tăcerea destinului

Capcanele destinului

Învârtiţi în caruselul cotidian, simţim adeseori

nevoia momentelor „de respiro”, fie seara, înaintea

culcării, fie în zilele libere sau în vacanţele mult-

aşteptate, când dorim să ne deconectăm de la

preocupările presante, încercând a ne oferi răgazul

liniştitor reîncărcării „bateriilor energizante”. Pe lângă

variantele oferite de sport şi de media, literatura de

divertisment ocupă un loc bine delimitat, în care romanul

poliţist trezeşte curiozitatea cititorului, antrenându-l în

labirintul narativ, pe care îl explorează cu interes

crescând, urmărind amănuntele, care să conducă la

aflarea deznodământului.

Jean Pierre Gattegno intuia admirabil efectul

lecturii unui roman poliţist, ca fiind „o desprindere de

realitate, o ruptură de lumea foarte normativă”.

După ce a scris poezie, proză scurtă şi romane,

Ileana-Lucia Floran abordează cu succes romanul poliţist.

Titlul „Tăcerea destinului” sugerează imixtiunea

hazardului în existenţa oamenilor, căci el înnoadă şi

deznoadă firele vieţii, în situaţii şi complicaţii

neaşteptate, iscând potriviri sau nepotriviri care schimbă

în bine sau în rău soarta semenilor.

Chiar de la început, autoarea trezeşte interesul,

introducându-ne abrupt în subiect, cu detalii care îşi

confirmă importanţa pe parcursul naraţiunii. Personajele

cu rol principal în evoluţia conflictului (Vlad şi Carmen

Stan, medicul Dora Doinescu) sunt individualizate mai

ales prin ceea ce fac şi prin ceea ce spun, prin dialogul

succint, precipitat sau liniştitor, specific momentelor care

însoţesc aducerea pe lume a copiilor într-o maternitate.

Viitorul tată neliniştit şi disperat, solicitudinea şi

profesionalismul medicului obstetrician, surpriza naşterii

unei perechi de gemeni sunt rupte din realitatea care ne

este cunoscută. În schimb, decizia surprinzătoare şi

nefirească a mamei, în timpul travaliului, de a abandona

nou-născutul, dacă e fetiţă, ne trezeşte dorinţa de a

înţelege motivul şi de a afla urmarea. Aceasta constituie

şi intriga romanului, care declanşează şirul evenimen-

telor, complicându-se imprevizibil.

Situaţiile neaşteptate se acumulează progresiv cu

fiecare pagină citită (naşterea gemenilor – fetiţă şi băiat,

răpirea Ioanei la opt ani, diferenţa dintre presupuşii

gemeni, „povestea” Magdei Panciu, evadarea Ioanei,

bunăvoinţa familiei Docea, a doua răpire a Ioanei,

accidentul etc.) captându-ne interesul pentru ceea ce

urmează. Desfăşurarea evenimentelor pare simplă, deşi

amănuntele-cheie se înmagazinează progresiv, fără ca

situaţia să se clarifice. O agrafă de păr a copilelor

contribuie la dezvăluiri cu mare importanţă în

desfăşurarea anchetei, în care victimele colaborează cu

anchetatorii, în vederea aflării adevărului.

Scriitoarea are meritul de a alimenta suspansul

în fiecare dintre cele douăsprezece capitole ale cărţii,

amăgindu-ne cu un deznodământ facil, care însă se

îndepărtează mereu de cititor, precum „fata morgană” a

deşertului, încât devenim prizonierii lecturii, dorind să

descifrăm cât mai curând enigma.

Un rol important în descâlcirea înnodatelor fire

ale naraţiunii îl are comisarul Sebastian Popa şi

colaboratorii săi, care stăpânesc metode specifice de

investigare rapidă, antrenând şi instituţii de profil,

coroborând aspectele majore, retrospective, cu cele

minore, valorificând toate informaţiile spre a rezolva

„cazul” rapid şi corect.

Ileana-Lucia Floran segmentează frecvent cursul

firesc al naraţiunii în momente-cheie, intersectându-le,

pendulând între planuri diferite, care sporesc curiozitatea

cititorului, mereu păcălit că este aproape de

deznodământ.

Este de apreciat inventivitatea scriitoarei în

motivarea unor decizii sau situaţii, prin diagnostic

medical, precum ereditatea sau tulburările psihiatrice

reale ori provocate, iar alteori prin dorinţa morbidă de

îmbogăţire. Dezumanizarea femeii dornice de căpătuială

materială şi de răzbunare, ale cărei sentimente au fost

trădate, este surprinsă pe parcursul desfăşurării acţiunii

prin duplicitatea conduitei şi a exprimării, dar şi prin

gesturile dure ale directoarei, capabilă de fapte

reprobabile, devenind complice a răpitorilor, fără

responsabilitate maternă, umană şi profesională. De

altfel, şi deviaţiile comportamentale ale lui Vlad sunt

explicate abia în final, când „eşafodajul” răpirii se

prăbuşeşte în faţa dovezilor aduse de comisar.

Impresionează arta individualizării eroinei, căci

Ioana, fetiţa răpită, în jurul căreia se dezvoltă întreaga

acţiune, este un copil inteligent, sociabil, generos, cu

mult discernământ în evaluarea situaţiilor în care este

antrenată fără voie, ceea ce o face curajoasă, dar,

totodată, circumspectă în relaţiile cu cei din jur.

Secvenţele pe care le visează, ca un balsam al tensiunii

psihice în care trăieşte, confirmă dorinţa de a-şi revedea

cât mai curând familia, iar „problematizarea” afecţiunii ei

faţă de părinţii adoptivi şi faţă de cei naturali reprezintă o

subtilă dezbatere a problemelor legate de psihologia

copilului adoptat, confruntat cu adevărul. Autoarea

include o diversitate de aspecte de mare actualitate, care

fuzionează perfect în demersul narativ, precum serviciile

de Protecţie a Copilului, Centrele pentru copiii cu

dizabilităţi, deprinderile pedagogice ale dascălilor-

pensionari, relaţia profesor-foşti elevi, rolul elementului

afectiv în activitatea organelor de cercetare etc.

Dialogul vioi, stilul narativ simplu şi direct, cu

puţine înflorituri, contribuie la dezvoltarea tramei care se

cere clarificată, potenţând emoţional bucurii şi dureri,

împliniri şi frustrări ale personajelor implicate, fie că sunt

principale sau secundare, pozitive sau negative. Citind

romanul, care are toate ingredientele suspansului, trăim,

alături de eroi, momente palpitante, tensionate, provocaţi,

într-un crescendo evident, înspre finalizarea cercetărilor,

spre a fi restabilită normalitatea într-o lume a

suspiciunilor şi neprevăzutului, care dăunează

echilibrului vieţii.

Deznodământul acţiunii din „Tăcerea

destinului” confirmă opinia lui Roger Caillois, referitor

la „Abordări ale imaginarului”: „Valoarea unui roman

poliţist se defineşte destul de bine prin caracterul

scandalos pentru raţiune şi experienţă al punctului său de

pornire... În fond, descoperirea unui vinovat contează mai

puţin decât reducerea imposibilului la posibil, a

inexplicabilului la explicat.”

Vom înţelege aceste adevăruri doar citind

cartea...

Livia Fumurescu

Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------

10 |

Începuturi

Ușa se deschise cu brutalitate și în cadrul ei apăru

fața speriată a unui bărbat tânăr, cu trăsături fine:

– Doamnă, scuzați-mă, soția mea... E în mașină.

Dați-mi, vă rog, o mână a ajutor...

– Ce s-a întâmplat? Nu se simte bine? întrebă

Dora ieșind grăbită de după birou. Unde e? Haideți să

vedem cu ce-o pot ajuta.

– Am parcat mașina chiar aici, în fața intrării.

Știți, soția mea e însărcinată și... s-ar putea... în fine, nu

știu, m-am speriat cumplit...

– Ușurel, nu vă agitați... veți fi tată, totul e în

ordine, zâmbi Dora palpând burtica rotundă a viitoarei

mămici.

– E bine? întrebă soțul...

– Da! Veniți cu mine! Mergem direct în sala de

nașteri!

Femeia părea epuizată. În ochi i se citea o teamă

imensă, probabil generată și de disperarea soțului. Dora

evaluă rapid situația și zâmbind, încercă să liniștească

apele:

– Domnule, rămâneți aici la „Internări” și dați

toate datele soției. Noi intrăm în sala de nașteri și promit

să vă țin la curent!

I se păru că bărbatul era ușurat că nu trebuie să

asiste la ceea ce va urma. Nici soția nu zise nimic. Părea

mulțumită de aranjament. Oricum, era într-un moment în

--------------------------------------------- Tăcerea destinului

11 |

care durerile o mai lăsaseră, așa că era ceva mai liniștită.

Sala de nașteri era pregătită deja, așa că cele două, medic

și pacient fuseseră întâmpinate de asistenta de serviciu:

– Doamna doctor, asistați dumneavoastră la

naștere sau să chem medicul de gardă?

– Lasă, rămân eu, nu mă grăbesc...

– Da, dar trebuia să plecați deja acasă, colega mea

mi-a spus că ați avut o noapte foarte grea, cu două

operații și mai multe...

– Lasă, interveni Dora văzând privirea femeii,

nu-i nimic, hai să ne bucurăm împreună de venirea pe

lume a unui micuț...

– Doamna doctor, sunteți grozavă! nu se putu

abține asistenta, apoi, aplecându-se către pacientă,

completă:

– Aveți noroc, e cea mai bună doctoriță! Sunt

femei care vin special de la zeci de kilometri...

Dora zâmbi, dar nu pentru că i-ar fi plăcut

laudele, ci pentru că observă că ultimele afirmații ale

asistentei o liniștiseră și mai tare pe pacientă.

– Știți, spuse ea timid, noi nu suntem din zonă,

am venit la nunta unei foste colege de facultate și...

– Nu vă temeți, doamnă, sunteți pe mâini bune!

Doamna doctor vă va consulta imediat și totul va fi bine.

Ați fost la ecograf? Ce aveți? Fetiță sau băiețel?

– N-am fost, nu am vrut să știu, dar sper să fie

băiat, nu pot să sufăr fetele. Dacă va fi o fată am s-o dau

spre adopție, n-aș putea...

– Bine, dar, ce va spune soțul dumneavoastră?


12 |

– Nici nu mă interesează. Dacă e băiat îl luăm

acasă și facem totul pentru el, dacă e fată, o dăm cui o

vrea, eu n-o vreau. Vlad poate să spună ce vrea, eu

hotărăsc, că eu m-am chinuit nouă luni, nu?

Nu-i răspunse nimeni. Asistentele tăceau, iar

Dorei i se păru că durerea acestei femei este mult prea

mare pentru un singur om. Se gândi că undeva, în sufletul

ei se produsese o ruptură, existase o traumă peste care nu

putuse să treacă și care încă o bântuia.

*

– Puteți intra în salon. Soția se simte foarte bine.

Totul a decurs normal.

Dora zâmbea cu toată ființa sa. Fusese o naștere

simplă, fără complicații. Complicat era doar ceea ce va

urma – gândul o înfioră.

– Și copilul? E bine? E băiețel sau fetiță? întrebă

fericitul tătic.

– Dumneavoastră ce v-ați dorit?

– Vai, doamna doctor, nu contează, știți, vorba aia

românească e adevărată... să fie sănătos bebe, orice ar fi.

Dora respiră ușurată. Se temea că omul din fața ei

avea aceleași idei ca și soția sa. Se gândi totuși să mai

tatoneze „terenul” înainte de a-i spune:

– Soția dumneavoastră n-a fost niciodată la

ecograf? Nu neapărat pentru a vedea sexul copilului, dar,

măcar așa, pentru un control...

– Nu, n-a fost... De ce? S-a întâmplat ceva?


13 |

– Nu, nu s-a întâmplat nimic, stați liniștit. Toată

lumea e bine. Întrebam doar așa, de curiozitate. Am stat

câteva minute de vorbă cu soția dumneavoastră atunci

când ați ajuns la spital și-am înțeles că sub niciun motiv

nu-și dorește o fetiță, ba mai mult, că dacă ar avea o fetiță

ar da-o spre adopție...

– Da, cunosc situația. Mi-a spus și mie de câteva

ori, dar, sincer, am crezut că glumește. După ce și-a dorit

atât de mult să fie mamă, nu cred c-ar putea face așa

ceva.

– Poate da, poate nu, chiar nu știu ce să vă spun,

oricum, cred c-ar fi bine să discute cu un psiholog,

undeva există totuși o problemă care generează asemenea

gânduri.

– Asta cam așa e, aveți dreptate. Odată ajunși

acasă voi încerca s-o conving. E spre binele ei. Dar, nu

mi-ați răspuns... avem fetiță sau băiețel?

– Aveți o fetiță și un băiat, ambii sănătoși, să vă

trăiască! De-asta v-am întrebat dacă soția a fost pe la

consultații... mă așteptam să știți că veți avea gemeni...

Bărbatul părea copleșit. Bângui:

– Nu, nu am știut. Doamne, ce bucurie! Chiar nu

mă așteptam la asta. Copilașii sunt în salon cu soția mea?

– Nu, domnule, deocamdată așteptăm să-și revină.

De altfel, am vrut să discut cu dumneavoastră. Ce

credeți? Va accepta ambii copii? N-aș vrea să avem

probleme sau să pățească ceva fetița...

– Nu cred, imposibil. Soția mea este o femeie

educată și iubitoare, nu va fi în stare de nimic rău.


14 |

– Bine, intrați în salon, stați de vorbă și încercați

să-i spuneți, eu nu i-am spus încă nimic. De fapt, ciudat,

a întrebat de dumneavoastră, dar n-a întrebat nimic de

copil. Chiar n-am mai întâlnit așa ceva, de obicei,

mămicile sunt nerăbdătoare să-și ia copiii în brațe...

– Dacă ați ști ce mult și-a dorit un copil...

Doctorița nu mai răspunse. Tocmai fusese strigată

de către una dintre asistente și se îndepărtă în grabă. Ar fi

trebuit să-și termine programul acum două ore, dar, deși

nu mai avea nimic urgent de rezolvat, nu se îndura să

plece acasă. Avea un sentiment ciudat. Simțea că mai e

nevoie de ea acolo. Se temea pentru fetița care abia se

născuse, deși, poate, nu avea motive întemeiate s-o facă.

*

În salon era liniște. Zgomotul de afară rămânea

dincolo de geamurile nou-nouțe, cu termopan. Era un

semi-întuneric liniștitor și lui Vlad i se părea că neliniștea

și teama au rămas departe, iar aici a intrat un alt om, de

parcă el își începea acum viața, nu cei mici pe care

tocmai îi mângâiase din priviri. Nu se temea de ceea ce

va urma. Își cunoștea soția și era sigur că va face tot ce-i

va spune el. Niciodată n-a avut curajul să i se

împotrivească. Se apropie lin de pat și-i puse o mână pe

frunte, ușor, ca o mângâiere:

- Carmen, sunt tare fericit! Mă bucur c-a trecut, că

ești bine, că suntem, în sfârșit, părinți...


15 |

- Tăticule, zâmbi Carmen deschizând ochii

și-nvăluindu-l cu o privire plină de iubire, unde e cel

mic? De ce nu-i aici, cu mine? S-a întâmplat ceva?

- Nu s-a întâmplat nimic, copiii sunt sănătoși și au

greutatea normală. Tocmai i-am văzut. Imediat o s-o rog

pe doamna asistentă să-i aducă.

- Copiii? Ce vrei să spui?

- Da, Carmen, avem gemeni. Sunt minunați! Nici

nu pot să-ți spun cât mă bucur.

- Doi băieți? Mă simt copleșită...

- Nu, draga mea, un băiețel și o fetiță, trebuie să

ne gândim la două nume...

- Un băiețel și o fetiță... nu mă așteptam... Nu

mi-a spus nimic doctorița...

Carmen rămăsese calmă. Spera că va fi bine.

Sigur că va fi bine. Spera ca nașterea celor doi să rezolve

unele disensiuni și să elimine orice probleme familiale.


16 |

Vinovatul fără vină

- Mami, pot să mă duc în curte? Vreau să mă joc

cu Rex.

Fetița stătea cocoțată pe un scaun prea înalt pentru

ea și-și legăna picioarele ca și cum și-ar fi făcut vânt pe

leagăn. Avea un păr extrem de negru și un ten alb ca

laptele, aproape palid. Contrastul o făcea foarte frumoasă

și interesantă. În plus, liniile fine și ochii verzi îi aduceau

un șarm deosebit.

- Sigur, Ioana, uite-l la ușă, te așteaptă de

multișor...

- Da, mami, pot să-i duc ceva buuun? se alintă

fetița privindu-și mama cu iubire și speranță.

- Păi, cum nu? I-am pregătit păpica deja. Ia

castronelul și fugi...

Ioana sări de pe scaun și fugi în curte. De pe

geam, Dora o urmări zâmbind. „Uite cum trece vremea –

gândi – ca ieri era bebeluș și iată, acum a terminat clasa

I”. La început se temuse că nu va fi în stare s-o crească,

dar acum, era extrem de mândră de fiica ei. Sigur, nu

putea nega, Eric îi fusese de mare ajutor. Se implicase

enorm în creșterea fetiței, pe care o iubea ca pe ochii din

cap. Niciodată nu se supăra pe ea, era calm și dispus să-i

răspundă la miile de întrebări, chiar dacă venea după o zi

încărcată și obositoare. De altfel, așa simțea și ea,

oboseala dispărea imediat ce ajungea în preajma fetiței.

Zâmbetul ei drăgălaș și firea ei deschisă și iubitoare erau


17 |

ca un balsam pentru cei doi părinți. „Da – își spuse Dora

– Ioana e cel mai bun lucru ce ni s-ar fi putut întâmpla”.

Dora zâmbea încă atunci când ridică nepăsătoare

receptorul. Se simțea relaxată. În sfârșit, după doi ani, era

în concediu. Era minunat că și Eric primise câteva zile

libere, așa că, împreună, se vor putea bucura de soare,

mare și... vacanță.

- Gata de plecare, iubito? Ce face Ioana?

- Își ia rămas bun de la Rex. Pe unde ești? Micul

dejun e gata iar bagajele sunt în hol.

- Acum ajung. Sunt la două străzi. Te pup, ne

vedem imediat!

Dora lăsă receptorul, aranjă farfuriile pentru micul

dejun și ieși în curte fredonând un cântec la modă. N-o

vedea pe Ioana. Rex mânca liniștit lângă cușcă.

- Ioana! Vine tata! Nu te mai ascunde! Ioana!

Unde ești? Ioana! Vino, draga mea, plecăm în vacanță!

„Ciudat, gândi Dora, unde-o fi? Nu are obiceiul să

se ascundă. Mai ales că așteaptă cu nerăbdare plecarea”.

- Dora! Ioana! Unde sunteți?

- Aici sunt, în curte, dar n-o găsesc pe Ioana...

- Cum n-o găsești? Unde să fie? Ioana! strigă și

Eric, deja neliniștit. A ieșit de mult? De ce n-ai

supravegheat-o?

- Eric, știi bine că o supraveghez și am grijă de ea,

acum nu te răzbuna pe mine, hai mai bine s-o căutăm.

- Scuză-mă, Dora, sunt foarte îngrijorat. Venisem

cu atâta bună dispoziție și poftă de concediu... Abia

așteptam să vă strâng în brațe și să ne bucurăm împreună

de plimbare...


18 |

- Înțeleg, zise Dora punându-i o mână pe umăr, și

eu sunt îngrijorată, Ioana e o fetiță cuminte, n-a plecat

niciodată fără să ne spună...

- Hai la poarta din spate, să vedem...

- Uite! E larg deschisă! strigă Dora care ajunsese

deja, în fugă, la poartă. Am închis-o precis.

- Da, aseară, eram cu toții aici. Ioana se dădea în

leagăn, tu adunai jucăriile din iarbă, iar eu am verificat

poarta. A mai umblat cineva de atunci?

- Nu, sigur nu! Noi abia ne-am trezit. Eu am făcut

cafeaua, am pregătit micul dejun... Ioana a ieșit la Rex.

Numai o clipă nu am urmărit-o pe geam, cât am vorbit la

telefon cu tine.

- Bun, dar cum a ieșit? Cu ce a descuiat? Și de ce?

Unde să fi plecat?

- Eric! N-a plecat de bună voie! Uite! Sunt urme...

a fost forțată încuietoarea... Eric! Ce mă fac? Fetița a fost

luată de cineva...

- Nu atinge nimic! Chem imediat poliția!

- Da! Sigur! Repede! Poate nu e departe!

*

În birou era cald, poate prea cald pentru cei care

nu-și mai vedeau capul de atâtea probleme. Singura care

se simțea bine era o muscă firavă, care zumzăia de ici

colo fără nicio treabă, agasându-l pe comisar. Un telefon

suna strident în celălalt capăt al încăperii, iar un agent se

străduia să-i explice unei domnișoare ceva despre

încălcarea legii circulației rutiere.


19 |

Dora stătea ghemuită pe un scaun, lângă ușă, cu

capul aplecat și cu ochii închiși. Dacă ar fi privit-o

cineva, ar fi crezut că doarme. Eric privea aparent calm și

apatic. Singurul lucru care-i trăda surescitarea era faptul

că, aproape inconștient, răsucea în mâna stângă, la

nesfârșit, o brichetă. Nu era fumător. O luase de lângă

aragaz imediat ce venise poliția să constate dispariția

fetiței și de atunci o învârtea întruna, fără să realizeze.

- Domnule Doinescu, se auzi vocea calmă a

comisarului aflat la biroul din față, veniți, vă rog,

împreună cu doamna, să semnați plângerea.

- Imediat, răspunse Eric slab, ridicându-se de pe

scaun. Vino, Dora, haide să semnăm...

Dora se ridică cu greu, de parcă ar fi apăsat-o

toate greutățile lumii. Avusese multe zile triste. Viața ei

nu fusese simplă. Totuși, prin răbdare și muncă, răzbise.

Acum, nu mai avea chef de nimic, se simțea înfrântă.

Ioana însemna foarte mult pentru ea, iar faptul că totul se

întâmplase aproape sub ochii ei o făcea să se

învinovățească mereu. Dacă ar fi ieșit cu telefonul în

grădină, dacă n-ar fi răspuns până n-o chema pe fetiță

înăuntru, dacă... atâți „dacă” se cuibăreau în gândurile ei,

încât Dora era în pragul unei crize de nervi.

- Liniștiți-vă, doamnă, spuse blând comisarul, doi

dintre agenții noștri au luat deja legătura cu colegii din

provincie și-n curând vom avea vești. Dacă fetița e la

familia Stan, vom ști în câteva minute. Iar eu, chiar sper

să fie la ei. Măcar am fi siguri că e bine, chiar dacă va fi

greu s-o recuperăm imediat, ca să n-o traumatizăm.


20 |

- Mulțumesc, domnule comisar, știu că faceți tot

posibilul, dar nu mă pot liniști. Când am adoptat fetița,

avea trei zile. E ca și cum ar fi a noastră. Eu am asistat și

la nașterea ei. Am vrut s-o creștem noi, tocmai pentru a

avea un cămin stabil, pentru a crește într-o familie care

s-o iubească. Mi s-a părut inuman ca părinții să-și ia

băiețelul acasă și pe ea s-o lase acolo. Pentru ce vină? Că

s-a născut fetiță? Doamne, sper ca mama ei, Carmen

Stan, să fi făcut terapie și să-și fi revenit. N-am ținut

legătura, așa ni s-a părut cel mai corect. Ioana e a noastră,

avem toate actele, e pe numele nostru și nu mai are nicio

legătură cu ei. Ne gândeam că-i vom spune cândva, dar

în niciun caz acum.

- Totuși, cum de v-ați gândit la familia Stan?

- Pur și simplu erau singurii care-o cunoșteau,

care știau adevărul despre nașterea ei. Noi nu le-am spus

nici vecinilor. Am adus fetița acasă normal, ca și cum era

copilul nostru natural și gata, nu am vrut să facem caz de

asta.

- Nu v-ați gândit că altcineva v-ar vrea răul?

- De ce? Noi, amândoi, am făcut numai bine. Am

salvat vieți. De ce ne-ar vrea cineva răul?

- N-a fost nimeni, niciodată, pe care să-l fi

pierdut? Adică...

- Am înțeles. Mulțumesc lui Dumnezeu, n-am

pierdut nicio pacientă. Iar Eric e medic oftalmolog, a

redat vederea multora, dar nu cred c-a avut vreun pacient

căruia să-i cauzeze probleme... Ce zici, Eric?

- Nu, ai dreptate, în ultimele ore m-am tot gândit,

nu, sigur n-am avut discuții cu nimeni. Am făcut și


21 |

operații complicate, dar niciodată nu s-a întâmplat nimic

grav. Sunt sigur! Varianta credibilă rămâne tot cea cu

familia Stan.

- Totuși, e greu de crezut, după opt ani în care nu

ați discutat niciodată... Scuzați-mă, spuse comisarul, sunt

căutat la telefon, poate avem vești.

Cei doi rămaseră în picioare, lângă birou, cu ochii

pironiți asupra telefonului, încercând să descifreze ceva

din ceea ce auzeau:

- În regulă, mersi, ați făcut treabă bună! Venim

cât de repede putem!

Comisarul puse receptorul în furcă și se întoarse

către familia Doinescu:

- Vești bune! Fetița e la ei!

- Incredibil! răbufni Eric – sunt absolut nebuni,

cum motivează?

- Nu știu amănunte. Ceea ce e important e că

fetița e la Sibiu și a fost luată deja din casa familiei Stan.

Este în grija unei doamne de la Protecția Copilului, în

secția de poliție. Cred că cel mai bine ar fi să mergeți

după ea.

- Sigur, chiar vroiam să propun asta, interveni

Eric. Putem fi acolo până spre seară.

- N-are rost să mergeți cu mașina, în două ore

decolează un avion la care avem noi rezervate două

locuri. Trebuiau să plece doi colegi la o conferință, dar

renunță în favoarea dumneavoastră. Oricum, conferința

va începe doar peste două zile, așa că au fost de acord să

meargă cu trenul.


22 |

- Vă mulțumim mult! Mulțumiți-le și colegilor.

Din cauza noastră vor călători câteva ore bune în plus.

Noi vom fi gata de plecare într-o jumătate de oră!

*

Drumul fusese scurt și tensionat. Cei doi soți

stătuseră tăcuți, fiecare cu gândurile lui. Deși deveniseră

mai încrezători, erau încă neliniștiți. Dora nu pricepea de

ce se ajunsese la așa ceva. Cum de fusese posibil s-o

răpească pe fetiță și, mai ales, cum de aflaseră la cine

este. Fusese asigurată încă de acum opt ani că toate datele

sunt confidențiale și că fetița nu va avea niciodată de

suferit. „Uite că sistemul tot mai are câte o fisură” –

gândi Dora. Gândurile îi fuseseră întrerupte de Eric, care

dădu glas unui gând al ei:

- Ce zici? I-or fi spus Ioanei? Cum trebuie s-o

abordăm?

- Poate a discutat cu ea doamna de la Protecția

Copilului. Trebuie să stăm prima dată de vorbă cu

respectiva, să nu facem vreo gafă. N-aș vrea ca

„plimbarea” asta să lase urme...

- Ioana știe c-o iubim... Fii încrezătoare, totul va

fi bine! Vocea lui Eric sună straniu, ca și cum n-ar fi fost

convins de asta... Se vedea că este măcinat de temeri.

Dora oftă. Era convinsă că nimic nu va mai fi ca

înainte. Spera doar că nu va fi ireparabil și că Ioana va

înțelege adevărul și, mai ales, faptul că ei o iubesc foarte

mult.


23 |

- Hai să luăm un taxi. Oricum nu ne descurcăm,

ar trebui să tot întrebăm și întârziem prea mult...

- Clar! Uite, acolo în stânga e o stație de taxi...

Dora își simțea inima tot mai strânsă și deja avea

palpitații. Încerca să nu arate, să fie curajoasă. Era

obligată s-o sprijine pe Ioana, să-i ofere încredere și

dragoste. Se gândi că cel mai bine ar fi să se comporte

normal, pentru ca fata să nu simtă nicio diferență.

„Normal, normal, dar ce înseamnă «normal»? Niciodată

nu-și făcuse probleme asupra modului în care vorbea cu

oamenii. În principiu, știa să-i abordeze pe cei din jurul

ei. Chiar unii pacienți dificili se linișteau în prezența ei.

Uneori era chemată special. Colegii râdeau c-ar fi fost

bine să fi optat pentru psihiatrie. Zâmbi. Da. Așa va face.

Nu se va mai gândi. Va fi ea, cea dintotdeauna. Se va

comporta firesc.” Îl privi pe Eric. Părea calm, dar ea era

convinsă că și în sufletul lui se dădea aceeași luptă. Îl luă

ușor de mână:

- Îți amintești când te-am chemat în secția de

nou-născuți s-o vezi?

- Cum să nu? Era așa mică și frumoasă...

- Te-am simțit înduioșat... Mă temusem că n-o să

fii de acord s-o înfiem, dar ai îmbrățișat imediat ideea...

- Așa e, simțeam două sentimente amestecate:

milă pentru copil și furie pentru părinții care-o

abandonaseră...

- Din asta două s-a născut un al treilea...

- Da, dragostea. Știi că acum o iubesc nespus, nu?

Tocmai de aceea, îi doresc tot binele din lume. Sper să nu


24 |

se întâmple ceva... Noi am făcut totul legal, ei au semnat,

actele sunt oficiale...

- Stai liniștit, nu de acte trebuie să ne temem ci de

reacția Ioanei. I-or fi spus că-s părinții ei naturali. Mai

știi la ce se gândește? Ce-o fi înțeles din toate astea?

- Da, ai dreptate, să nu uităm că are numai opt

ani... Da, luna viitoare e ziua ei. Mă gândeam să te întreb

dacă n-ar fi bine să-i cumpărăm un laptop... Oare o fi

prea devreme?

- Nu, m-am gândit și eu la asta. Măcar voi putea

lucra liniștită pe calculatorul meu...

Eric zâmbi:

- Lasă, o să vezi, se va rezolva cu bine. Uite,

acolo, în față... Imediat coborâm...

*

Intrară într-un hol îngust și rece, vopsit în culori

mohorâte. În dreapta, la un ghișeu, era un agent care-i

întrebă pe cine caută. Eric îi explică cine sunt și agentul îi

rugă să stea doar o clipă să-l sune pe comisarul care se

ocupă de caz.

În maxim cinci minute coborî un om jovial, înalt,

bine făcut, cu un zâmbet deschis și cald, care, prin simpla

prezență le dădu curaj.

- Mă bucur să vă cunosc, chiar dacă

circumstanțele nu sunt dintre cele mai plăcute. Poftiți,

urcăm în biroul meu să vă pun la curent cu situația și abia

după aceea vă voi conduce la fetiță. S-ar putea să fie mici

probleme, fetița pare puțin derutată și confuză, dar sunt


25 |

cu ea doi psihologi care sigur vor rezolva problema.

Doamna de la Protecția Copilului este foarte bine

pregătită și ușor acceptată de copii. Are rezultate foarte

bune și colaborează mereu cu toți cei care o solicită.

- Vă mulțumim domnule comisar...

- Popa, Sebastian Popa, doamnă...

- Totuși, fetița e bine? S-au purtat bine cu ea?

Înțeleg că e confuză... în ce sens?

- Poftiți, luați loc. Vă spun imediat. Știți că

familia Stan mai are un băiețel. E un băiețel frumos,

deștept și cuminte. M-am interesat și la școală, iar

învățătoarea a avut numai cuvinte de laudă atât despre

copil, cât și despre mama acestuia care se implică și-și

educă foarte bine copilul.

- Dacă seamănă cu Ioana, e clar... zise Eric cu

mândrie.

- Tocmai aici e problema... Fetița nu e bine

dezvoltată psihic pentru vârsta ei. Mi-au confirmat

specialiștii care au văzut-o. E puțin retardată. Și nu e din

cauza șocului, e din naștere... De aici și firea ei prea puțin

sociabilă...

- Nu se poate, se sperie Dora, Doamne, ce i-au

făcut? Ioana este cel mai inteligent copil, învață totul

extrem de ușor, nu are niciun fel de probleme de logică

sau percepție, are rezultate foarte bune la școală și este o

fire extrem de prietenoasă și deschisă... Ba mai mult, are

un vocabular atât de elevat, încât de multe ori ne mirăm

și noi cum a reușit să asimileze de la opt ani atâtea

cuvinte și cum de se pricepe să facă asemenea conexiuni.


26 |

- Sunteți sigură? întrebă fără să vrea comisarul,

iar apoi reveni, văzând privirea tăioasă a Dorei – îmi cer

iertare, dar am vorbit chiar azi cu fetița și am senzația că

nu se poate concentra la ceea ce i se spune...

- Domnule comisar, nu mă mai fierbeți, haideți

s-o vedem. Nu mai pot, am avut destulă răbdare.

Dora se ridicase de pe scaun și stătea hotărâtă în

fața biroului. Comisarul Popa părea un om calculat și

sigur avea cele mai bune intenții, dar ea ajunsese la

capătul puterilor. Nu mai avea liniște. Trebuia s-o vadă

cât mai repede pe Ioana ei și s-o strângă în brațe.

- Am înțeles, să știți că și eu sunt tată, vă înțeleg

perfect. Haideți, mergem la etaj. Fetița e acolo, cu

doamna Simona.

Dora văzu pe birou, într-o cană, mai multe

creioane roase la capăt și-și zise că și alții au greutăți la

serviciu, iar acest domn comisar, chiar își lua în serios

îndatoririle.

Urcară scările în tăcere, fiecare cu gândurile lui.

Iar cei doi soți aveau destule. Dora citise în facultate de

situații în care un șoc puternic distrusese viața unui om

matur, așa că, un copil în plină dezvoltare era și mai

expus oricăror pericole. Ieri n-ar fi crezut că lor li se

poate întâmpla așa ceva. Dacă citea prin ziare sau vedea

la televizor anumite cazuri de acest gen, avea impresia că

sunt exagerate. Uite, acum trăiau chiar ei un scenariu

prost scris. „Ce ți-i și viața asta!” – oftă Dora în sinea ei.

Coridorul părea interminabil. Avea uși de-o parte

și de alta și era suficient de larg și luminos. Dacă nu ai fi

știut unde te afli, ușor puteai crede că te afli într-un hotel.


27 |

Ba mai mult, dintr-o încăpere aflată la capătul coridorului

răzbea o muzică liniștitoare.

- Aici e, spuse comisarul, poftiți, intrați!

Intrară în încăperea din care se auzea muzică. Era

un birou transformat în sală de lectură, bibliotecă, sală de

studiu. Către fereastră văzură o fetiță care ședea pe covor

și se juca cu o minge. Făcea aceleași mișcări, iar și iar, ca

un robot. Dora se gândi că Ioana n-ar avea răbdare să

facă așa ceva. Se opriră lângă ușă, așteptând să discute cu

doamna psiholog, care se apropia deja de ei.

- Bună ziua, sunt Simona Vedea, psiholog la

Protecția Copilului, bine ați venit!

- Bună ziua, suntem părinții Ioanei...

- Veniți să încercăm să vorbim cu ea, poate dacă

vă recunoaște va fi mai simplu, stă de câteva ore în

aceeași poziție și se joacă cu mingea. Nu mi-a răspuns,

indiferent ce-aș fi întrebat-o...

Dora înaintă speriată apoi strigă:

- Nu e Ioana! Fetița aceasta nu e Ioana!

- Nu, confirmă și Eric, nici nu seamănă, Ioana e

brunetă...

- Da, sigur, uitați o poză.

Comisarul rămăsese perplex. La asta nu se

așteptase. Cu toții fuseseră extrem de siguri că acea fetiță

găsită în casa familiei Stan nu putea fi decât Ioana. Și

totuși... Atunci, cine-o fi fetița?

Dora îl strânse cu putere de mână pe Eric. Nici

nu știa dacă trebuie să se bucure că nu Ioana era acest

copil traumatizat sau să se înspăimânte c-o pierduseră iar.


28 |

- Regret, doamna doctor, n-am vrut să vă

pricinuim griji în plus, am fost siguri că am găsit-o pe

fiica dumneavoastră. Ce putea căuta un alt copil la

familia Stan? Și, credeți-mă, doamna Stan n-a negat nicio

clipă, ba chiar ne-a dat de înțeles că e fiica abandonată la

naștere. Ce-o fi la mijloc? Oare să nu fi știut nici ea? Să

fie o simplă coincidență?

- Sau mai mult, interveni psihologul. Ar putea fi

un plan bine pus la punct. Acum, trebuie să vedem cine a

mai dat dispărut un copil. Cu cât îi aflăm mai repede

identitatea, cu atât mai bine pentru fetiță. N-am vrut să

spun nimic, dar are probleme de comunicare și de

percepție. Eu suspectez chiar un autism.

- Săraca fetiță! Sper să-i găsiți părinții. Recunosc,

m-am simțit cumva ușurată că nu era Ioana cea cu

probleme, dar nici pe departe nu mă pot liniști. Cine știe

unde-o fi și prin ce-o trece acum. Domnule comisar, n-ați

putea să mai vorbiți o dată cu doamna Stan? Poate acum,

după ce știm adevărul, va fi ceva mai cooperantă.

- Știți ce propunere am eu? Mergeți la un hotel,

cazați-vă și așteptați să vă caut eu. Părerea mea este că

răspunsul e tot pe aici, pe la noi și ar fi bine să mai stați,

poate rezolvăm enigma asta împreună.

- Sigur, nicio problemă, oricum suntem în

concediu. Așteptăm telefonul dumneavoastră.

*

Camera de hotel era slab luminată. Dora trăsese

draperiile și stătea cu ochii închiși lăsând gândurile să-i


29 |

zboare în voie. Avuseseră noroc să găsească o cameră

frumoasă, într-un hotel central, în apropierea Poliției

Municipale. Stăteau deja de două zile, așteptând vești.

Eric plecase prin oraș; nu mai avea răbdare să vegeteze,

dar Dora nu avusese putere să iasă. Nu dormise mai deloc

de când se întâmplase să n-o mai găsească pe Ioana. Se

simțea obosită, tristă, frustrată și nervoasă. Evita orice

discuție ca să nu răbufnească și să nu se răzbune pe cine

nu trebuie. Pe lângă toate celelalte se simțea și vinovată.

De altfel, sentimentul de vinovăție era cel mai puternic.

Ioana fusese cu ea, iar ea o neglijase, o lăsase singură, în

voia răufăcătorilor. Degeaba îi spunea Eric că fetița era

într-o curte încuiată în care, teoretic, nu avea ce să i se

întâmple, Dora susținea că dacă n-ar fi lăsat-o nicio clipă

singură, situația ar fi fost alta acum. Totuși, în unele

momente de luciditate, realiza că nu avea cum s-o țină

non-stop sub supraveghere și că, dacă cineva a dorit s-o

răpească și-a făcut un plan pe care, oricum, l-ar fi dus

cândva la îndeplinire. „Da, gândi Dora, dar cine i-ar

putea vrea răul? Cine și de ce?” Sunetul strident al

telefonului o trezi din gânduri. Ridică receptorul cu

teamă, dar și cu speranță. Era, așa cum se așteptase,

comisarul Popa. Îi dădu o oră de întâlnire spunându-i că

are ceva vești. Se ridică grăbită, îl sună pe Eric și-n

așteptarea lui făcu un duș și se îmbrăcă. Stătuse două zile

în pijama, lipsită de vlagă, dar acum, dintr-o dată, parcă

prinsese aripi la gândul că s-ar putea să-și găsească fetița.


30 |

Noua „casă”

În față se aliniau treptele imense, roase de vreme.

Nu era pe deplin conștientă. Se mișca doar în virtutea

inerției. Realiză, totuși că se află într-un soi de castel

medieval, vechi, prăfuit și dărăpănat și simți fiori prin tot

trupul.

- Haide, mai repede! Ce dormi în picioare? Urcă,

urcă, imediat faci cunoștință cu noua ta casă.

- Noua mea casă? De ce? Vreau la mama!

Duceți-mă la casa mea! Vocea Ioanei sunase destul de

puternic. Nici nu ai fi crezut că un copil așa de micuț și

vlăguit mai poate riposta.

- Ce mamă? Visezi! Ai fost trimisă aici la

„orfelinat”, aici stai!

- Orfelinat? Nu se poate! Am fost luată cu forța de

acasă... Vă rog, ascultați-mă!

- Iote, dom'le ce imaginație! Ce casă, fată, ce

casă? Te-au adus de pe străzi...

Femeia era aspră, cu mâini mari, muncite și

picioare butucănoase, încălțate în niște șlapi de plastic

rupți, legați cu o bucată de sfoară scămoșată. Era

îmbrăcată cu un fel de halat maroniu, încheiat cu nasturi

de toate felurile, cusuți cu ațe de culori diferite. Pe cap

avea un batic decolorat, de sub care ieșeau rebele câteva

fire de păr alb și murdar. Călca greu. O dureau picioarele,

o durea mijlocul, o dureau toate. Și mai ales, o durea


31 |

sufletul pentru viața ei ce se scursese atât de grabnic și cu

atât de puțin folos.

- Doamnă... încercă iarăși Ioana, doamnă, vă rog,

ascultați-mă! Nu știu de ce, dar cineva m-a luat cu forța

din curtea casei. După asta, nu-mi mai amintesc, m-am

trezit aici.

- Doamnă, hai? Arăt eu a doamnă? Îți bați joc?

Mie să-mi zici ca toată lumea: tanti Ana. Ai auzit? Și

dacă nu faci ce ți se spune, să știi că ai de-a face cu mine!

Mama voastră de pușlamale! Și-acum, gata cu vorbăria,

am ajuns la doamna directoare. Intră pe ușa aia și

poartă-te frumos, că altfel cobor milităria din pod!

Ioana se oprise în fața unei uși înalte, de stejar

lăcuit, a cărei clanță îi ajungea în drept cu nasul. Nu mai

văzuse așa o ușă. Părea desprinsă dintr-o poveste. De

altfel, avea mereu senzația că visează, că încă nu s-a

trezit și că, la trezire, o va aștepta îmbrățișarea caldă a

mamei, surâsul iubitor al tatălui și ochii blânzi ai lui Rex.

O trezi la realitate o îmbrâncitură puternică. Tanti Ana

deschisese ușa și-i făcuse pur și simplu vânt înăuntru.

Alunecă pe podeaua ceruită până în fața unui birou

imens, din spatele căruia o privea o femeie mică, slabă,

cu niște ochelari imenși care-i acopereau jumătate din

față:

- Vino, nu te teme, nu mănânc copii! Haide, ia loc

pe scaun! Avea o voce caldă, fină și blândă.

„Poate ne înțelegem” gândi Ioana. Se așeză destul

de greu pe scaunul prea înalt pentru ea. Picioarele îi

atârnau și involuntar, începu să le legene. În acel


32 |

moment, femeia se ridică brusc de pe scaun și o lovi cu o

joardă peste genunchi:

- Stai cuminte! Nu e o atitudine frumoasă să te

fâțâi pe scaun!

Ioana simți un nod în gât și-o lacrimă sub gene.

Nu o durea, dar se speriase de reacția neașteptată a celei

căreia tanti Ana îi spusese „doamna directoare”. Făcu

rapid o comparație cu doamna directoare de la școală și

trase concluzia că n-avea cum să fie directoare.

Directoarele sunt drăguțe, simpatice și iubitoare. Auzi, ca

prin vis, același glas blând, care contrasta puternic cu

„primirea” ce i-o făcuse:

- Bun, deci să revenim... Te cheamă Sonia și ai

opt ani. Vii din București. Ai fost găsită vagabondând pe

străzi, murdară și nemâncată...

- Am opt ani, dar nu mă cheamă Sonia, mă chemă

Ioana. Ioana Doinescu și stau în București, str. Păcii

nr.17, nu pe străzi!

- Serios! Uită asta... de-acum te va chema Sonia.

Ai înțeles?

- Doamnă, vă rog, ascultați-mă! Am fost luată cu

forța din curte și apoi, apoi nu mai știu, m-am trezit aici.

Probabil că părinții mei sunt tare îngrijorați... Dați măcar

un telefon, vă rog!

- Mai vedem noi, acum, gata, termină cu

smiorcăiala, Ana te va duce să te odihnești. Te-am

repartizat în camera 5 cu alte două fetițe. Vezi să fii

cuminte și să nu mă obligi să trec la alte forme de

educație... Ai înțeles?


33 |

- Am înțeles, dar, vă rog, dați un telefon la noi

acasă, vă rog eu mult de tot, trebuia să plecăm la mare,

mama și tata or fi morți de îngrijorare, vă rog!

Glasul i se pierdu pe coridorul înalt și

interminabil. Mergea mecanic, împinsă de la spate de

aceeași tanti Ana care-o adusese la etajul întâi. Urcă încă

un rând de scări la fel de roase și murdare și se trezi în

fața unei uși coșcovite, fostă cândva verde, pe care scria

mare cu cretă „5”.

Ioana se regăsi dintr-o dată într-un loc extrem de

dezolant. Ceea ce urma să fie „camera ei” era, o încăpere

mare, înaltă, cu pereții coșcoviți și murdari. Cândva,

acum vreo doi ani, mai văzuse o asemenea încăpere

într-o gară, când mersese cu mama ei să-i conducă pe

bunici la tren. Ținea minte și acum senzația de teamă care

i se cuibărise în suflet când intrase acolo... Acum,

culoarea închisă dar incertă a pereților, podelele murdare,

întunecimea, mirosul, totul îi aducea aminte de sala de

așteptare, creându-i aceeași stare de teamă și

incertitudine. Numai că, atunci îi strânsese mâna mamei

și se simțise mai bine. Acum...

Jumătate de cameră era goală. Mai în spate, în

semiîntuneric, se întrezăreau două paturi supraetajate, iar

într-un colț un raft șchiop, care stătea mult aplecat într-o

parte și pe care se vedeau colțurile unor haine, murdare și

ele. Ioana se gândi că nici n-ar putea să scrie aici,

deoarece nu vedea niciunde vreo masă.

Înaintă cu atenție pe podeaua goală. Nu știa dacă

mai era cineva în cameră, nu se vedea prea bine.

Ferestrele mari, care altădată lăsau soarele să pătrundă


34 |

din belșug în încăpere erau murdare, sparte pe alocuri și

astupate cu hârtie albastră. Văzuse asemenea hârtie în

pod, la țară, în casa bunicilor. Mama îi arătase un caiet

școlar de-al bunicului, învelit cu hârtie albastră, și-i

explicase că pe vremea când bunicul fusese elev nu

existau învelitori de plastic. Cu tot necazul care o apăsa,

Ioana zâmbi gândindu-se la cei dragi de acasă și, în acel

moment, luă hotărârea că va pleca de aici prin orice

mijloace și se va întoarce acasă chiar de-o va face

singură.

Gândurile îi fuseseră întrerupte de un zgomot abia

perceptibil venit dintr-unul din paturi. Parcă tușise

cineva... Se apropie cu teamă... Își luă inima în dinți și

întrebă încet:

- E cineva aici?

Se auzi o foială, ca și cum cineva ar fi răscolit

printre ziare. Ioana se îndreptă către patul din stânga și

văzu o fetiță cam de vârsta ei, cu părul ce părea blond-

roșcat tuns extrem de scurt și cu niște ochi mari, verzi,

ațintiți asupra ei.

- Bună, eu sunt Ioana, cum te cheamă?

Nu primi niciun răspuns inteligibil, dar fetița din

fața ei începu să se legene în stânga și-n dreapta și să

îngâne un fel de cântec ciudat. Ioana simți o milă imensă

față de colega ei de suferință și încercă s-o mângâie, dar

aceasta se sperie grozav atunci când văzu mâna Ioanei

întinsă și începu să scoată niște sunete de animal rănit. Ba

mai mult, încercă s-o muște pe Ioana care, trezită la

realitate, se trase strategic ceva mai departe. Probabil din

cauza sunetelor, în cameră intră în fugă o altă fată, mult


35 |

mai mare, cam de 15-16 ani. Se apropie de copila din pat

și încercă s-o liniștească:

- Gata, hai, liniștește-te, nu s-a întâmplat nimic,

fata asta va sta cu noi... Mai știi? Ți-am povestit eu...

Nuți, m-auzi? Uită-te la mine! Totul e în regulă... Nuți!

Fata avea o voce caldă și liniștitoare. Vorbea

frumos și cu un ton blând. În curând o calmă pe fetița

speriată care se ridică și se așeză cuminte pe jos,

continuând să se legene.

Ioana se simțea cumplit. Realizase că ea fusese

cauza unei crize și își făcea mustrări de conștiință.

Încercă un dialog:

- Eu sunt Ioana, îmi pare rău, n-am vrut s-o sperii,

m-am apropiat doar...

- Lasă, nu-i nimic! Înțeleg. Eu îs Stela, vom fi

colege de cameră, dacă ăsteia îi poți zice cameră. Acum,

nu mai suntem două fete în „arest”, ci trei. De ce te-au

adus aici?

- Nu știu, habar n-am. Mă jucam în curte cu Rex,

știi, câinele meu, și apoi, cineva m-a tras de mână,

altcineva m-a luat în brațe, am simțit un miros ciudat și

n-am mai putut nici să strig. Apoi, nu mai știu, m-am

trezit aici. Iar directoarea mi-a spus că m-ar chema Sonia,

dar știu sigur că mă cheamă Ioana Doinescu. Știu și

adresa de acasă. Mama e sigur foarte speriată de

dispariția mea. Precis mă caută...

- Vorbești serios? Chiar ai fost răpită? Poate ai tăi

or fi bogați, poate vrea cineva o recompensă... sau, poate,

ai tu imaginație...


36 |

- Nu, Stela, crede-mă, tot ce-ți spun e adevărat!

Ce e aici? întrebă Ioana, gesticulând larg.

- O aripă veche a clădirii. Nimeni nu știe că aici

locuim noi. Sanatoriul este frumos, curat, în partea ailaltă

de curte. Am fost o dată, pe când eram mai mică, am

reușit să fug și am ajuns în curte. Acolo sunt copii mulți,

curați, îmbrăcați în pijamale cu flori, mi s-a părut un vis

să locuiești acolo...

- Sanatoriu?

- Da, nu știi? Suntem într-un sanatoriu pentru boli

psihice.

- Și noi de ce nu suntem în cealaltă aripă a

clădirii?

- Asta nu mai știu. Eu am fost adusă de mult, nu

aveam decât vreo patru ani. N-am înțeles nimic din ceea

ce mi se întâmpla și nici nu mai am multe amintiri

dinainte. Iar Nuți e o fată extrem de ciudată. E bolnavă,

precis, nu știu eu ce are, că nu mă pricep, dar văd că are

probleme...

- Și atunci de ce nu e tratată?

- Habar n-am. Aici nu vine nimeni în afară de

tanti Ana. Ea ne aduce de mâncare și uneori ne schimbă

așternuturile și hainele. Directoarea nu stă în biroul ăla

unde ai fost. Are birou în clădirea nouă. Aici vine extrem

de rar. Eu am văzut-o de maxim trei ori în atâția ani...

- N-ai întrebat-o pe tanti Ana de ce stăm aici?

- N-am întrebat-o? O! Am întrebat-o de multe

ori... Ori nu știe nici ea, ori nu vrea să-mi zică.

- Și ce faci toată ziua? În ce clasă ești?


37 |

- Clasă? N-am făcut școală nicio zi. Tanti Ana

m-a învățat să citesc și, după aia, am avut noroc.

Umblând peste tot, am dat peste intrarea în pod. Acolo

am găsit o adevărată comoară. Probabil e biblioteca

foștilor proprietari. O să te duc, îți va plăcea precis. În

rest, lucrez la o grădină de legume. E în spatele casei.

Poți să vii cu mine, ai voie.

- Cum adică? Eu n-o să mai merg la școală?

- Probabil că nu... în ce clasă ești?

- Am terminat clasa I. Știu să citesc destul de

bine, m-a mai învățat și mama și scriu multe litere, chiar

pot scrie propoziții... Mama e mândră de mine...

- Cum e la școală? De multe ori mă visez într-o

clasă... Cum sunt copiii? Dar învățătoarea?

- E foarte frumos, adică... mie-mi place...

învățătoarea noastră e blândă și frumoasă, eu chiar o

iubesc, m-am bucurat să fiu acolo cu copiii... dar, cum să

zic, mai sunt și copii răi – mama zice să nu fiu prietenă

cu ei – care nu învață, nu salută frumos, creează

probleme părinților – asta a zis tata după o ședință cu

părinții – dar doamna ne-a spus că toți se vor îndrepta...

- Poate... cred că toți copiii ar trebui să fie buni și

cuminți... da, sigur așa ar trebui... Stela rămăsese pe

gânduri...

- Stela, de ce n-ai plecat de aici? Ioana puse

întrebarea încet, nesigur, ca și cum ar fi vrut să n-o

supere pe noua ei cunoștință...

- Unde să plec? Și, mai ales, cum să plec? Pot ieși

în curte, pot să mă duc în grădină, dar dincolo de zidurile

alea înalte n-am cum să ies.


38 |

- N-am văzut, m-au adus într-o mașină până la

scări...

- Aha, de-asta nu știi... Sunt niște ziduri de trei

metri care înconjoară curtea și grădina. Nu ai cum să ieși.

Iar în curtea sanatoriului ai putea ajunge, dar de acolo tot

nu poți pleca mai departe, deoarece la poartă este pază

non-stop. Mai nou e și mai greu. Copiii internați poartă

un fel de uniformă. Dacă intri în curte ești văzut imediat,

deoarece nu semeni cu ceilalți. Și-apoi, cum s-o las

singură pe Nuți?

- N-avem de unde să facem rost de uniforme

de-alea?

- Nu cred... numai dacă... dacă le-am fura...

- Atunci, hai să le furăm! Scopul scuză

mijloacele, nu știi?

- Doamne, Ioana, ce bine-mi pare că mai am cu

cine schimba o vorbă... Nu, nu te supăra, nu mă bucur de

necazul tău, îmi pare rău c-ai ajuns aici, dar pentru mine,

prezența ta e o mană cerească, crede-mă, cu Nuți nu pot

discuta nimic, e în lumea ei.

- Poate un medic ar putea-o ajuta și pe Nuți, ne

vom întoarce după ea, n-o lăsăm aici.

- Ai dreptate, dincolo, în sanatoriu, sunt sigură

c-ar putea să-și revină, sau, măcar, să poată învăța să se

înțeleagă cât de cât cu oamenii... Știi că dacă vorbesc

frumos cu ea, vine la grădină și m-ajută? Poate deosebi

plantele și chiar cred că le iubește...

- Sstt! Vine cineva! Să nu ne audă!

Coridorul plângea sub pașii grei ai femeii de

serviciu. Curând, ușa se dădu cu brutalitate de perete:


39 |

- Hei, fetelor! Unde sunteți? se auzi vocea hârâită

a îngrijitoarei Ana.

- Aici, tanti Ana, răspunse Stela mieros,

țuguindu-și buzele...

- Rapid, ia-o pe Nuți și duceți-vă la doamna

directoare...

- Eu? Întrebă Stela mirată... mă cheamă... pe

mine?

- Tu, ce, n-auzi? Repede... că se grăbește!

Stela se apropie de Nuți și o luă de mână:

- Vino, Nuți, plecăm la plimbare!

- Nu! Nu! Nu! Ochii fetei deveniseră sticloși.

Oricine ar fi privit-o acum și-ar fi dat seama ușor cât de

mult se teme.

- Haide, fii fetiță cuminte și vei primi ceva bun.

- Uite, Nuți, îți dau eu acum ceva... interveni și

Ioana, scoțând din buzunarul jachetei o agrafă roșie de

prins părul. Vezi? Ți-o dau ție!

- Ai văzut? Ioana îți dă o agrafă... Acum vii?

Nuți luă agrafa sclipitoare din mâna Ioanei și o

strânse ca pe o comoară la piept. Ochii ei, care de obicei

nu priveau pe nimeni, se opriră o secundă asupra Ioanei.

Fetele ieșiră urmate îndeaproape de tanti Ana, iar Ioana

se așeză pe unul dintre paturi, obosită și îngrijorată. Ieri

dimineață era încă acasă și aștepta cu nerăbdare să plece

la mare, iar astăzi era o cu totul altă persoană, într-un loc

despre care nici nu auzise. Simți că-i e somn și aproape

alunecă de pe pat, așa că, se ridică ceva mai sus și se

întinse puțin, sperând că Stela nu se va supăra că-i luase

locul. Nu-și dădea seama unde ar trebui să stea, deoarece


40 |

în cameră erau numai două paturi, așa că aștepta să vadă

ce-o mai fi. Se străduia să nu adoarmă, de teamă să nu i

se întâmple ceva. Deasupra fetiței plutea mereu o stare

cumplită de neliniște, dar se străduia să fie curajoasă

sperând că părinții o vor găsi curând.

- Ioana, trezește-te! Ioana!

Stela stătea lângă pat și se străduia să nu facă prea

mult zgomot, dar Ioana sări speriată și întrebă:

- Unde mă aflu? Ce s-a întâmplat?

- Nu s-a întâmplat nimic, sunt eu, Stela, ți-am

adus ceva de mâncare... după mutra pe care-o faci ești pe

altă lume...

- Scuză-mă, am ațipit. Știu acum. Sunt la

sanatoriu. Unde e Nuți? Ce-a vrut directoarea?

- Nuți a plecat. Directoarea știa că eu mă pot

înțelege cu fata și m-a chemat și pe mine ca s-o lămuresc

să plece.

- Unde să plece?

- Se pare c-a luat-o o familie.

- Cum a luat-o? A adoptat-o?

- Nu știu, poate. Sau, poate, era fiica lor lăsată aici

în grija statului, n-am înțeles prea bine, oricum, bărbatu'

ăla părea bogat, copila n-o s-o ducă rău.

- A vrut să plece?

- Culmea, părea chiar mulțumită. Imediat ce l-a

văzut pe omu' ăla, a devenit extrem de docilă.

- Poate-l cunoștea... sau îi amintea de cineva...

- Poate... mie nu mi-a spus nimeni nimic. După

ce-a văzut că Nuți e cuminte, directoarea m-a scos afară.

Zice: „Tu poți pleca, nu mai avem nevoie de tine! Și fii


41 |

atentă, poartă-te civilizat, să n-aud că ne-ai creat

probleme. Vezi de fata aia nouă... vii să-mi spui ce face”.

- Vai, Stela, ai imitat-o perfect! Exact așa își

strâmbă nasul și-și tuguie buzele, ai putea să te faci

actriță.

- Mda, cu zero școală mă pot face foarte multe...

- De ce zici așa? Vei face și școală, Uite ce fată

deșteaptă ești și ce frumos te exprimi.

- Poate, am citit foarte mult, dar știi, Ioana, am

deja 15 ani. Alte fete se înscriu la liceu. Am de recuperat

opt ani, nu-i puțin. Și asta, acum. Mai târziu îmi va fi

imposibil. Cine știe cât mai stau aici, poate stau toată

viața...

- Gata! Nu te las să devii pesimistă! Plecăm

amândouă cât de curând putem... să vedem doar ce-i pe

aici, să ne facem un plan și gata!

- Unde să mergem?

- La mine acasă, cum unde? Știu adresa, nu te

teme, iar mama va fi mai mult decât fericită să te ajute. E

medic ginecolog, iar tata e medic oftalmolog. Sunt

oameni buni și săritori, nu-ți vei mai face niciun fel de

probleme. Bine? Zâmbești? Te rog, altfel nu mai am nici

eu curaj...

- Bine, fie cum zici tu. Of, uitasem, ți-am adus

ceva de mâncare. Mi-a dat tanti Ana încă o porție de

tocană. Ia, e bună, bucătăreasa din sanatoriu e chiar

pricepută, copiii de acolo au noroc.


42 |

*

Rămasă singură în birou, directoarea bău o

înghițitură de cafea și se gândi că, în sfârșit, ocazia mult

așteptată i s-a ivit. „De-acum, fata asta va deveni ea

«orfana» sanatoriului. Și, dacă stau mai bine să mă

gândesc, poate peste câteva săptămâni o mut în

pavilionul central, s-o sperii... Ha, ha! Parcă-i văd mutra

când o s-o pun să stea între nebunii ăia... Da, așa voi

face! El ce crede? Că mă are la mână și-i „cazez” pupila

până îi convine s-o scoată în lume? Nu, tată, nu! Fata va

fi asul meu din mânecă. Și dacă toată lumea este de

părere că e un copil genial, o să le demonstrez tuturor că

nu e decât o amărâtă de fată speriată și... mda, și sărită de

pe fix. Păi, nu? Doar granița dintre genialitate și nebunie

este extrem de subțire... Da, prietene, geniala ta va fi în

curând o oarecare. Asta, ca să te înveți minte să-ți mai

bați joc de sentimentele cuiva... Și când mă gândesc că

te-am iubit și-am avut încredere în tine. Da... proasta de

mine credeam că mă vei salva, că ești prințul venit pe-un

cal alb pentru ca Cenușăreasa să-și schimbe destinul...

Dar tu, tu ai fost la fel ca toți bărbații... laș... ca tata.

Exact, ca tatăl meu cel mândru și intransigent... Uite că

n-am avut ocazia să mă răzbun pe el... Dar acum, o voi

face. I-o voi plăti și lui, și ție! Ha, ha, ha... voi fi

răzbunată. Unealta mea tocmai a sosit. O las să mai

fiarbă puțin, să se îngrijoreze, să-și pună întrebări...

și-apoi, gata! A mea e! O dau pe mâna doctorilor,

bineînțeles după ce-i „fabric” și-un diagnostic pe măsură

și-i bag în cap niște idei care-o fac să se revolte. Ălora le


43 |

ajunge ca vreun pacient să-și nege boala. Gata, sar pe el

cu medicamente, până „recunoaște”. De aici și până la a

deveni o legumă docilă nu-i decât un pas... După asta

face ce-i zici... Ca nebuna de mă-sa... sau ca soră-mea!”


44 |

Speranțe

Comisarul Popa lăsase vorbă la poartă ca familia

Doinescu să fie lăsată să urce imediat ce ajunge la sediul

poliției. Găsise o urmă a fetiței sau era o coincidență? Nu

știa încă, dar merita să încerce și această pistă.

Problema era că, deși fetița fusese găsită acasă la

ea, doamna Stan nu voia să spună cum a ajuns acolo și-o

ținea una și bună că o adusese soțul ei, care acum era

plecat la muncă în străinătate. Degeaba încercase toate

modurile de abordare. Nu reușise s-o facă să spună

altceva decât că habar n-are de nimic. Comisarul era

sigur că femeia minte, dar nu avea cum să dovedească

asta. Soțul, Stan Vlad era plecat de mai bine de șase luni,

așa că nu putea să fi fost implicat în evenimentele din

ultima vreme, mai ales să domnul comisar-șef vorbise cu

el la telefon și acesta-i confirmase că nu mai părăsise

Franța de la sosirea sa acolo, că avea contract legal și că

fusese la lucru în toate aceste zile din urmă. Omul se

arătă îngrijorat de tot ce aflase de la polițist și îi atrase

atenția comisarului-șef asupra faptului că soția sa mai

avusese probleme psihice, dar fusese sigur că totul ține

de domeniul trecutului. „Altfel nici n-aș fi plecat”–

încheiase omul.

Stând la biroul încărcat cu dosare, comisarul Popa

se gândi la durerea unor persoane din jurul său, care

ajungeau fără voia lor în situații limită care, până atunci,

li s-ar fi părut neverosimile. Avea și el doi copii școlari,


45 |

nu cu mult mai mari decât Ioana și înțelegea suferința pe

care dispariția acesteia le-o provoca părinților. „Ciudat,

acești doi oameni au înfiat-o și-o iubesc mai mult decât

orice, iar mama ei naturală nu știe cum să-i facă mai mult

rău”. De altfel, Protecția copilului deschisese, la

solicitarea poliției, o anchetă asupra modului în care era

crescut Sorin, fratele geamăn al Ioanei. Copilul arăta

bine, părea dezvoltat normal din toate punctele de vedere,

învățătoarea nu avea niciun fel de suspiciuni, iar

rezultatele școlare arătau o inteligență peste medie.

Totuși, ținând cont de ultimele evenimente, poliția a

considerat că o măsură de precauție nu strică.

Gândurile i-au fost întrerupte de o bătaie ușoară în

ușă:

- Se poate? Soția mi-a spus că ne-ați chemat...

Doctorului Doinescu i se citea în ochi speranța...

- Da, fetița e tot la noi. Doamna Simona a reușit

să comunice cu ea. Nu e un copil perfect normal, dar nici

fără speranță. Are o formă de autism, dar într-un mediu

adecvat ar putea să ajungă să comunice cu ceilalți și chiar

să facă ceva util. Fetița se numește Nuți și a locuit până

acum – dacă e să-i dăm crezare – într-un fel de mansardă,

sau la un spital vechi, o casă de copii, ceva asemănător,

într-o cameră cu o altă fată, Stela, de care se simte foarte

atașată și care-i lipsește. Din ceea ce ne-a spus, Stela e

mai mare decât ea și a îngrijit-o de mică. Nuți nu-și

amintește altă casă. A stat în acea cameră de când se știe.

Putea doar să mai iasă într-o grădină, împreună cu Stela,

dar în altă parte n-a fost niciodată. Doamna Simona s-a

întrecut pe sine. Pur și simplu a reușit să o facă pe Nuți să


46 |

iasă din carapace și să comunice. Se pare că fosta ei

colegă, Stela, i-a citit foarte mult, fapt care i-a ajutat la

dezvoltarea intelectuală. Aș vrea să mergeți cu mine până

la Spitalul de copii să vedeți ceva interesant. De acord?

- Desigur, se grăbi Dora, mergem acum?

- Da, am norocul de a fi câteva ore liber. Mergem

acum.

Drumul a fost scurt. Spitalul nu era departe. În

mașină, nimeni nu a mai spus nimic. Fiecare era cufundat

în propriile-i gânduri. Totuși, Dora simțea un fel de

speranță, un fel de putere și de încredere. „Doamne –

gândi la coborârea din mașină – fă s-o găsim pe Ioana!”.

Cei trei urcară la etajul doi. Fata fusese „cazată”

într-un salon curat și luminos și părea că se bucură de

asta. Cu atâta atenție care i se dădea, cu mese echilibrate

la ore potrivite, devenise ceva mai zâmbitoare. Mai mult,

doamna Simona, împreună cu o doctoriță tânără și

entuziastă reușiră în numai câteva zile s-o facă să le

privească, să le zâmbească, să le recunoască. Simona

dorea ca astăzi să-i arate niște cartonașe cu animale, flori,

fructe, să o ajute să se concentreze și să-i testeze atenția.

Deocamdată, însă, aștepta vizita familiei Doinescu, așa

că nu voia s-o obosească.

Comisarul Popa bătu ușor la ușă. Intrară și

rămaseră deoparte. Fetița nu trebuia să fie speriată.

- Stați acolo, luați loc pe scaunele de lângă ușă.

Vreau să auziți ceva – spuse Simona – apoi,

întorcându-se către Nuți, continuă calm:

- Nuți! mă auzi?


47 |

- Da... glasul sunase chiar mai tare decât se

așteptau musafirii...

- Ți-e dor de Stela?

- Stela... vreau să vină aici... de ce nu vine?

- O să vină, crede-mă, o să vină...

- Dar de Ioana? Ți-o amintești pe Ioana?

- Ioana – repetă parcă mecanic Nuți – Ioana...

Apoi, se întâmplă ceva ciudat. Nuți deschise palma în

care tot timpul ținuse strâns ceva și-i arătă Simonei o

agrafă de păr, continuând: „Ioana e bună”.

- Pot să văd agrafa? o rugă Simona.

- Nu – veni sec răspunsul.

- De ce? N-o iau din mâna ta, vreau doar s-o văd

mai de aproape. Și să i-o arătăm mamei Ioanei. Bine?

- Mama... Ioanei... mama... da, mama, da!

- Mamă – se întoarse Simona către Dora –

apropie-te, te rog!

- Vine mama, intră Dora în joc apropiindu-se...

- Hai, Nuți, îi arăți mamei agrafa?

- Mama... repetă Nuți... mama... uite, mama!

Nuți deschise pumnul lăsând-o pe Dora să vadă

agrafa de păr a Ioanei. Fu sigură că era a ei. I-o

cumpărase din piață cu puține zile în urmă. Din

multitudinea de agrafe, Ioana o dorise numai și numai pe

aceasta care avea un defect: una dintre flori nu fusese

colorată. „Mie-mi place, mamă” spusese fetița. „Pe asta o

vreau”. O cumpărase atunci cu părere de rău, dar se

bucură acum, deoarece fu sigură că era agrafa Ioanei, fără

niciun dubiu.

Deodată, Nuți începu să vorbească:


48 |

- Mamă, o cauți pe Ioana?

- Da, Nuți, o caut pe Ioana...

- E acolo, în spital, e cu Stela, te duci după ea?

- Aș vrea, dar nu știu unde e spitalul... îmi spui?

- În curtea cea mare, cu stâlpi înalți, cu flori, e în

clădirea veche. Te așteaptă, mamă, să te duci după ea...

- Sigur, mă duc, mai spune-mi despre clădire,

Nuți, te rog, ajută-mă!

- S-o aduci și pe Stela, să nu rămână singură...

- Da, promit! Mai spune-mi, cum e clădirea?

- Înaltă, cu sticlă multă, cu lumină. Noi am stat

dincolo, în întuneric, în spate, în castelul vechi, cu umbre

și întuneric. Nu mai vreau acolo!

- Nu, nu vei mai merge acolo... O să fie bine...

interveni Simona, tu stai aici, cu mine...

- Și vine și Stela...

- Da, o să vină și Stela. O vom găsi, îți promit.

Fetița păru iarăși pierdută. Nu se mai concentră,

n-o mai privi pe Dora. Intrase înapoi în lumea ei.

Cei patru ieșiră din încăpere. Nuți rămăsese cu o

asistentă. N-o lăsau nicio clipă singură. Aveau datoria s-o

îngrijească și, în măsura în care vor putea, s-o ajute să-și

revină.

Ajunși pe coridor, Simona sparse tăcerea:

- Haideți aici, e un salon gol, să stăm de vorbă...

O luă înainte și le arătă o ușă în imediata apropiere. Ei, ce

părere aveți?

- Doamnă, fata a făcut progrese uimitoare...

- E o fată deșteaptă și deși pare ciudat, acea Stela

a educat-o cum a știut și cum a putut. Important a fost


49 |

doar să o fac să mă accepte între cei cărora le poate

acorda încredere.

- Și cu mine cum a fost? De ce a fost de acord

să-mi arate agrafa?

- Cuvântul magic „mama” a făcut-o să-și deschidă

sufletul. Probabil fetele povesteau acolo despre familie și

„mama” era ceva ce-și doreau cu ardoare. Am zis

întâmplător ceva de genul „mama Ioanei o caută” și am

văzut reacția ei și am exploatat-o. Vă dați seama ce

suferință au copiii ăștia în sufletele lor?

- Doamne, dacă am găsi-o... poate o găsim și pe

Stela, cine știe ce mai pot păți fetele acolo... suspină

Dora.

- Doamnă, mai am o veste, interveni comisarul

Popa, colegii mei au făcut cercetări prin toată țara și au

găsit un sanatoriu de boli psihice, în apropierea Buzăului.

Se pare că a fost construit în curtea unui vechi conac care

acum e dezafectat. Dar, ar fi posibil ca să mai existe

clădirea veche. Eu sunt din Buzău, dar nu știu conacul.

Totuși, informația pare corectă. M-am gândit că veți dori

să mergeți și dumneavoastră, avem o mașină peste-o oră.

- Vai, vă mulțumesc, credeți c-am putea-o găsi pe

Ioana?

- Sincer, nu vreau să vă dau speranțe, dar este

posibil. Unul dintre inspectorii din zonă a avut acolo un

caz și mi-a povestit că sanatoriul este amplasat într-o

curte mare, plină de flori, înconjurată de un gard înalt, de

netrecut. Exact așa cum povestește Nuți. Dar, nu putem

ști până nu ajungem acolo. Unul dintre colegii mei s-a


50 |

dus acum să aducă un mandat și, bineînțeles, vom

colabora și cu poliția locală.

- Poate aflăm ceva și despre Nuți, cine știe dacă

n-o fi și ea căutată...

- A stat mulți ani acolo, practic, nu-și amintește

altă „casă”, deci, e greu de crezut c-o mai așteaptă

cineva, dar, nu este nimic exclus.


51 |

Fuga către nicăieri

Era aproape întuneric. Ioana se gândi c-o fi trecut

de ora unsprezece. Nu era obișnuită să stea așa târziu. De

obicei, dormea de pe la nouă jumătate. Acum, însă, avea

un plan. Urmărise ce se întâmplă prin curte și văzuse că

directoarea își parchează întotdeauna mașina în fața

pavilionului lor, la umbra unor tei înalți. Nu-și dădea

seama de ce n-o lăsa în parcarea amenajată în fața

sanatoriului, dar ei îi convenea de minune. După ce

directoarea pleca la biroul din clădirea nouă, prin curte

nu mai era nimeni. Atât ea, cât și Stela se puteau plimba

nestingherite. Rareori, tanti Ana le striga s-o mai ajute cu

câte ceva, dar nu se supăra dacă nu apăreau. Îi spusese

Stelei că vrea să urce în mașina directoarei și astfel să

poată părăsi incinta. Nu avea cum altfel, poarta era bine

păzită, iar gardurile înalte, mult prea înalte pentru ea.

- Bine, dar cum crezi că vei putea face așa ceva?

Crezi că n-o să te vadă? Și-apoi, cum vei coborî? Și

unde? Dacă parchează într-un garaj? Nu putem ști ce-i

afară... orașul mi se pare plin de capcane... Ioana, nu

vreau să pățești ceva, gândește-te bine ce vei face...

- Mă gândesc, dar, acum e important să trec de

porți.

- Ai curaj, Ioana, eu n-aș putea face asta... Deși-s

mai mare decât tine, n-aș pleca de aici în felul ăsta...

- Poate, dar pentru ca să reușesc, am nevoie de

tine. Nimeni nu trebuie să vadă că lipsesc. Sub niciun


52 |

motiv. Înțelegi? Spune-i la tanti Ana ce vrei tu, dar n-o

lăsa să vadă că nu-s aici. Nu trebuie să se dea alarma.

Bine?

- Fii fără grijă, am eu ac de cojocul ei. Numai să

nu se întâmple să te caute directoarea...

- De ce m-ar căuta? Nu m-a căutat în atâtea zile

de când m-a abandonat aici, nu m-o căuta chiar acum...

- Posibil, oricum, o duc eu cu vorba... Și-apoi,

te-ar putea căuta doar mâine dimineață, iar tu vei fi deja

în oraș.

- Stela, în ce oraș suntem?

- Crede-mă că nu știu. Am fost cu tanti Ana în

oraș când eram mai mică, acum vreo opt-nouă ani, dar

nu-mi mai amintesc mare lucru. De când am fost adusă

aici, ca și tine, cu forța, aici am rămas. Nuți era de vreun

an. Abia pornise în picioare și era lăsată singură aici.

Chiar m-am gândit de multe ori că sunt oameni fără

suflet care-și părăsesc copiii. Pe vremea aia nu era aici

decât tanti Ana, directoarea stătea numai în clădirea

nouă, atunci în construcție. Numai după vreo doi ani am

văzut-o pe aici. Mă privea cumva cu teamă sau bănuitor...

Am văzut în ochii ei ceva ca un fel de ură. Nu pot să-ți

spun de ce, pentru că, deși-mi părea cumva, straniu,

familiară, n-o cunoșteam. Și acum am un sentiment

ciudat în prezența ei. Cine știe ce ascunde...

- Stela, crede-mă, așa mică cum sunt, nu mă las.

Știu că părinții mei mă caută, sunt sigură de asta și voi

pleca de aici. Bineînțeles, o să vin cu ajutoare, cu poliția,

cu salvarea, cu nu știu cine, dar va ști tata și te vom lua

de aici. Nu te las, Stela, fii sigură, totul va fi bine.


53 |

- Ioana, Dumnezeu să te ajute. Eu mă voi duce să

stau la intrare, să văd dacă vine cineva. Tu fă ce crezi că

e bine. Sper să reușești...

- Bine. Ai făcut rost de pătură?

- Da, uite-o aici. E de pe patul meu. Ce faci cu ea?

- Știi că tanti Ana îi pune directoarei tot felul de

lucruri în mașină: alimente, flori, știu eu ce. De data asta,

o să pun eu o pătură, sub care mă voi ascunde și niște

flori deasupra. Am observat că nu caută niciodată în

mașină. Probabil se uită acasă ce-a „primit”. Sper să

reușesc și să nu mă vadă. De altfel, ce-mi poate face dacă

mă prinde? Mă bate. Și ce-i cu asta?

- Ioana, habar n-ai, n-ai fost bătută niciodată... Eu

știu ce-nseamnă bătaia... Am avut vânătăi de multe ori...

E drept că mă bătea tanti Ana, dar pusă de directoare...

- Lasă, nu te gândi la asta, vom reuși, vei vedea...

Becul chior de lângă ușă lăsa o lumină palidă care

alungea în mod nefiresc lucrurile din jur. Ioana își simți

inima palpitându-i de teamă. O creangă bătută de vânt o

făcu să se oprească și să privească neliniștită în jur. Părea

o mână descărnată care încerca să o prindă. Oftă. Își luă

inima în dinți și se gândi că niciun efort nu e prea mare

pentru a ajunge acasă. „Doamne, ce-ar zice mama, care

nu mă scăpa din ochi nicio clipă, dac-ar știi că am de

gând să plec singură, noaptea, prin oraș...” Păși încet,

încet pe aleea năpădită de buruieni. Avea noroc, iarba îi

estompa orice pas. Tocmai deschisese ușa mașinii când

auzi glasuri. Începu să tremure, dar intră totuși și se

ascunse sub pătura pregătită de Stela. Trase deasupra

florile și-ncercă să se liniștească. Ușa mașinii rămăsese


54 |

întredeschisă. Auzi cum cineva o trântește brutal, apoi nu

mai auzi nimic preț de câteva minute. Așteptă ca mașina

să se pună în mișcare, dar în jur continua să fie liniște.

Închise ochii. O văzu pe mama sa la bucătărie, pregătind

„ceva bun” și auzi în depărtare lătratul lui Rex. Dintr-o

dată, un claxon îi „sparse” imaginile și abia reuși să-și

înăbușe un strigăt. Realiză cu greu să era în mașina

directoarei, sub pătură și că aceasta, ajunsă la poartă

claxonează pentru ca portarul să-i deschidă. „Doamne,

ajută-mă să nu mai adorm!” se gândi fetița.

Mașina rula încet pe șoseaua destul de

aglomerată. Ioana nu vedea nimic. La un moment dat, se

opri. Se gândi c-ar fi bine să încerce să deslușească ceva.

Eventual să coboare la vreun stop, ca să nu ajungă în

garaj și să fie descoperită. Ridică un colț de pătură și

văzu în oglinda laterală că mașina oprise la o intersecție.

Deschise ușa și se lăsă să alunece pe trotuar. Se lovi la un

genunchi, dar nu băgă în seamă. În patru labe, se târî în

spatele unei bănci și urmări mașina. Se făcuse verde.

Directoarea porni, dar, după numai câțiva metri văzu ușa

deschisă, coborî și-o închise cu putere. Se auzi până la

Ioana: „A dracului ușă, se deschide singură, în mers”.

Doi bătrâni, care ajunseseră în dreptul mașinii o priviră

amuzați iar directoarea demară în trombă imediat ce se

făcu iar verde, însoțită de claxoanele celor ce fuseseră

obligați să aștepte în spate.

„Am scăpat” – gândi Ioana – „dar nu e gata. O

fetiță singură pe străzi poate trezi bănuieli. Trebuie să

găsesc un loc unde să stau până-n zori. Apoi, cu puțin

noroc, voi da un telefon acasă.”


55 |

*

„Doamne, în sfârșit acasă...” Magda gândise cu

voce tare. „Cum ar fi, ca acum să râd?” continuă gândul

căutându-și cheile. „Să râd? N-am mai râs de... de când

oare? Poate de la moartea... Sigur de atunci... Adică de

vreo... treisprezece ani... Atât să fi trecut? Ia să vedem...

Da, așa e, aveam doar douăzeciși doi de ani atunci când a

murit.”

Între timp, Magda intrase în casa mare și

confortabilă. Aprinse becul din hol și privi mobila stil,

din stejar. În capătul holului, exact lângă ușa bucătăriei,

ceasul vechi bătu ora opt. Lacrimi mari i se rostogoliră pe

obraz. Tot ceea ce era în jurul ei îi provoca suferință deși

pe toate și le dorise mai mult decât orice pe lume.

Lăsă poșeta pe măsuța din hol și intră în mica

debara-garderobă din stânga. Se schimbă în ceva comod,

apoi trecu în bucătărie și-și făcu un ceai. Aprinse doar o

veioză. Așa, într-un semiîntuneric cald și odihnitor,

închise ochii și văzu iar chipul mamei. Fusese extrem de

legată de mama ei. Tatăl, un om aspru și dur era mai tot

timpul plecat. „Serviciul” – motiva mama, dar nu credea

nici ea întotdeauna. Ele două împărțeau un apartament

modest într-o casă veche, din centrul orașului. Casa a fost

naționalizată, iar proprietarii de drept fuseseră lăsați să

locuiască pe mai departe în fosta lor casă, cu condiția să

se mulțumească cu un apartament mic. Așa ajunseseră

bunicii din partea mamei ei, chiriași în propriul lor

imobil. Locuiseră cu toții, cei doi bunici și mama Ica, așa


56 |

cum o numise Magda mai târziu, în două camere de la

etajul I. Două camere, o bucătărie și o baie. Nu după

multă vreme, cei doi plecară din lumea aceasta care

fusese atât de nedreaptă cu ei, iar fiica lor, Ica rămăsese

singură. Uneori, în nopțile lungi de iarnă, mama Ica

deschidea o cutie mare, de pantofi, ticsită de fotografii

și-i povestea fiicei copilăria ei fericită, într-o familie

grijulie și iubitoare.

După ce rămăsese singură, Ica se căsători în scurt

timp cu șeful ei, un om mai tânăr ca ea cu cinci ani, lipsit

de educație și de orice compasiune, dar care îi oferea o

oarecare siguranță prin apartenența lui politică la partidul

unic și prin relațiile pe care și le făcuse. Din păcate,

căsătoria fusese doar o amăgire, iar singura bucurie a

femeii fusese fiica ei, Magda, care se născuse exact în

ziua în care era aniversarea unui an de la căsătorie. În

lipsa unui soț și tată extrem de ocupat și preocupat de

orice altceva în afară de familie, cele două, mamă și fiică

ajunseseră să se înțeleagă mai mult decât perfect. Magda

beneficie de o educație aleasă și de toată atenția mamei,

care, de la nașterea ei, devenise, la insistențele soțului

său, casnică, deși terminase o facultate economică și se

descurca foarte bine în branșă.

Pur și simplu Magda fusese un copil fericit. Nu

simțise niciodată lipsa tatălui, deși acesta ajungea acasă

doar câteva zile pe lună. Apartamentul lor era plin de

voie bună și râsetele se auzeau mereu. Ica știa să se

bucure de viață și-o învățase și pe Magda să facă la fel.

Cu timpul, tatăl devenise un fel de musafir, de prezența

căruia se bucurau doar câteva ore lunar. Magda, ajunsă


57 |

între timp studentă la sociologie, înțelesese că acesta

locuia cu o altă femeie, deși mama nu-i spusese explicit.

Uneori se mira că acest lucru n-o interesa pe mama ei și

că părea să nici nu sufere din cauza unei căsnicii distruse,

dar îi fusese jenă, cu toată apropierea dintre ele, s-o

întrebe deschis ce simțea în legătură cu acest lucru.

Oricum, într-o seară, pe când se chinuia să adoarmă, auzi

o ceartă în camera de alături, din care înțelese, doar, că

mama ei nu vrea să divorțeze, chiar dacă soțul o va

abandona definitiv. Deși știa că mama ei era o femeie

profund religioasă, hotărârea i se păru prostească și se

gândi că a doua zi va fi absolut necesar să aibă o discuție

serioasă și să încerce să-i deschidă ochii. O căsnicie de

fațadă nu făcea bine nimănui, iar ea nu mai era un copil

care să nu priceapă adevărul.

„Numai că, a doua zi” – se auzi iar Magda

spunând – „întoarsă de la facultate, am aflat că mama nu

mai e.”

- Regret, domnișoară, îi spuse un polițist pe care-l

găsi în apartamentul lor, mama dumneavoastră s-a

sinucis.

- Cum? nu se poate! Protestase Magda

- Ba da, nu vă mint, se pare c-a luat o cutie

întreagă de somnifere. O să știm mai multe după

autopsie. N-aș fi vrut să aflați așa, dar nu am avut

încotro. Trebuia să vă spun adevărul.

- Autopsie? Nu se poate! Ce somnifere? Mama nu

lua somnifere. Trebuie să faceți ceva, vă rog să mă

ajutați!


58 |

- Nu mai am cu ce. Tatăl dumneavoastră a

autorizat autopsia, cutia cu somnifere s-a găsit alături,

totul pare clar.

- Tatăl meu? Unde e? Vreau să-i vorbesc.

- Nu știu unde e. A plecat. L-am auzit spunând

c-o să revină. O fi ocupat cu documentele. Nu știu nimic

altceva.

- Mama nu s-ar fi sinucis. Credea în Dumnezeu și

religia nu i-ar fi permis asta. Și-apoi, nu m-ar fi lăsat

niciodată singură. Nu! Nu cred!

Magda începu să plângă, apoi leșină. Polițistul

chemă o ambulanță care-o duse la spital. Stătu acolo

două zile fără să vadă pe cineva cunoscut. Apoi, apăru

tatăl ei, însoțit de o fată cam de aceeași vârstă cu ea. Fata

îi adusese niște haine de doliu și-o ajută să se îmbrace.

Nu întrebase nimic. Era încă sub efectul sedativelor.

Participă calmă la înmormântare fără să plângă, fără să

zică vreun cuvânt, fără să mai simtă ceva.

Acela fusese momentul în care Magda se rupsese

de ea însăși. Trăia, dar trăia viața altcuiva. Avea mereu

senzația că se privește de la distanță, că e un simplu

spectator în spectacolul vieții și că, la pauză, mama ei va

veni și-o va lua acasă.

După înmormântare, tatăl său o duse în casa în

care stătea el, cu femeia „aia” și cu fata care-l însoțise la

spital. Nu se opuse. Îl întrebă doar unde sunt lucrurile

mamei și amintirile lor. Tatăl, îi răspunse plictisit:

- Am aruncat toate vechiturile alea. Nu ți-ar fi

adus niciun beneficiu. Uită totul, ai șansa să începi o


59 |

nouă viață. Nu are niciun rost să te gândești la trecut.

Dacă Ica te-ar fi iubit nu ar fi făcut așa ceva

Magda nu-i răspunse, dar din acel moment știu.

Dacă până atunci îi fusese indiferent, acum începuse să

experimenteze un nou sentiment: ura. Începu să-l urască

cu toată ființa ei și-și jură că va trăi doar ca să răzbune

moartea mamei și să-i facă lui cele mai negre zile

posibile. Își aminti că-și spusese în gând: „Am să te

distrug, «tată». Nu știu cum, dar îți promit că o s-o fac.”

După o noapte albă, Magda alergă a doua zi, la

prima oră „acasă”. Încercă să descuie, dar cheia nu se

mai potrivea. Sună. După câteva secunde în ușă apăru o

femeie tânără, dar neîngrijită care-o întrebă ce dorește.

- Știți, eu sunt... am stat aici și... nu mai putu

continua... apăsarea ultimelor zile își spuse cuvântul și

fata izbucni în plâns.

- Îmi pare rău, am auzit de mama ta...

- Tata a luat absolut tot? N-a rămas nimic? Nici

măcar din întâmplare?

- Ne-a lăsat nouă mobila. În rest, a luat tot. Părea

devastat...

„Da, continuă Magda firul amintirilor, atât de

devastat, încât după o săptămână s-a căsătorit cu «aia».

Am stat trei ani împreună cu tata și familia lui și-am

suportat... O, Doamne, chiar învățasem să fiu

«cenușăreasa» casei. Deși, ca să fiu sinceră, nu mă punea

nimeni să fac nimic și nici nu mă deranjau cu nimic. Nu.

Era dureros, fiindcă eram complet ignorată. Cu toții

vorbeau ca și cum n-aș fi fost de față, ca și cum n-aș fi

existat. Și asta n-ar fi fost nimic. Dar trebuia să văd și să


60 |

aud cum tatăl meu, cel care ne ignorase atâția ani, pe

mine și pe mama, se comporta ireproșabil cu soția sa și-și

iubea enorm fiica despre care am descoperit că e doar cu

un an mai mică decât mine, ceea ce-nsemna că «el» n-o

iubise pe mama niciodată.”

Magda era numită de toți ai casei „orfana”.

Uneori avea impresia că ceilalți nici nu-și mai amintesc

numele ei real. Până și ea se obișnuise cu asta. Era un

prenume la fel de bun ca oricare altul. Obișnuia să se

liniștească spunându-și că fiecare om are un apelativ doar

pentru ca să se știe despre cine e vorba și că nu are nicio

însemnătate cum ești identificat de ceilalți.

Totuși, suferea. Singurătatea o copleșea. Seara,

înainte de culcare, stătea cu ochii pironiți în tavan și își

imagina tot felul de scenarii, care mai de care mai

complicate, prin care să-l facă pe tatăl ei să sufere. Să-l

doară așa cum o durea pe ea și cum, desigur, a durut-o și

pe mama ei.

Atunci când un bărbat șarmant, elegant, tânăr și

frumos începu să se arate interesat de ea, Magda nu

rezistă tentației și se abandonă în brațele acestuia. Idila

începuse bine, părea că dragostea o va salva și-și va putea

relua viața.

„Din păcate, n-a ieșit bine deloc, deși mă

consideram o fată deșteaptă și eram prima la facultate,

m-am comportat ca o proastă. Nu m-am lăsat până când

nu am mai primit o palmă de la viață. Nu mai era mult

și-mi pierdeam întreaga credibilitate și postul câștigat

prin muncă. Norocul meu c-am avut o idee bună. Nici nu

se rezolvase încă și-a urmat accidentul. Apoi, pentru ca


61 |

totul să fie complet, era cât pe ce să rămân pe drumuri.

Săracă, ca întotdeauna, dar, de data asta mai săracă și în

sentimente... ”

*

Mașinile se opriră la poartă, iar comisarul Popa

ieși să stea de vorbă cu portarul. Deși i se arătaseră

legitimațiile și mandatul de percheziție, acesta nu cuteza

să le deschidă, spunând că el e un simplu angajat și vrea

să-și păstreze postul, dar că o va suna pe directoare acasă.

Așteptarea se prelungea, directoarea nu era de

găsit, așa că, șeful poliției locale îi comunică portarului

că dacă nu le permite în cinci minute accesul, vor sparge

poarta. Temător, acesta se conformă.

- Unde e pavilionul vechi? întrebă comisarul

Popa.

- Mergeți în stânga, veți vedea un stâlp de lemn

cu un bec. Acolo, în spate e intrarea, dar nu e nimeni

acolo acum. Femeia de serviciu mai stă pe acolo, are și

niște magazii, dar acum e plecată.

- Bine, mulțumim. Și, stai liniștit, nu ai nicio

vină, avem toate actele necesare.

- Totuși, ce căutați?

- Să facem dreptate... mormăi unul dintre

polițiștii mai tineri care, de când auzise povestea, era

extrem de indignat că „în zilele noastre mai pot fi răpiți

copiii din curte”.


62 |

Dora coborî din mașină exact în fața intrării și-i

șopti comisarului Popa c-ar fi bine s-o caute ea pe Stela

pentru a nu o speria.

- Bine, mergeți, dacă n-o găsiți în zece minute,

intrăm noi.

Dora luă o lanternă puternică de la unul dintre

polițiști și intră în clădirea ce părea gata-gata să se

dărâme. Ușa scârțâi sinistru. Era grea, susținută de un arc

mare, ce n-o lăsa să se trântească. Nu se opri la parter. Nu

știa de ce, dar simțea să trebuie să caute la etaj.

Nici Stela nu dormea. Se gândea la Ioana. Dacă

până acum n-o adusese nimeni de urechi înapoi, probabil

că reușise. Regretă că nu plecase cu ea. Poate împreună

s-ar fi descurcat mai ușor. Și-apoi, ea era mai mare, nu

trezea suspiciuni chiar dacă ar fi fost văzută pe stradă

singură. Totuși, era important ca s-o „acopere” pe Ioana,

pentru ca să n-o caute nimeni nici mâine, să-i dea răgaz

să-și găsească familia.

Auzi o mașină în curte și se sperie. Privi prin

ochiul murdar de fereastră. Nu, nu era mașina directoarei.

Erau alte două mașini care opriseră exact în fața ușii. Nu

vedea bine dar avu senzația că noii veniți intră în clădire.

„Cine să fie?” gândi cu voce tare. „Dar dacă o caută pe

Ioana? Poate că mama ei a reclamat la poliție dispariția

fetei și acum poliția a venit aici. Bine, dar cum de

nimeriseră? Hai, mai bine, să ies pe coridor, să mă

ascund și să urmăresc ce se întâmplă...”

Ieși tiptil și se ascunse în spatele unui corp de

dulap așezat pe coridor exact într-un colț extrem de

întunecos. Oricum era beznă, dar în colțul acela chiar nu


63 |

se vedea nimic. Nu așteptă prea mult. Auzi pași pe scări

și văzu o lumină puternică. Cineva urca cu o lanternă în

mână. Stela nu vedea decât o siluetă, lumina lanternei era

prea puternică. Deoadată tresări uimită, deoarece, din

spatele lanternei auzi o voce subțire de femeie strigând-o:

- Stela! Ioana, sunteți aici? Nu vă temeți, sunt eu,

Dora!

Stela înțelese din prima clipă: era mama Ioanei,

așa că se hotărî să iasă din ascunzătoare:

- Sunt aici, doamnă, sunteți singură?

- Stela? Unde-i Ioana? Ioana! strigă Dora, vino la

mama!

- Doamnă, Ioana nu mai e aici...

- Cum nu mai e? Ce s-a întâmplat? Unde e?

- Doamnă, vă spun totul, liniștiți-vă, Ioana n-a

pățit nimic, a plecat... haideți să vă povestesc... A făcut

un plan. Zicea că trebuie să ajungă la un telefon să vă

anunțe, că precis sunteți îngrijorați și-o căutați. M-aș fi

dus cu ea, dar a zis să stau aici, s-o „acopăr”, să nu se afle

curând că lipsește, pentru ca să n-o caute directoarea cu

poliția. Ioanei îi era teamă de directoare, nu voia să mai

dea ochii cu ea.

- Cum a plecat? Am văzut că sunt ziduri înalte și

poarta păzită... Și când a plecat?

- S-a urcat în mașina directoarei, s-a ascuns sub o

pătură, în spate și a ieșit simplu pe poartă. Mai departe nu

știu, dar sigur s-a descurcat dacă n-a adus-o încă înapoi.

- Vrei să spui că acum, în acest moment e singură

pe străzi...


64 |

- Da, e singură, dar e curajoasă și isteață. O să

vedeți că va reuși.

- O, Doamne, dacă ajungeam cu vreo oră înainte,

acum era în siguranță. O să-i rog pe polițiști s-o caute.

- Doamna Dora, dacă vede vreun polițist se

ascunde. Mai bine așteptați să vă dea telefon. Zicea că

știe numărul de mobil și că va suna dimineață... E mai

bine, credeți-mă!

Dora ridică lanterna spre tavan pentru ca să-i nu-i

dea fetei lumina în ochi, apoi o luă de mână:

- Vino, mergem în curte, locul ăsta e sinistru,

discutăm acolo. Să nu te sperii, jos sunt mai mulți

polițiști și soțul meu. Polițiștii o așteaptă pe directoare

pentru o percheziție. Trebuie să aflăm câte ceva despre

Nuți.

- Nuți? O cunoașteți pe Nuți? O, Doamne, nu

credeam s-o mai văd vreodată, Nuți e ca și sora mea, am

crescut-o de la un an. Unde e? E bine? Mi-au spus c-a

adoptat-o o familie.

- E bine, stai liniștită. E în siguranță dar îi e dor de

tine. I-am promis că te duc la ea. Nu știi nimic de familia

fetiței?

- De fapt, cam știu ceva. Stau de mult timp aici

și-am avut timp să mă „adaptez”. Am căutat prin

dulapurile cu acte acum vreo doi ani și-am găsit un dosar

pe care scria „Ana Panciu”. Am presupus că „Nuți” vine

de la „Ana”, așa că, l-am luat în pod să-l citesc pe

îndelete. Era acolo un certificat de naștere în copie, o

fotografie și o adresă din Buzău. Numele mamei era

Magda Panciu iar la tată era o liniuță. N-am înțeles de ce.


65 |

Oricum, femeia aia nu i-a dat nicio șansă Nuțicăi, a

lăsat-o închisă într-o asemenea cușcă atâția ani.

- Vom verifica, Stela, poliția a intrat acum pe rol

iar cei care v-au făcut acest rău vor plăti...

- Doamna Dora, vom putea merge la școală?

- Nu ați fost la școală?

- Nicio zi. Din fericire am găsit multe cărți în pod

și am citit foarte mult, dar... tare mi-ar plăcea să merg la

școală cu copiii... să am colegi, să învăț...

Între timp, ajunseseră în curte. Una dintre polițiste

se apropie și-i spuse blând Stelei:

- Gata, s-a terminat, vino, mergem la un cămin,

faci o baie, mănânci, te odihnești și apoi, mâine pleci la

București s-o întâlnești pe Nuți.

- Du-te, Stela, spuse blând Dora, totul va fi bine...

Îți promit că de azi înainte voi avea grijă să nu-ți

lipsească nimic.

Stela plecă împreună cu polițista, iar Dora se

grăbi să-i pună pe toți la curent cu noutățile. Între timp,

apăru paznicul de noapte, care numai pază nu făcuse,

deoarece fusese găsit dormind într-o cameră din clădirea

nouă. Ba mai mult, duhnea a băutură de la o poștă.

Polițiștii îi arătară mandatul de percheziție și,

considerându-se că erau îndeplinite toate cerințele legale,

paznicul fiind reprezentantul – la acea oră – a instituției,

porniră căutarea în clădirea veche.


66 |

Salvarea

Exact în fața băncii după care stătea ascunsă

Ioana opri un autobuz pe laterala căruia scria mare

„GARĂ”. Cunoștea cuvântul, așa că-l citi rapid. Tot

rapid se gândi că în gară, într-o sală de așteptare cu multă

lume s-ar putea așeza lângă vreo familie, iar trecătorii ar

crede că e cu ei. Zis și făcut. Alergă către autobuz și urcă

o dată cu o femeie care ducea de mână o fetiță. Nimeni

nu o privi. Toți crezură că e împreună cu ele. „Se pare că

planul meu funcționează – gândi Ioana – norocul meu

c-am fost cu tata la gară când venea mama de la

conferință, de la Viena. Altfel, nu m-aș fi gândit. Numai

de n-ar coborî doamna de lângă mine înainte de gară...

Oricum, habar n-am cum o să știu că e gara... Ba da, e

simplu: e ultima stație. Sigur e ultima stație, de-asta scrie

pe autobuz doar «gară», nu merge mai departe.”

Șoferul puse o frână bruscă și Ioana se simți

aruncată în față peste o geantă de voiaj lăsată pe interval.

Nu căzu deoarece în ultimul moment fusese prinsă de un

călător care o ajută să se redreseze și apoi i se adresă

femeii cu fetița:

- Poftiți, doamnă, stați pe locul meu, e greu în

picioare cu doi copii...

Ioana îngheță așteptând răspunsul, dar femeia

mulțumi simplu și se așeză, luând-o pe fetiță în brațe.

Pentru a păstra aparențele se apropie și Ioana și se ținu cu


67 |

mâna de scaunul pe care stătea femeia. Curând observă

că nimeni n-o mai privea și se liniști.

Urmară vreo trei-patru stații în care nu mai urcă

nimeni. Coborau mereu alți și alți pasageri, care se

îndreptau grăbiți spre case. Femeia rămânea la locul ei,

ceea ce-o bucura pe Ioana.

Prin fereastra din dreapta, Ioana văzu o clădire

mare, luminată puternic și presupuse că e gara. Mașina

opri și Ioana văzu cu coada ochiului cum femeia se ridică

și se apropie de ușă. După ce coborâse toată lumea,

coborî și Ioana, încercând să meargă în imediata

apropiere a femeii. Aceasta o luă spre holul gării, așa că

Ioana făcu la fel. Intră și văzu în dreapta o sală de

așteptare. Se apropie încet și deschise ușa mare, cu sticlă,

prin care se vedeau călătorii obosiți dormitând pe scaune.

Ochi din ușă o familie de tineri cu doi copii mici și se

așeză pe scaunul de alături. „Numai de nu m-ar întreba

nimeni, nimic – se gândi Ioana – poate am noroc și scap.

Cât o fi ceasul? O mai fi mult până-n zori?”

Tinerii povesteau despre tren, călătorie și bagaje.

Ioana înțelese că nu vor pleca decât dimineață, deoarece

pierduseră legătura, așa că adormi liniștită. Nu va rămâne

singură.

Visă un lac albastru și limpede pe fundul căruia

se vedeau pietre albe strălucitoare. La orizont, lacul se

contopea cu cerul la fel de albastru, senin și limpede,

netulburat de niciun nor.

Ea stătea pe mal și se juca cu Rex. Se tăvăleau

amândoi în iarba de un verde intens și alergau după o

minge mare, roșie cu pete albe, ca de dalmațian.


68 |

Ioana privea mereu înspre lac, așteptând ca

părinții să se întoarcă. Îi vedea pe malul celălalt,

culegând fructe și se gândea că regretă că n-a plecat cu

ei. La un moment dat, văzu cum mama flutură mâinile

către ea și-i răspunse la fel. Urmări cu bucurie cum se

urcă amândoi într-o barcă cu motor și se gândi că în

maxim cinci minute vor fi lângă ea. Merele roșii se vor

rostogoli prin iarbă și vor mușca cu toții cu nesaț din

miezul auriu. Simțea deja, gustul dulce-acrișor...

- Ce faci aici? Te-ai rătăcit? Cu cine ai venit în

gară?

Ioana auzi ceva dar nu reacționă. O mână mare, o

scutură ușor...

- Hei, fetițo, trezește-te!

- M-am trezit... bângui Ioana deschizând încet

ochii...

Apoi, realiză unde se găsește, își aminti totul și

continuă repede:

- Vai, mă așteaptă mama... și dădu să o

zbughească spre ușa mare care dădea spre oraș.

- Stai, nu te grăbi, spuse omul de lângă ea

prinzând-o de braț. Te conduc până acasă.

Ioana se temu pentru început, dar apoi se gândi că

ar trebui să profite de bunăvoința acestui om și zise

serios:

- Cine sunteți? Mama nu mă lasă să vorbesc cu

străinii...

- Dar să dormi în gară te lasă? vocea bărbatului

sună cumva șăgalnic...


69 |

- N-am dormit în gară, acum am intrat,

jucându-mă cu niște prieteni... nu dormeam, mă

prefăceam doar...

- Uite că păpușa știe să mintă... Totuși, ești

îmbrăcată cu haine scumpe, chiar dacă-s murdare, ceea

ce mă face să cred că nu ai mai trecut de mult pe acasă,

dar ai o familie înstărită. Așa e?

- Dacă vreți să vă răspund, aștept să-mi spuneți

cine sunteți.

- Eu? Sunt profesor pensionar. Tocmai m-am

întors de la băi de la Covasna și eram în drum spre

autobuz când te-am văzut. Cum sunt obișnuit să am grijă

de copii, m-am oprit să văd ce-i cu tine. Nu ai de ce să te

temi. Nu-ți fac niciun rău. Te pot ajuta cu ceva?

- Păi...

Ioana ezită. Sigur c-ar putea-o ajuta, dar... să aibă

încredere sau nu? Mai bine, nu! Sau... Da! Ioana avu o

idee...

- Vă mulțumesc, mă descurc singură... Dar, dacă

ați vrea să-mi permiteți să dau un telefon... m-ați ajuta

foarte mult...

- Desigur, mergem la mine acasă, soția mea îți dă

ceva de mâncare și poți da telefon unde vrei...

- Nu merg niciunde. Nu vă cunosc și nu vreau să

merg!

- Iar începi? Ce vrei să faci singură pe străzi?

Uite, o să-ți demonstrez că mă cunoaște toată lumea...

Vino, să ieșim către parcare...

Ioana acceptă. Nu prea știa ce-ar mai putea face.

Ieșiră împreună. Domnul acela avusese dreptate, toată


70 |

lumea părea să-l cunoască. Îl salutară câțiva angajați

de-ai C.F.R.-ului, apoi, o doamnă îl întrebă cum a fost la

băi și se oferi să-l ducă acasă cu mașina. „Merg în

aceeași direcție, domnule profesor!” completă doamna.

Ioana era confuză. Tot ceea ce-o învățase mama ei se

ducea de râpă dacă pleca cu acel domn, dar zilele astea

nu mai fuseseră normale, așa că își călcă pe inimă și

acceptă invitația dumnealui. Era murdară, flămândă și

obosită.

- Monica, strigă domnul profesor, îți mulțumesc

pentru oferta ta generoasă. Uite, sunt cu o nepoțică, dacă

ne duci și pe noi îți vom rămâne recunoscători...

- Cum să nu, haideți să vă pun bagajul în mașină.

Domnișoara nu are bagaje?

- Tocmai le-a pierdut, glumi profesorul.

- A venit singurică? mai întrebă fata.

- Da, nici nu știam că vine, ne-am întâlnit în gară,

spuse iar profesorul.

„Uite că nu numai eu știu să mint” se gândi Ioana.

Apoi, se hotărî să profite de faptul că fata îl cunoștea și să

se intereseze cu cine are de-a face:

- Domnișoară, i-ați fost elevă unchiului meu?

- Din păcate, nu. Dar am fost colegă cu Marius.

Apropo, ce mai face Marius, domnule Docea?

- Bine, a terminat și cu examenul de titularizare,

acum e profesor „cu normă întreagă” la un liceu din

capitală. Păcat, doar, că nu s-a însurat încă.

- Ei, mai are timp... De ce să se grăbească?

- Da, o fi având el timp, dar noi ne-am bucura să

avem nepoți...


71 |

- Așa, voiam să vă întreb... Fetița asta de-a cui

este?

- A, e nepoata cumnatei mele, știi, sora soției...

- O știu, doamna Bucur, de la Pitești...

- Exact.

- Cum o cheamă pe nepoțică?

- Spune-i doamnei cum te cheamă, se întoarse

spre Ioana domnul Docea... Doar ești o persoană extrem

de vorbăreață...

- Mda, dar acum sunt obosită... mormăi Ioana.

Apoi, continuă: Ioana mă cheamă.

- Frumos nume... Stai mult la Buzău?

- Sper că nu. Aștept să mă ia părinții...

- A, vin după tine? Bun atunci. Vezi că doamna

Docea face cel mai bun chec cu lămâie din lume, poate ai

norocul să-l guști.

- Nu mi-ar prinde rău... Chiar mi-e tare foame.

Mașina opri în fața unei case vechi dar bine

îngrijite, pe o stradă lăturalnică.

- Gata, am ajuns! Salutări doamnei! Și dacă

vorbiți cu Marius, spuneți-i că abia aștept să-l întâlnesc

și-i doresc succes.

- Mulțumesc, Monica! O să-i spun! O zi frumoasă

și toate cele bune alor tăi!

Ioana stătea pe trotuar împreună cu domnul Docea

privind în lungul străzii, după mașina Monicăi. Poarta se

deschise ușor și Ioana văzu o femeie micuță, slăbuță, cu

niște ochi mari, aproape negri, privind-o mirată.

- Bine-ai venit, Neluțu! Cine-i fata?


72 |

- Bine te-am găsit! Habar n-am dragă, am

găsit-o în gară...

- Cum... ai găsit-o? Doar nu-i obiect sau pui de

mâță... E un copil...

- Da, un copil care are nevoie de ajutorul nostru...

- Atunci, hai în casă, domnișoară, să vedem ce

putem face...

- Mulțumesc, doamnă, știți, mă cam temeam, dar

văzându-vă mi-a venit inima la loc.

- Auzi Neluțu că se temea de tine... Și nici măcar

nu i-ai dat note... Ce s-a întâmplat, fetito? Te-ai rătăcit?

- Cam așa ceva... Mă cheamă Ioana și sunt din

București. Am fost adusă cu forța în acest oraș pe

care-am auzit în mașină că-l cheamă Buzău și ținută tot

cu forța într-o casă părăsită...

- O, telenovelă, ce mai! Bine, hai să te speli și să

mănânci apoi îmi spui totul de la capăt.

- Doamnă, aș putea să-i dau un telefon mamei?

Probabil că e foarte îngrijorată...

- Cum să nu... Telefonul e pe măsuța din hol.

Sună liniștită. Eu pun ceva de mâncare că știu sigur că

amândurora vă e foame și nici eu n-am mâncat încă...

Și-apoi, întorcându-se către soțul ei comentă: Neluțu,

n-am mai întâlnit un asemenea copil... sunt destui oameni

maturi care nu știu să vorbească atât de coerent...

- Am remarcat și eu, răspunse profesorul, probabil

de aici i se trag necazurile. Geniile sunt vânate, nu știi?

Ioana nu mai ascultă discuția celor doi. Alergă în

hol.Pur și simplu nu-i venea să creadă. Chiar să se fi

terminat calvarul ei? Cu mâinile tremurânde formă


73 |

numărul. Ascultă cum telefonul sună la celălalt capăt...

Sună? Sună! „Hai, mamă, răspunde... te rog!”

- Sună? întrebă doamna Docea trecând către

bucătărie cu o față de masă în mână...

- Sună, dar nu răspunde nimeni răspunse Ioana

dezamăgită...

- Poate n-o avea semnal... Sau o fi închis...

- Nu, sună bine, adică, nu-mi dă mesaje de niciun

fel...

- Hai, vino la masă. Mai încerci după aceea.

- Mulțumesc, dar... nici nu mai pot mânca. Mă

simt distrusă. Speram că ține telefonul aproape, că mă

caută, că mă așteaptă. Poate... m-au uitat... poate... nici

nu se mai gândesc la mine...

- Vai, copilă mică ce ești... cum poți gândi așa?

Sunt sigură că sunt disperați să te găsească. Să știi de la

mine că părinții nu-și uită copiii niciodată.

Ioana plecă să se spele pe mâini și-și ascunse o

lacrimă coborâtă din zilele mult prea grele îndurate în

ultima vreme. Până acum își dorise cu ardoare să ajungă

la un telefon. Credea că asta va fi de-ajuns. Acum, nu

mai era sigură de nimic și, parcă, nu mai putea lupta. Se

simțea înfrântă.

În bucătărie, doamna Docea îl interoga pe soțul ei,

îngrijorată de soarta fetiței:

- Neluțu, ce știi de fata asta?

- Nimic, chiar nimic nu știu, draga mea, am

văzut-o singură în gară și m-am gândit s-o ajut, să nu

încapă pe mâna nu știu cărui șarlatan.

- Pare o fetiță educată...


74 |

- Așa pare, o s-o întrebăm ce și cum...

- N-ai auzit? A zis c-a fost răpită... Poate intrăm

în ceva încurcături.

- Poate, dar merită dac-am salvat un copil.

- Așa e, tu întotdeauna vrei să salvezi pe toată

lumea.

- Mihaela, crede-mă, nici nu m-am gândit s-o las

acolo. Un copil de vârsta ei n-are nicio șansă pe străzi.

- Nu sunt un copil al străzii, domnule profesor,

interveni Ioana care intrase în bucătărie în acel moment.

- Știu, Ioana, îi spuneam soției mele că ți-ar fi fost

greu pe străzi și, mai ales, c-ai fi putut încăpea pe mâini

rele... De-asta te-am rugat să mă însoțești acasă. Rămâi

aici până-ți găsim părinții...

- Vă mulțumesc... Nu vă deranjez? N-aș dori să

fiu o povară...

- Cum să deranjezi? Casa noastră e pustie de când

suntem numai noi doi, ne bucurăm să avem pe cineva...

zâmbi cald doamna Mihaela. Da, chiar ne bucurăm.

Parca-ai fi cu adevărat nepoata noastră. Dar, lasă vorba și

mănâncă. Sigur ți-e foame.

- Ce-i drept, n-am mâncat de ieri. Și atunci,

de-abia am primit un colț de pâine. Era greu în conac.

- Conac?

- Da, am fost dusă la un conac vechi, părăsit. Vă

povestesc imediat...

Ioana le povesti despre lumea plină de fericire și

dragoste din care fusese smulsă atât de brutal și despre

cea în care nimerise fără voia ei: o lume cum nu și-ar fi

închipuit că există, rece, rea și plină de durere.


75 |

Doamna Mihaela nu-și putu ascunde o lacrimă

atunci când îi promise Ioanei că nimic nu i se va mai

întâmpla, deoarece acum e sub ocrotirea lor, a familiei

Docea.

*

Soții Doinescu așteptau iar în biroul comisarului

Popa. Directoarea fusese adusă la secția de poliție și

acum era interogată, iar cei doi așteptau să afle amănunte

despre fetița lor. Dora scăpă geanta din mână și telefonul

căzu pe covor. Îl ridică și spuse cu uimire:

- Uite, am un apel pierdut... Cine m-o fi sunat?

- Nu știi numărul?

- Nu, e unul de fix. Și e de aici, din oraș.

- Serios? Păi, sună tu, poate e ceva important.

- Așa e, voi suna imediat. Mai știi? poate e ceva

despre Ioana...

- Ce e? Sună?

- Da, sună! Nu răspunde nimeni, voi încerca mai

târziu din nou.

Ușa se deschise încet și comisarul Popa intră în

birou. Părea destul de abătut, semn că interogatoriul nu

avusese rezultatul scontat:

- Nu știe nimic despre Ioana. A ținut-o acolo ca

să-i facă un serviciu unui vechi prieten. Ceea ce-am aflat

e că, de fapt, nu doamna Stan e cea care a pus să fie

răpită, ci tatăl natural, Stan Vlad. E plecat în străinătate

numai pentru soție. De fapt, pare să fie prin zonă. Mâine

vom pune totul cap la cap. Ce-ați zice, doamna doctor,


76 |

dacă mama chiar ar iubi fetița și-ar regreta că n-o are cu

ea?

- Serios? Nu pot crede! Ea zicea, la naștere, că n-o

vrea...

- Știu, dar dacă era obligată de soț?

- Doamne, așa de tare să mă fi înșelat?

- O să vedem. Deocamdată am aflat totul despre

Nuți și Stela. E absolut incredibil ce femeie oribilă poate

fi această directoare. Părea o femeie sensibilă și educată.

Asta până când a recunoscut. Nuți e fiica ei. După ce

medicul i-a spus că fata are ceva probleme de sănătate,

nefiind nici căsătorită, s-a gândit s-o abandoneze într-un

orfelinat. Până la urmă, a dus-o la sanatoriul unde tocmai

fusese numită directoare deși avea numai vreo

douăzecișicinci de ani și a abandonat-o într-o aripă

nefolosită, în îngrijirea unei femei simple, de la țară,

căreia i-a fost milă de fetiță...

- Tanti Ana...

- Exact.

- De ce n-a spus nimănui?

- S-a temut. Serviciul ăla era singura ei

posibilitate de a se întreține, nu-și permitea să-l piardă.

- Am înțeles... zise Dora, și tatăl?

- Ei, aici e și mai ciudat... Tatăl e... domnul Stan.

De altfel e și singurul care știa de existența fetei într-o

asemenea „cameră”. A fost destul de greu să descopăr

asta, deoarece Magda a înregistrat-o pe Nuți cu numele

de fată al mamei sale: Panciu.

- Domnul Stan? De-asta directoarea i-a făcut

acum acest serviciu...


77 |

- Da, se pare că la insistențele soției, domnul Stan

i-a promis că află unde e fiica lor și face tot posibilul s-o

ducă acasă. Numai că, nu avea de gând să facă asta, ci s-o

ducă pe Nuți, astfel ca soția să abandoneze singură ideea.

- Pentru toate astea nu avea nevoie de Ioana... De

ce-a răpit-o?

- I-a spus directoarei că n-a vrut decât s-o vadă,

dar fata a vrut să strige și atunci a fost obligat să-i pună la

nas batista cu cloroform...

- Pe care o avea întâmplător în buzunar...

completă cu sarcasm Dora.

- Cam așa ceva... Omul venise cu un scop, dar

nu-l știm încă.

- Totuși, de ce-a dorit ca Ioana să nu meargă

acasă împreună cu fratele ei geamăn?

- Aici pot să vă răspund. Atunci când s-a născut

Nuți, părinții au sesizat că e ceva în neregulă cu ea.

Medicii le-au spus că ar putea fi ceva ereditar, provenit

din familia tatălui. Cum, necum, lui Stan i-a intrat în cap

că gena se poate transmite numai fetelor, de-asta nu mai

voia o fată sub niciun motiv.

- A, înțeleg acum... Și-a obligat-o pe soție să zică

ea că n-o vrea...

- Exact. La început i-a insuflat doar ideea, apoi a

obligat-o. Oricum, femeia habar n-are că soțul ei mai are

o fetiță.

- Și-atunci, de ce fusese internată mereu pe la

psihiatrie?

- Soțul făcea ca ea să pară dezaxată. Le spunea

doctorilor tot felul de povești și era credibil.


78 |

- Săraca femeie, suspină Dora. Și eu am crezut-o

fără suflet.

- Știți că vrea s-o crească pe Nuți deși știe acum

că nu e fata ei?

- Serios? Înseamnă că are suflet bun...

- Da, ba mai mult, mi-a promis că Ioana nu va

afla că e înfiată. Nu vrea s-o necăjească.

- O, asta mă bucură. Mă temeam de reacția ei. E

încă mică.

- Eu cred – interveni Eric – că ar fi mai bine să-i

spunem. Să știe de la noi. Acum avem și ocazia. Va

înțelege, e o fată deșteaptă.

- Nu mă amestec, spuse comisarul, dar și eu cred

că e mai bine. Cu oameni ca directoarea și Stan vă puteți

aștepta la orice.

- Pe Stan l-ați găsit?

- Da, l-a dat de gol directoarea. Acum e un

echipaj la locuința sa provizorie. Va avea de dat niște

explicații și este cert că va plăti multe dintre oalele

sparte.

- Bine, dar Stela? Cu ea ce e? Cum a ajuns acolo?

- E o altă poveste tristă. Directoarea a avut o soră

cam de aceeași vârstă cu ea. Soră după tată. La un

moment dat, a avut loc un accident stupid în care și-au

pierdut viața atât ambii ei părinți, cât și soțul iar biata

femeie a ajuns cu nervii la pământ. Rămăseseră ele două

și fetița. O, am uitat să vă spun: sora Magdei avea o

fetiță... Casa în care au crescut amândouă i-a rămas

surorii iar Magda s-a simțit, probabil, iarăși „pe din

afară”. Se pare că ea nu a suferit prea mult după tatăl său,


79 |

dar sora ei s-a sinucis la nici două luni după întâmplare

iar casa i-a revenit în totalitate fiicei acesteia, Stela, așa

cum era stipulat de bunic într-un testament valabil. Tot

acolo mai scria că dacă nu va mai fi niciun membru al

familiei pe linia lor, moștenirea va reveni fiicei ginerelui

din prima căsătorie, adică aceeași „directoare”. De când a

citit paragraful respectiv nu s-a mai gândit decât cum să

facă să pună mâna pe avere.

- Chiar oribilă femeie... nu se putu abține Dora.

- Da. Ocazia a venit într-o seară când la sanatoriu

a murit o fetiță care nu avea familie, cu vârsta

aproximativ egală cu a Stelei. Cum nu era nimeni prin

preajmă, a învelit cadavrul într-o pătură și l-a dus acasă la

ea, cu mașina proprie. Apoi, a chemat salvarea și și-a

declarat nepoata moartă, urmărind să-și recupereze casa.

La autopsie s-a confirmat o afecțiune congenitală

cardiacă, așa că nu au existat suspiciuni. Nimeni nu a

bănuit nimic. Nici la sanatoriu nu au existat probleme.

Personalul a fost informat că fetița a fost luată acasă de o

familie care urma s-o adopte. Pe Stela a dus-o la

sanatoriu, în clădirea veche și a „cazat”-o în aceeași

cameră cu Nuți. Stela avea cam trei ani, dar era foarte

inimoasă și responsabilă. S-a dedicat creșterii copilei pe

care-o vedea neajutorată. Restul îl știți.

- Da. Știm. Directoarea s-a bucurat de averea

rămasă numai a ei...

- Exact. Și mai mult, a reînceput idila cu iubitul

din tinerețe...

- Stan Vlad...

- Corect.


80 |

- Ajutându-l să distrugă încă două familii. Pe a lui

și pe a noastră.

- S-ar putea ca ea să fi fost și creierul... Iar el doar

o unealtă.

Cei trei tăcură. Fiecare trăia drama celor două fete

în tăcere. La un moment dat, Eric sparse tăcerea:

- Domnule comisar, am uitat, soția mea a primit

un telefon din oraș, de pe fix, dar n-a răspuns deoarece

aparatul era în geantă și nu l-a auzit. Nu cunoaștem

numărul, ce credeți c-ar putea fi? Am încercat să sunăm

adineauri, dar nu ne-a mai răspuns nimeni.

- Haideți să aflăm! Sunăm la numărul respectiv și

„misterul” se risipește.

- M-am gândit c-o fi prea târziu acum, s-o las pe

dimineață, explică Dora.

- Mai bine sunăm acum. Poate e ceva ce ne

interesează. Spuneți-mi, vă rog, numărul, sun eu.

Dora se conformă iar comisarul formă numărul și

așteptă. După câteva secunde, se auzi un „alo” slab.

- Bună seara, îmi cer scuze pentru că vă sun la o

oră nepotrivită, dar am fost sunați de la numărul

dumneavoastră și am dori să știm motivul.

- Sunteți domnul Doinescu?

- Nu, nu sunt, dar e și dumnealui lângă mine. Îmi

cer scuze din nou pentru că am omis să mă prezint: sunt

comisarul Popa de la poliția locală.

- Mă bucur să vă aud. Profesorul Docea. Ioan

Docea. Profesor pensionar.

- O, domnule profesor, ce mai faceți? Nu vă

amintiți de mine, ați avut mulți elevi. Mi-ați fost diriginte


81 |

în clasa a XII-a... Promoția 1992, clasa de matematică.

Popa Sebastian.

- Sebi? Tu ești, băiatule? Nici n-am știut că ești

comisar de poliție.

- Da, am absolvit Academia și acum sunt comisar

la Sibiu. Zilele astea sunt detașat aici pentru rezolvarea

unui caz. Ce mă bucur că am ocazia să vorbesc cu

dumneavoastră... La întâlnirea de 20 de ani am fost plecat

din țară și am ratat revederea cu colegii și profesorii. Dar,

să revenim, am lângă mine doi oameni disperați. Știți

cumva unde e Ioana? Ioana e fiica lor, pe care o căutăm

cu toții de câteva zile.

- Sigur că știu. Doarme la noi în camera mică.

- Domnule profesor, vă rog să aveți grijă de ea.

Nu care cumva să plece. Noi am veni acum s-o luăm...

- Nu, nu e bine. Soția mea i-a pregătit ceva de

mâncare și un pat curat. Avea nevoie. Era obosită,

murdară și flămândă. Dimineață va fi mult mai bine. Fiți

fără grijă, nu mai pleacă nicăieri. Ușile sunt încuiate,

poarta la fel. Aici rămâne.

- Vă mulțumim, domnule profesor. La prima oră

vom fi la dumneavoastră.

- Am înțeles, Sebi dragă, pe mâine! Noapte bună!

- Noapte bună și salutări doamnei!

- Deci? întrebă nerăbdător Eric.

- Totul e bine. Nu știu cum a ajuns Ioana acolo,

dar e într-o casă de oameni cumsecade care au avut grijă

de ea. Domnul Docea mi-a fost și mie profesor de

matematică iar doamna a fost medic pediatru. Nu vă

faceți niciun fel de probleme. Fiindcă fetița a adormit


82 |

deja, obosită fiind de toată tevatura asta, mi-a spus să

mergem doar dimineață s-o luăm.

- Uf, greu va trece noaptea asta pentru mine... se

plânse Dora, dar este precis mai bine așa decât s-o mai

speriem trezind-o din somn...

- Plecăm la hotel, completă Eric. Venim

dimineață la șapte la birou.

- Nu e nevoie, vă iau eu. Hotelul e în drum. La

șapte voi fi acolo.

- Vă mulțumim, domnule comisar. Noapte bună!

Dora nu se simțea încă liniștită. Era la fel de

tăcută cum fusese și în ultimele zile iar Eric nu mai știa

cum s-o facă să-și revină.

- Vezi, Dora? Totul e bine. Ioana e în siguranță.

Mâine dimineață o vei lua în brațe și tot răul se va sfârși.


83 |

Incertitudini

„Doamne, unde am ajuns? Cum am putut să fiu

atât de naivă? Chiar am avut încredere în oamenii aceștia.

Eram deja în pat, poate chiar ațipisem și dintr-o dată am

auzit vocea profesorului. Norocul meu că m-am ridicat

din pat și m-am dus la ușă să ascult. Vorbea cu cineva

Sebi, căruia-i spunea că nu mai plec eu de aici fiindcă a

încuiat toate ușile. Vai, ce m-am speriat! Voiau să mă

oblige să rămân, dar, de ce oare?”

Ioana se trezise de-a binelea și rememora discuția

auzită. „Nu, n-am de ales. Trebuie să plec urgent de aici.

Nu știu unde aș putea pleca în miez de noapte, dar n-am

încotro, trebuie să plec, să scap de aici și apoi să încerc să

dau iarăși telefon. În gară nu mă mai duc, să nu mă ia

cineva la ochi. Da, dar unde să plec?”

Își căuta hainele să se îmbrace, dar nu găsi decât

pantalonii. Restul erau la uscat. Le spălase doamna

Mihaela, pentru a le avea curate dimineață.

„Ce să fac? Cu ce m-aș putea îmbrăca? Ia să caut

pe aici prin dulap, a fost camera fiului lor, poate o mai fi

rămas ceva de când era copil”.

Găsi șosete într-un sertar și, norocul ei, un tricou

în alt sertar. Era un tricou destul de vechi, chiar rupt

într-un cot, dar era mai mult decât bun în situația asta.

„Totuși, de ce mi-ar spăla hainele dacă-mi vor

răul? Și cine-o fi Sebi?”


84 |

Ioana încerca să gândească limpede dar era pur și

simplu într-atât de disperată și obosită, încât nu mai era

sigură că ia cea mai bună hotărâre. Dintr-o dată, îi veni o

idee: „Dar dacă nu plec prea departe? Ies din casă,

ocolesc și mă duc în spate, în garaj sau lemnărie. Văd eu

ce-i pe acolo. Nu cred că se vor gândi să mă caute pe

acolo. Iar mâine, ascult ce se întâmplă și iau o hotărâre.

Oricum, e mai bine să plec dimineața, acum nu e sigur pe

drum pentru un copil.”

Ieși tiptil, în vârful picioarelor pentru a nu-i trezi

pe proprietari. Chiar în colțul casei era un stâlp de

iluminat, iar becul îi făcea vizibilă întreaga curte. Merse

cu grijă, pe lângă casă și intră în clădirea din spate. Era

un fel de bucătărie de vară. „Aici nu e bine, poate caută

ceva și mă găsesc. Ia să vedem unde duce cealaltă ușă”.

Deschise cu grijă ușa care scârții prelung. Se opri.

Ascultă. Nimic. „Probabil nu se aude în casă” se liniști

singură Ioana. Intră într-o magazie aproape goală. Într-un

colț era un sac plin cu fân iar pe unul dintre pereți un raft

încărcat cu tot felul de lucruri de care se vedea că, deși

nu-i mai trebuiau, proprietarul nu se îndurase să se

despartă. „Poate nu caută nimic aici” își zise Ioana și se

așeză pe sacul cu fân. Se cuibări destul de confortabil și

adormi mai repede decât ar fi crezut. Oboseala și emoțiile

își spuseseră cuvântul.

Pășea încet pe o plajă imensă. Nisipul fierbinte îi

mângâia tălpile goale și briza îi dansa în părul lung,

despletit. O șuviță rebelă îi alunecase peste ochi și

printre firele ude marea părea brăzdată de linii

întunecate.


85 |

Înaintă spre valurile ce se spărgeau de țărm. Un

pas pe nisipul arzând și altul pe cel rece și ud. Făcu

mișcarea de mai multe ori, ca într-un dans de flamingo și

râse imaginându-și pasărea cu picioare foarte lungi și

pene albe cu ușoare irizații roz.

Nu se simțise de mult atât de liniștită și fericită.

Poate era de vină aerul sărat, poate nisipul auriu, poate

valurile care se zbăteau să scape din zăgazurile mării...

Nu știa. Dar știa sigur că starea de fericire o cuprinsese

cu totul și ea se lăsase acaparată cu recunoștință de acel

„bine” care-o făcea să zburde și să râdă în voie cum n-o

mai făcuse, poate, niciodată.

De undeva din spate se auzi strigată și se întoarse

încet, foarte încet, pentru a întârzia bucuria revederii cu

mama ei pe care o știa nu departe, așteptând-o. Auzea

glasul ce-o chema dar nu vedea absolut nimic. Soarele îi

inundase ochii și-i pusese o lumină stranie pe pleoape

care-o făcea să se încrunte și să se teamă. Porni încet

prin nisip, călcând cu grijă printre scoici și alge. Deși se

îndepărtase foarte mult de mal, înaintând spre poteca ce

ducea către sat, nu vedea pe nimeni. Auzea glasul ce-o

striga, dar, deși soarele se risipise alungat de frunzele

rare ale unui copac, nu vedea nicio persoană.

Locul fericirii era cedat încet unei neliniști

profunde, unei temeri aproape de neînțeles... Nu mai

mergea încet. Alerga. Dorea să ajungă cât mai repede la

locul unde drumul făcea o cotitură. „S-o văd pe mama,

s-o mângâi, s-o strâng în brațe”...


86 |

*

- Emoționată? Văd că te-ai trezit dis de

dimineață... Eric zâmbea ca-n vremurile bune.

- Sigur. Abia aștept întâlnirea cu Ioana. Ce-ai

vorbit la telefon cu domnul Popa? Te-am auzit mai

înainte...

- Scuză-mă, n-am vrut să te deranjez. M-a sunat

să-mi povestească noutățile. Stela s-a întâlnit în sfârșit cu

Nuți. Comisarul zicea c-a fost emoționant. Fetele sunt

acum împreună, dar nu știu ce va fi pe viitor cu viața lor.

Se pare că doamna Stan dorește s-o crească pe Nuți ca pe

fiica ei, deoarece nu vrea să-i provoace traume Ioanei,

dar nu s-a pronunțat în privința Stelei.

- Înțeleg. Un copil de aproape 16 ani înseamnă o

răspundere foarte mare, mai ales că Stela va trebui să

recupereze școala pentru a putea să facă ceva în viață.

- Partea bună este că Stela își va recupera casa,

și averea mamei ei. Actele făcute pe numele directoarei

fiind false iar Stela aflându-se în viață, totul va trece pe

numele ei. Deci pornirea e bună. După cum o știu eu

ambițioasă, Stela se va descurca.

- Așa cred și eu. Stela e o luptătoare...

- Știi ce mi-a spus comisarul Popa? Stela s-a dus

și-a îmbrățișat-o pe directoare cu lacrimi în ochi. S-a

bucurat că mai are pe cineva din familie în viață. S-a

trezit dintr-o dată cu o mătușă și o verișoară. Nu îi poartă

pică mătușii, ba dimpotrivă, i-a promis că va păstra

legătura cu ea.

- Da, e mătușa ei...


87 |

- Halal mătușă... I-a mâncat cu bună știință atâția

ani din viață...

- Așa e, dar va plăti pentru asta. Oricum, am

înțeles că părea destul de încurcată de reacția Stelei și că

în final a izbucnit în plâns și și-a cerut scuze...

- Scuză-mă că te-am declarat moartă...

- Ai și tu dreptate, dar e bine c-a declarat-o doar,

nu i-a trecut prin cap s-o omoare de-a binelea.

- Veșnic vezi partea plină a paharului...

- Absolut! Numai așa putem răzbi prin viață,

luând doar ceea ce e bun...

- Și ce facem cu ce-i rău? Îl măturăm sub preș?

- Nu, iubito, facem tot posibilul să-l preschimbăm

în bine.

- Doamne, sună ca într-o reclamă sau ca într-un

ziar propagandistic...

Eric se bucură văzând-o pe Dora intransigentă.

Asta demonstra că are un moral mai bun și începe să-și

revină. „Oricum, gândi Eric, se pare că lucrurile au

scăpat de sub control, dar Ioana nu va mai fi în pericol

dacă Stan va fi închis.”.

Ca și cum i-ar fi auzit gândurile, Dora întrebă:

- L-au prins pe Stan?

- N-am întrebat. Am și uitat de el. Mi-era gândul

numai la fete. Oricum, nu poate să scape. Unde să plece?

- Așa e, dacă nu e deja arestat, atunci poliția e cu

siguranță pe urmele lui. E chestiune de ore până să fie

dus unde-i e locul, adică după gratii. Orice ar mai

inventa, nu mai poate păcăli pe nimeni.


88 |

- Deși, dacă ar fi s-o luăm medical, omul nu e atât

de vinovat. Eu zic că e bolnav și-ar trebui tratat.

- Desigur, dar în închisoare.

- Aici sunt de acord, altfel fetele ar mai putea fi

puse în pericol.

- Ce să zic? Nu putem ocoli adevărul...

În acel moment, se auzi sunetul strident al

telefonului și recepționerul îi anunță că sunt așteptați în

holul hotelului de către comisarul Popa.

Erau gata, așa că ieșiră grăbiți, nerăbdători să-și

găsească fetița. Dora ar fi vrut să zboare până la familia

Docea. Era aproape ora șapte și știa că Ioana se va trezi

în curând. Era obișnuită cu acest program și se trezea

chiar și duminica, atunci când Dora se străduia s-o

lămurească să mai „tândălească” în pat. Chiar dacă mai

dormea puțin, tot nu întârzia mai mult de ora opt. „Ioana

este o fetiță extrem de harnică” – zâmbi Dora în sinea ei.

Comisarul Popa părea și el mai vesel. Întrevedea

rezolvarea cazului. Fusese îngrijorat pentru Ioana, iar

faptul că ori de câte ori se apropia de locul în care era

fetița se trezea iarăși departe de-a o găsi, îl făcuse posac

și trist.

- Am vorbit la telefon cu domnul profesor. Ne

așteaptă.

- Ce face Ioana? I-au spus? S-a bucurat că ne va

revedea?

- Nu știu, n-am întrebat. Probabil fetița doarme

încă, sigur e extrem de obosită după toată „aventura”...

*


89 |

Își luă avânt... Leagănul aluneca tot mai sus, mai

sus... se lăsă pe spate, cu capul în jos, ținându-se de

leagăn doar cu o mână. Îi plăcea poziția asta. Pe mama

o înfuria. Era îngrijorată să nu cadă. Pe tata îl amuza.

Era mândru de fetița lui curajoasă. Pe ea o încânta. Era

ceva ciudat și totodată straniu... Se apropia, se

îndepărta, simțea că zboară, că poate fi un fluture

colorat ce plutește peste capete curioase de flori, peste

frunze blânde și prietenoase și peste... ha, ha!... peste

urechile jucăușe ale lui Rex.

Și mama... mama stătea în pragul ușii... era chiar

lângă ea, apoi era atât de departe... „uite, e chiar aici,

pot să întind mâna și s-o ating... și-acum e atât de

departe”...

Lumea asta răsturnată și în mișcare îi părea

aidoma lumii reale. Toți se grăbesc, toți au treabă,

nimeni nu se oprește nici măcar o clipă să vadă dacă cel

de lângă el e bine... Și toate sunt așa, cumva cu capul în

jos, primează grija pentru „azi” și nu pentru „mâine”,

grija pentru „a avea” și nu pentru „a ști”, grija pentru

sine și nu pentru semeni. Vorbele astea i se întipăriseră

în minte într-o seară, când tata, așezat pe canapea, îi

povestea mamei problemele zilnice de la serviciu. De

obicei nu era atentă, atunci însă, vorbele lui îi amintiră

lumea văzută de pe leagăn, lumea aceea ciudată dar

irezistibilă. Lumea ei, a mamei, a tatălui, a lui Rex. Micul

ei univers.


90 |

*

Mașina opri în fața casei familiei Docea. Dora fu

plăcut impresionată de casa veche și frumoasă, extrem de

îngrijită și curată. Profesorul era deja la poartă, semn că-i

aștepta:

- Poftiți, poftiți, vă așteptam...

- Doamne, nimic nu s-a schimbat. Parcă ieri

veneam la ore... și cum luam bătaie de la mama după ce-i

spuneați câte exerciții n-am știut rezolva...

- N-am uitat nici eu. Erați niște copii

neastâmpărați, dar inteligenți și interesați de carte.

- A trecut mult, domnule profesor, uneori mi se

pare c-am trăit o altă viață...

- Da, copilăria poate fi considerată o altă viață...

- Și-ar trebui să fie una frumoasă, interveni Dora,

nu una de care să nu vrei să-ți amintești.

- Așa e. Dumneavoastră trebuie să fiți mama

Ioanei...

- Da, Doinescu Dora, mă bucur de cunoștință și

vă mulțumesc foarte multe pentru că ați ajutat-o pe Ioana.

- Mă scuzați, spuse comisarul Popa încurcat, am

omis să fac prezentările: pe doamna Dora ați cunoscut-o,

domnul Doinescu, tatăl Ioanei și fostul meu profesor,

domnul Docea...

- Aceleași mulțumiri și din partea mea, domnule

profesor. Noroc că mai sunt oameni ca dumneavoastră...

- A, uitați-o pe soția mea... Mihaela Docea...

- Îmi pare bine să vă cunosc. Aveți o fetiță

minunată, deosebit de deșteaptă și bine crescută. Și pe


91 |

lângă toate astea, e și foarte curajoasă... Se vede că a

crescut într-o familie de intelectuali.

- Vă mulțumim, doamna Mihaela, nici nu știți

câtă bucurie am simțit aseară când domnul comisar ne-a

spus că Ioana e în familia dumneavoastră, în afara

oricărui pericol.

- Da, soțul meu a văzut-o în gară. A lucrat atâția

ani cu copiii, încât a realizat imediat că nu e în apele ei și

că are ceva probleme.

- Am văzut, interveni și domnul profesor, că fetița

e bine îmbrăcată și imediat ce-am intrat cu ea în vorbă

am realizat că are un vocabular elevat, chiar mai bogat

decât al altor copii de vârsta ei. Deși povestea pe care

mi-a spus-o părea incredibilă, ochii ei mi s-au părut

sinceri și am convins-o să vină cu mine acasă, unde putea

să se spele, să mănânce și să doarmă în liniște.

- Mi se pare ciudat că a vrut să vină, am

învățat-o mereu...

- Să nu plece cu străinii, știu, mi-a spus, dar

situația nu era una normală, nimic nu se mai putea

încadra în reguli, așa că Ioana s-a gândit puțin la

variantele pe care le avea și a considerat că pot fi de

încredere. Probabil a atârnat greu și faptul că oamenii mă

salutau în gară, mă întrebau ce mai fac, ce mai face soția

mea, unde am fost, a văzut că sunt cunoscut și apreciat.

- Înțeleg. Aveți dreptate, situația era una

excepțională. Ioana era singură printre străini, avea

nevoie de un sprijin real.

- Haideți înăuntru, putem povesti acolo, v-am

pregătit și un mic dejun, zâmbi doamna Mihaela, sunt


92 |

sigură că n-ați avut timp să mâncați. O trezim pe Ioana și

luăm o masă în familie.

Cei cinci intrară. Starea de spirit generală era

bună, însă Dora avea o stranie strângere de inimă pe care

nu și-o putea explica.

Se așezară în sufragerie, la o masă stil, sculptată

în lemn de cireș, încărcată de bunătăți. Stăteau în liniște.

Nimeni nu mai spunea nimic, fiecare părea cufundat în

propriile-i gânduri. Dora ridică privirea și o întrebă pe

doamna Mihaela:

- Ce ziceți? Mergem s-o trezim pe Ioana? După

cum o știu eu, e întotdeauna matinală.

- Acum o fi acumulat oboseala și stresul, haideți,

mergem amândouă.

În sufragerie atmosfera se însenină imediat ce

femeile plecară după Ioana. Bărbații băură din cafeaua

aburindă și discutară cazul răpirii copilei.

- N-aș fi crezut că există asemenea oameni,

comentă profesorul Docea. Pe Magda Stoia n-aș fi

crezut-o în stare de așa ceva. Mi-a fost elevă și încă una

foarte bună. Era într-adevăr o fire mai retrasă, mai

dificilă, dar n-o credeam capabilă de înșelăciune și ură.

Ceea ce i-a făcut Ioanei e groaznic.

- Nu știți toată povestea. Să vedeți ce i-a făcut

propriei nepoate, Stela.

- Stela? N-a murit acum câțiva ani? Am auzit că

fusese bolnavă și-a murit. Chiar discutam la acea vreme

cu soția, care-o consultase de mai multe ori pe când trăia

bunicul ei și nu putea crede că a putut să fie atât de grav

bolnavă.


93 |

- Neluțu! se auzi un strigăt de pe coridor, Neluțu,

fata a dispărut!

- Cum... a dispărut? sări profesorul ca ars ieșind

din încăpere. Ușile au fost închise, cum le-am lăsat

aseară, nu se poate, glumește cu noi, e pe aici, pe undeva!

Ceilalți doi bărbați, comisarul și Eric ieșiră și ei

pe coridor, încercând să înțeleagă ce se întâmplase. Din

ușă, Eric privi camera în care ar fi trebuit să doarmă

Ioana. Era o cameră frumoasă, luminoasă și aranjată.

Patul era făcut cu grijă, ceea ce arăta că fetița nici nu

încercase să doarmă acolo.

- Uitați-vă! Hainele Ioanei sunt aici! Glasul

Mihaelei sunase straniu în liniștea ce se lăsase după ce

toată lumea ieșise pe coridor.

- N-a putut pleca dezbrăcată, trebuie să fie prin

casă, comentă Eric.

- A luat niște haine de-ale fiului nostru de când

era mic. Sertarul e deschis. Precis s-o fi îmbrăcat cu ele...

- Ioana! Ioana! glasurile se întretăiau. Cei doi

pensionari păreau disperați. Fetița fusese în grija lor.

Cum se putuse întâmpla așa ceva?

- Nu e, am căutat peste tot, dădu comisarul Popa

vestea. Haideți să ne liniștim, să vedem ce s-ar fi putut

întâmpla. Ar fi putut să intre cineva în casă?

- Sub niciun motiv. Ușile au fost toate încuiate,

cum le-am lăsat aseară. Eu am ieșit primul în curte, să-i

dau mâncare pisicii.

- Dar ușa din spate? întrebă comisarul.

Mi-amintesc că obișnuiam să ieșim pe furiș în curte pe


94 |

ușa aceea de lângă bucătărie. A verificat-o cineva? E

încuiată?

- N-am încercat-o. Pisica mieuna la ușa din față

și-am ieșit pe acolo, haideți să vedem!

- N-am ieșit, am tot trebăluit prin casă, dar aseară

era încuiată, am verificat înainte de-a merge în dormitor,

spuse și doamna Mihaela.

- Uite, Mihaela, ușa e descuiată!

- E clar, pe aici a ieșit. Poarta cum era? Încuiată?

- Da, era încuiată și cu cheia și cu retezul.

- Înseamnă că e undeva prin curte, o fi ieșit numai

acum.

- Haideți s-o căutăm...

- Mergeți înainte, domnule profesor, știți locurile

mai bine ca noi.

Toată lumea părăsi încăperea în grabă. Numai

Dora rămase așezată pe patul în care-ar fi trebuit să

doarmă Ioana. Nu mai avea putere. Se simțea distrusă.

„Of, fetița mea dragă! Unde-ai plecat? Ai plecat, oare, de

bună voie”?

- Dora, Dora, ce faci? Vino, trebuie s-o căutăm pe

Ioana...

Dora nu răspunse. Nu putea. Teama c-o va pierde

iar pe fetiță o făcu să plângă în hohote.


95 |

Întâlnirea

Ioana se trezise încă de pe la șapte. Privise de

câteva ori pe geamul bucătăriei, dar nu se dumiri ce se

întâmplă acolo. O vedea pe doamna Mihaela alergând

încoace și încolo, dar nu-și dădea seama ce face. De

auzit, nu auzea nimic. Geamul era deschis, așa că se

furișă, până sub geam și ascultă. La început nu auzi decât

radioul, apoi începu să deslușească vocile celor doi

bunici, cum le spunea ea în gând, cu speranța că sunt

oamenii buni pe care-i simțise de la început și nu vor să-i

facă niciun rău. Bunicul se plângea de pisica ce

răsturnase un ghiveci de flori, ceea ce-o făcu pe Ioana să

zâmbească, deoarece ea-l dăduse jos aseară, dar nu se

apucase să adune pentru a nu da de bănuit. Tertipul său

reușise și chiar dacă regreta că pisica era făcută vinovată,

se bucura că nimeni nu făcuse legătura cu ea. După asta

nu mai auzi nimic. Crezu că cei doi au ieșit din bucătărie,

dar nu era așa. La un moment dat, bunica întrebă:

- Te-a sunat Sebi? Când vin după fată?

- Da, m-a sunat, pe la opt sunt aici. Se duce întâi

pe la birou. Mi-a mai atras atenția o dată să avem grijă nu

care cumva să plece...

- Liniștit să fie. Doarme. Nu pleacă nicăieri.

- Îți dai seama ce multe depind acum de găsirea

Ioanei.

- Clar, dă și el socoteală celor mai mari, nu?


96 |

- Sigur, dacă n-o găsesc repede, poate avea

probleme, mai ales c-a anunțat că e la noi.

- Lasă c-o să fie bine... Auzi! Nu e cineva la

poartă? Vezi c-or fi venit!

Și Ioana auzise soneria, așa că se grăbi să se

ascundă. Ar fi vrut un loc de unde să poată vedea aleea,

dar nu-l găsi, așa că se mulțumi să se ascundă după o

stivă de butuci. Poate, poate va auzi câte ceva...

Într-adevăr, auzi niște voci, sigur erau bunicii și o voce

bărbătească, necunoscută. La un moment dat, îl auzi pe

bunic zicând: „Deși povestea pe care mi-a spus-o părea

incredibilă, ochii ei mi s-au părut sinceri și am convins-o

să vină cu mine acasă, unde putea să se spele, să mănânce

și să doarmă în liniște” și nu știu cum ar putea să

interpreteze asta. Bunicul povestea despre ea, despre

întâlnirea lor din gară... dar cui? Încercă să privească

printre lemne, dar nu zări decât un capăt de halat de casă.

Totuși, printre toate sunetele abia perceptibile, i se păru

că aude glasul mamei... Ce zicea? „Și-ar trebui să fie una

frumoasă”... „Oare ce să fie frumoasă? O fi mama, sau

nu?” gândi Ioana. „Mai bine să rămân ascunsă. Oi vedea

eu mai târziu cum stă treaba...”

Noii veniți intraseră în casă împreună cu gazdele.

Ioana se așeză pe un capăt de lemn și se gândi că și ei i-ar

prinde bine ceva de mâncare. De-aseară era cam mult.

Auzi ceva prin iarbă și se uită cu teamă către poartă. Era

pisica. O frumusețe de pisică alb cu negru. „Ciudat, nu se

teme de mine... Hai, vino, apropie-te!”... Pisica se așeză

alături de fetiță, iar aceasta o mângâie tandru pe cap. Fu

recompensată: pisica începu să toarcă lin, iar sunetul


97 |

acela liniștitor o făcu pe Ioana să se liniștească pe deplin.

Era gata-gata să se ridice și să intre în casă când auzi

niște țipete și numele ei strigat cu putere. Parcă era și

tatăl ei printre cei care-o strigau... Dar mama? Pe mama

n-o auzea... Apoi, scârțâi ușa din spatele casei și văzu un

bărbat ieșind. Nu-l cunoștea. „O fi acel Sebi de care tot

vorbesc bunicii...” se gândi Ioana și hotărî să rămână pe

loc. Aici, sigur n-o vor căuta.

- Uite, a dormit aici. Se vede cum s-a format o

urmă...

- Săraca fată, cine știe de ce s-o fi speriat...

- Da, a trecut prin multe în ultima vreme...

- Dora, Dora, ce faci? Vino, trebuie s-o căutăm pe

Ioana...

Era clar glasul tatălui ei, iar Dora nu putea fi decât

maică-sa. Se ridică brusc și dădu să alerge către ușa din

spate, dar se simți înșfăcată de niște mâini uriașe...

Începu să se zbată și vru să țipe, dar palma unei mâini îi

astupă cu brutalitate gura. Fu luată pe sus. Bărbatul

alergă către poarta lăsată deschisă cu ea în brațe... În acel

moment, pisica sări de pe lemne, iar omul, speriat, slăbi

puțin strânsoarea. Ioana țipă cât putu de tare...

- Uitați-vă, e Ioana! Cineva vrea s-o fure...

- Repede! strigă comisarul Popa. Haideți, să n-o

pierdem!

- O duce către mașina de peste drum! strigă și

Eric. Tăiați-i calea!

- Pleacă! N-o mai prindem!

- I-am văzut numărul – se auzi vocea Dorei.


98 |

- Haideți să-l anunțăm la „Circulație”, să-l

oprească în trafic.

- Cine o fi fost? întrebă retoric domnul Docea.

- Stan. El era. L-am văzut bine. Vocea

comisarului suna trist.

- Eram sigur că a fost arestat...

- Și eu, dar se pare că e liber și-și continuă jocul.

Trebuie să ne mișcăm repede. Nu mai stau. Veniți? Merg

la sediu.

- Nu, mulțumim, mergem pe jos sau luăm un taxi.

Nu vrem să vă încurcăm. Faceți-vă treaba. Bătălia a

devenit război.

- Veniți înăuntru, zise doamna Mihaela luând-o pe

Dora de braț. Haideți să vă liniștiți puțin. Oricum nu

puteți să faceți nimic în momentul ăsta.

- Doamne, cu ce-am păcătuit? Dora căută privirea

soțului ei, dar el părea c-o evită...

*

- Mai bine stai cuminte. Nu vreau să te rănesc...

- Vreau la mama... lasă-mă în pace... vreau la

mama...

- Exact la ea te duc... Omul rânji straniu.

- Lasă, că vă găsește el tata și vedeți atunci...

- Tata? Îndrăznești să-i mai zici așa? Sau nu ți-a

spus nimeni că ăia doi clovni nu-s părinții tăi...

- Cum să nu fie... părinții mei? Știu de unde vin,

unde am stat, știu... știu, nu mă puteți prosti cu nimic.


99 |

- Sonia, stai cuminte, chiar n-am de gând să-ți fac

vreun rău...

- Nu mă cheamă Sonia, mă cheamă Ioana!

- Nu mă enerva! Dacă eu nu știu cum te-am

botezat, nu mai știe nimeni. Eu, auzi? Eu și nimeni altul!

Eu ți-am trecut numele pe certificatul de naștere. Sonia

Stan.

- Domnule, nu vreau să vă enervez, dar mă

confundați, mă numesc Ioana Doinescu.

- Fato, ție ți s-a spălat creierul. Te-au luat doctorii

ăia de la noi și te-au făcut fata lor. Dar tu tot a mea ești.

A mea, a nimănui altcuiva. Credeam atunci că poți fi

aiurită ca soră-ta. Aia avea vreo trei ani și nu pricepea

nimic. De-asta am vrut să te dau. Acuma însă, că te văd

așa deșteaptă, nu te mai las la alții...

- Nu mai pricep nimic. Deja mi-e rău. Mi-e foame

și sete și vreau acasă. Nu mai pot. Ce rău v-am făcut?

- Hai, lasă, schimbă Stan tonul, totul va fi bine.

Mergem acum acasă, îți cunoști fratele geamăn, o cunoști

pe maică-ta și apoi o să vezi că viața nu e atât de rea.

- Frate geamăn?

- Sigur, ai un frate geamăn. Te așteaptă. I-am

promis c-o să te cunoască mâine.

- Mâine? De ce nu azi?

- Pentru că avem mult de mers. Stăm la Sibiu. O

să-ți placă. O să te joci cu Sorin, o să vezi, va fi frumos.

- Mama și tata ce vor zice?

- Ești proastă? urlă omul înnebunit de furie.

Lumea-mi zice că ești genială, dar tu tot proastă ești. Ce

mamă? Ce tată? Ce-ți pasă ție de niște străini? Eu sunt


100 |

tatăl tău și pe maică-ta o vei cunoaște curând. Pricepi?

Uită-te la mine când îți vorbesc! AI PRI-CE-PUT?

- Da, domnule!

- Da, tată! Așa să zici. ia să te aud!

- Da, tată!

- Bun, așa, mai vii de acasă. Uite, dacă ești

cuminte oprim la o benzinărie și-ți iau un sandviș. Bine?

- Bine.

- Bine, tată! Repetă!

- Bine, tată!

- Ia uite, toți fac cu farurile. O fi poliția. Să stai

cuminte că te bat. Și să taci. Dacă scoți vreo vorbă ai

încurcat-o. Ai înțeles?

- Da... da, tată!

- Așa, văd că înveți repede, la urma urmei ești fata

mea, trebuie să înțelegi repede, nu?

Stan nu mai așteptă niciun răspuns. Începu să

fluiere și păru c-a uitat instantaneu de toate.

Nu după multă vreme opri mașina. Din umbră

apăru un alt bărbat. Discutară ceva în șoaptă, apoi

străinul trecu la volan și demără în trombă, lăsându-l pe

Vlad pe marginea drumului.

Ioana nici nu realiză schimbarea. Se hotărâse să

reziste oricărei încercări. Stătea cu ochii închiși așteptând

ca pretinsul tată să strige iarăși la ea.

După curbă, apăru mașina poliției. Fata se gândi

că nu câștigă nimic dacă nu se supune. Oamenii ăia îl vor

crede pe el. Ea putea, cel mult, să se aleagă c-o bătaie.

Nimeni n-o bătuse niciodată. Nici măcar nu-și amintea ca

cineva să fi strigat la ea. În casa lor toate se rezolvau cu


101 |

vorba bună. Oftă. Se pare că va fi obligată, cel puțin

deocamdată, să suporte. „Bun, atunci, hai să-l fac pe

omul acesta să creadă că m-a convins și că voi fi fata lui

iubitoare. Mda, pare un plan bun. N-are rost să-l enervez,

oricum pare puțin cam exagerat”.

- Actele la control, vă rog!

- Ce s-a întâmplat? întrebă Stan cu cel mai

nepăsător ton cu putință.

- Nimic. E un control de rutină. Verificăm

mașina. Revizia, farurile, lămpile, semnalizatoarele,

asigurarea, rovinieta, totul.

- Bun, în regulă, toate sunt la termen. Poftiți toate

actele.

- E fetița dumneavoastră? întrebă agentul așa,

într-o doară.

- Da, e fata mea. Mai doriți ceva? V-am spus că e

totul în regulă.

- Poate credeți dumneavoastră, dar eu nu cred.

Semnalizatorul spate stânga nu merge. Coborâți să

vedeți.

Stan coborî nervos și ocoli mașina.

Semnalizatorul mergea perfect. Nu avu timp să se

gândească la nimic. Unul dintre ofițeri îl prinsese deja de

mâini și-i punea cătușele. Celălalt, se apropie de mașină

și spune cu voce calmă:

- Ioana, părinții tăi te așteaptă, mergi cu noi

înapoi la Buzău.

- Domnule polițist, vă mulțumesc, nici nu știți ce

teamă mi-a fost... omul ăsta a vrut să mă bată și mi-a tot


102 |

spus că-s fata lui... Mi-e teamă... Chiar mă duceți la

mama?

- Sigur, haide în mașina poliției.

- Mergem împreună cu omul ăla?

- Nu, avem două mașini, pe el îl duc la secție.

Oricum era căutat. Pe numele lui este un mandat de

arestare de câteva zile.

- Mandat? E un răufăcător?

- Se poate spune și așa. El a comandat răpirea ta.

- Din cauza lui sunt pe drumuri de atâtea zile? De

ce? Ce are cu mine?

- Nu știu, fetițo, nu știu, or să-ți spună părinții tăi

totul. Acum, hai să le spunem vestea cea mare! Bine?

- Sigur! Pot vorbi cu mama?

- Poți. Uite, îl căutăm prin stație pe domnul

comisar Sebastian Popa. El se ocupă de caz.

- A, domnul Sebi... acum înțeleg!

*

Soții Doinescu plecară încet spre hotel. Mergeau

tăcuți, unul pe lângă celălalt, ca doi străini. Dora sparse

tăcerea:

- De câte ori ne-am apropiat, s-a întâmplat ceva și

am ajuns de unde-am plecat. Numai eu sunt de vină!

Dacă eram mai atentă, nu s-ar fi întâmplat nimic...

- Dora, nu fi copil! Stan și-a făcut un plan. Nu

putea atunci, îl punea în practică altă dată. Crede-mă, știu

ce vorbesc!


103 |

- Știi? Atunci, la spital, când s-a născut Ioana,

mi-a lăsat impresia unui soț iubitor și atent. Părea că va fi

tatăl ideal.

- Cred că e bolnav de nervi. Poate destul de grav...

- Să fie în stare să-și ascundă atât de bine trăirile?

- Ciudați mai sunt oamenii... dacă te întrebi tu, ca

doctor, atunci, ce să mai zică alții? Îți dai seama ce

simplu e să păcălești un om simplu? Cum poți trece drept

cel mai bun soț sau tată, cu un minim de efort?

- Bine, dar soția lui? Realizezi câte a pătimit? A

ținut-o prin spitale, i-a impus un tratament medicamentos

de care nu avea nevoie. A abuzat-o atâția ani.

- Da, am auzit, toți o știu de nebună și-l

compătimesc pe el.

- Cum de n-o fi avut curajul să-l înfrunte?

- Poate c-o fi încercat, dar fără vreun sprijin și,

mai ales, cu grija unui copil mic, e greu să te lupți cu

morile de vânt.

- Da, și-apoi, de vreo jumătate de an s-a liniștit. El

a plecat la – cum știa ea – muncă în Franța, iar ea s-a

gospodărit cum a putut. Măcar s-a bucurat de liniște, că

lipsuri a îndurat destule.

- Copilul e bine îngrijit, așa a zis comisarul, ba

chiar ar vrea s-o ajute și pe Nuți... Înseamnă că e o

femeie bună.

- Da, e drept, dar eu aș fi precaută. Nu cumva să

fie tot o fațadă și să fie pe-o mână cu soțul ei. Prea i-a

suportat toate tâmpeniile atâția ani. Tu n-ai fost de față la

nașterea copiilor, dar eu am auzit-o cum spunea că dacă

va avea o fetiță o va da cui o va vrea, că nu o duce acasă,


104 |

că n-o interesează. Calmul ei și seninătatea cu care era în

stare să spună asemenea enormități m-au marcat. Nu am

să-i pot uita niciodată zâmbetul, ca un rictus în colțul

gurii...

- Și el? Soțul, ce zicea?

- Părea disperat s-o lămurească. Ei bine, pe mine

m-a păcălit. Serios, eu nu pot să cred că ea nu e

implicată. O fi el iubitul directoarei, dar nici cu soția nu

mi-e rușine. Planul l-au făcut împreună.

- Ce-ar fi să-i spunem comisarului ideea asta.

Poate n-ar strica să trimită pe cineva acolo să verifice la

domiciliul familiei Stan.

- E o idee bună. Sună-l. Și spune-i că mergem la

sediu.

- Stai. Exact acum mă sună. Poate sunt ceva vești.

Eric răspunse febril. Probabil că veștile erau bune,

deoarece fața lui se lumină dintr-o dată. Dora nu mai

avea deloc răbdare. Îl prinse de mână și-l privi intens

așteptând să încheie convorbirea și să-i spună și ei

noutățile.

- Bine, vă mulțumesc mult! În zece minute

suntem acolo. Da, le spunem și soților Docea. Îi sun

imediat.

- Deci? întrebă Dora.

- Ioana e bine. Poliția rutieră a oprit mașina în

trafic și l-au păcălit ca să coboare, apoi i-au pus cătușele

și au luat fetița. Sunt pe drum către sediul poliției.

Comisarul zicea că ne așteaptă acolo. Ioanei i-ar prinde

bine niște fețe cunoscute.

- Plecăm într-acolo! Cheamă un taxi!


105 |

- Imediat! M-a rugat să le spun și soților Docea.

Sunt și ei îngrijorați și mai mult, se simt vinovați.

- De ce?

- Din același motiv pentru care te încearcă și pe

tine același sentiment de vinovăție. Oamenii buni se

culpabilizează întotdeauna.

- Chiar dacă au găsit-o pe Ioana, eu zic să nu

uităm să-i spunem comisarului ideea noastră. Fetele astea

nu pot fi în siguranță cu niște nebuni pe urmele lor.

- Corect! Trebuie să facem în așa fel încât s-o

putem crește fără temeri și angoase.

*

Drumul părea interminabil. Soarele inunda

întreaga ei ființă, o mângâia, o alinta, parcă voia să-i

spună că problemele ei se sfârșiseră. Ioana se simțea cu

mult mai matură. Privea copilăria plecând și-ncerca cu

disperare s-o facă să se oprească, măcar s-o mai

privească o dată în ochi, dacă tot nu o poate convinge să

se întoarcă. „Opt ani. Să fie mult?” Cu două săptămâni în

urmă așa i se părea. Acum, nu mai era sigură. Poate că

era încă foarte, foarte mică, dar cu umerii apăsați de

gânduri, probleme, întrebări. „Să fie adevărat? Omul

acela să fie tatăl meu adevărat? Să fi fost înfiată? Dacă

da, de ce nu mi-au spus? Știu! Mă cred un copil incapabil

de-a înțelege. Nu, nu voi face o scenă, nici măcar n-o să

le spun că știu. Nu acum. S-au purtat bine cu mine, chiar

foarte bine. Știu, simt că mă iubesc și că sunt îngrijorați

pentru mine. M-au luat fiindcă au simțit că nu aș fi în


106 |

siguranță lângă acei părinți naturali. Sigur, asta trebuie să

fi fost. Părinții mei m-au alungat, iar ei, cum să le spun?

tot părinți, altfel n-am cum, m-au primit în casa lor, m-au

crescut, mi-au dat tot ce-au putut. Merită să-i iubesc, să-i

apreciez... Da, dar tot aș fi curioasă s-o cunosc pe

mama... Doamne, cum m-a zăpăcit o simplă discuție.

Poate omul ăla m-a mințit. Nu, nu m-a mințit. A avut el

un motiv să mă răpească. Sigur n-a mințit. Acum, va

trebui să mă prefac că nu știu nimic. Voi întreba mai

târziu. Ciudat... acum mi-am amintit. Zicea ceva de o

soră „aiurită” parcă și de un frate geamăn. Of, Doamne,

prin ce trebuie să trec!”

- Ți-e foame? E aproape ora 11.

- Da, adevărul e că mi-e foame, n-am apucat să

mănânc astăzi. Și mai ales, mi-e sete.

- Uită-te pe banchetă. Trebuie să fie o sticlă de

apă minerală și o merdenea cu brânză. Altceva n-am.

- O, foarte bune, mulțumesc!

Ofițerul zâmbi văzând-o pe fetiță mușcând cu

poftă din merdenea. Avea și el doi copii și fusese foarte

impresionat de povestea micuței care la numai opt ani

trecuse prin clipe extrem de tensionate.

- Lasă că ajungem imediat la sediul nostru și

acolo te așteaptă părinții care sunt nerăbdători să te

îmbrățișeze.

- Domnule ofițer, cu toate problemele mele am

uitat ceva important. Acolo, la sanatoriul unde am fost

dusă, am întâlnit două fete: Nuți și Stela. Erau și ele

prizoniere în vechiul pavilion. Vă rog frumos să le

ajutați...


107 |

- Noi suntem de la serviciul circulație, dar sunt

sigur că imediat ce ajungem, colegii noștri vor merge la

fața locului și le vor ajuta.

- De cine e vorba? Două fete de la sanatoriu? Am

auzit ieri câte ceva... interveni și colegul de la volan, din

câte știu eu sunt în siguranță, iar directoarea a fost

arestată. E o poveste lungă și ciudată. Oricum, are multe

acuzații pe capul ei.

- Săraca, zise Ioana printre înghițituri, era dură și

rea ca directoare, dar îmi pare rău pentru ea. La

închisoare îi va fi tare greu.

- Îți pare rău? Ce fire bună ai, copilo, ea ți-a făcut

rău și tu o compătimești...

- Așa e bine. Nu e bună răzbunarea. Mama m-a

învățat. Și nici furia. La nervi poți spune sau face lucruri

pe care apoi le regreți.

- Mama ta e profesoară? întrebă unul dintre

agenți.

- Nu, e doctoriță, e cea mai bună mamă și

doctoriță și e tare fericită atunci când aduce pe lume copii

sănătoși și...

Mașina se opri brusc. Ioana se simți puternic

aruncată în față...


108 |

Accidentul

Dora privea fix telefonul aflat pe masă în fața ei,

ca și cum ar fi așteptat ca o nenorocire să-i fie transmisă

cât de curând de la celălalt capăt al unui fir care ducea

spre nicăieri. Ajunsese la capătul puterilor. La început

trăise o stare de enervare, apoi o învinsese ideea că ea

poartă toată vina. Peste câteva zile devenise calmă și

speranța îi luminase ochii. Acum disperarea era cuvântul

de ordine. Chiar nu mai avea curaj. Tresărea puternic la

orice zgomot cât de mic iar sunetul telefonului îi provoca

o adevărată criză de panică. Totuși, nu se plângea.

Alesese să nu-i spună lui Eric în ce stare proastă ajunsese

pentru a nu-l influența și pe el, deși nu-i ascunsese

niciodată nimic. Mai mult, Dora era adepta comunicării.

Considera că o bună comunicare face întotdeauna o

familie fericită. Numai că, în aceste momente numai de

fericire nu mai putea fi vorba. Se temea să nu strice și

bruma de echilibru care mai exista în familia lor.

Îl privea pe Eric care părea liniștit și se gândea cât

își doriseră concediul, cât așteptaseră câteva zile liniștite,

fără stres, fără nervi, departe de muncă, departe de

necazuri, în lumea iluzorie a vacanței.

Eric îi simți privirea și-i zâmbi:

- Tot îngrijorată? Ai încredere, totul se va

rezolva...

- Poate, acum nu mai știu, mă gândeam doar că

Ioana s-a născut sub o stea fără noroc. Îți amintești ce


109 |

ne-a spus bătrâna din parc? Nu ne cunoștea, n-am văzut-o

niciodată, dar ne-a oprit și ne-a spus să-i schimbăm

numele fetei ca să-i schimbăm destinul...

- Știu, n-am mai dormit câteva nopți. Nu puteam

înțelege. De unde a știut ea că fetița e înfiată? Și ce-a vrut

să spună?

- Știi părerea mea de atunci. Femeia a simțit, nu

știu cum, nu mă pricep la paranormal, că fetița are un

destin tragic și ne-a avertizat. Deși nu sunt deloc

superstițioasă, modul în care m-a privit acea necunoscută,

m-a făcut să mă hotărăsc și să te capacitez și pe tine

pentru a-i schimba numele.

- Da, mie mi s-a părut absurd la început, apoi,

m-am gândit că e bine și pentru ca eventualii rău-voitori

să-i piardă urma. Oricum, nu a fost greu, o dată cu

sentința de adopție s-a pronunțat și schimbarea

prenumelui, astfel că Sonia a devenit Ioana.

- Se pare că n-am reușit, totuși, să-i schimbăm

destinul. Mai are de îndurat, biata fată.

- Lasă, Dora, vei vedea, va fi bine.

- Eric. Eu, om în toată firea, obișnuită cu tot felul

de probleme cu care mă confrunt în spital și mă simt

epuizată. Dar ea, un copil de opt ani? Nu crezi că va fi

traumatizată de aceste triste experiențe și că aceste zile

vor lăsa urme în viața ei viitoare?

- Poate. Da, are de îndurat clipe grele. Dar e

tânără, puternică și inteligentă. Și va trece peste asta.

Dacă aș fi bănuit măcar la ce va fi supusă... dar, lasă,

simt că totul va fi bine. Peste câțiva ani va fi ca un vis

urât.


110 |

- Ești tu optimist. Sper să treacă peste asta, dar,

crede-mă, nu va uita niciodată. Și, mai ales, nu va

înțelege. Ioana nu știe că e înfiată și sunt sigură că se

întreabă ce anume are acel om de împărțit cu ea.

- Oare nu i-o fi spus? Eu așa cred, că i-a spus...

- Mai știi? La asta nu m-am gândit. Dacă i-o fi

spus, dintr-un impuls de egoism, atunci e și mai grav.

Probabil e derutată, poate ne condamnă și pe noi. Cine

știe în ce lumină i-o fi prezentat situația.

- Oare n-ar fi bine să discutăm cu un psiholog?

- Vom vedea. Toate la timpul lor. Să vedem cum

se comportă cu noi, ce stare psihică are, cât e de

schimbată și după asta, vom lua de comun acord o

hotărâre.

- Bine, ai dreptate, să lăsăm timpul să hotărască.

Deocamdată să ne recuperăm copilul și vom vedea mai

târziu.

Din celălalt capăt al încăperii, un subinspector

alergă către ei:

- Doamnă, domnule, veniți, vă rog, la domnul

comisar Popa. Are ceva vești.

- A ajuns mașina? Unde e Ioana? întrebă cu

speranță Dora.

- Nu știu nimic, doamnă, am fost trimis să vă

aduc.

- Ce-o mai fi? zise și Eric – deja încep să mă

impacientez.

Biroul în care erau așteptați se afla la nici doi

pași, pe același coridor. Intrară. De lângă ușă, un alt


111 |

comisar îi povestea ceva domnului Popa. La vederea lor,

se opri și politicos își ceru scuze că nu mai poate sta.

- Ce s-a mai întâmplat? întrebă direct Eric.

- Poate nimic, veni răspunsul. Deocamdată nu știu

amănunte, dar mașinile de poliție care au fost trimise să-l

oprească pe Stan în trafic au avut un accident. Nu se

poate lua legătura cu ele, am trimis o altă mașină să vadă

ce s-a întâmplat. Oricum, un martor ocular, care a sunat

la 112 a spus că nu sunt victime. În acest moment, este

tot ce știm.

- Doamne! Dora se lăsase moale pe un scaun. Nu

se simțea bine de loc. Tot capul îi vâjâia și o amețeală

cumplită pusese stăpânire pe ea.

- Dora! Ți-e rău? Ce e? întrebă Eric îngrijorat.

- Doamnă, interveni și comisarul, nu vă speriați.

Sunt sigur că Ioana n-a pățit nimic. O să vedeți. În maxim

cinci minute vom avea vești prin stație de la locul

accidentului. Vreți un pahar cu apă?

- Nu, mulțumesc, bângui Dora, mi-am revenit.

Ultimele zile au fost extrem de grele pentru mine și m-au

debusolat puțin. Nu vă ocupați de mine, rezist. Aveți

treburi mai importante.

- Fiți fără grijă, vă anunț imediat ce aflu ceva.

Rămâneți aici în biroul acesta, e mai liniște. A! Să nu uit!

M-a sunat doamna Mihaela Docea. Zicea să mergeți la ei

să vă odihniți puțin și să mâncați ceva după ce va veni și

Ioana.

- Mulțumim, ne-ar face plăcere, sunt oameni

extrem de cumsecade, spuse Eric vizibil cu gândurile în

altă parte.


112 |

- Numai să vină Ioana... completă straniu Dora.

- Vine curând, insistă comisarul optimist. Le-am

spus băieților că ea e prioritatea noastră azi.

- Ai simțit ceva? De-asta erai așa supărată?

întrebă Eric.

- Poate. Așa era și mama. Pe mine mă enerva

când eram mică. Pur și simplu simțea tot ce mi se

întâmplă. Și avea întotdeauna dreptate... În aceste zile am

înțeles mai bine ca oricând ce simte un părinte vizavi de

copilul său. Pe când aveam vreo 14 ani, am plecat

împreună cu tata la plimbare cu bicicleta. Ei bine, ce-am

făcut ce nu, am întârziat destul de mult și-am ajuns acasă

doar seara, foarte târziu. Mama era mai mult decât

îngrijorată, iar în momentul în care ne-a văzut, a

reacționat – așa cum credeam atunci – straniu. În loc să

se bucure că n-am pățit nimic și că ne-am întors veseli și

nevătămați, a început să strige la noi, să facă un întreg

scandal, spunându-ne că dacă se mai întâmplă vreodată

așa ceva n-o vom mai găsi acasă. Va pleca oriunde numai

ca să simțim și noi aceeași neliniște care a copleșit-o pe

ea. Sincer, tata stătea spășit și și-a cerut scuze, dar pe

mine m-a bufnit râsul și-am ripostat: „Ce faci atâta

scandal, mamă? Mare scofală c-am ajuns mai târziu...” Ei

bine, acum, știu prin ce-a trecut mama. Câte scenarii i-or

fi trecut prin minte, câte gânduri or fi copleșit-o...

- Dora, crede-mă, simt același lucru ca și tine. Dar

te rog, încearcă să te liniștești, sunt sigur că Ioana n-a

pățit nimic. Ai încredere și în intuiția mea... masculină.

Dora zâmbi. Da, avea nevoie de binecunoscutul

sentiment de siguranță.


113 |

- Gata! Am vești! strigă comisarul Popa intrând.

Accidentul a fost grav numai pentru cealaltă mașină de

poliție. Toți cei din mașina a doua sunt bine și vin

încoace.

- Ce s-a întâmplat?

- Stan. El e responsabil. Polițiștii l-au așezat pe

bancheta din spate cu cătușe la mâini iar ei au stat în față.

La un moment dat, l-a prins pe șofer cu cătușele pe după

gât. Acesta s-a speriat și a pus brusc frână. Mașina s-a

răsucit, dar n-a ieșit de pe carosabil. Din spate a venit

însă un TIR care depășise în viteză a doua mașină de

poliție – cea în care era Ioana – și a luat-o din plin.

Polițiștii sunt răniți ușor, li s-au acordat îngrijiri medicale

la locul accidentului, dar Stan a fost lovit grav și e în

drum spre spital.

- Și Ioana?

- Mașina de poliție din spate a frânat brusc, nu

avea viteză și în afară de faptul că toți pasagerii s-au

„scuturat” bine, nu au pățit nimic. Băieții zic că Ioana

nici măcar nu s-a speriat. Acum șoseaua s-a eliberat și în

curând mașina va fi aici.

- Deci n-a pățit nimic? insistă Dora.

- Nu, doamnă, n-a pățit nimic. Totul e în ordine.

O veți vedea curând.

- Nici nu am cuvinte să vă mulțumesc pentru tot

ceea ce faceți pentru noi...

- Și eu am copii, doamnă, cum aș putea rămâne

nepăsător?


114 |

Probleme nerezolvate

Ar fi vrut să plângă. Regreta că nu avusese timp

să stea mai mult de vorbă cu cel care se declarase tatăl ei

natural. „Și acum e în drum spre spital” se gândi Ioana.

Cine știe ce-o fi cu el. Își luă inima în dinți și întrebă, cu

un ton ce se dorea neutru, nepăsător:

- Ce-a pățit omul care m-a răpit?

- A fost lovit grav. TIR-ul a intrat în mașină exact

pe locul lui. Nu știu amănunte, dar a fost dus la spital.

- Îmi pare rău pentru el... Trebuia să plătească ce

mi-a făcut, dar nu așa...

- Doamne, fetițo, vorbești ca un om mare. N-am

mai întâlnit niciun copil așa ca tine. Uite, o să dau un

telefon să mă interesez și-ți spun ce face, bine?

- Sigur, vă mulțumesc mult! Am auzit că el e

vinovat pentru accident...

- Da, a vrut să scape cumva, l-a sugrumat pe

colegul nostru care era la volan... în fine, povești urâte,

nu te mai gândi. Imediat te vei întâlni cu mama și tata și

totul va fi bine.

„Nu va mai fi nimic ca înainte!” vru să spună

Ioana, dar renunță. „Oamenii mari au impresia că dacă

ești copil nu ai nici sentimente, nici gânduri, nici

speranțe, că ești un fel de jucărie vie. Sigur, copiii au

nevoie de îndrumare, dar nu trebuie niciodată să li

sugrume inițiativa. Un copil care nu este lăsat să

înțeleagă ce anume îi place și la ce se pricepe va fi un om


115 |

ratat. Va munci ca un robot și nu va simți nicio bucurie în

întreaga sa viață”. Ioana obosise. Mai ales gândurile din

urmă o tulburară. „Dacă tatăl meu adevărat pățește ceva

și nici măcar nu apuc să-l cunosc? Dar, care sunt

adevărații părinți? Cei care mi-au dat viață și m-au

abandonat sau cei care m-au crescut dându-mi absolut

totul? Grea întrebare. Dacă am fost abandonată la

naștere, aș fi putut foarte bine să ajung rău, nu să stau la

niște oameni drăguți, binevoitori și cumsecade, care să se

ocupe de educația mea. Polițistul zice că n-a mai întâlnit

un copil așa ca mine. Dar dacă în loc de cărți și

învățăminte primeam bătăi și eram dusă la cerșit? Mai

eram așa? Sigur, nu! Deci sunt așa, mulțumită educației

primite, nu datorită nașterii, nu? Da, dar am în gene ceva

ce m-ajută să asimilez. Deci? Mă voi mai gândi la asta...”

- Domnișoară, am dat telefon la spital și m-am

interesat. Din păcate, veștile nu sunt bune. Stan a fost

declarat decedat acum zece minute. Nu s-a mai putut face

nimic. Regret, deși, pentru viața ta viitoare e mai bine

așa, fiindcă știi sigur că nu te va mai deranja...

- Săracii copii... au rămas orfani... spuse Ioana

oftând.

- Ce copii? De unde știi? se interesă unul dintre

polițiști.

- Mi-a spus în mașină. Mai are o fată și un băiat!

- Mai are? În afară de cine?

- Vreau să zic că are o fată și un băiat, se corectă

poate prea repede Ioana, dar nu știu amănunte, n-a apucat

să-mi spună.


116 |

- Se poate, mi-a spus asistenta cu care am vorbit

la telefon că soția lui e acolo împreună cu un băiat.

- Trist, extrem de trist... concluzionă Ioana.

- Iată cum depinde fericirea cuiva nu de existența

unui om, ci de dispariția lui. Ciudată mai e viața asta,

spuse agentul deodată. N-am putea merge la spital? Nu

știu de ce, dar aș vrea să-i cunosc pe cei doi: soția și fiul.

Poate noi am fost ultimii oameni care l-au văzut în viață

pe cel de care depindea viața lor. O să întreb la sediu

dacă putem opri.

- Nu mai întreba, interveni colegul de la volan,

oricum aș fi vrut să oprim, trebuie să-i las soției un

pachet, l-am purtat cu mine toată ziua.

- Bine atunci, uite cum facem: tu mergi la secția

de ortopedie, să-i lași soției pachetul, iar eu și

domnișoara mergem să întrebăm unde sunt soția și fiul

decedatului.

- Da, domnule polițist, comentă Ioana, chiar vreau

și eu să-i cunosc...

- Ar fi interesant să aflăm și dacă ei sunt la curent

cu răpirea fetei, sau, dacă nu cumva sunt complici.

- Bine zici, îmi voi permite să pun și eu câteva

întrebări, nu știe ea, doamna Stan, că-s de la circulație...

- Domnule polițist, să nu le spuneți părinților mei

c-am fost la spital, n-aș vrea să se sperie, mai ales mama

e foarte sensibilă.

- Nicio grijă, n-am niciun interes să fac asta. Stai

liniștită, am fi noi culpabili...

- Culpabili? Adică? întrebă Ioana timidă...

- Adică vinovați, o lămuri agentul.


117 |

*

Dora ieșise în holul principal să-și ia o cafea.

Simțea nevoia să-și dezmorțească și oasele și gândurile.

Retrasă într-un colț, sorbea din cafeaua fierbinte și se

gândea că fiecare om care trece prin fața ei are o

problemă, așteaptă o rezolvare, este adus aici de un

necaz. Se simți parte din sfera întunecată a omenirii și se

cutremură. „În două săptămâni poți să-ți arunci întreaga

viață la gunoi. Valorile noastre pot să nu mai însemne

nimic. Situațiile limită te pot schimba într-atât, încât nici

să nu-ți mai poți reveni vreodată”.

- Doamnă doctor, mergem la spital! Am auzit că

și doamna Stan e acolo și, conform sugestiei

dumneavoastră, mergem s-o vedem și să discutăm cu ea.

Veniți?

- Și soțul meu? I-ați spus?

- Da, coboară acum. Am lăsat vorbă ca fetița să

fie dusă la doamna comisar-șef Andrei, iar dânsa mi-a

promis că ne anunță imediat.

- Bun, atunci să mergem! N-am văzut-o de opt

ani, sunt curioasă dacă m-a mințit atunci cu bună știință

sau a fost obligată de soț.

Parcurseră drumul în liniște. Fiecare cu gândurile

lui, cu speranțele lui, cu neliniștile lui. La un moment dat,

Dora întrebă:

- Cum de e aici doamna Stan?

- Și eu m-am întrebat. În mod normal, ar fi trebuit

să fie la Sibiu.


118 |

- Sigur nu e o coincidență. Probabil a fost

înțeleasă cu soțul ei să se întâlnească aici.

- M-am gândit și eu, zise comisarul, dar, atunci,

de ce-a plecat Stan cu mașina către Sibiu? Nu era normal

să rămână în oraș și să se întâlnească cu soția?

- La asta nu m-am gândit. Stan a fost oprit în afara

orașului...

- Sigur, la vreo 40 de kilometri... Ceva nu se

leagă, sper să aflăm ce, din discuția cu doamna Stan.

- Știți? zise Dora, mi-e și milă de ea. A rămas

văduvă și va trebui să-și crească singură fiul.

- Așa e. Dacă ne gândim din perspectiva asta, e

cumplit pentru ea și pentru copil.

Între timp, mașina ajunsese în parcarea din spatele

spitalului și cei trei ocoliră clădirea pentru a intra pe ușa

principală. Comisarul vorbi la telefon cu un agent care

era deja la spital și care-i confirmă că doamna Stan se

află în holul de la etajul III, alături de fiul său și așteaptă

să i se dea documentele care atestă decesul, pentru a

continua procedurile necesare în vederea înmormântării.

La lift, Dora avu impresia c-o zărește pe Ioana,

dar se răzgândi repede, deoarece realiză că nu ar avea

cum să fie aici. Totuși, suspiciunile îi reveniră atunci

când văzu un agent de circulație alergând către ieșire.

Fiindcă nici soțul ei, nici comisarul Popa nu păreau să fi

văzut ceva, Dora tăcu pentru a nu mai da motiv de

discuții contradictorii și îngrijorări.

Coridorul de la etajul III era destul de întunecat.

Ori nu erau aprinse toate neoanele, ori erau arse. Oricum,

atmosfera este destul de sinistră. Totuși, holul aflat la


119 |

capătul opus era bine luminat și încă de la ieșirea din lift,

Dora văzu mai multe persoane adunate acolo. Se auzeau

voci destul de ridicate și Dora, obișnuită cu spitalele nu

înțelegea cum permitea personalul o ceartă aici.

- Dacă nu mă înșel, acolo se petrece ceva... spuse

Dora în șoaptă.

- Asta voiam să spun și eu, întări Eric. Nu e o

atmosferă normală de spital.

- Repede, să vedem despre ce e vorba... zise

comisarul iuțind pasul.

Holul era destul de mare, cu două ferestre largi,

care dădeau către bulevard. Sub ferestre, pe o canapea gri

petrol, destul de jerpelită, stătea așezată Ioana, alături de

un băiețel care părea cam de aceeași vârstă. În fața lor, în

picioare, o femeie tânără și frumoasă țipa de mama

focului:

- Mai ai tupeul să vii aici, după ce, din cauza ta,

s-au întâmplat atâtea nenorociri? Vrei să ne distrugi viața

de tot? De ce n-ai putut să stai liniștită la cei care te-au

luat de milă? De ce-a trebuit să-l cauți pe Vlad, să-l rogi

să te scape din casa aia? Și, stau să mă gândesc, cum ai

putut tu, un copil de opt ani să faci toate astea? Probabil

s-au săturat doctorii de tine și ca să scape au găsit

modalitatea asta... Acuma te bucuri? Tatăl tău a murit, iar

eu sunt în pragul disperării. Ce mai cauți aici? De ce nu

ne lași să trăim cum putem?

- Doamnă, dați-mi voie să vă explic – interveni

calmă Ioana – nu l-am căutat niciodată pe soțul

dumneavoastră, nici n-am știut că sunt înfiată, dumnealui

m-a răpit din curte acum vreo două săptămâni.


120 |

- Minți! De ce să fi făcut asta?

- Nu știu, doamnă, dar e adevărat. De atunci, am

trecut prin tot felul de necazuri... am fost dusă în aripa

veche a unui sanatoriu, am rătăcit pe străzi, am dormit în

gară... și tot pe mine mă acuzați? Ba, mai mult, îi acuzați

pe părinții mei care sunt sigură că și în acest moment mă

caută și sunt extrem de îngrijorați?

- O fi ceva, ceva adevărat. Știu deja de la poliție

despre acel sanatoriu și despre Nuți, o altă fiică a soțului

meu, dar nu pricep motivul care a dus la toate astea, zise

ceva mai potolită doamna Stan.

- Nuți ne este soră? întrebă Ioana tulburată...

Doamne, aflu în decurs de două ceasuri că sunt înfiată, că

am doi frați și tot la mine strigați? Să știți ceva: încă din

momentul în care domnul Stan mi-a spus în mașină

despre toate astea, am luat hotărârea ca cei care m-au

abandonat, indiferent de motive să nu-mi fie părinți

niciodată. Pentru totdeauna, vor fi mama și tata cei care

mă cresc. Dar, în măsura în care voi putea, voi păstra

legătura cu frații mei... Ei n-au nicio vină...

Spunând ultimele cuvinte, Ioana îl luă de mână pe

Sorin care începuse să plângă de când o auzise țipând pe

maică-sa.

- Nu plânge, Sorin, promit să fiu alături de tine...

îi spune Ioana blând.

Dora, Eric și comisarul Popa, asistaseră tăcuți la

scenă și așteptaseră în semiîntuneric. Ioana ridică privirea

și-i zări. Sări de pe canapea direct în brațele Dorei:


121 |

- Mamă, nici nu știi cât mă bucur că te văd... tată,

mi-a fost tare dor de voi, mai spuse Ioana prinzându-l și

pe Eric de mână.

- Ești bine? întrebă Dora – am fost extrem de

îngrijorați...

- Eu da, sunt bine, dar... s-au întâmplat multe.

Domnul Stan a... aici se opri, apoi continuă: Sorin e

speriat și nu înțelege, doamna Stan e furioasă pe toată

lumea, nu știu nimic de Nuți, de Stela, mi-a fost foarte

greu singură, dar... Ioana se opri. Se lipi de Dora și

începu să plângă. Dintr-o dată, redevenise copilul de opt

ani. Puterile pe care i le dăduse disperarea se pierduseră.

Era iarăși ea, Ioana cea mică și-și dorea protecție

maternă.

Parcă simțind asta, Dora o mângâie cu drag:

- A trecut, acum a trecut. Ești cu noi și totul va fi

bine. Nu ne vom mai despărți niciodată.

- Doamnă, interveni comisarul Popa

apropiindu-se de Carmen Stan, aș vrea să discut cu

dumneavoastră.

- Sigur, vă stau la dispoziție, zise femeia cu un

glas pierdut. Se vedea că trecuse peste criza de nervi și

reușea acum să se stăpânească.

- În regulă, mai aveți mult de stat aici? Aș prefera

să mergem într-un loc mai confortabil. Și apoi, copilul

dvs. pare să aibă nevoie de odihnă.

- Da, e adevărat, dar n-am avut încotro. L-am luat

cu mine, fiindcă nu aveam cu cine să-l las. După ce-am

primit acel telefon, am plecat în grabă.

- Cine v-a sunat, doamnă?


122 |

- Nu știu. O femeie. Spunea că Vlad vrea să o

omoare pe fosta lui iubită și să pună vina pe Sonia...

adică Ioana, am înțeles că i s-a schimbat numele...

- Și ce sperați să faceți?

- Nu m-am gândit prea mult, să-l împiedic

cumva... să-l înduplec... să-l fac să înțeleagă că e

importantă familia, că are un copil care trebuie să crească

normal... mi-e greu, credeți-mă, mi-e atât de greu... am

fost internată mereu prin ospicii, am fost considerată de

toți nebună, am suferit și-am tăcut...

- De ce nu ați spus nimănui?

- Am încercat, domnule comisar, nu m-a luat

nimeni în seamă, aveam dosarul făcut și eram o persoană

însemnată pe viață... Am fost obligată să spun lucruri

oribile, să fac lucruri pe care nu mi le-aș fi imaginat

posibile... Știți, cred, ce s-a întâmplat la nașterea

copiilor...

- Chiar voiam să vă întreb...

- Pe drum către spital, Vlad mi-a spus că el mai

avea o fată, dintr-o relație anterioară de-a lui și că acea

fată nu era sănătoasă, fiindcă moștenea o genă de la

bunica lui, genă care se transmitea numai persoanelor de

sex feminin din familie. Așa că, dacă vreau să mai fac

casă cu el, să spun în gura mare, așa ca să mă audă tot

spitalul, că nu-mi doresc o fată și că nu vreau s-o cresc.

- Totuși, de ce n-ați divorțat?

- Ajungeam la ospiciu pe viață... mă declara fără

discernământ.

- De unde știți?


123 |

- Mi-a spus-o el și nu o dată, de fiecare dată când

se înfuria. La un moment dat, am ignorat avertismentul

și-am „călcat” pe lângă indicații. Consecința? Am stat

două luni la un spital de psihiatrie.

- Medicii de acolo nu vă credeau?

- Nu. El știa cum să pună problema. Îi lămurea

dinainte. Ba mai mult, fiindcă eu susțineam că nu sunt

bolnavă, eram „îndopată” cu medicamente care mă

transformau într-o legumă fără voință. Scăpam de acolo

doar când îi promiteam lui Vlad că fac tot ce-mi spune.

- Ați avut o viață grea, doamnă...

- Așa e, dar știți ceva? Îl iubesc și acum și regret

enorm că nu mai e printre noi... deși, copiii vor avea

astfel dreptul la viață proprie.

- Cred, interveni Dora, deși nu am specialitatea

psihiatrie, că boala de care se temea atât i se transmisese

cumva și lui. Nu-mi explic stările și reacțiile pe care le-a

avut decât prin prisma unei boli. Niciun om normal, soț și

tată n-ar face așa ceva.

- Posibil. Ar fi fost bine să mă creadă cineva mai

de mult și să primească un tratament adecvat. Acum, ar fi

fost în viață și familia n-ar mai fi avut de suferit.

- Asta cu siguranță, completă Dora.

- Ce vreți să faceți acum?

- Nu prea am de ales. O să-mi cresc fiul și o să-mi

văd de viață. Poate voi avea nevoie de dumneavoastră la

stabilirea tutelei. Cu dosarul meu medical aș putea avea

probleme.

- Fiți liniștită, spuse Dora cu convingere, voi avea

grijă să se facă lumină în acest caz.


124 |

- Dar, vă rog, fără a-l pune într-o lumină proastă,

de morți numai de bine, mai ales pentru copii...

- Vă promit asta.

- Dacă voi putea, o s-o iau în grijă, poate ca

asistent maternal și pe Nuți. I-ar prinde bine o familie

stabilă și un frate înțelegător. Oricum, copiii știu acum

adevărul și nu mai are rost să-i ținem departe unul de

altul.

- Așa e. Chiar dacă Ioana e fiica noastră, rămâne

sora lor. Sorin și Nuți trebuie să o considere ca atare.

- Da, mamă, spuse Ioana, îți mulțumesc pentru

asta. Aș fi vrut chiar să te rog să fii de acord. Chiar dacă

îmi pare rău de – nici nu știu cum să-i spun...

- „Doamna” e prea distant, „mama” nu reflectă

realitatea imediată, așa că, eu zic să-i spui „tanti

Carmen”...

- Bun, deci, chiar dacă-mi pare rău de tanti

Carmen, voi rămâne pentru totdeauna fiica voastră, dar și

sora lor. Cu Sorin m-am întâlnit acum și nu vreau să ne

mai despărțim...

- Ioana, e adevărat? Chiar mi-ești soră? Nici nu

știi de câte ori am visat că am o soră geamănă. Eram

cumva neîmplinit. Mă bucur din suflet. Și sper s-o cunosc

și pe Nuți, chiar dacă are ceva probleme, o vom ajuta, eu

și mama și va fi bine.

- Ești un copil bun, Sorin, spuse Eric. Așa să faci!

Să fii alături de mama ta în clipele astea grele și s-o ajuți

să-și revină. Și sigur, n-o ignora pe Nuți. Ea, săraca, n-a

beneficiat de nimic. A trăit într-un mediu impropriu, dar

vei vedea, își va reveni într-o familie binevoitoare. Iar în


125 |

ceea ce-o privește pe Ioana, vă așteptăm pe la noi ori de

câte ori veți dori. Ioana o să vă viziteze la rândul ei și

sper să reușiți să recuperați din timpul pierdut. Ați trecut

prin niște încercări grele, dar, cine știe, poate a meritat.

Vă aveți unii pe alții.

- Totuși, spuse comisarul, să nu uităm de telefonul

primit de doamna Stan. Încă nu s-a terminat. Mai e

cineva pe firul acestei „afaceri” de familie și trebuie să

aflăm cine. Iar eu, o să-i rog pe colegii de aici să mă mai

suporte câteva zile până aflu tot adevărul.

- În regulă, noi ne descurcăm. Dumneavoastră

unde stați, doamna Carmen? întrebă Dora.

- Niciunde, abia am ajuns în oraș, când am fost

anunțată, tot telefonic, de necazul cu soțul meu...

- Aveți numărul în telefon? se întoarse comisarul

din drum.

- Nu știu, n-am mai fost atentă, poftiți, verificați!

- Mda, e un număr necunoscut. V-ați putea lipsi

câteva ore de telefon? Poate reușesc specialiștii noștri să

afle ceva...

- Desigur. Chiar nu mai are cine să mă sune de

când Vlad... două lacrimi alunecară pe obrajii femeii

- Liniștiți-vă, doamnă, mai aveți nevoie de forțe...

și nu lăsați copiii nesupravegheați nicio clipă. Nu știm

exact cu ce ne confruntăm...

- Așa e, completă Dora. Eu zic să mergem cu toții

la hotelul nostru, solicităm o cameră alăturată, poate

avem noroc să fie și stăm împreună. Domnule comisar,

dacă putem să vă ajutăm cu ceva...


126 |

- Mulțumesc, doamnă doctor, vă sun dacă mai

aflu ceva. Vă doresc toate cele bune, liniște și calm.

Copiii au nevoie de voi, nu uitați. Fără acte de eroism.


127 |

De ce n-ar fi bine?...

Comisarul Popa se simțea extrem de obosit. Deși

fusese foarte bine primit la Poliția din Buzău și i se

pusese la dispoziție un birou în care să lucreze singur și o

echipă formată din trei agenți, nu putuse să se odihnească

deloc în ultimele două zile. O mulțime de întrebări nu-i

dădeau pace. Avea mereu senzația că fuseseră conduși

intenționat către tot ce li se părea că descoperiseră ei. Că

cineva, din umbră, îi duce de nas. Nu scăpa de senzația

că totul este o înscenare bine pusă la punct. „Da, dar de

cine? Stan, principalul suspect, e mort. Soția lui, pare o

femeie fragilă și necăjită, iar doctorii... nu par să aibă

vreo vină, sunt victime colaterale. Care să fie, oare,

miza? Sigur e ceva la mijloc, altfel nu s-ar fi întâmplat

atâtea... Trebuie să aflu! Trebuie! Trebuie să le dau o

șansă copiilor să trăiască o viață normală și liniștită”. În

ușă se auziră ciocănituri ușoare. Intră unul dintre agenții

care făceau parte din echipa sa:

- Domnule comisar, am primit raportul despre

telefonul doamnei Stan.

- Da? S-a găsit ceva?

- Și da, și nu. Nu, în sensul că nu a primit niciun

telefon în ultimele 24 de ore, în afară de cel dat de soțul

ei, dar da, dacă ne gândim că absența vreunui apel

înseamnă că ne-a mințit...

- Corect! Deci a vorbit cu Stan, deși a negat acest

lucru.


128 |

- Da, imediat după incidentul de la familia Docea.

- Ca și cum i-ar fi dat de știre c-a „rezolvat”...

- Hm, aveți dreptate. I-a spus soției c-a luat fetița.

Dar știți ce e și mai ciudat?

- Hai, spune-mi, nu mă mai fierbe atât...

- Scuzați-mă! M-a „prins” și pe mine povestea

asta... Așa, interesant e că doamna Stan a dat două

telefoane la familia Docea. Pe fix. Al doilea după ce soțul

ei a răpit fetița pentru a doua oară...

- Ciudat... Hai, mergem să stăm de vorbă cu ei...

Între timp o să-i avertizez pe soții Doinescu să nu meargă

la familia Docea și să fie cu ochii în patru în ceea ce-o

privește pe doamna Stan.

- Sigur, îl sun eu acum pe domnul Doinescu...

Ciudat... Nu răspunde...

- Lasă-l acum, o fi dormind, îl sunăm ceva mai

târziu... Mașina e pregătită?

- Sigur, vă însoțesc?

- Da, e mai bine să mergem doi. Am așa o

strângere de inimă, domnul Docea mi-a fost profesor,

doamna mă trata pe când eram copil, nu pot crede că sunt

implicați.

- Domnule comisar, spuse agentul pe când

coborau scările spre parcare, dar, dacă doamna Stan știa

că n-a sunat-o nimeni, de ce ne-a dat telefonul?

- Probabil c-am luat-o prin surprindere și, așa

imediat, nu i-a venit nicio idee, nu se cădea să refuze...

Problema e că știe deja că am descoperit minciuna și va

acționa ca atare. Presimt că lucrurile se precipită.


129 |

Cei doi urcară în mașină și plecară în grabă.

Comisarul era sigur că va găsi ceva răspunsuri, dar nu

putea crede că fostul său profesor e implicat. Ajunseră în

fața casei. Coborâră. Poarta era larg deschisă. Comisarul

intră în fugă, urmat îndeaproape de agent. Amândoi erau

deja îngrijorați... „De ce ar fi lăsat poarta deschisă? Ce

s-o fi întâmplat?”

Între timp, agentul intrase deja în casă și începuse

să strige:

- Domnule comisar, domnule comisar!

- Aici sunt, răspunse acesta intrând, ce s-a

întâmplat?

- Nu e nimeni acasă. Și uitați, aici e totul răvășit...

N-am mai intrat pentru că s-ar putea să se găsească ceva

urme.

- Mda, cineva a căutat ceva în mare grabă.

Cheamă echipa să ia amprente și să vadă ce mai găsește.

Și mai sună-l o dată pe doctorul Doinescu.

- Știți ce cred eu? Cel ce-a căutat o fi crezut că

Ioana a luat ceva din mașină și că l-ar fi lăsat aici.

- Poate, deocamdată am mai colecționat câteva

întrebări, cine știe când vom primi răspunsurile...

- Alo, domnule doctor, zise agentul tare, domnul

comisar Popa vrea să vă comunice ceva... Vi-l dau la

telefon...

- Alo, domnule Doinescu, sunteți singur? Aha!

Bun, vreau să mă ascultați: n-o lăsați pe Ioana singură

nicio clipă. Și nu plecați de la hotel sub niciun motiv.

Nici măcar la familia Docea. Rămâneți acolo. La hotel

sunteți în siguranță, cred. Și încă ceva: atenție la doamna


130 |

Stan. Nu e chiar ce pare a fi. Ne ascunde ceva și până nu

aflăm ce, vreau să fiți precauți. Ioana să nu rămână

singură cu ea. Bine?

- Am înțeles, domnule comisar, dar... cred că

Ioana e în camera lor, cu Dora cu tot, e drept. Merg acum

să le chem sub vreun motiv. Mulțumesc pentru

avertizare.

- La revedere, vă mai sun dacă am noutăți!

Din curte, se auzi iar strigătul agentului:

- Domnule comisar, i-am găsit pe cei doi soți

legați în camera din curte. Haideți să mă ajutați să-i

eliberăm.

- OK, merg eu. Tu sună la ambulanță. Sunt

bătrâni, s-ar putea să aibă nevoie de îngrijiri.

- Domnul pare bine, dar doamna e foarte speriată.

Comisarul intră în cămara de lângă lemnărie și

încremeni. Cei doi erau jos, pe podele, legați spate în

spate. Călușul din gură fusese, probabil, îndepărtat de

către agent.

- Ce s-a întâmplat, domnule profesor? Cine v-a

făcut asta?

- Doamne, ce bine c-ați venit! Cum de te-ai gândit

la noi?

- Am avut eu o intuiție... Cine v-a legat?

- Au fost doi: un bărbat și o femeie. Femeia a

început să scotocească prin casă, iar bărbatul ne-a

amenințat cu un pistol, ne-a adus aici și ne-a legat.

- Am să vă rog să verificați dacă lipsește ceva de

prin casă. Doamnă doctor, sunteți bine?


131 |

- Da, nu am nimic, am fost speriată, atât. Și

m-am mai speriat și când l-am văzut pe colegul

dumneavoastră. M-am gândit că s-au întors infractorii.

Dumnezeu te-a adus, dragă Sebi, nici nu speram să fim

găsiți. Mă și gândeam că vom muri de foame și frig.

- Doamne, ce mă dor picioarele! Să stau în poziția

asta... Am amorțit de tot.

- De când stați aici? mai întrebă comisarul.

- Din zori. Cred că era cam șase dimineața.

- Cum s-a întâmplat? Povestiți-mi, vă rog!

- Simplu. A sunat cineva la poartă, zise

profesorul. M-am dus să văd cine e. Am deschis.

Bărbatul m-a împins în curte și mi-a răsucit mâinile la

spate. Femeia a urcat scările, a intrat, a lovit-o pe

Mihaela și nu mai știu. Pe mine m-a dus cu forța în

lemnărie și apoi m-a împins, am căzut pe podea și m-a

legat.

- Da, continuă nevastă-sa, femeia m-a împins, am

căzut și m-am lovit la genunchi într-un colț de scaun. Ea

m-a amenințat că dacă mișc mă omoară, apoi m-a

întrebat unde e documentul. „Ce document?” – am

întrebat. Nu mi-a mai răspuns. A început să caute peste

tot. Răscolea, strica, rupea, era ca nebună. La un moment

dat, a intrat bărbatul și m-a ridicat extrem de brutal, apoi

m-a împins în curte și m-a legat lângă soțul meu. Asta e

tot.

- Ba nu, mai știm ceva: la un moment dat, femeia

i-a zis „Vlad” iar el s-a enervat cumplit și-a urlat la ea:

„Proasto, trebuie să-mi spui pe nume? Mă faci să-i omor

pe ăștia doi fraieri...”. Ea s-a aruncat la el și l-a împins


132 |

afară. Am auzit-o spunându-i: „Lasă-i dracului, mor ei

singuri. Nu-i caută nimeni două zile, gata îs”.

- Vlad... ciudat... eu credeam că-i mort... prea

mare ar fi coincidența...

- Nu vreau să vă necăjesc, văd c-a venit și

ambulanța, medicul o să vă consulte să ne asigurăm că

sunteți bine, dar mai vreau să vă întreb ceva: zilele astea,

gând ați găsit-o pe Ioana, și o zi după aia, ați vorbit la

telefon cu vreo femeie necunoscută?

- Da, spuse doamna Docea. Am vorbit eu. M-a

sunat o femeie care m-a întrebat dacă soțul meu a ajuns

acasă. I-am spus că încă nu. Apoi, m-a întrebat adresa.

Zicea că are ceva să ne dea... nu mai știu ce.

- Și i-ați spus adresa?

- Da, sigur, nu m-am gândit la nimic rău...

- Pricep. Așa au ajuns aici. Simplu, nu?

- Asta o să-mi fie învățătură de minte. Nu voi mai

spune străinilor niciodată, nimic.

- Ce credeți, doamna Docea, femeia de la telefon

ar fi putut fi cea care a căutat prin casa dumneavoastră?

- Nu-mi dau seama. La telefon vorbea îngrijit, iar

aici, în casă, părea o brută. Avea o voce dură și

necizelată. Însă, s-ar fi putut preface și într-un caz și în

celălalt. Dacă vrei, poți să joci teatru, nu?

- Corect. Vom verifica. Eu tind să cred că era

aceeași femeie, zise comisarul. Vă rog frumos, nu mai

lăsați pe nimeni în curte după ce pleacă echipa noastră.

Dacă vine cineva de la noi, vă dau eu telefon. Dacă nu

sun eu, oricine ar suna, să nu deschideți. Chiar dacă vă


133 |

spune că e din partea mea. Aveți grijă! Cred că ați scăpat

ușor.

Comisarul plecă îngândurat către mașină. Agentul

îl urmă, tăcut și el. Nu se întâmplaseră asemenea lucruri

prin orașul lor și nu erau siguri cu ce se confruntă.

- Nu cred că e o organizație. Nu. Avem de-a face

cu un infractor isteț, cu un scop bine conturat, care acum

ne scapă. Dacă am afla scopul exact, poate am găsi și

omul.

- Știți ce m-am gândit? Oare doamna Stan a fost

la hotel de dimineață?

- Gând la gând cu bucurie. Hai să le facem o

vizită celor două familii... cine știe de unde sare

iepurele...

*

Holul hotelului nu era prea populat la acea oră.

Comisarul se îndreptă către recepție, se prezentă și-l

întrebă pe recepționer dacă-i poate da câteva detalii

despre unii clienți.

- O secundă, primesc un fax și apoi discutăm

despre orice doriți, răspunse omul binevoitor.

- Sigur, aștept...

Comisarul se apropie de recepție și privi căsuțele

pentru corespondență. În dreptul camerei 205, camera în

care fusese cazată familia Doinescu, era un bilet. Nu avu

timp să discute despre asta cu colegul său, deoarece

recepționerul terminase de primit faxul și revenise:

- Vă stau la dispoziție, domnule comisar!


134 |

- O rugăminte: aș putea citi biletul de la camera

205?

- Regret, nu pot... știți, secretul corespondenței...

dar, cum tocmai sunt strigat din bucătărie, vă las singuri

zece minute. Nu vă supărați, nu?

- Sigur că nu, zâmbi comisarul. Vă așteptăm până

reveniți.

- Vă aduc câte o cafea? întrebă recepționerul.

- Nu ne-ar strica, mulțumim mult! răspunse

comisarul, apoi se întoarse către agent: du-te și ia biletul.

Discret.

- Poftiți! murmură agentul înmânându-i biletul. O

fi legal?

- Ce anume? Uite, pune biletul ăsta la loc, o fi

căzut când ai trecut pe acolo.

- Am înțeles, să trăiți! râse și agentul. Ceva

noutăți?

- Vorba ta: și da, și nu. Scria doar: „Ne întâlnim la

8 seara la bar. V”.

- Atât?

- Mai bine decât nimic, nu? „V” ar putea fi

inițiala de la „Vlad”. Ceea ce înseamnă că Vlad nu e

mort...

- Nu se poate. Am fost la morgă. L-am văzut.

- Exact așa. Doctorul nu se putea înșela. Ba mai

mult, i-a făcut și autopsia. Nu, nu... aici e altceva la

mijloc. Nu știu încă ce, dar nu mă las până nu aflu.

Mircea, uite ce m-am gândit. Pe tine nu te cunosc nici

unii dintre cei implicați. Îți iei o cameră la hotel și mergi

la bar să vezi ce se întâmplă. Urmărești tot ce mișcă și-mi


135 |

raportezi imediat. Și auzi, Mircea, numai mie. Nimănui

altcuiva nu-i spui nimic. Jocul e murdar și trebuie să

avem grijă.

- Să trăiți, am înțeles!

- Mircea, ai grijă, mai puțin formal... să nu ne

dăm de gol...

- Să...ăăă... da, sigur, mă străduiesc!

Recepționerul se întoarse chiar în momentul în

care agentul Mircea Suciu se îndepărta.

- Colegul dumneavoastră a plecat? întrebă

neutru...

- Nu e colegul meu. Am înțeles că dorește o

cameră. O să revină. Haideți să vedem dacă mă puteți

ajuta cu ceva...

- Ascult, domnule polițist.

- Mă interesează familiile Doinescu și Stan.

- Așa, 205 și 207. Ce vă pot spune?

- I-a vizitat cineva?

- În afară de poliție, nimeni.

- Telefoane?

- Nu, poate direct, pe mobil, prin centrala noastră,

nu.

- Scrisori?

- Da, câteva bilețele deschise, fără plic, pentru

205.

- Și... așa întâmplător... nu știi ce scria în ele?

- Păi... nu citesc corespondența clienților... dar,

așa, fără să vreau, unul dintre bilețele s-a deschis și...

- Ei, hai, doar ajuți poliția, nu faci niciun rău...


136 |

- Așa e, dar nu știu amănunte, am văzut doar atât:

„Ionuț e mort. Nu te sun, îți dau eu de știre cumva.”

- Ionuț? Ești sigur?

- Absolut! M-am uitat cu atenție... Adică...

- E în regulă, mulțumesc mult! Să știi că mi-ai

fost de mare ajutor.

Comisarul ieși din hotel. Nu mai avea rost să mai

discute cu cineva. În minte i se conturase o idee. Se urcă

în mașină și sună la Sibiu.

- Comisarul Popa sunt. Da, bine fac. Sigur că-mi

place aici, doar e orașul meu natal. S-ar putea să nu mai

stau mult. De tine depinde. Sigur, ce te miri? Am nevoie

de niște răspunsuri pe care tu mi le poți da. Uite despre ce

e vorba... Sigur, cât de repede. Aș vrea să rezolv cazul

ăsta, pentru ca să fiu sigură că fetele nu vor mai avea

probleme. Sună-mă pe mobil. Mulțumesc colega, mai

vorbim!

„Acum, nu mai am ce face. Trebuie să aștept.

Dacă e așa cum cred, cazul se rezolvă azi. Mai trebuie

doar să dau de urma unui fugar, dar, 99% apare singur,

deseară, în barul hotelului. Deci, trebuie să se simtă în

siguranță. Hai s-o sun pe doamna doctor Dora să-i spun

că am terminat totul pe aici și mâine plec la Sibiu. Asta

ca să știe «trupa» ei...”

- Alo, doamna doctor? Bună ziua, comisarul Popa

sunt. Da, totul e OK, v-am sunat să-mi iau rămas bun.

Mâine plec dis de dimineață la Sibiu.

- Da? Mă gândeam că mai sunt probleme

neelucidate...

- Serios, ce fel?


137 |

- Eu știu? Dumneavoastră conduceți ancheta.

Dacă e totul bine, mă bucur pentru copii. Știți, noi ne-am

împrietenit, Carmen e o femeie admirabilă, așa că vom

mai trece pe la Sibiu. Ioana va ține legătura cu Sorin și

Nuți.

- Ce va fi cu Nuți? Ați mai discutat cu doamna

Simona?

- Da, am vorbit ieri la telefon. Nuți face progrese

foarte mari. Simona crede că e, de fapt, normală, doar că

n-a avut șansa ca cineva să se ocupe de ea. Deja e

capabilă să facă mental orice fel de socoteli, chiar și

calcule mai complicate.

- Dar, devine mai sociabilă? Asta ar fi problema,

autiștii sunt în marea lor parte extrem de inteligenți.

- Da, începe să socializeze. Acum e acolo și Stela

ceea ce-o ajută foarte mult. Gândiți-vă că orice copil, cât

de normal ar fi fost, ținut închis într-o încăpere insalubră,

departe de ceilalți copii, practic în afara societății, ar fi

fost la fel ca Nuți.

- Și Stela? Cum se descurcă?

- Descoperă lumea pe care-o știa numai din cărți.

Oricum, Ministerul Învățământului a aprobat să fie

verificată de o comisie pentru a se putea înscrie la școală.

Comisia va hotărî în ce clasă.

- Perfect! Când va fi examenul?

- Luna viitoare, la început, cu o săptămână înainte

de începerea școlii.

- Cred că va face față cu bine.

- Clar. Deja învață sistematic din manuale școlare.

Speră să fie primită în clasa a V-a.


138 |

- Ar fi foarte bine pentru ea. Ce a hotărât?

Rămâne la Sibiu?

- Nu, va pleca la Buzău, în casa ei. O va lua și pe

Nuți cu ea.

- Bine, dar fiind minore...

- Au un tutore. Simona s-a hotărât să se mute cu

ele. Este specialistă, va reuși.

- Mi-ați dat numai vești bune. Mă bucur mult. Să

nu uit... Nu mai aveți nimic să-mi spuneți? întrebă

comisarul într-o doară...

- Nu, veni ezitant răspunsul... ce-ar mai trebui să

vă spun?

- Întrebam și eu... M-am gândit că aveți ceva

noutăți...

- Nu, nimic. Păstrăm legătura și vă mulțumesc

mult pentru tot efortul depus.

- Nu mi-am făcut decât datoria, concluzionă

comisarul sec. La revedere!

Nici nu închise bine telefonul că acesta sună din

nou. Era colega de la Sibiu. După zâmbetul larg al

comisarului se părea că răspunsul mult așteptat venise.


139 |

Viața merge înainte

În bar era puțină lume la acea oră. În

semiîntuneric, se auzea o muzică plăcută. Mircea se

așezase la o masă și sorbea încet dintr-o cafea. Era numai

ora 18, dar se grăbise să fie acolo, ca nu cumva să rateze

întâlnirea. Se gândea că va fi evidențiat la secție pentru

rezolvarea cazului, deși habar n-avea cum se va rezolva,

chiar dacă el va asista la întâlnirea unei persoane de la

camera 205 cu acel enigmatic „V”. Cu toate astea, nu-și

făcea griji. Comisarul Popa îi promisese că va fi pe

aproape și va dezlega tot misterul.

Mircea își aranjă cravata și zâmbi. Se simțea un

fel de „James Bond” într-o misiune periculoasă. Se gândi

să bea ceva mai tare, să prindă curaj... apoi se răzgândi...

era totuși în timpul serviciului...

După încă o jumătate de oră, veni orchestra iar

instrumentiștii începură să facă probe de sunet.

Programul începea la ora 20. Apăru și o solistă, iar

Mircea se mută la o altă masă, ceva mai retrasă, într-un

colț opus scenei, de unde putea vedea întregul local. Ușa

de la intrare era puțin în umbră, dar vedea destul de bine

cine intră, așa că mai comandă o cola și încercă să nu se

lase distras de muzică.

Timpul trecea destul de greu. Nu era obișnuit cu

statul degeaba prin baruri, nu avea nici timp, nici plăcere

pentru așa ceva. În jur, fumul devenea tot mai des, pe

măsură ce localul se aglomera, deși ventilatoarele


140 |

funcționau continuu. Mircea simți că se sufocă și se

întrebă ce plăcere găsesc ceilalți în a sta într-o asemenea

atmosferă.

La un moment dat, agentul tresări: în ușă apăru

doamna doctor Doinescu. Era singură, ceea ce i se păru

extrem de ciudat. El trăise cu impresia că soțul ei va fi cel

cu care se va întâlni „V”. Se pare că nu era așa. Doamna

Dora se așeză la o masă centrală, în lumina unui

reflector. „Va fi ușor de urmărit...” gândi Mircea...

„Nu-mi va face niciun fel de probleme”... Se relaxă. Nu

mai avea nimic de făcut decât să stea cu ochii pe

doctoriță. Se lăsă în voia muzicii... Dora comandă o

cafea. Părea că așteaptă... „Sigur”, își zise Mircea, „îl

așteaptă pe misteriosul V. Ce misterios? E clar că-i vorba

de Vlad. Am înțeles eu... Mortul e viu. Ciudat, nu? Chiar

foarte ciudat, dacă te gândești că l-am văzut la morgă.

Deci, mortul nu era cine credeam noi... Asta e ceva mai

plauzibil. Și acum, doctorița, care era pe-o mână cu el...

Nu, nu se poate, nu și-ar fi răpit fata... Era disperată s-o

găsească... E altceva la mijloc... Da, dar ce?”

Doctorița părea liniștită. Nu era impacientată, nu

privea mereu către ușă, sorbea fără grabă din cafea.

„Oare chiar așteaptă pe cineva sau a venit pur și simplu

să bea o cafea?” – gândul agentului se pierdu în fumul

din bar...


141 |

*

- Poftiți! Intrăm aici, în acest birou. Ne-a fost

îngăduit de către directorul hotelului... Luați loc,

domnule doctor... și dumneavoastră, domnule Vlad.

Aștept explicații...

- Dacă sunteți sigur că noi suntem vinovați,

rezolvați problema... nu vă dau niciun fel de explicații...

glasul doctorului Doinescu sună spart și plin de răutate.

Nu mai era omul jovial și plin de îngrijorare.

- Domnule agent, zise calm comisarul Popa

întorcându-se către un coleg, mergeți, vă rog în bar și

invitați-o și pe doamna Dora aici, vreau să fie de față, să

știe ce s-a întâmplat. Oricum, eu am invitat-o la bar ca

din partea unei foste colege... O, să nu uit, aduceți-l și pe

Mircea, să nu creadă că l-am uitat acolo...

Agentul ieși grăbit. În încăpere se lăsă liniștea.

Cei doi vinovați evitau să se privească sau să-l privească

pe comisarul Popa. Doctorul privea în gol, către peretele

din față, iar Vlad își privea intens bombeurile pantofilor.

Se vedea de la distanță că nu se simt confortabil.

De-odată, ușa se deschise și Dora intră agitată în

încăpere:

- Ce s-a întâmplat? E ceva cu fetița? Eric, ce e?

- Nu s-a întâmplat nimic, doamnă, v-am rugat să

veniți aici deoarece avem noutăți. Am sunat ieri la Sibiu

și-am rugat-o pe o colegă să-mi facă rost de câteva

documente. Azi, când le-am primit, vă spun sincer că

mi-a și părut rău c-am avut dreptate. Realitatea este exact


142 |

așa cum am intuit-o eu. Ba e și mai și, deoarece eu nu am

putut înțelege totul până n-am văzut actele.

- Ieri mi-ați spus că plecați acasă, că s-a terminat,

cazul e închis... Ceva tot e. Îmi spuneți și mie, vă rog?

- Sigur, doamna doctor. Vă spun eu. V-am sunat

ca să vă spun că plec, tocmai pentru ca, de la

dumneavoastră, să afle și ceilalți, cei implicați în răpire...

- De la mine? Cum așa?

- Imediat vă veți lămuri... Sau, poate, vrea să ne

lămurească soțul dumneavoastră...

- Eric? Ce amestec ai tu?

- Nici unul. Inventează comisarul pentru a-și

ascunde neștiința. Ce amestec aș putea avea în răpirea

fetei noastre?

- Domnule comisar, spuse Dora enervată, vă rog

să nu vă jucați cu vorbele. Aștept explicațiile promise.

Sper că nu vreți să ne învinovățiți degeaba.

- Doamna doctor, credeți-mă, nu am niciun fel de

intenții rele. Vă veți lămuri imediat. Permiteți-mi să vă

explic... Bun! Începem prin a da citire unui certificat de

naștere... Așa... Numele: Doinescu, Prenumele: Eric,

Sexul: masculin, așa... Numele tatălui: Stan, Prenumele

tatălui: Ioan... așa... Numele mamei: Doinescu,

Prenumele mamei: Marioara. Asta vă spune ceva,

domnule Eric? Nu? Atunci voi continua cu arborele

dumneavoastră genealogic. Tatăl, Stan Ioan provine

dintr-o familie de intelectuali din Oltenia și – atenție –

are un frate geamăn, Stan Laurențiu, care, la rândul său

are doi băieți gemeni: Stan Vlad și Stan Ionuț. Nici acum

nu înțelegeți?


143 |

- Așa e, interveni Stan, am avut un frate geamăn.

Din păcate, așa cum știți, Vlad a murit acum câteva zile...

- Știm, numai că n-a murit Vlad, ci Ionuț.

- Serios? Cum dovediți asta?

- Toate la timpul lor... haideți să vă spun povestea

mai departe: Atunci când s-a născut Eric, mama sa a

murit, iar tatăl era în armată. Așa că, a fost luat în casa

bunicilor și crescut acolo împreună cu ceilalți doi nepoți,

Vlad și Ionuț. Ne putem imagina că cei doi au fost pentru

micul Eric ca niște frați de care s-a legat pe viață. Să vă

spun acum ceva ciudat: cei doi gemeni erau absolut

identici, numai că aveau firi complet diferite: Ionuț era

calm, calculat, cuminte și deschis spre învățătură în timp

ce Vlad era iute, mânios, neastâmpărat și leneș la școală.

Problema e că, în afară de mama lor, nimeni nu știa să-i

deosebească, iar Vlad profita mereu de asta, dând vina pe

fratele său pentru toate problemele pe care le isca. Iar

acesta, suporta totul în tăcere și resemnare din dragoste

pentru frate. Știți ce e ciudat? Cu cât era Ionuț mai

iubitor, cu atât era Vlad mai înverșunat și plin de ură.

Anii au trecut și cei doi frați și-au croit fiecare viața lor,

în localități diferite, departe unul de celălalt, astfel încât

puțină lume mai știa că seamănă atât de mult. Vlad a

călcat strâmb de câteva ori și a fost și închis ani buni.

Ionuț a terminat facultatea și s-a stabilit la Sibiu. Numai

că, fratele său, Vlad, ajuns într-o încurcătură, s-a gândit

la un plan diabolic: cum nimeni nu-i putea deosebi, ba

mai mult, foarte puțini mai știau că sunt doi frați gemeni,

l-a răpit pur și simplu pe Ionuț de acasă și, cu ajutorul

vărului său Eric, medic, l-a internat într-un ospiciu sub


144 |

numele său adevărat, Stan Ionuț, pentru a scăpa de o

acuzație gravă. De ce sub numele adevărat? Fiindcă, de

câte ori făcea vreo boacănă sau încălca legea, Vlad

declara că se numește Stan Ionuț, ba și-a mai făcut și un

act de identitate fals sub acest nume. A fost destul de

simplu, ținând cont că aveau aceeași zi de naștere, aceiași

părinți și arătau identic. Dar să ne întoarcem la adevăratul

Ionuț. Prin comportamentul său, Ionuț care își susținea

mereu nevinovăția și adevărata identitate, și-a atras un

diagnostic de identitate multiplă și schizofrenie, urmând

să fie pe viață închis în ospiciu.

- Eric, interveni Dora, ai fost tu în stare de așa

ceva? Nu-mi vine să cred!

- N-am nicio vină, Vlad mi-a spus că Ionuț e

bolnav și refuză tratamentul. Am făcut-o pentru binele

lui...

- Bun, haideți să mergem mai departe, zise

comisarul. În acest moment, Vlad a folosit actele cu

numele său adevărat, și-a însușit diploma fratelui său

falsificând-o, și și-a croit o nouă viață la Sibiu. S-a

căsătorit și a trăit sub numele său adevărat până acum,

fără probleme. Încurcăturile cu directoarea și fetițele le

știți. Totul a mers ca pe roate până când, întâlnindu-se

întâmplător cu Eric, a aflat că el și soția au înfiat o fetiță

și-a înțeles că e chiar fetița lui. A mai aflat că nu numai

că nu are nicio boală, dar e chiar isteață, așa că s-a gândit

s-o recupereze și s-o aibă alături. Am crezut, la început,

că dintr-o dragoste târzie sau dintr-un sentiment de

vinovăție, dar nu, nici vorbă, motivul e la fel de meschin

ca întreaga lui viață. Acum un an a murit mama lui și-a


145 |

lui Ionuț. Aceasta avea o avere destul de însemnată, pe

care a lăsat-o prin testament celor trei copii crescuți de

ea: Ionuț și Vlad – fii și Eric – nepot. Numai că exista o

condiție: fiecare dintre ei intra în posesia părții de avere

numai dacă avea urmași. În cazul în care vreunul dintre ei

nu avea copii, averea se redistribuia celorlalți. Termenul

era de un an de la deces. Cu Ionuț nu era nicio problemă,

era la spital și nu avea șanse să iasă de acolo, mai ales că

Eric mergea lunar să „pună paie pe foc”. Desigur, Vlad

nu se apropia de spital, deoarece nu dorea ca cineva să-și

dea seama de uluitoarea asemănare. Ei, dar acum, aliatul

lui Vlad, Eric, devenise o piedică. Și culmea, fetița lui

Eric era de fapt fetița lui Vlad. Nu-l putea lăsa să ia o

parte de avere. Așa că, Vlad s-a gândit să profite de

prietenia și dragostea pe care i-o purta vărul său Eric, pe

care l-a impresionat spunându-i cât de mult își iubește

fetița și cât ar dori s-o aibă lângă el, să crească alături de

fratele ei. Mai mult, Eric a semnat o declarație prin care

era de acord ca Ioana să fie iarăși trecută pe numele

părinților naturali. Continuarea? Eric l-a ajutat pe Vlad

s-o răpească, convins fiind că odată ajunsă în familia în

care s-a născut, alături de fratele ei, va fi mai fericită. Știa

că soția lui nu va fi de acord, așa că a ales calea

lăturalnică. Știți ce m-a încurcat cel mai tare?

Descinderea lui Vlad, împreună cu Magda la familia

Docea. Nu am înțeles ce căutau. Peste vreo două zile,

când la postul de poliție s-a prezentat un taximetrist care

ne-a adus un document uitat în taxiul său, am înțeles

totul. Vlad a dus-o pe Ioana la sanatoriul condus de

Magda Stroia cu un taxi. Avea la el documentul semnat


146 |

de Eric pentru ca, dacă va fi oprit de cineva, să aibă o

acoperire. În momentul în care Vlad realizează că-i

lipsește declarația dată de Eric se sperie, crezând că i-a

luat-o fetița în taxi. Cum de la sanatoriul-orfelinat Ioana a

plecat în casa familiei Docea, Vlad s-a gândit să caute

hârtia la aceștia. Să nu uit ceva: m-a mai încurcat

telefonul doamnei Carmen Stan. După cum rezulta din

desfășurător, ea telefonase familiei Docea pentru a se

interesa de adresă. Am descoperit mai târziu că nu era

telefonul ei, ci unul identic. Telefonul ei fusese înlocuit

în metrou de un „specialist” pus de „doamna directoare”

Magda. Îl cunoștea de la sanatoriu și l-a rugat să-i facă un

mic „serviciu”... Pentru ea nu mai conta nimic, lucrau

călăuziți de ideea că „scopul scuză mijloacele”, așa că,

geloasă fiind pe familia lui Vlad, s-a hotărât să-și facă

singură „dreptate” și să-l trădeze. Ideea de-a o implica pe

doamna Carmen este doar a ei, Vlad nu știa nimic. El, ar

fi vrut, dimpotrivă, s-o ferească de necazuri și s-o țină

departe de toate mizeriile. Acum, nu știu sigur dacă din

dragoste, din respect sau, pur și simplu, fiindcă se temea

că-i va trăda intențiile răuvoitoare.

- Bine, interveni iarăși Dora, dar nu se poate așa

ceva! I-ați lăsat pe cei doi bătrâni legați, în frig, cu căluș

în gură, puteau să moară, de unde atâta cruzime? Și tu

Eric? Nu te recunosc! Credeam c-o iubești pe Ioana...

cum ai putut?

- Dora, crede-mă, o iubesc foarte mult... chiar am

crezut în vorbele lui Vlad, chiar am crezut că ea va fi mai

fericită alături de fratele său și mama adevărată.

Crede-mă, Dora, nici prin cap nu mi-a trecut că face totul


147 |

pentru bani. Auzi, Vlad, nu-mi trebuie moștenirea ta! Poți

să ți-o păstrezi! Vreau doar fetița, pentru ca să nu crească

într-un mediu viciat de ideile tale. Acum realizez că ți-ai

omorât propriul frate pentru ca lumea să nu te mai caute,

pentru ca să fii lăsat în pace... Doamne! Ce monstru! Și

știi care e culmea? Eu te-am ajutat, ți-am fost complice.

Mie mi l-au dat în grijă pe Ionuț, eu l-am scos din

ospiciu... Doamne, când mă gândesc cu câtă speranță și

bucurie m-a privit Ionuț! Credea c-a scăpat de acolo.

Spera că, după atâta vreme, totul s-a rezolvat și va putea

să trăiască din nou... Dar, nu! Tu aveai alte planuri!

Probabil i-ai dat ceva pastile, de-asta a reacționat așa

ciudat, de-asta a vrut să lovească, să scape, nu-i stătea în

fire... Ești inuman, Vlad, nu vei scăpa, să știi!

- Hopa, zise Vlad sarcastic, domnul doctor mă

condamnă...

- Doamna Dora, zise comisarul, nu vreau să iau

apărarea nimănui, mai ales că, pe tot parcursul anchetei,

soțul dumneavoastră i-a furnizat vărului Vlad amănunte,

care l-au ajutat să fie cu un pas înaintea noastră, dar...

credeți-mă, dumnealui e vinovat doar de dragoste. Față

de familia în care a crescut și față de familia pe care și-a

întemeiat-o.

Eric plecase capul. Îndrăzni totuși să murmure:

- Eu știu ce-nseamnă să crești între străini...

Vlad zâmbi ciudat și intră în vorbă, vrând, parcă

să schimbe vorba:

- Bun, domnule comisar, povestea dumneavoastră

e faină, ce să zic, ca-n filme sau romane polițiste, dar

uitați cu toții un mic amănunt: nu aveți nicio dovadă.


148 |

Vlad a murit iar eu, reabilitat de vărul meu și scos din

ospiciu pot să trăiesc liniștit mai departe.

- Poate, surâse comisarul, poate... dar n-aș fi sigur

de asta... Am găsit o consemnare de la nașterea voastră...

Nu te mira... sunt arhive. Știi ce scrie acolo? Că s-au

născut doi băieți, gemeni identici, la zece minute unul de

celălalt.

- Știu asta, Vlad era cel mai mare, mama spunea

mereu asta! Glasul infractorului suna la fel de sigur...

- Așa e, interveni Eric, mătușa, de câte ori îl certa

pe Vlad îi spunea ceva de genul: „dacă tu, care ești mai

mare, nu ești cuminte, ce să mai zic de Ionuț...” Era ca un

fel de glumă familială...

- Exact. E un lucru cunoscut de toți apropiații.

Ceea ce nu știa nimeni în afară de mama gemenilor este

că aveau un semn distinctiv extrem de vizibil, care a fost

consemnat pe fișă la naștere. Vlad, cel mai mare dintre

gemeni și-a „înmuiat” piciorul în lichid amniotic și a

primit pe viață un „bănuț” violaceu pe călcâiul stâng... Ei,

ce zici, Vlad? Am dovada?

- Călcâiul lui Achile... comentă Dora cu voce

înceată...


149 |

CUPRINS

Capcanele destinului................................................................. 4

Începuturi ............................................................................... 10

Vinovatul fără vină ................................................................. 16

Noua „casă” ............................................................................ 30

Speranțe .................................................................................. 44

Fuga către nicăieri .................................................................. 51

Salvarea .................................................................................. 66

Incertitudini ............................................................................ 83

Întâlnirea ................................................................................. 95

Accidentul ............................................................................ 108

Probleme nerezolvate ........................................................... 114

De ce n-ar fi bine?... ............................................................. 127

Viața merge înainte .............................................................. 139

CUPRINS ............................................................................. 149

tăcerea destinului

Documents