre. Se  vor împrieteni şi vor lupta umăr la umăr impotriva ciupercilor fitoftoroase şi nu numai. Şi, astfel, roşia primeşte din scutul cuprului în lupta cu ciupercina năroadă! Vedeţi cât este de simplu?!

Usturoiul este un alt duşman de temut al ciupercilor parazite şi al multor boli ale plantelor, în general. Este un antibiotic natural, un antimicotic şi un redutabil imunomodelator. Maceratul de usturoi, care va feri planta de ciuperca fitoftorei se prepară astfel: într-un borcan de 3 litri punem 500 gr de usturoi necurăţat dat prin maşina de tocat. Acoperim cu apă şi ţinem la loc întunecat şi cald preţ de 5 zile. Apoi, după ce strecurăm şi punem în recipiente de sticlă, de preferinţă întunecate, vom lua cate 60 ml de macerat la 10 l apă „stată”, adăugăm 2-3 linguri de săpun lichid şi stropim roşiile cam de 4 – 5  ori în toată perioada de vegetaţie. Dacă întâmplarea face ca fitoftoroza să-şi facă de cap prea tare, atunci vom stropi ceva mai des.

O altă reţetă împotriva fitoftorei: apa de cenuşă + macerat de usturoi + coada calului şi/sau rostopască : 400 gr cenuşă se vor fierbe în 10 l apă timp de 30 minute, la sfârşitul fierberii se va adăuga o mână bună de coada calului şi /sau rostopască mărunţite bine. Apoi lăsăm la „dospit” o zi. Strecurăm, adăugăm una-două linguri săpun lichid, 1 lingură de macerat de usturoi şi una de alcool rafinat, vodka sau pălincă + 1 lingură de ulei. Cu această soluţie se stropesc tomatele o dată la 2 zile seara sau dimineaţa devreme.

Urzica, buna prietenă, care are rol de doică şi de bady-guard. O preparăm în felul următor: 1,5 kg plantă verde mărunţită la 10 litri apă, ţinem de azi pe mâine în soare. Cu soluţia obţinută stropim şi roşiile dar şi substratul de pământ de jur-împrejurul lor.

Maceratul din ace şi/sau conuri de conifere se pregăteşte astfel: 2 kg ace şi/sau conuri opărite în 10 l apă se ţin cateva zile, maximum 10, la macerat. Apoi, după ce stercurăm, luăm 1l de soluţie la 5  de apă, două linguri de săpun lichid (în general săpunul lichid este mai mult pentru aderenţă). O rţetă similară este următoarea: se culeg  primăvara muguri de brad, pin, etc, pe care îi păstrăm în pungi de plastic pănă la întrebuinţare, când opărim o măsură de muguri de brad în doua măsuri de apă clocotită, lăsăm pe foc vreo 2-3 minute. Apoi acoperim vasul şi-l ţinem aşa cam 40 de minute-1 oră. Strecurăm, diluăm în raport de 1:5 (1 cană de soluţie la 5 de apă) şi stropim tomatele în floare o dată la 2 săptămâni

Infuzia sau maceratul de rostopască şi/sau tătăneasă excelentă în combaterea fitoftorei, pătării brune, dar şi a afidelor şi acarienilor.

Cum procedam? Luăm 700 gr plantă crudă şi mărunţită şi o opărim în 10l de apă. Acoperim cu ceva gros şi lăsăm la ostoit câteva ore bune, mai bine o zi. Strecurăm, adăugăm, dar nu e obligatoriu, 30 gr de permanganat de potasiu sau o sticluţă de albastru de metilen. Stropim o dată la 2 săptămâni. Vom stropi mai des, dacă ciuperca s-a instalat prea comod pe frunze, îndepărtând părţile bolnave şi arzându-le. În afară de fitoftoroză, roşiile ne mai pot fi atacate şi de sporii altor ciuperci nesuferite. Astfel ne putem trezi cu : Putrezirea vârfului fructului, un beteşug deloc plăcut, care apare, spun specialiştii,  mai ales în perioada de formare a fructelor, când frunzele suferă de sete şi se apucă să fure apa de la rod. Astfel, tesutul din vârful fructului rămâne fără apă, iar domnul putregai atât aşteaptă. Se instalează confortabil pe ţesutul mort şi se înfruptă.

Asta, aşa, grosso-modo, ca să ne facem o idee despre cum trebuie să reacţionăm. Adică: trecem la îndepărtatul fructelor atacate, concomitent cu udatul sistematic şi afânare obligatorie a substratului, ca apa să ajungă, adânc, la ultimile firicele ale rădacinii. Apoi presărăm cenuşă şi mulcim. Gata!

Un alt conaş putregai se ocupă de tulpină, aşa se şi numeşte: putregaiul tulpinii . De el scăpăm ieftin: ştergem cu o cârpă uscată tulpina, o spălăm cu apă oxigenată sau soluţie de bicarbonat de sodiu, apoi pudrăm cenuşă din belşug.

Avortarea florilor. Din varii motive (diferenţe de temperatură, insuficientă umiditate sau, dimpotrivă, în exces, lipsa sau surplusul unuia sau altuia dintre elementele benefice) florile se apucă să cadă de la locul unde ar trebui să se ocupe de rodit. Astfel, prin metoda ce vi-o voi spune, vom ajuta planta să nu facă acest pas nefast. În ajutor ne vine soluţia de 1% de acid boric (10 gr la 10l apă călduţă) Stropim, cât de des posibil, o dată la două-trei zile pe flori dar şi pe frunze, seara, înainte de culcare.

Şi, uite aşa, cătinel-cătinel, am ajuns la liman. Ştim acum câte puţin din fiecare, suficient pentru început ca să putem trece la treabă. Restul îl vom învăţa pe parcurs, din greşeli sau din luări aminte.

Cât despre strângerea şi păstrarea recoltei, ce şi cum se  poate pregăti din acest minunat „tropican”, voi reveni, poate, altă dată.

Oricum, aceste lucruri le ştie şi cel mai neavenit grădinist.

Dupa atata informatie iata si cateva concluzii si raspunsuri la intrebarile cele mai frecvente:

1. Puterea de germinare a seminţelor:  4 – 5 ani.2. Perioada de semănat răsadul: cu 50 – 60  zile înainte de plantarea la locul definitiv,

punând la socoteală şi timpul de rasărire de 5 – 7 zile3. Perioada de vegetaţie: 110 – 140 zile, în funcţie de soi.4. Pretenţiile faţă de sol sunt modeste. Se poate dezvolta chiar şi pe un sol mai acid, dar,

fireşte, preferă să se răsfeţe într-unul roditor. Rezultatele sunt pe măsură.5. Tomata este o mare iubitoare de căldură: temperatura optimă de creştere: 20 – 26º.

Sub 16º, dar şi peste 30º  încetează creşterea, nu leagă, va pierde rodul, iar sub 3º moare.

6. Tomata iubeşte nespus lumina, de  care are nevoie din stadiul de sămânţă şi până la recoltarea plantei mature. În lipsa luminii, dacă prioada de timp noros se prelungeşte nefiresc de mult, planta „avortează” florile sau fructele. Fructele se coc greu, işi schimbă gustul şi aroma, devin sensibile la boli şi dăunători, apar petele brune.

7. Tomatei i se mai spune şi „ Setilă”. Cu toate acestea nu suportă excesul de apă. Se conduce după o regulă strictă „ Capul uscat şi picioarele ude”. Tomata se udă rar , dar din belşug cu apă stată la soare. Umezeala o îmbolnăveşte de diverse boli micotice, mai ales în combinaţie cu temperatura joasă. Diferenţele de umiditate duc la craparea fructelor. Iată de ce folosim cu „religiozitate” stratul de mulcire.

8. Tomata ţine la silueta ei. Nu este o mare mancăcioasă, dar are pretenţii la bucate alese: azot, fosfor, potasiu, magneziu – în primul rând – urmate de  bor, cupru mangan, fier. Azot – în cantitate moderată, altfel vom creşte o junglă de tomate fără fructe. Fosfor – în cantitate mai mică, dar obligatoriu. De el au nevoie rădăcinile, fructele şi seminţele. Atenţie, însă, sub 15 grade fosforul nu se mai asimilează de către plantă! Potasiul – este necesar în cantitate considerabilă, mai ales în perioada de pubertate şi adolescenţă a plantei. Potasiul ajută planta în lupta împotriva bolilor şi dăunătorilor, îi conferă rezistenţă la frig, creşte calitatea fructelor. Magneziul – în cantitate mare, mai ales în perioada de creştere şi rodire a fructelor. Borul şi manganul – în calitate de hrană, administrată prin stropirea frunzelor (nu la rădăcină); ajută la intensificarea înfloririi şi rodirii, grăbeşte coacerea fructelor.

9. Nu scăpaţi momentul copilirii, cârnirii şi îndepărtării frunzelor, alminteri riscăm să avem o recoltă modestă.

10. Tomata trebuie susţinută, deoarece singură nu o poate face.11. Muşuroiţi planta, vă va mulţumi cum doar ea ştie s-o facă!12. Mulciţi plantele, şi vă veţi uşura munca, iar tomatele vor fi nespus de fericite.13. După fiecare udare (rară dar din belşug) nu uitaţi să afânaţi pământul de jur împrejur

Şi ca munca să vă fie încununată de succes, aflaţi ce nu poate suferi Doamna Pătlăgică:

-       detestă ca seminţele ei să fie păstrate la „rece”, sau în spaţii cu diferenţe mari de temperatură

-       nu-i place bălegarul proaspăt, şi nici îngrăşămintele minerale în exces

-       nu-i place azotul în exces. Îl vom administra cu precădere la început, sub formă de macerat de găinaţ, dar şi mai bine, macerat de urzică.

-       nu-i place, chiar urăşte, ca răsadul să fie plantat în substrat rece (sub +15º)

-       nu-i place udatul în exces, care duce la sufocare rădăcinilor pentru că oxigenul devine deficitar, iar hrana nu mai ajunge la destinatar.

-       detestă umiditatea, care aduce după ea bolile micotice

Întrebări frecvente:

De ce nu rodeşte tomata, chiar dacă a făcut multe flori?

Temperatuta prea mică – sub 16º

Temperatura prea mare – peste 30º

Lipsa luminii

De ce sunt fructele cu hibe?

Temperatura prea mare – peste 30º

Deficitul de potasiu şi magneziu fac să apară pata verde pe fructul copt

Concentraţia prea mare de azot sub formă de amoniac

Lipsa luminii duce la apariţia petelor brune pe fructe

Dragii mei prieteni „gradinişti”, nu ştiu cât de academic sau empiric am atacat problema cultivării tomatelor, dar, pornind de la înţeleapta zicere „un om instruit face cât doi”,  am încercat, în limbaj cât simplu să punctez etapele cele mai fierbinţi şi piedicile cele mai frecvente ce pot apărea din momentul în care ne-am hotărât, lipsiţi de experienţa şi îndemânarea adevăraţilor gospodari, să purcedem la drumul anevoios, dar tare plăcut, al cultivării acestei minuni sud-americane. Mi-ar plăcea să cred că picul meu de documentare, temeinic însuşita, vă va călăuzi în activitatea de „tomatologiei”. Desigur, la fel de importante sunt şi recoltarea şi păstrarea pătlăgelelor roşii, ca să nu mai spun de multitudinea felurilor de prelucrare/preparare a lor. Voi încerca, cât de curând, să vin cu veşti – poveşti şi din partea aceasta de învăţătură.

Până atunci: vreme prielnică şi recoltă îndestulată!

[View with PicLens]

Musuroirea tomatelor

Un bun gospodat stie ca un pamant roditor in combinatie cu o planta, care are radacini sanatos dezvoltate  este reteta sigura a unui rezultat pe masura: recolta bogata si curata. O planta sanatoasa si puternica e putin probabil sa fie atacata de daunatori sau agenti patogeni. Un pamant curat si bogat in cele de trebuinta culturilor, va asigura dezvolatrea unui sistem radicular de invidiat plantelor.

De ce este musuroirea una dintre regulile de aur de urmat in cresterea tomatelor?

Musuroirea ajuta planta sa-si formeze un sistem radicular suplimentar. Mai multe radacini – mai multa forta.  Mai multa forta – imunitate crescuta. Plante sanatoase inseamna recolta bogata. Simplu ca buna ziua.

Numai ca, pentru a musuroi trebuie sa stim si cand anume o facem, pentru ca graba strica treaba. Musuroind inainte de vreme, riscam sa sufocam planta si in cel mai fericit caz s-o oprim din crestere, daca nu s-o pierdem definitiv. Asa ca vom fi atenti la urmatorul fenomen dupa plantarea la locul definitiv: crescand,respectiv tulpina lungindu-se, plantei ii trebuie hrana si cum credeti ca ne spune ea ca-i este foame? Isi „buburuzeste” tulpina, adica pe tija apar mugurii de radacina sub forma unor mici proeminente. Nu uitati ca rosia este , totusi, o planta taratoare, nicidecum dintre cele care cresc pe verticala. De aceea are aceasta capacitate de a-si forma radacini suplimentare.

Acesta este semnul ca trebuie trecut la musuroire. Din acele proeminente se vor naste urmatoarele radacini, care vor hrani mai abitir planta. Mai este un indiciu secret de stiut: atata timp, cat tulpina, la baza, are culoarea verde, stam in banca noastra; in momentul in care culoare incepe sa se inchida si are nuante albastrui-violacee, acela este timpul propice de a fi musuroita. Asa procedam de fiecare data cand percepem semnalele.

Bine-bine, pe buna dreptate ma veti apostofa, da’ ce facem cand e prea inalt musuroiul? Ce mai facem atunci? Nimic mai simplu.

Fie vom lua masuri din primele momente, adica exact de la plantarea la locul definitiv, fie in preajma primului musuroit. Cum? Avem cateva variante: putem pune drept bordura cateva tigle sau bucati de placaj, lemn, plastic de jur-imprejurul plantei sau, mult mai simplu, confectionam cilindri din pet-uri. Nu trebuie sa aiba o dimensiune standard. Eu am pus pe langa plantutele mele bidoane de apa (5 sau 6litri)pe care le-am taiat la ambele capete, imbracand astfel planta; totodata pot sa si mulcesc, fiind destul spatiu. In felul acesta, pamantul de la musuroire nu va cadea pe laturi, se va mentine la locul lui, acolo unde-i sade asa de bine. Cu cat mai inalt cu atat mai bine!

De ce trebuie musuroit la asa o inaltime? Rationamentul este simplu: Se formeaza radacini, radacinile hranesc tulpina, prin care hrana ajunge la frunze. In timpul in care tulpina si frunzele „iau viteza” radacinile fac un popas si se odihnesc, adica se operesc oleaca din crestere. Apoi vine randul mugurilor florali sa se dezvolte, perioada in care radacinile iar raman pe loc. Ramanand pe loc din dezvoltare nu mai dau randamentul trebuincios si deci nici suficienta hrana celorlate concurente. Si atunci ce ne ramane de facut? Evident, sa o ajutam sa-si formeze mai multe radacini, ca se pricepe de minune la asa ceva, punandu-i la dispozitie materie prima: pamant roditor si mulci.

Astfel ajutam sa-si formeze radacini suplimentare, care vioaie vor hrani, practic, continuu planta, iar acele „pauze” vor fi eliminate in favoarea rodirii. Unde mai pui ca planta devine mult mai fortoasa si mai rezistenta la atacul diferitilor agenti patogeni perfizi.

Inca o mica mentiune: o data cu musuroirea, vom avea grija ca locul pamantului dizlocat pentru aceasta operatie (de pe laterale) sa-l completam cu materie organica: mulci, buruieni fara seminte, iarba, carton, rumegus, talas, etc peste care vom presara un pic de pamant. Astfel, pana la strangerea recoltei incepe deja sa se formeze un strat sanatos si bogat. Pe langa acest beneficiu, in procesul de dezintegrare se degaja CO2, atat de necesar plantei si coacerii fructelor. Sa mai amintim si ce hrana buna reprezinta   un astfel de strat ?!

Aceasta este, dragii mei, musuroirea si beneficiile ei.