suport de curs lr.sl pipp 2015-2016

277
LIMBA ROMÂNĂ. SISTEMUL LINGVISTIC Obiective generale La finalul cursului studenţii vor proba: aproprierea conceptelor fundamentale operante în studiul LRC; înţelegerea raportului dintre forma şi substanţa rostirii; surprinderea caracterului sistematic al LRC. Unitatea de învăţare I Tematică: Curs 1. Limbaj, limbă, vorbire; act de comunicare. Curs 2. Conceptul de limbă română contemporană. Curs 3. Fonetica – concept şi caracteristici; semne de transcriere. Obiective: studenţii vor asimila modelul binar al limbajului; studenţii îşi vor contura imaginea LRC ca entitate supraindividuală şi intersubiectivă; sincronică, sinstratică, sinfazică, sintopică și sinmezică;

Upload: irina-stroe

Post on 13-Apr-2016

39 views

Category:

Documents


1 download

DESCRIPTION

materie

TRANSCRIPT

Page 1: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

LIMBA ROMÂNĂ. SISTEMUL LINGVISTIC

Obiective generale

La finalul cursului studenţii vor proba:

aproprierea conceptelor fundamentale operante în studiul LRC;

înţelegerea raportului dintre forma şi substanţa rostirii;

surprinderea caracterului sistematic al LRC.

Unitatea de învăţare I

Tematică:

Curs 1. Limbaj, limbă, vorbire; act de comunicare.

Curs 2. Conceptul de limbă română contemporană.

Curs 3. Fonetica – concept şi caracteristici; semne de transcriere.

Obiective:

studenţii vor asimila modelul binar al limbajului;

studenţii îşi vor contura imaginea LRC ca entitate supraindividuală şi intersubiectivă; sincronică, sinstratică, sinfazică, sintopică și sinmezică;

studenţii vor enunţa criterii şi vor clasifica preocupările asupra comunicării vocale;

studenţii vor transcrie adecvat unităţile minimale nonsemnificative;

Timp alocat: 5 ore

Page 2: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Bibliografie minimală:

***Tratat de lingvistică generală, Bucureşti, Editura Academiei, 1971.

BIDU VRĂNCEANU, ANGELA, CĂLĂRAŞU, CRISTINA, IONESCU-RUXĂNDOIU, LILIANA, MANCAŞ, MIHAELA, PANĂ DINDELEGAN, GABRIELA, Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Bucureşti, EŞ, 1997.

BOULAKIA, GEORGES, Unităţi nesemnificative în Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer,

Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Bucureşti, Editura Babel, 1996, p. 250-263.

CIOBANU, FULVIA, SFÎRLEA, LIDIA, Cum scriem, cum pronunţăm corect, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970.

COSERIU, EUGENIO, Introducere în lingvistică, Cluj, Editura Echinox, 1995.

COTEANU, ION (coord.), Limba română contemporană, Fonetica, Fonologia, Morfologia, Bucureşti, EDP, 1985.

DASCĂLU-JINGA, LAURENŢIA, Melodia vorbirii în limba română, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2001.

DOMINTE, CONSTANTIN, MIHAIL, ZAMFIRA, OSIAC, MARIA, Lingvistică generală, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000.

DRĂGHICI, OVIDIU, Fonetică şi ortografie, Craiova, Universitaria, 2007. GRAUR, AL. (coord.), Introducere în lingvistică, ed. a III-a, Bucureşti, EŞ, 1972.

HRISTEA, THEODOR (coord.) Sinteze de limba română, ediţia a III-a revăzută şi din nou îmbogăţită, Bucureşti, Editura Albatros, 1984.

IONESCU, EMIL, Manual de lingvistică generală, Bucureşti, Editura ALL, 1992.

Page 3: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

IORDAN, IORGU, ROBU, VLADIMIR, Limba română contemporană, Bucureşti, EDP, 1978.

1

Page 4: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016
Page 5: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016
Page 6: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016
Page 7: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

PUŞCARIU, SEXTIL, Limba română I. Privire generală, Bucureşti, Editura Minerva, 1976. ROSETTI, AL., LĂZĂROIU, AURELIAN, Introducere în fonetică, Bucureşti, EŞE, 1982. TĂTARU, ANA, Limba română. Specificul pronunţării în contrast cu germana şi engleza,

Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997.

TĂTARU, ANA, Dicţionar de pronunţare a limbii române − Romanian Pronouncing Dictionary − Rumäniches Aussprachewörtebuch, ed. a II-a, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1999.

TOMA, ION, Limba Română Contemporană, Fonetică-fonologie, lexicologie, Bucureşti, Editura Fundaţiei "România de Mâine", 2000.

VASILIU, EMANUEL, Fonologia limbii române, Bucureşti, EŞ,1965.

VASILIU, EMANUEL, Introducere în teoria limbii, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1992.

***

Limba română, prin caracteristicile sale legate de origine, structură, sistem, variante funcţionale, raporturi cu alte limbi etc. (manifestate sincronic şi diacronic) aparţine, ca studiu, unei ştiinţe complexe prin obiective şi metode de cercetare, lingvistica.

Varietatea unor astfel de obiective se recunoaşte şi în disciplinele lingvistice cuprinse în studiul universitar cu profil filologic (limba română contemporană, istoria limbii române, limba română literară, dialectologia, stilistica funcţională ş.a.).

În virtutea unei logici ştiinţifico-didactice, primele cunoştinţe privitoare la limba română contemporană se leagă de o descriere sincronică a sistemului fonetico-fonologic specific acestei faze din istoria limbii române, dar înţelegerea şi, implicit, însuşirea unor astfel de cunoştinţe, precum şi a tuturor celorlalte din aria lingvisticii, presupun existenţa unei baze alcătuite din noţiuni generale, în care, alături de cele proprii lingvisticii generale, se

Page 8: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

recunosc concepte eterogene, aparţinând unor ştiinţe tangente (semiotică, logică, psihologie, sociologie, istorie, pragmatică, filozofie, fiziologie umană ş.a.).

Însuşirea cunoştinţelor despre sistemul fonetico-fonologic şi cel lexical constituie o condiţie sine qua non pentru înţelegerea şi interpretarea din perspectivă funcţională, a oricăror fapte de limbă prin care se reprezintă limba română contemporană.

Pentru realizarea acestui deziderat se impune şi o corelare logică a noţiunilor, cum ar fi cele privitoare la:

limbaj, act de comunicare;

conceptul de limbă română contemporană, de fonetică, fonologie, lexicologie;

caracteristici acustico-fiziologice ale sunetelor articulate specifice limbii române (şi semnele diacritice folosite în transcrierea fonetică);

sistemul fonematic al limbii române contemporane;

unităţi suprasegmentale (intensive şi extensive);

modificări fonetice condiţionate;

raportul dintre sunet – fonem – literă; principii ale ortografiei actuale;

structura cuvântului; vocabularul ca ansamblu;

relaţii lexico-semantice (sinonimia, antonimia, omonimia etc.); familia lexicală;

structura etimologică a vocabularului românesc contemporan; mijloace de îmbogăţire a vocabularului;

lexicografia românească contemporană; caracteristici şi tipuri de lucrări.

-

Page 9: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

2

Page 10: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Limbaj, limbă, vorbire; act de comunicare. Conceptul de limbă română contemporană

Limba, ca mijloc de comunicare, nu poate fi studiată şi interpretată real şi obiectiv (ca entitate funcţională) numai în sens strict lingvistic (ceea ce presupune o restrângere a domeniului la unităţile ei de referinţă).

Lingvistica ca ştiinţă a limbii se raportează, prin complexitatea obiectivelor cercetate, la o diversitate de ştiinţe (fapt ce explică de ce înainte de a se constitui ca ştiinţă independentă, în secolul al XIX-lea, cercetările vizând limbile erau legate de filozofie, logică sau psihologie).

Astăzi, alături de studiul în sine al faptelor de limbă (absolut necesar pentru cunoaşterea lor detaliată), se acordă importanţa cuvenită abordării unităţilor lingvistice din perspectiva actului de comunicare prin care îşi justifică de fapt funcţionalitatea, act, care în complexitatea manifestării, lui presupune o diversitate de factori şi componente (constituind, la rândul lor, obiectul unor ştiinţe sau discipline distincte).

Actul de comunicare (numit şi act de limbaj, act lingvistic sau act de vorbire), în situaţia limbilor naturale, presupune o situaţie de comunicare definită prin loc, timp, condiţii, tip de comunicare (legat de conţinut, persoanele cărora se adresează etc.).

Pe de altă parte, actul de vorbire, după J.L. Austin, include în unitatea lui: actul locuţionar, actul ilocuţionar şi actul perlocuţionar, fiecare dintre aceste componente marcând o anume etapă corelată practic cu toate celelalte.

Se recunosc în acestea: emiţătorul, receptorul, emiterea mesajului, combinaţia de semne lingvistice, intenţia de comunicare şi, implicit, realizarea unui anumit efect asupra receptorului.

Diversitatea acestor laturi trimite astăzi la ştiinţe (sau discipline) de sine stătătoare, individualizate tot mai pregnant prin obiective şi metode de abordare, chiar dacă funcţionalitatea lor le asociază, fără drept de tăgadă.

Page 11: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

În actul de comunicare se recunosc aspecte care azi constituie obiectul: semioticii, al sociolingvisticii, al psihologiei (şi psiholingvisticii), al pragmaticii, al logicii, al fiziologiei umane, al ştiinţei comunicării ş.a. (vezi, BL, CL, PMC, LLF, PP, IRC, RFS, MI, DC).

Limba se impune o b i e c t i v vorbitorilor unei comunităţi (ca un dat acceptat convenţional).

Definită, de la Ferdinand de Saussure (1916), ca un sistem, în care se recunosc: sistemul fonetico-fonologic, sistemul morfologic, sistemul sintactic, sistemul lexical, l i m b a îşi relevă nu numai nivelele constitutive (ca nivele integrate şi integrante), ci şi tipologia unităţilor raportate, în esenţă, la cele două planuri definitorii pentru semnul lingvistic: planul expresiei şi cel al conţinutului.

În relaţia emiţător-receptor, transmiterea mesajului alcătuit din unităţi biplane (= cuvintele) presupune codarea, canalul şi decodarea (ca repere fundamentale ale actului de comunicare).

În terminologia lingvistică, din perspectiva statutului lexico-semantic, se pot distinge, în general:

cuvinte (mono- sau polisemantice) aparţinând (deocamdată) numai inventarului lingvistic (de ex. fonem, morfem);

cuvinte din sfera terminologiei de specialitate care prin polisemantism aparţin unor inventare ştiinţifice diferite (de ex. propoziţie folosit în lingvistică, logică şi matematică);

cuvinte utilizate în vorbirea curentă care au unul sau mai multe înţelesuri specifice lingvisticii şi, uneori, altor ştiinţe (de ex. limbă, câmp).

3

Page 12: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

1. Termen interdisciplinar, de psiholingvistică, limbajul denumeşte un aspect eterogen al comunicării, care, aşa cum arăta F. de Saussure, implică domeniul fonetic, fiziologic, psihic, cel social etc. Esenţa limbajului, ca p r o c e s complex care asigură însuşirea şi utilizarea corectă a unei limbi este o problemă îndelung comentată şi divers interpretată până astăzi inclusiv, tocmai din cauza diversităţii elementelor la care apelează în definire şi la care se adaugă orientarea filozofică a teoreticienilor (lingvişti, logicieni, psihologi, sociologi; vezi şi DŞL).

Punând accentul pe latura psihică şi pe actul de gândire, Tatiana Slama-Cazacu arată că limbajul reprezintă „posibilitatea de a crea semne şi de a le folosi intenţionat pentru comunicare“ (TL 56).

2. Limbajul ca s i s t e m d e s e m n e folosit pentru intercomunicare (= cod), vizează două aspecte, cu interpretări distincte: una în sens larg, conform căreia prin limbaj se înţelege „orice tip de comunicare între fiinţe capabile să se exprime, fie ele oameni sau animale“ (CLG 21) şi o interpretare în sens restrâns, prin care se are în vedere doar comunicarea umană, ca „sistem de semne care serveşte pentru a exprima şi comunica idei şi sentimente sau conţinuturi ale conştiinţei“ (CLG 17). Lingviştii, în majoritatea lor, nu consideră că manifestările sonore ale animalelor pot fi socotite limbaje, adică sisteme de semne, ci, mai degrabă, pseudo-limbaje, deoarece acestea corespund unor reacţii vitale cu caracter elementar şi nu presupun o simbolizare, adică nu au valoare simbolică şi convenţională. Aşadar, limbajul animal nu are caracteristicile limbajului uman şi el nu reprezintă o expresie lingvistică propriu-zisă.

De asemenea, nu trebuie confundate aşa-numitele s t r i g ă t e ale diferitelor vieţuitoare cu s t r i g ă t e l e omeneşti, transpuse în ceea ce curent numim interjecţii şi onomatopee. Acestea au un caracter convenţional şi un anume aspect simbolic care ţine şi de o tradiţie lingvistică. Faptul este confirmat de imitarea diferită a unor sunete emise de păsări sau de animale de către diverse popoare care vorbesc limbi distincte.

Se ştie că oamenii, pe lângă limbajul articulat (ca limbaj natural), folosesc, în diverse împrejurări, şi alte sisteme de semne convenţionale, nelingvistice, create special, adică alte tipuri de limbaje, ca limbaje artificiale (de ex. sistemul morse, semnele rutiere, gesturile, mimica, arta în toate variantele sale şi, în mod frecvent şi constant, sistemul (sau codul) grafic, numit şi limbaj scris). În majoritatea limbilor, scrisul constituie un sistem de semne grafice (= litere) convenţionale prin care sunt reprezentate sunetele (sau cuvintele) unei limbi, fiind, astfel, un sistem corelat şi paralel cu limbajul articulat (ca limbaj oral).

Page 13: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

În celelalte situaţii amintite, în care avem de-a face tot cu aşa-numite limbaje (limbaj muzical, limbaj coloristic, limbaj gestual etc.), dar de un alt tip decât cel lingvistic, semnele fiecăruia (gesturi, mişcări de dans, semnale luminoase etc.) sunt de fapt „interpretate“ şi nu „redate“ prin limbajul articulat.

Termenul limbaj, prin concretizare şi individualizare, are şi înţelesul de „limbă a unei comunităţi lingvistice“, fiind astfel folosit ca sinonim pentru limbă, într-un context de felul: „vorbeşte frumos româneşte, are un limbaj modern“.

Cu un sens special, derivat din cel anterior (de limbă), limbaj (ca limbaj articulat)

denumeşte „un mod specific de exprimare a gândirii, sentimentelor etc., în limitele unei limbi date; folosire a unei limbi cu anumite particularităţi aferente unui domeniu de specialitate sau de către anumite grupuri profesionale, sociale sau teritoriale“. Varietatea şi denumirea aspectelor vizate sunt redate prin sintagme alcătuite din termenul limbaj şi un determinant care indică specificitatea menţionată, inclusiv din perspectiva situaţiei de comunicare (participanţi, temă abordată, loc, timp etc.). În consecinţă, nu se poate vorbi de un inventar „închis“ al unor asemenea sintagme, chiar dacă numai unele sunt folosite constant. De pildă, privitor la „modul de exprimare“ se distinge: limbaj literar, limbaj popular, limbaj livresc,

4

Page 14: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

limbaj artistic, limbaj poetic, limbaj familiar, limbaj figurat, limbaj standard, limbaj uzual, limbaj oficial etc.

Când se actualizează un anume domeniu sau folosirea de către anumite categorii profesionale sau sociale etc., se vorbeşte de: limbaj profesional, limbaj ştiinţific, limbaj tehnic, limbaj administrativ, limbaj juridic, limbaj comercial, limbaj sportiv, limbaj publicistic, limbaj politic, limbaj medical, limbaj argotic etc. Din exemplele enumerate, apare evident faptul că în unele situaţii, limbaj devine sinonim cu stil funcţional (de ex. stil publicistic, stil ştiinţific ş.a.m.d.).

Limba română contemporană

Limba română, ţinând seama mai ales de originea şi funcţionalitatea ei, este limba latină vorbită neîntrerupt în Romania Orientală (partea orientală a Imperiului Roman), cuprinzând provinciile dunărene romanizate, dezvoltată în condiţii socio-economice şi culturale specifice. Aceasta presupune că latina dunăreană a evoluat pe căi proprii, ca variantă teritorială a latinei.

În momentul de faţă, sub aspect genealogic, se recunosc zece limbi romanice: portugheza, spaniola, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, retoromana, dalmata, româna. În acest context, româna, după cum spunea şi academicianul Ion Coteanu, este „un idiom neolatin care seamănă cel mai mult cu italiana, apoi în ordine descrescătoare cu sarda, spaniola, catalana, retoromana şi cel mai puţin cu franceza“ (CS: 9).

Ţinând seama de evoluţia limbii române, conceptul de limbă română contemporană are în vedere o etapă din istoria limbii române, caracterizată ca cea mai recentă fază a acestei evoluţii, iar, în timp, se aproximează o perioadă de circa o sută, o sută şi ceva de ani. În consecinţă, termenul de contemporan nu acoperă o perioadă marcată strict, fapt explicabil deoarece este ştiut că limba, ca principal mijloc de comunicare, nu este un fenomen static, ci dimpotrivă, dinamic. Aşadar, abordarea sincronică a unor fapte de limbă se realizează din necesitatea de cercetare sau în scop didactic. Chiar şi sub aspect sincronic nu se poate vorbi despre o limbă identică în situaţii de comunicare diferite (exemplu: domeniul ştiinţei, administraţiei, sportului).

Page 15: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Indiferent de variantele teritoriale (graiuri) şi de alte varietăţi stilistico-funcţionale, în spaţiul românesc se vorbeşte o limbă care permite comunicarea fără dificultăţi între toţi membrii societăţii. Această variantă care presupune caracteristicile generale întâlnite în toate actele de vorbire şi aceleaşi referinţe de normă (de ordin fonetic, gramatical, lexical) reprezintă o variantă standard (literară).

Supusă normei („convenţie prin care se instituie reguli de exprimare cultivată“) în toate compartimentele, româna contemporană, ca variantă standard literară, este limba folosită curent în scris sau verbal de un vorbitor instruit, ca o variantă nespecializată.

Descrierea acestei variante ca sistem lingvistic propriu-zis presupune aspectul sincronic, dar din perspectivă diacronică, varianta de azi fiind un produs istoric, cu acumulări şi modificări intervenite în timp. Studiul sistematic al acestei variante datează din 1950, iniţiativa aparţinând academicianului Iorgu Iordan.

În lingvistica românească, studiul limbii române ca aspect sincronic, a intrat în atenţia cercetătorilor în secolul XX. Aşadar, studiul limbii române contemporane are în vedere descrierea sistemului funcţional al variantei literare standard sistem unitar, cu o structură specifică, şi, totodată, cunoaşterea, interpretarea principiilor lui funcţionale (a normelor cu cele mai frecvente abateri), precum şi evidenţierea principalelor tendinţe manifestate la fiecare nivel în parte (fonetic, fonologic, lexico-semantic ş.a.m.d.).

5

Page 16: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Fonetica – concept şi caracteristici; semne diacritice. Sunetul articulat şi caracteristicile lui; articulare şi audiţie

Fonetica, ca disciplină lingvistică, studiază unităţile fonice segmentale (şi suprasegmentale) ca producere, recepţie, caracteristici fiziologice, acustice, modificări produse prin influenţă în segmentul fonic şi combinaţiile de unităţi fonice. Ca unităţi materiale, aceste unităţi fonice sunt componentele vorbirii, adică ale actului lingvistic, ca o concretizare a elementelor sistematice specifice limbii române.

Studiul cu mijloace tehnice ale acestor aspecte reprezintă obiectul foneticii experimentale (fonetică instrumentală).

Consideraţii fonetice propriu-zise asupra fenomenului lingvistic sunt prezente în ştiinţa românească începând cu secolul al XIX-lea, chiar dacă în acest sens istoria lingvisticii consemnează, pe drept cuvânt, şi contribuţia unor oameni de cultură din perioade anterioare. În cele mai multe cazuri, până la 1780, pot fi identificate interpretări sau simple înregistrări ale unor fapte de limbă motivate mai ales de un bun-simţ lingvistic şi spirit de observaţie.

Interesul pentru cunoaşterea sunetelor limbii române cunoaşte un curs ascendent. Exceptând unele preocupări sporadice legate de un aspect sau altul (tipuri de pronunţie, particularităţi zonale, asocieri cu sunetele din latină etc.), prima etapă în cercetarea propriu-zisă a sunetelor din perspectiva unei metodologii ştiinţifice „se plasează înainte de 1921“ şi se leagă de „cea mai veche descriere detaliată a sunetelor limbii române“, care este, se pare, gramatica lui C. Diaconovici-Loga din 1822.

Pentru începuturile foneticii şi fonologiei româneşti importantă este însă activitatea lui Iosif Popovici. Acesta publică în 1902 o cercetare de fonetică experimentală, în limba franceză (Cercetări experimentale asupra unei pronunţări româneşti), iar în 1903, studiul

Pronunţie, fonetică şi scriere în care fonetica este definită ca „o ştiinţă despre formarea sunetelor limbii“. Se marchează astfel două trăsături esenţiale: (1) caracterul de ştiinţă şi (2) sunetul limbii ca obiect de studiu, menţinute în ştiinţa limbii până astăzi în diverse variante şi cu diverse compliniri, după cum le atestă lucrări teoretice de strictă specialitate sau de interes lingvistic mai larg, precum şi lucrări lexicografice româneşti.

Page 17: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Cele mai concise definiţii ale foneticii le întâlnim, cum e şi firesc, în dicţionare şi enciclopedii (exceptând pe cele destinate special terminologiei lingvistice, cum este, de pildă,

Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, care oferă cele mai ample informaţii). În dicţionare apărute în ultimul deceniu al secolului al XX-lea apare, în primul rând, menţiunea de „ramură a lingvisticii“ (DG, DEP, DEX) sau, mai simplu, dar echivoc, „disciplină“ (DE). Urmează precizări asupra obiectului de studiu prin formulări concise („studiază sunetele limbii“, DEP) sau detalieri privind aspectele studiate: „producerea, transmiterea, audiţia şi evoluţia sunetelor limbajului articulat“ (DG, DEP, DEX). O informaţie în plus apare doar în DE unde se face referire şi la „structura acustică“ a sunetelor articulate. Practic, în nici o lucrare, din cele de mai sus, nu se amintesc şi caracteristicile (specifice) sunetului articulat datorate producerii şi audiţiei (adică cele articulatorii şi acustice), cu toate că sunetul, ca unitate materială, constituie reperul foneticii.

Lucrările cu un profil teoretic, în funcţie de tema abordată şi de opţiunile autorului, oferă posibilitatea unei informaţii mai bogate, în avantajul evident al lectorului, şi în acest caz există însă, mai aproape de ceea ce ne interesează, diferenţe legate de soluţia redacţională adoptată. Astfel, o accepţie concentrată (şi sumar formulată) poate fi dezvoltată apoi pe parcursul mai multor pagini (RF) sau, dimpotrivă, întreaga informaţie aferentă conceptului poate să fie pusă în limitele unei definiţii (mai mult sau mai puţin restrânse). Diferenţele, de la un autor la altul, sunt date, pe de o parte, de numărul şi varietatea criteriilor, iar, pe de altă parte, de aria noţiunilor asociate în conturarea acestui domeniu lingvistic, cum ar fi:

6

Page 18: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

caracterul de ştiinţă al foneticii (PS: 20, CL: 94)

fonetica ca disciplină sau ramură a lingvisticii (VL: 136, IL: 51, ML: 12)

fonetica ca domeniu sau studiu (fără alte precizări) (PL: 60, RF: 23)

fonetica, ca definit, fără alte raportări (BL: 13, IM: 116, IVL: 76, TL: 5, HS: 161) Sunetele, ca elemente fundamentale în constiuirea conceptului de fonetică, sunt

caracterizate din perspective diferite, uneori corelate, în care se detaşează: producerea, prin actul de vorbire, apartenenţa la un cod anume, caracteristicile (de tip fizic, acustic şi fiziologic), tipologia (vocale, consoane şi semivocale), regimul, în calitate de componente ale unor unităţi specifice nivelelor integrante (cuvânt, propoziţie etc.) şi, nu în ultimul rând, raportarea la fazele procesului de comunicare (cea articulatorie, acustică şi neuroceptivă).

Referiri constante, dar inegale ca informaţii, vizează relaţia fonetică – fonologie, precizându-se diferenţele sau ceea ce au în comun şi motivându-se asocierea acestora din perspectiva primului nivel de integrare al limbii (IVL: 71), numit şi nivel primar (TL: 5).

O proiecţie mai amplă asupra foneticii înseamnă şi o expunere mai consistentă, chiar şi în formule lapidare, în care se regăsesc: caracteristici fiziologice şi fizice prin care se individualizează sunetul ca unitate materială, nivelul unităţilor fonetice raportate la nivelul general al limbii, asocierea segmentalului cu suprasegmentalul (IVL: 72, TL: 5), influenţe reciproce dintre sunete în enunţ, valori funcţionale specifice fonologiei sau planul social de manifestare (GL: 50) etc.

Definirea conceptului de fonetică reflectă similitudini, dar şi diferenţe, în ceea ce priveşte cantitatea şi diversitatea informaţiilor oferite. În principiu, asemănările se leagă de o accepţie mai restrânsă şi vizează sunetul interpretat prin prisma producerii, transmiterii şi a recepţiei acestuia, iar deosebirile acoperă o arie mai largă în care, de la caz la caz, se pot distinge:

marcarea valorii de fonem (ca valoare funcţională);

combinaţii în segment (cuvânt, enunţ) şi modificări fonetice;

Page 19: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

asocieri cu celelalte sisteme ale limbii (gramatical, lexico-semantic);

determinarea statutului lingvistic, ca domeniu, disciplină, ramură etc.;

corelarea celor două coduri specifice comunicării cu ajutorul limbii (codul oral şi

cel grafic);

interferenţa lingvisticii cu sfera extralingvisticii (comunicarea având, prin excelenţă, un caracter social);

proiectarea pe coordonata temporală, individualizându-se în mod expres diacronia, aspectul sincronic fiind, probabil, de la sine înţeles;

evidenţierea modalităţilor tehnice de analiză (ca fonetică experimentală). Varietatea unor astfel de abordări în definirea foneticii reflectă, practic, linia urmată

de cercetările asupra sunetului articulat, linie surprinsă succint de Andrei Avram: „ramura lingvisticii numită, în general, fonetică poate fi considerată astăzi un ansamblu de discipline“.

Studiul sunetului articulat poate fi realizat din mai multe puncte de vedere. De exemplu:

dacă se are în vedere modul de realizare şi posibilităţile de evidenţiere a sunetelor se distinge o fonetică fiziologică (articulatorie), respectiv o fonetică experimentală (instrumentală).

dacă avem în vedere fazele din istoria limbii, se distinge o fonetică diacronică, una sincronică, iar în funcţie de conţinutul informaţiei şi de numărul de limbi la care se face apel, se distinge o fonetică specială şi o fonetică generală.

dacă se are în vedere scopul urmărit, se distinge o fonetică teoretică, iar dacă se vizează un aspect concret, se distinge o fonetică practică (vezi logopedia = educaţia vorbirii).

dacă avem în vedere nivelurile limbii, se distinge o fonetică lexicală (numai studiul sunetelor la nivelul cuvântului), o fonetică a enunţului, cu varianta fonetică sintactică.

Page 20: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

7

Page 21: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Prin specificul ei, fonetica are tangenţe cu alte ştiinţe, precum psihologia, fizica, anatomia, acustica etc. La rândul ei, fonetica, după cum s-a văzut, este necesară în domenii nelingvistice (actorie, teatru, canto etc.).

Fonetica poate fi caracterizată în funcţie de domeniile implicate în obţinerea sunetului articulat. Astfel, dacă se are în vedere aparatul articulatoriu în ansamblul lui, se vorbeşte de o fonetică articulatorie. Dacă se urmăreşte efectul auditiv, se distinge o fonetică acustică, iar dacă se are în vedere perceperea mesajului transmis (adică concretizarea sunetelor în impulsuri nervoase şi recunoaşterea propriu-zisă a mesajului) se vorbeşte de o fonetică neuroceptivă.

Semne diacritice (pentru transcrierea fonetică)

# indică pauza interlexicală (intermorfematică sau intersilabică); [ ] notează transcrierea fonetică;

/ / notează valoarea fonematică (fonologică);

deasupra unei litere, care notează o vocală, marchează palatalizarea acesteia, de ex.

.

[a];

deasupra unei litere, care notează o vocală, marchează labializarea acesteia, de ex. [a]

şi la umărul unei litere care notează o consoană indică labializarea acesteia, de ex. [l ]

sub o literă, care notează o vocală sau o consoană, indică asurzirea (totală sau parţială)

º

a acestui sunet, de ex. [ă, l, m, n];

' la umărul unei litere, care notează o consoană, indică palatalizarea acesteia, de ex. [p', t'];

+

sub literele care notează o consoană nazală, indică ocluziunea lor incompletă, de ex.

Page 22: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

[m, n];

Rezumat

Plecând de la distincţia lui Saussure între formă şi substanţă putem vedea că limba

este

codul, sistemul de semne pe care îl posedăm cu toţii la nivel mintal, iar vorbirea este

planul material, concret, actual al limbajului, procesul de comunicare în limba vizată.

Limba română contemporană este o unitate în diversitate. Ea permite comunicarea între toţi vorbitorii ei, indiferent de variaţia diatopică, diacronică, diastratică, diafazică şi diamezică. Ea nu este un construct teoretic, ci o entitate reală de natrură ideală.

Numim fonetică o serie de preocupări asupra domeniului fono – audio purtate din perspectivă substanţială.

Perspectiva formală aparţine fonologiei.

Page 23: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

8

Page 24: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Set de întrebări, teme de reflecţie, exerciţii pentru învăţare independentă şi completarea critică şi activă a cunoştinţelor din suportul de curs

Care crezi că este cea mai importantă activitate umană? Din ce punct de vedere?

Cum e posibil ca „ceva” din mintea ta să ajungă în mintea celuilalt?

Poţi stabili o diferenţă între comunicare şi transfer de informaţie?

Care sunt cele două căi prin care „luăm act” de realitate? Exemplifică. Care din ele este mai importantă pentru cunoaştere? Care prezintă un interes mai mare din punctul de vedere al comunicării? Ce raport există între cele două căi?

Te-ai aflat vreodată în preajma unui ornitorinc? Dar a unui dinozaur? Un inorog? De unde ştii cum „arată”? Ai văzut sistemul solar? Dar un atom de carbon? Ce deosebiri şi, mai ales, ce asemănare există între respectivele situaţii?

Compară obiectele discutate mai sus cu „clădirea centrală a Universităţii din Craiova” din punctul de vedere al experienţei tale.

Cum se numeşte obiectul prin intermediul căruia o anumită parte din realitate (aflată în afara „ariei de acoperire” a simţurilor tale) îţi devine cunoscută?

Într-o accepţie generală, de lucru, cum poate fi definit semnul?

De câte elemente este nevoie pentru a formula o definiţie?

Pornind de la opoziţia concret – abstract, obiectul substituit ce caracteristică trebuie să aibă? Poate aparţine oricăreia dintre cele două clase? Exemplifică. Gândindu-te că acesta „trebuie” substituit, reprezentat etc. pentru a ajunge în conştiinţa cuiva, ce

Page 25: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

poţi spune despre caracteristica lui preponderentă? Când este concret, de ce ar trebui să fie substituit?

Obiectul care substituie este concret sau abstract? Explică. Exemplifică.

Găseşte o „întrebuinţare” următoarei schematizări şi explic-o:

O1 → O2

Ce crezi că înseamnă semioză?

Explică următoarea corespondenţă:

O1

semnificant

SL = ---------------

O2

semnificat

Ce înseamnă că semnul lingvistic (SL) este biplan?

Află la ce se referă şi explică „metafora foii de hârtie”.

9

Page 26: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Pornind de la structura lor încearcă să găseşti o motivare (relativă) a termenilor semnificant şi semnificat.

Ce crezi că înseamnă planul expresiei şi planul conţinutului? Stabileşte o corespondenţă cu termenii semnificat şi semnificant. Cele două perechi de termeni sunt echivalente, se suprapun „perfect” ca semnificaţie? Încearcă să stabileşti un raport între ele, în funcţie de gradul de generalitate.

Fixează două accepţii ale termenului expresie.

Fie un cub din lemn, altul din piatră, din plastic, unul cu latura de 10 cm., altul cu latura de 0,5 m, „gol” pe dinăuntru, din sticlă masivă sau doar cu laturile de sârmă. Sunt toate aceste obiecte cuburi? Ce raport există între ele şi cub? Ce este definitoriu pentru cub şi care caracteristici, din cele de mai sus, sunt irelevante?

Cum comentezi afirmaţia: „limba este formă şi nu substanţă”?

Cele două planuri, expresia şi conţinutul, sunt izomorfe? Explică.

Presupune că ai auzit alaltăieri vreo cinci persoane diferite rostind, în diverse situaţii, [kasă]. Ieri ai auzit de mai multe ori rostindu-se [kasă]. Probabil vei auzi şi mâine etc. După cum e uşor de sesizat, vorbitorii respectivi nu rostesc la fel: unul era copil, altul adult cu o voce mai „groasă”, o femeie cu o voce „subţire”, cineva era obosit şi abia se auzea, altă dată abia ai auzit cuvântul la televizor unde vorbeau mai mulţi în acelaşi timp, la telefon etc. De ce toate aceste rostiri „îţi aduc în minte acelaşi lucru”?

În afară de ideea de „casă”, există ceva în mintea ta care „corespunde” respectivelor rostiri? Cum poţi numi acel „ceva” şi în ce raport se află cu oricare din rostirile particulare, trecute şi viitoare?

Ce asemănări şi ce deosebiri există între cele două imagini, din punct de vedere fizic şi din punct de vedere funcţional?

Page 27: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Semnificantul este de natură fizică sau psihică? Explică.

Putem vorbi de un semnificant grafic? Dar de altă natură? Exemplifică.

Rostirea [kasă] îţi actualizează o anumită casă? Cum poţi numi (ca tip) „entitatea” care îţi apare în minte? Are tot timpul o „înfăţişare”? Este obligatoriu să apară o imagine? Imaginea, este ea aceeaşi cu ceea ce apare în mintea oricăruia dintre colegii tăi? Explică. Cuprinde imaginea caracteristici ale caselor văzute de tine? Cum se numeşte ea? Dacă există diferenţe, de ce toţi vorbitorii de limbă română înţeleg „acelaşi lucru” prin [kasă]? Cum poate fi definit semnificatul?

Stabileşte o ierarhie între termenii următori şi enunţă un criteriu: reprezentare, concept, percepţie, senzaţie.

Ce raport există între semnificat şi concept?

10

Page 28: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Conceptul şi gândirea au un caracter subiectiv sau obiectiv? Fixează mai întâi o accepţie „de lucru” pentru termenii subliniaţi.

Există conţinuturi de conştiinţă nesemnificate? Dar „vorbe goale”?

Reflectează asupra unor posibile limite ale comunicabilităţii prin limbă. Care este natura a ceea ce uneori nu putem comunica?

Aprofundează problema raportului dintre gândire şi limbă. Explică şi exemplifică.

Comentează afirmaţia: „gândirea este o masă amorfă pe care limba o structurează”.

Explică şi exemplifică următoarea schematizare:

substanţa expresiei forma expresiei

----------------------------------

forma conţinutului substanţa conţinutului

Cum comentezi afirmaţia „cuvântul câine nu muşcă”?

Poţi spune că fumul este semn pentru „foc”? Dar fulgerul pentru „tunet”? Ce „îţi spun” adânciturile de forma unui pantof, alternând stângul cu dreptul, într-un strat de zăpadă? Ce sunt urmele?

Din formularea „fata de la pagina 5” înţelegi că în ziarul respectiv vei găsi o fată? Dar ce? Când te afli în faţa unei icoane şi îţi faci cruce, se poate spune că te închini la icoană sau că te închini la Dumnezeu? Teritoriul ţării noastre are forma unui buchet de flori? Să zicem că desenezi o

Page 29: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

casă pe tablă şi la întrebarea „Ce este aceasta?” un copil răspunde: „O urmă de cretă pe tablă.” Cum ţi se pare răspunsul? De ce? Ce sunt fotografiile, desenele?

„Te nimereşti” în mijlocul unei partide de şah. Observi că pe tablă se află o bucăţică de cretă. Fără să vezi piesele „luate”, vei şti ce piesă substituie? Ce este ? Dar

? Dacă nu ştii sau nu afli de undeva, ai putea să îţi dai seama ce semnifică?

Consideră cele trei categorii de fapte discutate mai sus din următorul punct de vedere: este sau nu este nevoie să ţi se spună ce înseamnă respectivul obiect.

Explică diferenţa între relaţia semiotică naturală şi cea convenţională.

Stabileşte o corespondenţă între cele trei categorii de semne discutate mai sus şi termenii: indice, simbol, icon. Încearcă să defineşti fiecare tip de semn.

Ce tip este specific limbii? Celelalte categorii sunt reprezentate la nivelul limbii? Exemplifică.

11

Page 30: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Ce diferenţă se poate stabili între următoarele trei semne: au!, ai râgâit!, vine!?

Ce înseamnă „arbitrariul semnului lingvistic”? Exemplifică.

Stabileşte o diferenţă între arbitrar şi convenţional.

Dă exemplu de semn manifestat în situaţii izolate: este utilizat în situaţii de comunicare restrânse şi de către puţini utilizatori iar înţelegerea şi utilizarea lui nu depinde de alte semne.

Fie trei semne: culoarea roşu cu semnificaţia „nu traversa pentru că rişti să fii accidentat”, galben „atenţie, se schimbă culoarea” şi verde „poţi trece”. Reflectează asupra următoarelor aspecte:

a) roşul înseamnă interdicţie în sine, izolat, fără raportare la altceva?

b) roşul semnifică interdicţie dintotdeauna, în mod „natural”? A fost nevoie să învăţăm sau reacţia noastră este „înnăscută”?

c) dacă roşul ar apărea câteodată mai puţin intens, să zicem asemănător cu portocaliul, în situaţia dată, ce importanţă ar avea acest fapt?

d) ce poţi spune despre existenţa semnelor din două puncte de vedere: absolut şi

relativ?

Cum poţi defini cuvântul tânăr? Explică necesitatea unei raportări, a unei relaţii.

Cum poţi explica faptul că verdele ne trezeşte uneori în minte ideea de

permisiune?

Page 31: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Fie două ansambluri (de elemente): mulţimea oamenilor din gara Craiova, pe data de 05. 02. 2007, ora 16.00 şi mulţimea jucătorilor F. C. Universitatea Craiova în meciul cu Dinamo Bucureşti, disputata ieri şi încheiat cu scorul de 5-0. Ce asemănări şi ce diferenţe există între cele două ansambluri? Ce relaţii există între elementele fiecărui ansamblu?

Cum poţi defini termenul sistem?

Află la ce se referă şi explică „metafora tablei de şah”.

Exemplifică faptul că semnele există, de obicei, ca elemente ale unui sistem.

Ce accepţie poţi da termenilor cod şi limbaj?

Page 32: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

12

Page 33: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Unitatea de învăţare II

Obiective:

studenţii vor defini şi caracteriza sunetul articulat;

studenţii vor surprinde caracterul formal al fonologiei;

studenţii vor enumera şi explica trăsăturile sunetului articulat;

studenţii vor intui procesul fonaţiei, de la plămâni până la cavitatea bucală;

studenţii vor diferenţia vocalele de consoane, din punct de vedere material: acustic şi fiziologic;

studenţii vor descrie fonemele limbii ca fascicule de trăsături distinctive;

studenţii vor enumera, defini şi explicita fiecare serie alofonică.

Tematică:

Curs 4. Fonologia. Sunet. Sunet articulat. Caracteristicile sunetului articulat

Curs 5. Emiterea sunetelor vorbirii. Vocale şi consoane. Caracteristici articulatorii şi acustice. Curs 6. Fonem şi trăsături distinctive. Alofone vocalice şi consonantice.

Timp de lucru alocat: 5 ore

Bibliografie minimală:

BIDU VRĂNCEANU, ANGELA, CĂLĂRAŞU, CRISTINA, IONESCU-RUXĂNDOIU, LILIANA, MANCAŞ, MIHAELA, PANĂ DINDELEGAN, GABRIELA, Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Bucureşti, EŞ, 1997.

BOULAKIA, GEORGES, Unităţi nesemnificative în Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer,

Page 34: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Bucureşti, Editura Babel, 1996, p. 250-263.

COTEANU, ION (coord.), Limba română contemporană, Fonetica, Fonologia, Morfologia, Bucureşti, EDP, 1985.

DRĂGHICI, OVIDIU, Fonetică şi ortografie, Craiova, Universitaria, 2007.

HRISTEA, THEODOR (coord.) Sinteze de limba română, ediţia a III-a revăzută şi din nou îmbogăţită, Bucureşti, Editura Albatros, 1984.

IORDAN, IORGU, ROBU, VLADIMIR, Limba română contemporană, Bucureşti, EDP, 1978.

NEGOMIREANU, DOINA, Limba română contemporană. Fonetică şi fonologie. Noţiuni generale, Craiova, Editura Universitaria, 2003.

PETROVICI, EMIL, Sistemul fonematic al limbii române, în SCL XII, 1956, p.1-18. PUŞCARIU, SEXTIL, Limba română II. Rostirea, Ediţie îngrijită de Magdalena Vulpe,

Bucureşti, Editura Academiei Române, 1994.

ROSETTI, AL., LĂZĂROIU, AURELIAN, Introducere în fonetică, Bucureşti, EŞE, 1982.

13

Page 35: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

TĂTARU, ANA, Limba română. Specificul pronunţării în contrast cu germana şi engleza, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997.

TĂTARU, ANA, Dicţionar de pronunţare a limbii române − Romanian Pronouncing Dictionary − Rumäniches Aussprachewörtebuch, ed. a II-a, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1999.

TOMA, ION, Limba Română Contemporană, Fonetică-fonologie, lexicologie, Bucureşti, Editura Fundaţiei "România de Mâine", 2000.

TURCULEŢ, A., Trăsăturile distinctive ale fonemelor limbii române standard, în LR XXXI, 1982, nr.6, p.496-504.

VASILIU, EMANUEL, Fonologia limbii române, Bucureşti, EŞ,1965.

***

Fonologia

Abordarea sunetelor sub aspect funcţional reprezintă obiectul fonologiei. Aceasta este o perspectivă de ordin lexical (enunţ), în care se distinge fiecare paradigmă la nivelul clasei de semne reprezentate. În consecinţă, unitatea de referinţă nu mai este sunetul material, ci sunetul funcţional, fonemul.

Acesta nu e identic cu un sunet anume din pronunţia lui, ci reprezintă ansamblul trăsăturilor comune ale aceluiaşi sunet prezente în toate realizările sale concrete posibile, ca variaţie individuală şi ca unitate în contextul altor segmente (sunete vecine care alcătuiesc un enunţ).

Ţinând seama de raportul dintre sunete, la nivelul enunţului se disting două mari categorii:

Page 36: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

sunete echivalente, care reprezintă variante ale aceleiaşi unităţi, numite şi sunete reale;

sunete neechivalente, care reprezintă variante ale unor unităţi fonice diferite, sunete-tip.

În esenţă, echivalenţa nu duce la diferenţierea unor cuvinte, în timp ce nonechivalenţa realizează cel puţin o distincţie, adică o diferenţiere semantică. În consecinţă, a stabili dacă două segmente fonice nu sunt echivalente trebuie demonstrat că ele nu sunt în distribuţie complementară, adică contrastează şi comută în toate situaţiile sau numai în unele. Dacă două segmente fonice sunt varietăţi ale aceleiaşi unităţi, ele se găsesc în distribuţie contrastivă fără a exista şi un raport de comutare.

Aşadar, prin distribuţie şi comutare trebuie diferenţiate sunetele cu valori funcţionale, altfel spus, situaţia în care o schimbare în planul expresiei contribuie sau nu la o modificare în planul conţinutului, adică la diferenţierea unor cuvinte sau forme gramaticale ale aceluiaşi cuvânt.

Această diversitate nu este înregistrată în mod obişnuit de vorbitor şi, ca urmare, la acest nivel de diferenţe nu se vorbeşte de elemente cu rezonanţă fonică. Ţinând seama de posibilele contexte fonice, se disting mai multe tipuri de relaţii:

- raportul de conjuncţie (relaţie) indică coexistenţa unor sunete în acelaşi spaţiu fonic. Exemplu: rac (r + a + c).

14

Page 37: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

raportul de disjuncţie (corelaţie) indică situaţia în care 2 unităţi fonice pot avea alternativ aceeaşi relaţie. Exemplu: cor / dor (în cazul lui c).

Aceste tipuri de raporturi, la rândul lor, pot fi de:

interdependenţă, când unul presupune pe celălalt şi invers;

dependenţă, când unul presupune pe celălalt, dar nu şi invers;

constelaţie, când nici unul nici celălalt nu se presupun reciproc.

La nivelul semnului lingvistic se observă şi un alt tip de raport, fundamental în comunicare, şi anume, de comutare. Când unei corelaţii din planul expresiei îi corespunde una în planul conţinutului, cele două unităţi corelative din planul expresiei sunt în raport de comutare.

În lanţul sintagmatic, unitatea fonică poate contracta relaţii cu unităţi vecine (anterioare şi posterioare). Totalitatea unităţilor posibile în vecinătatea poziţiei unei unităţi date reprezintă distribuţia acesteia sau contextul ei (= context fonic).

Din acest punct de vedere, este important ca fiecărei unităţi fonice cu relevanţă funcţională să i se determine clasa de distribuţie, adică totalitatea compatibilităţilor combinatorii şi, simultan, totalitatea restricţiilor.

Ţinând seama de raportul conjuncţie şi disjuncţie, distribuţia poate fi:

distribuţie contrastivă (două sau mai multe segmente care pot apărea în aceeaşi poziţie): cor/dor.

Pentru un sunet dintr-un cuvânt se foloseşte termenul de segment fonic simplu, iar pentru cuvânt, segment fonic complex.

complementară (două sau mai multe segmente fonice care se exclud din toate poziţiile: în locul lui [a] palatalizat din cuvântul chiar [k'ar], adică după o consoană palatală

nu poate apărea un [a] labializat, [a].

Page 38: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

- defectivă sau lacunară (două sau mai multe segmente fonice care nu contrastează şi nu comută în toate poziţiile posibile): [s, r] contrastează înainte de vocală, după pauză, iar înainte de consoană, după pauză [r] nu poate apărea, dar [s], da.

Sunet. Sunet articulat

Sunetul (în general sau sunetul articulat) reprezintă vibraţia particulelor unui mediu elastic, care produce o senzaţie auditivă. Vibraţia se realizează după un anume mod datorat sursei. Aceasta înseamnă că particularităţile vibraţiei sunt dependente direct de particularităţile sursei (ex.: mărime, material, formă).

Sub aspect acustic, în general, se face distincţie între sunetul muzical, vibraţie regulată şi periodică, şi zgomot, ca vibraţie neregulată şi neperiodică.

Sub aspect mecanic (fizic), sunetul (= semnalul acustic) se raportează la oscilaţiile unui corp (= sursa) şi la alternanţa zonelor dense şi rarefiate de aer din jurul sursei care vibrează. Aşadar, din punct de vedere fizic, sunetul reprezintă o vibraţie de aer, unda sonoră rezultată în urma mişcării progresive a particulelor de aer.

Faţă de acest tip de sunet, sunetul articulat beneficiază de o sursă particulară (= organele vorbirii), iar ca sunet vorbit, acesta ia naştere prin vibrarea coardelor vocale la care se adaugă o anumită presiune în funcţie de modul în care organele produc sunetul, forma undei rezultate fiind una complexă.

Unda sonoră a sunetului articulat se prezintă ca o oscilaţie de formă sinusoidală, formată din mai multe vibraţii. Curentul de aer folosit în articulare, adică în fonaţiune, se numeşte curent de aer fonator (caf).

Fonaţia este un mijloc al vorbirii şi al cântatului.

*Cântecul (ca succesiune de sunete) se produce prin variaţiile de înălţime ale vocii (umane) având diverse registre (specifice femeilor, bărbaţilor şi copiilor), de exemplu: alto

Page 39: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

15

Page 40: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

(între sopran şi tenor), bas (= vocea bărbătească cea mai gravă), bariton (între tenor şi bas), soprană (= cea mai înaltă voce de femeie sau de copil), tenor (= cea mai înaltă voce bărbătească).

Caracteristicile sunetului articulat

Sunetul articulat beneficiază de caracteristici fiziologice şi caracteristici acustice (vezi producerea).

Frecvenţa reprezintă numărul de vibraţii pe secundă. Un număr mare de vibraţii indică o frecvenţă înaltă, iar un număr redus o frecvenţă joasă.

Vibraţia corpului (sursă), în ansamblul lui, indică aşa-numita frecvenţă fundamentală, ca cea mai de jos frecvenţă în actul de articulare. Simultan, prin vibraţia părţilor corpului apar aşa-numitele armonice, ca frecvenţe mai înalte. În distingerea sunetelor vorbirii are importanţă tocmai deosebirea dintre frecvenţa fundamentală (numită şi ton fundamental, supraton) şi armonice.

Timbrul (vocalic) depinde simultan de felul sursei, de cavitatea rezonatoare şi de numărul şi intensitatea armonicelor (altfel spus, depinde de forma vibraţiei, de forma rezonatorului).

Frecvenţa unei vibraţii cu perioada de o secundă se numeşte ciclu de vibraţie (hertz). Urechea umană percepe vibraţii între 16 şi 20000 de hertzi.

Frecvenţa este mai mare (tonul mai înalt, sunetul mai acut) cu cât contracţiile coardelor vocale sunt mai intense.

Amplitudinea vibraţiei depinde de cantitatea de energie consumată la producerea sunetului la nivelul laringelui.

Page 41: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Intensitatea sunetului este mai mare cu cât energia articulatorie este mai mare. Rezonanţa defineşte capacitatea unui obstacol de a reacţiona la vibraţiile unei surse,

altfel spus, de a intra în vibraţii din cauza undei propagate de o sursă. Un obstacol poate diminua intensitatea vibraţiilor, dar poate să le şi amplifice, preluând unda la care se adaugă vibraţia proprie. În situaţia actului de vorbire (a sunetelor articulate), sursa o reprezintă coardele vocale, iar efectul de rezonanţă se produce pe traiect.

Vibraţia de la nivelul laringelui este preluată de faringe ca prim rezonator după laringe, apoi este preluată de cavitatea bucală. Alături de aceasta din urmă este şi rezonatorul nazal, imobil, faţă de cavitatea bucală, care este mobilă.

În română, cavitatea nazală intervine doar printr-o trăsătură de articulare în cazul a două sonante, [m, n], şi nu aduce valori fonematice propriu-zise. În consecinţă, timbrul (culoarea sunetului) care permite diferenţierea sunetelor în funcţie de rezonatorul bucal este aşa-numitul timbru oral.

Timbrul care permite diferenţierea în funcţie de rezonatorul nazal este timbrul nazal. Timbrul se referă cu deosebire la vocale, fiind marcat de locul acestora de articulare.

De aici şi tipologia timbrului. De pildă, se distinge un timbru palatal, velar etc.

Durata sunetului este o caracteristică dependentă direct de timpul de vibraţie a sursei; în cazul sunetelor articulate, sursa o reprezintă coardele vocale. Cu cât vibraţia este mai lungă, cu atât durata sunetului emis este mai mare. Durata sunetului este indicată şi în ceea ce se numeşte ritm = periodicitate de producere a sunetului şi care este specific fiecărei limbi.

Sub aspect funcţional, adică fonologic, durata nu reprezintă o caracteristică pentru limba română, comparativ cu alte limbi (cf. latina, engleza), unde vocala scurtă şi vocala lungă sunt foneme diferite.

Aşadar, principalele caracteristici ale sunetelor, cu implicaţii în actul de vorbire sunt: înălţimea, intensitatea, timbrul şi durata. Acestea se raportează la frecvenţa sunetului, la periodicitate, la amplitudine şi rezonanţă.

Page 42: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

16

Page 43: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Astfel, în funcţie de înălţime, sunetele pot urma gradual o scară de la acut la grav (înalt-jos).

În funcţie de intensitate, sunetele sunt intense (puternice), cu amplitudine mare şi nonintense (slabe), cu amplitudine mică.

Intensitatea depinde de amplitudinea vibraţiilor, care la rândul ei este influenţată de cantitatea de energie folosită la producerea sunetului şi de spaţiul de rezonanţă.

Valorile de intensitate apar evidente în cazul vocalelor accentuate.

Emiterea sunetelor articulate

Vorbirea constituie un proces complex, un rezultat al activităţii de corelare a unor zone senzoriale şi zone motorii cerebrale corticale, aparţinând sistemului nervos central.

Articularea se produce pe traiectul respiraţiei (ca expiraţie) de la plămâni până la ieşire (pe nas, în mod obişnuit, ca respiraţie) pe gură (şi, uneori, parţial şi pe nas). Mecanismul propriu-zis al fonaţiei se produce doar în porţiunea cuprinsă între laringe şi cavitatea bucală, primul ca sursă şi ultima parte ca loc esenţial de articulare, prin dirijarea cafului în anumite puncte (şi zone), ceea ce le conferă anumite trăsături fiziologice care le individualizează.

Presiunea realizată de muşchii respiratori determină trecerea aerului expirat din plămâni prin bronhii şi apoi prin trahee, ajungând în partea ei superioară, laringele.

*Dimensiunile laringelui suferă modificări în funcţie de vârstă. Există şi diferenţe legate de sex.

Faringele este un organ tubular, cu o formă de piramidă triunghiulară trunchiată şi cu baza mare în partea superioară, fiind o componentă principală a fonaţiei.

*Omul nu dispune de un organ unic şi specializat în producerea sunetelor articulate (precum ochiul pentru văz, nasul pentru miros ş.a.m.d.).

Page 44: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Cavitatea laringelui este alcătuită din trei zone principale: vestibulul laringelui, glota şi cavitatea infraglotică (porţiunea inferioară dintre glotă şi trahee).

Glota, prin formaţie anatomică, are rol şi în respiraţie şi în fonaţie.

Componentele importante sunt plicele vocale sau coardele vocale (două) şi alte două plice vestibulare, situate deasupra coardelor vocale.

Coardele vocale au marginile mediale orientate unele spre celelalte, spaţiul cuprins între cele două coarde vocale fiind aşa-numita fantă glotică.

*Coardele sunt mai lungi la bărbat; fanta glotică diferă şi ea în funcţie de vârstă şi sex. În timpul respiraţiei coardele vocale se depărtează, iar în fonaţie se apropie.

Baza mare a laringelui are un orificiu mai mare prin care acesta comunică cu faringele. Închiderea acestui orificiu în timpul deglutiţiei se realizează cu epiglota, care în mod obişnuit, fiind inertă, coboară sub greutatea bolului alimentar.

Laringele reprezintă nu numai prima sursă în producerea sunetelor articulate, ci şi primul rezonator.

Vibraţiile coardelor sunt produse de trecerea aerului şi de stimuli nervoşi care comandă modificarea frecvenţei vibraţiilor. Coardele pot fi întinse sau relaxate, apropiate sau îndepărtate.

Vibraţiile sunt mai ample în plan orizontal decât în plan vertical, iar aerul este expulzat prin lărgirea orificiului dintre ele, în fluxuri succesive. Trecerea curentului de aer prin acest pasaj produce o condensare a aerului care se transmite ascendent. Astfel, în spate se creează un vid care apropie coardele vocale. Un nou flux de aer produce o nouă îndepărtare a coardelor şi procesul se repetă.

*La nivelul laringelui nu există încă sunete articulate. Acestea se disting:

- printr-o anumită intensitate, dependentă de presiunea aerului expirat, adică de forţa acestuia;

Page 45: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

17

Page 46: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

prin înălţime, dependentă de gradul de contracţie a coardelor;

prin timbru, dependent de rezonatorii laringelui (ceea ce presupune structura acestuia);

prin durată, care depinde de timpul de vibraţie a coardelor vocale.

De la nivelul laringelui, caful ajunge în cavitatea faringiană. Faringele are forma unei pâlnii fără perete anterior şi cu baza în partea superioară. În acest punct se întâlneşte calea respiratorie cu cea alimentară.

*În timpul alimentaţiei, trecerea spre fosele nazale şi spre laringe se închide.

Faringele are rol de rezonator în articulaţie şi este legat de cavitatea bucală prin aşa-numitul vestibul faringian (= un coridor musculo-membranos delimitat de baza limbii), partea liberă a palatului moale şi arcurile palatine de la baza uvulei (= luetă, omuşor).

Uvula este o prelungire de formă conică (10-20 mm lungime), având baza în continuarea vălului palatin şi vârful îndreptat spre limbă. În stare de repaus, omuşorul stă culcat pe muşchiul lingual. Vălul palatin (= palatul moale) formează partea superioară a cavităţii bucale.

Curentul de aer ajuns în acest punct poate fi dirijat spre cavitatea nazală prin coborârea vălului pe rădăcina limbii sau, dimpotrivă, poate fi dirijat spre cavitatea bucală, prin ridicare.

Poziţia intermediară a vălului imprimă sunetului articulat în cavitatea bucală un timbru nazal. De asemenea, vălul poate vibra în cazul articulării unor sunete în zona posterioară a cavităţii bucale, imprimând sunetului anumite vibraţii (de pildă, consoana [r], o apico-dentală vibrantă poate fi articulată şi ca o uvulară vibrantă).

Cavitatea bucală este locul în care se produce articularea propriu-zisă a sunetelor. În acest act, participă, în proporţii diferite:

cele două buze (labiile)

maxilarele (un maxilar superior, fix şi un maxilar inferior, mobil)

dinţii

Page 47: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

muşchiul lingual (= limba), mobil doar parţial, în partea din faţă, vârful (= apexul) acestuia având un rol important în determinarea locului de articulare

bolta palatului (în partea superioară a maxilarului fix); în articulare sunt definitorii:

regiunea anterioară (dentală şi alveolară)

regiunea mediană (palatul propriu-zis)

regiunea posterioară (= velară)

Cavitatea bucală, în ansamblul ei, reprezintă un important rezonator, mărimea (şi inclusiv constituţia ei anatomică) fiind determinantă sub aspect acustic.

Articularea sunetului constă dintr-o modelare a curentului de aer, dirijat din faringe, în cavitatea bucală.

Fiecare sunet articulat reprezintă o consecinţă a unor mişcări efectuate de organe mobile, numite şi active (labiile, maxilarul inferior, muşchiul lingual şi uvula) spre anumite puncte din zona cavităţii bucale, numite loc de articulare (= punct de articulaţie).

*În limbă nu sunt epuizate toate posibilităţile de realizare a locurilor de articulare.

Vibraţiile sonore emise prin articulare se propagă în aer ca mediu elastic, ajungând în ureche. Fenomenul audiţiei presupune receptarea undei sonore sub forma mesajului. În urechea interioară, aceste unde trec în codul sistemului nervos urmând momentul identificării. Aşadar audiţia presupune: receptarea undelor sonore, transformarea lor în impulsuri nervoase, identificarea şi recunoaşterea lor în virtutea sistemului care decodează (ceea ce a fost codat de către emiţător), sunetele prezentându-se ca unităţi numite vocale, consoane, semivocale.

Cu cât energia de emisie a sunetului este mai mare, cu atât audiţia este mai intensă. Termenii de „vocală“ şi „consoană“ apar uneori cu accepţii diferite, când sunt folosiţi

şi în fonetică şi în fonologie. Dacă sub aspect fonetic, accentul se pune pe tipul de ton, sub

Page 48: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

18

Page 49: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

aspect fonologic, accentul se pune pe funcţia lor. Astfel, vocala reprezintă centrul silabic în timp ce consoana nu poate avea această funcţie, fiind un satelit. Funcţia vocalică este realizată în anumite limbi şi de sonante.

De asemenea, valoarea unor elemente vocalice şi consonantice diferă şi la nivelul diftongilor (vezi, de pildă, interpretarea semivocalelor ca semiconsoane sau chiar consoane). În general, în fonetică se utilizează şi termenii vocoid / contoid, iar în fonologie, vocală / consoană.

Ţinând seama de caracteristicile acustice şi fiziologice ale sunetelor articulate (= sunetele vorbirii), în limba română distingem: vocale, consoane şi semivocale (numite de unii lingvişti semiconsoane).

Vocale şi consoane (caracteristici articulatorii). Vocale şi consoane (caracteristici acustice)

Vocalele:

sunt sunete (= segmente acustice) cu structură regulată, având vibraţii periodice (adică sunt tonuri); în emiterea lor nu apare în cale nici un obstacol; fiecare vocală este o stare;

sunt sunete orale, curentul de aer fonator fiind dirijat spre cavitatea bucală; dirijarea aerului şi spre fosele nazale le imprimă o nazalitate care în limba română nu are valoare distinctivă;

*Toate vocalele limbii române pot fi articulate şi nazal fără modificări distinctive (= cu valoare fonematică).

au rol de centru silabic şi pot primi accent; sunt mai audibile decât consoanele;

varietatea vocalelor se motivează prin modificările rezonatorului bucal ca spaţiu de rezonanţă final (şi inclusiv ca mărime).

Page 50: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Vocalele limbii române cu valori distinctive sunt caracterizate prin grad de apertură, loc de articulare şi participare sau nu a labiilor.

Criteriul aperturii distinge trei serii de vocale:

deschise : [a] – singura vocală şi, ca urmare, cea mai deschisă

medii (semideschise sau semiînchise): [e, ă, o]

închise: [i, î, u]; vocala [i] este cea mai închisă, articulându-se cu cel mai mic

spaţiu de eliminare a cafului.

În funcţie de locul de articulare se disting, de asemenea, trei serii:

anterioare: [e, i]

centrale: [a, ă, î]

posterioare: [o, u]

Participarea sau nu a labiilor distinge două categorii de vocale:

fără participarea labiilor (acestea fiind majoritare): [e, i, a, ă, î]

cu participarea labiilor: [o, u]

*Termenul labial, folosit în caracterizarea vocalelor, indică f o r m a rotunjită pe care o iau cele două buze, în timp ce în caracterizarea consoanelor, termenul indică f o l o s i r e a buzelor în realizarea obstacolului.

Consoanele:

sunt sunete (= segmente acustice) în producerea cărora curentul de aer întâmpină obstacole (diferite), ceea ce produce anumite z g o m o t e ; fiecare consoană, din cauza obstacolului, reprezintă o schimbare, ceea ce presupune o realizare în timp;

nu pot primi accent şi, în consecinţă, nu pot constitui silabe decât alături de vocale.

O categorie puţin distinctă o reprezintă cea a sonantelor [l, m, n, r], consoane care, pe lângă caracteristicile specifice de zgomot au şi tonuri întâlnite în producerea vocalelor.

Page 51: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

19

Page 52: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

În articularea consoanelor se disting trei faze: (a) punerea în poziţie, ca implozie, (b) ţinuta şi (c) eliberarea cafului ca explozie.

Particularităţile fiziologice şi acustice individualizează consoanele şi ca realizări cu valori fonematice, definitorii pentru consoanele sistemului fonematic românesc fiind:

modul de articulare;

locul de articulare;

gradul de sonoritate.

Modul de articulare indică tipul de obstacol întâmpinat în cale de curentul de aer fonator:

cu oclusiune (= închidere completă)

cu fricţiune (ca trecere printr-un canal îngustat)

cu ocluzie şi explozie incomplete

Locul de articulare indică punctul de articulaţie în care se plasează obstacolul (la buze, la dinţi, la palat). În funcţie de felul (şi locul) în care se produce acest obstacol, pentru consoanele româneşti sunt distinctive anumite combinaţii dintre componentele active şi pasive ale articulării, care dau şi caracteristicile consoanelor din sistemul fonematic:

bilabiale (cu participarea celor două labii)

labio-dentale (cu participarea labiilor şi a dinţilor)

apico-alveolare (cu participarea vârfului limbii (= apexul) şi a zonei alveolare)

prepalatale (cu ajutorul muşchiului lingual şi zona anterioară a palatului)

palatale (propriu-zise)

velare (cu obstacol în zona vălului palatin)

uvulare (cu obstacol în zona uvulei)

Gradul de sonoritate

În timp ce vocalele sunt sonore prin excelenţă, ca urmare a vibraţiilor regulate produse de coardele vocale, iar sonantele au aceeaşi caracteristică prin asemănarea cu vocalele, consoanele prezintă o situaţie aparte. Astfel, consoane identice ca mod şi loc de articulare

Page 53: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

pot să difere numai prin grad de sonoritate (surd/sonor). Distincţia se datorează prezenţei, peste sursa de zgomot, a unei surse suplimentare de formanţi, ca o concentrare de energie acustică, în cazul consoanelor sonore.

Nu toate consoanele realizează perechi din acest punct de vedere (vezi sistemul consonantic fonematic).

În funcţie de modul de articulare, consoanele limbii române se pot clasifica în:

A. consoane propriu-zise:

O oclusive [b/p, t/d, k'/g', g/k]

O fricative (= spirante, constrictive) [v/f, z/s, / , h]

O semioclusive (= africate) [ţ (ts), g (d ), c (t )]

B. sonante:

O nazale [m, n]

O lichide

laterale [l]

vibrante [r]

*În unele interpretări fonematice există şi o altă categorie:

C. semiconsoane [w] şi [j]

În funcţie de locul de articulare, consoanele limbii române se clasifică astfel:

20

Page 54: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

bilabiale: [p/b, m] şi [w]

labio-dentale: [v/f]

apico-dentale: [d/t, z/s, ţ (ts), n, r]

apico-alveolare: [l]

prepalatale: [ / , g/c]

palatale: [k', g'] şi [j]

velare: [k, g]

uvulare: [h]

În funcţie de gradul de sonoritate, consoanele limbii române, cu excepţia sonantelor şi a consoanelor [ţ] şi [h], alcătuiesc perechi omorganice de tip surd/sonor: [p/b, f/v, t/d, s/z, / ,

c/g, k'/g', k/g].

Acustic, sunetul articulat este determinat direct de volumul, mărimea spaţiului de rezonanţă, de felul în care este articulat şi, nu în ultimă instanţă, de felul în care este perceput auditiv. Trăsăturile acustice nu pot fi izolate de trăsăturile articulatorii (dat fiind faptul că articularea se produce chiar în cavitatea bucală ca spaţiu de rezonanţă şi înălţimea, de pildă, care este dată de frecvenţa oscilaţiilor în timp de o secundă, este dependentă şi de mărimea rezonatorului; amplificarea sunetului este direct proporţională cu volumul rezonatorului).

Un rezonator cu volum mic produce sunete acute, iar un rezonator cu volum mare produce sunete grave.

Pe de altă parte, în funcţie de gradul de concentrare şi de gradul de difuziune a formanţilor sunetului, se distinge caracterul compact şi cel difuz. Sunt calităţi acustice determinate de mărimea rezonatorului şi care diferă în articularea diferitelor consoane şi

Page 55: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

vocale (în funcţie de specificul aperturii şi al locului de articulare la vocale şi de modul şi locul de articulare la consoane).

Pe coordonata acut – grav se orientează vocalele de la anterioare (e, i) spre posterioare (o, u) şi consoanele articulate în zona propriu-zisă a cavităţii bucale (s, z, d, t, , ,

n, c, g, k', g'), iar consoanele articulate în cele două zone extreme ale cavităţii bucale (adică labialele şi velarele) au o notă gravă (p, b, v, f, m, k, g, h).

Pe coordonata compact – difuz se orientează vocalele de la deschise (a) la închise (i, î, u) şi consoanele care au distincţia întrerupt / continuu, adică oclusivele (p, b, m, t, d, k', g', k, g)

care au blocaj în calea cafului şi consoanele fricative (f, v, s, z, , , h) care se pronunţă prin curgerea continuă a cafului, adică prin fricţiune.

*Datorită acestui fapt, o consoană fricativă poate fi prelungită (asemenea vocalelor) până la eliminarea totală a aerului expirat.

Consoanele, în articularea cărora apare zgomotul produs de închiderea obstacolului, dar şi fricţiune, sunt stridente (ţ, c, g).

Fonologia. Fonem şi trăsături distinctive. Alofone vocalice şi consonantice. Neutralizare şi arhifonem

În timp ce fonetica urmăreşte descrierea sunetelor articulate ţinând seama de caracteristicile lor fiziologice şi acustice dobândite prin articulare (ca asemănări şi deosebiri plecând de la sunetul izolat), fonologia, preluând aceste caracteristici, studiază comportamentul sunetelor din perspectiva rolului lor în comunicare. Aceasta presupune o

21

Page 56: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

reconsiderare a sunetelor, în calitatea lor de componente ale cuvintelor şi ale enunţului întâlnit în mesaj.

Criteriul nou înseamnă o raportare a sunetului articulat la funcţia lingvistică, ceea ce implică o evaluare a lui ca unitate funcţională.

Astfel, unitatea sonoră, ca unitate de expresie se judecă faţă de planul conţinutului (ca relevanţă distinctivă şi distribuţie contrastivă).

Spus altfel, prin distribuţie şi comutare se urmăresc sunetele cu valori funcţionale, adică situaţia în care o modificare în planul expresiei (la nivelul segmentului fonic al cuvântului) duce sau nu la o schimbare în planul conţinutului, diferenţiindu-se cuvintele între ele şi/sau forme gramaticale ale aceluiaşi cuvânt.

Cu acest obiectiv al fonologiei, determinarea structurii fonologice specifice limbii române înseamnă inventarierea tipurilor de combinaţii posibile, iar definirea sistemului fonologic reprezintă un rezultat al unei r e d u c ţ i i a variantelor sub care se prezintă sunetele în vorbire, delimitându-se ansamblul de unităţi ca invariante.

Aşadar, până la obţinerea acestora se înregistrează unităţile comutabile, ţinându-se seama de trăsăturile lor fonetice, se determină poziţiile lor de ocurenţă, influenţele reciproce din fluxul sonor al enunţului ş.a.m.d.

În fonologie se distinge: fonematica (= studiul elementelor funcţionale segmentale) şi prosodia (= studiul unităţilor funcţionale suprasegmentale).

Asemenea foneticii, fonologia poate avea un aspect sincronic, altul diacronic, unul contrastiv, altul general etc.

Fonemul reprezintă unitatea specifică fonologiei, în timp ce sunetul este unitatea de referinţă a foneticii.

Fonemul (vocalic sau consonantic) nu reprezintă un sunet, ci o clasă de sunete, realizându-se concret prin două sau mai multe varietăţi în vorbire, respectiv variante, în funcţie de

Page 57: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

contextul fonic în care se situează. Fonemul este astfel invariantul în variaţii. Există, pe de o parte, variaţii de rostire în graiul (= idiolectul) aceluiaşi vorbitor în momente diferite ale actelor de comunicare şi realizări cu anumite modificări (mai evidente sau nu) raportate la poziţia lui în segmentul fonic (marcată de tipologia vecinătăţilor); acestea reprezintă variantele combinatorii (= contextuale) aflate în distribuţie complementară.

*În timp varietăţile de pronunţare pot fi nenumărate, variantele sunt limitate, în funcţie de numărul posibilelor combinaţii segmentale identificabile în cuvintele româneşti.

Totalitatea variantelor şi varietăţilor unui fonem alcătuiesc alofonele acestuia. *Luându-se în considerare doar variantele poziţionale (= condiţionate contextual),

acestea putând fi inventariate pe un corpus de cuvinte, în mod obişnuit, alofonele se identifică numai cu acestea; alofon şi variantă sunt sinonime.

Varietatea contextelor fonice din cuvintele româneşti şi pronunţia legată a sunetelor (prin coarticulare) motivează, în bună măsură, interpretări diferite, din unele puncte de vedere, ale inventarului de foneme vocalice şi consonantice.

Coarticularea defineşte o realitate a pronunţării sunetelor, din cuvinte şi adesea, în enunţ, a unui sunet final cu cel iniţial al cuvântului următor (= fonetică sintactică). Este vorba de faptul că un sunet începe să fie articulat înainte ca pronunţia celui dinainte să se încheie (vezi şi modificări fonetice).

Inventarul alofonelor vocalice include mai multe serii, din care, sunt, în general, acceptate realizări ca:

- alofone primare: reprezentate de variantele vocalice în poziţie iniţială de cuvânt, după pauză (#), ceea ce indică lipsa unor sunete anterioare care să le marcheze prin articulaţii nespecifice #[a, ă, î, e, i, o u]#.

22

Page 58: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

- alofone devocalizate: realizate evident în poziţie finală, cauzele putând fi multiple (sunetul precedent este surd, lipsa accentului, tempoul rapid al vorbirii, lipsa unor valori fono-

morfologice etc.) [a, ă, î, e, i, o, u]

- alofone palatalizate: motivate de prezenţa unor sunete palatale în poziţie

ă . . .

anterioar [a, o, u]

alofone labializate: apar după (semi)vocale labiale [a, ă, î].

Cea mai frecventă realizare este a lui [a] care se întâlneşte frecvent în diftongul [oa], în timp ce [ă şi î] apar, prin pronunţie cu un suport semivocalic, în paradigme (de exemplu, [luwa].

alofone palatalo-labiale: reprezentate de vocala [a] în situaţia în care vocala este

precedată de un sunet palatal şi unul labial [leoarkă].

*Interpretări fonematice distincte şi cu consecinţe în configuraţia sistemului fonematic vocalic al limbii române actuale vizează pe [i] devocalizat (numit şi final, scurtat sau şoptit) şi statutul semivocalelor.

1) Sunetul [i] final este considerat:

variantă devocalizată a vocalei corespunzătoare [i];

[i] aparţine altui fonem decât [i], asemenea lui [e], teorie susţinută de A. Avram;

ceea ce este numit [i] final este doar o articulaţie palatală din structura consoanei precedente (şi astfel, spune Emil Petrovici, în cuvântul ortografiat lupi, există de fapt doar trei sunete [lup'], corespunzătoare la tot atâtea foneme;

Page 59: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

2) Semivocalale, prin anumite interpretări, modifică sistemul fonematic al românei actuale:

considerarea semivocalelor ca variante asilabice ale vocalelor corespunzătoare

(neputând primi accent) [e, i, o, u], menţine sistemul fonematic alcătuit din sistemul vocalic

şi cel consonantic;

- socotite o clasă distinctă de vocale şi consoane, semivocalele primesc statut fonematic /e, o, j, w/, ceea ce afectează fundamental sistemul fonematic, de la două categorii

de foneme (vocalice şi consonantice), ajungându-se la trei categorii de sunete fonematice: vocale, consoane şi semivocale;

- interpretări fonematice distincte ale unor semivocale indică şi posibilitatea acceptării unor noi foneme consonantice /j, w/ şi existenţa unor alte tipuri de sunete, independente de vocale şi consoane, dar având caracteristici specifice acestora, în cazul lui [e,

o]; în concepţia lui E. Petrovici, acestea din urmă nu reprezintă de fapt sunete distincte, ci articulaţii suplimentare ale consoanelor precedente, alcătuind cu acestea segmente fonematice diferite de consoanele care nu conţin astfel de articulaţii; astfel, există, de pildă, fonemul /t/, dar şi fonemul /t'/ şi fonemul /t°/.

Inventarul alofonelor consonantice

se recunosc serii corelative celor vocalice (de ex. alofone labializate, alofone palatalizate, alofone desonantizate), dar şi realizări alofonice marcate de particularităţile pe care le au consoanele ca structură şi articulaţie;

în funcţie de poziţia în segmentul cuvânt (ca iniţială, finală sau în interior), dar şi în funcţie de trăsăturile specifice consoanei, există situaţii în care unele apar cu mai multă evidenţă (de ex., în poziţie iniţială de cuvânt după pauză, oclusivele se realizează ca alofone primare cu

Page 60: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

explozie #[p<, b<, d< etc.], în timp ce în poziţie finală înainte de pauză, acestea sunt însoţite

de o mică aspirare [dh, th, ph etc.].

urmate de vocale sau semivocale palatale [e, i, e, i], consoanele, cu excepţia celor palatale, se realizează ca alofone palatalizate, de ex. [p', t', d' etc.];

23

Page 61: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

urmate de vocale sau semivocale labiale, consoanele primesc o articulaţie de acest tip, realizându-se ca variante labializate, de ex. [t°, d°, k° etc.];

mai ales în poziţie finală, înainte de pauză şi precedate de alte consoane, sonantele se

realizează ca alofone desonantizate [l, r, m, n], de ex.: [astm, azvîrl]#;

- înaintea consoanelor velare, sonanta [n] îşi marchează velar ocluziunea, de ex.: [ba kă], iar înaintea consoanelor fricative [s, z, , ] se reduce ocluziunea, de ex. [învăţ] şi în

varianta de pronunţie [îmvăţ];

- consoanele palatale [k', g'] au o dublă interpretare fonematică: una monofonematică, acceptată astăzi prin normă literară şi una bifonematică, susţinută în timp de o parte din lingvişti; în esenţă, deosebirea constă în regimul acordat elementului palatal, considerat

O ca o trăsătură propriu-zisă din fasciculul fonematic /K', G'/;

O ca sunet independent, situat imediat după consoană în segmentul cuvânt, ceea ce înseamnă că această consoană velară [K, G] urmată de o vocală sau de o semivocală

palatală [e, i, i, e], se realizează ca variantă palatalizată [K', G'];

O când după astfel de consoane urmează vocala [a], conform interpretării monofonematice, există variante primare ale fonemelor [K', G'], în timp ce, conform interpretă rii bifonematice, avem de-a face cu fonemele velare [K, G] ca variante palatalizate;

O când după consoanele discutate mai sus apare o vocală labială (sau semivocală labială), în interpretarea monofonematică, fonemele palatale [K', G'] se realizează ca variante labializate [K’°, G’°], iar în interpretarea bifonematică, în aceeaşi poziţie, se realizează variantele labializate ale consoanelor velare [K°, G°].

Page 62: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Sunt contexte fonice în structura segmentelor complexe (= ale cuvintelor) când o anume opoziţie, cea de tip surd / sonor nu funcţionează ca atare, fiind suprimată, neutralizată. Un exemplu foarte cunoscut (şi prin implicaţiile ca normă grafică) îl constituie prefixul des-cu varianta dez- (ex. desmembra / dezmembra). În rostire opoziţia surd / sonor a fonemelor /s/z/ se află în variaţie liberă, deoarece vorbitorul, indiferent, în acest caz, de pronunţia cu [s] sau cu [z], înţelege acelaşi cuvânt. Sub aspect fonic se recunoaşte o singură unitate fonică care reuneşte trăsăturile pertinente comune celor două foneme, unitate care poartă numele de arhifonem.

Rezumat

Fonemul (vocalic sau consonantic) nu reprezintă un sunet, ci o clasă de sunete, realizându-se concret prin două sau mai multe varietăţi în vorbire, respectiv variante, în funcţie de contextul fonic în care se situează. Fonemul este astfel invariantul în variaţii. Există, pe de o parte, variaţii de rostire în graiul (= idiolectul) aceluiaşi vorbitor în momente diferite ale actelor de comunicare şi realizări cu anumite modificări (mai evidente sau nu) raportate la poziţia lui în segmentul fonic (marcată de tipologia vecinătăţilor); acestea reprezintă variantele combinatorii (= contextuale) aflate în distribuţie complementară.

24

Page 63: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Set de întrebări, teme de reflecţie, exerciţii pentru învăţare independentă şi completarea critică şi activă a cunoştinţelor din suportul de curs

Încearcă să separi la nivelul terminologiei realitatea studiată de teoria ei. De pildă, fonetică – fonologie, morfologie, gramatica limbii române, limba română contemporană.

Pune în corespondenţă termenii următori pe baza opoziţiei limbă − vorbire: variantă, invariantă, fonem, sunet, fonologie, fonetică, unităţi echivalente, unităţi nonechivalente.

Grupează în două clase, stabileşte raporturile corespunzătoare şi aşază în perechi

termenii:

relaţie, paradigmă, sistem, combinare, structură, corelaţie, contrast, sintagmă, selecţie, opoziţie.

Pe această bază fixează o definiţie.

Precizează termenii structură fonologică, structură fonemică, structură silabică, structură prozodică.

Ce înseamnă că semnul lingvistic este biplan, bilinear şi dublu articulat?

Cum comentezi afirmaţia „în limbă totul este relativ, opozitiv şi negativ”?

Explică afirmaţia: „realitatea fonetică este un continuum”.

Page 64: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Care sunt deosebirile între alfabetul IPA şi cel tradiţional românesc în reprezentarea fonemelor LRC? Argumente pro şi contra utilizării exclusive / preponderente a unuia sau a celuilalt.

Ce poţi deduce din analiza seriei far, sar, şar, har?

Realizează un sunet grav şi unul acut.

Realizează un sunet intens şi unul nonintens („mai puţin intens”).

Demonstrează că sonoritatea este trăsătură pertinentă în sistemul fonologic al limbii române.

Ce funcţie are durata sunetului vocalic în limba română? Este o funcţie centrală sau periferică? Argumentează. Exemplifică.

25

Page 65: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Ce poţi să spui despre nazalitate în limba română?

Varianta A

Şirurile de elemente de mai jos cuprind, fiecare, două serii diferite de unităţi, potrivit cu un anumit criteriu. Sesizează şi menţionează criteriul respectiv; segmentează, rescrie şi numeşte fiecare serie:

/t, d, k, f, h, s, z, v/

/p, b, m, f, v, s, z, t, d, ţ, n, r, l/

/c, g, ş, j, k', g'/

/a, e, i, o, u/

/e, ă, o, i, u/

/a, ă, î, u, i/

/a, e, i, o, u, ă, î/

/h, ş, v, ţ, c/

/ r, l, b, d, m, n/

/t, d, k, g, g/

Page 66: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

/p, f, t, s, ş, c, k', h, g, g', g, j, z, d, v, b/

/p, c, g, ţ, z, g, k/.

Varianta B

Fiecare şir de mai jos cuprinde două serii diferite de elemente, potrivit unui singur criteriu. Menţionează criteriul respectiv (în spaţiul punctat), separă (cu o bară verticală) şi numeşte fiecare serie (notând deasupra):

1) .....................................

[t]

[d]

[k]

[f]

[h]

[s]

[z]

[v]

2) .......................................

[î]

Page 67: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

[ă] [o] [u]

3) ...............................

[p]

[b]

[m]

[s]

[z]

[t]

[d] [ţ] [n] [r]

4. ....................................

[ş] [c] [j]

[g]

[g']

[k']

5) .......................................

[g]

Page 68: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

[g']

[g]

[ţ]

[t] [s]

[p]

[f]

6) .......................................

[a]

[e]

[i]

[o]

[u]

7) .......................................

[j]

[h]

[v]

[ş] [ţ] [c]

Page 69: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

8) .......................................

[e]

[ă]

[o]

[i]

[u]

9) .......................................

[ă]

[a]

[î]

[i]

[e]

10) .......................................

Page 70: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

[î]

[ă]

[e]

[o]

[u]

11) .............................

[h]

[p]

[f]

[t]

[s]

[k']

[ş] [c]

[g']

[g]

12) .......................................

[î] [u] [ă] [o]

Page 71: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

13) .......................................

[t]

[g]

[k]

[k']

[g'] [g] [ţ]

26

Page 72: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Model:

188) Identifică elementul

care nu prezintă trăsătura definitorie pentru fiecare din şirurile următoare. Explică:

[a, e, i, o, u, ă, î]

[b, r, ă, d, e, t]

[p, l, a, n, e, t, a, r]

[e, i, ă, o, î]

[e, i, o, ă]

[b, k, d, f, g]

[k, p, k', t, ţ, b]

[k, l, m, n]

[b, d, f, g, h, j, k, l, s, ş, t, ţ, v, z]

[p, b, m, t, f, v]

Page 73: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

[l, m, n]

[ş, c, g, k', g, g', j]

[t, f, h, ş, s, c]

[e, o, î, u, i]

[o, i, ă, ö]

16. [n, g, k, , v]

[a, ă, r, ţ, p, t, k, dz, n]

[p, t, c, r, l, n s]

[ts, t , ps, d ]

[p, r, k, g, x, t, f]

[w, j, y, , , ]

189) Pornind de la explicaţia de mai jos, completează, verifică, analizează şi comentează.

Page 74: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

„În matricele pe care le prezentăm mai jos, fiecare coloană verticală reprezintă ansamblul de t. d. ale unui fonem, iar rândurile orizontale indică participarea pozitivă („+”), negativă („-”) sau redundantă („0”) a fonemelor la o anumită opoziţie” [Vasiliu:120].

A.

consonantic – nonconsonantic

vocalic – nonvocalic

nazal – nonnazal

compact – noncompact

difuz – nondifuz

27

Page 75: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

continuu – noncontinuu

grav – nongrav

bemolat – nonbemolat

strident – nonstrident

sonor – nonsonor

B.

a e i ă î o u l r m n p b f v t d s z ţ č ğ ş j k g h

1.

consonantic

1

– 2 3 4 5 6 7 8 9 1 0

Page 76: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

nonconsonantic

compact – noncompact

difuz – nondifuz

grav – nongrav

bemolat – nonbemolat

intens – nonintens

a e e i i ă î o o u u

1.

2.

3.

4.

5.

6.

Page 77: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

C.

deschis – nondeschis

închis – nonînchis

central – noncentral

anterior – nonanterior

a e i ă î o u

1.

28

Page 78: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

2.

3.

4.

D.

întrerupt – nonîntrerupt

continuu – noncontinuu

anterior – nonanterior

posterior – nonposterior

palatal – nonpalatal

oral – nonoral

sonor – nonsonor

p b f v t d s z ţ

č ğ k g h l m n r

1.

Page 79: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

2.

3.

4.

5.

6.

7.

Realizează o corespondenţă între trăsăturile acustice şi cele articulatorii. Explică.

Completează cu fonemele corespunzătoare

[+ consonantic]: /.............................................................../

[– consonantic]: /.............................................................../

[+ vocalic]: /......................................................................./

[– vocalic] /........................................................................./

Page 80: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

[+ nazal]: /.........................................................................../

[– nazal]: /............................................................................/

[+ compact]: /......................................................................./

[– compact]: /......................................................................./

[+ continuu]: /......................................................................./

[– continuu]: /......................................................................./

29

Page 81: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

[+ grav]: /..............................................................................

/

[– grav]: /..............................................................................

/

Demonstrează că [o] şi [u] sunt realizări ale unor foneme diferite.

Explică diferenţa între reprezentarea de tip „casă” şi reprezentarea triunghiulară a vocalelor limbii române.

„Aşază” vocalele în cavitatea bucală.

Page 82: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Există vreo dificultate în privinţa reprezentării opoziţiei de apertură în această imagine

unei stări „de repaus”? Explică. Unde apare vocala deschisă, „jos” sau „sus”? De ce?

Completează şi reţine:

l_ _ _ _ _ _ z _ _ e

Page 83: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

a _ _ _

c _ _ _

_ _ _ _

_ _ _

_ _ _ _

Page 84: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

_ _ _ e

_ _ e

_ _ e

Page 85: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

_ _ _

_ _ ____ă

/ /

_

e_

_ _ _

Page 86: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

_ _ _

c _ _

e

/ /

/ /

/ /

Page 87: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

30

_ _ ___

e

/ i /

/ /

/ /

Page 88: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

_ _ _ _ _ _ _ _

_ _ _ _

_ e

a _ _

_ _ _ _ _ _ _ _ t_

Rosteşte alternativ vocalele /e/ şi /i/ pe acelaşi suflu de aer. Ce mişcări ale organelor cavităţii bucale sesizezi?

Page 89: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Încearcă ca după ce rosteşti un /i/ să rosteşti pe acelaşi suflu de aer un /e/, fără să mişti mandibula. Se aude un /e/? Încearcă acelaşi lucru, încercând ca muşchiul lingual să rămână imobil.

Ce înseamnă apertură? Distanţa dintre maxilare sau poziţia limbii faţă de palat?

Ce poţi spune despre participarea buzelor în rostirea lui /o/ faţă de /u/?

„Aşază” consoanele în cavitatea bucală (în funcţie de organul pasiv).

Page 90: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

201) Rosteşte seria de cuvinte următoare par, tar, chiar, car. Transcrie-le. Ce

deduci?

Explică din punct de vedere articulatoriu care este diferenţa între [m] şi [n] şi demonstraţi că sunt realizări a două foneme diferite.

Descrie articularea lui [d].

31

Page 91: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

La ce se referă termenii interpretare „monofonematică” şi „bifonematică”?

Motivează din punct de vedere articulatoriu trăsăturile pertinente ale fonemului

/l/.

Descrie articularea consoanei /z/.

Explică transcrierile /ts/ şi /t /. Există vreo „nepotrivire”?

Ce înseamnă „coloratură vocalică”? Rosteşte alternativ /k, g/ şi k', g'/. Ce se aude

„la sfârşit”?

Compară din punct de vedere articulatoriu pe /n/ şi /d/; /m/ şi /b/.

Sonantele sunt sonore? Sonoritatea este trăsătură distinctivă în clasa acestor consoane? Explică.

Care sunt cele trei faze în articularea izolată a unei consoane oclusive?

Explică şi motivează următorii termeni: şuierătoare, siflante, sibilante, stridente.

Ce înseamnă „consoane compuse”?

Page 92: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

„Repară” un tabel cu trăsăturile articulatorii ale consoanelor:

215) Rosteşte următoarele serii de cuvinte şi explică cum se motivează din punct de vedere articulator diferenţa dintre perechile minimale (A) sau perechile contrastive (B). Transcrie cuvintele.

A.

a) nou – noi

iarbă – oarbă

Page 93: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

32

Page 94: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

2. teacă – toacă

3. biată – beată / aceia – aceea 4. zbiară – zboară

B.

coardă – cuarţuri coase – quasar Coandă – cuantic scoate – scuaruri guano – goană guaşă – gogoaşă acuarelă – licoare

Rosteşte de mai multe ori cuvintele in, iar, rai; un, oază, nou. Încearcă să stabileşti un raport între termenii semivocală, semiconsoană, consoană cu referire la [j] şi [w].

Care e ultima silabă din cuvântul geamgiu? Care este semivocala în acea silabă? Compar-o cu prima silabă di giuvaer? Deduci un artificiu de identificare a vocalei, în cazul în care ezităm?

Prezintă interpretările fonologice ale semivocalelor. Care ţi se pare mai „adecvată”? De ce?

Ce raport ai putea stabili între semivocale şi vocala asilabică postconsonantică?

Consoanele palatale se pot realiza în variante palatale? Explică.

Explică de ce consoanele labiale (ca toate celelalte consoane) se pot realiza contextual ca variante labializate.

Demonstrează că fonemul /d/ se realizează ca variantă labializată în cuvântul

[dorm].

Page 95: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Demonstrează că /p/ se realizează ca variantă labializată în cuvântul [poartă].

Găseşte cuvinte în care consoanele /l/, /m/, /n/, /r/ să se realizeze în variante desonantizate.

Demonstrează că /p/ se realizează ca variantă palatalizată în cuvântul [piatră].

Ce ar putea să însemne „asurzire parţială” şi în ce situaţii ar apărea?

De ce consoane nesonante sonore nu apar asurzite în poziţie finală?

33

Page 96: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Ce înseamnă variantă palatalizată?

Cum se notează varianta consonantică palatalizată? Dar cea vocalică?

Exemplifică.

Care sunt fonemele care se pot realiza în variante palatalizate?

Care sunt fonemele care se realizează în variante palatalizate?

Care este contextul în care sunt ocurente aceste variante?

Arată de ce anumite foneme nu se palatalizează.

Cum motivezi faptul că anumite sunete care se pot palataliza nu palatalizează?

Care sunt alofonele lui /n/ şi /m/?

Explică diferenţele articulatorii între [m] şi [ ].

Defineşte fiecare serie alofonică consonanntică: primare, labializate, (bemolate), palatalizate (muiate), asurzite (desonantizate), cu aspiraţie, velarizate, implozive.

Consoanele labiale se pot realiza în variante labializate? Demonstrează.

Page 97: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Plecând de la structura morfolexicală a termenilor, explică ce înseamnă labialitate şi labializare.

Comentează variantele combinatorii în cuvântul cercetarea.

Pornind de la următoarele fapte, poţi explica asemănările şi deosebirile între palatalizare şi muiere?

[k’or, k’ul, g’ol, g’ul, k’ar, g’ară, ok’, ung’]

[d’eal, p’iatră, op’iu, stan’iu, lup’i, an’i]

[d’al, p’atră, pk’atră]

243) Prezintă alofonele fiecărui fonem (din cele de mai jos): /p, t, k, g, h, s, , /.

244) Comparând şi cu termenul muiere, ai putea fixa două accepţii ale palatalizării?

34

Page 98: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

245) , palatalizează? Dar şi se palatalizează? Pornind de la această problemă, poţi formula o

distincţie între palatal1 (ca zonă de articulare) şi palatal2 (referitor la rostirea palatală)?

Prepalatalele şi palatalele determină în aceeaşi măsură o rostire palatală a vocalei următoare? Găseşte cuvinte cu asemenea segmente, aşază-le în perechi contrastive. Rosteşte şi descrie impresia auditivă; sesizează şi descrie interacţiunea limbii cu palatul.

Găseşte cuvinte în care 2 sau 3 foneme diferite să apară în variante combinatorii de acelaşi tip.

Explică ce înseamnă „operator de transformare”.

269) Cum poţi descrie din punct de vedere articulatoriu diferenţa [ ] (velar) şi [n] „obişnuit”?

Pentru fiecare transformare poziţională precizează în ce tip de distribuţie se află seria alofonelor respective cu seria alofonelor primare corespondente.

Arată cum se motivează din punct de vedere articulatoriu afirmaţia: „...în general vocalele dobândesc o trăsătură articulatorie (sunt „alterate”) când sunt precedate, iar consoanele atunci când sunt urmate de anumite segmente.”

Enumeră seriile alofonice ale:

fonemelor vocalice

fonemelor consonantice.

Page 99: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Cum diferenţiezi în transcrierea fonologică semivocalele (interpretate ca alofone asilabice) de vocale. Dar varianta devocalizată a vocalei /i/? Transcrie astfel cuvintele:

coală, teamă, vioaie, voioasă, asiduu, eu venii, popi, orice, bolnăvioară.

Defineşte seriile alofonelor vocalice: primare, labializate, palatalizate (anteriorizate, diezate), devocalizate, cu apendice, nazalizate.

Prezintă alofonele fiecărui fonem (din cele de mai jos): /a, o, e, i, u/.

Găseşte trei contexte diferite în care /a/ se realizează ca variantă palatalizată.

Fixează două accepţii ale fiecărui termen: labialitate şi labializare.

35

Page 100: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Găseşte trei contexte diferite în care /o/ se realizează ca variantă palatalizată.

Rosteşte de câteva ori cuvântul real şi observă dacă vocala /a/ este precedată de un element asilabic de sprijin cu un „timbru nedeterminat, nedefinit de tip [ ]”.

Explicaţi din punct de vedere fonetic care este diferenţa între cele trei realizări ale cuvântului avion: [av'i-on], [av'i- on] şi [av'i- on].

Explică care este diferenţa între cele trei realizări ale cuvântului idee: [id'e-e], [id'e- e] şi [id'e-ie].

Considerând fiecare serie vocalică în parte (după localizare) rosteşte cuvintele următoare acordând o atenţie deosebită vocalei iniţiale:

a) realizează o vocală „pură”;

b) realizează o vocală precedată de un apendice asilabic.

Pentru a realiza mai pregnant şi pentru a sesiza mai bine diferenţa dintre cele două categorii de sunete prelungeşte puţin durata vocalei: la audiţie „începutul” poate fi diferit de restul emisiei vocalice (b) sau emisia este omogenă pe tot parcursul duratei sale (a)

Începe articularea vocalei cu organele care controlează apertura într-o poziţie de cvasiocluziune.

/an/, /ăsta/, /în/ /este/, /in/ /om/, unt/

[əăsta] − [kasă] [əăla] − [văd]

[əîntre] − [fîn] [wos] − [bon] [wun] − [bun]

Page 101: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

[jeram] − [peste] [jins] − [vin]

Rosteşte secvenţele fonetice notate mai jos. Există vreo diferenţă în privinţa aperturii între varianta cu apendice şi varianta primară a vocalei respective?

263) La vocale, atributul „precedate” – presupune „în vecinătate imediată”? În cuvintele chioară, leoarcă, aripioară cum se rosteşte / aude [a] şi ce fel de variantă este? Mai poate o altă vocală să se realizeze în această variantă? Explică.

36

Page 102: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Ce timbru (localizare) are apendicele care precedă vocalele din seria anterioară aflate în poziţia iniţială? Dar în cazul seriilor centrală şi posterioară?

În poziţie iniţială, după pauză, vocalele unei serii dezvoltă apendici corespunzători ca localizare, diferiţi în funcţie de apertura fiecăreia?

Poţi stabili şi exemplifica o posibilă (articulatoriu / auditiv) diferenţă între: trăsătură articulatorie suplimentară, apendice asilabic / sunet de tranziţie, semivocală.

În ce specie de alofone se pot înscrie vocalele cu apendice, aflate în poziţie

iniţială?

Descrie alofonele vocalice din punct de vedere articulatoriu articulatoriu şi

acustic.

În ce tip de raport se află rostirea cu apendice şi rostirea fără apendice în cazul unei vocale iniţiale?

Rosteşte, compară şi explică din punct de vedere fonetic şi fonologic următoarele

structuri:

[eram] [om] [alb] [jeram] [wom] [əalb] [ieram] [uom] [îalb]

Cum interpretezi apendicii [plowă] [ideje]? Fixează o opoziţie posibil − imposibil şi consideră-le din punctul de vedere al limbii standard şi al modelului descrierii ei.

Page 103: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Explică ce presupune din punct de vedere fiziologic rostirea a două vocale în

hiat.

Explică ce înseamnă şi în ce raport se află termenii: sunet de tranziţie, element asilabic de sprijin, apendice asilabic.

Ce ar însemna vocală pură? Dar stop glotal?

Grupează vocalele în hiat după următorul model de structură fonologică şi identifică un cuvânt pentru fiecare:

V + Vpalatală

37

Page 104: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Realizează în rostire (în cuvinte şi izolat) structurile găsite;

Alege afirmaţia pe care o consideri adecvată realizării fonetice:

Vocala palatală se realizează obligatoriu ca variantă primară;

Vocala palatală se realizează obligatoriu ca variantă cu apendice asilabic;

Cele două serii alofonice sunt în variaţie liberă.

Ce timbru (localizare) are apendicele asilabic care precedă vocala palatală?

Se poate vorbi de vocale nazale în limba română? Dar de vocale nazalizate? Explică. Exemplifică.

Explică ce presupune din punctul de vedere al fiziologiei articulaţiei o vocală cu apendice asilabic.

Motivează rostirea cu apendice.

În ce specie de alofone se înscriu realizările devocalizate ale vocalelor?

Considerând obligatorie realizarea vocalelor ca alofone devocalizate în condiţiile amintite, transcrie fonologic şi apoi fonetic următoarele cuvinte:

masă, vulpe, faşă, soclu, codru, maro, tabu, reşou, pui, copil, rege, babă, vacă, baltică, familie, idee, două, semne, duşumea, macara, taxi, coajă, vara, ziua, dimineaţa, perle, lupii, (a) sări, chinezii.

Page 105: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Concretizează următorul tip de structură:

/o/ + Vcentrală

Rosteşte segmentele respective. Găseşte (ignorând ortografia) cuvinte în care să existe aceste segmente.

Bazându-te pe experienţa rostirii în limba română, alege afirmaţia pe care o consideri adecvată realităţii fonetice (ignorând ortoepia):

1. în acest context vocala centrală se rosteşte totdeauna ca o vocală „pură”;

2. în acest context vocala centrală este totdeauna precedată de un element asilabic;

3. în acest context vocala centrală poate fi rostită fie ca o vocală pură, fie ca o vocală „impură”.

În funcţie de alegerea făcută, menţionează în ce raport se află cele două serii alofonice în contextul respectiv.

Ce localizare (timbru) are apendicele în acest caz?

Ignorând ortografia şi ortoepia, gândeşte-te la câte un cuvânt în a cărui rostire să existe un asemenea pseudohiat. Transcrie-le fonetic.

38

Page 106: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

282) Identifică segmentele de tipul

V + Vlabială

realizate în structura fonologică a limbii române.

Rosteşte atent secvenţele respective şi optează pentru una din concluziile

următoare:

1. singura realizare posibilă a vocalei labiale în acest context este varianta primară; 2. varianta cu apendice este singura posibilă în acest context;

3. cele două variante sunt în distribuţie contrastivă.

Ce timbru (localizare) are apendicele asilabic în cazul fiecărui hiat? Găsiţi cuvinte pentru fiecare situaţie şi transcrie-le fonetic.

283) Creează un exerciţiu găsind exemple de cuvinte şi ţinând cont de opoziţia obligatoriu / faculativ manifestată în rostire:

iniţială de cuvânt iniţială de silabă

[ a, ă, î / a, ă, î] [o - wa, wă, wî / oa, oă, – / a, ă, î]

[je, ji / e, i] [u - wa, wă, wî / a, ă, î]

Page 107: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

[wo, wu / o, u] [e - ea, eă, – / ja, jă, jî / a, ă, î]

[i - ja / a]

[a, ă, î - wo, wu / o, u]

[o, u - wo, wu / o, u]

[e, i - wo, wu / jo, ju / o, u]

[a, ă, î - je, ji / e, i]

[o, u - je, ji / e, i]

[e, i - je, ji / e, i]

284) Este posibil într-o rostire firească să existe variantele cu apendice asilabic [we] sau [wi] la iniţială de silabă, după

Vlabială?

Rosteşte comparativ western, este, estic, poetic, duel; whisky, iscat, ireal, îndoit,

fortuit.

285) Cum comentezi transcrierea semivocalei „la umărul” vocalei, într-un diftong ascendent?

39

Page 108: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Justificaţi cu exemple următoarea definire a contextului devocalizant: − în poziţie finală;

− după consoană sau grup de consoane (cu excepţia grupului nesonantă + /r/ sau /l/); − în silabă neaccentuată.

Apendicele de serie de cine este determinat? Dar cel diferit de serie?

Ce înseamnă că /o/ şi /u/ sunt vocale labiale: „participă buzele la rostirea lor” sau „se rotunjesc buzele”?

Care ţi se pare mai perceptibil? Apendice – la iniţială de cuvânt (# -) sau apendice la iniţială de silabă (V -)?

Variantele devocalizate şi cele primare se află în variaţie liberă (distribuţie contrastivă, noncomutabile)? Corelaţie e : i --- (comutare e / i)?

Este adevărată afirmaţia: „vocalele sunt labializate când sunt precedate de consoane labiale”? Explică şi demonstrează.

Ce poţi deduce din analiza seriei mi, mei, meri, meci?

Analizând perechi precum anii [ani] − ani [ani] putem spune că [i] şi [i] sunt realizări a două foneme diferite (unităţi nonechivalente)?

Este i final un alofon devocalizat al vocalei /i/?

Defineşte contextul diagnostic al lui i „final”.

Page 109: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Rosteşte şi apoi transcrie următoarele cuvinte: lupii, copii, lei, pui, curmali, hoţi, cotropi, răci, codri, arbitrii, buni.

Cum socoteşti denumirea de „i final”?

Care din următoarele denumiri vi se pare mai potrivită: i afonizat, postconsonantic nesilabic?

Explică ce înseamnă „jonctură silabică” şi „zero consonantic”.

Compară din punct de vedere articulatoriu şi acustic pe [i] din plopii, pumnii cu [i] din plopi, pumni.

40

Page 110: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Unitatea de învăţare III

Tematică:

Curs 7. Segmente fonice complexe (vocalice şi consonantice). Silaba. Curs 8. Modificări fonetice condiţionate

Curs 9. Unităţi suprasegmentale (intensive şi extensive). Sunet – fonem – literă

Obiective:

studenţii vor surprinde posibilitățile combinatorii, combinațiile realizate, cele viabile, periferice și virtuale la nivelul semnificantului sonor;

studenţii vor enunța criteriile de definire și limitele conceptului de silabă;

studenţii vor identifica principalele tipuri de accidente fonetice în perechi de cuvinte date;

studenţii vor abstrage schema accentuală și conturul intonativ al unor enunțuri.

Timp alocat: 4 ore

Bibliografie minimală:

***Dicţionarul explicativ al limbii române(DEX), ediţia a II-a, Bucureşti, Univers

Enciclopedic , 1996 (DEX2)

***Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei, 1982 (DOOM).

Page 111: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

*** Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2005.

***Tratat de lingvistică generală, Bucureşti, Editura Academiei, 1971.

ACADEMIA ROMÂNĂ, INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ „IORGU IORDAN“, Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ediţia a V-a, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1995.

BIDU VRĂNCEANU, ANGELA, CĂLĂRAŞU, CRISTINA, IONESCU-RUXĂNDOIU, LILIANA, MANCAŞ, MIHAELA, PANĂ DINDELEGAN, GABRIELA, Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Bucureşti, EŞ, 1997.

BOULAKIA, GEORGES, Unităţi nesemnificative în Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer,

Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Bucureşti, Editura Babel, 1996, p. 250-263.

BREBAN, VASILE, Limba română corectă. Probleme de ortografie, gramatică, lexic, Bucureşti, EŞ, 1973.

CIOBANU, FULVIA, SFÎRLEA, LIDIA, Cum scriem, cum pronunţăm corect, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970.

41

Page 112: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

COTEANU, ION (coord.), Limba română contemporană, Fonetica, Fonologia, Morfologia, Bucureşti, EDP, 1985.

DASCĂLU-JINGA, LAURENŢIA, Melodia vorbirii în limba română, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2001.

DOMINTE, CONSTANTIN, MIHAIL, ZAMFIRA, OSIAC, MARIA, Lingvistică generală, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000.

DRĂGHICI, OVIDIU, Fonetică şi ortografie, Craiova, Universitaria, 2007.

DRĂGHICI, OVIDIU, Fonologia bilineară şi accentul secundar românesc, în „Analele Universităţii din Craiova, Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică”, XXVII, nr. 1-2/2005, p. 99-111.

DRĂGHICI, OVIDIU, Există accent secundar în română? în „Analele Universităţii din Craiova, Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică”, XXVII, nr. 1-2/2005, p. 343-351.

DRĂGHICI, OVIDIU, Tranziţia legată şi tranziţia nelegată în rostirea românească, în „Analele Universităţii din Craiova, Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică”, XXVI, nr. 1-2/2004, p. 89-92.

HRISTEA, THEODOR (coord.) Sinteze de limba română, ediţia a III-a revăzută şi din nou îmbogăţită, Bucureşti, Editura Albatros, 1984.

IORDAN, IORGU, ROBU, VLADIMIR, Limba română contemporană, Bucureşti, EDP, 1978.

NEGOMIREANU, DOINA, Limba română contemporană. Fonetică şi fonologie. Noţiuni generale, Craiova, Editura Universitaria, 2003.

Page 113: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

PETROVICI, EMIL, Sistemul fonematic al limbii române, în SCL XII, 1956, p.1-18. PUŞCARIU, SEXTIL, Limba română I. Privire generală, Bucureşti, Editura Minerva, 1976. PUŞCARIU, SEXTIL, Limba română II. Rostirea, Ediţie îngrijită de Magdalena Vulpe,

Bucureşti, Editura Academiei Române, 1994.

ŞUTEU, FLORA, Dificultăţile ortografiei limbii române, Bucureşti, EŞE, 1986.

ŞUTEU, FLORA, ŞOŞA, ELISABETA, Ortografia limbii române. Dicţionar şi reguli, Bucureşti, Editura Floarea Darurilor / Saeculum I.O., 1996.

TĂTARU, ANA, Limba română. Specificul pronunţării în contrast cu germana şi engleza, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997.

TĂTARU, ANA, Dicţionar de pronunţare a limbii române − Romanian Pronouncing Dictionary − Rumäniches Aussprachewörtebuch, ed. a II-a, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1999.

42

Page 114: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

TOMA, ION, Limba Română Contemporană, Fonetică-fonologie, lexicologie, Bucureşti, Editura Fundaţiei "România de Mâine", 2000.

TURCULEŢ, A., Trăsăturile distinctive ale fonemelor limbii române standard, în LR XXXI, 1982, nr.6, p.496-504.

VASILIU, EMANUEL, Fonologia limbii române, Bucureşti, EŞ,1965.

VASILIU, EMANUEL, Introducere în teoria limbii, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1992.

VASILIU, EMANUEL, Scrierea limbii române în raport cu fonetica şi fonologia, Editura Universităţii din Bucureşti, 1999.

***

Segmente fonice complexe (vocalice şi consonantice). Silaba

Unităţile lexicale, în calitatea lor de segmente fonice, sunt, în marea lor majoritate, formate din două sau mai multe segmente simple (de ex. da, la, carte, pământ ş.a.m.d.). În cadrul acestora, ţinând seama de cele două categorii mari de sunete, vocale şi consoane, se pot identifica segmente vocalice simple şi complexe, precum şi segmente consonantice simple şi complexe.

Înregistrările lexicografice, bazate pe ordinea alfabetică a cuvintelor, demonstrează că în limba română toate vocalele şi toate consoanele pot să apară, ca segmente simple, în poziţie iniţială de cuvânt.

În timp ce un segment vocalic simplu poate constitui singur o silabă (de ex. a-kum), segmentul consonantic simplu, neprimind accent, nu poate exista decât împreună cu o vocală (de ex. te-ri-bil).

Page 115: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Grupurile vocalice pot fi alcătuite de două, trei, patru şi cinci segmente simple, ultimele două tipuri fiind mai rare.

Succesiunile de două sau trei segmente vocalice sunt cele mai frecvente, în variantele:

grup vocalic bimembru:

V + V (re-al)

V + SV sau SV + V (ex. ei, iar)

grup vocalic trimembru:

V + V + SV (ex. luai, soţiei)

V + SV + V (ex. poiană, lokuia)

SV + SV + V (ex. lăcrămioară)

grup vocalic alcătuit din patru segmente simple:

SV + V + SV + V (ex. cafeneaua)

V + SV + SV + V (ex. râioasă)

V + SV +V + SV (ex. voiai)

grup vocalic alcătuit dintr-o succesiune de cinci elemente simple:

V + SV + V + SV + V (ex. vioaie)

Page 116: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

43

Page 117: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

În cadrul segmentelor vocalice duble se disting cele care au corelative (ae/ea, ai/ia, oa/ao, ei/ie, io/oi etc.) şi grupurile binare formate din secvenţe vocalice identice (de ex. ee, ii, oo, uu, cel mai des întâlnit fiind grupul ii).

Grupurile simetrice sunt: ăi şi îi.

În funcţie de natura silabică şi asilabică a componentelor, în limba română există diftongi şi triftongi*.

*În română nu există o corespondenţă perfectă între pronunţia şi grafia acestora. Mai mult, posibilităţile variate de caracterizate a diftongilor şi triftongilor şi diferenţele în interpretarea fonetico-fonologică a componentelor fac dificilă o descriere completă şi unitară a lor; în principiu, deosebirile se leagă (în bună măsură) de statutul elementului asilabic şi de pronunţia acestor segmente (de ex. oa sau ua, eo sau io ş.a.).

Semivocalele [o] şi [e] se află întotdeauna înaintea vocalei, de ex. [oaie], [rea] şi în tinp ce semivocala [e] poate fi urmată de [a] sau [o], semivocala [o] poate fi apărea numai

înainte de vocala [a].

Ţinând seama de tipologia vocabularului românesc actual sub aspect etimologic, se constată că în cuvintele aparţinând fondului tradiţional predomină segmentele alcătuite din element asilabic şi silabic, în timp ce în neologisme (ca împrumuturi moderne) se întâlnesc segmentele formate numai din elemente silabice (de ex. reostat, realism, neologism ş.a.).

Grupurile vocalice care conţin o singură vocală silabică şi două asilabice sunt triftongi. În configuraţia lor, cele două asilabice pot marca vocala (SV + V + SV), de ex. [iau] sau pot să o preceadă (SV + SV + V), de ex. [lăkrămioară].

Asemenea segmentelor vocalice complexe, segmentele consonantice pot fi constituite din două, trei şi, mai rar, din patru şi cinci segmente simple, de ex. trai, străin, constrângere, optsprezece ş.a.

Combinaţiile de două şi trei consoane sunt cele mai frecvente, cu poziţii diferite faţă de elementul vocalic şi în segmentul cuvânt (ca iniţiale, finale şi poziţie interioară).

Page 118: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Faţă de segmentul consonantic simplu, întâlnit în cele mai variate poziţii posibile într-un cuvânt, combinaţiile consonantice cunosc o serie de restricţii, de pildă:

nu toate grupările consonantice pot să apară în poziţie iniţială, de exemplu nu sunt cuvinte care să înceapă cu rd-, fps- sau prd-;

consoanele /l, r/ ocupă numai primul loc într-un grup final de două consoane, dar consoana /l/ poate sta pe locul al doilea dacă urmează după /r/, de exemplu: azvârl faţă de cald, gard, înalt ş.a.

Segmentul fonic definit ca silabă a fost (şi mai este încă) controversat în ceea ce priveşte posibilitatea definirii lui sub aspect fonetic şi fonologic.

Indiferent de opinii, silaba este considerată ca o tranşă fonică minimă caracterizată printr-un singur accent, prezent totdeauna în acelaşi loc.

Existenţa fiziologică a silabei poate fi evidenţiată doar în cuvinte monosilabice, de tipul: da, nu, eu, iau ş.a.m.d.

Dificultăţile de izolare a silabei numai strict fonetic se explică prin continuitatea mişcărilor organelor care participă la articulare.

Ţinând seama de această realitate nu se poate susţine o opinie, menţinută şi în manualele şcolare, conform căreia o silabă coincide cu un singur aer expirator. Cercetările au demonstrat, dimpotrivă, că în timpul unui aer expirator pot fi emise mai multe silabe.

Criteriile avute în vedere definirea silabei se referă, în principal, la: natura articulatorie, graniţa dintre tensiunea descrescătoare şi cea crescătoare, distincţia dintre vocale şi consoane în structura segmentului ş.a.

Page 119: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

44

Page 120: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Silaba ca secvenţă fonică minimală reprezintă şi structura fonologică de bază în limba română, ca sintagmă fonologică minimală, existând un raport de dependenţă dintre ea şi unităţile suprasegmentale (accentul şi intonaţia).

În componenţa ei, silaba dispune de un nucleu, ca element central şi unităţi marginale, de tip consonantic (consoane propriu-zise şi aşa-numitele semiconsoane sau semivocale).

*În delimitarea regimului acestor unităţi, o interpretare aparte aparţine lui E. Vasiliu care a introdus conceptul de jonctură silabică prin care se defineşte un „zero consonantic“. Conceptul a fost folosit în interpretarea fonologică a semivocalelor şi a lui [i] final afonizat..

Acest „zero consonantic“, aşa cum sugerează şi denumirea, este o marcă pentru absenţa consoanei care condiţionează realizarea vocalică.

Silaba fiziologică (sau acustică) nu corespunde cu cea psihică, fiecare limbă dispunând de un sistem propriu de grupare a sunetelor în silabe. Ca urmare, silaba fonologică variază de la o limbă la alta şi în virtutea fonemelor specifice.

Prin structura lor, silabele relevă posibilităţile combinatorii dintre vocale şi consoane existente în fiecare limbă. În funcţie de poziţia acestora, se disting silabe deschise, terminate în vocală (de ex. ca-re) şi silabe închise, terminate în consoană sau în semivocală (de ex. car-te, stai, ard, par-tea ş.a.).

În mod deosebit, acad. A. Rosetti s-a ocupat de teoria silabei, expunându-şi părerile şi în cartea Sur la théorie de la syllabe, ed. a II-a, Haga, 1963, din care redăm definiţia silabei bazată pe tipologia unităţilor fonice componente: „Definiţia silabei se bazează pe distincţia dintre vocale şi consoane, după cum am arătat anterior, definiţie la care s-a raliat şi Haugen.

Silaba este, aşadar, o combinaţie minimală de foneme al cărei nucleu este o vocală, precedată sau urmată de o consoană sau de o combinaţie de consoane. Frecvenţa folosirii combinaţiilor de consoane la începutul sau la finala silabelor permite fixarea locului de diviziune silabică, atunci când aceasta nu este vizibilă imediat.“

Analiza silabei desprinde, ca o unitate ireductibilă, nucleul silabei şi marginile sale. Vocala ocupă centrul, consoanele fiind marginile silabei.

Page 121: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Modificări fonetice condiţionate

Caracterizarea şi delimitarea sunetelor din lanţul vorbirii cu ajutorul mijloacelor tehnice au confirmat existenţa fenomenului numit coarticulare, termen prin care se defineşte faptul că articularea unui sunet începe înainte ca articularea sunetului precedent să fi luat sfârşit.

Segmentul fonic complex al comunicării reprezintă o succesiune continuă de vocale şi consoane care se influenţează reciproc (în mai mare sau mai mică măsură, în funcţie de trăsăturile lor pertinente). Astfel, fiecare sunet articulat depinde de locul lui în silabă şi de tipologia sunetelor vecine, având un maxim fonic şi un minim, interpretat ca un aşa-numit sunet de tranziţie. Acesta nu este un alt sunet, un sunet independent de celelalte două sunete între care este înregistrat, ci este format din modificările survenite la sfârşitul şi/sau începutul unui sunet determinat de contextul fonic vecin.

La nivelul acestui sunet de tranziţie, din cauze multiple (fiziologice, psihologice, ritm al vorbirii etc.) pot să apară sunete noi.

Aceste schimbări pot fi condiţionate şi accidentale.

Modificările accidentale presupun transformări spontane care depind de natura sunetului respectiv indiferent de mediul fonic înconjurător (de pildă, dispariţia lui [h] iniţial de la lat. homo, -inis).

Modificările condiţionate sunt motivate de prezenţa alăturată sau la distanţă a unor sunete care le influenţează (şi le determină ca tip).

*Schimburile datorate propriu-zis coarticulaţiei sunt numite şi schimbări fonetice combinatorii.

45

Page 122: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Influenţa dintre sunete prin contact direct sau la distanţă este evidentă frecvent în cazul alternanţelor fonetice, vocalice sau consonantice (de pildă, (vb.) port / poartă, (adj.) închis / închişi, (subst.) măr / meri ş.a.m.d.), alternanţe întâlnite în flexiune şi derivare.

Modificările fonetice pot fi urmărite diacronic şi/sau sincronic. De exemplu, rostirea schimbată a unui sunet la un moment dat (= sincronic), dacă se menţine în timp, poate fi evaluată apoi şi din perspectivă diacronică (fapt reflectat sugestiv de legile fonetice).

Ţinând seama de valoarea posibilelor schimbări la nivelul limbii, se pot distinge:

Schimbări care afectează sistemul fonologic al limbii;

Schimbări care nu modifică sistemul fonologic al limbii.

Fiecare din cele două categorii, la rândul lor, includ modificări cu caracter general sau particular şi, respectiv, modificări eliminate în timp şi modificări care reprezintă doar variante în pronunţie fără afectarea unităţilor fonematice propriu-zise (de ex. rostirea palatală, cea labială, velară ş.a.).

*Un factor important în apariţia şi evaluarea unei schimbări se leagă de forţa sunetului, dependentă de mai mulţi factori, esenţiale fiind: poziţia sunetului în segmentul fonic al cuvântului şi valoarea acestuia în sistemul fonematic (sugerată şi de frecvenţa cu care apare în structura cuvintelor).

Pentru o imagine cât mai elocventă asupra modificărilor întâlnite în limba română, inclusiv din perspectiva evoluţiei ei, enumerăm şi astfel de schimbări, chiar dacă acestea nu funcţionează în româna standard-literară de azi:

O asimilare (cu varianta acomodare)

O disimilare (cu varianta diferenţiere)

O anticipare

O metateză

O epenteză

O contracţie

O haplologie

O afereză

O sincopă

Page 123: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

O proteză

O eliziune

O rotacizare

O diftongare (ca metafonie)

O sinereză (= sinizeză)

O diereză

O apocopă

O nazalizare (ca propagare)

O palatalizare (şi muiere) ş.a.

*O modificare anume, în funcţie de particularităţile fonetice ale sunetului implicat, de poziţia lui în segment, de condiţiile de realizare, efect obţinut ş.a., poate avea denumiri diferite (vezi, asimilare / acomodare, epenteză / anaptixă ş.a.).

Asimilarea, considerată accident fonetic, este întâlnită frecvent, definirea fenomenului prin care două sunete alăturate sau la mică distanţă primesc caracteristici acustico-fiziologice comune sau chiar identice (prin pierderea unor trăsături proprii şi adoptarea altora, aparţinând sunetului vecin care realizează asimilarea).

Asimilarea poate fi caracterizată în funcţie de:

a) natura sunetelor:

vocalică (ex. director > derector)

consonantică (ex. subsol > supsol)

46

Page 124: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

b) gradul de apropiere sau depărtare a sunetelor:

în contact (= organică) (ex. subsol > supsol)

la distanţă (= armonică) (ex. bilet > belet)

c) gradul de asimilare:

totală (ex. înmuia > îmmuia)

parţială (= acomodare) (ex. în+păduri > împăduri)

d) direcţia asimilării:

progresivă (ex. mulţămi > mulţumi)

regresivă (ex. înbogăţi > îmbogăţi)

Disimilarea este un accident fonetic opus asimilării şi poate fi caracterizată prin aceleaşi criterii; prin disimilare, din două sunete asemănătoare, unul pierde din trăsturile articulatorii comune, devenind diferit de celălalt.

Disimilarea poate fi caracterizată după:

natura sunetelor:

vocalică (ex. rostogoli > răstogoli)

consonantică (ex. mănunt > mărunt)

b) gradul de apropiere sau depărtare a sunetelor:

în contact (= diferenţiere) (ex. tat'tu > tac'tu)

la distanţă (= armonică) (ex. rostogoli > răstogoli)

c) gradul de disimilare:

totală (sunetul disimilat dispare) (ex. fereastră > fereastă)

parţială (sunetul disimilat se modifică, dar nu dispare) (ex. Grigore >

Gligore)

d) direcţia disimilării:

progresivă (ex. fereastră > fereastă)

regresivă (ex. printre > pintre)

Page 125: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Metateza, prezentă azi mai ales în vorbirea populară (sau produsă din grabă, din cauza unui tempou prea rapid al vorbirii etc.), constă în schimbarea locului unor sunete în cuvânt (ex. scluptură pentru sculptură).

Epenteza în româna actuală se întâlneşte frecvent în evitarea hiatului (vezi şi sinereza), de pildă veseliie.

Regional, sunt cunoscute intercalările de vocale sau de consoane între două sunete, precum: sclab (pentru slab), hirean (pentru hrean). În acest ultim caz, ca şi în optîsprezece (sau optisprezece) fenomenul este numit anaptixă.

Apariţia unor noi sunete se realizează şi prin proteză (ex. (a)luneca) sau, în poziţie finală, prin epiteză (ex. aice(a), cu valoare deictică).

Contracţia (semnificativă diacronic, de ex. de+înainte > dinainte) apare mai ales în vorbirea populară şi regională (ex. coţi pentru cauţi).

Haplologia, numită şi disimilare silabică totală, indică eliminarea unei silabe din două silabe identice sau asemănătoare existente într-un cuvânt (ex. coana pentru cucoana, eroi-comic pentru eroico-comic).

47

Page 126: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Eliziunea este un fenomen întâlnit frecvent în cazul joncţiunii dintre prepoziţii, forme atone ale pronumelui personal sau auxiliare verbale cu diferite părţi de vorbire (articol, verb), fiind marcată grafic prin cratimă (în pronunţie neputând fi sesizată ca atare).

Câteva exemple:

cu un > c-un mă am > m-am nu are > n-are

nu a plecat > n-a plecat

Diereza este un fenomen care, în diacronie, marchează transformarea unui diftong în hiat (ex. lat. aurum > rom. a-ur), iar astăzi apare mai ales în pronunţia substantivelor masculine şi neutre când primesc articol sau se ataşează desinenţa de plural (de ex. hău / hă-ul, râu / râ-uri).

Sinereza, întâlnită frecvent în limba vorbită, marchează eliminarea hiatului, prin transformarea unei vocale (din cele două) în semivocală.

Tendinţa este evidentă şi în pronunţia neologismelor care conţin hiat, nefiind însă acceptată de norma literară (de ex. camionetă pentru cami-o-netă, cameleon pentru came-le-on).

Nazalizarea (ca propagare a nazalităţii) defineşte fenomenul prin care apar vibraţii nazale şi chiar sunete nazale lângă o vocală dintr-un cuvânt care conţine o consoană nazală. Simplele vibraţii nu modifică practic structura fonică a cuvântului, în timp ce propagarea (numită şi anticipare, din cauza poziţiei şi direcţiei de manifestare) introduce un nou sunet, neacceptat de norma literară (de ex. bulentin pentru buletin, intinerar pentru itinerar, indentitate pentru identitate).

Unităţi suprasegmentale (intensive şi extensive)

În realizarea oricărei comunicări se disting unităţile segmentale, ca sunete propriu-zise (vocale, consoane, semivocale) şi unităţi prezente constant în lanţul vorbirii, dar nesesizate în segmentul sonor. Sunt unităţi care marchează atât cuvântul luat în sine, ca o componentă a enunţului şi, implicit, a mesajului, cât şi îmbinările de cuvinte în limitele propoziţiilor şi ale frazelor.

Page 127: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Având în vedere ierarhia unităţilor sintagmatice care pot contracta relaţii cu unităţile suprasegmentale, prima treaptă este reprezentată de silabă, ca cea mai mică tranşă fonică care poate primi accent.

În emisia vorbită, receptorul percepe auditiv nu numai sunete ca atare (ca sunete articulate din alcătuirea cuvintelor), ci şi anumite modelări ale vocii, timbrului etc. Practic, constituirea sensului transmis prin lanţul vorbit presupune o îmbinare între sunete (ca unităţi din segment) şi unităţi suprasegmentale. Acestea pot fi unităţi intensive (= accente), caracterizând silabe (şi cuvintele din care fac parte acestea) şi unităţi extensive (= intonaţie) care presupun mai multe silabe (cuvinte şi ansambluri de cuvinte).

Accentul în limba română este liber, adică mobil (ceea ce produce în bună măsură nerespectări ale normelor literare, inexistând o regulă unică de aplicat în pronunţie).

Poziţiile pe care le poate avea în cuprinsul cuvintelor determină şi tipologia accentului în limba română:

oxiton (apare pe ultima silabă, de ex. noród, aragáz, perdeá);

paroxiton (apare pe penultima silabă, de ex. mâncáre, fereástră, hărnicíe);

48

Page 128: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

proparoxiton (apare pe antepenultima silabă, de ex. lucráseră, cărţile, márgine);

apare mai rar, în cuvinte mai lungi, pe a patra sau chiar a cincea silabă (numărată de la sfârşitul cuvântului spre început), de ex. óptsprezece.

*Mobilitatea accentului este evidentă chiar şi în formele flexionare ale aceluiaşi cuvânt sau în cadrul familiilor lexicale (de ex. másă / măsúţă / măsúţele; cáld / căldúţ / căldicél).

În funcţie de nivelul la care funcţionează cu valoare distinctivă, accentul este:

fonic (în segment)

grafic (deosebind omonimele)

prozodic (= metric)

De asemenea, se poate distinge un accent lexical şi un accent sintactic, iar dacă, avem în vedere natura acestuia, se pot evidenţia:

accentul de intensitate (= dinamic), ca accent principal/secundar;

accentul tonic (= muzical), determinat de numărul vibraţiilor în timp de o

secundă;

accentul cantitativ, definit prin durata emisiei sunetului, criteriul fiind unul

temporal.

O altă distincţie, în limba română, fără valoare funcţională în sine (neasociată cu elemente paraverbale şi nonlingvistice) este:

accent ascuţit (urcarea tonului)

accent grav (coborârea tonului)

accent circumflex (urcă şi apoi coboară)

Intonaţia reprezintă o unitate extensivă (acoperind o comunicare care se poate reduce la un cuvânt, ex. da ?), dar, în mod obişnuit, vizează un şir de silabe (prin cuvinte, propoziţii etc.).

Page 129: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Realitatea actelor lingvistice demonstrează că varietatea semantică a enunţurilor nu numai că este susţinută substanţial de posibilităţile oferite de intonaţie, cu ipostaze foarte diverse în care se recunosc şi alte mijloace (de pildă, non-verbale), dar există şi o diferenţă (aproape substanţială) între aspectul oral şi cel grafic. Acesta din urmă acoperă doar parţial (şi nu deplin nici unde există semne suficiente) ceea ce poate să transmită un mesaj vorbit (prin valorificarea posibilităţilor para-verbale şi non-lingvistice, în variante practic imposibil de inventariat, ţinând seama nu numai de multitudinea combinaţiilor, ci şi de faptul că nici o persoană nu poate să „reproducă“ identic în două situaţii de comunicare, aceleaşi componente (durată, tempo, inflexiuni ale vocii, privire, gestică ş.a.m.d.).

Enunţurile, ca unitate minimală a vorbirii (ca mesaj articulat) beneficiază de unităţi ale celor două articulări, de cuvinte îmbinate în virtutea unor reguli specifice, fiecare cuvânt reprezentând un lanţ de sunete (= segment fonic complex), adică o fonie.

*Există şi situaţii în care enunţul (= fonia) este format numai dintr-un sunet (= segment fonic simplu), de exemplu, forma de persoana a treia singular a verbului a fi, e.

Intonaţia, ca variaţie a tonului în timpul rostirii unui enunţ, ca realizare ascendentă sau descendentă, este marcată grafic ca tip: declarativ, interogativ, afectiv, imperativ (şi unele combinaţii ale acestora, recunoscute în corelarea semnelor, de ex. Chiar aşa ?!).

În general, există o permanentă îmbinare a celor două unităţi, ceea ce dă posibilitatea transmiterii unor mesaje diferite cu acelaşi lanţ fonic.

Numită şi „melodia vorbirii“, intonaţia în limba română are acum o adevărată monografie (vezi DM), chiar dacă „este o componentă a rostirii pe cât de uşor de realizat (atunci când vorbim) şi de perceput (atunci când îi ascultăm pe alţii), pe atât de greu de analizat ştiinţific şi, mai ales, de sugerat în scris“ (DM: 9).

Intonaţia este o componentă fundamentală a comunicării, fiind legată nu numai de unităţile sonore luate în sine, ci şi de structurile sintactice (simple sau complexe). Astfel, se şi explică o

Page 130: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

49

Page 131: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

interpretare, conform căreia intonaţia este o consecinţă a variaţiilor de înălţime a vocii şi, o alta, care are în vedere diversitatea factorilor care concură, în final, la constituirea informaţiei dorite (durată, pauze, debit, gesturi etc.).

Reducând la esenţă definiţia intonaţiei, Laurenţia Dascălu-Jinga (vezi DM: 12) subliniază faptul că intonaţia reprezintă „variaţiile în înălţimea vocii, care îndeplinesc un rol semnificativ la nivelul enunţului“.

Înălţimea vocii este o calitate care depinde de frecvenţa fundamentală şi, implicit, de vibraţiile coardelor vocale.

Este un fapt uşor observabil că acelaşi enunţ poate cumula mai multe funcţii ale intonaţiei.

O simplă întrebare, de felul: De ce-ai plecat ?!, în virtutea grafiei şi punctuaţiei, relevă o întrebare exclamativă, dar, realizată verbal şi percepută auditiv, aceasta exprimă şi mirare (= nedumerire), părere de rău, curiozitate, surpriză etc..

Rezumând, intonaţia contribuie, pe de o parte la constituirea propriu-zisă a enunţurilor (considerată ca funcţie primară) şi la o actualizare a intenţiilor de comunicare ale emiţătorului, ca funcţie modală şi/sau expresivă, ca funcţie secundară.

Rolul intonaţiei poate fi surprins la nivelul tuturor compartimentelor limbii (fonetic, morfo-sintactic, lexico-semantic), adesea în corelaţie.

Reflexul varietăţilor intonaţionale în plan grafic presupune un cumul de funcţii (ca valori semantice, gramaticale şi prozodice), care nu au un corespondent în semnele de punctuaţie specifice limbii române.

Practic, semne precum: punctul, semnul întrebării, semnul exclamării, paranteza sau punctele de suspensie nu pot satisface nici pe departe cerinţele comunicării, ceea ce şi explică polisemantismul acestora.

Fluxul sonor al vorbirii (ca transmitere a unui mesaj) include un număr mai mare sau mai mic de enunţuri, ceea ce presupune segmente continue de sunete, dar şi pauze, întreruperi.

Page 132: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Specifice momentului în care vorbitorul a încheiat mesajul, astfel de pauze se întâlnesc şi în timpul comunicării, numărul şi lungimea lor fiind dependente direct de ceea ce se transmite şi de f e l u l în care se transmite un anumit conţinut, pentru a corespunde intenţiilor celui care comunică şi pentru a fi receptate ca atare.

*Lipsa unei corelări între mesajul transmis şi modalităţile în care se realizează această transmisie, incluzând aici şi pauzele care s-ar impune, produc adesea neînţelegeri ale sensului dorit sau chiar interpretarea total diferită a celor comunicate.

În principiu, pot fi sesizate:

pauza finală care, după cum indică denumirea, marchează încheierea unei comunicări, ceea ce fiziologic înseamnă practic încetarea mişcărilor articulatorii. Pe de altă parte, există şi alte „semne“ ale pauzei finale care urmează să se producă: modificarea tonului, respectiv a intonaţiei, dependentă de tipul enunţului ş.a.; astfel, după o serie enunţiativă înainte de pauză se observă o coborâre a tonului, iar în finalul unor enunţuri exclamative şi/sau interogative se identifică o intonaţie de tip ascendent;

pauză interioară care poate avea o durată mai mică sau mai lungă, fiind

determinată de o varietate de factori, cu funcţii din cele mai diverse: semantice, stilistice, afective şi, nu în ultimul rând, lingvistice (de ordin morfo-sintactic).

Corelativul grafic al acestor pauze, asemenea situaţiei întâlnite la intonaţie nu pot acoperi practic toate nuanţele realizate în vorbire.

Cu toate acestea, în cazul pauzei, delimitarea dintre pauza mai mică şi pauza mai mare, fără alte implicaţii perturbatoare, este redată mai sugestiv prin: punct, virgulă, punct şi virgulă, pauză, puncte de suspensie şi, bineînţeles, prin oricare semn care marchează finalul unui enunţ, fie el interogativ, exclamativ ş.a.m.d.

50

Page 133: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Fără a constitui propriu-zis un semn, blancul dintre cuvinte, care, în primul rând, le delimitează pe acestea, este şi un indiciu de pauză, dar numai într-o oarecare măsură.

Se observă, suficient de uşor, că în vorbire pauzele sunt realizate de o persoană în măsura în care acestea îi sunt de folos în transmiterea unui anume mesaj, în timp ce grafic, blancurile, de pildă, sunt absolut obligatorii pentru „descifrarea“ corectă a unităţilor lexicale componente. De pildă, o întrebare de felul: Oare Ana a venit ?, scrisă astfel, în vorbire se prezintă aproape total diferit: [oareanavenit?]. Nu numai că toate componentele lexicale sunt pronunţate legat, dar se modifică şi statutul lor fonetic (chiar şi parţial), la care se adaugă şi „eliminarea“, din cauza repetării sunetelor identice (finalul vocalic [a] de la Ana şi auxiliarul verbului veni, [a], practic devin un singur [a]).

Consecinţa legării cuvintelor în fluxul vorbirii nu conduce, uneori, doar la imposibilitatea identificării cuvintelor, mai ales la cei care nu cunosc limba română (sau dispun numai de cunoştinţe elementare), dar nu permite nici sesizarea imediată a părţilor de vorbire şi diferenţierea necesară de eventualele omonime (ca omofone) cu distribuţie lexicală identică în context, de pildă: e vie şi o să vie – un predicat nominal, e vie şi un predicat verbal, o să vie, primul având adjectivul vie, iar al doilea fiind exprimat prin verbul a veni la un timp viitor (ca variantă populară).

*Deosebirea, cunoscută de altfel, dintre grafie şi realizare orală, privind acelaşi enunţ, se observă mult mai uşor, nu atât în limba maternă, cât mai ales într-o limbă străină.

Şi, în acest caz, există diferenţe între posibilitatea de a distinge cuvintele dintr-un text scris şi cea de a le recunoaşte într-o comunicare orală.

Imaginea vizuală susţine fundamental departajarea cuvintelor care, în orice limbă, nu se pronunţă ca unităţi izolate, ci ca un flux continuu în care pauzele nu se suprapun cu cele interlexicale în totalitatea lor (existente în textul dat). Cel mai elocvent exemplu îl oferă textele muzicale care beneficiază şi de aşa-numitele licenţe (ca frazare, intonaţie, accent, pauze etc.).

Sunet – fonem – literă

După 1982, prin introducerea unor litere prezente în dicţionare şi înainte de acest an (în grafia unor neologisme), alfabetul limbii române este alcătuit din 31 de litere corespunzătoare celor 7 vocale, 22 de consoane şi 4 semivocale care reprezintă sistemul fonematic actual.

Page 134: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Corespondenţa dintre sunete şi litere indică faptul că, în momentul de faţă, există:

sunete redate printr-o singură literă (a, ă, b, d, e, f, g, h, j, l, m, n, o, p, r, s, ş, t, ţ, u,

z);

sunete redate prin litere diferite (â/î, i/y, c/k/q, v/w);

litere care redau un singur sunet (a, ă, b, c*, d, f, g*, h, j, l, m, n, p, r, s, ş, t, ţ, v, z) *literele „c“ şi „g“ singure redau un singur sunet, dar alături de alte litere redau sunete diferite;

litere care redau sunete diferite:

„e“ redă:

O vocala [e]

O semivocala [e]

O semivocala [i]

O diftongul [ie]

„i“ redă:

O vocala [i]

51

Page 135: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

O semivocala [i]

O asilabicul final [i]

„o“ redă:

O vocala [o]

O semivocala [o]

O semivocala [u]

„u“ redă:

O vocala [u]

O semivocala [u]

- sunete redate prin grupuri de litere (literele „e”, „i” şi „h” având aici valoare diacritică):

[č] – „ce“ / „ci“ [g] – „ge“ / „gi“

[k'] – „che / chi“ [g'] – „ghe / ghi“

- litere care redau grupuri de sunete: „x“ redă:

O grupul de consoane [ks]

O grupul de consoane [gz]

Rezumat

Page 136: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Articularea semnificantului sonor urmează legi proprii, independente de articularea semnelor, sub forma unei ”tensiuni” între constrângere și latitudine lingvistică. Modelele silabei omogene sau parazitate de zgomote reflectă acest raport și, mai ales, limitele structurii fonologice. Schema accentuală și conturul intonativ se manifestă mai mult ca alegere, ca posibilitate a configurării unor semnificanți distincți. Modificările fonetice revelează, de asemenea, obișnuințe articulatorii neetimologice, raportat la anumite cuvinte.

Set de întrebări, teme de reflecţie, exerciţii pentru învăţare independentă şi completarea critică şi activă a cunoştinţelor din suportul de curs

Ce presupune problema „unul sau două foneme”?

Discută distribuţia diftongilor /ua/ şi /oa/.

Care din aceste segmente vocalice simple sau complexe ([ö] / [eo] sau [ü] / [iu] /

[eu]) apar în cuvinte următoare? Explică opţiunea. Ce poţi să spui despre unităţile [ü] şi [ö]? deodată, vreodată, de-o palmă, prinde-o, rupe-o-n două, ca pe-o pană, mişcă-te-

odată, vreo două, deoparte.

52

Page 137: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

vreun, pe-un, de-un, prinde-un pui, speli-un măr, crezi-un amic, straniu, litiu, Ovidiu, bariu, dă-mi un foc, laşi umbră

Bazându-te pe experienţa rostirii, analizează distribuţia lui /i/ după consoanele dentale.

Verifică corectitudinea formelor în DOOM2. Ce observi?

Fie cele 2 serii de cuvinte:

leoarcă, leoarbă, pleoapă;

aripioară, lăcrimioară, bolnăvioară, bălăioară, ploioasă, Ioana, mulţi-oameni. Rosteşte. Compară. Ce structuri fonologice apar în respectivele cuvinte:

diftongul /öa/ pentru ambele serii;

triftongul /eoa/ pentru seria (1) şi triftongul /ioa/ pentru seria (2). Argumentează.

306) Rosteşte căutând trăsătura comună cuvintelor din coloana (1). La fel pentru cuvintele din coloana (2). Apoi rosteşte alternativ cuvintele-pereche din cele două coloane:

(1) (2) să-nceteze-odată dizeuză

bleojdi bleu

leorpăi loess vreo röntgen

paste-olandeze pasteuriza.

Page 138: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Optează (ţinând cont de rostirea proprie şi, eventual de memoria auditivă a unor fapte de rostire) şi explică opţiunea:

cuvintele din cele două coloane conţin acelaşi segment vocalic simplu: vocala /ö/;

cuvintele din cele două coloane conţin acelaşi segment vocalic complex: diftongul

/eo/;

c) /eo/ pentru coloana (1) şi /ö/ pentru coloana (2).

Rosteşte week-end, uitare şi chemare. Cum „comentezi”?

Explică raportul dintre cele două formulări: „structura fonologică /#str-/” şi „structura fonologică a limbii române”.

În cuvinte de tipul informa, conveni avem [m] sau [n]?Cu alte cuvinte este vorba de o modificare fonetică (asimilare) sau o lege a structurii fonologice a LRC: m/*n + f/v?

În enumerarea obişnuită, diftong, triftong, hiat, este ceva „nepotrivit”?

53

Page 139: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Analizează şi discutată distribuţia unităţilor /o/ şi /u/ în structura fonologică a limbii române.

Identifică poziţiile pe care le poate ocupa consoana /s/ într-un grup prevocalic şi stabileşte o ierarhie între aceste trei funcţii din punct de vedere al frecvenţei.

Discută distribuţia unităţilor /ş/ şi /j/.

Compară termenii „sunet de tranziţie”, „apendice” şi „element de sprijin”.

Ce poţi spune despre [ts] – segment mono- sau bifonematic?

În ce măsură, în vorbirea obişnuită, conştientizăm structura silabică a cuvintelor

(enunţului)?

Defineşte expresia jonctură silabică.

Notând cu I orice consoană a unui segment prevocalic (iniţial) iar cu F oricare dintre consoanele unui grup consonantic postvocalic (final), descrie în aceşti termeni segmentele intervocalice pentru fiecare din seriile de cuvinte de la 4), 5) şi 6). Stabileşte locul tăieturii silabice pentru fiecare serie în parte.

Exemplu: în cuvântul /jertfă/ segmentul interior CCC poate fi descris ca FFI (/-rt#/ şi /#f-/) pentru că există cuvinte de tipul cart, port, raport etc. şi, respectiv, cuvinte de tipul făt, foc, furat etc.

Nu poate fi descris şi altfel, de pildă ca FII, întrucât, deşi există segmentul postvocalic /-r#/ (car), nu există segmentul iniţial */#tf-/. Implicit, tăietura silabică în cazul unui asemenea grup este numai VCC-CV: /jert-fă/.

În cuvântul bismut /sm/ este:

Page 140: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

– FI: pas; mut

– II: smoală

– FF: spasm

Unde se află tăietura silabică în cincisprezece /VnčsprV/?

Dar în tungsten, mixtură, anxios, promptitudine, lingvist, exclama, exhaustiv?

Cum ţi se par termenii: silabă (orto)grafică, hiat grafic, diftong grafic?

Transcrie următoarele secvenţe (presupuse a fi rostite într-un tempo rapid) dezarticulând structura silabică: vin în parc, codri-aprinşi, vine în casă, a fost odată un moş, cine-o întreabă, poate-ar înţelege, numai tu eşti de vină acum, doi peşti aurii, ieşiţi afară,

54

Page 141: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

veniţi înapoi, vezi un tren, îl crezi om de cuvânt, nici un ban (nici doi), taci mă!, când duci dorul, ceri imposibilul, eşti oacheş, am ascuns-o prin islaz, câţi ani ai, rupi o rămurea, mulţi elevi, nu-mi iert asta, şi îmi închipui că mergi înapoi, mai ai examene, dai un clic. Sesizează

şi comentează eventuale transformări şi „neconcordanţe”.

Din punctul de vedere al foneticii acustice, în cuvintele româneşti plurisilabice vocala accentuată este rostită:

a) cu o intensitate mai mare; b) cu o durată mai mare;

c) cu un timbru mai acut.

Intensitatea sonoră depinde de:

a) amplitudinea şi frecvenţa vibraţiei; b) amplitudinea vibraţiei;

c) frecvenţa vibraţiei.

Se poate vorbi de cuvinte monosilabice accentuate? De ce?

În ce situaţii vocala monosilabelor este marcată de accent?

Ce demonstrează faptul că, uneori, unii dintre noi întâmpină dificultăţi în operaţia de identificare a silabei accentuate?

În ce situaţii de comunicare eşti conştient de existenţa accentului în limba

română?

Rosteşte pe rând fiecare „posibilă” formă a cuvântului următor:

Page 142: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

/karakatiţă/

/karakatiţă/

/karakatiţă/

/karakatiţă/

/karakatiţă/.

Care din ele „sună româneşte”? Poţi deduce un artificiu de analiză a schemei accentuale a cuvintelor?

Există vreo legătură între semnificaţiile termenilor accent şi accent străin?

Explică.

Cum se marchează în transcrierea fonologică silaba accentuată?

Cum se motivează din punct de vedere fiziologic intensitatea sonoră a sunetelor

vorbite?

55

Page 143: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Ce raport există între accentul de intensitate şi intensitatea sonoră? Aminteşte-ţi ce înseamnă superlativ absolut şi superlativ relativ.

Rosteşte sintagmele următoare:

lumea veselă /lumeaveselă/

veselă spartă /veselăspartă/.

Extrage tranşele sonore „identice” şi marchează accentul fiecăreia. Diferenţa dintre cei doi semnificanţi se motivează în sistemul limbii române prin:

a) existenţa unei opoziţii binare de trăsături distinctive

([+ intens] / [- intens]) care marchează diferit două vocale altfel identice;

existenţa unui subsistem de unităţi distinctive (accent / / vs nonaccent / /) care constituie în mod diferit silabe;

existenţa unei scheme (structuri) accentuale ce se realizează diferit în cuvinte altfel

identice.

Reflectează asupra pertinenţei fiecăreia dintre cele trei afirmaţii. Adoptă / combate. Argumentează.

Cu referire la limba română, explică şi stabileşte diferite raporturi (de echivalenţă, de opoziţie, de incluziune etc.) între termenii:

Page 144: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

accent, intonaţie, accent dinamic, accent expirator, accent energetic, accent de intensitate, accent tonic, accent muzical, accent sintactic, accent lexical, accent morfologic tradiţional, cuvinte accentogene, cuvinte nonaccentogene, unitate accentuală, unitate accentuabilă, accent variabil, accent şovăielnic, accent logic, accent ascuţit, accent grav, accent circumflex, accent de insistenţă, accent fix, accent mobil, accent liber, accent stabil.

Explică sensul pe care îl are termenul subliniat în sintagmele:

accent intensiv unitate intensivă.

Se poate vorbi de o corelaţie de accentuare în limba română? Explică.

Ce crezi că poate să însemne unitate accentuală şi unitate accentuabilă?

Poate fi descris accentul ca subsistem (paradigmă) de unităţi comutabile?

Explică.

Află exemple de limbi cu accent fix. Din ce punct de vedere se pot distinge unele

de altele?

Precizează sensul termenilor relaţie homosintagmatică şi relaţie heterosintagmatică.

56

Page 145: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Menţionează câteva limbi cu accent liber.

Pornind de la cuvintele următoare: melasă, pe casă, odăile, şi dă-i-le, la masă, l-apasă, studiază dacă, în cazul accentului dinamic, termenii cuvânt şi unitate accentuală desemnează aceeaşi realitate lingvistică? Ce termen ai prefera?

Reflectează asupra următoarei afirmaţii şi explic-o: „O succesiune de silabe constituie un cuvânt numai dacă aceste unităţi structurale segmentale sînt coarticulate în relaţii heterosilabice într-o structură simultan segmentală şi suprasegmentală, situaţie în care una dintre silabe devine nucleu sau centru, fiind marcată suprasegmental prin accent, iar celelalte sînt dependente de silaba centrală, neputând fi marcate cu accent [...].” (Iorgu Iordan, Vladimir Robu, LRC, 1978).

Având în vedere configuraţia bilineară a semnificanţilor cel puţin bisilabici, ce funcţie crezi că are accentul intensiv (atât în limbile cu accent fix, cât şi în cele cu accent liber)?

Prezintă Accentul în limba română pornind de la următoarele puncte de vedere:

accentul ca realitate fonetică

accentul pentru vorbitor

niveluri / planuri lingvistice de manifestare

funcţii.

aspecte normative

Există o funcţie distinctivă atunci când inventarul este închis – accentul „lexical” şi există o funcţie semnificativă atunci când inventarul este deschis: accentul „logic”?

Page 146: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Compară termenii structură fonologică şi structură fonetică. Ce desemnează fiecare? Explică. Exemplifică.

a) Rosteşte enunţurile următoare;

Transcrie-le structura prozodică, notând cu o liniuţă orizontală ( _ ) fiecare silabă

şi marcând accentul cu ( ):

Astfel patima banilor macină sufletul oamenilor.

Remarcând lunetişti camuflaţi înaintă prevăzător.

Emisiunea trebuie realizată conform programului.

Analizând rostirea reală şi modelele date structurilor prozodice realizate accidental în română dar obligatoriu în alte limbi (1. şi 2.) sau cu caracter general în română şi alte limbi (3.) şi având în vedere raportul cu limitele cuvântului şi numărul de cuvinte din enunţ, explică şi numeşte ce tipuri specifice realizează funcţia accentului intensiv.

57

Page 147: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Precizează tipurile de situaţii în care accentul intensiv contractează o funcţie

distinctivă.

Poate accentul intensiv să fie socotit unitate semnificativă (morfem suprasegmental)? Argumentează.

Pornind de la exerciţiul 55, studiază ce relevanţă au noţiunile de „culme de sonoritate”, „depresiune de sonoritate”, „grad maxim de apertură”, „grad minim de apertură” în raport cu noţiunea de silabă.

Transcrie şi dezarticulează structura silabică:

Hai!

Hai acum!

Ce observi? Este posibilă şi o altă rostire? Cum comentezi?

Crezi că nivelul silabei este suficient pentru stabilirea şi clasarea unităţilor sistemului şi pentru modelarea structurii fonologice a românei?

Rosteşte enunţurile de mai jos:

Des fac asta. Desfac asta.

Ar dealul nostru. Ardealul nostru.

Sesizezi vreo diferenţă între enunţurile din fiecare pereche? „Creaţi” această diferenţă. Numeşte, defineşte şi notează fenomenul fonetic „responsabil” de respectiva diferenţă. Găseşte încă trei perechi (eventual, serii) de enunţuri diferenţiate astfel.

Page 148: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Exemplifică principalele tipuri „sintactice” ale intonaţiei: asertiv, interogativ, exclamativ, imperativ.

Intonaţia este, într-adevăr, dependentă de o relaţie heterosintagmatică? Poate ea să se manifeste în cadrul restrâns al unei silabe? Reflectează la posibilele rostiri, cu semnificaţii diferite, ale adverbului de afirmaţie.

Accentul este „al silabei” sau „al vocalei” din silaba respectivă?

Compară, rostind alternativ, formele târgşor şi târguşor. Cum comentezi?

Cum se rosteşte (întotdeauna / mai frecvent / mai rar / într-o rostire „atentă” / neglijentă / etc.) cuvântul optzeci? Explică.

Asimilarea. Definiţie. Tipuri. Exemple.

58

Page 149: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Disimilarea. Definiţie. Tipuri. Exemple.

Modificări fonetice care presupun apariţia unui sunet în segment.

Modificări fonetice care presupun dispariţia unui sunet din segment.

Modificări fonetice care presupun substituirea unor sunete.

Modificări fonetice care presupun schimbarea locului sunetelor.

Alege forma nou apărută şi motiveaz-o pe cealaltă din punctul de vedere al accidentelor fonetice:

întreprindere / inteprindere de+înapoi / dinapoi de+înaintea / dinaintea vreodată / vreodată tirbuşon / tiribuşon

anin / arin coniac / coniac

primenit / premenit pantaloni / paltaloni fotbal / fodbal pasienţă / pasenţă maiou / maieu reşeu / reşou vagabont / vagabond ekskava / eskava ekstinktor/ estinktor poansona / poansona

poansona / pansona pogrom / progrom kinezi / kineji

acopunktură / acupunctură culoare / coloare

şosete / sosete kebap / kebab

rečensămînt / rečesămînt jumătate / jumate

Page 150: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

59

Page 151: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

morfofonologie / morfonologie skulptură / skluptură

idee / ideie kreăm / kreem pernă / perină

gogoşerie / gogoşărie deskide / deşkide erbivor / ierbivor

măsalină / maslină uită-te / uite-te

un ban / um ban perčeptor / prečeptor petik / petek intinerar / itinerar fiasko / fiasko simptom / simtom deseară / diseară

toaletă / toaletă sălbatek / sălbatik

Selectează modificările fonetice întâlnite mai frecvent în româna actuală.

Găseşte o situaţie de asimilare vocalică, regresivă, parţială, la distanţă.

Ce raport s-ar putea stabili între lege fonetică şi accident fonetic?

Cu ce seamănă conceptul de „armonie vocalică”?

Ce modificări apar şi în fonetica lexicală şi în cea sintactică? Exemplifică.

Ce înseamnă „referinţă fonologică” a literelor (grafemelor)?

Ce înseamnă „valoare diacritică”?

În cuvântul chiar literele „c”, „h” şi „i” îndeplinesc laolaltă aceeaşi funcţie?

Page 152: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Explică termenii grup de litere, grafem complex, digraf, trigraf, literă ajutătoare, zero fonetic, literă mută, indice de africatizare.

Exemplifică referinţele fonologice ale literei „e”.

60

Page 153: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Găseşte un cuvânt în care litera „e” are valoare diacritică fără referinţă fonologică şi unul în care aceasta e diacritic cu referinţă fonologică.

Nume proprii precum Quintescu, Negruzzi sau cuvinte străine precum pizza, job, punk sunt relevante pentru ortografia limbii române contemporane? Explică.

Prezintă situaţia literelor „q”, „y” şi „w” în ortografia românească.

Prin ce litere se redă semivocala /u/ în ortografia limbii române?

Ce litere din alfabetul limbii române pot funcţiona ca diacritice?

Cum ai putea defini valoarea diacritică?

Se poate formula un criteriu poziţional pentru recunoaşterea valorii diacritice a literelor respective? Dar unul „funcţional”?

Transcrie fonologic, fonetic, analizează fonematic şi motivează ortografic

cuvintele:

poartă

chiul

piatră

chiabur

Page 154: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

chiar

gheară

piatră

cină

incipient

încetineală

cheag

ochioasă

recipient

ageamiu

chiar

leoarcă

ghid

geamgiu

oricare

gheaţă

ghiul

mioară

chiuvetă

tăciune

ochioasă

vioară

eczemă

oaie

chezaş

toamnă

douăzeci

Page 155: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

poartă

cearcăn

giulgiu

ecvestru

giulgiu

gingie

social

societate

ghicit

înceată

ciob

cioară

alergic

geometrie

maghiar

chicinetă

ghiveci

geografie

chiuvetă

ciulin

unghi

licean

unchi

ceartă

unchi

ghiulea

chioară

bâlci

Page 156: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

medicinal

funciar

ceartă

fecior

ghiul

ceartă

ceată

ghiveci

ochios

chiciură

pudoare

toamnă

ghiol

ceapă

tăciune

vioaie

chicinetă

chip

chioşc

ciorbă

serioasă

ghindă

cioară

61

ciur

Page 157: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

lichior

ceartă

chiciură

furioasă

cheamă

gheară

cinegetic

cicoare

aripioară

ciudat

cheamă

maghiar

inimioară

geantă

ciudat

caiet

lăcrimioară

ciumă

ceartă

pleoapă

chiciură

toamnă

geometrie

chip

social

lichid

ghiozdan

ciornă

Page 158: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

ciornă

ghioagă

încheagă

ceartă

ciorbă

chioară

cianură

meci

exact

plecare

ceată

ghioagă

tocit

pudoare

giulgiu

giuvaer

ghiol

ageamiu

ghioagă

chezăşie

culeasă

ciudă

ceafă

ciubuc

ceartă

toacă

chiuvetă

arpagic

Page 159: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

gândac

poartă

ghiul

ceaţă

geologie

cuantum

urecheat

chiabur

chior

chiabur

chiulangiu

chioară

chioară

fecior

chioşc

societate

chicinetă

ghiveci

giuvaer

coală

oarecare

ciudat

chior

oameni

cianură

consoană

social

giurgiuvea

Page 160: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

coamă

ciubuc

chirilic

chiar

cearşaf

geografie

cianină

ciudă

gheaţă

geantă

ceai

urecheat

caraghios

agent

pleoapă

ochios

poartă

închegat

cianură

biciuit

ghindă

cianotic

chezăşie

Page 161: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

giurgiuvea

geantă

ciubucciu

ciubuc

geologie

geam

cheag

ciucure

pudoare

cheamă

geografie

mioară

chiciură

gheară

ghiul

vioaie

ceainic

cicatrice

geantă

ciubuc

cheamă

Page 162: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

ceară

gheată

cicoare

ciorbă

răceală

gheară

ghiulea

ghionoaie

urecheat

geană

ghiont

pocal

cireadă

ciubucciu

chiul

chiulangiu

chicinetă

ciornă

cicoare

ghiulea

Page 163: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

62

Page 164: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Exemplu (Model pentru exerciţiul de evaluare la examenul scris:

Transcrieţi fonetic, analizaţi din punct de vedere articulatoriu şi motivaţi ortografic cuvântul: coală. În cadrul acestui exerciţiu se solicită transcrierea fonetică a sunetelor, cu marcarea variantelor (1.), analiza din punct de vedere articulatoriu a sunetelor din care este alcătuit cuvântul (2.) şi motivarea ortografică, adică explicarea, cu exemple, a raportului dintre sunet şi literă (3.), după modelul următor):

chiabur

I. Transcriere

fonematică: /k’abur/

fonetică: [k’.abur]

II. Analiză fonematică:

[k’] = variantă primară a consoanei propriu-zise, oclusive, palatale, surde, /k’/;

[.a] = variantă palatalizată a vocalei centrale, deschise, nonlabiale, /a/;

Page 165: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

[b] = variantă labializată a consoanei propriu-zise, oclusive, bilabiale, sonore, /b/; [u] = variantă primară a vocalei posterioare, închise, labiale, /u/;

[r] = variantă primară a consoanei sonante orale, vibrante, apicodentale, /r/.

III. Motivare ortografică: 1.

Fonemul /k’/ este redat de litera „c” urmată de diacriticele „h” şi „i”; Fonemul /a/ este redat de litera „a”;

Fonemul /b/ este redat de litera „b”; Fonemul /u/ este redat de litera „u”; Fonemul „r” este redat de litera „r”. 2.

Fonemul /k’/ mai poate fi redat prin:

litera „c” urmată de diacriticele „h” şi „e”: chenar /k’enar/

litera „k”: kilogram /k’ilogram/

litera „q”: quetzal /k’eţal/;

Fonemul /a/ nu mai poate fi redat prin altă literă;

Fonemul /b/ nu mai poate fi redat prin altă literă;

Page 166: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

63

Page 167: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Fonemul /u/ nu mai poate fi redat prin altă literă;

Fonemul /r/ nu mai poate fi redat prin altă literă.

3.

Litera „c” mai poate reda:

fonemul /k/: casă [kasă]

fonemul /č/, urmată de diacriticele „e” sau „i”: cer, circ [čer], [čirk]

fonemul /g/: cvartă [gvartă].

Litera „h” mai poate reda:

fonemul /h/: harpă [harpă] Litera „i” mai poate reda:

fonemul /i/: inimă [inimă]

fonemul /i/: iarnă [iarnă]

varianta asilabică postconsonantică, [i]: pomi [pomi]; Litera „a” nu mai poate reda alte foneme;

Litera „b” mai poate reda:

Page 168: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

fonemul /p/: absent [apsent];

Litera „u” mai poate reda:

− fonemul /u/: nou [nou];

Litera „r” nu mai poate reda alte foneme. 4.

Litera „c” nu are valoare diacritică; Litera „h” are valoare diacritică;

Litera „i” are valoare diacritică fără referinţă fonologică. Ea poate să nu aibă valoare diacritică: inimă şi poate să aibă valoare diacritică cu referinţă fonologică: chip [k’ip].

Litera „a” nu are valoare diacritică; Litera „b” nu are valoare diacritică; Litera „u” nu are valoare diacritică; Litera „r” nu are valoare diacritică.

386) Rosteşte în tempo normal apoi un pic sacadat, insistând asupra structurii silabice, următoarele cuvinte: familie, poezie, ie.

Care este structura ultimei silabe?

Alege şi motivează una din cele două interpretări posibile:

– litera „e” redă diftongul /ie/;

– litera „e” redă vocala /e/ iar semivocala /i/.

c) Rosteşte în acelaşi fel cuvântul pieton. Care este structura celei de-a doua silabe?

Page 169: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

64

Page 170: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

d) Se poate spune că vorbitorul face o diferenţă, din punctul de vedere al celor două structuri (/e/ vs /ie/), între cuvintele vechi şi neologisme?

387) Pornind de la cele analizate mai sus, cum interpretezi situaţia literei „u” în cuvinte de tipul luat, aluat etc.?

388) Rosteşte comparativ cuvintele aluat şi evaluat. Ce poţi afirma?

Teme de control:

Prezintă un tablou al fonemelor LRC ca fascicule de trăsături distinctive;

Enumeră și definește principalele serii alofonice;

Realizează o tipologie a silabei neomogene în funcție de segmentul consonantic;

Exemplifică schemele accentuale și contururile intonative realizate în LRC.

Unitatea de învăţare IV Tematică:

Curs 10. Structura etimologică a vocabularului românesc. Principalele tipuri de etimologii. Cuvinte moștenite.

Curs 11. Căi de înnoire lexicală. Cuvinte împrumutate. Principalele influențe.

Curs 12. Cuvinte formate în limba română. Mijloace de formare. Derivarea progresivă.

Page 171: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Obiective:

studenţii vor asimila principalele tipuri de etimologii;

studenţii vor diferenția intensional și extensional între moștenit și împrumutat;

studenţii vor enumera, defini, diferenția între căile de înnoire lexicală;

studenţii vor discrimina cele două perspective în analiza cuvântului: lexicologică și morfologică.

Timp alocat: 5 ore

Bibliografie minimală:

Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), ed. a II-a, București, Editura Univers Enciclopedic, 1996.

Dicționarul limbii române (DLR), București, Editura Academiei, 1965 și urm.

***Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (DOOM), București, Editura Academiei, 1982.

***Formarea cuvintelor în limba română, vol. I-III, București, Editura Academiei, 1970-1989.

BIDU-VRĂNCEANU, ANGELA, FORĂSCU, NARCISA, Modele de structurare semantică, Timișoara, Editura Facla, 1984.

65

Page 172: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

III. CUVINTE FORMATE PE TEREN ROMÂNESC Mijloace: principale - derivare proprie

BIDU-VRĂNCEANU, ANGELA, Lexic comun, lexic specializat, București, Editura Universității din București, 1986.

BIDU-VRĂNCEANU, ANGELA, Structura vocabularului limbii române contemporane, București, Editura Științifică, 1986.

BRÂNCUȘ, GR., Vocabularul autohton al limbii române, Editura Științifică, 1983. BUCĂ, M., EVSEEV, I., Probleme de semasiologie, Timișoara, Editura Facla, 1976.

COTEANU, I. (coord.), Limba română contemporană, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1985.

COTEANU, ION, SALA, MARIUS, Etimologia și limba română, București, Editura Academiei, 1987.

DRĂGHICI, OVIDIU, Cacosemie. Concept şi termen, în „Analele Universităţii din Craiova, Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică”, XXV, nr. 1-2/2003, p. 57-62.

DRĂGHICI, OVIDIU, Eufemismul parofonic, Studii de limba română în memoria profesorului Radu Sp. Popescu, Craiova, Editura Universitaria, 2008, p. 81-85.

DRĂGHICI, OVIDIU, Un model simetric al semnului lingvistic sau despre natura conceptuală a semnificantului, în „Analele ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (Serie nouă), Secţiunea III e – Lingvistică, Studia linguistica et philologica in honorem Constantin Fâncu”, Tomul LI, 2005, p. 153-159.

ȘERBAN, V., EVSEEV, I., Vocabularul românesc contemporan, Timișoara, Editura Facla, 1978.

Page 173: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

GROZA, Liviu, Elemente de lexicologie, Humanitas Educational, Bucuresti, 2004. HRISTEA, TH. (coord.), Sinteze de limba română, ed. a 3-a, Editura Albatros, 1984. STOICHIȚOIU-ICHIM, ADRIANA, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică,

influențe, creativitate, ALL Educational, 2001.

ZUGUN, PETRU, Lexicologia limbii române, Iași, Tehnopres, 2000.

I. STRUCTURA ETIMOLOGICĂ

A VOCABULARULUI ROMÂNESC CONTEMPORAN

A. Cuvinte moștenite și cuvinte împrumutate

I. CUVINTE MOȘTENITE - din latină

autohtone

CUVINTE ÎMPRUMUTATE din: - slavă (vechi și moderne)

maghiară

greacă

turcă

germană (vechi și moderne)

limbi latino-romanice

engleză și engleză americană

alte limbi

- cu prefixe - cu sufixe

- derivare improprie (= derivare regresivă)

- compunere

- conversiune

secundare - contaminare

- reduplicare

Page 174: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

66

Page 175: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

- trunchiere

mixte - parasintetice

- calc lingvistic (îmbină elemente externe cu

elemente interne)

IV. CUVINTE CU ETIMOLOGIE NECUNOSCUTĂ

V. CUVINTE STRĂINE ÎN LIMBA ROMÂNĂ (neadaptate sistemului lingvistic românesc)

I. Cuvinte moștenite

Cuvinte latinești

Reprezintă aproximativ 20% din ansamblul vocabularului, constituind fondul de bază al limbii române, cu o largă circulație (inclusiv prin locuțiuni și expresii), cu multe derivate și compuse, cu structuri semantice variate și bogate. Sunt cuvinte care se referă la realități din cele mai diverse domenii de activitate, care definesc viața socio-economică și spirituală a românilor (omul, viața materială, afectivă și de familie, agricultura, creșterea vitelor etc.). Ex.: arde, auzi, avea, barbă, bea, bate, carne, cap, creier, cot, cânta, cunoaște, crede, dinte, deget, dormi, deschide, duce, ficat, fată, față, face, fi, fugi, fierbe, frige, gură, gusta, genunchi, geană, inimă, intra, ieși, ierta, închina, întreba, însura, înghiți, înțelege, învăța, limbă, lucra, lăuda, lăsa, lua, măsea, mână, mustață, mamă, mărita, minte, mușchi, merge, muri, mânca, nas, naște, nuntă, os, ochi, picior, piele, palmă, piept, plămâni, pumn, păr, plânge, râde, roade, rupe, răsări, sânge, sări, scrie, sparge, spune, sta, suflet, somn, ști, ședea, tăcea, tăia, umbla, uita, vedea, vrea, zice ș.a.; bătrân, bun, deștept, orb, mut, surd, flămând, sătul, tânăr, trist; bărbat, femeie, fată, fecior, fiică, fiu, frate, soră, mamă, tată, noră, nepot, socru, soț, unchi, văr etc.; ac, ață, caș, cârnat, ceapă, casă, cheie, cui, curte, cuțit, făină, friptură, fereastră, fântână, lingură, lână, legumă, masă, miere, oală, ou, piper, pâine, plăcintă, prânz, sare, sapă, scaun, untură, vin, vas, zeamă etc.; aer, apă, albină, arșiță, brumă, berbec, bou, căldură, cald, ceață, cer, capră, cățel, câine, cireș, foc, frig, fulger, fum, furnică, floare, ger, gheță, găină, grâu, iepure, iarbă, întuneric, lemn, lumină, lac, lup, munte, măr, nea, negură, nor, pământ, piatră, ploaie, pădure, pasăre, pește, porc, pui, purice, pom, rază, râu, rândunică, secetă, soare, stea, șarpe, șoarece, tuna, taur, urs, vânt, vacă, vierme, viperă, vițel, varză etc.; an, lună, săptămână, azi, ieri, dimineață, seară, luni, marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică, zi, noapte, primăvară, vară, toamnă, iarnă etc.

Cuvinte autohtone

Page 176: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Numărul lor nu este stabilit cu precizie în timp de către lingviști. Ultimele cercetări de amploare aparțin prof. Gr. Brâncuș (vezi, Vocabularul autohton al limbii române, București, 1983). Se disting două categorii:

cuvinte autohtone existente și în albaneză (cca 70), de ex.: abur, baci, balaur, barză, bucura, bunget, buză, baltă, brâu, brad, copac, copil, dărâma, groapă, grumaz, gușă, măgură, mal, mătură, mazăre, mânz, moș, pârâu, sâmbure, șopârlă, țarc, țap, viezure, vatră, zgâria;

cuvinte autohtone inexistente în albaneză, de ex.: aprig, băiat, bordei, burtă, genune, gheară, măceș, melc, mișca, nițel etc. Este o categorie de cuvinte cu interpretări etimologice diferite. Pentru unii lingviști, o parte din aceste cuvinte sunt considerate cu etimologie necunoscută sau sunt asociate cu posibile etimoane latinești neatestate. Autohtone sunt considerate și o serie de toponime, antroponime și hidronime (de ex. Ampoi, Argeș, Jiu, Lotru, Bucur, Moș, Brad etc.).

67

Page 177: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

II. Cuvinte împrumutate. Principale influențe

Influența slavă s-a manifestat diferit și în perioade distincte, fiind evidentă din secolul al IX-lea, în cele mai variate domenii: natură, faună, floră, corpul uman, familie, locuință, hrană, agricultură, religie, armată, timp, toponime, antroponime etc. Influențele din bulgară, ucraineană, polonă sau sârbo-croată sunt mai evidente la nivelul graiurilor (fapt explicabil geografic). Exemple: deal, iaz, izvor, luncă, mlaștină, nisip, omăt, peșteră, cocoș, rață, gâscă, rac, știucă, vrabie, hrean, morcov, gât, gleznă, obraz, stomac, trup, glas, vreme, veac, ceas, babă, nene, maică, nevastă, blid, ciocan, clește, coasă, coș, lopată, topor, zid, cojoc, rufă, colac, hrană, icre, ulei, oțet, brazdă, plug, ogor, război sabie, suliță, sfânt, pomană, groapă, lene, milă, necaz, noroc, poftă, basm, diavol, zmeu; citi, clădi, grăi, hrăni, iubi, munci, odihni, omorî, sfârși, topi, trăi, trebui; bogat, drag, lacom, mândru, prost, sărac, scump, slab, vesel, vinovat ș.a.

Influența maghiară se manifestă începând cu secolul al X-lea și vizează viața orășenească, de curte, comerțul, industria etc. Majoritatea cuvintelor împrumutate din maghiară circulă în zone locuite și de populația maghiară. În limba literară s-au păstrat mai puține, de ex.: dijmă, hotar, oraș, tâlhar, viteaz, ban, cheltui, meșter, lacăt, bănui, chibzui ș.a.

Influența greacă s-a manifestat în perioade diferite, direct sau prin intermediul latinei dunărene (carte, creștin, farmec etc.) și a slavei (busuioc, hârtie, cămilă, corabie, dascăl, catastif, trandafir, zahăr etc.). Din epoca fanariotă au rămas termeni de cancelarie, de afaceri, administrație etc., de ex.: economisi, lefter, magazie, plictisi, cangrenă, silabisi, teatru ș.a.

Influența turcă aparține unor straturi distincte în timp și ca importanță (din perioada protootomană, apoi din secolul al XV-lea și, cu intermitențe, până în secolul al XIX-lea). Cuvintele acoperă o arie foarte diversă (viață materială, faună, floră, comerț, toponime etc.), de ex.: acaret, ciorap, cearșaf, chibrit, chirie, divan, odaie, tavan, cafea, cașcaval, ciulama, ciorbă, chiftea, ghiveci, iahnie, iaurt, sarma, telemea, tutun, basma, maramă, șalvari, dovleac, pătlăgea, zambilă, fildeș, sidef, băcan, cântar, chilipir, ciubuc, bucluc, huzur, maidan ș.a.

Influența germană se manifestă cu evidență mai ales prin dialectul săsesc, prin cel

sârbesc și pe cale livrescă (tehnică, sport etc.), de ex.: stofă, cartof, chiflă, parizer, șnițel,

Page 178: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

șuncă, șut1 ș.a.

Împrumuturi latino-romanice. Primele atestări din secolul al XV-lea și al XVI-lea sunt sporadice și se leagă doar de anumite texte (documente de cancelarie, traduceri de cărți bisericești etc.). Există împrumuturi directe și indirecte (prin limbi europene din care s-au efectuat traduceri: germană, neogreacă, maghiară, rusă ș.a.). Cronicari și alți oameni de cultură din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea au contribuit substanțial prin lucrările lor la introducerea și răspândirea unor termeni latino-romanici din cele mai variate sfere tematice (științe, religie, armată, viață economică și spirituală etc.), de pildă: epistolă, democrație, orator, autoritate, cauză, fabulă, proprietate, bibliotecă, ocazie, situație, formație, maistru, colonel, poștă, flotă ș.a.

Împrumutul latino-romanic devine mai numeros după secolul al XVIII-lea, un loc aparte revenind împrumutului lexical din franceză. La început (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea), influența franceză este indirectă (prin germană, rusă, poloneză), iar cea directă se

68

Page 179: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

manifestă puternic mai ales începând cu secolul al XIX-lea (pe lângă traduceri, un rol însemnat revenind relațiilor socio-economice și culturale cu Franța) și este evidentă practic în toate domeniile, dar în proporții diferite (de pildă, sunt multe neologisme de origine franceză

– sau și franceză – în sfera științelor, a noțiunilor abstracte etc.).

Aceleași cuvinte, împrumutate simultan sau în timp din limbi diferite (înrudite sau nu), au determinat o creștere simțitoare a împrumuturilor motivate multiplu, ceea ce justifică și conceptul de etimologie multiplă (în cazul de față de etimologie multiplă externă), alături de etimologia simplă (= unică). Câteva exemple: abces (< fr., lat.), abis (< fr., lat., gr.), accident (< fr., it., lat.), campanie (< fr., rus.), carafă (< ngr., fr., it.), compensa (< fr., lat.), disponibil (< fr., lat.) ș.a.m.d.

În general, exceptând etimologiile unice, din franceză (de ex.: dispozitiv, disproporție, embargo ș.a.), o bună parte din împrumuturi se motivează, pe lângă franceză, din latină și apoi din italiană, engleză etc., de ex. acomoda (< fr., lat.), antirezonanță (< fr., engl.), completamente (< fr., it.), emisiune (< fr., lat.), escadron (< rus., fr.) ș.a.

Împrumuturi din engleză și americană. Acestea sunt împrumuturi directe și prin alte limbi de cultură (cu precădere limba franceză, germana sau rusa), aparținând științei, tehnicii, vieții economico-financiare, sportului etc.

O bună parte din aceste împrumuturi au o circulație inetrnațională (fiind recunoscute și în alte limbi, cu forme identice sau adaptate sistemului lingvistic respectiv). De pildă: boiler, buldozer, smoching, bridge, outsider, ring, blugi, boss, campus, week-end, marketing, hamburger, supermarket ș.a.

CUVINTE FORMATE ÎN LIMBA ROMÂNĂ. MIJLOACE DE FORMARE (PRINCIPALE, SECUNDARE, MIXTE; CALC LINGVISTIC)

A. PRINCIPALE

DERIVAREA PROGRESIVĂ (= ~ PROPRIE)

Componente: - cuvânt bază

Page 180: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

formant (= formativ, lexiform)

* afix – formativ; are și un sens mai larg, incluzând morfemele auxiliare

Criterii generale de caracterizare pentru bază și formative: etimologie, parte de vorbire (bază și rezultat), caracteristici lexico-semantice, repartiții funcționale și teritoriale.

1. Derivarea cu prefixe (și prefixoide)

Prefixe – afixe* (= particule) adăugate înaintea unui cuvânt (simplu, derivat sau compus) existent în limbă, înaintea rădăcinii unui asemenea cuvânt sau înaintea unor teme inexistente în calitate de cuvinte independente, pentru a forma un nou cuvânt.

Structură morfematică: - simple (peste 80)

complexe (ex. pres < pre + (ră)s) * Există și prefixe în variante fonetice sau grafice

Ex. anti- (ant-, an-, andi-), răs- (răz-, res-) c) Valori semantice:

În bună parte sunt polisemantice (ex.: în-, des-, pre-, ne-, răs-, extra- ș.a.) Se marchează, de pildă:

„superioritatea“ (extrafin), supra-, arhi-, hiper-

„inferioritatea“ (subintitula), de-, hipo-, infra-„interioritatea“ (înnopta), intra-„exterioritatea“ (expatria), extra-, dis-

69

Page 181: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

„anterioritatea“ (antebraț), re-, retro-„posterioritatea“ (postdata), supra-, en-, trans-„opoziția“ (antisimetrie), contra-, o(b)-„intensificarea“ (răsciti), re-

„absența unor caracteristici“ (anormal), des-, și var. dez-, de-„transformarea în sens negativ“ (neadevăr), in- (im-, i-) „trecerea de la o stare la alta“ (încărunți)

„dobândirea unei însușiri“ (îmbujora) „asemănarea cu obiectul denumit“ (învăpăia) ș.a.

Exemplele de mai sus indică și existența unor serii sinonimice și antonimice, serii care pot fi recunoscute și la nivelul sufixelor.

Principale tipuri:

negative (ne-, in-)

privative (des-, de-) „absența“

iterative (răs-, re-) „repetarea“

delocutive în- (îm-), in- (im-), an- (am-)

* Provin din locuțiuni, de ex.: a pune în fapt = a înfăptui.

Originea prefixelor (principalele surse)

moștenite din latină (mai puține, cca 12) (ex. a-, cu-, de-, des-, în- etc.);

împrumutate:

din slavă (ex. iz-, ne-, răs- ș.a.)

din greacă (prin slavă sau latino-romanice) (ex. anti-, arhi-, hiper-, hipo-)

latino-romanice (cele mai multe) (ex. ab-, ante-, contra-, ex-, extra-, retro-, super- ș.a.)

apărute pe teren românesc (din alte prefixe sau din prepoziții prin calcuri și semicalcuri) (de ex. sco-fală).

Cu origine comună, există dublete, triplete și chiar cvadruplete: (stră- și extra-), (super-, spre-, sur-), (tră-, trans-, tra-, tre-). Unul este moștenit, iar celelalte sunt împrumuturi latino-romanice.

Page 182: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

* Cel scris cu aldine este moștenit. f) Repartiție pe părți de vorbire:

Derivatele cu prefixe sunt la toate părțile de vorbire, cu excepția articolului și a prepoziției. Cele mai multe apar, în același timp, la verbe substantive și adjective.

g) Productivitate (în funcție de numărul formațiilor, ca f o r ț ă p r o d u c t i v ă și f r e c - v e n ț ă de întrebuințare).

Cele mai productive, din cele tradiționale: în-, ne-, des-, răs-, re- și mai multe din cele latino-romanice, adică neologice (ex. a-, anti-, con-, contra-, de-, ex-, super-, supra- ș.a.)

h) Supraprefixare: definește prezența simultană a două sau mai multe prefixe la aceeași bază, de ex.

străstrănepot (același prefix); supraîncălzi (prefixe diferite) * Prefixoide (= false prefixe)

Sunt interpretate diferit: ca prefixe, fiindcă funcțional se comportă ca acestea și ca elemente de compunere, fiindcă la origine sunt cuvinte. Provin mai ales din greacă, intrate prin neologisme și au caracter internațional (ex. aero-, auto-, bio-, hidro-, micro-, mini-, orto-, pseudo- ș.a.).

2. Derivarea cu sufixe (și sufixoide)

Sufixe = afixe (= particule) adăugate la o temă, formând cu aceasta un nou cuvânt.

* Există sufixe lexicale și sufixe gramaticale, valori care se suprapun în sufixele moționale

(ex. vulpe / vulpoi, iepure / iepuroaică).

70

Page 183: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Criterii de descriere:

clasa lexico-gramaticală:

a cuvintelor-bază;

a formației (substantive, verbe, adjective etc.);

structura morfematică:

simple (ex. -ar, -tor);

dezvoltate (sufix + interfix), ex. --uleț;

compuse (din două sufixe), ex. -ăreasă < -ar + easă;

* Interfix: parte din derivat care nu aparține nici temei nici sufixului propriu-zis (ex. -ul-)

În lingvistica românească, interfixul este considerat adesea parte din sufix. Deci, într-un exemplu precum cornuleț, -uleț este un sufix dezvoltat.

- structura semantică:

Valoarea semantică a derivatului rezultă din raportarea la bază, iar valoarea semantică a sufixului depinde de semantica derivatului.

tipuri semantice:

sufixe de agent (ex. -ar, -aș, -easă, -tor, -giu, -ist);

sufixe augmentative (ex. -an, -andru, -ean, -oi, -oaică, -ăraie);

sufixe diminutivale (ex. -aș, -el, -ic, -iță, -uș, -uț, -uc, -eț);

sufixe pentru denumirea însușirii din obiecte (ex. -ist, -al, -bil, -esc, -at);

sufixe pentru denumirea instrumentelor (ex. -ar, -niță, -tor, -toare);

* -toare este și alt sufix (ex. răzătoare, cf. storcător) decât -tor, -toare;

- sufixe pentru denumiri abstracte (ex. -re (-are, -ere, -ire), -t, -eală, -ime, -ism);

sufixe pentru indicarea colectivității (ex. -ărie, -et, -ime, -iș, -iște, -ăraie);

sufixe pentru indicarea ideii de loc (ex. -ărie, -ean, -ar);

sufixe pentru indicarea acțiunii (verbe) (ex. -a, -i, -iza, -ifica, -uí);

Page 184: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

sufixe pentru indicarea modalității (ex. -iș, -mente);

- sufixe pentru denumirea persoanelor, animalelor, păsărilor și plantelor (ex. -ar, -el, -ică,

-ean, -ior, -tor, -iță, -uță, -uș, -os, -ariță);

Există și sufixe polisemantice. De pildă, sufixul -aș poate indica agentul, nuanța diminutivală în cazul substantivelor (de ex. poștaș, copilaș) și poate forma noi adjective (de ex. codaș, pătimaș);

originea sufixelor

moștenite (mai ales latinești) (ex. -ar, -tor, -el, -ic(ă), -ime, -ătate ș.a.);

considerate autohtone (-esc, -andru);

împrumutate:

din slavă (-nic, -iță, -iște, -eală, -ean ș.a.);

din turcă (-giu, -lâc);

latino-romanice (-(i)er, -ism, -al, -ant, -bil, -ist, -iza, -ifica);

repartiția pe părți de vorbire: derivatele cu sufixe sunt la substantive, adjective, verbe, adverbe și mai puțin la pronume, numerale și interjecții (ex. mătăluță, treime, aolică, ofuleț)

productivitatea:

Azi sunt productive mai ales cele moștenite din latină și, în special, cele întărite prin împrumuturi neologice (latino-romanice).

Mai puțin sau deloc productive sunt mai ales: -oaie, -ache, -ament, -ciune, -ăreț, -icesc, -ard.

Neologice în creștere, ca productivitate: -ism, -ist, -iza, -iv, -bil, -itate etc.

Suprasufixarea este mai puțin evidentă ca la prefixe (prin transformările suferite de primul sufix legat de temă), de ex. bădicuță.

* Sufixoide (= false sufixe)

Page 185: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

71

Page 186: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Este aceeași interpretare ca la prefixe și au, prin excelență, origine greacă, pătrunse prin neologisme.

Ex. -fil „iubitor“, -fob „care nu suportă“, -for „care poartă“, -fug „care elimină“, -gramă „schemă“, -log „specialist“ ș.a.

Rezumat:

Structura etimologică a lexicului revelează căile de înnoire lexicală și evoluția acestui subsistem. Orice unitate lexicală, ca element al unui sistem, contractează diferite raporturi în planul conținutului, mai ales. În sens restrâns, relațiile interlexicale desemnează raporturi de identitate în planul semnificantului (omonimia), similaritate creatoare de confuzii (paronimia), cvasiidentitate a semnificatului (sinonimia), contrarietate sau contradicție a conținutului (antonimia).

În conștiința vorbitorului sau în existența obiectivă a limbii, familia lexicală este subansamblul lexical în care toate unitățile au aceeași rădăcină.

Set de întrebări, teme de reflec ţie, exerciţii pentru învăţare independentă şi completarea critică şi activă a cunoştinţelor din suportul de curs

În codul numit „semafor electric” avem cele două semne cu semnificaţiile cunoscute: roşul şi verdele. Fie într-un alt limbaj, să-l numim „aritmetică”, semnele + „adunare”, 2 „numărul 2” , 5, 3, = „egalitate”. Reflectează asupra celor două situaţii:

a) Notarea alături şi, implicit, o percepere oarecum simultană a semnelor următoare: 2 + 3 = 5.

b) Aprinderea în acelaşi timp a „becurilor” şi, implicit, o percepere simultană a semnelor următoare: verde ş i roşu.

Care din cele două combinaţii de semne semnifică ceva şi de ce? Ce putem deduce de aici?

Page 187: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Fie o limbă imaginară (asemănătoare cu româna) cu următoarea caracteristică: posedă câte un (singur) cuvânt pentru orice idee pe care dorim să o vehiculăm. De exemplu: pentru ideea de „băiat sau fată în primii ani ai vieţii” avem copil, ca în limba română; pentru ideea de „perioadă a vieţii omeneşti de la naştere până la adolescenţă” avem teremetonă (şi nu copilărie, ca în limba română); pentru „planta numită în limba română iarba-datului-şi-a-faptului” avem meterenacă; pentru ideea de „motor cu formare exterioară a amestecului de carburant” avem remetepan; pentru ideea de „cred că nu mai ninge anul ăsta, deşi pe la meteo au zis că o să se răcească vremea în zilele următoare” avem cataramană etc.

Ar fi putut exista o asemenea limbă? De ce? Ce înseamnă limbaj articulat?

Fixează două accepţii ale termenilor articulat / articulare, pornind de la următoarele contexte: „articularea sunetelor, sunete articulate, articularea consoanei [p]; limbaj articulat, o echipă bine articulată, dureri ale articulaţiilor etc.”.

1) Fie două sisteme de semne:

unul constituit din patru semne: , √, ∞ şi ∩;

altul în care avem semnele: 12345, 54321, 21345, 3145, 41235, 51234...

Câte semne pot funcţiona în cadrul sistemului (b)? Asumându-ţi lipsa situaţiilor de polisemie / omonimie şi sinonimie, câte semnificaţii se pot vehicula cu sistemul (a)? Dar cu (b)?

Cum interpretezi diferenţa dintre cele două sisteme? Ce poţi spune despre semnificanţii din sistemul (b) faţă de cei din primul? Ce (mai) înseamnă articulare?

72

Page 188: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Ce ar putea să însemne dubla articulare a limbii?

Ce presupune prima articulare a limbii? Ţine ea de domeniul conştientului? În ce măsură este ea sesizabilă pentru vorbitorul obişnuit? Gândeşte-te dacă poţi răspunde uşor la întrebările: câte cuvinte are propoziţia Ana are mere? Despre cine se vorbeşte? Ce se spune despre Ana?

La ce se referă a doua articulare a limbii? Ţine ea mai mult de utilizarea limbii (vorbirea – „obişnuită”) sau de analiza lingvistică? Rosteşte interoperabilitate. Fără a ţine seama de „necunoscutele” terminologice, gândeşte-te cât de uşor / repede poţi răspunde la întrebările: există unul sau două grupuri accentuale (un număr de silabe reunite sub acelaşi accent, adică lângă o silabă rostită mai tare)? Care este grupul proeminent (cel în care există accentul principal – mai puternic). Câte silabe are fiecare grup sau întreg cuvântul?

Când rosteşti un cuvânt precum căprioară trebuie să fii conştient de silaba accentuată, oa? Dar de faptul că este vorba despre „un singur obiect”, ă?

Încearcă să găseşti o motivaţie a desemnării celor două articulări, legând „ordinea” (I, II / prima, a doua) lor de aspectele observate mai sus.

Pune în corespondenţă articularea semnelor şi articularea semnificantului cu conceptele de producere şi reproducere. Gândeşte-te la rostirea unei fraze faţă de rostirea unui cuvânt. În cazul cărei unităţi trebuie să fii conştient de structură. În ce măsură „îţi aparţine” fiecare din ele? Unde apare (mai rar decât ne-am aştepta, totuşi!) ineditul?

Fie cuvântul casă. Dacă îl segmentezi în c şi asă, care este semnificaţia celor două segmente? Sunt ele semne? Segmentează cuvântul căutând semnificaţii „clădire destinată pentru a servi de locuinţă omului” şi „un singur obiect”.

Compară şi segmentează formele casă, casa, case, casei. În „partea dreaptă” avem o aşa-zisă „terminaţie” sau, mai degrabă, un „loc gol” unde apar semnele pe care noi le selectăm în funcţie de ceea ce vrem să comunicăm? Explică.

Pe axa concret – abstract unde plasezi semnificaţia segmentelor de tipul cas faţă a celor de tip ă? Câte segmente pot apărea în locul lui cas şi câte în locul lui ă?

Page 189: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Ce înseamnă om în limba română? Ce înseamnă ă în limba română? Explică faptul că ă (din casă, masă etc.) înseamnă ceea ce înseamnă numai datorită opoziţiei cu alte segmente care pot apărea în locul său. Care sunt aceste segmente, ce semnifică ele şi cum ai putea denumi clasa acestor semnificaţii? Cum ai mai putea defini / denumi semnificaţia „un singur obiect”?

Fie cuvântul căsuţă. Căutând semnificaţiile „clădire destinată pentru a servi de locuinţă omului”, „obiect mai mic” şi „un singur obiect”, segmentează cuvântul în mai multe semne.

Pe axa concret – abstract unde plasezi semnificaţia segmentelor de tipul cas / căs faţă a celor de tip uţ?

Ce ar putea să însemne „semnificaţie relaţională”?

73

Page 190: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Ce înseamnă categorie gramaticală? Exemplifică.

Sesizezi două tipuri diferite de articulare a cuvântului? Este termenul cuvânt suficient pentru cele două perspective diferite?

Stabileşte un raport între termenii unitate lexicală şi parte de vorbire. Pune-i în corespondenţă cu compartimentele limbii corespunzătoare, cu subsistemele lingvistice pe care le constituie.

Cum se numesc semnele de nivel inferior cuvântului, din care aproape orice cuvânt se articulează?

Încearcă să explici folosirea adverbului aproape în contextul de mai sus.

Pornind de la semnificaţiile lui ă din casă (opus lui case, casa, casei) încearcă să explici ce înseamnă morf-cuier.

Explică definirea morfemului ca „choix (alegere, fr.)”.

Stabileşte un raport între termenii morf, fon, fonem, morfem şi explică-i pe baza acestuia.

Caută elementul care „nu se potriveşte” în seria: casă, masă, capă, cală, lasă, ladă. Ce observi?

Care sunt morfemele gramaticale (ca tipuri) în limba română? Gândeşte-te la categoriile gramaticale cunoscute.

Segmentează cuvântul / forma creează căutând semnificaţiile gramaticale. Care sunt morfemele gramaticale şi ce categorii semnifică?

Câte cuvinte avem în seria: casă, casa, căscioară, casele, căsoi, case, căsnicie?

Page 191: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Explică şi exemplifică faptul că un cuvânt este o clasă de forma flexionare.

Cum se numeşte „locul” din cuvânt pe care îl ocupă unul sau mai multe morfeme flexionare. Cum se numeşte procesul prin care un cuvânt „îşi schimbă forma”?

Morfemele care constituie flectivul pot aparţine aceleiaşi clase?

Atunci când, căutând semnificaţiile gramaticale, izolăm flectivul, în ce categorie plasăm „partea care rămâne” şi ce caracteristici are ea? Declină substantivele poartă şi om, conjugă la indicativ verbele a tăcea şi a fi. Ce observi în privinţa segmentului „rămas”?

Cum numim partea care rămâne relativ constantă în procesul flexiunii? Explică acest relativ, discerne mai multe tipuri de asemenea situaţii şi exemplifică.

Ce ar însemna analiză gramaticală a cuvântului?

74

Page 192: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

De unde ştiu că sâmbure este „unul singur”? Dar în cazul lui lup? Care este flectivul celui de-al doilea cuvânt? Aminteşte-ţi că limba este un sistem şi că o unitate are o anumită funcţie datorită opoziţiilor pe care le contractează cu celelalte unităţi de acelaşi tip.

Cum comentezi afirmaţia: „orice unitate a limbii este ceea ce nu sunt toate celelalte”?

Ce înseamnă faptul că „morfemele gramaticale aparţin unui inventar închis”?

Pornind de la analiza gramaticală a următoarelor cuvinte: show-uri, sticksuri, chipsuri, snacksuri, spaghete, reflectează asupra pemisivităţii sistemului morfematic (morfologia) la influenţe lingvistice.

Care este originea sistemului morfematic românesc? În ce măsură este posibil să apară, să dispară sau să fie înlocuite unităţi aparţinând acestui sistem? Este probabil ca, în contextul unor influenţe lingvistice recente, să împrumutăm asemenea morfeme? Explică. Argumentează.

Fie unitatea casă. Pornind de la seria masă, pasă, rasă etc; terasă, copită, grădină etc; elocvenţă, reticenţă etc, ce poţi spune despre inventarul segmentelor care pot apărea „în stânga lui ă”?

Segmentele cas, mas, pas, ras sunt cuvinte? Dacă segmentul ă semnifică „un singur obiect”, ţinând seama de sensul unităţii casă, care este semnificaţia lui cas? Cum este semnificaţia segmentelor de acest tip faţă de cea a semnelor ă, a, ei (din casă, casa, casei, respectiv)?

Explică faptul că morfemele lexicale aparţin unui inventar deschis.

Compară unităţile bine, lup şi casă în privinţa structurii gramaticale. În ce măsură unitatea ă este independentă (poate apărea singură în enunţ)? Dar lup?

Compară în privinţa gradului de independenţă unităţile căs şi uţ(ă) din căsuţă.

Page 193: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Explică ce înseamnă şi enumeră morfemele dependente (legate) şi pe cele independente (nelegate). Se poate vorbi, mai degrabă, de morfeme semidependente? Dacă ar fi independente, ce fel de unităţi ar deveni? Explică. Exemplifică.

Analizează şi compară următoarele serii de unităţi:

om, pom, omletă, omăt, omonim, domol, omnivor, ombilic

omenesc, uman, antropic, personal, individual, raţional

omenie, omenire, neomenos, omenesc, a omeni, supraomenesc, neom.

Există vreun criteriu la baza fiecărei serii? Explică. Care din ele este o familie lexicală?

102) Fie unitatea reîmpământenire.

Ce poţi spune despre structura lexicală a acestei unităţi? Găseşte cât mai multe unităţi din aceeaşi familie lexicală. Ce poziţie ocupă unitatea pământ faţă de toate celelalte? Cum a apărut cuvântul pământ în limba română?

Cum s-a format în limba română cuvântul reîmpământenire? Ce înseamnă etimologie?

75

Page 194: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Sesizează un criteriu şi pune în ordinea corespunzătoare cuvintele: împământeni, pământean, reîmpământenire, pământ, împământenire.

Cum ai putea defini familia lexicală (dintr-un punct de vedere uşor de sesizat).

Cum se numeşte segmentul care rămâne relativ constant? Ce presupune termenul „relativ” din propoziţia precedentă? Exemplifică.

Poţi stabili o diferenţă între termenii cuvânt-bază şi cuvânt de bază?

Ce raport poţi stabili între cuvântul primitiv sau primar şi rădăcină?

Cum se numeşte segmentul la care se ataşează afixele?

Surprinde raportul între cele două categorii, pe de o parte, iar, pe de altă parte, relaţiile între conceptele fiecărei clase şi aşază în tabel următoarele concepte / termeni:

formă-tip

formare de cuvinte parte de vorbire

paradigmă2 (clasă de forme flexionare) rădăcină

bază

cuvânt primar(primitiv) flectiv

afixe

familie lexicală flexiune radical

Page 195: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

unitate lexicală temă

lexicologie

morfologie

76

Page 196: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Pe această bază formulează o definiţie de lucru pentru fiecare termen.

Ce este unitatea a din telefona?

Poţi caracteriza comparativ cele două discipline: morfologia şi lexicologia?

Explică termenul morfonologie.

Page 197: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016
Page 198: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

77

Page 199: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Unitatea de învățare V

Tematică:

Curs 13. Compunerea. Conversiunea.

Curs 14. Derivarea regresivă. Căi secundare. Calcul lingvistic.

Curs 15. Relații interlexicale. Sinonimia.

Obiective:

studenţii vor surprinde tipologia compuselor românești;

studenţii vor enumera, defini și vor diferenția între căile de înnoire lexicală;

studenţii vor explica și exemplifica relațiile interlexicale în planul conținutului și în planul expresiei.

Timp alocat: 5 ore

COMPUNEREA

Procedeu de formare a cuvintelor noi din două (sau mai multe) cuvinte existente și independent în limbă. Apar la toate părțile de vorbire, cu excepția articolului.

* În afara cuvintelor, pot fi folosite abrevieri ale unor cuvinte sau/și, conform unor interpretări, elemente de compunere (numite de unii lingviști prefixoide/sufixoide).

Față de un grup sintactic (ex. zori de zi) compusele se raportează la: unitate morfologică, unitate semantică și comportament sintactic. Compusele pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere, legate mai ales de procedeul formării și originea lor.

Principalele criterii și tipuri:

Sintactic:

parataxă (= juxtapunere) (ex. decret-lege, literar-muzical);

Page 200: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

hipotaxă (= subordonare):

subordonare atributivă:

atributul este adjectiv (ex. coate-goale, vorbă-lungă, bună-credință, bunăstare);

atributul este substantiv în genitiv (ex. floarea soarelui, ochiul-boului);

atributul este substantiv în acuzativ cu prepoziție (ex. floare-de-colț, cal-de-mare);

compusul conține un complement (ex. fluieră-vânt, papă-lapte, zgârie-brânză etc.);

Originea compuselor:

moștenite (puține), de ex. luceafăr, trifoi ș.a.

împrumutate, de ex. binecuvântat ș.a.

formate pe teren românesc, de ex. limba-soacrei, coate-goale ș.a.

CONVERSIUNEA (= conversie, schimbarea valorii gramaticale, transpoziție gramaticală) Este un procedeu specific gramatical și constă din trecerea unui cuvânt de la o parte de

vorbire la alta.

Procedeul constă din: determinare și distribuție. Cele mai frecvente conversiuni:

de la adjectiv la substantiv (ex. bunul, răul);

de la adverb la substantiv (ex. binele);

de la numeral la substantiv (ex. un zece);

de la interjecție la substantiv (ex. un of);

de la substantiv la adjectiv (ex. vremi copile);

de la adverb la adjectiv (ex. fuge repede);

de la adjectiv la adverb (ex. scrie frumos);

de la substantiv la adverb (ex. doarme buștean).

78

Page 201: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

O categorie aparte: trecerea de la nume proprii la substantive comune și invers (ex. damasc, olandă, amper, șampanie).

* Sunt frecvent întâlnite adjective provenite de la participii și gerunzii (ex. construit, -ă, suferind, -ă).

DERIVAREA REGRESIVĂ (= ~ improprie)

* Procedeul nu are o interpretare unitară, din cauza faptului că există două situații:

eliminarea de afixe (ex. aniversa de la aniversa/re)

eliminarea de afixe urmată de adăugarea unui morfem lexico-gramatical (ex. șof/er > șof+a > șofa).

Principalele tipuri:

derivare regresivă postsubstantivală:

Ex.

pisic

de la pisic/ă

mâț

de la mâț/ă

alun

de la alun/ă *multe denumiri de arbori de la fruct

cais

de la cais/ă

Page 202: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

vișin

de la vișină

ortoped

de la ortopedie * profesie de la știință

geolog

de la geologie

- derivare regresivă postverbală (este o derivare de substantive):

Ex. auz, cânt, greș de la a auzi, cânta, greși.

Un caz aparte: la radical se adaugă desinența de feminin: bârf/i > bârf+ă > bârfă.

- derivare regresivă postadjectivală (un procedeu mai puțin productiv. Se obțin verbe

și substantive.)

Ex.

catifela

de la catifelat

bălța

de la bălțat

Page 203: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

PROCEDEE SECUNDARE

Trunchierea (= scurtarea) cuvintelor, rămânând partea inițială sau finală. Ex. proful, profa, diriga;

atelier foto(grafic); (Corne)lia; trafic aero(nautic); Teo(dor)

Contaminarea (= aglutinarea)

Îmbinarea a două cuvinte din care provine unul nou; în general, există o înrudire semantică între cele două cuvinte.

Ex. impuls + bold > imbold cocor + stârc > cocostârc

Abrevierea (provenită din inițiale citite ca noi cuvinte) Ex. C.F.R. > cefere

T.V.R. > tevere

REDUPLICAREA

Repetarea aceleiași silabe (cu valoare onomatopeică sau componentă a unui cuvânt, de obicei nume propriu); de ex.: cu-cu, Gigi, Lili, Titi ș.a.

PROCEDEE MIXTE

Se folosesc cel puțin două mijloace diferite de formare a cuvintelor.

Pentru părțile alcătuite simultan prin două procedee (fără să existe și un cuvânt în care se recunoaște unul din procedee) există și termenul de parasintetic; prin generalizare, se folosește, uneori, pentru orice cuvânt mixt.

Page 204: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

79

Page 205: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Ex. îmbuna (nu există îmbun și nici buna)

Calc lingvistic

Termen împrumutat din arta grafică, având sensul de „copie“, „imitație“; lingvistic, definește o îmbinare a mijloacelor interne cu cele externe și se referă la cuvinte și unități frazeologice.

Tipuri:

calc lexical

semantic (ex. rom. lume din lat. lumen „lumină“, după sl. sveată care înseamnă și „lumină“ și „univers“, a luat și sensul de „univers“);

de structură (se împrumută forma internă, ex. rom. supraveghea după fr. surveiller);

calc gramatical (morfologic și sintactic);

calc frazeologic (pentru îmbinări frazeologice sau libere), ex. a face naveta, cf. fr. faire la navette;

calc lexico-frazeologic (ex. a face anticameră după fr. faire antichambre).

RELAȚII INTERLEXICALE. SINONIMIE. ANTONIMIE. OMONIMIE. PARONIMIE

Sinonimia

Sinonimele sunt cuvinte diferite ca formă dar apropiate sau identice ca înțeles; în sincronie și în același sistem al limbii, cel puțin cu un sens, exprimă aceeași noțiune sau aspecte identice ale ei; condiția propriu-zisă de sinonimie presupune: referent identic, aceeași variantă funcțională și aceleași clase de distribuție contextuală.

Criterii de caracterizare și tipuri:

Lingvistice:

Page 206: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

etimologia:

din aceeași limbă (ex. absurd / ilogic, din fr., călduț / căldicel ca derivate românești);

din limbi diferite: ex. absenta (din fr.) / lipsi (din ngr.);

categoria gramaticală (sunt mai ales substantive, adjective, verbe, adverbe);

există și serii de sinonimie la nivelul familiei lexicale, ex. abroga / anula, abrogare / anulare, abrogat / anulat.

structura:

radicali diferiți (ex. repede / iute);

derivate (ex. ireal / nereal, răcoros / răcoritor);

lexico-frazeologice (ex. capitală / cetate de scaun);

sensul

sinonime absolute (= totale) (mai ales în terminologii și între variante stilistico-funcționale; ex. porumb / cucuruz, abdomen / burtă);

sinonime relative (= parțiale) – sunt cele mai numeroase;

sinonime contextuale (sau metaforice) ex. inel = cătușă de aur (T. Arghezi). Extralingvistice

sfera tematică (ex. însușiri, obiecte ș.a.)

diferențe teritoriale (ex. pâine înghețată / pâine tare)

Aplicații:

1. Indicați sinonime pentru următoarele cuvinte. Precizați tipul de relație sinonimică și alcătuiți enunțuri cu fiecare din sinonimele găsite:

clar, deosebit, inteligent, închis, a expune.

Page 207: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

80

Page 208: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Indicați antonime pentru următoarele cuvinte. Precizați tipul de relație antonimică și alcătuiți enunțuri cu fiecare din antonimele găsite:

bucuros, bun, iute, succes, trecător.

Se dau cuvintele: bandă, cap, coș, poartă, sol. Explicați sensurile fiecăruia dintre ele. Pornind de la sensurile diferite, precizați relația interlexicală și tipul acesteia și alcătuiți enunțuri pentru fiecare sens.

Alcătuiți familii lexicale de la următoarele cuvinte: copil, frunză, fiecare familie având cel puțin 5 formații; precizați mijloacele de formare și indicați structura morfo-lexicală a cuvintelor.

Alcătuiți familii lexicale de la următoarele cuvinte: rău, cuvânt, folosind trei mijloace de formare diferite și indicați-le.

Indicați 7 sufixe diferite. Precizați tipul fiecăruia. Formați cu fiecare din ele un derivat. Alcătuiți câte un enunț cu fiecare.

Indicați 7 prefixe diferite. Precizați tipul fiecăruia. Formați cu fiecare din ele un derivat. Alcătuiți câte un enunț cu fiecare.

Analizați structura morfo-lexicală a cuvintelor indicând mijloacele de formare și caracteristicile semantice ale afixelor: îmbunătățire, predestinat, nerecunoscător.

Precizați raportul dintre următoarele cuvinte, alcătuiți enunțuri cu fiecare și precizați-le sensurile:

conjunctură, conjectură, învederat, inveterat, învesti, investi, emigrant, imigrant, enerva, inerva.

Page 209: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Alcătuiți familii lexicale de la următoarele cuvinte: om, pământ, fiecare familie având cel puțin 5 formații; precizați mijloacele de formare și indicați structura morfo-lexicală a cuvintelor.

Page 210: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

81

Page 211: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Unitatea de învățare VII

Tematică:

Curs 16. Antonimia. Omonimia.

Curs 17. Paronimia. Etimologia populară.

Curs 18. Familia lexicală. Familia etimologică.

Obiective:

studenţii vor enumera, defini și vor diferenția între căile de înnoire lexicală;

studenţii vor explica și exemplifica relațiile interlexicale în planul conținutului și în planul expresiei;

studenții vor explica resorturile confuziei paronimice, etimologiei populare și a parofoniei;

srudenții vor surprinde natura subansmblului numit familie lexicală.

Timp alocat: 4 ore

***

Antonimia (antonimele reprezintă perechi de cuvinte cu corpuri fonetice diferite sau parțial diferite, aparținând aceleiași părți de vorbire și având sensuri opuse).

Criterii de caracterizare și tipuri:

Lingvistice (principale criterii):

etimologia:

antonime din aceeași limbă (ex. bun / rău (lat.));

Page 212: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

antonime din limbi diferite (ex. (a) urî (lat.) / (a) iubi (sl.));

categoria gramaticală (sunt mai ales substantive, adjective, verbe, adverbe);

există serii de antonime și la nivelul familiei lexicale (ex. aprinde / stinge, aprindere / stingere, aprins / stins).

structura:

cu radicali diferiți (ex. bun / rău);

cu același radical;

cu afixul explicit la amândoi termenii (ex. antebelic / postbelic);

cu afixul explicit la unul din termeni (ex. legal / ilegal, util / inutil);

sensul (pe baza opozițiilor semantice):

de contrarietate (= antonime graduale), ex. mare / mic, ieftin / scump;

de contradicție (= antonime complementare), ex. absent / prezent, adevărat / fals;

de tip vectorial, ex. a ieși / a intra, a începe / a termina;

de tip conversiv, ex. a vinde / a cumpăra (ceva), a da / a primi;

semantico-stilistice, ex. aprinde / stinge („Anii aprind în inimile oamenilor dragostea și tot anii o topesc și o sting.“ Zaharia Stancu, Șatra).

Extralingvistice:

sfera tematică (antonime privitoare la însușiri, fenomene, acțiuni etc., de ex. căldură / frig, iarnă / vară, bun / rău)

diferențe teritoriale (ex. de tipul regional / popular, regional / literar).

Omonimia (omonimele sunt cuvinte cu forme sonore identice, dar diferite ca sens); există omografe, care se scriu la fel și omofone, care se pronunță la fel; unele pot fi simultan

Page 213: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

82

Page 214: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

omofone și omografe, de ex. lac „întindere de apă“ / lac „substanță“ (omofone și omografe), altoi / altoi (omografe), nea / nea (omofone).

* În lingvistica românească, deocamdată, nu se acceptă omonimia prin polisemantism, ci numai omonimia cuvintelor cu etimologie diferită.

Tipuri:

omonime lexicale (pentru aceeași parte de vorbire):

omonime totale (coincid la toate formele) ex. lac (lat.) – lac (germ.);

omonime parțiale (numite și false) ex. el cântă – ei cântă;

omonime lexico-gramaticale:

morfologice

sintactice

(coincid forme ale unor părți de vorbire diferite), ex. cer (subst.) / cer (verb), ardei (subst.) / arde-i (verb și pronume), coincide pronunția – prin fonetică sintactică.

Paronimie și etimologie populară

Paronimele sunt cuvinte care se aseamănă formal, au sensuri diferite, etimologii diferite (chiar dacă uneori fac parte, în sens larg, din aceeași familie) și aparțin, în general, aceleiași părți de vorbire.

Ex. cânt (s.n.) / când (adv.), adopta / adapta, bară / pară, familial / familiar, literar / literal, temporar / temporal

Etimologia populară reprezintă o apropiere de formă, de sens, sau de ambele, având la bază analogia și contaminarea; apare din tendința persoanelor (mai puțin cultivate) de a-și explica anumite cuvinte (vechi sau noi) necunoscute; ex. nervologie – pentru neurologie, boliclinică – pentru policlinică.

Page 215: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

* Există și unele etimologii populare preluate de limba literară, de ex. carte poștală pentru cartă poștală (< fr. carte postale)

FAMILIA LEXICALĂ

În stadiul actual de evoluție a limbii române, fără să existe o „discrepanță“ între planul limbii și cel al vorbirii, realitatea funcțională nu corespunde întru totul elementelor stabilizate deja în sistemul lingvistic, fapt confirmat și de comentarii sau definiții existente în lucrări românești. Acestea constituie un reflex, dar nu total, al principalelor aspecte care motivează teoretic și justifică tipologic conceptul (sincronic și diacronic) de familie lexicală: structura morfematică a cuvântului, asocierea lexicală cu trăsăturile care îi argumentează statutul, varietatea formelor de manifestare, originea cuvintelor legată de sistemul intern de formare lexicală și de tipologia împrumuturilor.

Legat de acest concept apar constant câteva aspecte definitorii:

ideea de asociere, în formulări variate, de felul: grupare lexicală, grup de cuvinte, serie de cuvinte;

liantul asocierii, marcat explicit sau nu, ca înrudire semantică și formală;

mijloacele de obținere a grupării lexicale, fiind menționate mai ales: derivarea, derivarea și compunerea sau derivarea, compunerea și schimbarea valorii gramaticale;

raportarea asocierii la un cuvânt-bază (sau la același cuvânt) ca referință și

motivare pentru toate formele lexicale care alcătuiesc familia. Se menționează, de asemenea, mai rar, același radical, primitiv, sau element comun pentru întreaga familie și chiar tulpină. Diferențele nu sunt doar de ordin terminologic, ele având repercusiuni asupra delimitării propriu-zise a familiei. La acestea se adaugă și ambiguitățile legate de polisemia sau de interpretarea semantică neuniformă a unor elemente de metalimbaj precum: bază, rădăcină, radical, temă.

83

Page 216: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

În timp ce cuvântul-bază este folosit, în general, pentru motivarea unei familii simple (de exemplu: acoperământ, acoperire, acoperiș, acoperit de la cuvântul-bază acoperi), termenul bază este folosit, în funcție de context, ca sinonim pentru cuvânt-bază, dar și pentru rădăcină, ceea ce trimite la o familie dezvoltată, în care se recunosc mai multe cuvinte-bază, respectiv, pe lângă o singură rădăcină existând una sau mai multe teme (de exemplu în seria bade, bădică, bădicuță, bădiță, bădițel, bădițică se disting rădăcina bad- (băd-) și temele bădic- și bădiț-). Pe de altă parte, există interpretări în care rădăcina este identificată cu radicalul (fapt motivat și etimologic, rom. radical < fr. radical < lat. radicalis de la radix „rădăcină“). În virtutea altor păreri, radicalul este o parte divizibilă care rămâne constantă în toate formele flexionare ale unui cuvânt, ceea ce se numește, obișnuit, temă (lexicală).

Raportarea acestor caracteristici la planul vorbirii și al limbii evidențiază și unele particularități în alcătuirea și recunoașterea unei familii lexicale. În esență, acestea sunt legate de capacitatea vorbitorului de a stabili legături între cuvinte pe baza unui element comun, capacitate asociată cu ceea ce Sextil Pușcariu a numit „simț etimologic“. Manifestarea sentimentului etimologic este legată, firesc, de gradul diferit de cunoaștere a limbii de către vorbitori. De pildă, seria alcătuită din cuvintele zid, zidi, zidar, zidărie, zidit, -ă, ziditor este cunoscută și acceptată, în general, ca o familie de cuvinte atât de către vorbitorii obișnuiți, cât

și de lingviști, în timp ce seria: aborda, abordare, abordaj, abordabil, inabordabil sau: explora, explorare, explorabil, neexplorat,-ă, inexplorabil, neexplorabil ridică anumite probleme din acest punct de vedere, chiar dacă, în virtutea simțului etimologic al vorbitorului limbii române de azi, fiecare serie reprezintă o familie lexicală. Pentru acesta, toate cuvintele amintite sunt analizabile și sunt recunoscute ca românești, deoarece afixele întâlnite aici (in-, ne-, bil-, -a, -aj, -re) apar frecvent în structura unor cuvinte din limba română actuală (ca împrumuturi și / sau formații interne), iar cele două rădăcini (abord- și explor-), care mediază înrudirea, sunt evidente și cunoscute.

Gruparea lexicală reprezentând o familie la nivelul unei limbi se motivează prin înrudire semantică și formală mediată de o bază (lexical) comună.

În caracterizarea tipologică a familiei lexicale principalele repere sunt date de trăsăturile care justifică conceptul de familie, de realitatea funcțională la nivelul vorbirii, de relațiile inter-familiale în limitele vocabularului, precum și de manifestările familiei în evoluția limbii (vizând conceptul și alcătuirile propriu-zise în diversitatea lor).

Practic, caracteristicile prin care poate fi descris și surprins vocabularul sunt operante și în ceea ce privește familia lexicală, cu componentele ei specifice (element-bază și formații realizate de la acesta prin tehnici variate). Astfel, etimologia, structura morfematică,

Page 217: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

frecvența, apartenența la părți de vorbire, structura semantică sunt repere de definire, dar și de posibile clasificări, la care se pot adăuga reperele statistice sau cele vizând evoluția în timp ș.a.

Unitatea funcțională a familiei lexicale, reflectată și de aceste aspecte, nu exclude posibilitatea unor particularizări privind baze și / sau formațiile corespunzătoare. Astfel, o familie lexicală poate fi monomembră, bimembră sau cu formații multiple în funcție de numărul cuvintelor motivate de la o bază. Pe de altă parte, numărul bazelor distinge o familie simplă (cu o singură bază) de una dezvoltată (cu două sau mai multe baze). Și sub aspectul părții de vorbire pe care o reprezintă baza pot exista diferențe. Cele mai frecvente sunt bazele reprezentate de substantiv, de adjectiv, de verb și, mai puțin, de adverb.

Există familii dezvoltate în care cuvintele-bază își mențin aceeași parte de vorbire, în timp ce altele sunt părți de vorbire diferite. De pildă, în familia bade, amintită anterior, bazele sunt toate substantive, în timp ce formațiile care alcătuiesc familia lui dor (doruț, doruleț, dori, dorit,-ă, nedorit,-ă, doritor-, -toare etc.) se motivează de la substantiv (dor), verb (dori) și de la adjectiv (dorit).

84

Page 218: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

În funcție de origine se pot distinge: familii alcătuite din formații moștenite, familii alcătuite din formații interne, familii bazate pe împrumuturi (analizabile de către vorbitori), familii în care aceste tipuri de formații se combină.

Prin evoluție istorică, în româna actuală există și situații mai aparte legate de familia lexicală și originea cuvintelor. Se știe că din același etimon (latin, mai ales) se motivează în română două (sau chiar trei) cuvinte. Unul este moștenit, iar celălalt apare în limbă ca împrumut (din latina savantă, din franceză etc.). Deosebite ca formă și sens actual, acestea sunt numite de către lingviști dublete etimologice. Vorbitorul neavizat nu face însă nici o asociere etimologică între acestea (de pildă, între mormânt și monument, ambele reprezentând lat. monumentum sau între mărunt și minut care trimit la lat. minutus. Familiile lexicale provenite de la astfel de cuvinte pot fi considerate familii de dublete etimologice. Mai deosebită este situația în care familii lexicale, distincte în română, se motivează de la aceeași familie (cu deosebire din latină), dar nu de la același cuvânt. De pildă, de la cuvântul moștenit ferice (< lat. felix, -icis) au apărut pe teren românesc cuvintele ferici, fericire, fericit, -ă, fericitor, fericitoare, iar de la cuvântul împrumutat felicita (din fr. féliciter < lat. felicitare) există în română felicitare (și felicitat, -ă). În astfel de situații, s-ar putea vorbi de dublete familiale, adică de familii lexicale, care prin originea cuvântului de bază, se justifică de la cuvinte diferite, aparținând aceleiași familii (în cazul de față, lat. felix, -icis și lat. felicitare).

Determinată diacronic, familia lexicală din limba română actuală relevă (inclusiv etimologic) conexiuni variate între bază și derivate, cu consecințe asupra configurației sale și asupra tipologiei. De asemenea, se pot observa căi distincte în evoluția familiilor nu numai în raport cu sursa primară, ci și cu relațiile genealogice intertematice și, nu în ultimul rând, ca reflex al extralingvisticului (economic, social-politic, cultural etc.).

Există familii de cuvinte cu structuri simple moștenite, împrumutate sau formate intern (de tipul r a d i c a l + una, două sau mai multe f o r m a ț i i ), din care, în timp, unele au devenit structuri complexe cu teme variate, acestea constituind și mărturii asupra productivității formativelor tradiționale și neologice.

În acest context sunt semnificative și dubletele lexicale de origine latino-romanică: alături de înnoirile și dezvoltările lexicale de ansamblu, ele au imprimat noi coordonate fizionomiei actuale a familiilor de cuvinte.

Situația din limba română nu este singulară, ea putând fi recunoscută și în alte limbi romanice. Comentând variantele unor familii lexicale și inventarul lor, J. Piccoche evidențiază modificări survenite diacronic prin asociere la forme moștenite a unor împrumuturi latinești și derivate savante târzii. Astfel, sunt asociate feu și focal de la aceeași bază latină, focus, dar și focus cu

Page 219: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

ignis, jocus cu ludus, ca formații înrudite prin alianță. Conceptul de familie apare într-o viziune personală, foarte largă, prin prisma diacronică a coerenței morfologice și a celei semantice care asociază cuvintele. Numai astfel se explică alăturarea dintre lat. calor și gr. thermis ca baze ale unor derivate savante legate de chaud, care, în virtutea accepției „clasice“ de familie lexicală, nu s-ar putea justifica. Ceea ce le asociază se motivează diferențiat. În timp ce chaud și calor reprezintă variante aparținând aceleiași limbi, latina, chaud și thermis nu pot fi interpretate decât ca sinonime etimologic distincte.

Indiferent de alcătuirea lor, simplă sau dezvoltată, familiile realizate de la cuvinte moștenite sunt dominate de creații interne, iar tipurile acestor asocieri apar azi mult mai complexe decât cele care individualizează originea unităților lexicale singulare.

Astfel, o parte a familiilor lexicale moștenite și-au lărgit aria beneficiind de formative tradiționale și/sau neologice cu teme variate. De pildă, de la bun (< lat. bonus) și bunătate (< lat. bonitas) există o serie de derivate și de compuse: bunică, bunicuță, bunic, bunișor, buniță, bunicel, bunuț, bunăvoie, bunăvoință, bunăstare, îmbuna, îmbunătățire etc., de la cald (< lat. calidus) și căldură (< lat.pop. caldura): călduț, căldicel, căldișor, căldurică, călduros,

85

Page 220: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

încălzi, supraîncălzi, superîncălzi etc. În familia lexicală românească, alături de rădăcina bun au constituit baze pentru noi formații și bunic, bunică, bunătate sau îmbunătăți, datorită cărora asocierea lexicală moștenită s-a ramificat, menținând rădăcina din latină cu modificarea expresiei în virtutea legilor fonetice cunoscute. Împrumuturile romanice (ca formații interne în franceză) trimit la aceeași rădăcină latină (bonus), de exemplu: bonom, bonomie, bonjur ș.a., neologisme cu o sferă restrânsă de circulație în română. Apropierea lor de familia dezvoltată în română este mai evidentă prin conținutul semantic marcat de bun.

Verbul (a) crede (credere) și substantivul credință (lat. credentis) au dezvoltat pe teren românesc o serie de formații (credincios, -oasă, crez, crezământ, încrede ș.a.). Ca împrumuturi din franceză există azi în română și credit (fr. crédit), credita (fr. créditer) și creditor, -oare (fr. créditeur), la care se adaugă și formația românească creditare (din credita). Tot ca împrumuturi sunt credul (fr. crédule, lat. credulus), credulitate (fr. crédulité, lat. credulitas, -atis) și respectiv, credibil (din lat. credibilis, -e) și credibilitate (din fr. crédibilité). Gruparea de mai sus ar putea reprezenta „orientarea“ etimologică a vorbitorului, care le-ar asocia în aceste familii în virtutea asemănării formale și de sens. Experiența arată însă că, exceptând seria credit, credita, creditare, creditor, -oare, vorbitorii au tendința să le asocieze pe toate în jurul verbului crede (datorită sensului). În realitate, formațiile se motivează de la aceeași familie, a lui credere din latină, dar de la baze diferite (seria lui credit, din care unele derivate în franceză, créditer, créditeur, trimite la lat. creditum), credul, prin franceză, se leagă de lat. credulus, credulitate, tot prin franceză, de la lat. credulitas, credibil vizează altă formație a familiei, credibilis, -e, în timp ce credibilitate, prin franceză, trimite la lat. credibilitas din aceeași mare familie a lat. credere.

O categorie de familie lexicală semnificativă sub aspect etimologic pentru vocabularul românesc actual este cea alcătuită din neologisme, cu sau fără dezvoltări interne (deocamdată). Exceptând sferele restrânse de circulație în care predomină însă stabilitatea familiilor alcătuite din împrumuturi moderne (de pildă, psihanaliză, psihanalitic și psihanalist din franceză), în contextul variantei uzuale este evidentă tendința de creștere a formațiilor interne de la baze neologice prezente deja în familii, ajungându-se la un alt tip de asocieri, cu structuri motivate etimologic mixt.

Proporția dintre împrumut și creația internă este diferită și dependentă direct de necesitățile de comunicare. Româna a împrumutat din franceză pe vagon (< fr. wagon), vagonet (< fr. wagonnet), a format apoi pe vagonetaj < vagonet + suf. -ar (după fr. wagonnier), iar, mai recent, l-a format pe vagonabil, neînregistrat încă lexicografic și care presupune forma infinitivală, virtual posibilă, dar încă nesemnalată, *vagona, la care s-a adăugat sufixul neologic -bil. Un exemplu similar ni-l oferă familia lui nara, narațiune, narator și narativ, cuvinte împrumutate din franceză și latină, la care româna a adăugat recent pe narativizare și denarativizare, în care se recunoaște baza narativ, sufixul neologic -iza și sufixul substantival larg răspândit -re (presupunându-se și aici o formă verbală intermediară,

Page 221: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

*narativiza).

Corelând ceea ce este înregistrat lexicografic cu exemple provenite din presa ultimilor ani, se constată o creștere simțitoare a formațiilor interne care sunt semnificative pentru un alt tip de familie lexicală, de mare productivitate azi. Este vorba de familii lexicale pe teren românesc provenind de la baze singulare (moștenite sau împrumutate din limbi și la epoci diferite). Ritmul accelerat de producere a acestora și gradul de stabilitate dificil de apreciat acum fac aproape imposibilă cuprinderea totală a lor în dicționarele actuale.

Oricum, apariția unor creații lexicale beneficiind de productivitatea anumitor formative tradiționale (ne-, răs-, -re) și, mai ales, neologice (-bil, -iza etc.) confirmă și o valorificare internă a virtualității limbii române. Afirmația se susține mai ales prin derivatele atestate, prioritar, în publicistică. De pildă, de la adverbul imediat (< fr. immédiat) s-a format substantivul imediatețe, de la cobai (< fr. cobaye) verbul cobaiza, de la dugheană (< tc.

86

Page 222: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

dükkân) verbul dugheniza și apoi dedugheniza și substantivele dughenizare și dedughenizare, de la butic (< fr. boutique) substantivele buticar și buticuț ș.a.m.d.

Așadar, sub aspectul structurii, în limba română se pot distinge familii de cuvinte simple și altele dezvoltate, dar particularitățile etimologice ale bazelor și ale formațiilor aferente creează azi tipuri mai variate, determinate diacronic.

Astfel, se detașează prin frecvență:

familii lexicale moștenite din latină cu dezvoltări ulterioare în română;

familii lexicale moștenite din latină (cu sau fără formații în română) asociate apoi cu împrumuturi latino-romanice, având aceeași rădăcină și identitate semantică, prin care se mediază sentimentul etimologic al apartenenței la aceeași familie;

familii lexicale constituite din împrumuturi cu sau fără alte informații interne;

familii lexicale (simple sau dezvoltate) realizate pe teren românesc de la baze singulare de origini diferite sau chiar de la baze doar virtual posibile.

Indiferent de variantele etimologice, tipurile de familii existente azi reflectă o constantă a stadiului actual de evoluție a vocabularului românesc, ca valorificare internă accentuată a fondului lexical disponibil.

Rezumat:

Amplificarea productivității interne de dezvoltare lexicală relevă nu numai un inventar cuprinzător și variat de capacități formative proprii, ci și un potențial intern al limbii ca forță de autodezvoltare și ca virtualitate, chiar dacă între ritmul adesea alert de producere și gradul de stabilitate a noilor formații nu există un echilibru.

EVALUARE (model)

Page 223: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Forma de examinare: examen scris (subiect teoretic și exercițiu de analiză a unui cuvânt ca unitate lexicală / două subiecte practice).

1. Exemple de subiecte teoretice:

Tipuri de etimologii.

Cuvinte moștenite.

Împrumuturi moderne (tipuri și exemple).

Derivarea cu sufixe (criterii și tipuri).

Derivarea cu prefixe (criterii și tipuri).

Compunerea (definire, tipuri și exemple).

Conversiunea (definire, tipuri și exemple).

Sinonimia (caracteristici și tipuri).

Antonimia (caracteristici și tipuri).

Omonimia (caracteristici și tipuri).

Paronimia (caracteristici).

Familia lexicală (definiție și exemple).

Etimologia populară.

2. Model pentru exercițiul de evaluare la examenul scris:

Enunț: Se dă cuvântul ....................... . Se cer:

Analiza structurii morfo-lexicale a cuvântului dat;

Reconstruirea familiei lexicale;

Explicitarea sensului/sensurilor cuvântului dat și al/ale cuvântului-bază;

87

Page 224: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

Integrarea în serii lexicale a cuvântului-bază;

Plasarea cuvântului dat în subansambluri ale lexicului;

Demonstrarea posibilităților combinatorii la nivel frazeologic pentru cuvântul-bază.

Indicații:

La 1. se cer: a) segmentarea cuvântului în morfeme lexicale;

descrierea afixelor (după toate criteriile);

notarea pentru fiecare segment a unei alte structuri (cuvânt) în care apare.

a) identificarea cuvântului-bază;

enumerarea a cât mai multe unități lexicale din aceeași familie;

evidențierea căii de îmbogățire a vocabularului prin care a apărut fiecare unitate din familia lexicală.

modelarea raporturilor de filiație dintre cuvinte printr-o schemă arborescentă;

sublinierea alternanțelor fonetice (acolo unde se manifestă).

a) formularea unor definiții cât mai adecvate realității desemnate de cuvânt;

stabilirea raportului între sensuri pentru menționarea tipului fiecărui sens;

precizarea variantei stilistico-funcționale în care apare sensul;

construirea unor enunțuri în cazul sensurilor dependente de context.

a) studierea implicării cuvântului în următoarele situații:

Page 225: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

face parte din una sau mai multe serii sinonimice,

face parte din una sau mai multe perechi de antonime,

are unul sau mai multe omonime,

are unul sau mai multe paronime;

indicarea tipului de raport stabilit între cuvânt și ceilalți membri al unei serii lexicale;

ilustrarea raporturilor identificate cu câte un enunț pentru fiecare unitate menționată.

a) enunțarea criteriilor și a claselor în care se încadrează cuvântul;

motivarea repartizării într-un anumit subansamblu după criteriul psihologic.

a) găsirea unor perifraze, locuțiuni, expresii (idiomatice) în care apare cuvântul;

explicarea sensurilor acestor structuri.

Page 226: Suport de Curs LR.sl PIPP 2015-2016

88