1

Suport electronic de curs Anul IV ID si Anul VI ID

Disciplina:

Titular:

Conf. dr.ing. Laura Bouriaud bouriaud@usv.ro

____________________________

Anul universitar: 2008-2009

Drept şi legislaţie forestieră

2

Prezentarea disciplinei

Denumirea disciplinei Drept si legislatie forestiera

Codul disciplinei

SS4129 Semestrul I Numărul de credite 4

Facultatea Silvicultura

Numărul orelor pe semestru/activităti

Domeniul Silvicultura Total C S L P

Programul de studiu zi 42 14 28

Obiectivele disciplinei

- însuşirea şi valorificarea conceptelor de baza din domeniul dreptului si legislatiei silvice - formarea de capacităţi necesare pentru lectura şi înţelegerea legilor - formarea de capacităţi necesare pentru aplicarea normelor silvice - familiarizarea studenţilor cu funcţionarea sistemului juridic şi legislativ

Competenţe specifice

1. Cognitive (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor disciplinei) a. Cunoastere si întelegere: - definirea conceptelor de bază ale dreptului; - utilizarea corectă a termenilor de specialitate; - cunoştinţe generale de bază, precum şi necesare profesiei de inginer silvic,

respectiv cunoaşterea normelor silvice substanţiale şi a celor de procedură ; - intelegerea rolului legii silvice in implementarea politicii statului in privinta

padurilor b. Explicare si interpretare - realizarea de conexiuni între actele tehnice ale profesiei de inginer silvic si

conformitatea lor legala: analiza transdisciplinara; - analiza normelor aplicabile pentru o anumita categorie de activitati din

domeniul silvic (domenii de reglementare); - analiza critica a eficienţei actului de implementare a legii; - identificarea principiilor implicite ale reglementarilor silvice in vigoare

2. Tehnice / profesionale (proiectarea şi evaluarea activităţilor practice specifice;

utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi aplicare):

- identificarea legislatiei silvice în ansamblul său şi dezvoltarea capacitatii de a si de a cauta normele juridice in vigoare;

- identificarea unor domenii de reglementare specifice şi dezvoltarea capacitatii de a identifica si clasifica actele juridice pe domenii de reglementare specifice ;

- descrierea evolutiei sistemului legislativ pe un anumit domeniu de reglementare;

- abilităţi de cercetare si creativitate prin abordarea facultativa a unui subiect de interes legislativ;

3. Atitudinal – valorice: - reacţia pozitivă la sarcinile didactice, satisfacţia de a răspunde, cultivarea

punctualitatii in sarcinile incredintate.

3

Conţinutul instruirii

Activitati tutoriale Partea întâi: „Introducere”. Elemente generale pentru înţelegerea termenilor juridici şi ai funcţionării sistemului legislativ şi juridic: 3 ore Partea a doua: „Drept forestier – partea generală”: Istoricul legislaţiei silvice, definirea dreptului forestier ca ramură şi evidenţierea particularităţilor regimului silvic: 3 ore Partea a treia: „Drept forestier – partea specială”. Reglementarea unor activităţi şi instituţii fundamentale ale domeniului silvic: proprietatea, administrarea, infracţiuni şi contravenţii silvice: 6 ore Partea a patra: „Politică forestieră”. Elemente generale de politici publice: 2 ore

Strategii didactice

Activitati tutoriale - resurse procedurale: metoda de predare: expunerea orala, întrebări adresate

studenţilor, lista de verificare la inceputul si sfarsitul cursului;

- resurse materiale: mijloace de instruire (materiale didactice): curs, suport de curs electronic, îndrumar de seminart, acte normative, Internet, procese verbale de constatare a infractiunilor si contraventiilor silvice, contracte de exploatari forestiere, contracte de prestari servicii, anunturi licitatii de masa lemnoasa, legi, hotarari si ordonante, regulamente interne.

Forma de evaluare finală (E-examen, C-colocviu, LP-lucrari de control) Examen, scris Evaluarea

- in baza unui numar de doua intrebari, notate fiecare cu note de la 4 la 10. Nota obtinuta poate fi marita cu pana la doua puncte daca studentii pregatesc un referat optional, scris de mana, de 5-8 pagini, tratand despre reglementarea unor activitati din fondul forestier (la alegere)

Standarde curriculare de performanţă

Standarde minime pentru nota 5: - însuşirea principalelor noţiuni teoretice - cunoaşterea principalelor prevederi referitoare la regimul silvic - cunoasterea in general a unor legi care fac parte din materia obligatorie

Standarde minime pentru nota 10: - cunoasterea in detaliu a principalelor institutii ale dreptului forestier (proprietate,

administrare, regim silvic, acte de procedura, infracţiuni silvice), conform suportului electronic de curs şi a legilor obligatorii ;

- mod personal de abordare şi interpretare Bibliografie obligatorie pentru studenţi

Bouriaud, L., 2008. Drept şi legislaţie forestieră. Support electronic de curs, disponibil online Legi obligatorii : 1. Legea 47/2008 Codul silvic, disponibil http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.frame

2. LEGE nr.31 din 3 aprilie 2000 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, text disponibil http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.frame

3. HOTĂRÂRE Nr. 996 din 27 august 2008 pentru aprobarea Normelor referitoare la provenienţa, circulaţia şi comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spaţiilor de depozitare a materialelor lemnoase şi al instalaţiilor de prelucrat lemn rotund. Text disponibil pe site Indaco Legestart, http://www.legestart.ro/AfisareAct.aspx?id_act=MzE1NjYz

4. ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ nr. 85 din 8 noiembrie 2006, privind stabilirea modalităţilor de evaluare a pagubelor produse vegetaţiei forestiere din păduri şi din afara acestora, text disponibil pe site-ul MADR http://www.madr.ro/legi_paduri.php?legislatie=15

4

Bibliografie recomandatăpentru studenţi

Bouriaud, L., 2002. Drept forestier. Legislaţie silvică (Forest law, and law dealing with forests). Editura Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava, 150 p. Dogaru, L., 2002. Regimul juridic al pădurilor.Editura Universităţii „Petru Maior”, Târgu Mureş, 282 p. Durac, G., Bouriaud, L., 2004. Protecţia juridică a fondului forestier, Analele Universităţii Petre

Andrei, Iaşi Humă, I., 1993. Introducere în studiul dreptului. Ed. Chemarea, Iaşi Vlad, C., Ene, C., 2006. Infractiunile silvice. Teorie si practica juridica. Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 859 p.

Coordonator de disciplină Gradul didactic Titlul ştiinţific Semnătura

Laura Bouriaud conferentiar doctor

5

Cuprins

Lecţia 1. Noţiuni juridice de bază. Norma juridică, clasificarea normelor juridice. Forţa de coerciţie a statului.......................................................................................... 6

1.1. Obiectul dreptului ................................................................................................ 6 1.2. Drept subiectiv, drept obiectiv............................................................................. 6 1.3. Ramuri de drept.................................................................................................... 7 1.4. Norma juridică. Clasificarea normelor juridice. .................................................. 8 1.5. Forţa de coerciţie a statului .................................................................................. 9

Lecţia 2. Izvoare de drept. Clasificarea legilor. ....................................................... 13 2.1 Separaţia puterilor în Stat.................................................................................... 13 2.2. Clasificarea legilor ............................................................................................. 14 Test de evaluare 2 ..................................................................................................... 17

Lecţia 3. Administraţie publică centrală şi locală.................................................... 18 3.1. Noţiunile de administraţie publică şi drept administrativ .................................. 18 3.2 Administraţia publică centrală şi locală. Administraţie silvică de specialitate... 19 Test de evaluare 3 ..................................................................................................... 25

Lecţia 4. Administrarea fondului forestier naţional ................................................ 26 4.1 Situaţia administrării fondului forestier naţional ................................................ 26 4.2. Noţiunea de administrare a fondului forestier naţional...................................... 26 4.3 Sediul reglementării ............................................................................................ 27 4.4 Reglementări specifice........................................................................................ 27 Test de evaluare 4 ..................................................................................................... 32

Lecţia 5. Dreptul de proprietate asupra terenurilor forestiere .............................. 33 5.1 Formele proprietăţii ............................................................................................ 33 5.2 Caracteristicile dreptului de proprietate privată:................................................. 34 5.3 Atributele dreptului de proprietate privată.......................................................... 34 5.4 Modalităţile juridice ale dreptului de proprietate privată ................................... 35 5.5 Regimul juridic special al unor categorii de paduri ............................................ 37 Test de autoevaluare 5 .............................................................................................. 39

Lecţia 6. Elemente de drept penal. Infracţiunea. Exemple de infracţiuni silvice . 40 6.1 Principii generale de drept penal......................................................................... 40 6.2 Infracţiunea ......................................................................................................... 40 6.3. Infracţiunile silvice ............................................................................................ 42 Test de autoevaluare 6 .............................................................................................. 51

Lecţia 7. Drept forestier şi regim silvic. Politică forestieră..................................... 52 7.1 Natura dreptului forestier. Locul dreptului forestier printre celelalte ştiinţe juridice ...................................................................................................................... 52 7.2. Metoda specifică de reglementare a dreptului forestier: regimul silvic............. 55 7.3 Noţiuni de politică forestieră .............................................................................. 59 Test de autoevaluare 7 .............................................................................................. 65

Test de autoevaluare semestriala (Subiecte de examen) ......................................... 66

6

Lecţia 1. Noţiuni juridice de bază. Norma juridică, clasificarea normelor juridice. Forţa de coerciţie a statului.

1.1. Obiectul dreptului

Obiectul dreptului îl constituie reglementarea relaţiilor sociale. Nu însă toate relaţiile sociale se regăsesc reglementate prin intermediul normelor juridice. Există relaţii sociale care sunt sancţionate nu de normele de drept, ci de norme scrise sau nescrise ale moralei, ale familiei, sau ale bisericii. Departajarea între norme de comportament sancţionate de drept şi norme de comportament sancţionate de alte principii de organizare socială a evoluat de-a lungul timpului. Astfel, în perioada în care dreptul canonic avea o mare influenţă în procesul legislativ, norme de conduită ecleziastice erau sancţionate prin legea statului.

Reglementarea anumitor relaţii sociale şi nereglementarea altora constituie un indicator al vieţii sociale sub două aspecte:

� sistemul de drept reflectă o anumită structură socială, un anumit raport de forţe între membrii societăţii;

� sistemul de drept promovează anumite valori, reprezentând ceea ce societatea consideră la un moment dat drept conduită permisă, tolerată sau acceptabilă din partea membrilor săi.

Dreptul reprezintă ansamblul normelor instituite de către stat în vederea dirijării conduitei umane, a căror obligativitate este asigurată, la nevoie, de forţa de constrângere a statului1. Normele juridice sunt acele reguli de conduită, generale şi impersonale, care stabilesc conduita subiecţilor de drept în raporturile ce formează obiectul de reglementare al dreptului.

Ca expresie a condiţiilor vieţii materiale, normele de drept creează astfel terenul juridic favorabil afirmării acelei tendinţe evolutive care este de dorit din punct de vedere social - general2.

O relaţie socială reglementată juridic devine raport juridic. Participanţii la raporturile juridice sunt acele persoane care sunt legate prin drepturi şi obligaţii.

1.2. Drept subiectiv, drept obiectiv

Dreptul obiectiv este dreptul care există indiferent de existenţa participanţilor la raporturile juridice, reprezentând tot ceea ce este prevăzut în legi şi acte normative. Dreptul subiectiv este acel drept pe care îl deţine participantul la raportul juridic. El are latitudinea de a exercita sau nu dreptul său. În momentul în care se decide să îl exercite, el nu o poate face decât respectând condiţiile prezente în lege, adică ţinând cont de ceea ce dreptul obiectiv impune pentru exercitarea oricărui drept subiectiv. Dreptul subiectiv este diferenţiat de la un titular la altul. Astfel, în cazul dreptului procesual, prevederile

1 Răuschi, Ş., Drept civil - partea generală, persoana fizică, persoana juridică, Ed. Chemarea Iaşi, 1993, pag.5 2 Humă, I., Introducere în studiul dreptului, Ed. Chemarea Iaşi, 1993, pag. 15

7

legii cu privire la modalităţile de intentare ale unei acţiuni în justiţie pentru tulburare de posesie constituie conţinutul dreptului obiectiv. Cel al cărui posesie a fost tulburată are dreptul subiectiv de a face plângere în justiţie, drept a cărui valorificare se află la latitudinea sa.

Actul juridic este manifestarea de voinţă în scopul de a produce, modifica sau stinge un raport juridic (ex. contractul). Faptul juridic este un eveniment care se produce indiferent de voinţa persoanei, dar care are proprietatea de a produce, modifica sau stinge un raport juridic (moartea persoanei care deschide o succesiune, producerea unei calamităţi şi deschiderea dreptului la despăgubire de către societatea de asigurări). Actul şi faptul juridic nu sunt izvoare formale de drept, ele pot însă influenţa existenţa drepturilor subiective ale persoanei.

1.3. Ramuri de drept

În societate există o mare varietate de norme juridice. Dincolo însă de specificul lor, normele au ceva în comun: în primul rând unitatea de voinţă, fiind vorba de voinţa unuia şi aceluiaşi legiuitor, în al doilea rând ele se pot grupa în funcţie de anumite criterii, formând în ansamblu sistemul dreptului.

Prima distincţie, care s-a realizat înăuntrul sistemului de drept, a fost aceea între dreptul public şi cel privat. Ulpian numea “jus publicum” dreptul care se referă la interesele statului, iar “jus privatum” dreptul care se referă la interesele diferitelor persoane. Grecii nu făceau această distincţie, iar germanii vechi au confundat cele două ramuri. În decursul timpului s-a mai vorbit despre un drept privat şi un drept al societăţii, de un grup de ramuri cu caracter mixt, iar Marx şi Engels susţin că dreptul socialist nu poate fi împărţit în public şi privat, deoarece în societatea socialistă nimic nu este privat.

În funcţie de metoda de reglementare, care se bazează pe egalitatea juridică a părţilor sau pe poziţia de autoritate a statului, ramurile de drept se clasifică în ramuri de drept public şi ramuri de drept privat. În cadrul dreptului public se definesc ca ramuri esenţiale: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal etc. Ca ramuri principale de drept privat există: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul internaţional privat, dreptul transporturilor etc.

În doctrina românească se face distincţie între:

� ramurile de drept prin care se organizează raporturile dintre stat, organele statului şi indivizi, raporturi orientate în direcţia apărării unor interese generale ale societăţii (ramuri de drept public) ;

� ramurile de drept prin care se organizează raporturile dintre indivizi, dintre persoane fizice, urmărindu-se asigurarea unui minim de securitate, condiţie a exerciţiului libertăţii şi a intereselor personale în conformitate cu interesele generale (ramuri de drept privat).

Ramura de drept este definită ca un ansamblu de norme juridice, legate organic între ele, care reglementează relaţii sociale care au acelaşi specific şi folosesc aceeaşi metodă de reglementare.

8

1.4. Norma juridică. Clasificarea normelor juridice.

Normele juridice sunt o categorie a normelor sociale care reprezintă reguli de conduită instituite sau recunoscute de către stat, obligatorii în raporturile dintre subiectele de drept, a căror aplicare este asigurată prin conştiinţa juridică, iar la nevoie, prin forţa coercitivă a statului3. Normele juridice sunt raporturi sociale reglementate juridic.

Principalul criteriu de clasificare este cel al forţei lor obligatorii, distingându-se astfel norme imperative şi dispozitive.

Normele imperative, categorice, impun o anumită conduită părţilor participante la raportul juridic, conduită de la care nu se pot abate4. Totodată, părţile nu pot stabili alte reguli pentru raporturile ce se încheie între ele.

Normele imperative onerative sunt cele care prevăd obligaţia de a săvârşi anumite acţiuni, care ordonă ceva: ex. "toate donaţiile se fac prin act autentic" (art. 813 C. civ.), sau "Arborii destinaţi tăierii se inventariază şi, după caz, în funcţie de natura tăierii, se marchează cu dispozitive speciale de marcat de către personalul silvic împuternicit, în conformitate cu normele tehnice. " (art. 63 C. s.).

Normele imperative prohibitive interzic săvârşirea unor anumite acţiuni: ex. "Se interzice păşunatul în păduri, în perdelele forestiere de protecţie şi în perimetrele de ameliorare a terenurilor degradate sau în alunecare." (art. 53 C.s.).

Normele dispozitive sunt acele norme a căror aplicare este lăsată la dispoziţia (aprecierea) părţilor participante la raportul juridic.

Normele dispozitive permisive (de împuternicire), nici nu impun, nici nu interzic săvârşirea unei acţiuni, lăsând la latitudinea părţilor să aleagă conduita pe care o doresc să o urmeze, din mai multe posibile pe care legea le indică. De exemplu, în dreptul familiei, se precizează : "la încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor declara, în faţa delegatului de stare civilă, numele pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie. Soţii pot să-şi păstreze numele lor dinaintea căsătoriei, să ia numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor reunite". Un alt exemplu : "Pentru fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice administrarea şi/sau serviciile silvice, după caz, se realizează prin ocoale silvice private, care funcţionează similar asociaţiilor şi fundaţiilor, sau pe bază de contract cu alte ocoale silvice. (art. 13 C.s.) ". In cazul acestei ultime norme, se lasă la dispoziţia părţilor (respectiv persoanele fizice şi juridice deţinătoare de păduri) să aleagă între administrarea prin ocoale silvice private proprii sau administrarea pe bază de contract cu ocoale silvice de stat.

Normele dispozitive supletive permit ca, în anumite împrejurări, persoanele să-şi aleagă singure conduita de urmat şi numai în situaţia în care nu şi-au manifestat singure conduita, se aplică prevederile normei care va suplini lipsa de manifestare a voinţei lor. De exemplu, în materia vânzării, "vânzătorul este supus la răspundere pentru viciile ascunse ale lucrului vândut", ceea ce înseamnă că, faţă de dispoziţia textului, vânzătorul se poate obliga să răspundă şi de viciile

3 Gorun, A., 2007. http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap4.htm 4 Răuschi, Ş., op. cit., pag. 18 şi următ.

9

aparente, sau părţile pot conveni ca vânzătorul să nu răspundă nici de viciile ascunse.

Un alt criteriu de clasificare îl constituie conţinutul şi întinderea domeniului de reglementare a normelor juridice, după care acestea se împart în norme generale şi speciale. Pentru fiecare ramură de drept, normele generale sunt cuprinse în legi cu caracter general şi stabilesc un cadru legal prin care se reglementează instituţii şi principii generale de drept. De exemplu, în dreptul penal, normele generale sunt cele referitoare la principiile de aplicare a legii penale în spaţiu şi timp, definesc infracţiunea şi instituţiile legate de aceasta, precum şi alte instituţii de generală aplicabilitate5. Normele speciale în dreptul penal, sunt acele norme care consacră infracţiuni determinate şi pedepsele corespunzătoare lor şi care sunt cuprinse în partea specială a Codului penal sau în legile speciale cu dispoziţii penale.

Normele speciale se aplică tuturor cazurilor particulare, ori de câte ori se întrunesc condiţiile legii. Normele speciale sunt de imediată aplicare, ceea ce înseamnă că ele se aplică înaintea normelor generale.

O aplicare a acestui principiu o putem regăsi în reglementarea regimului silvic. Normele generale, sau de drept comun, autorizează pe proprietarul unui bun la libera utilizare a acestuia „în condiţiile legii”. Pentru cazul în care bunul este un teren forestier, condiţiile legii sunt în fapt prevederile legislaţiei silvice, care are caracter de normă specială faţă de dreptul comun, reprezentat în cazul de faţă de dreptul civil. În consecinţă, deşi în materia proprietăţii dreptul civil promovează posibilitatea proprietarului de a dispune în mod liber de bunul în proprietate, prevederile legislaţiei silvice, care sunt de imediată aplicare, impun proprietarului forestier anumite condiţii în cazul în care el vrea să exercite dreptul de dispoziţie (distrugere, modificare, vânzare) asupra terenului forestier.

Un exemplu de aplicare a normelor speciale (legea silvică) în faţa celor generale (drept civil) este dat de expunerea de motive a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 114 din 11 martie 2004 referitoare la încriminarea tăierii sau scoaterii din rădăcini, fără drept, de arbori, puieţi sau lăstari, de către proprietarii terenurilor forestiere (Cadrul nr. 1).

Decizia Curţii Constituţionale arată deci că prevederile dreptului civil referitoare la proprietate sunt completate de prevederile legii silvice care arată în ce condiţii se poate exercita proprietatea asupra arborilor din fondul forestier proprietate privată.

1.5. Forţa de coerciţie a statului

Aplicarea normelor de drept este garantată de forţa de coerciţie a statului. Forţa de constrângere aparţine numai Statului, ca garant al ordinii de drept. Statul este titular al suveranităţii şi personifică din punct de vedere juridic naţiunea. Din punct de vedere social statul este o instituţie a societăţii, dar şi un instrument în conducerea socială.

În teoria politică, prin stat de drept se înţelege un stat bazat pe o ierarhie a normelor generatoare de ordine juridică. În statul de drept, statul este garantul libertăţilor şi drepturilor individuale, totodată, asigurând securitatea internă şi externă a cetăţenilor prin instituţii democratice. În baza acestor prerogative, statul este cel care garantează aplicarea sancţiunilor în cazul nerespectării conduitei impuse de normele juridice. În cazul

5 Zolyneak, M., Drept penal, partea generală, Ed. Chemarea Iaşi, 1992, pag. 76

10

ramurilor de drept public, precum dreptul penal, manifestarea forţei de coerciţie este evidentă, de ex. prin posibilitatea de a trage la răspundere, inclusiv prin privarea de libertate, în ramuri de drept privat. În schimb, aplicarea forţei de coerciţie a statului în raporturi de drept privat, cum sunt cele întâlnite în materia contractelor, este mai nuanţată. Astfel, înţelegerea dintre părţi este protejată, respectată (contractul este lege între părţile implicate) şi întărită prin posibilitatea de a apela la sistemul instanţelor judecătoreşti în caz de litigiu.

11

Test de autoevaluare 1

1. Ce este dreptul ?

2. Ce sunt normele juridice ?

3. Definiti actul juridic si faptul juridic.

4. Dati exemple de ramuri de drept public si de ramuri de drept privat.

5. De ce normele regimului silvic sunt de “imediata aplicare” in fata normelor de drept civil referitoare la proprietate? Considerati exemplul dat in Cadrul nr. 1.

6. Cum se manifesta in fapt forta de coercitie a statului?

12

Cadrul nr. 1. Exemplificarea principiului de aplicare a legii speciale

Prin Incheierea din 12 noiembrie 2003, pronuntata in Dosarul nr. 668/2003, Judecatoria Marghita a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 31 din Legea nr. 75/2002 pentru modificarea si completarea Ordonantei Guvernului nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic si administrarea fondului forestier national. Exceptia a fost ridicata de K. M-K., inculpat in dosarul mentionat.

In motivarea exceptiei de neconstitutionalitate autorul acesteia sustine ca dispozitiile criticate, ce incrimineaza taierea sau scoaterea din radacini, fara drept, de arbori, puieti sau lastari, de catre proprietari, detinatori sau de catre oricare alta persoana, sunt contrare prevederilor art. 41 alin. (1) [in prezent art. 44 alin. (1)] din Constitutie, referitoare la garantarea dreptului de proprietate : "Dreptul de proprietate, precum si creantele asupra statului, sunt garantate. Continutul si limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege." In acest sens arata ca a fost trimis in judecata in baza dispozitiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 75/2002, deoarece a procedat la taierea unui numar de arbori de pe terenul aflat in proprietatea sa. Or, fapta de a taia arbori din padurea sa este un act de dispozitie materiala asupra bunului pe care il are in proprietate, asa incat considerarea acestui act de dispozitie ca fiind infractiune ii limiteaza prerogativele dreptului de proprietate.

Judecatoria Marghita considera ca exceptia de neconstitutionalitate este neintemeiata, deoarece prin aceasta reglementare s-a avut in vedere ca exercitarea prerogativelor ce decurg din dreptul de proprietate sa nu lezeze interesele generale ale societatii. De asemenea, instanta precizeaza ca prin art. 35 din Constitutia republicata statul recunoaste dreptul oricarei persoane la un mediu inconjurator sanatos si echilibrat ecologic, asigurand cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.

Examinand exceptia de neconstitutionalitate invocata, Curtea constata ca aceste critici nu pot fi retinute, intrucat dispozitiile art. 32 alin. (1) si (3) din Ordonanta Guvernului nr. 96/1998, modificata si completata prin Legea nr. 75/2002, republicata, nu numai ca nu contravin prevederilor art. 44 alin. (1) din Constitutie, ci, dimpotriva, constituie o aplicare a acestora.

Astfel, potrivit textului constitutional invocat de insusi autorul exceptiei, dreptul de proprietate poate fi limitat, continutul si limitele acestuia stabilindu-se prin lege. Referitor la dreptul de proprietate asupra padurilor, la continutul si limitele acestui drept, Codul silvic (Legea nr. 26/1996) a introdus in titlul III, intitulat "Fondul forestier proprietate privata", reguli stricte cu privire la obligatiile proprietarilor de paduri si de alte terenuri din fondul forestier proprietate privata (care fac parte din fondul forestier national), de gospodarire in conformitate cu regimul silvic si cu regulile privind protectia mediului, de respectare a prevederilor amenajamentelor silvice si a permanentei padurii, de recoltare numai a arborilor marcati de personalul silvic si alte obligatii. Rezulta ca dreptul de proprietate asupra fondului forestier proprietate privata nu poate fi exercitat decat cu respectarea acestor dispozitii legale care ii determina continutul si limitele.

Curtea observa ca obiectul de reglementare al Ordonantei Guvernului nr. 96/1998 are in vedere tocmai stabilirea unor asemenea obligatii in sarcina proprietarilor de terenuri acoperite cu vegetatie forestiera, a caror nerespectare este sanctionata de dispozitiile ce fac obiectul criticii de neconstitutionalitate. Respectarea riguroasa a acestor norme este necesara pentru a preveni taierile masive de arbori si despadurirea terenurilor, care ar avea consecinte grave asupra mediului inconjurator si asupra sanatatii populatiei. Aceste interese majore impun incriminarea si sanctionarea faptelor prevazute in textul de lege criticat, chiar daca acestea sunt savarsite de proprietarii terenurilor forestiere, limitarea in acest mod a dreptului de proprietate privata fiind in deplina concordanta cu dispozitiile constitutionale invocate de autorul exceptiei de neconstitutionalitate.

Curtea mai retine ca limitarea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere, prin incriminarea taierii, fara drept, de catre proprietari sau de catre alte persoane, a arborilor, puietilor sau lastarilor, este in acord si cu prevederile constitutionale ale art. 35, referitoare la dreptul la un mediu sanatos, potrivit carora: "(1) Statul recunoaste dreptul oricarei persoane la un mediu inconjurator sanatos si echilibrat ecologic. (2) Statul asigura cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept. (3) Persoanele fizice si juridice au indatorirea de a proteja si a ameliora mediul inconjurator."

13

Lecţia 2. Izvoare de drept. Clasificarea legilor.

2.1 Separaţia puterilor în Stat

Principiul separaţiei puterilor în stat îşi găseşte fundamentarea în lucrarea lui Montesquieu “Spiritul legilor”. Separarea puterilor în stat constituie o garanţie de democraţie; acest principiu izvorăşte din experienţa medievală a monarhiilor absolutiste şi se confirmă prin evoluţia vieţii politice în cadrul dictaturilor moderne şi contemporane.

• “Orice putere corupe; puterea absolută corupe în mod absolut”

Statul funcţionează prin intermediul a trei categorii de instituţii, dotate cu atribuţii legislative, executive sau judecătoreşti.

Puterea legislativă este deţinută de Parlament, cu cele două camere ale sale, Adunarea Deputaţilor şi Senatul. Rolul lor este de a elabora, aproba şi emite legi.

Puterea executivă este exercitată de guvern şi de preşedintele republicii. În mod restrictiv şi în cazuri expres prevăzute, aceste organe executive pot avea o funcţie legislativă, însă sub controlul parlamentului. Esenţa puterii executive consistă în crearea condiţiilor pentru aplicarea legii.

Puterea judecătorească aparţine doar instanţelor judecătoreşti. Judecătorii nu pot decât aplica legea; în dreptul romano - germanic, judecătorii nu creează dreptul. Puterea judecătorească este astfel chemată să pună în aplicare legea.

Principiul separaţiei puterilor în stat nu este un principiu absolut. De la un stat la altul, exercitarea prerogativelor legislative sau executive diferă în limite destul de largi, întâlnindu-se republici prezidenţiale (SUA, Rusia, Franţa) sau parlamentare. Astfel, rolul instituţiei de preşedinte al SUA este cu mult mai executiv decât în democraţiile clasice europene, unde şeful de guvern este cel care deţine prerogative executive destul de largi. În unele state occidentale (Anglia, Belgia) rolul şefului statului este redus la reprezentarea diplomatică în plan internaţional şi la reglementarea unor conflicte între puterile legislative.

Preşedintele României, în exercitarea funcţiei sale diplomatice, semnează acte şi tratate internaţionale, a căror introducere în legislaţia internă este condiţionată de ratificarea de către parlament. Printre alte drepturi ale preşedintelui se enumeră desemnarea candidatului de prim ministru, numirea guvernului, dreptul de graţiere, numirea în funcţii publice, funcţia de comandant al forţelor armate, adresarea de mesaje parlamentului, dizolvarea parlamentului, solicitarea referendumului, promulgare legilor prin decret prezidenţial, etc.

Guvernul “asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice” - deci este autoritate executivă. Pe lângă aceasta, prin iniţiativa legislativă şi delegarea legislativă, guvernul are şi o funcţie legislativă, însă în limitele şi sub controlul parlamentului.

Parlamentul este cel care emite legea. Parlamentul are de asemenea dreptul de a manifesta lipsa de sprijin faţă de politica economică şi socială a guvernului prin intermediul moţiunii de cenzură, precum şi dreptul de a interpela guvernul în legătură cu

14

măsurile întreprinse (drept de control asupra executivului). Prim-ministrul şi guvernul, în ansamblul său, răspund politic numai în faţa parlamentului, atât pentru activitatea, cât şi pentru actele lor. Dacă la acestea adăugăm şi posibilitatea parlamentului de a suspenda din funcţie pe preşedinte, regimul politic din ţara noastră aşa cum reiese din prevederile Constituţiei este un regim semi-prezidenţial atenuat sau parlamentarizat, apropriat de regimul parlamentar clasic.

2.2. Clasificarea legilor

Legea este actul normativ care provine de la organul legiuitor al ţării, elaborat în forme prestabilite şi care se bucură de supremaţie faţă de toate celelalte izvoare ale dreptului.

Legile se clasifică în fundamentale sau constituţionale şi ordinare, în funcţie de conţinut, de modalitatea de adoptare şi de cvorumul cerut (Tabelul 1).

În sistemul de drept naţional, legea are forţă juridică superioară tuturor celorlalte izvoare de drept. Conform art. 72 al. 1 din Constituţie, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.

Legile constituţionale sunt Constituţia şi legile de modificare ale Constituţiei.

Constituţia este legea fundamentală a statului, căreia i se ordonează toate celelalte legi. Principalele capitole ale Constituţiei sunt consacrate:

� Stabilirii drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor (Titlul II);

� reglementării funcţionării Parlamentului, Consiliului Legislativ, Preşedinţiei, Guvernului, ministerelor şi altor organe centrale de specialitate ale administraţiei publice, autorităţilor administraţiei publice locale (consiliu local, primar, consiliu judeţean, prefect), instanţelor judecătoreşti, ministerului public, Consiliului Superior al Magistraturii (Titlul III);

� economiei şi finanţelor publice (Titlul IV);

� funcţionării Curţii Constituţionale.

Prima Constituţie a României a fost adoptată în 1866, după modelul belgian din 1831, fiind urmată de Constituţiile din 1923, 1948, 1952, 1965 şi 1991, cea din urmă fiind adoptată prin referendum naţional şi revizuită în 2003.

Legile organice sunt cele prin care se reglementează o categorie limitată şi expresă de domenii, printre care, de exemplu în cazul dreptului civil, regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii. Legile ordinare sunt acte normative obişnuite, curente, cu obiect limitat (de ex. Legea 18/1991 - legea fondului funciar). Alte izvoare ale dreptului sunt reprezentate de :

� decretele Preşedintelui României ;

� hotărârile şi ordonanţele Guvernului. Hotărârile se emit pentru executarea legilor, iar ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare votată de parlament ;

� actele administraţiei publice centrale şi de specialitate ex. actele Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, cu valabilitate de domeniu.

15

Tabelul 1. Clasificarea legilor. Autorităţi investite cu putere legiuitoare

Categoria de legi Tipul de relaţii sociale

reglementate Autoritatea

investită Cvorumul necesar

legi constituţionale: - Constituţia - legi de modificare a Constituţiei

relaţii sociale din toate domeniile vieţii social-politice şi economice cu deosebită importanţă pentru exercitarea puterii de stat şi a conducerii politice a societăţii

Adunarea Constituantă

vot nominal, 2/3 din numărul total de membri

legi organice ex. Legea de organizare judecătorească

relaţii sociale importante în exercitarea puterii de stat, privind organizarea şi funcţionarea unor organe de stat

Camera Deputaţilor şi Senat

jumătate plus unu din numărul total al deputaţilor

legi ordinare ex. Legea fondului funciar

raporturi sociale ordinare din diferite domenii social - economice

Camera Deputaţilor şi Senat

majoritate simplă: jumătate plus unu din numărul membrilor prezenţi în fiecare cameră

codurile relaţii sociale dintr-un anumit domeniu

Camera Deputaţilor şi Senat

majoritate simplă

acte şi hotărâri cu caracter normativ

regulament de funcţionare a camerelor Parlamentului

Camera Deputaţilor şi Senat

decrete, atunci când au caracter normativ

un anume aspect al vieţii sociale, politice sau economice

Preşedintele României

hotărâri şi ordonanţe* relaţii sociale dintr-un anumit domeniu

Guvern, semnate de prim ministru, contrasemnate de miniştrii de resort

* hotărârile de guvern se emit pentru executarea legilor;

* ordonanţele de guvern se pot emite numai pentru domeniile legilor ordinare şi numai în baza unei legi speciale de abilitare emisă de către parlament, care menţionează domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe, eventual obligativitatea supunerii spre aprobare către parlament a ordonanţelor emise de către guvern.

Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe.

Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta.

Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate.

Organele locale ale administraţiei de stat (consiliul local, primarul, consiliul judeţean şi prefectul) sunt abilitate să adopte acte normative cu aplicare limitată la unitatea administrativ – teritorială. Acestea pot fi hotărâri normative ale consiliului local, hotărâri ale consiliului judeţean, ordine ale prefectului, decizii ale delegaţiei permanente, ori dispoziţii emise de primar.

16

În privinţa adoptării legilor, pentru legile ordinare, procedura impune formarea unei comisii de specialişti care propun Parlamentului un proiect de lege. Acesta este supus dezbaterii în cele două camere ale Parlamentului, suferind pe această cale o serie de modificări (amendamente). Dacă forma finală adoptată de Camera Deputaţilor diferă de forma finală adoptată de Senat, se formează o comisie de mediere, iar rezultatul medierii este din nou supus dezbaterii în Parlament.

17

Test de evaluare 2

1. Care sunt atributiile Guvernului?

2. Care sunt principalele categorii de legi?

3. Care este diferenta dintre legile organice si cele ordinare?

4. Care este diferenta dintre hotarari de guvern si ordonante de guvern?

18

Lecţia 3. Administraţie publică centrală şi locală

3.1. Noţiunile de administraţie publică şi drept administrativ

Administraţia publică poate fi definită ca ansamblul activităţilor exercitate de autorităţile publice (acte juridice şi operaţiuni materiale) pentru aducerea la îndeplinire a legilor sau prin care se prestează servicii publice.

În vorbirea curentă, termenul de administraţie publică evocă mai degrabă structura instituţională care exercită activităţi de aducere la îndeplinire a legilor şi de prestare a unor servicii publice. Printre autorităţile care reprezintă administraţia publică se numără şi “instituţii bugetare, regii autonome şi societăţi comerciale subordonate ministerelor”, categorie în care se încadrează:

� autoritatea publică pentru silvicultură (Minister),

� organele sale din teritoriu (inspectoratele silvice)

� structura de gestionare a domeniului forestier proprietate publică (Regia Naţională a Pădurilor) sau privată (structuri silvice proprii).

Organele administrative sunt investite cu putere publică şi acţionează în interes public, în condiţiile legii.

Într-o democraţie autentică, potrivit principiului autonomiei locale, nu numai statul este persoană morală de drept public, ci şi unităţile sale administrativ teritoriale.

Creşterea sarcinilor administraţiei publice a dus la desprinderea unor instituţii ale dreptului administrativ şi conturarea unor veritabile ramuri independente: drept financiar, drept rutier, drept agrar, drept ecologic, drept forestier. Pentru toate acestea, dreptul administrativ are caracter de drept comun, deoarece furnizează o serie de principii generale.

În comparaţie cu alte ramuri de drept, dreptul administrativ se caracterizează prin faptul că normele sale apără valori sociale generale. În timp ce dreptul penal apără valori sociale fundamentale (siguranţa Statului, viaţa, integritatea şi patrimoniul persoanei), dreptul administrativ apără valori sociale mai generale, referitoare la organizarea societăţii. Prin aceasta, dreptul administrativ facilitează aplicarea tuturor celorlalte norme de drept.

Într-o definiţie exhaustivă, dreptul administrativ poate fi considerat ca acea ramură de drept public care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice, precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile administraţiei publice sau alte autorităţi statale, pe de o parte, şi cei vătămaţi în drepturile lor prin actele administrative ale acestor autorităţi, pe de altă parte.

În baza acestei definiţii, normele de drept administrativ se pot clasifica în norme materiale (am putea considera că normele materiale răspund la întrebarea „ce este”, definesc anumite instituţii), norme de procedură (răspund la întrebarea „cum se procedează”), norme contravenţionale (de sancţionare a unor abateri de la conduita de urmat) şi norme de contencios administrativ. Contenciosul administrativ este definit în

19

doctrină ca fiind totalitatea litigiilor născute între particulari şi administraţiile publice, cu ocazia organizării şi funcţionării serviciilor publice şi în care sunt puse în cauză reguli, principii şi situaţii juridice aparţinând dreptului public (C. Rarincescu). Este deci o modalitate de apărare a persoanelor fizice şi juridice contra unor vătămări aduse drepturilor lor prin activitatea administraţiei publice.

3.2 Administraţia publică centrală şi locală. Administraţie silvică de specialitate.

Noţiunea de administraţie publică evocă următoarele autorităţi publice: Preşedintele României, Guvernul, ministerele şi celelalte organe publice subordonate direct Guvernului, organe centrale de specialitate autonome, instituţii subordonate ministerelor; prefectul; organe locale de specialitate subordonate ministerelor şi conduse de prefect; organe autonome locale (consiliul judeţean, consiliul local, primarul).

Administraţia publică centrală este alcătuită de:

� aparatul de lucru al Guvernului, incluzând aici Cancelaria Primului Ministru, Secretariatul General al Guvernului şi câteva departamente specializate, printre care Departamentul de Control al Guvernului;

� Ministerele, în număr de 15 în prezent, împreună cu agenţiile şi instituţiile aflate în coordonarea lor directă;

� Agenţii şi instituţii în coordonarea directă a Primului Ministru, în număr de 22, printre care Autoritatea naţională pentru protecţia consumatorilor, Institutul naţional de statistică sau Agenţia Română pentru Investiţii Străine.

Administraţia publică locală este alcătuită din:

� Consiliile locale şi primarii care funcţionează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe;

� Consiliul judeţean, ca autoritate a administraţiei publice pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean;

� Prefectul, care este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale.

Administraţia publică de specialitate silvică face referire la instituţiile publice cu rol de coordonare/reglementare a activităţilor din domeniul silvic. Astfel, administraţia publică de specialitate silvică desemnează:

� Ministerul de specialitate, respectiv Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, identificat de asemenea în actele normative ca autoritatea publică centrală pentru silvicultură. După 1990, departamentul pădurilor a făcut parte din Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei mediului, fiind transferat în ianuarie 2001 la Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor. Denumirea acestuia din urmă s-a schimbat

20

succesiv. În cadrul MADR, coordonarea activităţilor din fondul forestier se face prin intermediul:

� unui secretar de stat;

� a unei Direcţii Generale Management fond forestier, funciar şi cinegetic. Compartimentele de specialitate în cadrul acestei direcţii sunt: direcţia dezvoltare forestieră şi consolidare păduri private; direcţia management fond forestier; direcţia management fond cinegetic; direcţia politici, strategii şi reglementări silvice;

� a unei Direcţii Generale de control silvic şi cinegetic.

� Inspectoratele Teritoriale de Regim Silvic şi de Vânătoare, instituţii cu personalitate juridică în subordinea MADR, care coordonează, supraveghează şi efectuează prin inspecţiile silvice şi de vânătoare din compunere activităţile de implementare şi control al regimului silvic şi vânătoare din judeţele arondate (Cadrul 2 şi Figura 1). In număr de nouă în prezent (Braşov, Bucureşti, Focşani, Vâlcea, Ploieşti, Cluj, Oradea, Suceava, Timişoara), ITRSV-urile asigură:

� implementarea strategiei de dezvoltare a silviculturii, potrivit competenţei teritoriale;

� monitorizarea lucrărilor, precum reconstrucţie ecologică, împădurirea terenurilor degradate;

� controlul cu privire la respectarea prevederilor regimului silvic de către deţinătorii, administratorii şi utilizatorii cu orice titlu de fond forestier şi a modului în care se aplică legislaţia silvică pentru administrarea vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier.

În subordinea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale funcţionează de asemenea agenţii şi structuri publice, precum Administraţia Naţională a Îmbunătăţirilor funciare, Agenţia de Plăţi şi Intervenţii în Agricultură, Regia Naţională a Pădurilor, ori Agenţia Domeniilor Statului. Aceste instituţii pot fi în coordonarea, subordonarea sau sub autoritatea Ministerului. În ultimul caz se află şi Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva, care funcţionează sub autoritatea Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

21

Cadrul 2. Atribuţiile Inspectoratelor Teritoriale de Regim Silvic şi de Vânătoare (art. 7, HG 333/2005 completată cu HG 1206/2007)

A. În domeniul managementului activităţilor de silvicultură 1. asigură implementarea strategiei de dezvoltare a silviculturii, potrivit competenţei teritoriale; 2. ţin evidenţa, pe ocoale silvice, localităţi, proprietari şi deţinători, a terenurilor cu destinaţie forestieră şi a terenurilor cu vegetaţie forestieră din afara fondului forestier, pe categorii de folosinţă, precum şi a titlurilor de proprietate; 3. urmăresc furnizarea de către administratorii terenurilor cu destinaţie forestieră şi terenurilor cu vegetaţie forestieră din afara fondului forestier a datelor necesare în vederea realizării sistemului de cadastru general, prelucrează aceste date şi le transmit potrivit legii; 4. aprobă sau avizează, potrivit legii, solicitările de ocupare/scoatere definitivă sau de folosire/scoatere temporară din circuitul silvic a terenurilor din fondul forestier naţional; 5. avizează şi, după caz, aprobă, conform competenţelor legale, reprimirea în fondul forestier naţional a suprafeţelor scoase temporar;

51. avizează restituirea garanţiilor după redarea în circuitul silvic a terenurilor din fondul forestier naţional ocupate

temporar; 52. ţine evidenţa şi monitorizează împădurirea terenurilor oferite în compensarea terenurilor coase definitiv din fondul forestier naţional;

6. avizează solicitările de schimbare a categoriei de folosinţă silvică pentru terenurile din fondul forestier naţional, ţin evidenţa schimbărilor aprobate şi urmăresc achitarea taxelor; 7. aprobă încadrarea pe categorii funcţionale a vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier naţional; 8. participă, potrivit reglementărilor în vigoare, la acţiunea de aplicare a prevederilor legilor de retrocedare a fondului funciar; 9. certifică legalitatea clauzelor contractuale care se referă la regimul silvic şi înregistrează contractele de administrare; 10. ţin evidenţa ofertelor şi achiziţiilor de terenuri ce pot fi incluse în fondul forestier proprietate publică a statului şi urmăresc respectarea priorităţii la achiziţionarea ofertelor; 11. ţin evidenţa, pe fiecare proprietate, a defrişării suprafeţelor de pădure din fondul forestier naţional, aprobate potrivit legii; 12. conduc lucrările conferinţelor de amenajare a pădurilor proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale şi proprietate privată, a căror suprafaţă la nivel de proprietate nu depăşeşte 1.000 ha; 13. realizează verificarea/recepţia finală a lucrărilor de teren din cadrul proiectelor de amenajare a pădurilor, pentru fondul forestier proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale şi proprietate privată, în conformitate cu prevederile Normelor tehnice pentru amenajarea pădurilor, aprobate prin Ordinul ministrului apelor, pădurilor şi protecţiei mediului nr. 1.672/2000, nepublicat; 14. recepţionează lucrările, avizează în comisia tehnico-economică proprie şi aprobă prin decizie a inspectorului-şef studii sumare de amenajare a pădurilor şi studii de transformare a păşunilor împădurite, întocmite pentru suprafeţe de până la 30 ha; 141. constituie comisia tehnico-economică proprie, avizează în cadrul acesteia studiile de fezabilitate şi recepţionează proiectele tehnice de reconstrucţie ecologică; 142. monitorizează activitatea de pază a terenurilor care aparţin fondului forestier naţional şi încheierea contractelor de administrare şi/sau prestări de servicii dintre deţinătorii de păduri şi ocoalele silvice; 15. avizează sau aprobă, după caz, solicitările privind derogarea de la prevederile amenajamentelor sau ale studiilor sumare de amenajare a pădurilor, indiferent de forma de proprietate, în condiţiile legii; 16. aprobă proiectele de regenerare a pădurilor, ajutorare a regenerărilor naturale, combaterea bolilor şi dăunătorilor forestieri şi de executare a lucrărilor de îngrijire şi conducere a arboretelor, elaborate de ocoalele silvice, altele decât cele ale Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva, pentru fondul forestier şi vegetaţia forestieră din afara acestuia; 17. aprobă rezultatele controlului anual al regenerărilor pentru ocoalele silvice, altele decât cele ale Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva; 18. avizează solicitările pentru acordarea contravalorii despăgubirilor destinate proprietarilor de păduri cu funcţii speciale de protecţie, ca urmare a restricţiilor prevăzute în amenajamentele silvice şi în studiile sumare de amenajare; 19. îndeplinesc atribuţiile prevăzute de lege şi, după caz, atribuţiile de autoritate contractantă, pentru lucrările destinate sprijinirii proprietarilor de păduri, care, potrivit legii, sunt finanţate de la bugetul de stat; 20. avizează, în vederea autorizării, persoane fizice sau juridice pentru certificarea lucrărilor de proiectare şi execuţie în vederea împăduririi, reîmpăduririi, completării regenerărilor naturale, întreţinerii culturilor forestiere şi îngrijirii arboretelor executate în fondul forestier naţional; reîmpădurire, completare a regenerărilor, întreţinere şi îngrijire; 21. avizează, în vederea autorizării, unităţile specializate pentru executarea lucrărilor de împădurire, reîmpădurire, completare a regenerărilor, întreţinere şi îngrijire; 22. propun direcţiei de specialitate din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, pe baza prevederilor amenajamentelor silvice, studiilor sumare de amenajare a pădurilor şi a studiilor de transformare a păşunilor împădurite, volumul de masă lemnoasă, resursele şi destinaţia masei lemnoase de recoltat anual, pe natura produselor şi pe categorii de deţinători;

22

221. ţin evidenţa terenurilor scoase definitiv din fondul forestier, urmărind identificarea situaţiilor prevăzute la art. 101 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; 23. repartizează, în teritoriu, ocoalelor silvice volumul maxim de lemn pe picior aprobat prin hotărâre a Guvernului, pentru pădurile proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale, pentru pădurile proprietate privată a persoanelor juridice de drept privat, precum şi pentru pădurile proprietate privată a persoanelor fizice; 24. aprobă sau anulează, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale, actele de punere în valoare a masei lemnoase; 25. participă, potrivit legii, la comandamentele judeţene de analiză a realizării programului anual de înfiinţare a perdelelor forestiere de protecţie; 26. avizează lucrările de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor pentru terenurile forestiere, altele decât cele administrate prin structuri silvice, şi pentru vegetaţia forestieră situată în afara fondului forestier şi dispun executarea acestor lucrări; 27. urmăreşte respectarea prevederilor legale în vigoare privind materialele forestiere de reproducere; 28. abrogat. 29. îndeplinesc calitatea de autorităţi contractante pentru proiectarea şi execuţia lucrărilor de amenajare, ameliorare şi punere în valoare prin împădurire a terenurilor degradate cuprinse în perimetre de ameliorare şi de înfiinţare a perdelelor forestiere de protecţie, pe terenurile din domeniul public care nu sunt în administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva, pe terenurile din domeniul privat al statului şi pe terenurile proprietate privată, după caz; 30. avizează documentaţiile pentru proiectele de investiţii prevăzute la pct. 29; 31. propun direcţiei de specialitate din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură liste cuprinzând obiectivele de investiţii care se finanţează din Fondul de ameliorare a fondului funciar cu destinaţie silvică, din fonduri bugetare şi din alte surse, elaborate în concordanţă cu documentaţiile tehnico-economice, inventarele de lucrări la finele anului precedent şi rezultatele controlului anual al regenerărilor; 32. avizează, în vederea decontării, situaţiile de lucrări întocmite de direcţiile silvice ale Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva, pentru obiectivele de investiţii care se finanţează din Fondul de ameliorare a fondului funciar cu destinaţie silvică, din fonduri bugetare şi din alte surse, situate în fondul forestier proprietate publică a statului; 33. numesc comisiile de recepţie şi organizează recepţia lucrărilor realizate la obiectivele de investiţii care se finanţează din Fondul de ameliorare a fondului funciar cu destinaţie silvică, din fonduri bugetare şi din alte surse; 34. avizează, prin reprezentanţii lor, procesul-verbal de predare-primire a lucrărilor realizate la obiectivele de investiţii care se finanţează din Fondul de ameliorare a fondului funciar cu destinaţie silvică, din fonduri bugetare şi din alte surse, încheiat între executant şi deţinătorul terenului; 35. avizează documentaţiile privind justificarea pierderilor cauzate de calamităţi în fondul forestier proprietate publică şi privată, inclusiv la drumurile forestiere; 36. comunică oficiilor judeţene de cadastru, geodezie şi cartografie modificările survenite, după caz, cu privire la încadrarea în categoria de folosinţă păduri şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră, a terenurilor care fac obiectul ameliorării prin împădurire; 37. contribuie la implementarea măsurilor din Programul naţional de dezvoltare rurală, prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. g) din Hotărârea Guvernului nr. 385/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, sau a altor programe forestiere care au ca beneficiari potenţiali operatori din sectorul forestier, în scopul asigurării coerenţei unei dezvoltări durabile a sectorului; 38. avizează documentaţiile privind înfiinţarea structurilor de administraţie silvică, în conformitate cu prevederile legale în vigoare; 371. verifică conformitatea cererilor de finanţare şi a cheltuielilor efectuate de beneficiari şi evidenţiate în cererile de plată, referitoare la lucrările de gospodărire prevăzute la art. 29 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi la obiectivele de investiţii «corectarea torenţilor» ce urmează a se finanţa de la bugetul de stat pentru proprietarii de păduri; 372. verifică şi avizează, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, cheltuielile aferente serviciilor de pază şi protecţie a pădurilor, prevăzute la art. 35 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare; 38. avizează documentaţiile privind înfiinţarea ocoalelor silvice private, în conformitate cu prevederile legale în vigoare; 39. eliberează, suspendă şi retrage, în condiţiile legii, indiferent de emitent, autorizaţia de practică a personalului silvic angajat în cadrul ocoalelor silvice private, aşa cum au fost ele definite la art. 4 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 139/2005 privind administrarea pădurilor din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 38/2006, cu modificările ulterioare; 40. coordonează acţiunile de informare, educare, instruire şi altele asemenea, finanţate de la bugetul de stat, pentru popularizarea legislaţiei silvice şi educaţiei forestiere, în vederea respectării regimului silvic; 41. acordă consultanţă de specialitate la solicitarea deţinătorilor sau proprietarilor de păduri şi de terenuri cu vegetaţie forestieră din afara fondului forestier; 42. asigură aducerea la cunoştinţă populaţiei a obligaţiilor privind prevenirea şi stingerea incendiilor de pădure; 43. eliberează autorizaţii pentru confecţionarea dispozitivelor de marcat dreptunghiulare şi îndeplinesc obligaţiile legale cu privire la evidenţa şi gestionarea acestora; 44. îndeplinesc atribuţiile legale cu privire la achiziţionarea prin cumpărare, schimb sau donaţie, de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, a terenurilor în vederea includerii în fondul forestier proprietate publică a statului.

23

B. În domeniul controlului regimului silvic I. Controlul regimului silvic: 1. exercită controlul cu privire la respectarea prevederilor regimului silvic de către deţinătorii şi administratorii cu orice titlu de fond forestier şi a modului în care se aplică legislaţia silvică pentru administrarea vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier; 2. exercită controlul cu privire la respectarea reglementărilor de regim silvic de către persoanele fizice şi juridice, altele decât cele menţionate la pct. 1, care desfăşoară activităţi supuse regimului silvic; 3. controlează modul în care se aplică normele tehnice în elaborarea amenajamentelor silvice, studiilor sumare de amenajare, studiilor de transformare a păşunilor împădurite şi amenajamentelor silvopastorale, respectarea şi aplicarea prevederilor din acestea, precum şi înregistrarea în evidenţele specifice a lucrărilor silvice executate; 4. controlează modul de respectare a normelor tehnice cu privire la proiectarea şi executarea lucrărilor de împădurire şi regenerare a pădurilor, reconstrucţie ecologică, îngrijire şi conducere a arboretelor, alegerea şi aplicarea tratamentelor, evaluarea masei lemnoase, protecţia pădurilor, controlul anual al regenerărilor, prevenirea şi stingerea incendiilor, gospodărirea vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier, precum şi a altor norme care reglementează regimul silvic; 5. controlează modul de respectare a prevederilor legale cu privire la paza şi integritatea fondului forestier naţional şi a vegetaţiei forestiere din afara acestuia; 6. controlează modul de supraveghere a stării de sănătate a pădurilor şi a asigurării monitoringului forestier; 7. controlează modul de aplicare a prevederilor legale în vigoare privind materialele forestiere de reproducere; 8. controlează, potrivit legii, respectarea reglementărilor silvice în ariile protejate din fondul forestier naţional; 9. execută controale la toate structurile de administraţie silvică, indiferent de forma de proprietate asupra terenurilor forestiere, astfel încât fiecare administrator sau deţinător să fie controlat cel puţin o dată într-un interval de 2 ani; 91. controlează, potrivit legii, modul de asigurare de către proprietarii/deţinătorii de fond forestier a administrării pădurilor sau a serviciilor silvice prin ocoale silvice autorizate; 10. controlează modul în care sunt realizate lucrările de proiectare şi de execuţie pentru investiţii în fondul forestier sau pentru gestionarea durabilă a pădurilor, finanţate de la bugetul de stat, surse extrabugetare sau cu garanţii guvernamentale; 11. propun, potrivit legii, suspendarea sau retragerea autorizaţiei pentru practică a personalului silvic şi a autorizaţiei de funcţionare a structurilor silvice de administrare; 12. propun sau dispun, potrivit legii, suspendarea, anularea sau retragerea autorizaţiilor, avizelor, atestatelor şi a altor asemenea documente, pentru persoanele fizice şi juridice, după caz; 13. controlează modul în care este respectată legislaţia cu privire la circulaţia materialelor lemnoase şi execută controlul instalaţiilor de transformat lemn rotund, al punctelor şi activităţilor de depozitare, prelucrare ori comercializare a produselor lemnoase, conform legislaţiei în vigoare; 14. controlează respectarea prevederilor normelor tehnice şi a celorlalte dispoziţii legale privind recoltarea, achiziţionarea, depozitarea, transportul, prelucrarea şi comercializarea produselor nelemnoase ale pădurii, menţionate la art. 39 din Legea nr. 26/1996 - Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare; 15. controlează modul de elaborare a actelor de constatare, stabilire şi evaluare a pierderilor provocate de calamităţi şi de alţi factori vătămători, la lucrări de regenerare, reconstrucţie ecologică şi alte obiective de investiţii din fondul forestier; 16. controlează activitatea de reparare şi întreţinere a drumurilor forestiere în conformitate cu reglementările în vigoare; 161. controlează, prin personal propriu autorizat, modul de respectare a normelor tehnice cu privire la proiectarea drumurilor auto forestiere, inclusiv de refacere a celor calamitate, precum şi a lucrărilor de amenajare şi corectare a torenţilor, executate din surse bugetare sau din alte surse; 162. controlează modul de respectare a normelor tehnice cu privire la executarea drumurilor auto forestiere, inclusiv de refacere a celor calamitate, precum şi a lucrărilor de amenajare şi corectare a torenţilor; 17. controlează modul de transmitere a terenurilor în şi din fondul forestier naţional; 171. controlează respectarea realizării obiectivelor pentru care au fost emise aprobări de scoatere definitivă din fondul forestier naţional; 18. controlează modul de aplicare şi respectare a regulilor silvice de exploatare a masei lemnoase din fondul forestier naţional şi din vegetaţia forestieră din afara acestuia; 19. controlează respectarea reglementărilor cu privire la organizarea şi desfăşurarea licitaţiilor şi negocierilor pentru vânzarea masei lemnoase din fondul forestier proprietate publică; 20. controlează modul de gestionare şi folosire a ciocanelor silvice de marcat şi a dispozitivelor dreptunghiulare pentru marcarea materialului lemnos; 21. controlează modul de constituire şi utilizare a fondului de conservare şi regenerare a pădurilor, indiferent de forma de proprietate asupra pădurilor.

24

Figura 1. Organigrama unui inspectorat teritorial de regim silvic şi cinegetic

25

Test de evaluare 3

1. Ce este adminstratia publica? 2. Care sunt institutiile administratiei publice centrale? 3. Care sunt institutiile administratiei publice locale? 4. Care sunt institutiile administratiei publice de specialitate silvica? 5. Regia Nationala a Padurilor se afla coordonarea, subordonarea sau sub autoritatea

Ministerului? 6. Enumerati cinci atributii ale ITRSV-urilor in domeniul manageemntului

activitatilor din silvicultura. 7. Enumerati cinci atributii ale ITRSV-urilor in domeniul controlului regimului

silvic.

26

Lecţia 4. Administrarea fondului forestier naţional

4.1 Situaţia administrării fondului forestier naţional

Principiul administrării unitare a fondului forestier, indiferent de natura proprietăţii, decurge din modalitatea de reglementare a regimului silvic. Unitatea de bază a administrării este reprezentată de ocolul silvic, fie că ţine de Regia Naţională a Pădurilor, fie că ţine de structuri silvice proprii înfiinţate de deţinătorii de păduri.

La 28 iulie 2008 existau 118 structuri private, autorizate pentru administrarea unei suprafeţe de aproximativ 1,1 milioane ha. de păduri proprietate privată şi publică locală, numai în cursul anului 2007, fiind re-autorizate 34 de ocoale private şi autorizate 8 ocoale private noi. Situaţia ocoalelor silvice private poate fi vizualizată pe site-ul Ministerului (http://www.madr.ro/pages/paduri/OCOALE_SILVICE_PRIVATE.html). Re-autorizarea ocoalelor silvice private, care au început să se înfiinţeze din aprilie 2004 a fost prevăzută în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 139/2005 privind administrarea pădurilor din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 939 din 20 octombrie 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 38/2006. Neclarităţile ivite în aplicarea legii au dus la întârzierea procesului de autorizare (a se vedea şi textul din Cadrul 2).

4.2. Noţiunea de administrare a fondului forestier naţional

Trebuie făcută distincţia între administraţia publică de specialitate, reprezentată de MADR şi de ITRSV-uri, şi administrarea fondului forestier.

� Administraţia publică de specialitate face referire la instituţiile publice de coordonare a activităţii în domeniul silvic. Administraţia forestieră reprezintă ansamblul persoanelor juridice de drept public care asigură îndeplinirea interesului general cu privire la păduri6. Organele administraţiei publice centrale, locale şi de specialitate au fost descrise în capitolul anterior.

� Administrarea fondului forestier face referire la suma de acte de administrare generale (constatarea aplicării legii silvice) şi cu specific tehnic (ex: marcarea arborilor) executate de personalul silvic.

Tabel 2. Comparaţie între administraţia publică de specialitate şi structurile de administrare ale fondului forestier

Administraţia publică de specialitate Structuri de administrare a fondului forestier

Reprezentată de:

Autoritatea publică pentru silvicultură (Minister)

ITRSV

Regia Naţională a Pădurilor

Structuri silvice proprii (ocoale silvice private)

6 Liagre, 1997. La forêt et le droit. Droit forestier et droit général applicables à tous bois et forêts. Ed. La Baule, 746 pag., p. 91

27

Funcţie principală:

Funcţie de decizie şi control Funcţie de gestionare a fondului forestier proprietate publică şi privată

Manifestare a atribuţiilor administrative

Emiterea de Ordine ale ministrului şi de regulamente

Atribuţii de formulare de politici şi strategii în domeniul forestier

Atribuţii de control a implementării legii

Constatarea atingerilor aduse fondului forestier (calitate de agent constatator)

Aplicarea sancţiunilor în cazul contravenţiilor

Conform noului Cod silvic, administrarea pădurilor reprezintă totalitatea activităţilor cu caracter tehnic, economic şi juridic desfăşurate de ocoalele silvice, de structurile de rang superior sau de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva în scopul asigurării gestionării durabile a pădurilor, cu respectarea regimului silvic.

Ocolul silvic este unitatea constituită în scopul administrării pădurilor şi/sau asigurării serviciilor silvice, indiferent de forma de proprietate asupra fondului forestier, având suprafaţa minimă de constituire după cum urmează:

a) în regiunea de câmpie - 3.000 ha fond forestier;

b) în regiunea de deal - 5.000 ha fond forestier;

c) în regiunea de munte - 7.000 ha fond forestier

Noţiunea de structură silvică de rang superior a fost introdusă prin noul cod silvic, în ideea că o parte, dacă nu toate ocoalele silvice private, se vor organiza la un moment dat într-o structură centralizată, similară celei reprezentate de Romsilva. Ar trebui să fie o structură efectivă de gestionare, cu personalitate juridică, diferită de ceea ce reprezintă actual Asociaţia Administratorilor de Păduri din România. Structurile silvice de rang superior dobândesc personalitate juridică din momentul înscrierii acestora în Registrul naţional al administratorilor de păduri şi al ocoalelor silvice.

Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva este persoană juridică, cu sediul central în municipiul Bucureşti, B-dul General Gheorghe Magheru, nr. 31, sectorul 1, şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară, exercitând şi atribuţii de serviciu public cu specific silvic şi de autoritate hipică naţională.

4.3 Sediul reglementării

Administrarea fondului forestier naţional este reglementată în Titlul II al Codului silvic (Legea 46/2008). Până la adoptarea unor texte de lege care să înlocuiască pe cele anterioare apariţiei noului Cod silvic continuă să funcţioneze Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 139/2005 privind administrarea pădurilor din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 38/2006.

4.4 Reglementări specifice

4.4.1 Principii aplicabile:

28

� principiul administrării unitare: art. 10 C.s. Sunt obligatorii administrarea, precum şi asigurarea serviciilor silvice, după caz, la toate pădurile, indiferent de forma de proprietate, prin ocoale silvice;

� principiul administrări obligatorii: art. 10 C.s. Sunt obligatorii administrarea, precum şi asigurarea serviciilor silvice, după caz, la toate pădurile, indiferent de forma de proprietate, prin ocoale silvice;

� principiul teritorialităţii: Administrarea, precum şi serviciile silvice, după caz, se asigură cu respectarea principiului teritorialităţii. Ocolul silvic care deţine suprafaţa majoritară în cadrul unei localităţi este obligat, la cerere, să asigure, pe bază de contract, serviciile silvice pentru toţi proprietarii de fond forestier din localitatea respectivă care nu şi-au constituit ocol silvic privat. În cazuri justificate, ocoalele silvice private pot asigura servicii silvice şi pentru fondul forestier proprietate publică a statului, amplasat în raza de competenţă a acestora, responsabilitatea administrării suprafeţelor respective revenind ocoalelor silvice din structura Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva.

4.4.2 Tipurile de ocoale silvice:

� ocoale silvice de stat - din structura Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva, care administrează păduri proprietate publică a statului şi care sunt înfiinţate de aceasta;

� ocoale silvice private care sunt înfiinţate, în condiţiile legii, de unităţile administrativ-teritoriale, de persoanele fizice ori de persoanele juridice care au în proprietate fond forestier sau de asociaţii constituite de către acestea.

Ocoalele silvice private sunt de interes public şi pot administra sau asigura servicii silvice, după caz, şi pentru alte proprietăţi, pe bază de contracte.

� Fondul forestier proprietate publică a statului se administrează de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, regie autonomă de interes naţional, aflată sub autoritatea statului, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. Fondul forestier proprietate publică a statului se mai poate administra şi de institute publice de cercetare sau de instituţii de învăţământ de stat cu profil silvic.

� Fondul forestier proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale se administrează prin ocoale silvice private care funcţionează ca regii autonome de interes local cu specific exclusiv silvic sau pe bază de contracte cu ocoale silvice din cadrul Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva.

� Pentru fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice administrarea şi/sau serviciile silvice, după caz, se realizează prin ocoale silvice private, care funcţionează similar asociaţiilor şi fundaţiilor, sau pe bază de contract cu alte ocoale silvice.

Se conturează aşadar un statut diferenţiat al funcţionării ocoalelor silvice private:

� ca regii autonome de interes local cu specific exclusiv silvic. Fiecare cuvânt din această sintagmă are propria semnificaţie, de ex. autonome – beneficiază de autonomie de decizie şi financiară; specific exclusiv silvic – se elimină posibilitatea ca la un moment dat angajaţilor ocolului silvic să li se impună prestarea unor servicii în interesul comunei de altă natură decât silvică, ex. pază. Statutul de regie decurge din

29

faptul că se gestionează fond forestier în forma de proprietate publică, se gestionează aşadar un bun public;

� ca asociaţii şi fundaţii, ceea ce perpetuează imposibilitatea de a avea o gândire orientată economic, spre profit;

� ca ocoale RNP Romsilva.

Înafara statutului de bază, o altă diferenţă esenţială între ocoalele silvice private şi cele aparţinând RNP-Romsilva vine din faptul că primele au personalitate juridică, în timp ce ocoalele RNP-Romsilva nu dispun de personalitate juridică.

4.4.3 Funcţionarea ocoalelor silvice private în raport cu proprietarul

Ocoalele silvice private au personalitate juridică, întocmesc balanţă, bilanţ contabil propriu, au buget anual de venituri şi cheltuieli distinct, de care dispun. Bugetul anual de venituri şi cheltuieli se aprobă de proprietarul unic, de consiliul local sau de adunarea generală, după caz, la propunerea ocolului silvic.

Conducerea şi reprezentarea legală a ocolului silvic sunt asigurate de şeful de ocol silvic, numit sau revocat de proprietarul unic, consiliul local ori de adunarea generală, după caz, cu avizul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură.

4.4.5 Constituirea ocoalelor silvice private

Ocoalele silvice private se autorizează prin înscriere în Registrul naţional al administratorilor de păduri şi al ocoalelor silvice, ţinut la nivelul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură.

Ocoalele silvice private sunt de utilitate publică şi dobândesc personalitate juridică din momentul înscrierii acestora în Registrul naţional al administratorilor de păduri şi al ocoalelor silvice.

Pentru dobândirea personalităţii juridice, ocoalele silvice private încheie în prealabil actul constitutiv şi statutul în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Se instituie astfel în sarcina ocoalelor silvice private o etapă în plus în vederea dobândirii personalităţii juridice - înscrierea în Registrul naţional al administratorilor de păduri şi al ocoalelor silvice.

4.4.6 Contractul de administrare de păduri

Este un contract de tip nenumit, consensual (se încheie prin act de voinţă) şi sinalagmatic (generează drepturi si obligaţii pentru ambii participanţi la contract).

Este similar unui contract de prestări servicii şi trebuie să menţioneze în mod obligatoriu:

� drepturile materiale ale proprietarului de pădure rezultate din valorificarea resurselor lemnoase sau nelemnoase ale pădurii;

� obligaţiile RNP sau ale unităţilor specializate de asigurare a pazei pădurilor, de executare a lucrărilor tehnice necesare, de punere în valoare a masei lemnoase, de exploatare şi regenerare;

30

� modalităţile financiare prin care se stabileşte cine va suporta costurile de întocmire a amenajamentului, de administrare, de pază, îngrijire, protecţie contra dăunătorilor, exploatare şi regenerare;

Prin contract, ocolul silvic va răspunde de faptele contravenţionale şi infracţionale comise în pădurile care fac obiectul contractului. El va datora despăgubiri materiale proprietarilor pentru daunele materiale produse.

Este de reamintit aici că, potrivit legislaţiei încă în vigoare, proprietarul de păduri care nu ia toate măsurile necesare pentru paza pădurilor este supus răspunderii contravenţionale în cazul în care sunt sustraşi ilegal arbori din pădurea pe care o deţine.

Părţile contractului sunt proprietarul de păduri (art. 12 OG 96/1998 modificată plus persoane particulare sau asociaţiile acestora) şi prestatorul de servicii (unităţile teritoriale ale RNP sau alte structuri specializate autorizate de minister).

Rezilierea contractelor de administrare din vina uneia din părţi (desfacerea contractelor pe viitor, înainte deci ca termenul legal al contractului să se fi împlinit) se face potrivit regulilor dreptului civil. Contractele de administrare se încheie pe o durată minimă egală cu perioada de aplicare a amenajamentului silvic.

31

Cadrul 3. Text suplimentar: Administratia padurilor private la rascruce, 11/12/2006, autor Cătălin Tobescu

Dupa 15 ani de la aparitia proprietatii private asupra padurilor si trei valuri de retrocedare(Legea 18/1991, Legea 1/2000, Legea 247/2005) si la 4 ani de la aparitia structurilor silvice private de administrare a padurilor, realitatile administrarii padurilor din Romania s-au schimbat atit de mult incit actualul cadru legal si concepte pe baza carora functioneaza administarea padurilor private si-au atins limitele de evolutie, simtindu-se nevoia unor salturi conceptuale care sa ofere un nou orizont administrarii padurilor. Aparitia ocoalelor private incepind cu anul 2002 nu a fost un proces organizat desfasurat intr-un cadru bine definit. Pur si simplu a fost o descatusare a dorintei proprietarilor de paduri (inhibate de multi ani postdecembristi) de a simti deplin dreptul lor de proprietate, optind pentru structuri proprii de administrare a padurilor chiar daca pentru aceasta au avut nevoie sa-si constituie ocoale silvice, sa se asocieze si sa plateasca costurile initiale pentru dezvoltarea ocolului silvic(dotari, amenajarea padurilor, piedici birocratice, etc). Elanul si entuziasmul acestei dorinte a proprietarilor de paduri nu este consumat nici astazi, chiar daca s-a mai temperat odata cu descoperirea beneficiilor reale care vin din administrarea padurilor (destul de modeste, pentru majoritatea proprietarilor).

Marele succes al ocoalelor silvice private (in primul rind al personalului silvic care a avut curajul sa faca acest pas) a fost acela de a se impune proprietarilor de padure ca un partener indispensabil pentru punerea economica in valoare a padurilor. Chiar daca aceasta relatie ocol silvic-proprietar de padure nu este deloc idilica (adesea chiar conflictuala), aceasta a devenit dintr-o relatie de autoritate de stat-proprietar o relatie de tip parteneriat.

Formele juridice fara un statut clar in care au functionat ocoalele silvice si-au atins insa limitele, pentru ca nu mai pot sa raspunda urmatoarelor puncte sensibile :

-cum poate statul sa le acorde statut de servicii silvice publice pe baza de teritorialitate(oug-120-2004).

-cum pot fi reglementate raporturile intre proprietarii de paduri si ocol, astfel incit acesta sa devina mai stabil institutional si sa fie respectate drepturile personalului silvic(ocolul silvic sa aiba personalitate juridica-oug-139-2005).

-cum poate personalul silvic sa isi pastreze un nivel de autoritate de stat(el fiind acum un personal angajat al proprietarului) in relatia cu proprietarul, astfel incit personalul silvic sa fie protejat(statutul personalului silvic).

-o piata a lemnului mai organizata(in prezent extrem de farimitata, grevata de o incilcitura de interese informale locale).

Oug-139-2005 impune reautorizarea ocoalelor private astfel incit sa respecte criterii minime de suprafata si sa aiba personalitate juridica. Amindoua criteriile sunt greu de indeplinit de multe ocoale private. Primul criteriu pentru ca se iau in considerare numai suprafetele proprii ale asociatiei care constituie ocolul(nu si suprafetele care administrate de baza de contract). Al doilea criteriu pentru ca :

-padurile unitatilor administrativ teritoriale nu se pot administra decit prin regii publice sau institutii (Constitutia Romaniei), deci toate formele de ocoale care administreaza paduri comunale fara a fi regii nu pot fi reautorizate(multe ocoale private sunt in aceasta situatie).

-societatile comerciale (SRL-uri) nu pot fi investite cu caracter de serviciu public (sa constate contraventii, sa dea autorizatii de exploatare, etc).

-asociatii, pe legea asociatiilor, pentru ca la acestea activitatile economice au numai un caracter accesoriu in realizarea obiectivului principal al asociatiei, altfel trebuie organizate in societati comerciale. Ori, activitatile economice sunt chiar obiectivul principal al ocoalelor organizate ca filiale ale unor asociatii.

Practic, singurele ocoale viabile in actualul cadru legislativ sunt ocoalele care functioneaza ca regii publice locale si au suprafetele minime prevazute de lege.

Din toate aceste considerente, este evident ca este necesar un salt evolutiv pentru ca ocoalele silvice private sa poata raspunde provocarilor mentionate anterior. Acest salt evolutiv ar putea fi :

-ocoalele silvice private sa fie reautorizate ca sucursale (cu patrimoniu distinct, autonomie organizationala si financiara, avind actionari asociatii de proprietari de padure) ale unei regii sau companii nationale pentru administrarea padurilor private.

-ocoale silvice in traditia Ardealului, institutii finantate bugetar si extrabugetar, in care centrala sa fie finantata de catre stat iar structurile la nivel de canton si district sa fie structuri silvice proprii ale proprietarilor.

-ocoale silvice de regim, dupa modelul german.

-minimizarea structurilor silvice, responsabilitatile urmind sa revina proprietarilor de paduri care au obligatia de a angaja personal silvic (normat la 1000/5000 ha) ; controlul revine exclusiv statului (modelul austriac).

Este evident ca in acest moment nu exista un concept de structura-ocol silvic-care sa corespunda tuturor cerintelor. Din aceasta cauza, este imperios necesar ca termenul pentru reautorizarea ocoalelor private(aprilie 2007, termen extrem de scurt tinind cont de amploarea demersurilor pentru redefinirea statutului unui ocol silvic) sa fie prelungit, astfel incit un un concept de ocol silvic potrivit realitatilor administratiei padurilor din Romania sa fie inventat.

32

Test de evaluare 4

1. Aratati ce inseamna adminsitrarea unitara a fondului forestier national. 2. Definiti adminstrarea fondului forestier si comparati cu administratia publica de

specialitate. 3. Ce este ocolul silvic? 4. Ce anume desemneaza sintagma „structura silvica de rang superior”? 5. Aratati ce inseamna principiul teritorialitatii in administrarea fondului forestier. 6. Statutul functionarii ocoalelor silvice. 7. Ce contine contractul de adminstrare de paduri.

33

Lecţia 5. Dreptul de proprietate asupra terenurilor forestiere

5.1 Formele proprietăţii

Proprietatea este publică sau privată (art. 135 Constituţie). Statul şi unităţile sale administrativ teritoriale pot deţine terenuri şi în proprietate privată, astfel încât proprietatea de stat poate fi la rândul ei proprietate publică sau privată (art. 6 Legea fondului funciar).

Dreptul de proprietate publică se caracterizează prin inalienabilitate şi imprescriptibilitate. “Bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea care pot fi folosite în interes public, marea teritorială, plajele, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, alte bunuri stabilite prin lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice” (art. 135, al. 4 Constituţie). Articolul 5 din Legea nr. 18/1991 precizează că aparţin domeniului public: terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public, pieţe, căi de comunicaţie, reţele stradale, aeroporturi, parcuri publice, terenurile cu destinaţie forestieră, albiile râurilor şi fluviilor, terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele naturii etc.

În condiţiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice (art. 135, al. 5 Constituţie). “În exercitarea atribuţiilor sale, regia autonomă posedă, foloseşte şi dispune, în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu, sau le culege fructele, după caz, în vederea realizării scopului pentru care a fost constituită (art. 5, Legea 15/1990)”. O astfel de definiţie conferă regiei autonome calitatea unui adevărat proprietar, atâta vreme cât aceasta acţionează conform scopului în vederea căruia a fost creată. Printre modalităţile specifice de dobândire a proprietăţii publice, pe lângă cele generale expuse în paragraful următor, sunt: exproprierea pentru cauză de utilitate publică; rechiziţia; confiscarea bunurile fără stăpân şi cele abandonate; comoara; succesiunile vacante; amenzile; impozitele şi taxele de timbru.

Dreptul de proprietate privată este acel drept în virtutea căruia titularii exercită posesia,

folosinţa şi dispoziţia asupra unor bunuri, mobile sau imobile, care se află în circuitul civil în condiţiile stabilite de lege.

� circuit civil: există bunuri care sunt excluse din circuitul civil (ex. bunurile publice, materiale radioactive), sau care sunt supuse unui regim special de circulaţie: arme şi muniţii, bunuri care fac parte din patrimoniul naţional cultural, chiar dacă sunt proprietate privată;

� titulari: persoane fizice particulare, persoane juridice (fundaţii, societăţi, asociaţii), dar şi unităţi administrativ teritoriale ale statului, care pot avea în proprietate privată terenuri sau construcţii.

Proprietatea asupra bunurilor imobile se exercită în general în baza unui titlu de proprietate, în timp ce în cazul bunurilor mobile, simpla posesie constituie prezumţie de proprietate.

34

5.2 Caracteristicile dreptului de proprietate privată:

� este un drept absolut, opozabil tuturor;

� este prescriptibil, în sensul că bunurile imobile proprietate privată pot fi dobândite în proprietate de către persoanele care au posesia utilă asupra lor în tot timpul prevăzut de lege;

� este sesizabil: spre deosebire de bunurile proprietate publică, bunurile proprietate privată pot fi urmărite de creditorii proprietarului datornic;

� este alienabil, bunurile proprietate privată putând face obiectul oricărui act de transfer de proprietate autorizat de lege. Legea 18/1991 precizează: “terenurile proprietate privată, indiferent de titularul lor, sunt şi rămân în circuitul civil. Ele pot fi dobândite şi înstrăinate prin oricare din modurile prevăzute de legislaţia civilă, cu respectarea dispoziţiilor din prezenta lege”.

5.3 Atributele dreptului de proprietate privată

Dreptul de proprietate privată asupra terenurilor forestiere este acel drept în virtutea căruia titularii exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra terenurilor forestiere aflate în circuitul civil.

Posesia (utendi): exerciţiul unei stăpâniri efective a bunului în materialitatea sa, din punct de vedere fizic sau economic, direct sau mijlocit, la locul aşezării bunului sau în oricare altă parte.

� Exemple de acte de posesie: delimitarea limitelor, întreţinerea bornelor şi a altor semne de hotar, a drumurilor şi potecilor, amenajarea pădurilor;

Folosinţa (fruendi): posibilitatea de a utiliza economic un bun, în conformitate cu destinaţia sa economică şi de a-şi însuşi fructele şi veniturile pe care bunul le produce;

� Exemple de acte de folosinţă: recoltarea de lemn mort, închirierea dreptului de a culege fructe de pădure şi ciuperci, vânzarea de arbori;

Dispoziţia (abutendi): poate fi materială sau juridică, respectiv posibilitatea de a hotărî asupra existenţei materiale a bunului, în limitele legii, sau de a hotărî cu privire la soarta juridică a bunului (să îl înstrăineze sau să creeze asupra lui alte bunuri reale);

� Exemple de acte de dispoziţie: distrugerea bunului, defrişarea, vânzarea terenului şi/sau a arborilor pe picior, donaţia, ipotecarea.

Pentru a distinge între exercitarea folosinţei şi exercitarea dispoziţiei atunci când este vorba de recoltarea arborilor, considerăm că trebuie luat în considerare criteriul alterării

substanţei bunului. Un act efectuat asupra unui bun este un act de dispoziţie dacă se afectează substanţa (esenţa) bunului. Esenţa categoriei de ”teren forestier” este destinaţia sa forestieră, adică acea calitate de a fi în stare împădurită sau de a fi pe cale de împădurire. Avem deci de a face cu un drept de dispoziţie şi nu cu un drept de posesie atunci când prin actele sale deţinătorul pădurii schimbă destinaţia forestieră a terenului sau determină întreruperea stării de masiv, fără a respecta prevederile amenajamentului. Reamintim că şi în dreptul forestier ca şi în dreptul mediului, respectarea

35

amenajamentului aprobat de autoritatea publică centrală pentru silvicultură (sau existenţa autorizaţiei de mediu) constituie prezumţie de conduită legală.

Dreptul de proprietate se poate exercita în integralitatea lui de către proprietar, sau acesta poate decide separarea unor atribute ale proprietăţii. El poate alege să rămână doar cu dreptul de dispoziţie, celelalte atribute fiind exercitate, contra plată, în baza unui contract sau nu, de alţi utilizatori.

Astfel poate lua naştere un drept de uzufruct sau un drept de uz, ca dezmembrăminte ale dreptului de proprietate (pentru păduri, uzufructul este determinat la art. 529-531 Cod civil).

Dreptul de uzufruct: în temeiul acestui drept, uzufructuarul este îndreptăţit să uzeze de un bun neconsumptibil care este proprietatea altuia şi să-şi însuşească fructele şi veniturile, potrivit cu destinaţia bunului, fiind obligat să-i conserve substanţa.

- subiecte: nudul proprietar şi uzufructuarul;

- obligaţii reciproce: conservarea substanţei bunului; asigurarea folosinţei şi percepţiei fructelor;

- durata: drept temporar, cel mult viager;

- modalităţi de constituire: contract, testament, uzucapiune7.

Dreptul de uz: în temeiul acestui drept, titularul este îndreptăţit să uzeze de bunul ce constituie obiectul dreptului său, şi să-şi însuşească o parte din fructele sau veniturile bunului, însă numai atât cât este necesar pentru acoperirea nevoilor lui şi ale familiei.

5.4 Modalităţile juridice ale dreptului de proprietate privată

Modalităţile juridice ale dreptului de proprietate privată cuprind:

- proprietatea privată a persoanelor fizice, care întruneşte toate caracterele unui drept real (opozabil tuturor, exclusiv, sesizabil, alienabil şi prescriptibil);

- proprietatea privată a unor persoane juridice, care se referă la terenurile forestiere aparţinând unităţilor de cult, instituţiilor de învăţământ sau altor persoane juridice;

- proprietatea privată indiviză. Aceasta din urmă se referă la pădurile ce au fost restituite conform Legii 1/2000 foştilor composesori, moşneni, răzeşi sau moştenitorilor acestora şi care îndeplineşte condiţiile unei coproprietăţi forţate sau a unei devălmăşii. Astfel, solicitanţilor de terenuri forestiere din această categorie li se eliberează un singur titlu de proprietate cu menţiunea la titular “composesorat”, “obşte de moşneni”, “obşte de răzeşi”, “păduri grănicereşti” şi cu denumirea localităţii respective (art. 26, al 1, Legea 1/2000). Gospodărirea pădurilor se va realiza în acest caz conform statutelor asociaţiei de dinaintea naţionalizării.

7 Posesia dreptului de uzufruct duce la dobândirea dreptului, aşa cum posesia unui bun imobil un timp determinat duce la dobândirea dreptului de proprietate asupra acelui imobil.

36

Indiviziunea are un caracter legal (este prevăzută de lege, şi nu este rezultatul vreunei convenţii), perpetuu (legea nu prevede vreun termen pentru acest tip de proprietate şi nici nu permite ieşirea din indiviziune într-o modalitate sau alta) şi forţat.

Caracterul forţat rezultă din prevederile legii 1/2000 de restituire a terenurilor forestiere şi agricole: pentru restituirea fostelor proprietăţi, moşnenii, răzeşii, composesorii sau moştenitorii acestora au obligaţia de a se constitui în asociaţii cu personalitate juridică, respectând forma asociativă iniţială de composesorat, pădure grănicerească, devălmăşie de moşneni sau obşti nedivizate de răzeşi. Asociaţiile trebuiesc autorizate de instanţele judecătoreşti (OG 102/2001). De remarcat că legea vorbeşte de “forme asociative de exploatare în comun a pădurilor” (ceea ce le apropie considerabil de tipul de societate agricolă), constituite cu “respectarea regimului silvic” (art. 28, al. 4, Legea 1/2000).

Suprafaţa restituită formelor asociative se compune din cota-parte indiviză a membrilor asociaţi, dar nu mai mult de 20 de ha de fiecare titular deposedat. În cazul în care forma asociativă a fost în devălmăşie, fără specificarea cotei-părţi pentru fiecare asociat deposedat, suprafaţa ce se restituie se stabileşte în cote-părţi egale (OG 102/2001).

Diferenţele cele mai importante însă între modalitatea juridică a proprietăţii în indiviziune şi a proprietăţii private pure şi simple apar însă în privinţa modului de transmitere.

Astfel, la transmiterea de terenuri forestiere în cazul formelor asociative:

- membrii formelor asociative nu pot înstrăina cotele-părţi deţinute între ei sau unor persoane din afara formei asociative,

- nu pot transmite drepturile prin testament sau donaţie ci prin moştenire legală,

- cotele-părţi ale acelor membri pentru care nu există moştenitori legali revin în proprietatea statului şi în folosinţa consiliului local.

Aceste particularităţi caracterizează dreptul de proprietate asupra terenurilor forestiere în devălmăşie ca fiind legat de calitatea persoanei de moşnean, răzeş, composesor etc. sau moştenitor al acestora. Faptul că membrii asociaţiilor nu pot înstrăina dreptul la pădure pe care îl au nici unei alte persoane arată că ne aflăm în faţa unui drept personal (intuitu

personae).

Prin consacrarea proprietăţii indivize şi prin extinderea imposibilităţii de a înstrăina cote-părţi la toate formele asociative, OG 102/2001 vine în reconstituirea unei realităţi istorice, greşit interpretată cu ocazia introducerii Codului silvic din 1910. Acest cod îşi propunea să desfiinţeze starea de “indiviziune forţată” în care se găseau pădurile moşneneşti şi răzeşeşti, confundând în fapt indiviziunea cu devălmăşia (Cadrul 3).

37

Cadrul 4. Text suplimentar: Codul silvic din 1910 şi regimul pădurilor în devălmăşie

Aspectul cel mai discutabil al Codului silvic din 1910 rămâne cel al intervenţiei sale în materia stabilirii drepturilor de proprietate ale moşnenilor şi răzeşilor. Stăpânirea în devălmăşie a terenurilor forestiere, ca particularitate a obştilor săteşti, conferea fiecărui obştean dreptul de a tăia din pădurea comună întreaga cantitate de lemne care îi era necesară gospodăriei şi să defrişeze porţiunile de teren de care avea nevoie pentru culturi agricole.

De la satisfacerea cerinţelor locale, lemnul cunoaşte din ce în ce mai mult destinaţia vânzării, iar dreptul egal de tăiere “după putere şi nevoi” începe a se inegaliza, “puterile” unor îmbogăţiţi ai satului crescând în paralel cu nevoile nelimitate ale pieţii. În special în anumite zone (Vrancea, Câmpulung Moldovenesc), regulile de funcţionare ale obştii sunt depăşite, punctul culminant constituindu-l imixtiunea în pădurea obştească a societăţilor de exploatări forestiere. Până la acel moment, posibilitatea de cumpărare aparţinea doar moşnenilor şi, eventual, statului. Odată cu codul silvic apare o contradicţie între obiceiul pământului sub forma devălmăşiei absolute şi o întreagă aparatură administrativă şi economică bazată pe Codul civil de influenţă franceză. Supunându-se presiunilor venite din această direcţie, în intenţia de a ocroti pădurile moşneneşti aflate practic fără acoperire juridică, dar fără a lua în considerare cealaltă posibilitate - a favorizării societăţilor anonime de exploatări forestiere, Codul silvic din 1910 păcătuieşte prin cel puţin două scăderi:

- problema proprietăţii moşnenilor este atacată pentru prima dată într-un cod silvic şi nu într-o lege civilă cum ar fi fost normal, ceea ce a dus la o reglementare incompletă, deoarece devălmăşia moşnenilor nu cuprindea în patrimoniul său doar pădurile, ci şi alte imobile;

- raportarea la codul civil se face în mod forţat, socotindu-se devălmăşia o formă de indiviziune, apreciere pe care constatarea realităţilor faptice ar fi infirmat-o cu uşurinţă. Chiar în dezbaterile legii s-a arătat că “indiviziunea, aşa cum o cunoaştem noi, nu se potriveşte tocmai bine cu devălmăşia pe care o reprezintă moşnenii şi răzeşii”. Se admite că indiviziunea nu poate fi desfăcută prin voinţa părţilor, regulă întărită şi de Legea modificatoare a Codului silvic din 1920 care precizează că starea de indiviziune continuă mai departe chiar în urma unei împărţeli făcute conform Codului silvic.

Recunoaşterea facultăţii moşneanului de a dispune de dreptul său favorizează vinderea cotei părţi din proprietatea indiviză celor dispuşi să o cumpere, în speţă societăţile anonime de exploatări forestiere, lucru cu atât mai posibil cu cât stadiul în care se aflau majoritatea pădurilor era cel al unei evoluţii naturale, în structură grădinărită, oricând susceptibile de a fi exploatate. Imposibilitatea de determinare exactă a drepturilor deţinute de moşneni sau răzeşi reiese şi din modul în care se face “împărţeala”: se remarcă înscrierea în registre a menţiunii că respectivul posedă “un drept” sau “două drepturi”, în loc de suprafaţa ce ar fi revenit fiecăruia din pădurea deţinută în comun.

Pe de altă parte, obştii i se acordă statutul de societate anonimă, cu adunare generală, cenzori, administratori, ceea ce uşurează pătrunderea societăţilor străine de exploatări forestiere, fiind suficient ca acestea să deţină jumătate plus unu din voturi pentru a domina în adunările generale. Astfel a putut avea loc cea mai impresionantă din despăduriri, cea a munţilor Vrancei; puşi dintr-o dată în posesia unui drept imperceptibil material, dar evaluabil în bani, moşnenii au înstrăinat repede averea pe care o deţineau. Un martor al vremii spune “cunosc cazuri când moşnenii şi-au vândut dreptul lor pe o sticlă de rachiu; cunosc iarăşi cazuri când au fost constrânşi să vândă înadins, fie de un perceptor, fie de vreun creditor al lor, fie de vreun boier vecin cu care aveau de-a face”.

5.5 Regimul juridic special al unor categorii de paduri

Composesorate. Au apărut în virtutea “dreptului primului ocupant” – sunt păduri acordate de regii unguri unor grupuri restrânse de coproprietari în indiviziune, oameni liberi, păduri care se transmit prin moşteniri succesive. Astfel diploma regelui Andrei din

38

1223 conferă saxonilor “posesia pădurilor valahilor şi pecenegilor cu folosinţa apelor”. În gospodărirea pădurilor composesorale, o parte era liberă tăierii, o altă parte era rezervată şi prohibită oricărei atingeri, într-un sistem de rotaţie permiţând regenerarea pădurii. Definitivarea statutului pădurilor composesorale se face printr-o lege din 1871, prin care se constituie “composesorate urbariale” reprezentând păduri defalcate pentru uzul ţăranilor. Administrarea lor a rămas a se face sub supravegherea şi controlul organelor silvice ale statului.

Păduri grănicereşti. Joseph al II-lea, în mai 1783, acordă regimentului de Şicule folosinţa asupra pădurilor Ciucului. Apar astfel pădurile grănicereşti, în suprafaţă de circa 280 mii ha. Folosinţa lor este acordată satelor româneşti care furnizau personalul pentru paza graniţelor Imperiului austro-ungarm personal organizat în trei regimente: Ciuc, Năsăud şi Orlat.

Păduri urbariale. Sunt pădurile ce aparţineau nobililor, dar asupra cărora iobagii aveau o serie de drepturi, cu excepţia arborilor de stejar, de brad, a ghindei şi a lemnului uscat care aparţineau nobilului şi nu puteau fi cedate decât în schimbul unei dijme. Patenta

imperială din 1854 delimitează pădurile seniorului, negrevate de servituţi, de pădurile atribuite iobagilor pentru satisfacerea nevoilor de lemn - păduri ce se vor numi comunale.

Păduri moşneneşti. Este o formă de stăpânire a pădurilor de către locuitorii unei obşti de oameni liberi, cunoscuţi sub numele de răzeşi sau moşneni, în care fiecare persoană aparţinând de obşte avea “un drept la pădure” concretizat în folosinţa acesteia după nevoi, în comun. Codul silvic din 1910 practic desfiinţează această formă de stăpânire străveche şi specific românească a pădurilor, dând proprietăţii forestiere a obştii statutul unui patrimoniu de societate anonimă. Se face astfel trecerea de la transmiterea ereditară a unui drept personal care este dreptul la pădure al celui aparţinând obştii, la posibilitatea de transmitere prin vânzare a acestui drept la pădure, cu consecinţă în cumpărarea pădurilor moşneneşti de către societăţile de exploatare cu capital străin sau românesc.

39

Test de autoevaluare 5

1. Care sunt cele doua forme ale proprietatii si prin ce se diferentiaza? 2. Posesia, folosinta si dispozitia ca atribute ale dreptului de prorpietate privata 3. Dreptul de uz si de uzufruct – prin ce anume se diferentiaza? 4. Care sunt cele trei modalitati juridice ale dreptului de proprietate privata asurpa

padurilor? 5. Caracterizati proprietatea privata indiviza asupra padurilor. 6. Cum este reglementat modul de transmitere a proprietatii indivize (in

devalmasie)?

40

Lecţia 6. Elemente de drept penal. Infracţiunea. Exemple de infracţiuni silvice

6.1 Principii generale de drept penal

Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept, reprezintă un ansamblu de norme juridice care reglementează relaţiile sociale ce iau naştere în acţiunea de prevenire şi combatere a infracţionalităţii, norme ce determină faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile corespunzătoare lor, precum şi condiţiile de aplicare şi executare a acestora. Obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile de conformare, de adeziune la normele de comportare socială apărate prin dreptul penal, dar şi relaţiile de conflict, ivite prin săvârşirea de infracţiuni. Conţinutul raporturilor juridice de drept penal constă în dreptul statului de a pretinde o anumită conduită din partea membrilor societăţii şi obligaţia acestora de a se supune dispoziţiilor cuprinse în normele penale. Se pot identifica aşadar două subiecte ale raporturilor de drept penal: pe de o parte statul, pe de altă parte toţi membrii societăţii.

Principiile fundamentale ale dreptului penal condiţionează întreaga reglementare a acestei categorii de raporturi juridice.

Principiul legalităţii incriminării, cunoscut în formularea clasică “nullum crimen sine

lege” acreditează ideea că pentru ca o faptă să fie infracţiune, ea trebuie să fie prevăzută în legea penală. Este un principiu cu valoare absolută, de la care nu există nici o derogare: nimeni nu poate fi condamnat pentru o faptă care nu este incriminată prin lege.

Un alt doilea principiu este cel al incriminării ca infracţiuni numai a acelor fapte care prezintă un anume grad de pericol social. Potrivit art. 17 din Codul penal “infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, este săvârşită cu vinovăţie şi este prevăzută de legea penală”. Art. 18 prevede ce se înţelege prin faptă ce prezintă pericol social: “orice acţiune sau inacţiune care aduce atingere vreuneia din valorile prevăzute la art. 1” şi anume: orânduirea de stat, proprietatea, persoana şi drepturile acesteia.

Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale arată faptul că numai intenţia de a săvârşi o infracţiune, fără consumarea ei nici măcar în forma tentativei, nu poate justifica tragerea la răspundere penală a unei persoane. Alte principii se referă la caracterul personal al răspunderii penale, la individualizarea de la caz la caz a sancţiunilor, la instituirea unui regim de sancţionare special pentru minorii infractori.

6.2 Infracţiunea

Potrivit Codului penal, infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală (art. 17 C. pen.).

41

Codul Penal defineşte infracţiunea ca fiind în primul rând o faptă ce prezintă pericol social întrucât vatămă sau pune în pericol valorile sociale de importanţă deosebită pentru existenţa societăţii8.

6.2.1. Condiţiile existenţei infracţiunii

Pericolul social al infracţiunii. Infracţiunea prezintă pericol social deoarece vatămă valori sociale protejate de lege: siguranţa statului, viaţa persoanei, sănătatea şi integritatea sa fizică, libertatea persoanei, patrimoniul său etc. De asemeni mai sunt incriminate ca infracţiuni fapte care aduc atingere desfăşurării relaţiilor sociale în legătură cu serviciul, înfăptuirii justiţiei etc.

Săvârşirea cu vinovăţie a infracţiunii. Potrivit articolului 19 Cod penal, “vinovăţia există atunci când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau culpă”.

- Intenţia directă este atunci când făptuitorul prevede rezultatul periculos al faptei sale şi îl urmăreşte;

- Intenţia indirectă este atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu-l urmăreşte, însă acceptă eventualitatea producerii lui;

- Culpa cu prevedere există când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (art. 19, Cod penal, pct. 2 lit. a);

- Culpa fără prevedere există atunci când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (art. 19, Cod penal, pct. 2, lit. b).

Dacă manifestarea intenţiei nu pune probleme din punct de vedere al caracterizării unei fapte periculoase social drept infracţiune, problema culpei, şi în special a culpei fără prevedere ridică dificultăţi în calificarea drept infracţiuni a unor fapte ce aduc atingere relaţiilor sociale ocrotite de lege.

Prevederea în legea penală. Necesitatea ca fapta să fie prevăzută de legea penală are consecinţe în planul determinării acţiunii legii penale în timp. Fapta este infracţiune dacă ea este prevăzută ca atare în legea penală: Cod penal, legi penale cu caracter special, dispoziţii cu caracter penal din legi speciale. Prin urmare, legea de dezincriminare acţionează asupra tuturor faptelor ce erau prevăzute ca infracţiune, indiferent dacă ele au fost judecate sau nu.

6.2.2 Elementele infracţiunii

Infracţiunea prezintă o latură obiectivă şi o latură subiectivă.

Latura obiectivă sau elementul material caracterizează fapta sub aspectul actelor

materiale ce formează conţinutul infracţiunii (acţiune, inacţiune, mijloace de săvârşire, circumstanţe, condiţii speciale – ex. în timpul nopţii, prin mijloace ce prezintă pericol public, de către o persoană înarmată, în exerciţiul funcţiunii, etc.). De asemeni, în latura obiectivă este cuprinsă urmarea periculoasă şi raportul de cauzalitate dintre acţiunea făptuitorului şi producerea urmării periculoase (ex. raportul de cauzalitate între loviturile date victimei şi decesul care a survenit la un anumit interval de timp de la aplicarea acestor lovituri).

8 M. Zolyneak, op. cit., pag. 141

42

Din punctul de vedere al producerii rezultatului periculos, infracţiunile pot fi materiale sau formale. Pentru existenţa infracţiunilor materiale, este necesară şi producerea rezultatului periculos, altfel fapta rămâne în stadiul de tentativă (ex. se urmăreşte omorârea unei persoane prin împuşcare, dar victima este salvată; rezultatul periculos al infracţiunii de omor nu s-a produs, deci fapta va fi calificată drept tentativă). Infracţiunile materiale se consumă în momentul producerii rezultatului.

În cazul infracţiunilor formale, legea prevede acţiunea incriminată, pe care, de regulă o descrie fără să includă expres şi rezultatul (ex. mărturia mincinoasă). Aceste infracţiuni se consumă în momentul realizării acţiunii, şi nu al producerii rezultatului9.

Latura subiectivă caracterizează poziţia subiectivă a autorului faptei cu privire la consecinţele periculoase ale actului său, descriind atitudinea de intenţie directă sau indirectă ori de culpă, atunci când legea sancţionează fapta respectivă chiar fiind săvârşită din culpă.

6.3. Infracţiunile silvice

6.3.1 Caractere generale ale infracţiunilor silvice

Infracţiunile silvice prevăzute în codul silvic şi în legea mediului sunt infracţiuni formale

şi cu execuţie promptă deoarece rezultatul periculos, şi anume, paguba creată fondului forestier, se produce odată cu săvârşirea faptei. Astfel, pentru ca tăierea sau scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieţi sau lăstari să fie infracţiune, legea nu prevede o altă condiţie legată de producerea vreunui rezultat periculos.

Rezultatul periculos nu este condiţionat de o anumită valoare a pagubei. De valoarea pagubei depinde numai regimul de sancţionare al infracţiunii, care devine cu atât mai aspru cu cât paguba produsă este mai mare. Valoarea pagubei condiţionează existenţa infracţiunii într-un singur caz, necesitând cumulativ îndeplinirea următoarelor condiţii:

1. valoarea prejudiciului produs este inferioară valorii de 5 ori preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei;

2. fapta se repetă de cel puţin două ori în interval de un an,

3. valoarea cumulată a prejudiciului produs depăşeşte limita prevăzută (adică cel puţin 5 ori preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei).

Dacă toate aceste trei condiţii sunt îndeplinite, fapta constituie infracţiune. Dacă doar una dintre condiţii nu este îndeplinită, fapta constituie contravenţie (art. 1, lit. c, Legea contravenţiilor silvice 31/2000). Trebuie de avut în vedere deasemeni că valoarea prejudiciilor din pădurile încadrate prin amenajamentul silvic în grupa I funcţională, din perdelele forestiere de protecţie şi din jnepenişuri se stabileşte prin multiplicarea de două ori a valorii obţinute potrivit legii.

9 M. Zolyneak, op. cit., pag. 255

43

Cea mai mare parte din infracţiunile silvice sunt infracţiuni de pericol. Săvârşirea faptei pune în pericol relaţiile sociale ocrotite prin sancţionarea infracţiunii: relaţii sociale cu privire la protejarea pădurilor, relaţii sociale cu privire la patrimoniul forestier, relaţiile sociale referitoare la încrederea publică în autoritatea instrumentelor de autentificare sau de marcare. În acest sens, articolul 120 C.s. arată că faptele prevăzute de codul silvic ca fiind infracţiuni prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, indiferent de modul şi de mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi de conduita făptuitorului.

Atingerile aduse fondului forestier îmbracă adesea forma unei multiplicităţi de acte care prin ele însele nu constituie o ameninţare gravă pentru existenţa pădurii, dar care, prin cumulare, pot duce la dispariţia pădurii prin defrişare lentă, secuire de arbori, păşunat, brăcuire etc. De aceea legea nu pedepseşte numai fapta consumată, în înţelesul faptei care a dus la distrugerea, degradarea, dispariţia pădurii, ci şi acele acte care creează o stare de pericol pentru existenţa pădurii. Astfel legea pedepseşte un fapt care nu constituie infracţiune prin sine însuşi, care nu antrenează o pagubă imediată, dar care este de natură să ducă, mai devreme sau mai târziu, la declinul pădurii10. Prin aceasta, infracţiunile silvice au caracter preventiv.

Forma de vinovăţie cu care se săvârşesc infracţiunile silvice este cea a intenţiei în cele mai multe cazuri. Aceasta rezultă din modalitatea de descriere a laturii obiective a infracţiunii, constând în acţiuni pe care legea le presupune a fi aproape întotdeauna efectuate cu intenţie. Forma de vinovăţie a culpei este posibilă în cazul infracţiunii de distrugere din culpă.

Din punctul de vedere al sediului reglementării, infracţiunile şi contravenţiile silvice sunt prevăzute în legea 2/1987 (art. 35), în legea protecţiei mediului (pentru nerespectarea prevederilor articolului 52, lit. a-i), în codul silvic (în capitolul VI – Răspunderi şi sancţiuni, art. 104-121), în ordonanţa 96/1998 modificată (câtă vreme mai este încă în vigoare).

Din punctul de vedere al relaţiilor sociale ce sunt vătămate prin săvârşirea infracţiunii, avem:

- infracţiuni silvice contra patrimoniului care pot fi, la rândul lor: infracţiuni săvârşite prin sustragere (furtul, tâlhăria, tăinuirea) şi infracţiuni săvârşite prin samavolnicie (distrugerea şi tulburarea de posesie);

- infracţiuni silvice de fals, care sunt falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare şi folosirea instrumentelor oficiale false.

6.3.2 Exemple de infracţiuni silvice

� Tăierea ilegală de arbori

� Furtul de arbori

� Reducerea suprafeţei fondului forestier naţional fără respectarea dispoziţiilor legii silvice

10 Lagarde, op. cit., pag. 470

44

� Ocuparea fără drept, în întregime sau în parte, a unor suprafeţe din fondul forestier naţional

� Păşunatul în pădurile sau în suprafeţele de pădure în care acesta este interzis

� Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare prin incendiere a pădurilor, a perdelelor forestiere de protecţie, a vegetaţiei forestiere din terenurile degradate ameliorate prin împăduriri, a jnepenişurilor şi a vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier naţional, de către proprietari, deţinători, administratori sau de orice altă persoană

� Folosirea fără drept sau contrar reglementărilor specifice în vigoare a dispozitivelor speciale de marcat care a avut drept consecinţă producerea unui prejudiciu cu o valoare de 5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior.

� Falsificarea dispozitivelor speciale de marcat

� Nerespectarea obligaţiei de executare a lucrărilor de reîmpădurire şi de completare a regenerărilor naturale în termen de cel mult două sezoane de vegetaţie de la tăierea unică sau definitivă

6.3.3. Forme agravate ale infracţiunilor şi circumstanţe agravante

Formele agravate ale infracţiunilor silvice sunt date de valoarea pagubei şi de calitatea persoanei care săvârşeşte infracţiunea.

Potrivit 108 şi 110 C.s. fapta este mai gravă dacă dacă valoarea prejudiciului produs depăşeşte valoarea de 20 de ori preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei şi, respectiv, de 50 de ori acest preţ.

Potrivit articolului 108 al.3 C.s., infracţiunea de tăiere ilegală de arbori este sancţionată mai drastic atunci când este săvârşită cu ştirea sau cu acordul personalului silvic. În acest caz, nivelul minim valoric al prejudiciului pentru calificarea faptei ca infracţiune silvică se stabileşte la o valoare de 2,5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei. Cu alte cuvinte, se coboară pragul la care fapta devine infracţiune, se multiplică de 2,5 ori valoarea prejudiciului şi astfel faptuitorii riscă să fie pedepsiţi mai aspru.

Infracţiunile prevăzute la art. 106-113 sunt de asemeni în formă agravată dacă sunt săvârşite de personal silvic, caz în care maximul special al pedepselor se majorează cu 2 ani în cazurile în care sunt săvârşite. Codul silvic anterior prevedea în forma aceasta agravată doar faptele săvârşite de de personalul cu atribuţii de constatare a infracţiunilor şi contravenţiilor.

45

Circumstanţele agravante erau prevăzute la art. 97, al. 4 C.s. şi în OG 96/1998 modificată11 prin legea 141/1999 la art. 322. Aceleaşi circumstanţe agravante sunt reluate şi în Codul silvic în vigoare astfel :

Maximul pedepselor prevăzute pentru infracţiunile de tăiere ilegală de arbori şi de furt de arbori se majorează cu 3 ani, în cazul în care faptele au fost săvârşite în următoarele împrejurări: a) de două sau mai multe persoane împreună; b) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică ori paralizantă; c) în timpul nopţii; d) în pădurea situată în arii naturale protejate de interes naţional. Maximul pedepselor prevăzute pentru infracţiunea de păşunat ilegal se majorează cu 3 ani în cazul în care faptele au fost săvârşite în următoarele împrejurări: a) în timpul nopţii; b) în pădurea situată în arii naturale protejate de interes naţional.

− de către două sau mai multe persoane împreună. Săvârşirea unei fapte “împreună” se traduce prin participarea directă la săvârşirea faptei în calitate de coautor sau de complice concomitent. Condiţia agravantei este deci îndeplinită, dacă furtul, de exemplu, se săvârşeşte de către autor, cel care taie arborele, împreună cu complicele care păzeşte locul infracţiunii, sau care aşteaptă cu un mijloc de transport. Periculozitatea socială este dată de însăşi pluralitatea de făptuitori, care dă acestora o mai mare forţă de acţiune, le creează posibilităţi mai mari de săvârşire şi ascundere a faptei îi face să acţioneze cu mai multă siguranţă şi îndrăzneală12;

− de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică ori paralizantă. Prin persoană înarmată înţelegem persoana care în momentul comiterii faptei are asupra sa un instrument, piesă sau dispozitiv declarat armă prin normele legale sau care, în momentul săvârşirii faptei are asupra sa un obiect de natură a fi folosit ca armă şi pe care îl întrebuinţează la atac13. Deţinerea unei arme este de natură să dea mai multă siguranţă infractorului, indiferent dacă el face sau nu uz de ea. În mod similar, deţinerea unei substanţe chimice de genul narcoticelor, a substanţelor paralizante sau lacrimogene, atestă o periculozitate socială sporită a infractorului care a pregătit cu minuţiozitate actul ilegal, prevăzând şi eventualitatea de a-şi favoriza scăparea prin utilizarea substanţelor amintite. Ca şi la furtul prevăzut în codul penal, pentru existenţa agravantei este necesar ca făptuitorul să aibă asupra sa arma sau substanţa narcotică, deoarece dacă va proceda la întrebuinţarea lor, infracţiunea comisă nu mai este cea de furt, ci de tâlhărie14 (art. 211 C.penal);

11 Această lege reia de fapt în art. 322 prevederile codului silvic de la art. 97, cu menţiunea că pagubele sunt exprimate direct în metri cubi, şi nu valoric, în preţ mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior. În rest, legea păstrează pedepsele fixate de codul silvic. 12 Loghin, O., Toader, T., Drept penal român – partea specială, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994, pag. 227 13 Loghin, O., Toader, T., op. cit., pag. 129 14 Potrivit art. 211 Cod penal, infracţiunea de tâlhărie constă în: furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra,

46

− în timpul nopţii. Furtul săvârşit în timpul nopţii a fost considerat mai grav deoarece noaptea oferă condiţii deosebit de favorabile comiterii faptei, datorită întunericului şi a scăderii vigilenţei oamenilor, aflaţi într-un moment de odihnă. Pentru delimitarea nopţii, ca împrejurare a săvârşirii infracţiunii, se recurge la aceeaşi interpretare ca şi în codul penal. Întrucât legiuitorul a folosit această expresie în sensul pe care îl are în vorbirea obişnuită, se consideră că săvârşirea faptei în timpul nopţii înseamnă săvârşirea faptei în ambianţa creată de lăsarea întunericului şi până când se luminează15. Agravanta se aplică şi atunci când numai o parte din actele de executare au fost săvârşite în timpul nopţii, de ex. dacă făptuitorul a tăiat materialul lemnos spre seară, dar s-a servit de căderea nopţii pentru a-l transporta;

− în pădurea situată în arii naturale protejate de interes naţional. De această dată nu mai există dispoziţii similare în codul penal care să permită explicarea acestei agravante. Ea apare pe fondul creeării unei protecţii speciale pădurilor incluse în reţeaua de arii protejate. Considerând clasificarea ariilor protejate din OG 57/2007, agravanta se aplică doar în ariile protejate de interes naţional (rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente ale naturii, rezervaţii naturale, parcuri naturale), nu şi în cele de interes local sau comunitar.

6.3.4 Descrierea infracţiunii de tăiere ilegală de arbori

A. Sediul reglementării: Tăierea ilegală de arbori (C.s., legea 46/2008)

Art. 108. - (1) Tăierea, ruperea, distrugerea, degradarea ori scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieţi sau lăstari din fondul forestier naţional şi din vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara acestuia, indiferent de forma de proprietate, constituie infracţiune silvică şi se sancţionează după cum urmează:

a) cu închisoare de la 6 luni la 4 ani sau cu amendă, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puţin 5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei;

b) cu închisoare de la 6 luni la 4 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este mai mică decât limita prevăzută la lit. a), dar fapta a fost săvârşită de cel puţin două ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a prejudiciului produs depăşeşte limita prevăzută la lit. a);

c) cu închisoare de la 2 ani la 6 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puţin 20 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei;

d) cu închisoare de la 4 ani la 16 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puţin 50 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, la data constatării faptei.

(2) Maximul pedepselor prevăzute la alin. (1) se majorează cu 3 ani, în cazul în care faptele au fost săvârşite în următoarele împrejurări:

a) de două sau mai multe persoane împreună;

b) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică ori paralizantă;

c) în timpul nopţii;

d) în pădurea situată în arii naturale protejate de interes naţional.

precum şi în furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea. 15 Loghin, O., Toader, T., op. cit., pag. 129

47

(3) În cazul în care infracţiunile prevăzute la alin. (1) au fost săvârşite cu ştirea sau cu acordul personalului silvic, nivelul minim valoric al prejudiciului pentru calificarea faptei ca infracţiune silvică se stabileşte la o valoare de 2,5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei.

(4) Tentativa se pedepseşte.

B. Relaţii sociale vătămate

Incriminarea faptei de tăiere de arbori fără drept urmăreşte în primul rând protejarea vegetaţiei forestiere din fondul forestier naţional sau din afara acestuia şi în al doilea rând protejarea pădurilor publice sau private contra furtului. Relaţiile sociale care sunt vătămate prin săvârşirea faptei sunt aşadar relaţii sociale de protejare a vegetaţiei forestiere şi relaţii sociale de proprietate. Tăierea ilegală de arbori se deosebeşte de furtul prevăzut la art. 208 Cod penal, care urmăreşte doar protejarea relaţiilor sociale de proprietate.

Relaţiile sociale vătămate prin săvârşirea infracţiunii constituie obiectul juridic special al infracţiunii.

C. Obiect juridic material

Infracţiunea de tăiere de arbori are ca obiect juridic material bunul reprezentat de arbori, puieţi sau lăstari asupra cărora se exercită acţiunea de tăiere. Formularea legii specifică din fondul forestier naţional şi din vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara acestuia, indiferent de forma de proprietate. Se înţelege că fapta de tăiere de arbori priveşte numai arborii de pe aceste terenuri, nu şi pomii din livezi, de exemplu. De altfel, în conţinutul infracţiunii se precizează că este vorba de arbori din „păduri”, adică, în sensul codului silvic, terenurile cu o suprafaţă de cel puţin 0,25 ha, acoperite cu arbori; arborii trebuie să atingă o înălţime minimă de 5 m la maturitate în condiţii normale de vegetaţie.

Nu se precizează dacă este vorba de arbori pe picior, în stare bună de vegetaţie sau pe cale de uscare, deci faptul că este vorba despre un arbore uscat pe picior nu are nici o importanţă. Dacă însă, este vorba de arbori doborâţi din diverse cauze, nu se va mai realiza conţinutul infracţiunii de tăiere sau scoatere din rădăcini, ci cel al infracţiunii de furt, conform art. 110 C.s.

D. Subiectul

Infracţiunea de tăiere de arbori poate fi săvârşită de orice persoane, inclusiv de către proprietarii sau deţinătorii cu orice titlu ai terenului forestier.

Fapta poate fi săvârşită şi de două sau mai multe persoane, caz ce caracterizează o circumstanţă agravantă. Calitatea persoanei nu influenţează din punctul de vedere al existenţei faptei, însă constituie formă agravată tăierea ilegală de arbori care a fost săvârşită de personalul silvic, când maximul pedepselor prevăzute se majorează cu doi ani.

E. Latura obiectivă

Infracţiunea de la art. 108 C.s. se realizează din punct de vedere obiectiv în mai multe modalităţi:

Tăierea, ruperea, distrugerea, degradarea ori scoaterea din rădăcini, fără drept,

48

- prin acţiunea de tăiere, fără drept;

- prin acţiunea de rupere, fără drept ;

- prin acţiunile de distrugere sau degradare, fără drept;

- prin acţiunea de scoatere din rădăcini, fără drept.

Se înţelege că tăierea sau scoaterea de arbori din rădăcini executate în cadrul actelor legale de exploatare nu întrunesc fapta incriminată la art. 108. Nu interesează mijloacele cu care se face tăierea sau scoaterea din rădăcini: cu instrumente manuale, cu motofierăstraie sau ajutându-se de un tractor la scoaterea din rădăcini fără drept a arborilor. Materialele care au ajutat la săvârşirea faptei sunt supuse confiscării.

Caracterul penal al faptei este condiţionat de valoarea pagubei.

F. Latura subiectivă

Forma de vinovăţie a acţiunii de tăiere şi scoatere din rădăcini fără drept este întotdeauna intenţia directă: făptuitorul îşi dă seama că este pe cale să taie sau să scoată din rădăcini un arbore, şi urmăreşte acest lucru. În latura subiectivă a infracţiunii se include şi cerinţa „fără drept”. Făptuitorului îi va fi foarte greu să probeze că a tăiat arborele convins fiind că „are drept” să îl taie, atâta vreme cât acest arbore este nemarcat.

În cea de a doua modalitate, fapta poate fi săvârşită şi cu intenţie indirectă, atunci când scoaterea din rădăcini este rezultat al exploatării unui alt arbore, care prin cădere a antrenat şi scos din rădăcini un alt arbore. Încadrarea faptei este în acest caz după legalitatea actului producător al scoaterii din rădăcină. Opinăm că, dacă este vorba de acte de exploatare legale, scoaterea din rădăcini fără intenţie directă a unor alţi arbori decât cei marcaţi se soluţionează conform regulilor de responsabilitate civilă prefigurate de contractele de exploatare. În caz contrar, scoaterea din rădăcini poate figura fie ca act component al infracţiunii descrise la art. 108, fie ca o altă infracţiune adiacentă (distrugere).

G. Tentativa şi consumarea

Tentativa la infracţiunea de tăiere sau scoatere din rădăcini fără drept se pedepseşte. Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care arborele este tăiat sau scos din rădăcini. Dacă este doar parţial dezrădăcinat, fapta poate fi eventual interpretată ca tentativă la infracţiunea de la art. 108 în concurs cu infracţiunea de distrugere.

H. Sancţiunea

Fapta de tăiere ilegală de arbori se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 4 ani. Dispare din reglementarea actuală posibilitatea sancţionării cu amendă penală pe care o rpevedeaq codul silvic anterior.

J. Forme agravate

Fapta prevăzută la art. 108 este mai gravă dacă :

- a avut ca urmare extragerea unui volum de peste 20 metri cubi;

- a avut ca urmare extragerea unui volum de peste 50 de metri cubi.

49

În acest cazuri, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 6 ani şi, respectiv, de la 4 la 16 ani. Spre comparaţie, în legislaţia anterioară, pedepsele erau sensibil mai mici : închisoarea de la 1 la 5 ani şi, respectiv, închisoarea de la 2 la 7 ani.

6.3.5 Încadrarea faptei de tăiere ilegală de arbori, urmată de însuşirea - furtul arborilor tăiaţi (calificarea faptei)

Furtul de arbori (art. 110 C.s. legea 46/2008)

Art. 110. - (1) Furtul de arbori doborâţi sau rupţi de fenomene naturale ori de arbori, puieţi sau lăstari care au fost tăiaţi ori scoşi din rădăcini, din păduri, perdele forestiere de protecţie, din terenuri degradate care au fost ameliorate prin lucrări de împădurire şi din vegetaţia forestieră din afara fondului forestier naţional, precum şi al oricăror altor produse specifice ale fondului forestier naţional constituie infracţiune şi se sancţionează după cum urmează:

a) cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă valoarea materialului lemnos sustras este de 5 până la 20 de ori inclusiv mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior;

b) cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, dacă fapta a fost săvârşită de cel puţin două ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a materialului lemnos depăşeşte valoarea prevăzută la lit. a);

c) cu închisoare de la 2 ani la 6 ani, dacă valoarea materialului lemnos sustras este de peste 20 până la 50 de ori inclusiv mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior;

d) cu închisoare de la 4 ani la 16 ani, dacă valoarea materialului lemnos sustras depăşeşte de 50 de ori preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior.

(2) Maximul pedepselor prevăzute la alin. (1) se majorează cu 3 ani în cazul în care faptele au fost săvârşite în următoarele împrejurări:

a) de două sau mai multe persoane împreună;

b) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică ori paralizantă;

c) în timpul nopţii;

d) în pădurea situată în arii naturale protejate de interes naţional.

Codul silvic sancţionează tăierea de arbori ori scoaterea lor din rădăcini, fără drept, ca infracţiune distinctă de infracţiunea de furt, deşi în conţinutul infracţiunii de furt intră adesea şi această activitate de tăiere ilegală. Din formularea furtului, la art. 110, ca operându-se asupra unor arbori “arbori doborâţi sau rupţi de fenomene naturale ori de arbori, puieţi sau lăstari care au fost tăiaţi ori scoşi din rădăcini”, se deduce faptul că legiuitorul nu a inclus tăierea ilegală de arbori în conţinutul infracţiunii de furt, ca modalitate a acesteia, caz în care ar fi trebuit să precizeze “furtul de arbori prin tăiere sau scoatere din rădăcini, cu sau fără drept”. Prin urmare, tăierea unui arbore şi apoi însuşirea lui ar trebui să constituie un concurs de infracţiuni, deoarece făptuitorul săvârşeşte două infracţiuni distincte.

O problemă ce s-ar putea ridica datorită acestui mod de reglementare priveşte următoarea situaţie: tăierea ilegală a unui arbore care nu a fost urmată de însuşirea arborelui din diverse motive – făptuitorul a fost surprins, s-a desistat, fapta sa a fost descoperită etc., trebuie încadrată ca infracţiune consumată de tăiere ilegală şi tentativă la infracţiunea de furt în concurs ideal sau numai ca tentativă la infracţiunea de furt? Persistând în a considera cele două activităţi infracţionale ca laturi obiective aparţinând a două

50

infracţiuni diferite, în această situaţie fapta ar trebui să fie calificată drept concurs de

infracţiuni între tentativă de furt şi infracţiune consumată de tăiere ilegală de arbori. O opinie similară este exprimată cu privire la concursul real dintre infracţiunea de distrugere prin tăiere ilegală de arbori şi infracţiunea de furt16.

Într-o speţă din 1998, s-a apreciat deasemeni:

legea nu face distinctie in raport de imprejurarea daca arborii insusiti au fost taiati de autorul acestei infractiuni sau de o alta persoana. De aceea, tinandu-se seama ca taierea fara drept de arbori si insusirea arborilor taiati fara drept sunt fapte incriminate separat, se impune a se constata ca persoana care, pe langa ca taie fara drept arbori din fondul forestier national sau de pe terenurile cu vegetatie forestiera prevazute de lege, isi insuseste arborii taiati, savarseste infractiunile prevazute de art. 97 si de art. 98 din Codul silvic, in concurs real. (n.n. respectiv tăiere ilegală de arbori în concurs real cu furtul de arbori) (http://spete.avocatura.com/speta.php?pid=3553).

În ceea ce priveşte infracţiunea de furt, deoarece ea se realizează în două etape, deposedarea deţinătorului legal şi luarea în stăpânire de către făptuitor, considerăm conform expunerii din literatura de domeniu17 că furtul există în formă consumată ori de câte ori s-a realizat intrarea făptuitorului în stăpânirea de fapt a bunului prin încărcarea sa în mijlocul de transport sau prin luarea pe umeri în vederea transportului. Dacă făptuitorul nu a reuşit decât tăierea arborelui fiind surprins înainte de a-l deplasa, considerăm că încadrarea corectă a faptei este cea de tentativă la infracţiunea de furt combinată cu infracţiune consumată de tăiere de arbori.

16 Revista Dreptul, sept. 1995 17 Sintetizată de Loghin şi Toader, op. cit., 1994, p. 223-225

51

Test de autoevaluare 6

1. Ce este dreptul penal ? 2. Cum defineste Codul penal infractiunea, si care sutn conditiile existentei

infractiunii? 3. Exemple de infractiuni silvice 4. Forme agravate ale infractiunilor silvice 5. Circumstante agravante ale infractiunilor silvice 6. Relatii sociale vatamate in cazul infractiunii de taiere ilegala de arbori 7. Relatii sociale vatamate in cazul infractiunii de furt de arbori 8. Latura obiectiva a infractiunii de taiere ilegala de arbori 9. Latura subiectiva a infractiunii de taiere ilegala de arbori

52

Lecţia 7. Drept forestier şi regim silvic. Politică forestieră.

7.1 Natura dreptului forestier. Locul dreptului forestier printre celelalte ştiinţe juridice

7.1.1 Obiective ale dreptului forestier

Istoric vorbind, intervenţia legislativă în domeniul pădurilor nu a fost întotdeauna motivată de interesul protecţiei resursei forestiere.

Astfel, într-o primă etapă, dreptul forestier a fost instrumentul de protejare a proprietăţii nobiliare contra încălcărilor de tot felul şi mai cu seamă împotriva înmulţirii peste măsură a servituţilor de care erau grevate aceste păduri, concomitent cu diminuarea suprafeţei împădurite şi fragilizarea ei. Într-o a doua etapă, dreptul forestier s-a constituit în instrument al intervenţiei de stat pentru impunerea unor interese generale, cum ar fi cel strategic, al asigurării cu lemn pentru construirea şi repararea flotei militare (Ordonanţa lui Colbert, 1669), ori cel economic, al asigurării cu lemn al unor exploatări miniere. Este momentul în care politica forestieră începe să se contureze, şi ea apelează din plin la mijloacele de constrângere şi de represiune ale dreptului.

În etapa actuală, rolul dreptului nu este doar cel de represiune a atingerilor aduse resursei forestiere, ci şi cel de asigurare a cadrului legislativ necesar pentru protecţia, conservarea şi dezvoltarea pădurilor. Obiectivul dreptului forestier a evoluat aşadar de la represiunea delictelor şi contravenţiilor la asigurarea unui cadru legislativ şi instrumental pentru gestionarea durabilă a pădurilor, de la protecţia unui interes strict privat, cel al proprietăţii, la protecţia unui interes public, cel al conservării resursei forestiere naţionale.

7.1.2 Definirea dreptului forestier

Literatura antebelică tratează problema legislaţiei forestiere în cadrul economiei forestiere, ca aspect de reglementare a activităţilor silvice. Noţiunea de drept forestier este cvasinecunoscută, termenul folosit fiind cel de legislaţie forestieră. În perioada de după naţionalizare, dată fiind forma de proprietate socialistă asupra terenurilor forestiere şi dat fiind caracterul centralizat al economiei, nu s-a simţit nevoia conturării dreptului forestier ca ramură juridică aparte.

Reapariţia categoriei de proprietate forestieră privată redă domeniului de reglementare al legislaţiei cu privire la păduri complexitatea sa juridică tradiţională. Raporturile juridice cu privire la păduri se diversifică. Terenul proprietate forestieră privată poate face obiectul unei transmisiuni sau cedări totale sau parţiale a dreptului de proprietate. Poziţia juridică a părţilor implicate în relaţii sociale cu privire la păduri se nuanţează în funcţie de calitatea de proprietar sau uzager. Atribuţiile organelor specializate ale statului de control al aplicării legii silvice capătă o justificare în planul dreptului, noţiunea de regim silvic se completează cu norme derogatorii pentru pădurea proprietate privată, infracţiunile silvice pot fi completate în cadrul exercitării acţiunii penale de acţiunea civilă în vederea obţinerii de daune-interese pentru proprietarul vătămat într-un drept al său etc.

53

Dreptul forestier are ca obiect reglementarea relaţiilor sociale cu privire la pădure, în general, şi cu privire la vegetaţia lemnoasă, în special. Dreptul forestier se poate defini ca fiind totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale cu privire la păduri.

Faţă de legislaţia forestieră, înţeleasă ca un summum de legi şi norme juridice ce guvernează activităţile din domeniul forestier, dreptul forestier se caracterizează printr-o unitate de concepţie dată în principal de metoda specifică de reglementare.

Dreptul forestier prezintă particularitatea de a îmbina două metode de reglementare:

- în ceea ce priveşte relaţiile sociale cu privire la păduri ca bun imobil proprietate privată (vânzare de teren, vânzarea arborilor pe picior, schimb, donaţie etc.), părţile se află în poziţie de egalitate, iar statul intervine în mod indirect, ca garant al exercitării legale a drepturilor fiecăruia. Metoda de reglementare este deci bazată pe poziţia de egalitate juridică a părţilor, care îşi asumă în mod direct drepturi şi obligaţii, cel mai adesea derivate din legea civilă;

- în ceea ce priveşte protecţia şi conservarea pădurilor, prin instituţia regimului silvic, Statul intervine ca parte directă activă în raportul juridic, impunând subiecţilor pasivi, proprietarilor forestieri, administraţiei forestiere, tuturor deţinătorilor de păduri, să efectueze imperativ anumite acţiuni, să se abţină de la săvârşirea unor acţiuni, sau să le efectueze conform unor anumite reguli. Statul impune astfel o anumită conduită de urmat de către toţi participanţii la raporturile juridice cu privire la păduri. Regimul silvic constituie metoda de reglementare specifică dreptului forestier.

Dreptul forestier se află la limita dintre ramuri de drept public, în care statul are întotdeauna o poziţie de autoritate, şi ramuri de drept privat, în care părţile se află în poziţie de egalitate juridică. Astfel, în transferul proprietăţii private asupra terenurilor forestiere, părţile (cumpărător şi vânzător) se află în poziţie de egalitate juridică. Actul de transfer de proprietate asupra terenurilor forestiere este însă supus unor proceduri prealabile, de exemplu exercitarea dreptului de preemţiune de către stat, care conferă transmiterii terenurilor forestiere un regim particular faţă de transmiterea altor categorii de terenuri.

Tocmai din acest motiv s-au conturat două opinii cu privire la natura dreptului forestier. Pe de o parte, s-a susţinut că dreptul forestier este un drept public, de natură administrativă18, deoarece se bazează pe poziţia de autoritate a statului care, prin intermediul regimului silvic, impune o anumită conduită celorlalţi subiecţi de drept. Pe de altă parte, o lucrare mai recentă19 susţine ideea unui drept mixt, în care normele de drept privat (civil) se îmbină cu normele de drept public (administrativ), idee ce traduce o evoluţie a atitudinii sociale în privinţa pădurilor.

18 Lagarde, Un droit domanial spécial, le régime forestier. Contributions à la théorie du domaine, Thèse pour le doctorat d'Etat en Droit, tome I-II, 1984, Université des Sciences Sociales du Toulouse, pag. 15 19 Liagre, La forêt et le droit- droit forestier et droit général applicables à tous bois et forêts, ED. La Baule, 1997, 746 pag.

54

Politica forestieră actuală din România, esenţialmente represivă20, conturează prin reglementarea regimului silvic apartenenţa dreptului forestier la familia ramurilor de drept public. Această modalitate de legiferare încearcă să răspundă unei stări de fapt sociale, caracterizată prin frecvenţa atingerilor aduse integrităţii fondului forestier.

Deşi impune o serie de reguli şi norme ca şi dreptul forestier, regimul silvic nu se confundă cu acesta. Principala diferenţă constă în faptul că regimul silvic se aplică unor categorii specifice de terenuri forestiere (cele supuse regimului silvic) şi conţine norme cu caracter preponderent tehnic, în timp ce dreptul forestier are ca obiect juridic totalitatea suprafeţelor ocupate cu pădure şi poate cuprinde şi reguli de drept civil, ca de exemplu în materia vânzărilor de terenuri forestiere. Instituţia regimului silvic depăşeşte nivelul reglementărilor legislative, deoarece antrenează o serie de consecinţe în domenii fundamentale de drept, cum ar fi regimul proprietăţii, capacitatea persoanelor, nulitatea contractelor, calificarea infracţiunilor şi a recidivei, procedură penală.

7.1.3 Legătura dreptului forestier cu celelalte ramuri de drept

Prin influenţa exercitată de natura proprietăţii asupra normelor de drept forestier, acesta are puternice legături cu dreptul civil. Reconstituirea dreptului de proprietate forestieră, transferul proprietăţii prin donaţie, moştenire, contract, modalităţile de înstrăinare ale unor atribute ale dreptului de proprietate prin uz, uzufruct, servitute, modalităţile de apărare juridică a dreptului de proprietate forestieră îşi găsesc originea în normele dreptului civil, în codul civil, codul de procedură civilă şi întreaga legislaţie civilă. Tot de natura dreptului civil vor ţine şi normele aplicabile asocierii forestiere, tipul de asociere, modalităţi de administraţie şi gestionare, răspundere civilă etc.

Dreptul forestier cuprinde şi o serie de infracţiuni silvice, care prin regimul lor nu se deosebesc cu nimic de infracţiunile definite în Codul penal. Cu toate acestea, infracţiunile silvice ajung mai rar să fie considerate ca atare de instanţe, mai ales atunci când infracţiunea sau contravenţia are ca făptuitor chiar pe proprietarul forestier.

Evaluarea terenurilor forestiere şi impozitarea lor, plata drepturilor de succesiune şi de donaţie va dezvolta în viitor legăturile dreptului forestier cu dreptul financiar. Având atribuţii de control al aplicării legilor silvice, activitatea organelor administraţiei forestiere interferează în desfăşurarea activităţii cu normele dreptului administrativ. Luăm ca exemplu cazul ipotetic în care administraţia silvică ar vrea să supună la regim silvic o plantaţie silvică făcută pe proprietate particulară teren agricol. În condiţiile în care legislaţia actuală prevede că plantaţiile înfiinţate de proprietarii particulari pe terenurile agricole ce le aparţin nu sunt supuse regimului silvic, decizia administraţiei silvice va putea fi atacată pe calea contenciosului administrativ.

Prin scopul declarat al regimului silvic, dreptul forestier evoluează spre o strânsă învecinare de finalitate cu dreptul mediului. Dreptul mediului reglementează relaţiile sociale cu privire la protecţia mediului. Protecţia ecosistemelor forestiere este parte integrantă a dreptului mediului. Cea mai mare parte dintre infracţiunile şi contravenţiile silvice (defrişarea, incendierea, distrugerea etc.) urmăresc protecţia resursei forestiere 20 Aceeaşi calificare este atribuită politicii forestiere româneşti de către I. Barbu, în lucrarea sa Obiective ale politicii forestiere pentru menţinerea echilibrului ecologic (Bucovina Forestieră, nr. 1, 1997), care spune printre altele că politica forestieră coercitivă este specifică ţărilor cu o proporţie redusă a fondului forestier proprietate privată.

55

dintr-o perspectivă de protejare – conservare a resursei forestiere, identică cu cea promovată de dreptul mediului.

7.1.4 Subiecte ale raporturilor juridice de drept forestier

Ca subiecte de drept forestier, titulare de drepturi şi obligaţii, intervin:

- statul, având o dublă poziţie: cea de proprietar public, cu propriile sale interese, şi cea de autoritate publică, garant al respectării drepturilor şi obligaţiilor cu privire la păduri. Intervenţia statului în reglementarea problemelor de drept forestier de pe o poziţie de autoritate se explică prin aceea că pădurile reprezintă o resursă naţională de interes general, de lungă durată. În viziunea intervenţionistă, rolul Statului este de a contrabalansa interesul economic imediat care primează în cazul proprietăţii private. În viziune liberală, dubla poziţie a statului de proprietar şi de autoritate publică pune probleme. Legitimitatea Statului de a impune normele juridice de regim silvic este controversată, atâta vreme cât el însuşi este proprietar de păduri (majoritar) şi, în plus, are şi monopolul asupra controlului modalităţii de aplicare a regimului silvic;

- proprietarii forestieri, persoane fizice sau juridice. Legea prevede o serie de drepturi şi mai cu seamă de obligaţii pentru proprietarii forestieri, condiţionate de respectarea regimului silvic. Ca proprietari persoane juridice au apărut în urma aplicării Legii 1/2000 unităţile administrativ teritoriale (comune, oraşe, municipii), instituţiile de cult (parohii, schituri, mănăstiri), composesoratele, obştile de răzeşi şi moşneni.

- uzageri (beneficiari, consumatori, utilizatori) ai bunurilor şi serviciilor pădurii, reprezentaţi de cei care execută lucrări de exploatări forestiere, de vânători, de turişti, de asociaţii pentru protecţia naturii etc. Aceste persoane fizice sau juridice devin subiecte de drept forestier în momentul exercitării oricărei activităţi care are legătură cu pădurea sau care este reglementată de legea silvică.

7.2. Metoda specifică de reglementare a dreptului forestier: regimul silvic

7.2.1 Definiţia regimului silvic

Una din primele definiţii a fost dată de Miche şi Lelong, în 1901: regimul silvic este un ansamblu de reguli speciale la care sunt supuse toate pădurile care aparţin statului şi cea mai mare parte a pădurilor aparţinând departamentelor, comunelor şi instituţiilor publice, reguli relative la administrarea, conservarea şi utilizarea lemnului şi exercitarea servituţilor care grevează aceste păduri. În cursul de drept forestier din 1908, Guyot sesizează caracterul de instrument de politică forestieră al regimului silvic, definit ca o adevărată putere de tutelă a agenţilor administraţiei asupra pădurilor supuse regimului silvic, în scopul de a asigura mai eficient conservarea proprietăţii forestiere.

Tendinţa de a caracteriza regimul silvic prin prisma finalităţii sale se regăseşte în majoritatea definiţiilor prezente în tratate de drept forestier ale şcolii franceze. Astfel,

56

Meyer21 face referire la regimul silvic ca fiind un ansamblu de reguli speciale de ordin public derogatorii de la dreptul comun şi determinate prin codul forestier, în scopul asigurării conservării şi punerii în valoare a pădurilor la care se aplică, în interesul

superior al naţiunii. De remarcat faptul că finalitatea "de punere în valoare a pădurii" asociată regimului silvic este expresia transformărilor din administraţia forestieră franceză din 1964, când se creează Office National des Forets, "etablissement public national à caractère industriel et commercial, principalement chargé de la mise en oeuvre du régime forestier" – instituţie publică cu caracter industrial şi comercial, a cărei principală atribuţie este punerea în aplicare a regimului silvic.

Codul silvic român defineşte regimul silvic ca fiind sistemul unitar de norme tehnice silvice, economice şi juridice privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecţia şi paza fondului forestier, în scopul asigurării gestionării durabile a pădurilor.

Faţă de celelalte definiţii enunţate mai sus, cea din Codul silvic român prezintă următoarele particularităţi :

− are sferă de aplicare mai largă, deoarece regimul silvic depăşeşte semnificaţia unor norme tehnice, integrând şi aspecte economice şi juridice ale gestionării pădurilor. Astfel, Codul silvic menţionează categoriile de venituri ce pot fi obţinute din pădurile proprietate publică sau privată, şi autorizează posibilitatea încasării contravalorii efectelor funcţiilor de protecţie ale pădurilor. Aspectul economic se regăseşte de asemeni în reglementările cu privire la obligaţiile financiare ce revin proprietarilor de păduri în gestionarea pădurilor, precum şi cu privire la modalităţile de finanţare.

În plan juridic, Codul :

� instituie o procedură pentru constrângerea la regenerarea pădurilor proprietate privată (art. 32), prin care devizul lucrărilor de împădurire devine titlu executoriu şi temei juridic al executării silite. Creanţa se recuperează prin executare silită, potrivit procedurii de recuperare a creanţelor bugetare, cu prioritate asupra terenului regenerat.

� respectarea dreptului de preempţiune a statului la vânzările de terenuri forestiere constituie încă o prevedere a regimului silvic ce ilustrează dimensiunea sa juridică: Statul are drept de preempţiune la cumpărarea de păduri care constituie enclave în fondul forestier proprietate publică a statului sau sunt limitrofe acestuia, la preţ şi în condiţii egale.

� instituie obligativitatea nedivizării proprietăţilor forestiere sub un hectar: Proprietatea forestieră nu poate fi divizată sub limita de 1 ha. În cazul în care prin deschiderea unei succesiuni, din cauza numărului de moştenitori se creează posibilitatea nerespectării prevederilor de nedivizare, se constituie moştenirea în favoarea unui/unor moştenitor/moştenitori, la nivelul minim prevăzut în prezentul cod, cu plata de sultă de către cel/cei în favoarea căruia/cărora s-a constituit moştenirea.

− nu face distincţie între păduri supuse regimului forestier şi păduri nesupuse regimului forestier, deoarece se aplică întregului fond forestier, indiferent de natura proprietăţii;

21 Meyer, Législation et politique forestières, Paris, 1968, ED. Berger-Levraut, p. 38

57

− finalitatea aplicării regimului silvic este gestionarea durabilă a ecosistemelor forestiere. Noţiune încă dificil de definit legal, gestionarea durabilă a pădurilor presupune respectarea a cel puţin două principii pe care legea română le-a consacrat deja prin Legea 2/1987: conservarea şi dezvoltarea fondului forestier. În contextul diferenţierii gospodăririi pădurilor pe forme de proprietate, regimul silvic intervine pentru conservarea şi dezvoltarea resursei forestiere naţionale, indiferent de forma de proprietate.

7.2.2 Caracterizarea regimului silvic

Definiţiile evocate sugerează câteva caractere ale regimului silvic:

− este o instituţie juridică derogatorie de la dreptul comun, deoarece aduce restricţii importante în dreptul de dispoziţie al proprietarului forestier asupra terenurilor deţinute;

− sediul reglementării sale îl constituie Codul silvic (sau legea silvică);

− are caracter de ordine publică, deoarece de esenţa regimului forestier este aplicabilitatea la toate pădurile, indiferent de proprietate, de către un corp silvic investit cu autoritate publică. În cazul domeniului forestier francez, regimul silvic se aplică altor păduri decât publice numai prin derogare, şi în prezenţa anumitor condiţii restrictive. Reglementarea modului de gestionare a proprietăţii forestiere private se face în paralel cu reglementarea regimului silvic;

− legitimitatea regimului silvic este dată de finalitatea sa, care constă în apărarea unui interes general al societăţii.

În dreptul forestier francez, regimul forestier este un act juridic generator de un nou statut pentru pădurile la care se aplică. Supunerea la regim silvic constituie deci un act-condiţie a schimbării de statut a terenului forestier22.

Pentru dreptul forestier român, supunerea la regim silvic intervine din oficiu şi nu are caracter de act juridic de schimbare de statut.

Aplicându-se la întreg fondul forestier naţional, indiferent de natura proprietăţii, regimul silvic iese din tiparele unei modalităţi specifice de gestionare a pădurilor proprietate publică. Astfel, regimul forestier devine în fapt regimul juridic aplicabil fondului

forestier naţional.

Singura excepţie prezentă de la regimul silvic este vegetaţia forestieră din afara fondului forestier naţional. Vegetaţia forestieră de pe terenurile din afara fondului forestier naţional este supusă doar normelor tehnice silvice privind evaluarea masei lemnoase şi reglementărilor privind circulaţia materialului lemnos. Recoltarea şi valorificarea lemnului din vegetaţia forestieră de pe terenurile din afara fondului forestier naţional sunt la latitudinea proprietarilor, cu respectarea prevederilor de mai sus.

Terenurile care nu fac parte din fondul forestier naţional nu sunt supuse regimului silvic, chiar dacă este vorba despre păduri constituite. Prin urmare, ceea ce determină

22 Mayer, op. cit., pag. 38

58

aplicabilitatea regimului silvic la un anumit teren împădurit nu este importanţa pădurii sau necesitatea protejării ei, ci statutul juridic al terenului, apartenenţa sa iniţială la

fondul forestier naţional. Prin aceasta, regimul silvic are caracter obiectiv.

Aşa cum este definit în legea silvică, regimul silvic întruneşte următoarele trăsături juridice:

− este obligatoriu: întreg fondul forestier este supus gospodăririi în regim silvic în mod obligatoriu, deoarece legea nu prevede nicăieri posibilitatea unei opţiuni sau a unei derogări unilaterale din partea proprietarului de păduri;

− este legal: obiectul şi conţinutul regimului silvic sunt definite prin lege şi numai prin lege, astfel încât părţile nu pot accepta, refuza sau modifica ceva prin convenţie ori contract;

− este indivizibil şi unitar: nici autoritatea forestieră, nici proprietarul de păduri, nici administraţia publică nu pot aduce modificări conţinutului regimului silvic, care trebuie acceptat în integralitatea lui şi fără condiţii;

− este public: conţinutul său este determinat într-un cadru legal, de către structuri publice, investite prin lege cu puterea de a decide asupra normelor regimului silvic. În al doilea rând, aplicarea şi mai ales controlul aplicării regimului silvic ţin de atribuţiile unei autorităţi publice. În al treilea rând, regimul silvic are drept finalitate asigurarea unor servicii publice, cum ar fi, de exemplu, asigurarea efectelor protective ale pădurii, indiferent de natura proprietăţii ori categoria juridică a terenului.

59

7.3 Noţiuni de politică forestieră

7.3.1 Domeniu politic

Conceptul de politică publică este de origine anglo-saxonă şi s-a dezvoltat mai ales în a doua jumătate a acestui secol, în ideea de a putea mări eficacitatea acţiunilor guvernamentale. Cercetările asupra Statului definesc politica publică în funcţie de fenomenul politic, care reprezintă, pe de o parte, lupta pentru putere şi pentru ocuparea de funcţii de autoritate (politics), şi, pe de altă parte, acţiunea puterii publice în cadrul societăţii pentru a răspunde nevoilor acesteia (policy). Analiza fenomenului politic se concentrează în special asupra acţiunilor puterii publice în cadrul societăţii, însă aceste acţiuni nu pot fi înţelese fără luarea în consideraţie şi a luptei pentru putere şi influenţă. Din acest motiv, procesul prin care se pune în practică o anumită politică publică este la fel de important ca şi conţinutul său, definit prin obiective şi rezultate.

O politică publică trebuieşte distinsă de o simplă decizie, dar este greu de distins de o administraţie; implică atât comportamente cât şi intenţii; implică atât acţiuni cât şi inacţiuni; poate avea rezultate imprevizibile; este intenţionată, dar intenţiile se pot defini şi după; rezultă dintr-un proces în timp; implică relaţii intra şi inter-organizaţionale; implică un rol cheie, dar neexclusiv, al organismelor publice; este definită în mod subiectiv23.

Politica poate fi făcută şi de o firmă, de un grup sindical sau de o societate multinaţională, însă ea va fi valoare de referinţă numai pentru membrii organizaţiei. Prin aceasta politica publică se distinge de o politică privată: ea este condusă din cadrul şi prin organisme publice, guvernamentale, şi se adresează unui public larg. Se pune întrebarea când şi de ce este necesară intervenţia statului cu măsuri publice. Fără a relua argumentele unor filozofi de referinţă asupra relaţiei dintre stat şi societate, vom spune că o problemă este publică şi necesită intervenţia publică, ori de câte ori ea nu poate fi rezolvată pe cale privată, prin intermediul pieţei, a contractelor şi convenţiilor între membrii societăţii sau a structurilor organizaţionale.

7.3.2. Cadrul de analiză a politicii publice

Conform modelului raţionalist (Figura 3), în care politica publică se formează prin alegerea mijloacelor potrivite pentru realizarea obiectivelor stabilite, procesul politic se prezintă ca o succesiune lineară de etape.

23 Hogwood, B.W., Gunn, L. A., 1984, p. 19-24, citat de Marocico, 1999

60

Figura 3. Cadrul raţionalist de analiză a politicii publice*

*Adaptat după Mintzberg, 1994

Decizia politică este luată după analiza obiectivelor de realizat şi a mijloacelor aflate la dispoziţie (formularea politicii). Ea este apoi pusă în practică (faza de implementare). Evaluarea rezultatelor poate face ca procesul să se încheie, dacă obiectivele au fost atinse, sau ca el să reînceapă.

Nu toate politicile publice se conformează acestei scheme de reprezentare. Există politici pentru care nu a existat o fază de formulare deoarece s-a trecut direct la punerea în practică a unei convenţii internaţionale. Cu alte cuvinte, problema a fost formulată într-un alt cadru şi s-a trecut direct la aplicarea soluţiei (lege sau regulament oficial). În alte cazuri, nu se ajunge la punerea în practică a unei politici din lipsă de resurse financiare, din cauza unor reacţii sociale de opoziţie, din cauza absenţei unui aparat coercitiv eficient, sau din cauze ce ţin de corupţie ori de blocaje administrative ori birocratice.

În reprezentarea lineară a fenomenului politic se neglijează faptul că problemele de rezolvat sunt probleme sociale şi că soluţia găsită în favoarea unui grup poate să defavorizeze un alt grup, care va acţiona pe mai departe pentru ca problema politică să fie reformulată. Pe de altă parte, faptul că agentul de decizie alege între diferite mijloace şi obiective înseamnă de fapt un proces de evaluare înainte de aplicarea oricărei alte măsuri.

Dintr-un alt punct de vedere, politica trebuie considerată ca un proces complex şi interactiv care la fiecare moment oferă noi posibilităţi de modificare a raportului de forţe prin schimbările pe care ea le produce în realitatea socială. Cei interesaţi în rezolvarea problemelor precum şi cei care participă în mod activ la procesul de decizie vor încerca să valorifice cât mai multe din oportunităţile oferite de procesul de schimbare. Prin urmare, politica va interacţiona în fiecare moment cu socialul, reprezentat de interese particulare sau de grup, de modificări ale comportamentului social şi ale preferinţelor

FORMULARE

(obiective, mijloace)

LUAREA DECIZIEI (legitimare)

IMPLEMENTARE (proiecte, urmărirea

realizării)

EVALUARE (eficacitate, utilitate)

Încheierea procesului

61

individuale, de rezultate ale progresului ştiinţific şi tehnic, de preluarea de către mas media a problemelor publice etc. Pe lângă aceşti factori imediaţi care influenţează formularea şi punerea în practică a unei politici, mai acţionează şi o serie de factori “subterani” care deturnează politicile publice în profitul unor interese particulare: influenţa lumii afacerilor, inegalitatea politică şi capacitatea limitată a fiinţelor umane de a înţelege problemele sociale.

În acest context, se poate face distincţia între formularea unei politici şi formarea ei. Luarea în considerare a formării politicii permite situarea într-un cadru de analiză specific modelului incremental (figura 4).

Figura 4. Cadru de analiză incrementalist al politicii publice*

*După Marocico, 1999

Formularea reprezintă procesul prin care politica se precizează cu privire la ea înseşi: are loc conştientizarea problemei de rezolvat, identificarea obiectivelor de atins şi a mijloacelor disponibile, poziţionarea diferiţilor actori interesaţi faţă de problema pe care şi-o pune autoritatea publică. Formarea este procesul obscur şi adesea difuz prin care autoritatea publică ajunge să îşi pună o anumită problemă. Formarea unei politici

Structurarea obiectivelor

Alegerea mijloacelor

Formularea politicii (obiective, mijloace,

măsuri)

Interacţiune socială

Luarea unei decizii de

către autoritatea

Evaluare (echitate,

eficacitate, utilitate)

Punerea în practică (planuri, programe, structuri, proiecte)

Controlul punerii în practică

Schimbări ale cadrului instituţional

62

cuprinde toate acele manevre, acţiuni, presiuni, influenţe, în cadrul agentului public şi asupra acestuia pentru crearea unor oportunităţi, modificarea unor norme existente, favorizarea anumitor interese, realizarea unor promisiuni etc.

Decizia politică se ia în urma comparării de valori diferite (care ajung la cunoştinţa celui care decide în mod subiectiv, prin intermediul unor persoane sau grupuri, sau în mod obiectiv, prin rezultatele progresului tehnic şi ale cercetării etc.). În acelaşi timp, obiectivele politicii sunt analizate din punctul de vedere al compatibilităţii şi priorităţii, iar mijloacele la dispoziţie vor fi analizate din punctul de vedere al coerenţei şi al impactului presupus. Modelul incremental presupune aşadar că o politică nu se formulează înainte de o comparaţie mai mult sau mai puţin documentată asupra unor alternative posibile.

7.3.3 Conturarea domeniului politicii forestiere

Până spre mijlocul secolului XX, politica forestieră, dreptul forestier şi economia forestieră făceau corp comun, fiind tratate în cadrul dogmatic şi pragmatic al amenajării forestiere. Aceasta deoarece multă vreme administraţiile forestiere au funcţionat ca “stat în stat”, având o structură ierarhică puternic centralizată, adesea de tip militar, şi prerogative largi de control poliţienesc. Într-un astfel de context, amenajarea pădurilor pe baza regulilor admise la nivelul central prezintă suficiente garanţii pentru o coordonare eficientă a activităţilor de gestionare a pădurilor.

Controlul şi puterile extraordinare ale administraţiilor forestiere de-a lungul timpului nu sunt însă sinonime de despotism, atâta vreme cât obiectivele gestionării pădurilor au fost recunoscute ca fiind în interesul general al naţiunii. Silvicultorii au fost printre primii care au promovat ideea de dezvoltare durabilă, pornind de la caracterul resursei pe care o aveau în gestionare. Formula clasică a principiul continuităţii recoltelor de lemn a fost consacrată de Hartig în 1879: “administraţiile silvice trebuie să reglementeze folosinţele pădurilor în aşa fel încât generaţiile viitoare să poată avea de pe urma lor cel puţin tot atâtea avantaje ca şi generaţia actuală”. De remarcat că, în această exprimare, apare şi ideea de gestionare multifuncţională a pădurilor, deoarece Hartig face referire la “avantajele” pădurilor şi nu doar la producţia de masă lemnoasă.

Odată cu dezvoltarea capitalismului şi reducerea ponderii activităţilor de poliţie forestieră, spre epoca modernă apar din ce în ce mai multe preocupări pentru partea economică a gestionării pădurilor. Existenţa domeniului forestier public şi intervenţionismul public în gestionarea pădurilor private nu sunt apreciate de adepţii doctrinei liberale, care văd în stat un obstacol în calea dezvoltării economice. Sub influenţa principiilor de randament şi profit se dezvoltă concepţii noi privind amenajarea pădurilor (randament susţinut, reproducere lărgită etc.) care se traduc în practică printr-o silvicultură intensivă, dar şi prin promovarea speciilor de răşinoase productive în detrimentul celor natural instalate, accesibilizarea întregului fond forestier, aneantizarea tipurilor natural fundamentale de pădure etc. Procedându-se astfel, silvicultura sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX a neglijat în mare parte produsele şi serviciile nelemnoase ale pădurii.

63

Or, în a doua jumătate a acestui secol, presiunea antropică asupra pădurilor a scăzut în mod considerabil, şi creşterea nivelului de trai în urma industrializării şi dezvoltării economice a schimbat structura cererii pentru produse şi servicii forestiere. Obstinaţia administraţiei forestiere pentru producerea de masă lemnoasă şi prezervarea pădurilor undeva în afara societăţii a devenit anacronică, în ciuda prosperităţii sectorului de prelucrare a lemnului căruia i se punea la dispoziţie o resursă de calitate, uşor accesibilă şi relativ ieftină. Creşterea nivelului de trai a determinat şi o scumpire a serviciilor şi o creştere a costului forţei de muncă. În acelaşi timp s-a produs apariţia masivă pe piaţă a lemnului ieftin de origine scandinavă, care putea fi produs cu costuri mai scăzute datorită condiţiilor naturale ce au permis automatizarea la maximum a activităţilor de exploatare şi prelucrare primară. Aceasta a dus la menţinerea unui preţ scăzut al lemnului pe pieţele occidentale, cu efecte asupra rentabilităţii unor activităţi de cultură a pădurilor.

Pe de altă parte, anii 70 au fost anii mişcării ecologiste şi ai promovării ideii de conservare a naturii. Administraţia silvică a fost prinsă între critica ecologiştilor privind antropizarea pădurilor, tăierile rase, reducerea biodiversităţii, construcţia de drumuri, deteriorarea habitatului unor specii rare etc. şi critica publicului larg cu privire la statutul său de stat în stat, la luarea de măsuri fără consultarea populaţiei locale (ex. tăieri rase pe suprafaţa apreciabile, cu deteriorarea peisajului), la lipsa de ospitalitate a pădurilor productive, neamenajate pentru public etc. Problema construcţiei de drumuri, a incendiilor de păduri şi a tăierilor rase au fost în mod special îndelung mediatizate.

În condiţiile acestor evoluţii, politica forestieră nu a mai putut fi afacere internă a administraţiei forestiere, care a trebuit să se adapteze din mers scăderii de venituri datorate căderii preţului lemnului, criticii ecologiste şi schimbării cererii sociale cu privire la păduri. Definiţia politicii forestiere, conturată la sfârşitul secolului XIX ca “tratarea ştiinţifică a poziţiei economice pe care pădurea şi economia forestieră o ocupă în stat şi în economia naţională” (Lehr, Forstpolitik, 1887) a trebuit să fie reformulată conform exigenţelor sociale ale epocii prezente.

De aceea au apărut o serie de definiţii care se raportează la problemele sociale ivite în procesul de utilizare a resursei forestiere.

7.3.4. Definiţia politicii forestiere

Politica forestieră este o politică publică de tip sectorial. Este politică publică deoarece formularea ei revine statului, indiferent de forma de proprietate24. De asemeni, transpunerea ei în practică ţine de atribuţiile unei autorităţi publice guvernamentale (MADR). Este politică sectorială, deoarece sfera de aplicare se referă la un domeniu al economiei naţionale, domeniul forestier, care poate fi caracterizat drept acel domeniu în care relaţiile economice sunt direct dependente de resursa forestieră.

Mai multe definiţii ale politicii forestiere au fost propuse în literatura de domeniu:

24 Statul, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, elaborează politici în domeniul forestier naţional şi al vegetaţiei forestiere din afara acestuia, indiferent de natura proprietăţii, şi exercită controlul asupra modului de gospodărire a acestora (art. 8 C.s.).

64

- printre numeroasele posibilităţi de gestionare a resursei forestiere, politica forestieră trebuie să: orienteze pe o anumită cale relaţiile sociale cu privire la valorizarea resursei (Hummel, 1984);

- politica forestieră intervine pentru a promova/descuraja un anumit tip de comportament în ceea ce priveşte utilizarea resursei forestiere (Cubbage, 1993);

- politica forestieră este un complex de acte formale şi informale având drept scop atribuirea de valori (Easton, 1953);

- politica forestieră creează cadrul necesar pentru a se ajunge la un compromis între diferiţii actori interesaţi (Buttoud, 1994); presupune furnizarea unui cadru de repartizare a drepturilor şi obligaţiilor în materie de utilizare a resursei forestiere astfel încât să se evite exploatarea de masă lemnoasă peste posibilitatea naturală de creştere (Buttoud, 1999).

Noţiunea de politică forestieră poate fi aşadar interpretată din punctul de vedere pozitiv (cum se reglementează relaţiile sociale cu privire la utilizarea resursei forestiere) sau normativ (cum ar trebui reglementate relaţiile sociale cu privire la păduri pentru a se atinge un anumit obiectiv). În ambele cazuri trebuie precizată finalitatea politicii forestiere, care reprezintă în fond modul în care rolul pădurii este perceput social la un moment dat.

În sens restrâns, politica forestieră se poate analiza ca fiind totalitatea măsurilor administrative şi legislative luate de autorităţile publice pentru a organiza gestionarea resursei forestiere şi a activităţilor legate de aceasta (formularea politicii forestiere).

În sens larg, politica forestieră este modul în care statul, autorităţile publice, proprietarii forestieri, beneficiarii produselor şi serviciilor pădurii, alte grupuri şi organizaţii care depind de utilizarea produselor şi serviciilor pădurii determină gestionarea pădurii (formarea politicii forestiere).

65

Test de autoevaluare 7

1. Definitia dreptului forestier 2. Definiti regimul silvic 3. Subiectele raporturilor juridice de drept forestier 4. Caracterele regimului silvic 5. Ce este fenomenul politic& 6. Enumerati etapele procesului politic. 7. Definitia politicii forestiere.

66

Test de autoevaluare semestriala (Subiecte de examen)

Subiecte de teorie

1. Ramuri de drept. Drept obiectiv, drept subiectiv. Clasificarea legilor. 2. Norma juridica (definitie si clasificare) 3. Forta de coercitie a statului. 4. Atributele dreptului de proprietate. 5. Modalitati juridice ale dreptului de proprietate privata. 6. Administratie publica centrala si locala. 7. Administratie publica silvica de specialitate. 8. Situatia administrarii fondului forestier national. Notiunea de administrare a

fondului forestier national. 9. Principii generale de drept penal. Infractiunea. 10. Caracterele generale ale infractiunilor silvice. Exemple de infractiuni silvice. 11. Forme agravate si circumstante agravante ale infractiunilor silvice. 12. Definitia regimului silvic. Caracterizarea regimului silvic.

Subiecte din legislatie OUG 85/2006 privind stabilirea modalitatilor de evaluare a pagubelor produse vegetatiei forestiere

1. Ce este paguba in vegetatia forestiera? 2. Cum se stabileste valoarea despagubirilor? 3. In ce cazuri la producerea unei pagube se limiteaza raspunderea patrimoniala a

persoanelor cu atributii de paza a padurilor? 4. Cine incaseaza contravaloarea pagubei? 5. Cine plateste contravaloarea pagubelor in cazul padurilor care un sutn

adminstrate?

HG 996/2008 privind aprobarea Normelor referitoare la provenienta materialelor lemnoase

1. Categorii de personal care au calitatea de agent constatator 2. Cum se sanctioneaza nerespectarea obligatiilor referitoare la raportarea de catre

utilizatori a datelor in SUMAL? 3. Care sunt documentele de provenienta a materialelor lemnoase pe timpul

stransportului? 4. Care este documentul de provenienta a amterialelor lemnoase in situatia

depozitelor? 5. Documentele de insotire si valabilitatea lor. 6. Ce se intampla in cazul intreruperii transportului? 7. Ce sunt materialele lemnoase abandonate?

67

Legea 31/2000 – Legea contraventiilor silvice

1. Listati trei contraventii prevazute la art. 1 2. Listati trei contraventii prevazute la art. 2 3. Listati trei contraventii prevazute la art. 3 4. Listati trei contraventii prevazute la art. 4 5. cand se dubleaza limitele minime si maxime ale amenzilor prevazute la art. 1-5? 6. Constatarea contraventiilor si procesul verbal de constatare. 7. Cum se face aplicarea sanctiunilor.