UNIVERSITATEA “ALEXANDRU I. CUZA” IAŞI

Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice

Departamentul de Sociologie şi Asistenţă Socială

Prof. Univ. Dr. Vasile MIFTODE

Prof. univ. dr. Maria COJOCARU Conf. dr. Maria SANDU

TEORIE ŞI METODĂ ÎN

ASISTENŢA SOCIALĂ

- suport de curs -

IAŞI

2010-2011

CUPRINS

Capitolul I PROTECŢIA SOCIALĂ ŞI ASISTENŢA SOCIALĂ

1. Protecţie şi asistenţă socială – delimitări conceptuale

2. Forme tradiţionale de protecţie şi asistenţă socială comunitară

2.1. Caracteristici ale asistenţei sociale tradiţionale

2.2. Factori şi instanţe ale asistenţei sociale tradiţionale

2.3. Voluntariatul “lucrătorului social” tradiţional

3. Protecţie umană prin control social

3.1. Control social, relaţii sociale şi acţiune socială

3.2. Forme şi instanţe ale controlului social: familia, şcoala şi proximitatea

4. Măsuri privind protecţia socio-economică

4.1. Economia socială şi solidaritatea umană

4.2. De la economia socială la economia solidară

4.3. Măsuri economice implicite şi explicite

5. Modernizarea sistemului de asistenţă socială din România

5.1. Importanţa şi funcţiile teoriei în asistenţa socială

5.2. Statutul asistentului social – profesionist şi cercetător ştiinţific

5.3. Dimensiuni şi perspective ale profesionalizării în domeniul asistenţei

sociale

Capitolul al II-lea TEORII ALE ASISTENŢEI SOCIALE

1. Teoria acţiunii

2. Teoria reţelelor

3. Teoria îngrijirii

4. Teoria participării

5. Teoria ataşamentului

6. Teoria identităţii

7. Teoria pierderii

I. PROTECŢIE SOCIALĂ ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

2

1. Protecţie şi asistenţă socială – delimitări conceptuale

Sociologia a apărut şi evoluat ca teorie despre societate, fiind considerată, în sens larg, ca ştiinţă

societăţii, a formelor de viaţă socială, a fenomenelor şi proceselor sociale.

Impunerea ideii specificităţii socialului în raport cu natura şi cu individul marchează direcţia care defineşte

sociologia ca “ştiinţă pozitivă” a societăţii. Ca atare, cunoaşterea pozitivă a societăţii, în concepţia

filozofului şi sociologului Auguste Comte, cel ce denumeşte această disciplină şi o aşează în finalul

clasificării ştiinţelor (1832), înseamnă obţinerea de cunoştinţe utile, certe, precise despre fenomene reale,

relative şi sociale (nu individuale). Definind sociologia ca “ştiinţă pozitivă” a societăţii, sociologul francez

înţelege prin termenul “pozitiv”: real opus himeric; util opus nefolositor; cert opus îndoielnic; precis opus

vag; relativ opus absolut; social opus individual.

Obiectul epistemic (obiectul de cunoscut sau de studiu) al noii ştiinţe a cunoscut un continuu

proces de delimitare în raport cu obiectul filosofiei, cu obiectele ştiinţelor naturii şi cu obiectele ştiinţelor

socio-umane în particular. Astfel, sociologia poate fi definită ca: „ştiinţă a ordinii şi progresului”; „ştiinţa

structurii şi funcţiei societăţii”; „ştiinţă a faptului real”; „ştiinţă a acţiunii sociale”; „ştiinţă a relaţiilor

sociale” etc.

Orice fapt social poate fi abordat de sociologie din două perspective:

a) Nivelul microsociologic care vizează faptele sociale pornind de la individ şi grupul mic,

precum şi studiul relaţiilor sociale

b) Nivelul macrosociologic, obiectul de cercetare constituindu-l sistemul social global.

Grupul social este ansamblul de indivizi aflaţi pe un anumit teritoriu şi care:

întreţin relaţii funcţionale ce conferă stabilitate în timp;

întreţin relaţii interne mai puternice decât cele externe, ce determină coeziunea

grupului;

au un mod de viaţă comun;

au simboluri comune şi împărtăşesc valori comune.

3

comunitate

organizaţii

grup social

individ

Din acest punct de vedere, propunem o abordare sistemică, în vederea definirii

protecţiei sociale a familiei şi copilului, care cuprinde trei subsisteme:

1. Politici sociale în domeniul populaţiei şi familiei

2. Normativitatea socio-juridică – măsuri legislative cu caracter economic şi

social – privind protecţia familiei şi copilului

3. Intervenţia socio-economică specializată: aplicarea de măsuri specifice

protecţiei familiei şi copilului.

Fig. 1. Paradigma sistemului de protecţie socială a familiei şi copilului

1. Contextul elaborării politicilor demografice şi cele vizând familia este

reprezentat de nivelul dezvoltării economice şi sociale corelat cu schimbările,

modificările survenite la nivelul familiei tradiţionale (româneşti, de pildă), în vederea

depăşirii unei eventuale relaţii antinomice, printr-un “efort social adecvat” 1.

Astfel, fundamentele politicilor sociale în domeniul populaţiei şi familiei sunt

reprezentate de:

Preocupările demografice şi socio-economice

Consideraţii cu privire la starea de sănătate a populaţiei

Respectarea drepturilor omului şi implicit a drepturilor copilului.

Justiţie şi echitate

1 În acest sens nu se poate vorbi de o “politică familială propriu-zisă”; pentru detalii, a se vedea

MIHĂILESCU, I., Familia în societăţile europene, Editura Universităţii, Bucureşti, 1999.

4

M o d e l c u l t u r a l

C o n t e x t s o c i o - e c o n o m i c

POLITICI DEMOGRAFICE ŞI

FAMILIALE

MĂSURI DE ORDIN

LEGISLATIV

INTERVENŢIA SOCIO-

ECONOMICĂ

Scopurile politicilor demografice şi a celor privind familia din diverse ţări constau

în:

asigurarea forţei de muncă;

creşterea calităţii vieţii familiale;

asigurarea “imortalităţii” societăţii sau transmiterea modelului cultural;

socializarea-educaţia copiilor;

asigurarea egalităţii sexelor etc.

Dificultatea delimitării politicilor demografice şi familiale provine din

interferenţa acestora cu alte politici sociale, cum ar fi: politica locuirii şi a protecţiei

mediului, politica cultural-educaţională, politica sanitară, politica protecţiei diferitelor

categorii defavorizate etc2.

2. Normativitatea socio-juridică în domeniul protecţiei familiei şi a copilului are

în vedere totalitatea actelor normative explicite sau implicite, cu diverse grade de

generalitate, cu impact direct sau indirect asupra următoarelor aspecte:

comportamentul demografic, structura şi funcţiile familiei;

măsuri economice explicite şi implicite;

dezvoltarea serviciilor sociale în general şi a asistenţei sociale a familiei în

particular.

Sistemul de norme şi reglementări avute în vedere, cu privire la filiaţie şi

protecţia familiei şi a copilului, în ţara noastră, se referă la:

2.1. Convenţia Internaţională cu privire la Drepturile Copilului adoptată de

O.N.U. la 20 noiembrie 1989 şi ratificată de România prin Legea nr. 18 din 1990.

2.2. Convenţia Europeană cu privire la Drepturile Omului (C.E.D.O.):

Respectul vieţii intime, private şi de familie (art. 8).

2.3. Amendamente constituţionale privind garantarea şi respectarea unor

drepturi şi libertăţi consfinţite prin legea fundamentală a României:

dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică (art. 22);

libertatea individuală (art. 23);

respectul vieţii intime şi de familie (art. 26) fără imixtiuni nepermise

ale autorităţilor publice.

2 Idem.

5

2.4. Legi organice: Codul familiei, Codul civil român, Codul penal român

2.5. Legi speciale cu referire expresă la:

aspecte cantitative legate de comportamentul demografic, structura şi

funcţiile familiei, de protecţia economică a familiei şi copilului;

aspecte calitative cu influenţă indirectă asupra comportamentului

demografic, precum şi a structurii şi funcţiilor familiei şi care au în

vedere asistenţa familiei şi a copilului (de exemplu Legea nr. 217 din

2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie; Legea nr.

272 din 21 iunie 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor

copilului3), măsuri de ameliorare a statutului femeii, dezvoltarea

serviciilor sociale în general (Legea nr. 705 din 2001 privind sistemul

naţional de asistenţă socială; Ordonanţa Guvernului din 22 iulie 2004

privind modificarea şi completarea O.G. nr. 68 din 2003 privind

serviciile sociale).

3. Intervenţia socio-economică specializată constă în aplicarea în practică a

măsurilor reglementate mai sus menţionate şi are în vedere:

planificarea familială (planning familial);

protecţia economică implicită a individului şi a grupului familial – prin

prestaţii sociale care constituie venituri de înlocuire a veniturilor din muncă

pentru persoanele care au în sarcină întreţinerea familiei şi a copiilor (de

exemplu, pensii, indemnizaţii de boală, ajutoare de şomaj etc.) – şi protecţia

economică explicită prin prestaţii sociale adresate familiei cu copii (de

exemplu, alocaţii universale pentru copii, alocaţii suplimentare pentru

familiile cu mai mulţi copii, indemnizaţii de naştere, pentru concediu de 3 Legea nr.272 din 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului a intrat în vigoare la

1 ianuarie 2005, cu excepţia unor articole din lege privind facilitarea relaţiei copil – părinte sau a celor

privind organizarea, funcţionarea şi coordonarea unor servicii specializate având carcter instituţional,

articole expres menţionate în prezenta lege (art. 148 alin 1), şi care au intrat în vigoare la 3 zile de la data

publicării legii sus menţionate, în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004. De

asemenea, legea pentru protecţia şi promovarea drepturilor copilului abrogă o serie de acte normative,

precum şi articole de lege privind, de exemplu “înfierea fără acte” (art. 88 C. fam.), “înregistrarea naşterii

copilului abandonat de mamă în spital”, vechea lege privind protecţia drepturilor copilului (O.G. 26 din

1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate) etc.

6

maternitate, pentru îngrijirea copilui până la 2 ani, pentru îngrijirea

copilului bolnav, ajutoare sociale, alocaţii şi ajutoare speciale etc.).

acordarea de asistenţă socială copilului şi familiei în conformitate cu

principiile referitoare la protecţia efectivă a drepturilor copilului, prin

susţinerea şi responsabilizarea membrilor familiei, a părinţilor, a

reprezentanţilor legali, a comunităţii cu privire la exercitarea drepturilor şi

îndatoririlor părinteşti, cu privire la asigurarea unui mediu familial pozitiv;

de asemenea, este vizată oferirea de protecţie alternativă adecvată, în situaţia

în care copilul este separat temporar sau definitiv de părinţii săi .

asigurarea de servicii sociale generale prin organizarea şi integrarea

serviciilor de asistenţă socială (în sens larg) specifică fiecărui domeniu în

parte, într-un sistem unitar şi coerent, la nivel local şi naţional, care să vizeze

articularea pozitivă a diverselor servicii sociale asigurate4.

Protecţia socială se referă la “ansamblul de instituţii, structuri, reţele, servicii şi

acţiuni care au drept scop crearea condiţiilor de viaţă pentru toţi membrii societăţii dar în

special, pentru cei cu resurse şi capacitatăţi reduse de autorealizare”. Protecţia socială se

realizează prin activităţi specifice, după cum urmează:

asigurarea veniturilor pentru categoriile de populaţie care nu pot dobândi

resurse prin muncă proprie (pensionari, şomeri etc);

protecţia populaţiei în situaţiile create de criză economică, calamitate, conflict

armat etc;

asigurarea ordinii publice şi a securităţii sociale;

apărarea drepturilor civile;

protejarea de orice factor de risc.

4 Această tendinţă se manifestă în România prin reorganizarea Ministerului Muncii şi Solidarităţii

Sociale şi Familiei, care preia activităţile de asistenţa socială legată de familie din cadrul Ministerului

Sănătăţii şi Familiei, cu rol în coordonarea strategiilor şi politicilor guvernamentale în domeniul muncii,

solidarităţii sociale, protecţiei sociale şi familiei. Această coordonare se realizează, la nivel local, prin

intermediul Direcţiei pentru Dialog Familie şi Solidaritate Socială, în calitate de serviciu public

descentralizat, cu rol de control, coordonare şi monitorizare.

7

Obiectivele majore ale protecţiei sociale sunt asigurările sociale5 şi asistenţa

socială.

Asistenţa socială are în vedere susţinerea persoanelor aflate în situaţii

problematice sau de risc social, aceasta cuprinzând atât o dimensiune economică – la

care deseori este redusă! (n.n.) – cât şi o dimensiune psihosocială şi socială propriu-zisă

vizând inserţia/reinserţia socio-culturală6.

În prezent se utilizează tot mai des sintagma “protecţia familiei şi a copilului”,

care în condiţiile manifestării “crizei familiale” şi a “crizei justiţiei familiale însăşi”

generalizate la nivelul societăţii moderne şi post-moderne – societăţile în tranziţie, aşa

cum este şi România, fiind grav afectate de acest fenomen – devine o lozincă, un

instrument ideologic, aproape lipsit de conţinut. Cu toate acestea, România a făcut paşi

importanţi pe calea modernizării sistemului legislativ, în primul rând, dar şi în ceea ce

priveşte implementarea strategiilor şi direcţiilor de acţiune dictate de politicile

demografice şi cele privitoare la familie.

De exemplu, în orice societate copilul reprezintă (sau trebuie să reprezinte) o

valoare centrală. Procesul de recunoaştere a drepturilor copilului a fost, de-a lungul

timpului, unul îndelungat şi anevoios. Recunoaşterea pentru prima dată, într-un text

internaţional, a faptului că un copil are aceeaşi valoare umană ca şi un adult s-a realizat

în 1989 prin Convenţia Internaţională privind Drepturile Copilului, ratificată de

România în anul 1990. Convenţia consacră imperativul protecţiei speciale a copilului de

către toţi oamenii, în special de către părinţi, guverne, autorităţi locale, organizaţii de

binefacere, fără nici un fel de discriminare.

În România, cadrul legal al protecţiei copilului a fost asigurat prin Ordonanţa de

Urgenţă a Guvernului nr. 26 din 1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate, care,

aşa cum numele o arată, limita aria de intervenţie numai aupra “copiilor aflaţi în

dificultate”.

5 Asigurările sociale constau în “susţinerea financiară a persoanelor care nu realizează venituri printr-o activitate proprie, fie din cauza pierderii locului de muncă, fie din cea a pierderii capacităţii de muncă (temporar sau definitiv) (Bocancea, C., pp. 126-127).

6 Zamfir & Zamfir, 1995 apud Cristian Bocancea, “Dimensiunea contextuală a asistenţei sociale”, în George Neamţu (coord.), Tratat de asistenţă socială, Polirom, Iaşi, 2000, pp. 126-130.

8

Corectarea acestei lacune legislative a fost realizată prin adoptarea Legii nr. 272

din 21 iunie 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, act normativ

care a intrat în vigoare, exceptând unele texte expres menţionate care s-au aplicat din

momentul adoptării, la data de 1 ianuarie 2005, şi care consacră :

principiile protecţiei familiei şi copilului în România;

modalităţile de protecţie a drepturilor tuturor copiilor, fără discriminare;

modalităţile de protecţie alternativă – tutelă, măsuri de protecţie specială şi adopţie –

a copiilor aflaţi în situaţii de risc de separare de părinţii lor, de abuz sau violenţă în

familie;

modalităţile de protecţie specială a copiilor lipsiţi, temporar sau definitiv, de ocrotire

părintească: plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă, supravegherea

specializată;

protecţia copilului refugiat şi protecţia copilului în caz de conflict armat;

protecţia copilului împotriva exploatării de orice natură;

modul de organizare şi funcţionare atât a instituţiilor şi serviciilor cu atribuţii în

protecţia copilului, cât şi a organismelor private acreditate.

În acest mod, protecţia copilului în ţara noastră începe să se apropie semnificativ

de ceea ce UNICEF promovează ca fiind ocrotirea copilului care desemnează “ansamblul

serviciilor oferite de stat copiilor în domeniul sănătăţii, educaţiei, sprijinului material”, în

vederea asigurării bunăstării acestora. Comparativ cu sistemul de protecţie a copilului

care are un caracter “reparator şi compensator” şi care pune accentul pe asigurarea de

sprijin specializat doar “copiilor aflaţi în dificultate”, sistemul de ocrotire a copilului are

un caracter preventiv şi terapeutic vizând “dezvoltarea potenţialului şi rezilienţei

copilului”7.

Însă cea mai bună protecţie a copilului se realizează prin protecţia familiei în

cadrul societăţii protecţie care poate fi exprimată atât prin politicile demografice şi cele

privitoare la familie, normativitatea socio-juridică aferentă, cât şi prin realizarea unei

intervenţiei socio-economice eficiente. Din acest punct de vedere, de-a lungul timpului,

Statul a început să aibă un rol din ce în ce mai pregnant privitor la controlul vieţii de

familie.

7 Pentru detalii a se vedea Cristina Neamţu, “Ipostaze ale ocrotirii şi protecţiei copilului”, în Revista de cercetare şi intervenţie socială, Editura Lumen, Iaşi, nr. 5/2004, pp. 581-586.

9

Drept urmare, în prezent, “Statul este lăsat să plătească” imixtiunea în “sfera de responsabilitate a

familiei”, rol pe care şi l-a asumat, chiar în pofida împotrivirii Bisericii creştine 8, privitor la intervenţia

specifică în cazul persoanelor aflate în nevoie generată, în principiu, de dificultăţi familiale inerente

separării de rude a familiei nucleare, divorţului, monoparentalităţii, numărului mare de copii etc. corelate

cu precaritatea situaţiei financiare şi locative. “Ajutorul de la Stat” este perceput, în prezent în multe

situaţii, ca un “drept”, nefiresc – spun autorii – în lipsa unei “obligaţii” corelative din partea populaţiei

asistate, ceea ce, ca un “efect pervers” sau “secundar”, a dus la proliferarea unei “culturi a dependenţei”

care încurajează “nemunca” sau “lenea socială” aşa cum plastic se exprimă profesorul ieşean Vasile

Miftode9.

2. Forme tradiţionale de protecţie şi asistenţă socială comunitară

Contrar opiniei că asistenţa socială ar fi apărut în ţara noastră odată cu Revoluţia

de la 1989 se află valorile şi mecanismele comunitare tradiţionale care funcţionau şi încă

mai funcţionează în spaţiul social românesc. Astfel, în literatura de specialitate se

realizează distincţia dintre asistarea empirică10 şi asistenţa socială, prima formă

constituind o etapă în fundamentarea şi evoluţia asistenţei sociale propriu-zise11.

Asistarea sau intervenţia empirică:

presupune modalităţi “preştiinţifice” ce imprimă caracterul reactiv, prompt al

acţiunii umane;

relaţia “asistenţială” este bazată pe afectivitate, altruism şi spirit comunitar12

(întrajutorare, implicare, responsabilitate de grup).

Asistenţa socială propriu-zisă sau modernă poate fi caracterizată prin aceea că:

se bazează pe exigenţele cunoaşterii ştiinţifice, soluţiile fiind fundamentate

ştiinţific;

8 Jack Goody, …….., pp. 192-195.9 Pentru detalii privind o amplă analiză sociologică a fenomenelor vizate a se vedea Vasile

Miftode (coord.), Sociologia populaţiilor vulnerabile. Teorie şi metodă, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2004.

10 Asistare neştiinţifică, bazată pe fapte, pe experienţă.11 Dumitru Stan, „Fundamentele asistenţei sociale în spaţiul românesc”, în George Neamţu

(coord.), Tratat de Asistenţă Socială ………..12 Spirit comunitar tradus prin atitudini, stări, comportamente din cadrul grupului comunitar (şi nu

social în general). Comunitatea reprezintă colectivităţi umane mici (familia) şi mijlocii (sate, minorităţi etnice, lingvistice, congregaţii religioase) bazate pe aspecte comune referitoare la bunuri (materiale).

10

relaţia asistenţială este bazată pe empatie13 care înglobează afectivitatea

dublată de raţionalitate;

este valorizată proximitatea, comunitatea (mai ales sub forma grupurilor

sociale mijlocii), societatea civilă ca forme de preluare a spiritului comunitar

tradiţional.

Analiza comparativă a caracteristicilor de mai sus relevă faptul că între cele două

forme de asistare/intervenţie există similitudini traduse prin ideea de continuitate între

asistarea tradiţională şi cea modernă care preia elemente de conţinut manifestate în

forme diferite la care se adaugă noi forme dictate de evoluţia soscietăţii în anasamblu.

O analiză critică a evoluţiei fenomenului asistenţial aduce în vedere anumite

distorsiuni provocate de preluarea şi inadecvata contextualizare a unor practici

asistenţiale, ori chiar de respingere a unor norme, valori şi practici tradiţionale pe

considerentul că ar fi învechite, desuete.

De exemplu, „împrumuturile” unor modele de „bune practici” occidentale – fie la nivelul

reglementărilor juridice fie la cel al strategiei şi practicii în domeniul asistenţial – care, dacă nu sunt

adaptate la contextul socio-economic şi politic din spaţiul românesc, pot genera „efecte perverse”, negative,

neaşteptate.

2.1. Caracteristici ale asistenţei sociale tradiţionale

Perioada tradiţională se referă la intervalul de timp scurs de la apariţia creştinismului şi până la

destabilizarea schemei de viaţă bazată masiv pe tradiţie, comunitate şi religie 14. Pentru români perioada

tradiţională estede cuprinsă între procesul de formare a poporului român şi sfârşitul secolului al XIX-lea

când au început să predomine legile juridice formale în dauna cutumelor, tradiţiei, comunităţii rezidenţiale

şi Bisericii.

Atunci când vorbim despre protecţia şi asistenţa socială tradiţională ne ducem cu

gândul la mediul (spaţiul) rural care a dominat perioada tradiţională. Din acest punct de

13 Empatia se referă la capacitatea asistentului social tradusă prin abilităţi şi deprinderi de a se “pune în pielea”, în locul persoanei asistate în vederea unei mai bune perceperi şi înţelegeri a situaţiei problematice a acestuia. Empatia (Egan, 1986) este abilitatea de a pătrunde şi de a înţelege lumea clientului şi de a comunica acest fapt şi clientului.14 Dumitru Stan, op. cit., p. 480.

11

vedere, autorii de specialitate evidenţiază mai multe etape în dezvoltarea sistemului

modern, actual de asistenţă socială şi anume (Stan, D., 2003):

a. Asistarea empirică în perioada tradiţională

b. Asistenţa socială în perioada interbelică

c. Asistenţa socială în perioada comunistă

d. Asistenţa socială în perioada postcomunistă – asociată cu modernizarea

sistemului legislativ (aderarea la convenţii şi tratate europene şi internaţionale).

Formele tradiţionale de protecţie şi asistenţă socială se identifică, se regăsesc în

fiecare dintre etapele (perioadele) menţionate. Din această perspectivă se poate vorbi de

asistenţa socială tradiţională ale cărei valori constituie (sau ar trebui să constituie!)

fundamentul asistenţei sociale moderne, fundament caracterizat prin următoarele aspecte:

formele de ajutor şi asistare erau percepute de comunitate ca norme de viaţă

socială (reguli) sau ca tradiţii ori habitudini în sistemul modelelor culturale

tradiţionale;

comunităţile umane tradiţionale asigurau familiei şi tuturor persoanelor aflate

în “criză” o reală şi eficientă protecţie socială;

De exemplu, “prostul satului”, “nebunul satului”, „săracul satului” beneficiau de

înţelegere, toleranţă şi îngrijire, uneori contra prestării unor activităţi în beneficiul comunităţii

rurale, dar fără ca aceştia să fie etichetaţi, stigmatizaţi.

sprijinul sau intervenţia avea o natură concretă, specifică, ceea ce imprima un

caracter local-comunitar, de proximitate acţiunilor realizate;

Deciziile erau luate la nivel local de către actorii sociali din administraţia locală, şcoală,

biserică, dispensar, vecinătate etc.

Această trăsătură se regăseşte în sistemele moderne de asistenţă socială fiind manifestată

prin tendinţa de descentralizare a serviciilor şi aplicarea unor soluţii specifice fiecărei

zone.

asistenţa socială tradiţională era centrată îndeosebi pe familie, vecinătate şi

comunitate în sensul altruismului şi solidarităţii umane;

prioritatea grupului faţă de individ în acţiunile de ajutor şi asistare în sensul

că individul trebuie să se integreze grupului ca să poată beneficia de sprijin şi

avantajele vieţii în comun;

altruismul, sprijinul reciproc, solidaritatea umană15.15 Vezi „fundamentarea bioaltruistă şi culturală a faptelor de asistare” (Dumitru Stan, 2003).

12

2.2. Factori sau instanţe ale asistenţei sociale tradiţionale

Paradigma protecţiei comunitare în satul tradiţional

Aşa cum rezultă din schema de mai sus, protecţia comunitară în satul tradiţional

se realizează atât prin autorităţile formale (învăţătorul, preotul, primarul etc.) ale

comunităţii săteşti, cât şi prin autorităţile informale (rudenia16, năşia, vecinătatea, sfatul

bătrânilor).

Mecanismele de realizare a formelor de protecţie, asistare şi întrajutorare sunt:

Astfel, zonele de interes în asistenţa socială pot fi grupate în:

probleme tradiţionale (copii orfani, familii sărace, invalizi de război, bătrâni

fără familie, indivizi-problemă în general etc.);

probleme noi şi reelaborate (copii-problemă, familii-problemă, instituţii-

problemă, starea de dependenţă, maladiile “socializate”).

16 Rudenia reprezintă raportul dintre două sau mai multe persoane care descind unele din altele sau fără a descinde unele din altele au un autor comun ; gradul de rudenie se măsoară în funcţie de numărul de naşteri interpuse între două persoane pornind de la autorul comun (…).

ASISTENŢĂ SOCIALĂ TRADIŢIONALĂ

SĂTEASCĂ

RUDENIA

PREOTUL

ÎNVĂŢĂTORULPRIMARULNOTARUL

MOAŞA SATULUI

NAŞII

VECINĂTATEASFATUL BĂTRÂNILOR

13

Abordarea acestei problematici complexe se poate realiza din perspectiva teoriilor

în asistenţa socială la trei niveluri:

nivel individual (dreptul la naştere normală, dreptul la o familie şi dragoste

părintească, dreptul la dezvoltare normală şi inocenţă, dreptul la educaţie,

cultură, asistenţă socială generală etc.);

nivel comunitar (dreptul comunităţii la funcţionalitate normală, la sănătate

publică, la viaţă culturală, asistenţă juridică etc.);

nivel societal (recunoaşterea socială a profesiei de asistent social, adoptarea

unui sistem legislativ modern, integrator, organizarea de reţele de servicii şi

agenţii la standarde internaţionale dar care să valorizeze tradiţia, cooperare,

parteneriat şi transfer la nivel naţional şi internaţional).

II. TEORII SPECIFICE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ

14

Abordarea modernă, ştiinţifică a vastului complex de probleme sociale nu se

poate realiza decât în baza cunoaşterii şi stăpânirii atât a teoriilor sociologice, cât şi a

teoriilor specifice asistenţei sociale după cum urmează:

teoria acţiunii sociale;

teoria reţelelor sociale;

teoria îngrijirii;

teoria participării;

teoria ataşamentului;

teoria pierderii;

teoria identităţii.

1. Teoria acţiunii

Pornind de la premisa că “o bună practică înseamnă o bună teorie”17, în continuare

vom prezenta succint perspectiva acţiunii sociale şi a teoriei reţelelor, teorii esenţiale

pentru realizarea unei intervenţii profesioniste în asistenţa socială.

Acţiunea poate fi definită ca un sistem de mişcări sau activităţi, mai mult sau mai

puţin coerente, declanşată prin presiunea unui scop sau a unor intenţionalităţi constituite

anterior şi a necesităţii de a elimina ceea ce frânează sau se opune realizării acesteia.

Acţiunea reprezintă esenţa fiinţei umane care are capacitatea de a proiecta şi de a

realiza acţiuni în vederea atingerii unor obiective sau a rezolvării de probleme, aspecte

fundamentale pentru:

- înţelegerea procesului asistenţial;

- dezvoltarea individuală şi schimbarea, transformarea mediului social, a

realităţii sociale prin ceea ce specialiştii numesc raţionalitate practică care

explică mecanismele modernismului şi post-modernismului social18.

17 Teoria reprezintă un sistem sau un ansamblu coerent de propoziţii din care se pot extrage consecinţe legitime şi demonstrabile prin confruntare cu datele observaţiilor directe de teren.18 Vezi Vasile Miftode, Tratat de asistenţă socială, I, « Elemente pentru o metateorie a acţiunii », p. 141.

15

De exemplu, Max Weber pune la baza modernităţii conceptele de acţiune şi raţiune sublimate în

ceea ce numeşte raţionalitate practică. Raţionalitatea practică la rândul ei este utilizată în

sociologie ca un instrument de analiză a societăţii moderne prin detrminarea a două elemente sau

dimensiuni operaţionale:

- raţionalitatea cognitiv-instrumentală specifică activităţilor sociale din diferite domenii

(economic, administrativ, juridic etc.);

- raţionalitatea moral-practică specifică activităţilor cu impact axiologic (valoric) şi

reprezentărilor culturale ale unei “etici raţionale”.

Astfel, conceptul de raţionalitate practică – sinteză a acţiunii şi raţiunii – se opune celui de

iraţionalitate, imoralitate şi anormalitate, concepte prin care se explică patologia societăţii

moderne şi gravele disfuncţionalităţi sociale. Mecanismul explicativ oferit de sociologi se referă în

accost sens la cedarea raţionalităţii moral-practice (şi prin pierderea referinţei religioase) în faţa

raţionalităţii cognitiv-instrumentale (alienare, înstrăinare, reificare, utilitarism).

Din această perspectivă acţiunea a devenit un concept esenţial al sociologiei dar şi

al majorităţii ştiinţelor socio-umane, acţiunea fiind înţeleasă ca factor determinant al unei

societăţi în plină construcţie, dezvoltare sau transformare cu inerentele disfuncţii sociale

manifestate prin contradicţii şi rezistenţă la schimbare (de exemplu, a actorilor sociali

vulnerabili care sunt responsabili de propria lor stare de dependenţă).

Ca atare, profesioniştii din domeniul social (asistentul social în primul rând)

trebuie să pună problema acţiunii sociale în termeni axiologici (valoare) şi în confruntare

cu exigenţele raţiunii (motivaţie şi scop).

De exemplu, înţelegerea rezistenţei la schimbare (deci la … acţiune) şi a stărilor de criză

manifestate prin vulnerabilitate (dependenţă şi marginalizare) care prin pasivitate, inacţiune se transformă

în auto-vulnerabilitate (auto-dependenţă şi auto-marginalizare).

Astfel, teoria acţiunii ne ajută să reconsiderăm statutul practicii în domeniul

protecţiei umane la nivel individual şi comunitar şi implicit să reconsiderăm statutul

asistentului social în societatea modernă19.

19 Vezi Vasile Miftode, Tratat …, op. cit., « Impactul acţiunii în practica socială », p. 140.

16

Din perspectiva hermeneuticii acţiunii sociale (contingenţă şi limbaj)20 orice

fenomen social este rezultatul unor comportamente individuale (care înglobează acţiuni,

atitudini, credinţe, opinii), rămânând specialistului (as. social) să identifice sensul acestor

comportamente în cadrul unei analize longitudinale: comportament trecut-comportament

prezent-comportament viitor.

În practica asistenţială estimarea comportamentului viitor (de exemplu, estimarea risc-nevoi şi

managementul riscului în cazul persoanelor care comit infracţiuni) se realizează în funcţie de motivaţiile şi

scopurile acţiunilor (manifestări atitudinal-comportamentale din trecut şi din prezent ale actorului social),

funcţie de care se stabileşte intensitatea şi oportunitatea programelor de intervenţie psihosocială (vezi

Miftode, V., p. 123).

Din perspectiva sociologiei comprehensive, orice comportament, conduită umană

are un sens (cu referire la cauzele, efectele sau importanţa fenomenului pentru cursul

istoriei) care poate fi înţeles prin explicarea unui fenomen social, după cum urmează:

a. Determinarea conduitelor individuale care-l produc

b. Posibilitatea înţelegerii acestor conduite individuale

De exemplu, pentru o mai bună înţelegere a fenomenului abandon şcolar trebuie avută în vedere,

atât situaţia degradării generale (fizice şi umane), cât şi slăbirea controlului social.

De asemenea, în cadrul relaţiei asistenţiale specialistul reconstruieşte motivele

acţiunii actorului social ceea ce presupune starea empatică care caracterizează la un

moment dat relaţia dintre actorul-iniţiator al acţiunii şi observatorul-interpret al

acesteia21.

De aceea este necesar ca cercetătorul (asistent social, sociolog etc.) să delimiteze

conceptele implicate cu rol fundamental în realizarea „diferenţei specifice” a acţiunii şi

identificarea sensului acesteia:

20 Idem, « Paradigma conceptuală a acţiunii (I şi II) », pp. 117 şi 119. Contingenţa (ponderabilitate şi omogenitate) se referă la domeniul descriptiv al acţiunii, orice acţiune fiind susceptibilă de a fi descrisă.Analiza limbajului are în vedere domeniul semantic privind înţelegerea şi explicarea cauzelor, scopului şi a motivaţiei acţiunii. Modelul teleologic şi modelul nomologic sunt exprimate paradigmatic în « Paradigma cercetării acţiunii », Tratat …, p. 120.21 Vezi « Paradigma ipotetic-hermeneutică a acţiunii umane », Tratat …, p. 164.

17

a. Interacţiunea sau acţiunea inter-individuală (reacţie şi contrareacţie)

b. Interdependenţa sau dependenţa inter-actori sociali, adică acţiunea acestora

unii asupra altora fără să se vadă şi fără să se cunoască.

c. Individualismul manifestat de actorul social în situaţii diferite:

individualismul moral – individul ca sursă supremă a valorilor morale;

individualismul sociologic – individul autonom este valoarea dominantă a

societăţii;

individualismul sociologic – motivele şi cauzele individuale ale actorilor

sociali constituie calea principală dar nu singura, de explicare a unui

fenomen social22.

De exemplu, fenomenul abandonului şcolar după anul 1989 poate fi explicat prin prisma

individualismului metodologic, ca efect al unor conduite individuale (credinţe, atitudini şi comportamente);

sensul acestor manifestări individuale este exprimat tocmai prin credinţa că „pământul este suficient pentru

viaţă” la care se adaugă „modelul eşecului fratelui şcolit”.

Din perspectiva observatorului-interpret al unei acţiuni sociale trebuie adusă în

discuţie validitatea obiectivă a afirmaţiilor cu privire la sensul acţiunii, validitate care se

realizează prin:

a. Observaţii suficiente de teren (semnificative şi reprezentative)

b. Unitatea şi interdependenţa observaţiilor.

În acest sens, un exemplu clasic ne este oferit de Max Weber (1920) cu privire la analiza

comparativă a interesului pentru religie care scade în Europa industrializată dar care rămâne ridicat în

S.U.A. Alături de analiza structurilor manifeste ale celor două tipuri de societăţi, răspunsul complet poate fi

identificat în analiza structurilor latente exprimate prin „simbolurile religioase” în S.U.A. (vezi rolul

sectelor ca „distribuitor de certificate de onorabilitate”) sau prin „simbolurile de stratificare” (distribuitoare

de „poziţie socială”) în Franţa.

Pornind de la acest exemplu s-ar putea crede că individualismul metodologic

implică viziunea atomistă asupra societăţii prin ignorarea contextului şi a 22 Individualismul metodologic devenit curent sociologic (I. Schempeter, 1954 ; K. Popper ; M. Weber) exprimă ideea că metodele strict individualiste pe care trebuie să le adopte sociologia se bazează pe faptul că aceasta (sociologia) nu-şi poate avea originea decât în acţiunile unuia, câtorva sau a numeroşi indivizi distincţi (Miftode, V., p. 125).

18

interdependenţelor. Dimpotrivă, metodologia individualistă consideră identici pe indivizii

aflaţi în aceeaşi situaţie, permiţând totodată, analiza fenomenelor colective – context

istoric şi medii sociale diferite – cu luarea în calcul a motivelor individuale care stau la

originea fenomenului (vezi Miftode, V., pp. 127-129).

Pentru înţelegerea acţiunii sociale, asistentul social trebuie să surprindă

dimensiunea temporală a acesteia care se centrează în jurul ideii de intenţie anticipată,

treptele acţiunii putând fi stabilite astfel23:

a. Intenţia de a acţiona (punctul de plecare) şi decizia de a acţiona

b. Sensul acţiunii –“acţiunea intenţionată”

c. Proiectul acţiunii

d. Realizarea colectivă a acţiunii şi efectul acţiunii: atingerea scopului şi reacţia

celorlalţi potrivit unor convenţii care reglează anticipările acestor reacţii.

Rezultă că axul (axa) centrală a oricărei acţiuni umane este reprezentată de scop şi

intenţia de a acţiona din partea actorului social care îi influenţează în mod diferit pe

ceilalţi (funcţie de aşteptări şi caracteristici) şi care determină opinii variate din partea

observatorilor şi interpreţilor acţiunii.

Deci, putem spune că procesul acţiunii vizează:

a. Determinarea acţiunii din partea actorului-iniţiator

b. Interpretarea intersubiectivă a acţiunii de către observatorul-interpret24.

Astfel, observatorul-interpret (experienţă şi profesionalism) trebuie să distingă

direcţiile explicative ale acţiunii – direcţia cauzală, direcţia comprehensivă şi direcţia

hermeneutică25 în funcţie de momentele desfăşurării acţiunii.

Asistentul social (specialistul, în general) vizează următoarele probleme legate de

acţiunea socială:

a. Delimitarea actorului spontan de iniţiatorul intenţionat (conştient) al acţiunii.

b. Relaţia dintre precizie şi eroare exprimată prin aceea că observatorul-interpret,

în lipsa unei scheme generale a tipului de acţiune ca schemă-martor, acesta porneşte de la

o schemă specifică de acţiune (preluată dintr-o acţiune recentă şi asemănătoare) care-i dă

23 Vezi Vasile Miftode, Tratat ..., paradigma „Traiectoria unei acţiuni umane”, p. 163.24 Ibidem, „Paradigma ipotetic-hermeneutică a acţiunii”, p. 164.25 Vezi relaţia contingenţă-limbaj în hermeneutica acţiunii.

19

posibilitatea să realizeze transferuri de la o schemă particulară la o altă schemă

particulară de acţiune.

De exemplu, problema „copilului străzii” vizează un tip de acţiune deosebit de complex care se

particularizează în desfăşurarea procesului acţional în mai multe sub-tipuri de acţiuni care corespund

etapelor(fazelor) procesului asistenţial: contact iniţial, evaluare primară, intervenţie şi monitorizare,

evaluare finală.

c. Încadrarea corectă a acţiunii sociale prin stabilirea unor coordonate – limite

minimale, intervalul de variaţie şi limite superioare26 – care corespund următoarelor trei

condiţii impuse actorului de acţiunea intenţionată:

Acţiunea trebuie să corespundă „sensului de bază” (tip de acţiune şi

condiţii minime)

Acţiunea trebuie să includă controlul desfăşurării (propria supraveghere)

care să permită corectarea erorilor şi adaptarea la situaţii particulare.

Evitarea sau respingerea deviaţiilor de la acţiune (de exemplu, timpul)

De exemplu, acţiunile de control la domiciliul clientului în vederea verificării eventualelor

declaraţii false care relevă tocmai inadvertenţele dintre mental şi manifest (dintre ceea ce

gândeşte, simte clientul şi ceea ce face)27.

Având în vedere că interpretarea acţiunii se realizează post-factum, justificarea şi

baza acesteia este reprezentată de intenţia şi proiectul acţiunii. Pentru aceasta este

necesară conştientizarea regulii acţiunii care nu este altceva decât tipul de acţiune ales

drept axă de referinţă şi care ne oferă cadrul interpretativ al acesteia. Astfel, în demersul

acţional pot apărea distorsiuni28 (pe care asistentul social are obligaţia să le identifice şi

să le corecteze din mers) care atrag critici cu privire la relizarea acţiunii sociale, după

cum urmează:

a. Lipsa abilităţii profesionale şi a forţei (zelului) de a acţiona din partea

actorului-iniţiator.

26 Ibidem, pp. 167-168.27 Ibidem, p. 168, precum şi paradigma „Etape ale demersului acţional”, p. 169.28 Vasile Miftode, op. cit., paradigma „Distorsiuni în demersul acţional”, p. 170.

20

b. Proiect acţional (de intervenţie socială) inadecvat care atrage aplicarea greşită

a regulii sau aplicarea unei reguli false.

Buna şi corecta înţelegere a demersului acţional se fundamentează pe relaţia de

intercomprehensiune asitent social-actor social care are în vedere diferenţele de situaţie

dintre observator şi observat şi care constă în:

Procesul de reconstrucţie a subiectivităţii actorilor sociali

Compatibilitatea dintre analiza microsociologică şi cea macrosociologică

(contextuală).

De exemplu, interpretarea eronată a fenomenului natalităţii crescute în ţările subdezvoltate

care este corelată cu respectul necondiţionat (şi iraţional) pentru tradiţiile locale şi care ar sta

la origine sărăciei.

De asemenea, trebuie avute în vedere invariantele acţiunii în raport cu

diversitatea contextelor socio-culturale, invariante care pot fi caracterizate cu ajutorul

noţiunii de natură umană.

De exemplu, fenomene sau fapte sociale care au loc în ciuda diversităţii obiective a tradiţiilor şi a

condiţiilor sociale specifice: şomajul şi „momentele invariante” pe care le parcurg şomerii; familia săracă

cu invariantele ei; delincvenţa cu invariantele ei în diferite ţări.

Aceste invariante explică transferul de ideologie (colaborare şi asistenţă tehnică

în cadrul parteneriatelor) şi elaborarea unor proiecte comune de inzervenţie socială.

Acţiunea în echipă şi problematica acţiunii colective29

Comparativ cu acţiunea actorului individual caracterizată prin:

- intenţii diferite de a acţiona;

- capacitate restrânsă de a acţiona;

- creativitate individuală

29 Pentru detalii, ibidem, pp. 175-183.

21

acţiunea actorului colectiv se caracterizează prin:

- intenţionalitate specifică grupului;

- capacitate mai mare de a acţiona;

- creativitate socială (vezi marile proiecte istorice).

Atât acţiunea actorului-individ şi cât şi acţiunea actorului-colectiv poate fi

analizată prin prisma efectelor de compunere şi agregare complexe (George Simmel),

idee exprimată prin faptul că:

orice fenomen social este conceput ca efect de agregare, rezultat al unor

acţiuni, atitudini sau conduite individuale regrupate în tipuri, supuse

ulterior explicării şi înţelegerii;

indivizii schimbă între ei acţiunile reciproce.

Obstacolele în realizarea acţiunii sunt determinate, în principiu, atât de pasivitatea

individuală cât şi de cea colectivă. Obstacolele acţiunii individuale constau în:

cost mare şi eficacitate relativ nulă;

credinţa că beneficiile acţiunii colective nu depind de participarea actorilor

sociali;

absenţa unor mecanisme de incitaţie indirectă sau de coerciţie.

Obstacolele acţiunii colective se concretizează în:

lipsa conştientizării intereselor comune;

interese divergente sau contradictorii ale altor grupuri

Înlăturarea obstacolelor înseamnă, în fapt, întrunirea unor condiţii necesare şi

suficiente pentru “provocarea” acţiunii cu referire la existenţa interesului, conştientizarea

interesului, dar şi cu privire la mobilizarea şi convingerea, modul de organizare a

grupului, relaţiile dintre membrii grupului, costul participării individuale la viaţa grupului

etc.

Condiţii necesare pentru „provocarea” acţiunii colective:

a. Existenţa interesului colectiv

b. Conştientizarea interesului colectiv

Alte condiţii necesare şi suficiente pentru „provocarea”, declanşarea acţiunii

colective:

22

a. Eficacitatea acţiunii colective în grupul restrâns prin creşterea rolului fiecărui

membru.

b. Capacitatea socio-politică de mobilizare şi convingere a mulţimilor în

momente de criză.

c. Natura asimetrică a intereselor şi resurselor membrilor unui grup favorizează

realizarea acţiunii colective (de exemplu, asumarea individuală a costurilor

acţiunii colective).

d. Fragmentarea grupurilor latente în sub-grupuri restrânse care joacă rolul –

fiecare în parte – grupurilor latente de tip oligo-polistic (de exemplu,

„strategia federativă” a activităţii echipelor interdisciplinare care cer un bun

management.

e. Organizarea „exogenă” a grupurilor latente mari (de exemplu, asocierea

consumatorilor pentru a-şi apăra drepturile mai bine decât ca indivizi

atomizaţi; asocierea ziariştilor organizaţi în grupuri atomizate pentru apărarea

democraţiei; acţiunea intelectualilor favorizată prin intermediul asociaţiilor

specifice sau a partidelor politice).

f. Relaţiile de loialitate dintre membrii grupurilor latente funcţie de dimensiunea

grupului şi a densităţii afectiv-relaţionale.

g. Costul participării individuale este nul sau negativ (de exemplu, plăcerea de a

te găsi într-un loc cu prietenii, interesul pentru ceea ce se întâmplă, percepţia

publică asupra propriei persoane).

Pornind de la aserţiunea lui J.J. Rousseau că “Omul trebuie forţat să fie liber”, s-a afirmat că

“Asistentul social trebuie să oblige pe client să fie liber, construindu-i independenţa” (V. Miftode), ceea ce

ne permite să susţinem că omul trebuie susţinut, ajutat să înţeleagă că este liber să acţioneze.

2. Teoria reţelelor

Aşadar, acţiunea individuală capătă contururi specifice în cadrul colectivităţii,

ceea ce a condus la elaborarea teoriei reţelelor în asistenţa socială. Analiza de reţea sau

23

metoda reţelelor reprezintă o metodă indispensabilă în asistenţa socială în toate

activităţile de intervenţie şi sprijin a populaţiilor marginalizate, dependente sau

vulnerabile.

Termenul „reţea” a fost utilizat pentru prima dată de antropologul John BARNES (1954) în cadrul

unei anchete de comunitate focalizată pe studiul asupra rolurilor sociale în cadrul unei comunităţi.

„Reţeaua este ceva care traversează societatea (...), toate grupurile normale, familia şi vecinătatea, echipele

de muncă sau profesionale”.

Cuvântul „reţea” este utilizat atât în diverse ştiinţe (matematică, informatică, biologie, chimie,

sociologie, etnologie) dar şi în viaţa practică sugerând imaginea unor „complexe structurate” (naturale sau

spontane; artificiale sau prefabricate).

Definirea reţelei sociale, din perspectiva asistenţei sociale, este în strânsă

corelaţie cu delimitarea reţelei sociale ca fiind sistemul de relaţii specifice unui grup de

persoane, elemente sau evenimente, privite la un moment dat şi într-un anumit context.

Astfel, dacă în ceea ce priveşte relaţiile sociale accentul cade pe perspectiva inter-

individuală30, în cadrul reţelelor sociale accentul se pune pe o perspectivă mai largă,

deschisă spre exterior potrivit teoriei sistemice, identificându-se forme şi etaje

relaţionale31.

Acţiunea socială la nivel individual, comunitar, societal capătă în cadrul

intervenţiei sociale, contururi mai largi putând fi definită ca acţiune în reţea cu referire la

cadrul intervenţiei structurat de relaţia dintre subsistemul asistent social şi subsistemul

client.

Aşadar, noua perspectivă a reţelelor, deşi depăşeşte „limitele sistemelor” (grup

familial, echipă etc.), se poate vorvi de o reţea de sisteme şi subsisteme interdependente

(epistemologia sistemică) care condiţionează comportamentul indivizilor. Acestei reţele i

se ataşează intervenţia de tip clinic focalizată pe analiza cauză-efect în cazuri particulare

cu evidenţierea atât a factorilor şi condiţiilor responsabile de producerea situaţiei

problematice, cât şi a soluţiilor specifice cazului respectiv.

30 A se vedea teoriile asistenţiale centrate pe client cu diminuarea impactului contextului socio-economic-cultural.31 Vasile Miftode, Tratat ..., „Forme şi etaje relaţionale”, p. 200.

24

Analiza de reţea sau metoda reţelelor reprezintă o metodă indispensabilă în

asistenţa socială în toate activităţile de intervenţie şi sprijin a populaţiilor marginalizate,

dependente sau vulnerabile. Analiza de reţea urmăreşte identificarea următoarelor tipuri

de reţele în rezolvarea unui caz concret:

a. Reţele de origine pentru beneficiar (persoana asistată)

b. Reţele de influenţă pentru beneficiar

c. Reţele beneficiare ale serviciilor sociale

d. Reţele de ajutor şi intervenţie – formale şi informale32

În acest sens, literatura de specialitate relevă importanţa cunoaşterii limitelor

reţelei sau ale configuraţiei de reţele, adică delimitarea zonei sociale vizate care poate fi:

Subiectiv şi conştient stabilită sau recunoscută de actorii sociali ai

spaţiului uman respectiv (familie, vecinătate, grup de egali, mediul

profesional etc.);

Cu mai multe faze şi zone de interacţiune în cazuri complexe (comunităţi,

zone urbane sau „urbanizate”, spaţii de influenţă şi coordonare a activităţii

sociale etc.).

De exemplu, reţeaua consumatorilor şi traficanţilor de droguri într-un spaţiu dat priveşte

identificarea zonelor „slabe” (reţele primare) şi a zonelor „tari” (reţele secundare)33

Intervenţia socială eficientă şi profesionistă nu poate fi realizată decât ca acţiune

în reţea, cadrul intervenţiei incluzând relaţia dintre polul asistent social şi cel al

clientului. În vederea identificării şi utilizării relaţiilor sociale care se constituie în

“puncte tari” ale intervenţiei este necesar să distingem între reţelele primare şi cele

secundare.

Reţeaua primară reprezintă unitatea de viaţă socială ce grupează persoane care se

cunosc şi care sunt unite prin legături de rudenie, prietenie, vecinătate sau muncă. În

cadrul reţelei primare, relaţiile sunt de natură afectivă, reciproce şi cu un dinamism

accentuat, nedepinzând cu necesitate de exigenţe economice.

32 Ibidem, vezi paradigma „Influenţă şi cauzalitate în analiza de reţea.33 Ibidem, vezi „Tipologia şi formele reţelelor sociale”, pp. 197-202.

25

Reţeaua secundară este o formă de reprezentare a instituţiilor sociale care au o

existenţă oficială, sunt structurate într-un mod precis, îndeplinesc funcţii specifice şi

oferă servicii particulare. Reţeua secundară apare în mod artificial, relaţiile funcţionale

fiind determinate de rolurile exercitate de persoanele implicate în reţea, iar factorii

normativi şi economici sunt foarte importanţi.

Din traiectoria intervenţiei asupra client-grup-organizaţie-comunitate-mediu

social rezultă că trebuie acordată o atenţie specială reţelelor şi intervenţiilor în comunitate

(cu implicare populaţiei locale) care reprezintă baza, suportul unei intervenţii eficiente.

Astfel, din teoria reţelelor pot deriva două tipuri de cercetări şi intervenţii comunitare:

a. Analiza reţelelor (network analysis) axată pe descrierea structurală şi inter-

acţională (talia reţelei, densitate, centralitate etc.).

b. Ajutorul social (social support) axat pe analiza sau descrierea funcţională

(natura legăturilor, intensitatea, tipul conţinutului vehiculat în relaţii etc.).

Bibliografie generală

1. BARTHEL, Diane, Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2003.2. BUZDUCEA, Doru, Aspecte contemporane în Asistenţa Socială, Collegium, Polirom, Bucureşti,

2005.

26

3. COJOCARU Maria, Managementul serviciilor de asistenţă socială, Editura Fundaţiei AXIS, Iaşi, 2003.

4. COJOCARU Maria, Sociologia şi legislaţia muncii şi şomajului, Editura Fundaţiei AXIS, Iaşi, 2006.

5. COJOCARU, Maria, Managementul organizaţiei, Editura Fundaţiei AXIS, Iaşi, 2006.6.7. DAVIES, Martin, The Essential Social Worker: A Guide to Positive Practice, 2nd ed., Aldershot:

Gower.8. HOWE, David, Introducere în teoria asistenţei sociale, Editura MarLink, Bucureşti, 2001.9. KROGSRUD-MILEY, Karla, O′ MELIA, Michael, DuBOIS, Brenda, Practica asistenţei sociale,

Polirom, 2006.10. MĂNOIU, Florica, EPUREANU, Viorica, Asistenţa socială în România, Editura All, Bucureşti,

1996.11. MIFTODE, Vasile, RAHMANIA, Nadji, Asistenţa socială în perspectivă interdisciplinară,

Editura PROEMA, Baia Mare, 1999.12. MIFTODE Vasile, Tratat de metodologie sociologică. Tehnici de investigaţie de teren.

Elaborarea proiectelor de intervenţie, Editura Lumen, 2003.13. MIFTODE, Vasile, Tratat de Asistenţă Socială. Fundamente teoretice şi metodologice, vol. I,

Editura Fundaţiei AXIS, Iaşi, 2003.14. MIFTODE, Vasile (coord.), Sociologia populaţiilor vulnerabile. Teorie şi metodă, Editura

Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 2004.15. NEAMŢU, George, STAN, Dumitru (coord.), Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, Editura

Polirom, Iaşi, 2005.16. SANDU, M., Filiaţia, Abordare socio-juridică, Ed. Fundaţiei AXIS, Iaşi, 2003.17. SANDU, Maria, Filiaţia din perspectiva protecţiei familiei şi a copilului, în Revista „Caiete

Sociologice” nr. 3 din 2005.18. POP, Luana Miruna, Dicţionar de politici sociale, Expert, Bucureşti, 2002.19. VILBROD, Alain, IONESCU Ion, Asistenţa socială în tranziţie, Institutul European, 2004.20. ZAMFIR, Cătălin, VLĂSCEANU, Lazăr, Dicţionar de sociologie: urmat de indicatori

demografici, economici, sociali şi sociologici, Bucureşti, Babel, 1993.

Reviste:

1. REVISTA de Cercetare şi Intervenţie Socială, Editura Lumen, Iaşi2. REVISTA de Asistenţă Socială, Bucureşti.

27