suport de curs ioan vida -tgd
TRANSCRIPT
ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE
FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
STATUL ŞI ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN SOCIETATEA MODERNĂ
- Suport de curs -
Prof. univ. dr. Ioan VIDA
BUCUREŞTI
1
2
MODULUL 1 : NOŢIUNI GENERALE DESPRE STAT ŞI DREPT ...................................................... 8 § 1. Consideraţii generale ....................................................................................................................... 8 § 3. Teoria Generală a Dreptului şi ştiinţele juridice particulare ......................................................... 12
MODULUL 2 : NORMA JURIDICĂ ..................................................................................................... 15 § 1. Definiţia şi trăsăturile normei juridice .......................................................................................... 15 § 2. Structura normei juridice. ............................................................................................................. 17 § 3. Clasificarea normelor juridice ....................................................................................................... 19 § 4. Acţiunea normei juridice în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor ............................................... 22
2. Ieşirea din vigoare a normei juridice ............................................................................................ 27 3. Caracterul activ al normei juridice .............................................................................................. 32
MODULUL 3 : IZVOARELE DREPTULUI .......................................................................................... 38 § 1. Izvoarele reale ale dreptului .......................................................................................................... 38 § 2. Izvoarele formale ale dreptului ..................................................................................................... 43
MODULUL 4 : SISTEMUL DREPTULUI ............................................................................................. 58 § 1. Instituţia juridică. Ramura de drept ............................................................................................... 58 § 2. Sistemul legislaţiei ........................................................................................................................ 60 § 3. Sistematizarea legislaţiei ............................................................................................................... 60
MODULUL 5 : REALIZAREA DREPTULUI ....................................................................................... 70 § 1. Conceptul realizării dreptului ........................................................................................................ 70 § 2. Aplicarea dreptului ........................................................................................................................ 71
MODULUL 6 : INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE ............................................................. 75 § 1. Felurile interpretării dreptului. .................................................................................................... 75 § 2. Metodele interpretării dreptului ................................................................................................... 76
MODULUL 7 : RAPORTUL JURIDIC .................................................................................................. 82 § 1. Definiţia şi trăsăturile raportului juridic ....................................................................................... 82 § 2. Elementele structurale ale raportului juridic ................................................................................ 84
3
Informaţii generale
• Date de identificare a cursului
Cursul „ Statul şi adminiostraţia publică în societatea modernă” se adresează studenţilor din anul I ai
programului de studii universitare de licenţă, învăţământ la distanţă, al Facultăţii de Administraţie
Publică din cadrul SNSPA.
Date de contact ale titularului de
curs:
Nume: Prof.univ.dr. Ioan VIDA
Telefon : 021/318 08 97
E-mail : [email protected]
Consultaţii: marţi, orele 16-18, sediul
Facultăţii
Date de identificare
curs şi contact tutori:
Curs: Statul şi
adminiostraţia
publică în societatea
modernă Anul,
Semestrul: anul I, sem. I
Tipul cursului:
obligatoriu
• Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite
Dată fiind susţinerea acestui curs în semestrul I, anul I din programul de studii universitare de licenţă
ID, pentru o mai bună înţelegere a noţiunilor ce sunt prezentate, se recomandă parcurgerea unei
bibliografii minimale din domeniul dreptului constituţional şi instituţiilor publice şi relaţionarea
firească cu alte discipline, cum ar fi: Bazele constituţionale ale administraţiei publice, Drept civil.
• Descrierea cursului
Cursul de Statul şi adminiostraţia publică în societatea modernă pentru studenţii anului I ai
programului de studii universitare de licenţă, învăţământ la distanţă, are drept obiectiv general:
familiarizarea cu principalele noţiuni ale teoriei generale a dreptului, conceptele, categoriile, principiile
şi noţiunile esenţiale în baza cărora dreptul poate fi gândit şi explicat, precum: dreptul, norma juridică,
izvorul de drept, raportul juridic etc. Prezentarea noţiunilor şi conceptelor este realizată printr-o
abordare sintetico-analitică şi în acelaşi timp, complementară, faţă de celelalte discipline juridice,
studiate, în paralel, în semestrul I al anului I. Prezentul curs îşi propune aşadar, însuşirea de către
studenţi, din perspectiva formării lor ca viitori funcţionari publici, a instituţiilor fundamentale ale
teoriei generale a dreptului.
4
• Organizarea temelor în cadrul cursului
Cursul este structurat în şapte module, care tratează noţiunile şi conceptele fundamentale ale teoriei
generale a dreptului, ca disciplină fundamentală care pune bazele necesare studierii tuturor celorlalte
discipline juridice. Modulele facilitează înţelegerea, atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic a
noţiunilor de bază, cu ajutorul consultării regulate a bibliografiei minimale recomandate.
• Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs
Cursul de Statul şi adminiostraţia publică în societatea modernă este structurat în cele şapte module,
după cum am mai precizat, şi este unul interactiv bazat pe de-o parte, pe prezentarea noţiunilor şi
conceptelor în cadrul întâlnirilor prevăzute în calendarul activităţilor, iar pe de altă parte, pe munca
individuală a studenţilor. De asemenea, consultaţiile reprezintă o altă formă de sprijin a studenţilor în
procesul de învăţare activă, prin participarea la discuţii pe tematica specifică cursului sau cu privire la
realizarea lucrărilor de verificare.
• Materiale bibliografice obligatorii
Sursele bibliografice sunt stabilite astfel încât să ofere posibilitatea înţelegerii cu mai multă uşurinţă a
temelor abordate şi sunt atât, referinţe bibliografice obligatorii, cât şi facultative.
Recomandăm următoarele materiale bibliografice obligatorii:
• Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005.
• Dan Claudiu Dănişor, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Editura
C.h.Beck, Bucureşti, 2006.
De asemenea, la finalul fiecărui modul, se vor regăsi trimiteri bibliografice facultative, pe care studenţii
le pot consulta pentru completarea cunoştinţelor sau în vederea realizării lucrărilor de verificare.
• Calendar al cursului
Pe parcursul semestrului I la această disciplină sunt programate două întâlniri cu studenţii, în vederea
soluţionării eventualelor nelămuriri legate de conţinutul temelor. De asemenea, în cadrul întâlnirilor,
studenţii pot să solciite titularului de curs sau tutorilor sprijin pentru pregătirea lucrărilor de verificare,
în calendarul disciplinei, regăsindu-se termenele la care trebuie transmise aceste lucrări, aferente
modulelor.
• Politica de evaluare şi notare
5
Evaluarea finală se va realiza pe baza unui examen scris, sinteză (2 subiecte) desfăşurat în sesiunea de
examene. Nota finală se va compunde din: testul sinteză (60%, adică 6 puncte) şi aprecierea celor patru
lucrări de evaluare (40%, adică 4 puncte). Lucrările de verificare vor fi transmise titularului de curs sau
tutorelui, conform graficului stabilit în calendarul disciplinei.
• Elemente de deontologie academică
Următoarele aspecte vor fi luate în considerare:
Studenţii ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi acceptaţi la examinarea finală.
Orice tentativă de fraudă sau frauda propriu-zisă depistată îe parcursul examinarii finale va fi
sancţionată prin nepromovarea examenului sau alte tipuri de sancţiuni, conform poziţiei
Facultăţii de Administraţie Publică în ceea ce priveşte combaterea şi sancţionarea drastică a
furtului ori a susţinerii incorecte a examenului, prin utilizarea oricăror forme de fraudare.
Rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studenţilor, prin afişarea lor în clasa virtuală.
• Studenţi cu dizabilităţi
Una din priorităţile noastre o reprezintă asigurarea accesului egal al tuturor studenţilor la activiăţile de
predare-învăţare, precum şi la cele de evaluare. În vederea acordării de şanse egale tuturor cursanţilor,
indiferent de nevoile speciale ale acestora, titularul de curs îşi manifestă disponibilitatea de a adapta
conţinutul, metodele de transmitere a informaţiilor, precum şi modalităţile de evaluare, atunci când se
impune.
• Strategii de studiu recomandate
Pentru a obţine rezultante performante, se recomandă studenţilor parcurgerea fiecărui modul şi
rezolvarea în termen a lucrărilor de verificare, participarea la cele două întâlniri, studierea bibliografiei
minimale şi o planificare atentă a studiului individual.
I. Suportul de curs propriu-zis:
• Organizarea modulelor : Cursul este organizat pe 7 module distincte, după cum urmează:
MODUL 1
Teoria generală a dreptului în sistemul ştiinţelor juridice
§ 1. Consideraţii generale
§ 2. Obiectul Teoriei generale a dreptului
§ 3. Teoria generală a dreptului şi ştiinţele juridice particulare
6
MODUL 2
Norma juridică
§ 1. Definiţia şi trăsăturile normei juridice
§ 2. Structura normei juridice
§ 3. Clasificarea normelor juridice
§ 4. Acţiunea normei juridice în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor
MODUL 3
Izvoarele dreptului
§ 1. Izvoarele reale ale dreptului
§ 2. Izvoarele formale ale dreptului
MODUL 4
Sistemul dreptului
§ 1. Instituţia juridică. Ramura de drept
§ 2. Sistemul legislaţiei
§ 3. Sistematizarea legislaţiei
MODUL 5
Realizarea dreptului
§ 1. Conceptul realizării dreptului
§ 2. Aplicarea dreptului
MODUL 6
Interpretarea dreptului
§ 1. Felurile interpretării dreptului
§ 2. Metodele interpretării normelor juridice
MODUL 7
Raportul juridic
§ 1. Definiţia şi trăsăturile raportului juridic
§ 2. Elementele structurale ale raportului juridic: Subiectele raportului juridic
§ 3. Conţinutul
§ 4. Obiectul
7
MODULUL 1 : NOŢIUNI GENERALE DESPRE STAT ŞI DREPT
Scopul modulului: familiarizarea studenţilor cu noţiunile de bază ale studierii teoeriei generale a
dreptului.
Obiectivele propuse: La finalul acestui modul, studenţii trebuie să:
Să definească conceptele de stat şi drept
Să precizeze obiectul de studiu al teoriei generale a dreptului
Să argumenteze locul teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţelor juridice
§ 1. Consideraţii generale
În rândul disciplinelor juridice, Teoria generală a dreptului are o apariţie de dată relativ
recentă.1 Până la apariţia acestei discipline ştiinţifice, problematica teoriei dreptului era abordată de
ştiinţele privitoare la ramurile sale, fiecare disciplină făcând, în introducere, o adevărată teorie a
normativităţii juridice din respectiva ramură de drept.
În anul 1934, Hans Kelsen publică Teoria pură a dreptului (Reine Rechtslehre), în anul
1951 apare în Franţa lucrarea lui P.Roubier, Théorie générale du droit; la Bruxelles apare în 1948,
lucrarea lui J.Hapsert, Théorie générale du droit. Acestora li se adaugă alte asemenea lucrări, scrise de
Jean Dabin, F.Friedman, J.L.Bergel etc.
Teoria generală a dreptului este o disciplină necesară în studierea dreptului, ea oferă o
introducere generală în problematica dreptului, fără de care studiul ştiinţelor particulare ale dreptului nu
ar fi posibil şi nu ar asigura studentului o viziune de ansamblu asupra fenomenului juridic.
Studierea Teoriei generale a dreptului este un imperativ care se impune şi în ideea asigurării
creării şi aplicării dreptului, a receptării dreptului internaţional în dreptul intern şi a găsirii căilor prin
care statul român poate contribui la armonizarea dreptului intern cu dreptul internaţional, inclusiv prin
instituirea unor tehnici de control asupra introducerii dreptului comunitar în dreptul intern. Din acest
punct de vedere, o teorie a dreptului, astăzi, nu poate face abstracţie de ceea ce reprezintă dreptul în
ansamblul său, în condiţiile în care el trebuie să integreze în conţinutul său tot mai multe prevederi ale
dreptului internaţional, iar în viitor, să accepte prevederile dreptului comunitar, în condiţiile în care
România va deveni membră a Uniunii Europene. Esenţa acestor trăsături, preponderent economice şi
1 Sursele primare ale Teoriei Generale a Dreptului au rădăcini seculare. În anul 1275 Wilhelm Durantes publică "Speculum juris", prima lucrare în care analiza dreptului este făcută din punct de vedere enciclopedic. Dar despre o veritabilă trecere de la Enciclopedia Dreptului la Teoria Generală a Dreptului se realizează abia în sec.XX.
8
politice, nu poate să nu se reflecte în spaţiul acţiunii dreptului, conţinutul acestuia urmând a fi adaptat
la imperativele asimilării dreptului comunitar, prin supremaţia reglementărilor sale în raport cu
reglementările interne şi prin integrarea ex oficio a regulamentelor şi directivelor în dreptul intern.2
Cu alte cuvinte, Teoria Generală a Dreptului trebuie să ofere o viziune generală asupra
fenomenului juridic, ea trebuie să constituie pentru cel care studiază dreptul un cadru naţional menit să
asigure trecerea de la general la particular în studiul de caz şi să revalorifice datele realităţii dreptului şi
ale practicii juridice în procesul elaborării şi aplicării dreptului.
Pornind de la aceste obiective, este necesar să precizăm, înainte de toate, obiectul Teoriei
Generale a Dreptului. Pentru a proceda la un asemenea demers este necesar să definim principalele
concepte cu care operăm. Se impune, astfel, să arătăm că utilizarea cuvântului drept este făcută în două
sensuri: unul extrajuridic şi altul juridic.
Utilizarea cuvântului "drept" în limbaj extrajuridic are în mod preponderent o valoare etică,
el fiind folosit pentru a desemna o anumită apreciere asupra conduitei umane. Atunci când oamenii
spun că o sancţiune este dreaptă sau când apreciază că o judecată este dreaptă ori când atribuie unui
judecător calificativul "drept", ei utilizează adjectivul drept şi variantele sale pentru a evalua din punct
de vedere moral un om, un comportament sau o stare de fapt.
Spre deosebire de această semnificaţie comună a cuvântului drept, pe plan juridic asistăm la
trecerea de la cuvânt la concept, asistăm la trecerea substantivului drept în concept juridic, apt de a
dobândi sensuri distincte, care acoperă realităţi de sine stătătoare. Astfel, din punct de vedere juridic,
termenul drept este utilizat pentru a desemna dreptul obiectiv, dreptul pozitiv, dreptul subiectiv, dreptul
natural, dreptul intern, dreptul internaţional sau ştiinţa dreptului.
1. Prin drept obiectiv vom înţelege ansamblul normelor juridice emise într-o societate dată. În
viziunea lui Jean-Louis Bergel, dreptul obiectiv reprezintă ansamblul regulilor care reglementează viaţa
socială şi a căror respectare este garantată de puterea publică.3
2. Dreptul pozitiv este o parte componentă a dreptului obiectiv şi el cuprinde totalitatea
normelor juridice care sunt în vigoare la un moment dat într-o anumită societate. Dreptul pozitiv,
împreună cu partea pasivă a legislaţiei dintr-o anumită societate, respectiv cu acele norme juridice care
şi-au încetat aplicabilitatea, fie datorită abrogării, fie datorită căderii în desuetudine, formează dreptul
obiectiv.4
3. Dreptul subiectiv reprezintă o facultate sau o prerogativă umană protejată de lege. Dreptul
subiectiv este consecinţa interacţiunii dintre dreptul obiectiv, care prin normele sale, statuează drepturi 2 A se vedea Jéan-Louis Bergel, Théorie Générale du Droit, edition3e, Dalloz, Paris, 1999, p.62.3 A se vedea Jéan-Louis Bergel, op.cit., p.24 Hans Kelsen arată că dreptul care formează obiectul ştiinţei juridice este dreptul pozitiv, fie că este vorba de dreptul unui anumit stat ori de dreptul internaţional. Această sentinţă normativistă respinge de plano introducerea în obiectul ştiinţei juridice a întregului drept obiectiv, cât şi a metafizicii juridice, a dreptului natural.
9
şi obligaţii şi posibilităţile reale ale individului de a beneficia de aceste prevederi abstracte ale normei
de drept. În esenţa sa, dreptul subiectiv este un procedeu juridic de ocrotire a intereselor umane ce cad
sub incidenţa dreptului pozitiv. În deplin acord cu Ihering, putem spune că dreptul subiectiv este un
interes ocrotit de lege. Existenţa interesului depinde însă de starea de fapt a persoanei fizice sau
juridice. Cu alte cuvinte, legea (dreptul pozitiv) reglementează dreptul de proprietate, în sensul de
stăpânire de bunuri în virtutea prerogativelor care vizează ius utendi, ius fruendi şi ius abutendi. Pe
această dispoziţie a dreptului pozitiv se naşte dreptul subiectiv al persoanei care deţine un bun în
proprietatea sa. Dreptul subiectiv se referă astfel la protejarea abilităţilor persoanelor de a acţiona în
societate. Sunt, astfel, drepturi subiective: dreptul de proprietate, dreptul de moştenire, dreptul la
concediu de odihnă etc., în măsura în care ne raportăm la o persoană care se află într-o situaţie de fapt
care este ocrotită de o normă de drept în vigoare (este proprietar, este moştenitor, este salariat etc.).
4. Dreptul natural reprezintă o concepţie doctrinară care susţine că există o ordine a relaţiilor
umane, distinctă de dreptul pozitiv, superioară, absolut validă şi justă, datorită faptului că emană de la
natură, din raţiunea umană ori din voinţa lui Dumnezeu. În virtutea acestei concepţii, voinţa divină este
identică cu natura şi în măsura în care natura este creaţia lui Dumnezeu, legile naturale sunt o expresie
a voinţei divine.5
Această definiţie, deşi este dată de un adversar al dreptului natural, are meritul de a pune în
evidenţă adversitatea concepţiei normativiste şi a celei a dreptului natural. Cu toate acestea, Hans
Kelsen respingând ideea dreptului natural, în formula sa divină, o admite în cele din urmă într-o
manieră proprie. El respinge ideea potrivit căreia dreptul pozitiv are ca sursă dreptul natural, dar admite
că la baza dreptului pozitiv stă "norma fundamentală", o altă entitate transcendentă, situată dincolo de
legiuitor şi de dreptul pozitiv.
5. Dreptul intern este dreptul obiectiv al unei colectivităţi juridice. Prin colectivitate juridică
vom înţelege o grupare socială care se bucură de o autoritate care instituie sau sancţionează norme
juridice şi le garantează realizarea practică. Această colectivitate poate fi anterioară creării statului sau
poate dispune de o autoritate statală.
6. Dreptul internaţional reprezintă şi el dreptul obiectiv creat pe baze consensuale între
subiecţii dreptului internaţional. Sursele formale ale dreptului internaţional sunt cutuma, tratatele,
acordurile, pactele, convenţiile şi alte asemenea acte bilaterale sau multilaterale, care creează drepturi şi
obligaţii pentru părţile semnatare.
7. Ştiinţa dreptului sau ştiinţele juridice reprezintă dimensiunea cognitivă a fenomenului
juridic. Prin intermediul ştiinţei dreptului, fenomenul juridic este studiat şi pus în evidenţă, el este
5 A se vedea H.Kelsen, Théorie générale du droit et de l'État, Bruylant, L.G.D.J., Paris, 1997, p.60.10
definit şi raportat la realităţile sociale şi naturale în care se nasc şi există, influenţându-le şi suportând
influenţele acestora.
Asupra conceptului de drept s-au aplecat nu numai jurişti, ci şi filosofii, teologii, sociologii
şi chiar politologii. Ansamblul acestor viziuni ne determină să apreciem că în spaţiul relaţiilor sociale
reglementate de drept, poziţiile exprimate se rezumă la existenţa unor norme general-obligatorii a căror
respectare este garantată de o autoritate publică. În această definiţie, dreptul este un concept universal,
care priveşte ordinea de drept instituită în ansamblul statelor lumii. Din acest punct de vedere, dreptul
este un fenomen universal, care are numeroase forme de manifestare la nivel statal şi internaţional, într-
o continuă evoluţie istorică. Sincronismul şi diacronia acestor stări ale dreptului ne dă semnificaţia
statutului individual al cetăţeanului în spaţiul statal al existenţei sale.
§ 2. Obiectul Teoriei Generale a dreptului îl constituie o mare diversitate de aspecte sub care dreptul
se manifestă. Înainte de a stabili care este obiectul Teoriei Generale a Dreptului este necesar să stabilim
ce înţelegem prin drept. Aşa cum am arătat mai înainte, cuvântul drept este susceptibil de o multitudine
de înţelesuri. Atunci când avem în vedere obiectul Teoriei Generale a Dreptului, atenţia noastră se
îndreaptă nu atât asupra sensurilor juridice particulare ale noţiunii de drept, cât mai ales asupra
înţelegerii sale universale ca fenomen social distinct, ca parte a normativităţii sociale evidenţiată de
imperativul instaurării unei anumite ordini sociale prin intermediul unei puteri constrângătoare pentru
membrii societăţii, evident în limitele acceptate de acea societate.
În literatura de specialitate, Teoria Generală a Dreptului a fost privită ca o disciplină care
reprezintă „un studiu preliminar de orientare, înfăţişând o sinteză cât mai strânsă şi pe cât posibil mai
ordonată a întregii ştiinţe a dreptului”6.
Pornind de la această ideea generoasă, ilustrul autor al primului tratat de Teoria Generală a
Dreptului cade în capcana identificării teoriei cu forma şi a ştiinţelor juridice particulare cu partea reală,
concretă a dreptului. În acest sens, este edificator faptul că M.Djuvara afirmă că obiectul enciclopediei
juridice, căreia i-a dat denumirea de Teorie Generală a Dreptului, îl constituie studiul „permanentelor
juridice”, expresie preluată de la juristul francez Edmond Picard, şi care o utilizează în sensul de
constante juridice, fiind preluată în limba română sub denumirea de „constantele dreptului”7
Restrângerea obiectului Teoriei Generale a Dreptului la „constantele dreptului” reprezintă o
limitare excesivă a obiectului de studiu al acestei discipline ştiinţifice, dictată de imperativele vremii
care ordonau teoreticianului studiul conceptului „în sine”, fără vreo legătură cu substratul său real, din
a cărui abstractizare provenea.
6 M. Djuvara, Teoria Generală aDreptului, Editura All, Bucureşti, 1995, p.5.7 A se vedea I.G. Maurer, Cuvânt înainte, în „Studii şi Cercetări Juridice, nr.1/1954.
11
Desigur, în zilele noastre, Teoria Generală a Dreptului nu se poate limita la studiul
„constantelor dreptului” şi nici la latura formală a realităţii juridice. De aceea, obiectul de studiu al
Teoriei Generale a Dreptului îl constituie realitatea juridică, prin prisma generalizării fenomenelor
juridice particulare, a abstractizării şi a formulării unor concepte, categorii, principii sau construcţii
juridice. Din acest punct de vedere, produsele gândirii juridice sunt în bună măsură „constante ale
dreptului”, dar şi elemente perisabile în timp. Totodată, obiectul Teoriei Generale a Dreptului are
limitele sale temporale şi teritoriale, chiar în condiţiile în care sistemele naţionale de drept se
intersectează, au elemente comune sau tind spre unificare.
Ţinând seama de ansamblul acestor aspecte, Teoria Generală a dreptului din punct de
vedere ştiinţific este ştiinţa juridică aflată în vârful piramidei ştiinţelor juridice, al cărei obiect de
studiu îl constituie ansamblul fenomenelor juridice sau, cu alte cuvinte, realitatea juridică. Ea nu se
limitează la cunoaşterea conceptuală abstractă ci, în generalizarea pe care o practică, include
„constante” construite prin subsumarea unei varietăţi complete de cazuri particulare şi de situaţii
opozabile acestora. În plus, realitatea juridică nu reprezintă un fenomen static, restrâns la „constantele
dreptului”, ci un fenomen dinamic ale cărui circumstanţieri ţin de obiectul Teoriei Generale a
Dreptului. În acest sens, J.L. Bergel apreciază că apariţia unor trebuinţe şi a unor noi raporturi sociale
necesită reforme sau noi construcţii juridice, care nu se nasc însă „ex nihilo”, ci au drept bază modelele
şi conceptele deja cunoscute.8
În acest sens, în literatura de specialitate se precizează că „Teoria dreptului (ca teorie
juridică generală) cuprinde acel set conceptual prin care ştiinţa dreptului judecă şi explică realitatea
juridică. Ea caută să surprindă caracterele proprii şi permanente al fenomenului juridic, spre a-l defini
şi a-i contura spaţiul în cadrul sistemului socio-istoric din care face parte”9.
Din aceste imperative decurge chiar necesitatea existenţei Teoriei Generale a Dreptului.
Din punct de vedere practic, această disciplină juridică reprezintă primul ghid al elaborării şi aplicării
normelor juridice. Creatorul de drept nu poate face abstracţie de conceptele juridice pe care le
utilizează Teoria Generală a Dreptului fără să afecteze unitatea sistemului de drept. Pe de altă parte,
cel care aplică dreptul este obligat să recurgă la Teoria Generală a Dreptului pentru a putea identifica
norma juridică aplicabilă într-un caz concret, pentru a-i desluşi semnificaţia şi pentru a elabora un act
de aplicare legal.
§ 3. Teoria Generală a Dreptului şi ştiinţele juridice particulare
Dacă Teoria Generală a Dreptului îşi propune să studieze dreptul în generalitatea sa,
ştiinţele juridice particulare sunt discipline ştiinţifice care au ca obiect de studiu fenomenul juridic
8 A se vedea J.L. Bergel, op. cit., p.6.9 N.Popa, Teoria Generală a Dreptului, Editura All Back, Bucureşti, 2002, p.9.
12
specific unei anumite ramuri de drept. Vom întâlni astfel atâtea discipline ştiinţifice particulare câte
ramuri de drept există. Mai mult, ştiinţele juridice particulare pot îngloba în ele instituţii juridice
specifice mai multor ramuri de drept, cum ar fi ştiinţa dreptului afacerilor, ştiinţa dreptului mediului
etc.
Între Teoria Generală a Dreptului şi ştiinţele juridice particulare există o strânsă legătură.
Aspectele ridicate de ştiinţele juridice particulare se întemeiază pe conceptele Teoriei Generale a
Dreptului, după cum şi acestea stau la baza fundamentării conceptelor ştiinţelor particulare.
Pentru a face deosebirea dintre Teoria Generală a Dreptului şi ştiinţele juridice particulare
este necesar să precizăm că Teoria Generală a Dreptului are ca obiect de studiu ansamblul dreptului,
ansamblul realităţii juridice. Această realitate juridică, respectiv dreptul, este divizată în grupări de
norme juridice, realizate pe baza unor criterii pe care le vom examina mai departe, în ramuri de drept.
Astfel de ramuri de drept sunt: dreptul civil, care se ocupă de reglementarea raporturilor patrimoniale şi
nepatrimoniale dintre subiecţii de drept, dreptul penal, care se ocupă de represiunea faptelor antisociale,
dreptul constituţional reprezintă fundamentarea juridică a exerciţiului puterii politice în societate,
dreptul administrativ care este dreptul serviciilor publice, dreptul internaţional care reglementează
drepturile şi obligaţiile statelor suverane, organizaţiilor internaţionale sau indivizilor în raporturile
juridice care au un element de extraneitate etc.
O categorie distinctă de ştiinţe care studiază fenomenul juridic o constituie ştiinţele
juridice istorice. Aceste ştiinţe îşi propun să investigheze istoria dreptului la nivel global (istoria
generală a dreptului) sau a fenomenului juridic dintr-o anumită ţară (istoria dreptului naţional). Istoria
dreptului prezintă o deosebită importanţă pentru punerea în evidenţă a procesului evoluţiei fenomenului
juridic, a relevării constantelor sale, ca şi a elementelor de discontinuitate ce caracterizează acest
proces.
Un loc aparte în sistemul ştiinţelor juridice revine ştiinţelor auxiliare, care fără a fi
determinante prin conţinutul lor normativ, au o deosebită importanţă în cunoaşterea fenomenului
juridic. În această categorie intră: criminologia, criminalistica, medicina legală, statistica judiciară,
logica juridică etc.10
Bibliografie de referinţă
Obligatorie
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005.
10 A se vedea N.Popa, op.cit. p.8.13
Opţională
Dan Claudiu Dănişor, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Editura C.h.Beck,
Bucureşti, 2006.
Întrebări de autoevaluare
Definiţi conceptul de drept şi identificaţi accepţiunile juridice ale acestui termen
Precizaţi care sunt legăturile care se stabilesc între teoria generală a dreptului şi
celelalte elemente ale sistemului ştiinţelor juridice
14
MODULUL 2 : NORMA JURIDICĂ
Scopul modulului: familiarizarea studenţilor cu conceptul de normă juridică, ca nucleu al oricărui
sistem de drept.
Obiectivele propuse: La finalul acestui modul, studenţii trebuie să:
Să precizeze condiţiile de fond şi condiţiile de formă ale unei constituţii
Să enumere modalităţile de adoptare şi de revizuire ale unei consituţii
Să caracterizeze constituţia cutumiară şi constituţia scrisă
Să argumenteze supremaţia constituţiei
§ 1. Definiţia şi trăsăturile normei juridice
Norma juridică - normă socială
Norma juridică sau regula de drept reprezintă o prescripţie juridică adresată conduitei umane.
Norma juridică ne apare astfel ca o regulă de conduită care coexistă cu alte norme sociale (morale,
religioase etc.).
Normele sociale sunt prin definiţie obligatorii, generale şi abstracte. Fiecare normă socială
răspunde unei nevoi sociale, unui imperativ de a cărui realizare depinde soarta colectivităţii sociale
care a dat naştere normei. Răspunzând unor asemenea finalităţi, normele sociale dictează sau impun o
anumită conduită în anumite împrejurări date. Ele cer oamenilor să se supună imperativului pe care
norma îl indică. Acest imperativ le poate cere oamenilor să se abţină de la săvârşirea unei anumite
fapte sau, dimpotrivă, îi îndeamnă să aibă o anumită atitudine, să urmeze o anumită conduită într-o
situaţie concretă.
Caracterul general şi abstract al normelor sociale rezidă în faptul că ele se adresează unui
număr nedefinit de persoane. Normele sociale se pot adresa membrilor unei comunităţi locale,
familiale, statale, religioase, culturale etc. În cazul în care o prescripţie socială se adresează unei
persoane determinate, nu ne găsim în prezenţa unei norme sociale, ci a unei prescripţii individuale sau
personale. Caracterul general al normei sociale este dat de faptul că prescripţia acesteia este
impersonală. Totodată, caracterul general al normei sociale rezidă în indeterminarea cazurilor ce se află
sub incidenţa normei. Astfel, norma socială înglobează în generalitatea ei un număr de situaţii sau de
cazuri particulare. Bunăoară, norma juridică ce interzice furtul, are în vedere orice bun ce poate
15
constitui obiect al furtului. Nu există norme distincte pentru furtul din buzunar, pentru furtul din
biserici sau pentru furtul de maşini. Caracterul general al normei rezidă în faptul că ea se raportează la
o clasă de evenimente similare11. Din acest punct de vedere, norma juridică nu se poate confunda cu
actul juridic individual, care se raportează la conduita unui individ într-o situaţie concretă, determinată.
În sfârşit, o normă socială este generală datorită aplicării sale continue în timp. Sub acest aspect, norma
socială este generală, deoarece ea nu se aplică o singură dată, ci ori de câte ori este necesar în perioada
în care ea coexistă cu faptele ce cad sub incidenţa ei. Unele norme sociale pot fi permanente, dar pot fi
şi norme temporare, care se aplică o anumită perioadă de timp.
Aceste trăsături caracterizează ansamblul normelor sociale. În acest ansamblu deosebim norme
morale, religioase, politice, juridice, tehnice, de convieţuire socială etc. Ele fac parte dintr-un sistem, în
sensul că se află într-o strânsă independenţă, în cele mai multe cazuri acţionând în mod sinergetic: o
normă socială potenţează realizarea alteia prin motivaţia care stă la baza conduitei umane. Acest sistem
poartă denumirea de sistem al normelor sociale.
În esenţă, normele sociale pot indica aceeaşi conduită umană. Astfel, norma morală, care ne
impune să fim cinstiţi, are acelaşi conţinut normativ ca şi norma religioasă ori norma juridică care ne
interzice să minţim.
Dincolo de aceste asemănări, normele sociale cunosc şi anumite deosebiri, unele de ordin
formal, altele de ordin substanţial, care le identifică şi le circumstanţiază acţiunea.
Astfel, deosebirile de ordin formal privesc creatorul, modul de instituire şi autoritatea care
garantează aplicarea acestora. Din acest punct de vedere, unele norme sociale sunt anonime, ele
izvorăsc din etosul popular, a cărui determinare în timp şi spaţiu este greu de definit. Normele morale
sunt de acest gen. Ele au fost create de existenţa socială şi şi-au consolidat acţiunea prin utilitatea
existenţei lor pentru colectivitatea socială care le-a dat naştere. În aceeaşi categorie intră normele de
convieţuire socială, unele dintre ele având reflexe pe plan juridic, ori regulile de politeţe etc.
În schimb, normele religioase, cele juridice sau cele tehnice au în spatele lor un creator care
poate fi cu uşurinţă identificat în biserică, stat, autorităţi specializate în domeniile ştiinţifice etc.
În fine, normele sociale se deosebesc prin modul în care respectarea lor este garantată. Astfel,
normele morale au ca factor asigurator al respectării lor opinia publică – ea condamnă încălcarea
normei morale; normele religioase inspiră teama de a fi încălcare prin Judecata de apoi; normele
juridice sunt garantate în realizarea lor de forţă publică.
Trăsăturile specifice normei juridice. În cadrul normelor sociale, norma juridică are anumite
trăsături specifice, pe care nu le întâlnim la celelalte categorii de norme. Aceste trăsături specifice
individualizează şi permit identificarea normei juridice în cadrul normelor sociale.
11 A se vedea, H.Kelsen, Théorie générale du droit et de l'État, L.G.D.J., Paris, 1997, p.88.16
a. Respectarea normei juridice este asigurată de coerciţia statală. Spre deosebire de
celelalte norme sociale a căror respectare vine din interiorul fiinţei umane sau prin intermediul altor
instituţii sociale (familie, grup social etc.) supunerea faţă de comandamentul normei juridice este
impusă din exterior. Respectarea normei juridice este generată de intervenţia forţei coercitive a puterii
publice. Dacă scopul normei juridice este de a constitui o ordine juridică, apărarea acestei ordini revine
celui care a creat norma juridică, respectiv statului sau altei autorităţi publice. În cadrul acestei ordini
juridice, cetăţenii au anumite drepturi, iar pentru apărarea lor recurg la justiţie. Pe baza hotărârii
judecătoreşti care le-a recunoscut dreptul încălcat, ei cer executarea silită şi sunt repuşi astfel în
drepturile anterioare, iar norma juridică devine un reazem al apărării intereselor membrilor
colectivităţii statale.
b. Norma juridică are o finalitate proprie. Normele sociale au finalităţi proprii. Astfel, normele
religioase îşi propun să inducă în comportamentul uman comandamente care vin de la Dumnezeu.
Normele morale vizează realizarea perfecţiunii umane. În schimb, normele juridice îşi propun să
instituie o bună organizare a vieţii sociale, care să dea satisfacţie imperativului apărării drepturilor şi
intereselor particulare, fundamentul esenţial al înfăptuirii justiţiei.
În pofida deosebirilor dintre normele juridice şi celelalte norme sociale, adeseori acţiunea lor este
complementară sau identică. De altfel, sincretismul normelor sociale, acţiunea lor concentrată
reprezintă o garanţie a realizării unei ordini sociale coerente.
§ 2. Structura normei juridice.
Norma juridică este alcătuită din ipoteză, dispoziţie şi sancţiune. Aceste trei elemente se
află într-o strânsă interdependenţă, ceea ce face ca ele să fie considerate elementele structurale ale
normei juridice.
1. Ipoteza este acel element structural al normei juridice care stabileşte împrejurările în
care acţionează norma juridică, respectiv dispoziţia şi sancţiunea. Legiuitorul, atunci când formulează o
normă juridică, el stabileşte un ansamblu de împrejurări, în prezenţa cărora trebuie urmată o anumită
conduită. În cazul în care această conduită nu este respectată, urmează a se aplica sancţiunea normei
juridice.
Ipoteza normei juridice poate fi determinată de legiuitor sau urmează a fi determinată de
către cel care aplică legea.
La aceste elemente stabilite de legiuitor, judecătorul nu poate adăuga alte împrejurări, ceea
ce face ca această ipoteză să fie determinată.
17
În cazul ipotezei relativ determinate, cel care aplică norma juridică are posibilitatea să
aprecieze dacă în cazul concret intră sau nu o anumită împrejurare.
2. Dispoziţia normei juridice ordonă o anumită conduită în împrejurările stabilite în
ipoteză. Se poate spune că dispoziţia normei juridice stabileşte regula de conduită propriu-zisă pe care
subiectele de drept urmează să o urmeze în condiţiile date.
Dispoziţia normei juridice poate fi, la rândul ei, expresă sau subînţeleasă. În cazul în care
dispoziţia normei juridice este consacrată expres, ne aflăm în prezenţa unei dispoziţii determinate.
Astfel, potrivit art.998 C.civ., orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din
a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara. În această normă juridică, dispoziţia o constituie
comandamentul pe care legea îl dă de a repara prejudiciul produs altuia.
3. Sancţiunea normei juridice reprezintă consecinţa pe care o produce nerespectarea
dispoziţiei. În cazul infracţiunii de furt, sancţiunea normei juridice o constituie o pedeapsă privativă de
libertate sau o amendă penală.
Sancţiunea juridică este un element indispensabil pentru norma juridică, deoarece prin
intermediul acesteia, legiuitorul urmăreşte să determine o conduită umană dezirabilă în cadrul
împrejurărilor prevăzute de ipoteză. De aici nu trebuie trasă concluzia că toate normele juridice au, în
mod obligatoriu, o sancţiune. Dimpotrivă, există norme juridice care nu au în structura lor o sancţiune,
cum ar fi multe din normele dreptului constituţional. Aceasta nu înseamnă, însă, că aceste norme
juridice nu sunt obligatorii şi nici că sancţiunea ar determina caracterul obligatoriu al normei. În toate
cazurile norma juridică este obligatorie, în virtutea faptului că este o normă socială. Asigurarea
realizării sale, a derulării conduitei umane în conformitate cu dispoziţia normei, se asigură în virtutea
sancţiunii, dar şi a unei constrângeri psihologice12 pe care nerespectarea normei o are asupra subiecţilor
de drept, constrângere care are drept sursă autoritatea cu care o înzestrează cel care o instituie - puterea
publică. Pe acest fond se poate constata că respectarea legii este impusă de această constrângere
psihologică, iar aplicarea sancţiunii o potenţează. De aceea se impune a se observa faptul că norma este
respectată de un număr nedeterminat de subiecte, iar aplicarea sancţiunii vizează doar cazuri
determinate, numărabile şi, ca atare, limitate.
Clasificarea sancţiunilor. În structura normei juridice, sancţiunile diferă de la o ramură de
drept la alta. Astfel, în funcţie de apartenenţa normei juridice la o anumită ramură de drept, vom
distinge între sancţiuni civile, sancţiuni penale, sancţiuni administrative, sancţiuni financiare şi
sancţiuni disciplinare.
În conformitate cu criteriul naturii lor, sancţiunile pot viza patrimoniul, persoana, actele
juridice sau drepturile. În rândul sancţiunilor privitoare la patrimoniu intră confiscarea, amenzile etc. În
12 A se vedea H.Kelsen, op.cit., p.73 şi urm.18
schimb, privarea de libertate este o sancţiune care se referă la persoană. Nulitatea relativă sau absolută
este o sancţiune care priveşte actele juridice. Sancţiunile privitoare la drepturi au în vedere restrângerea
exerciţiului cestora, decăderea etc.
În raport cu gradul de determinare, sancţiunile pot fi determinate şi relativ-
determinate. În primul caz, sancţiunea este stabilită cu toate elementele sale de identificare de către
legiuitor, fără a lăsa la îndemâna celui care aplică legea vreo posibilitate de manevră. De exemplu:
nulităţile. Acestea sunt sancţiuni determinate prin voinţa exclusivă a legiuitorului. Cu alte cuvinte,
sancţiunea stabilită de legiuitor şi cea aplicată de judecător sunt identice. În cazul sancţiunilor relativ
determinate, legiuitorul se mărgineşte să stabilească doar anumite coordonate ale sancţiunii, urmând ca
în cadrul acestor limite, cel care aplică legea să circumscrie sancţiunea aplicată. Astfel, în cazul
amenzii contravenţionale, limitele minime şi maxime sunt stabilite de legi, iar cel care aplică legea va
stabili cuantumul amenzii pentru contravenţia săvârşită. Un alt criteriu de clasificare a sancţiunilor
are în vedere caracterul alternativ sau cumulativ al sancţiunilor. Sunt sancţiuni alternative acele
sancţiuni care dau posibilitatea celui care aplică norma juridică să aleagă între două sau mai multe
sancţiuni. De regulă, sancţiunile alternative se întâlnesc în dreptul penal şi în dreptul contravenţional.
Astfel, în cazul unei infracţiuni, legea penală poate lăsa judecătorului posibilitatea să aleagă între
pedeapsa privativă de libertate şi amenda penală.
Sancţiunile cumulative sunt acele sancţiuni care intervin în cazul în care norma juridică
prevede pentru încălcarea dispoziţiei sale două sau mai multe sancţiuni. Astfel de sancţiuni întâlnim în
cazul normelor penale sau contravenţionale care pentru aceeaşi faptă prevăd o sancţiune principală
(amenda) şi una complementară (confiscarea bunului care a fost produs prin săvârşirea
contravenţiei).
Definiţia normei juridice. Prin normă juridică se înţelege o regulă de conduită obligatorie,
cu caracter general şi abstract a cărei respectare este asigurată de puterea publică.
§ 3. Clasificarea normelor juridice
Normele juridice sunt diferite de la o ramură de drept la alta şi chiar în cadrul aceleaşi ramuri de
drept pot fi întâlnite norme juridice diferite. De aceea, clasificarea acestora este un exerciţiu logic ce
permite o mai bună înţelegere a specificului acestora.
Un prim criteriu de clasificare îl constituie apartenenţa normelor la una sau alta din
ramurile dreptului. Din acest punct de vedere, vom distinge norme juridice civile, norme juridice
penale, norme juridice de drept constituţional, norme juridice de drept administrativ etc.
19
Unul din cele mai importante criterii de clasificare a normelor juridice îl constituie tehnica de
redactare dispoziţiei normei juridice. În raport cu acest criteriu distingem norme juridice imperative,
permisiune şi supletive.
În cazul normelor juridice imperative, dispoziţia acestora impune o conduită univocă în
împrejurările stabilite în ipoteză. Dacă această conduită univocă obligă la săvârşirea unei acţiuni
suntem în prezenţa unei norme juridice onerative. Astfel, potrivit art.30 C.fam., "Soţii sunt obligaţi să
contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsniciei."
Opusul normelor onerative îl constituie normele juridice prohibitive. În această situaţie,
dispoziţia normei juridice interzice o anumită conduită în împrejurările stabilite de ipoteză. Sunt norme
prohibitive normele dreptului penal care interzic săvârşirea unor fapte penale, cum ar fi omorul, violul,
tâlhăria, calomnia, trădarea etc. Dar norme juridice prohibitive vom întâlni şi în dreptul constituţional
(Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România - art.19 alin.1), în dreptul civil (Este
oprit judecătorului a se pronunţa, în hotărârea ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi reglementare,
asupra cauzelor ce-i sunt supuse - art.4 C.civ.), în dreptul familiei art.5 opreşte bărbatul sau femeia
căsătorită să se căsătorească.
Normele permisive reprezintă o categorie distinctă de norme juridice care lasă la latitudinea
subiectului de drept alegerea conduitei în împrejurările date în ipoteză. Sub aspect tehnic, normele
permisive au dispoziţia redactată într-o formulare neunivocă, el lasă la îndemâna subiecţilor de drept o
alternativă, acestea putând opta pentru una sau alta din variantele de conduită posibile, desigur în
cadrul reglementărilor juridice în vigoare. Astfel, potrivit art.87 alin.(1) din Constituţie, "Preşedintele
României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind
politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului ministru, în alte
situaţii." Această normă juridică este permisivă deoarece dispoziţia acesteia lasă la latitudinea
Preşedintelui României ca, în împrejurările date, să participe sau nu la şedinţele Guvernului. Dispoziţia
nici nu-l obligă, nici nu-l opreşte. De aici decurge şi caracterul permisiv al normei juridice. Norme
permisive întâlnim însă mai cu seamă în dreptul civil şi în dreptul familiei. Astfel, potrivit art.40 al
Codului Familiei, în caz de divorţ, părţile se pot învoi în legătură cu numele pe care îl va purta după
desfacerea căsătoriei soţul care a preluat numele celuilalt.
Normele supletive sunt norme juridice apropiate de cele imperative în sensul că dispoziţia
acestora este la fel de univocă, numai că ele intervin chiar în cazul în care părţile nu şi-au manifestat
opţiunea în situaţia în care trebuiau să dea curs unei norme permisive. Astfel, tot potrivit Codului
familiei, în cazul în care părţile nu şi-au exercitat dreptul de a cădea de acord asupra numelui pe care
să-l poarte după divorţ, intervine norma supletivă, în virtutea căreia instanţa judecătorească este
obligată să se pronunţe şi în legătură cu numele soţilor după desfacerea căsătoriei.20
Un alt criteriu de clasificare a normelor juridice îl constituie criteriul structurii normei
juridice. După cum vom găsi sau nu în structura normei juridice toate cele trei elemente - ipoteză,
dispoziţie şi sancţiune, vom avea norme juridice complete sau incomplete. Normele juridice complete
sunt acele norme care au în redactarea lor dată de legiuitor atât ipoteză, cât şi dispoziţie şi sancţiune.
Normele incomplete sunt acele norme care nu au toate elementele structurale. În cazul unor
astfel de norme, lipseşte un element structural. În categoria normelor incomplete întâlnim norme de
trimitere şi norme în alb.
Normele de trimitere sunt acele norme al căror element structural absent din textul legislativ îl
vom găsi în altă parte a actului normativ sau în alt act normativ. De regulă, în cazul normelor de acest
gen, trimiterea se face la un alt articol sau la alt act normativ în care este prevăzută sancţiunea normei
juridice respective. În cazul normelor în alb, legiuitorul urmează să completeze norma juridică cu un
element ce va fi cuprins într-un act normativ ce va fi adoptat la o dată ulterioară.
După tipul de sancţiune, normele juridice pot fi punitive sau stimulative. Normele juridice
punitive sunt acele norme care au o sancţiune juridică cu efecte negative asupra subiectului de drept.
Normele stimulative sunt acele norme juridice care cuprind în sancţiunea lor măsuri de stimulare a
conduitei subiecţilor de drept.
Un alt criteriu de clasificare a normelor juridice are în vedere gradul de generalitate al
acestora. În raport cu acest criteriu se disting norme generale, norme speciale şi norme de excepţie.
Normele juridice generale reprezintă acea clasă a normelor juridice care au cea mai largă sferă
de aplicare.
Aceste norme juridice formează, de regulă, nucleul unei ramuri de drept. În unele cazuri chiar
ramura de drept constituie dreptul comun într-o anumită materie. Delimitarea normelor generale poate
fi făcută însă numai prin raportare la normele speciale. Această categorie de norme juridice se distinge
de cea a normelor generale. În unele cazuri chiar legiuitorul operează această distincţie. Astfel, în
cuprinsul unor acte normative, în special a unor coduri, întâlnim o parte generală şi o parte specială.
Importanţa acestei distincţii are în vedere faptul că normele generale influenţează şi ghidează procesul
de aplicare a normelor speciale. Atunci când ne raportăm la sistemul legislaţiei, în funcţie de
perspectiva din care se abordează selecţia normelor, distincţia dintre norme generale şi norme speciale
este relativă, în sensul că o normă juridică poate fi specială în raport cu alta, după cum poate deveni
generală într-o altă perspectivă.
De regulă, se consideră că normele dreptului civil sunt norme generale în raport cu normele în
raport cu normele dreptului comercial, dreptului muncii şi protecţiei sociale, dreptului familiei ş.a.
21
Normele juridice de excepţie constituie o categorie distinctă de norme juridice, ele
caracterizându-se prin faptul că prin raportare la o normă generală sau la una specială, instituie un
regim derogator.
În sfârşit, o categorie distinctă de norme o constituie normele organizatorice. Aceste norme se
abat de la normele juridice complete, norme care au ipoteză, dispoziţie şi sancţiune. Aceste norme, de
regulă, enunţă regulile privitoare la înfiinţarea, organizarea, funcţionarea, obiectul de activitate,
competenţele sau scopurile unei autorităţi publice, organizaţii sau instituţii.
§ 4. Acţiunea normei juridice în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor
Norma juridică se referă la conduita umană, element legat inexorabil de trecerea timpului. Ca şi
obiectul său, norma juridică este legată de un început, de o durată în timp şi de un sfârşit. De aceea,
timpul pentru norma juridică are o triplă semnificaţie: 1. există un moment al începerii acţiunii sale în
timp; 2. o durată a acţiunii în timp şi 3. încetarea acţiunii normei juridice în timp. Primul moment este
marcat pe plan juridic de intrarea în vigoare a normei juridice, al doilea de perioada activă a normei
juridice şi al treilea de ieşirea din vigoare a normei juridice13.
1. Intrarea în vigoare a normei juridice
În principiu, norma juridică poate intra în vigoare la data publicării sale în mijlocul de
publicitate oficială al statului. În situaţia în care, în cuprinsul actului normativ, se prevede o dată
diferită de cea a publicării pentru intrarea în vigoare a legii, lato sensu, norma juridică din acest act
normativ intră în vigoare la acea dată. Intrarea în vigoare a normei juridice semnifică faptul că norma în
cauză este validă şi dobândeşte forţă juridică, este obligatorie pentru toţi cei cărora li se adresează,
adică începe să producă efecte juridice şi poate fi dusă la îndeplinire cu sprijinul forţei de constrângere
a puterii publice.
Din acest punct de vedere, există state în care intrarea în vigoare a legii are loc la data publicării
acesteia în actul oficial al statului sau la o dată ulterioară, valabilă pentru toate actele normative sau
numai pentru anumite tipuri de asemenea acte ori la o dată prevăzută expres în actul normativ, care nu
poate fi decât posterioară publicării acestuia14.
13 În opinia unor autori de specialitate, referirile se fac la lege, ceea ce este de natură să restrângă câmpul aplicării normei juridice, prin diminuarea incidenţei altor izvoare formale de drept. Evident, opţiunea noastră pentru acţiunea normei juridice în timp vizează atât actul normativ în întregul său, cât şi orice referire la părţile sale constitutive ori la identificarea normei juridice în orice alt izvor formal de drept. 14 Un exemplu în această materie îl constituie Franţa, stat în care legea intră în vigoare după o zi efectivă înţeleasă ca termen ce curge între orele 0 şi 24 în cazul Parisului, termen ce se măreşte în funcţie de destinaţia la care urmează să ajungă publicaţia oficială. De exemplu, în provincie, legea intră în vigoare după o zi efectivă de la primirea Jurnalului Oficial la sediul arondismentului. Astfel, dacă la prefectura din Rhône, Jurnalul Oficial, care apare pe 1 aprilie, este primit pe 2 aprilie, legea va intra în vigoare pe raza prefecturii Rhône la 4 aprilie ora zero. A se vedea H. Roland, L.Boyer, Introductin au droit, Litec, Paris, 2002, p.201
22
Regula de bază care domină acest proces de intrare în vigoare a actelor normative şi pe cale de
consecinţă a normelor juridice rezidă în aceea că obligaţiile sau drepturile prescrise pentru subiecţii de
drept nu pot fi exigibile înainte ca aceştia să poată afla conţinutul acestora. În virtutea principiului de
drept nemo censetur ignorare legem se instituie obligaţia autorităţilor publice de a aduce la cunoştinţa
membrilor societăţii obligaţiile şi drepturile care le sunt conferite printr-o nouă lege. Ca atare, legea nu
poate intra în vigoare înainte de aducerea acesteia la cunoştinţa populaţiei, în zilele noastre acest lucru
făcându-se prin comunicarea textelor normative, pe cale editorială, într-o publicaţie oficială.
Pentru a se da expresie acestei ficţiuni juridice, în virtutea căreia autorităţile publice presupun
cunoaşterea legii de către toţi cei cărora li se adresează, data intrării în vigoare a normei juridice trebuie
să fie o dată certă, diferită de data publicării actului normativ sau poate fi o dată expres reglementată şi
ulterioară acesteia.
Până la data de 29 octombrie 2003, în România, intrarea în vigoare a normelor juridice cuprinse
într-un act normativ (lege, ordonanţă, hotărâre a Guvernului etc.) avea loc la data publicării acestora în
Monitorul Oficial al României, Partea I, sau la o dată ulterioară cuprinsă în textul actului normativ.
După această dată, Constituţia României introduce, prin art.78, o nouă regulă, potrivit căreia „Legea se
publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată
ulterioară prevăzută în textul ei”. Ca atare, în raport cu această dată, vom avea, pentru trecut şi pentru
viitor, două reguli diferite de intrare în vigoare a actelor normative: cele publicate anterior datei de 29
octombrie 2003, care nu prevăd o dată ulterioară pentru intrarea lor în vigoare, devin valide de la data
publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I; cele publicate ulterior datei de 29 octombrie
2003, care nu prevăd o dată certă pentru intrarea în vigoare devin obligatorii la 3 zile de la publicarea
lor în Monitorul Oficial al României, Partea I. Există, de asemenea, situaţii tranzitorii în virtutea cărora
o lege publicată în Monitorul Oficial înaintea intrării în vigoare a Legii de revizuire a Constituţiei a
prevăzut un termen de intrare în vigoare, posterior datei de 29 octombrie 2003, caz în care legea
anterioară, în virtutea principiului neretroactivităţii normelor juridice, va intra în vigoare la data
prescrisă în textul său, chiar dacă aceasta este ulterioară momentului în care Legea de revizuire a
Constituţiei a devenit obligatorie.
Cu toate acestea, deşi aducerea la cunoştinţă publică a legii şi a altor acte normative se face prin
intermediul publicaţiilor oficiale ale statului, exigenţele principiului nemo censetur ignorare legem, în
virtutea căruia nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii în propria apărare, rămân la nivelul unui
deziderat în lumea de azi, caracterizată printr-o adevărată inflaţie legislativă. Legislaţia, în întregul său,
nu este cunoscută nici de specialişti, nicidecum de oamenii simpli, care asimilează comandamentele
normelor juridice doar în cazurile în care acestea au şi o încărcătură morală corespunzătoare (să nu
23
ucizi, să nu furi, să fii cinstit etc.) În aceste condiţii, principiul nemo censetur ignorare legem devine o
simplă ficţiune juridică.
Pentru a se reduce efectele negative ale acestei ficţiuni juridice, în statele democratice,
legiuitorul nu mai ia prin surprindere destinatarul normei juridice şi prevede intrarea în vigoare a
actului normativ la o dată ulterioară aducerii acestuia la cunoştinţă publică, prin publicarea lui în actul
oficial al statului. Pentru a da expresie acestei exigenţe, la revizuirea Constituţiei din anul 2003 s-a ţinut
seama de aceste imperative şi a fost prevăzută expres o dată ulterioară publicării actului normativ
pentru intrarea acestuia în vigoare. Pe această cale nu se validează prezumţia cunoaşterii legii, ci se
instituie doar o premisă a acesteia, respectiv posibilitatea cunoaşterii legii înainte de intrarea ei în
vigoare, care se cere a fi corelată cu obligaţia oricărei persoane de a respecta legea (art.1 alin.(5) din
Constituţie).
Publicarea legii în Monitorul Oficial al României se face în virtutea decretului Preşedintelui
României de promulgare a legii. Menţionăm că un astfel de decret nu are nici un efect direct asupra
intrării în vigoare a legii, el fiind doar actul prin care şeful statului constată că procedura legislativă a
luat sfârşit, legea este adoptată cu respectarea procedurii constituţionale şi se instituie obligaţia
publicării legii în Monitorul Oficial al României, Partea I. Ca atare, data intrării în vigoare a legii nu
rezultă din decretul prezidenţial de promulgare, ci din cuprinsul legii sau din aplicarea dispoziţiilor
constituţionale.
O problemă distinctă o reprezintă intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă, a ordonanţelor
emise în baza unei legi şi a celorlalte acte normative. Art.115 alin.(5) din Constituţie stabileşte că, în
cazul ordonanţei de urgenţă, aceasta intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere, în
procedură de urgenţă, la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al
României. Cele două reglementări diferite privind intrarea în vigoare a două acte normative primare
pun problema justificării acestor deosebiri de tratament constituţional.
O primă ipoteză are în vedere faptul că din modul de redactare a art.115 alin.(5) nu pare a exista
vreo contrarietate între cele două texte constituţionale. Astfel, potrivit art.115 alin.(5) al Constituţiei,
ordonanţa de urgenţă intră în vigoare „după publicarea în Monitorul Oficial al României”, inducând
ipoteza că şi în acest caz prevederile art.78 sunt aplicabile, în sensul că ordonanţa de urgenţă intră în
vigoare la 3 zile de la publicare. Pentru a se ajunge la o asemenea concluzie, se pleacă de la faptul că
dispoziţiile art.78 din Constituţie au în vedere noţiunea de lege – lato sensu - , prin lege înţelegându-se
orice act normativ care se publică în Monitorul Oficial al României. Înţelegem să achiesăm la această
posibilă interpretare, mai ales, ţinând seama de faptul că nu este de conceput ca legea să intre în vigoare
la 3 zile de la publicare, iar un act normativ subordonat legii – ordonanţă, hotărâre a Guvernului, ordin
sau instrucţiune a ministrului sau a altui conducător al unei autorităţi a administraţiei publice de 24
specialitate – să producă efecte juridice de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României. Cu
toate acestea, art.11 al Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative stabileşte că actele normative prevăzute la art.10 alin.(1), cu excepţia legilor şi a
ordonanţelor, intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în
cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară. Aceste dispoziţii ale Legii nr.24/2000 sunt criticabile,
deoarece admit aplicarea dispoziţiilor constituţionale doar în cazul legilor şi ordonanţelor emise de
Guvern în baza unei legi de abilitare, exceptând de la această regulă celelalte acte normative.15
Această concluzie ar putea fi însă criticată şi pentru faptul că dispoziţiile art.78 fac parte din
Secţiunea a 3-a – Legiferarea – a Capitolului I – Parlamentul – al Titlului III al Constituţiei, ceea ce le-
ar face inoperabile în cazul actelor normative emise de alte autorităţi publice. O asemenea soluţie, într-
o interpretare sistematică, nu poate fi primită, datorită faptului că prevederile art.78 se coroborează cu
cele ale art.15 alin.(2) din Constituţie, potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia
legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Pe un plan general, este evident că actul dat în
executarea legii nu poate avea un alt termen de intrare în vigoare decât actul pe care se bazează. Pe de
altă parte, este evident că atunci când legiuitorul face referire la legea contravenţională mai favorabilă,
are în vedere nu numai legea emisă de Parlament, prin care se stabilesc contravenţii, ci orice act
normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor (ordonanţe, hotărâri ale Guvernului etc.) În aceste
condiţii, acolo unde există identitate de motive, soluţiile juridice nu pot fi diferite. Nu se poate accepta
că legea adoptată de Parlament, prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţii, intră în vigoare la
3 zile de la publicare, iar hotărârea Guvernului cu acelaşi obiect de reglementare devine validă chiar în
ziua publicării.
Cu toate acestea, aplicarea dispoziţiilor art.78 din Constituţie şi în cazul ordonanţelor de
urgenţă nu este posibilă, deoarece ordonanţele de urgenţă sunt justificate pe plan constituţional de
existenţa unei situaţii a cărei reglementare nu poate fi amânată.
Această justificare este de natură să ne ducă la concluzia că dispoziţiile art.78 din Constituţie nu
sunt aplicabile în cazul ordonanţei de urgenţă, a cărei intrare în vigoare este derogatorie, în sensul că ea
operează de la data publicării în Monitorul Oficial al României, după ce aceasta a fost depusă la
Camera Parlamentului, care este prima competentă să examineze ordonanţa de urgenţă.
În fine, este de menţionat că termenul de 3 zile prevăzut pentru intrarea în vigoare a legii se
calculează pe zile calendaristice, fiind exclusă posibilitatea calculării sale pe zile libere16. Astfel, dacă o
15 Cu privire la această problemă a se vedea şi Corneliu-Liviu Popescu, Data intrării în vigoare a actelor normative, în lumina dispoziţiilor constituţionale revizuite, în „Dreptul”, nr.4/2004 p.23 şi urm.16 Într-o altă opinie, care pleacă de la argumente extrase din domeniul dreptului privat, se apreciază că termenul de 3 zile ar trebui calculat „pe zile libere”, numai astfel fiecare zi fiind „utilă” pentru cunoaşterea efectivă a legii. A se vedea I. Deleanu, Revizuirea Constituţiei, în „Dreptul” nr.12/2003, pag.23. Aşa cum am menţionat deja într-o notă anterioară, termenul de 3 zile nu este un termen pentru cunoaşterea legii, ci pentru a se lăsa cetăţeanului posibilitatea de a nu fi luat prin
25
lege se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe data de 28 decembrie, ea va intra în
vigoare pe 31 decembrie, dacă în cuprinsul legii nu este prevăzută o altă dată pentru intrarea acesteia în
vigoare. De altfel, potrivit art.11 al Legii nr.24/2000, termenul de 3 zile se calculează pe zile
calendaristice, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României, şi expiră la ora 24 a celei
de-a treia zi de la publicare. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, arătând că atunci când
este vorba de termene care privesc desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice,
acestea nu se calculează pe zile libere, în măsura în care nu se prevede altfel în mod expres.17 În opinia
noastră, intrarea în vigoare a legii ţine de sfera dreptului public şi este supusă regulii în virtutea căreia
termenele, în acest domeniu, se calculează pe „zile pline”, în sensul că se include în termen şi ziua în
care el începe să curgă şi ziua în care el se împlineşte
În raport cu această decizie a Curţii Constituţionale, care se raportează la un caz concret,
referitor la raporturile dintre Parlament şi Preşedintele României, în ceea ce priveşte respectarea
termenului de 2 zile, prevăzut în cazul legilor adoptate de Parlament în procedură de urgenţă, pentru a
se ocroti dreptul opoziţiei parlamentare de a sesiza Curtea Constituţională, considerăm că aplicarea
acesteia şi în raporturile dintre autorităţile publice şi cetăţeni este mai mult decât imperioasă. Motivele
care concură la această ultimă interpretare sunt dirimante. Termenele constituţionale sunt termene
legate de un interes public şi privesc procesul electoral, validarea mandatelor de parlamentari,
funcţionarea autorităţilor publice – Preşedintele României, Guvernul, consiliile judeţene, consiliile
locale, primarii. La toate acestea participă, direct sau indirect, corpul electoral sau autorităţile publice,
în cadrul unui calendar al serviciilor publice care nu admite derogări. Ca atare, imediata lor aplicare
este o dispoziţie de ordine publică, în virtutea căreia se determină organizarea şi funcţionarea continuă
a autorităţilor publice.
Intrarea în vigoare a legii cunoaşte în practică şi alte moduri de manifestare. Astfel, există
legi care stabilesc intrarea progresivă a acestora în vigoare. Un exemplu îl constituie Legea nr.7/1996 a
cadastrului şi a publicităţii imobiliare18, care stabileşte că intrarea sa în vigoare are loc la 90 de zile de
la publicarea în Monitorul Oficial al României. Cu toate acestea, doar unele dispoziţii cu caracter
organizatoric ale acestei legi intră în vigoare la această dată, dispoziţiile de conţinut ale legii urmând a
intra în vigoare la data finalizării lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară pentru
întreg teritoriul administrativ al unui judeţ, dată la care se abrogă, pentru acel judeţ dispoziţiile în
surprindere de apariţia unei noi legi. Cunoaşterea este un act care intervine ulterior apariţiei legii şi presupune o manifestare de voinţă în acest sens.17 A se vedea Decizia Curţii Constituţionale, nr.233 din 20 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.638 din 28 decembrie 1999.
18 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.61 din 13 martie 1996.26
vigoare. Este o soluţie greu de acceptat sub aspectul rigorii termenelor de intrare şi ieşire din vigoare a
legii, care în lipsa unei date certe, devin incontrolabile.
În cazul normelor juridice a căror validitate se află într-un alt izvor de drept, acestea intră
în vigoare în condiţii specifice. De exemplu, norma juridică prin care se declară neconstituţional un text
dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă, cuprinsă într-o decizie a Curţii Constituţionale, intră în vigoare la
data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar textul normativ respectiv iese din
vigoare la 45 de zile de la această dată, pe această perioadă aplicarea acestuia fiind suspendată. De
asemenea, o normă juridică instituită pe calea unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cazul
unui recurs în interesul legii, intră în vigoare la data publicării acestei decizii în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
2. Ieşirea din vigoare a normei juridiceNorma juridică iese din vigoare, în sensul că încetează să mai producă efecte juridice, prin
abrogare, ajungere la termen, cădere în desuetudine19 sau ca urmare a unei decizii a Curţii
Constituţionale prin care se proclamă neconstituţionalitatea acesteia.
a. Abrogarea este operaţiunea de asanare a sistemului legislativ de "ramurile uscate" ale
acestuia. Prin abrogare sunt scoase din sistemul legislaţiei acele reglementări juridice care au căzut în
desuetitudine sau pentru că în locul lor apar noi norme juridice, cu un conţinut diferit faţă de cele
anterioare. Această putere de abrogare reprezintă un act de voinţă al autorului actului normativ.
Romanii spuneau, în acest sens: cujus est condere legem ejus est abrogare. În virtutea acestui principiu,
numai cel care face legea o poate abroga.
Cu privire la funcţiile abrogării, în literatura noastră de specialitate au fost exprimate două
opinii, de către I. Mrejeru şi V.D.Zlătescu, care nu se deosebesc decât prin modul lor de formulare.
Astfel, în ambele cazuri, se consideră că rolul instituţiei abrogării este de a contribui la armonizarea
legislaţiei. Pe acest fond, abrogarea îndeplineşte următoarele funcţii: a) înlătură textele de conflict între
actul nou şi vechea reglementare; b) înlătură eventualele paralelisme în legislaţie; c) înlătură
discrepanţele şi necorelările; d) ajută la degrevarea fondului legislativ de anumite acte devenite desuete,
prin lipsa unei cerinţe de aplicare, ca urmare a transformărilor petrecute în societate.20
În opinia noastră, funcţiile abrogării rezidă în: 1) eliminarea antinomiilor în drept; 2)
suprimarea redundanţelor din reglementările juridice; 3) trecerea în fondul pasiv al legislaţiei a unor
acte normative care au fost înlocuite cu noi reglementări juridice sau care au căzut în desuetudine.
19 A se vedea în acest sens N. Popa, Teoria Generală a Dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 165; Gh. Boboş, Teoria Generală a Dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, pag.294 şi urm.; I Craiovan, Teoria Generală a Dreptului , Editura Olimp, Bucureşti, pag.154 şi urm.20 A se vedea I. Mrejeru, Tehnica legislativă, Editura Academiei, Bucureşti 1979, p.126 şi V.D. Zlătescu, Introducere în Legistica Formală, Editura Rompit Bucuresti, 1995, p.99.
27
Abrogarea îşi realizează prima dintre funcţiile sale - eliminarea antinomiilor în drept - prin
scoaterea din vigoare a unor dispoziţii normative care se află în contradicţie cu altele. Legiuitorul,
atunci când introduce în sistemul dreptului o nouă reglementare juridică, este dator să asigure corelarea
acesteia cu restul elementelor ce compun sistemul de drept. Pentru a îndeplini această funcţie,
legiuitorul va suprima din reglementările juridice existente pe cele care intră în contradicţie cu noua
reglementare juridică. Modalitatea de realizare a acestei funcţii specifice legiuitorului o constituie
abrogarea expresă directă sau indirectă. În cazul abrogării exprese directe, legiuitorul declară că se
abrogă anumite categorii de acte normative identificate prin titlu, număr şi an al adoptării, data
publicării şi numărul Monitorului Oficial în care au fost publicate. În cadrul enumerării actelor
normative abrogate sau a unor părţi constitutive ale acestora, se trec în ordine legile organice, legile
ordinare, ordonanţele de urgenţă, ordonanţele emise în temeiul unei legi de abilitare şi hotărârile
Guvernului. În cazul abrogărilor care se fac prin lege, enumerarea sau abrogarea expresă directă se
opreşte la nivelul hotărârilor emise de Guvern, urmând ca actele normative subordonate acestora să fie
abrogate prin acte ale organelor emitente, având în vedere încetarea efectelor actului ierarhic superior
în baza căruia au fost emise.
În ceea ce priveşte ierarhia actelor normative, este necesar să precizăm că un act normativ
ierarhic inferior nu poate abroga un act normativ ierarhic superior. Astfel, printr-o hotărâre a
Guvernului nu pot fi abrogate ordonanţe sau legi ori dispoziţii ale acestora, după cum printr-o
ordonanţă emisă în baza unei legi de abilitare nu pot fi abrogate ordonanţe de urgenţă care
reglementează materii rezervate legilor organice şi nici legi organice. În schimb, prin legea de aprobare
a unei ordonanţe a Guvernului pot fi acoperite viciile de neconstituţionalitate ale acesteia sau pot fi
introduse reglementări noi, care ţin de domeniul rezervat legilor organice cu condiţia ca legea
respectivă să fie votată cu respectarea regulilor privitoare la majoritatea absolută. Această soluţie este
justificată chiar de delegarea legislativă şi mai ales de controlul parlamentar asupra legislaţiei delegate.
În această activitate, Parlamentul este suveran în a aproba, cu sau fără modificări, ordonanţele
guvernamentale ori de a le respinge, pur şi simplu.
În opinia noastră, dispoziţiile unei legi organice care cuprind reglementări ce nu ţin de
domeniul legii organice nu pot fi abrogate printr-o lege ordinară sau printr-o ordonanţă a Guvernului
emisă în temeiul unei legi de abilitare.21 Această soluţie, care nu a fost agreată de Curtea
Constituţională, are în vedere faptul că, în materie legislativă, dispoziţiile de conţinut ale legii nu pot
anihila imperativele procedurale cerute de Constituţie. Astfel, dacă o lege organică cuprinde şi norme
de natura legii ordinare, ea extinde exigenţele legii organice şi asupra acestor dispoziţii legale, deoarece 21 A se vedea în sens contrar Decizia Curţii Constituţionale nr.53 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.312 din 9 noiembrie 1994; Dispozitivul acestei decizii a fost reiterat în Decizia nr.88/1998 şi Decizia nr.206/2001.
28
votul final al legii nu face nici o distincţie între normele specifice legii organice şi cele aparţinătoare
legii ordinare.
Această regulă este valabilă şi în cazul modificării, completării, suspendării sau abrogării
unor dispoziţii dintr-o lege organică, chiar dacă este vorba de dispoziţii care ţin de domeniul legii
ordinare.
Realizarea funcţiei abrogării de eliminare a antinomiilor juridice se realizează deopotrivă şi
prin abrogarea expresă indirectă. Dacă în cazul abrogării exprese directe legiuitorul identifică şi
individualizează reglementările juridice care pot intra în contradicţie cu noua reglementare juridică,
scoţându-le din vigoare printr-o decizie nemijlocită, în cazul abrogării exprese indirecte, el se
mulţumeşte să înscrie la sfârşitul noului act normativ formula "orice dispoziţie contrară se abrogă". În
cazul abrogării exprese indirecte, legiuitorul nu mai identifică actele pe care intenţionează să le abroge
expres, ci lasă această operaţiune, adeseori extrem de complicată, la îndemâna organului de stat abilitat
să aplice legea.
Abrogarea tacită sau implicită este foarte apropiată de abrogarea expresă indirectă în sensul
că, şi în acest caz, constatarea abrogării unor reglementări juridice se face de către autoritatea care
aplică legea, în virtutea contradictorialităţii a două texte legislative, apărute la date diferite sau la nivele
ierarhice diferite. În lipsa unei manifestări exprese de voinţă a legiuitorului, organul de aplicare a legii
este dator să elimine această antinomie juridică, pentru a putea identifica textul legal ce urmează a fi
aplicat într-un caz dat. Pentru aceasta, el are la dispoziţie principiul Lex posterior derogat prior şi
principiul Lex superior derogat inferior. În virtutea acestor principii, atunci când există două texte
legislative contradictorii emise la date sau niveluri diferite, textul cel mai recent sau cel cu forţă
juridică superioară este în vigoare, iar cel anterior ori cu forţă juridică inferioară este considerat
abrogat. În astfel de cazuri, se prezumă că voinţa ultimă a legiuitorului este cea valabilă, ea incluzând şi
intenţia de a abroga dispoziţiile contrare. Principiul Lex posterior derogat prior se aplică şi în cazul
abrogării exprese indirecte, abrogare care se deosebeşte de cea tacită doar prin faptul că, în primul caz,
legiuitorul se simte obligat să atragă atenţia celui care aplică legea că există reglementări juridice ce se
află în contradicţie cu noua reglementare. În cazul abrogării tacite sau implicite, această atenţionare
lipseşte, ceea ce nu-l scuteşte pe cel care aplică legea să se confrunte cu astfel de situaţii. Uneori
abrogarea expresă directă este însoţită de abrogarea expresă indirectă. În astfel de cazuri, legiuitorul nu
reuşeşte să identifice toate textele care pot intra în contradicţie cu noua reglementare juridică, iar pe
cele pe care le identifică le scoate din vigoare printr-o abrogare expresă directă, mulţumindu-se, cu
privire la celelalte, să atragă atenţia celor interesaţi că ele există şi sunt abrogate în măsura în care pot fi
identificate. În astfel de cazuri, în cadrul formulei de abrogare se enumeră actele supuse abrogării
exprese directe, iar după epuizarea enumerării se adaugă "precum şi orice alte dispoziţii contrare".29
În activitatea de legiferare este preferabilă, în toate cazurile, abrogarea expresă directă.
Numai pe această cale se face o delimitare clară între normele juridice care sunt în vigoare şi cele care
sunt abrogate prin voinţa legiuitorului, evitându-se orice neclaritate sau confuzie în această materie.
Realizarea funcţiei de eliminare a redundanţelor din reglementările juridice se realizează
în exclusivitate prin abrogarea expresă directă. Există numeroase cazuri în care legiuitorul se vede
obligat să preia în noua reglementare o serie de dispoziţii care sunt deja în vigoare. Această preluare se
impune fie pentru a se asigura caracterul complet al noii reglementări juridice, fie pentru a se articula
organic diferitele prevederi ale noului act normativ, fie din alte motive. Pentru a se evita ca astfel de
dispoziţii să figureze, în acelaşi timp, în noua reglementare şi în acte normative anterioare, legiuitorul
va recurge la abrogarea elementelor redundante şi a altor texte care fără a fi identice îndeplinesc
aceleaşi funcţii juridice atât în vechiul act normativ, cât şi în cel nou.
În sfârşit, funcţia de trecere în fondul pasiv al legislaţiei a unor acte normative care au fost
înlocuite cu noi reglementări juridice sau care au căzut în desuetudine se realizează numai prin
intermediul abrogării exprese directe. Prin această operaţiune se trec, din fondul activ al legislaţiei în
fondul pasiv al acesteia, actele normative care şi-au încetat aplicabilitatea fie ca urmare a înlocuirii lor,
fie datorită căderii lor în desuetudine. Îndeplinirea acestei funcţii intră, cu precădere, în sarcina
Consiliului Legislativ, care în temeiul art.154 alin. 2 din Constituţia României ,"în termen de 12 luni de
la data intrării în vigoare a legii sale de organizare, va examina conformitatea legislaţiei cu prezenta
Constituţie şi va face Parlamentului sau, după caz, Guvernului, propuneri corespunzătoare."
În opinia noastră, această sarcină de asanare a legislaţiei de "ramurile ei uscate" este o
sarcină permanentă a Consiliului Legislativ, termenul de 12 luni fiind unul de recomandare, legat de
urgenţa asigurării concordanţei legislaţiei cu Constituţia după momentul apariţiei acesteia. Caracterul
permanent al acestei sarcini a Consiliului Legislativ derivă şi din faptul că el este o autoritate publică
responsabilă de sistematizarea şi unificarea întregii legislaţii a României, ceea ce îl obligă la operarea
unei delimitări clare între legislaţia în vigoare şi cea aflată în fondul pasiv. În acest sens, art.63 alin.(2)
al Legii privind normele de tehnică legislativă, stabileşte că "În cadrul operaţiunilor de sistematizare şi
unificare a legislaţiei se pot elabora şi adopta acte normative de abrogare distincte, având ca obiect
exclusiv abrogarea mai multor acte normative." În activitatea desfăşurată de Consiliul Legislativ în
acest sens, au fost elaborate mai multe proiecte de acte normative, care au fost promovate şi au scos din
fondul activ al legislaţiei mii de acte normative abrogate tacit, prin contrarietatea lor cu Constituţia sau
cu alte legi ori care au căzut în desuetudine.
Consacrarea în Constituţie a termenului de 12 luni pentru asanarea legislaţiei de actele
normative abrogate tacit, ajunse la termen, căzute în desuetudine ori declarate neconstituţionale de
către Curtea Constituţională, este desigur o problemă care a devenit caducă în anii care au trecut de la 30
adoptarea Constituţiei până la prima sa revizuire. În opinia noastră, cu acest prilej, dispoziţiile art.150
alin.(2) din Constituţie, devenit prin renumerotare şi republicare art.154 alin.(2), ar fi trebuit
modificate, prin instituirea sarcinii permanente a Consiliului Legislativ de a examina conformitatea
legislaţiei cu Constituţia, această modificare fiind reclamată de orice revizuire a Constituţiei, inclusiv
cea din anul 2003.
b. Ajungerea la termen a normei juridice reprezintă o modalitate de ieşire din vigoare
aplicabilă în cazul normelor juridice temporare. În multe cazuri legiuitorul nu stabileşte norme juridice
cu o durată nedeterminată. El instituie norme juridice care se aplică o perioadă determinată de timp, o
lună, un an etc. Aceste norme juridice ies din vigoare la data pe care legiuitorul o stabileşte pentru
încetarea efectelor juridice ale acestora. Exemplul clasic în materie îl constituie legile bugetare, care au
o durată anuală, excepţie făcând cazul în care noua lege bugetară nu este adoptată înainte de data de 31
decembrie a anului bugetar. În astfel de cazuri, caracterul temporar al normei juridice se prorogă, ea
fiind menţinută în vigoare în virtutea unei norme constituţionale care stabileşte că dacă bugetul de stat
şi bugetul asigurărilor sociale de stat nu au fost adoptate prin lege, cu cel puţin 3 zile înainte de
expirarea exerciţiului bugetar, bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale din anul precedent se aplică
în continuare, până la adoptarea noilor legi bugetare. Şi în acest caz, Constituţia se exprimă inadecvat,
deoarece aceste prevederi legale nu au în vedere momentul adoptării legii, ci intrarea acesteia în
vigoare. În sfârşit, există şi situaţii în care caracterul temporar al normei juridice rezultă din conţinutul
actului normativ, acesta vizând evenimente care se epuizează la anumite intervale de timp (de ex. actul
normativ se aplică salariaţilor disponibilizaţi în anumite condiţii).
c. Căderea în desuetudine reprezintă o altă modalitate de ieşire din vigoare a normelor
juridice. Această modalitate intervine atunci când ipoteza normei juridice a încetat să se mai raporteze
la relaţii sociale vii. Atunci când realităţile sociale ce cad sub incidenţa normei juridice încetează să
mai existe, norma juridică rămâne fără obiect şi îşi încetează aplicabilitatea.
Sunt şi rămân căzute în desuetudine după Revoluţia din 1989, bunăoară, normele juridice
referitoare la relaţiile cu autorităţile publice ale fostei puteri politice, care au fost desfiinţate de noua
putere politică. De asemenea, normele privitoare la relaţiile dintre unităţile socialiste au căzut în
desuetudine o dată cu privatizarea acestora, cu introducerea economiei de piaţă şi cu apariţia unor noi
relaţii economice.
d) Deciziile Curţii Constituţionale prin care se declară neconstituţionalitatea unei legi
sau a unei ordonanţe ori a unor dispoziţii ale acestora. Potrivit art.147 alin.(1) din Constituţia
României, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate
ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii
Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord 31
prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Acelaşi alineat precizează că pe durata acestui
termen de 45 de zile, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Aceste dispoziţii constituţionale ale alin.(1) al art.147 se cer a fi corelate cu cele ale alin.(4)
al aceluiaşi articol, în virtutea căruia ”Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial
al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.”
Din aceste texte constituţionale este necesar să tragem noi concluzii.
Prin consacrarea caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, în
materie de constituţionalitate a legilor, ordonanţelor şi regulamentelor, se elimină confuziile anterioare,
în virtutea cărora deciziile Curţii Constituţionale ar fi avut forţă obligatorie doar cu privire la părţile
aflate într-un litigiu – inter partes litigantes – în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionaliate.
Cea de a doua concluzie pe care o reafirmă aceste noi texte constituţionale are în vedere
faptul că deciziile Curţii Constituţionale, luate în cadrul controlului a priori exercitat asupra legilor
înainte de promulgarea acestora, nu mai pot fi invalidate de Parlament.
A treia concluzie are în vedere faptul că proclamarea de către Curtea Constituţională a
neconstituţionalităţii unor dispoziţii din legi, ordonanţe sau regulamentele parlamentare, are ca efect
încetarea imediată a aplicării acestora, respectiv de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial.
Termenul de 45 de zile, prevăzut de art.147 alin.(1) din Constituţie, care stabileşte că aceste decizii îşi
încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, nu are nici o
relevanţă asupra datei de ieşire din vigoare a dispoziţiilor legale, ale unei ordonanţe sau ale unui
regulament, declarate neconstituţionale, deoarece acest termen este opozabil doar Parlamentului sau
Guvernului. În acest interval de 45 de zile aplicarea dispoziţiilor declarate neconstituţionale este
interzisă. Termenul de 45 de zile obligă aceste autorităţi publice să-şi modifice textele declarate
neconstituţionale. Ele pot adopta un text constituţional în locul celui declarat de către Curte ca fiind
neconstituţional. În cazul în care nu operează aceste modificări, vidul legislativ creat operează de la
data publicării deciziei Curţii Constituţionale.
3. Caracterul activ al normei juridice Între momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare, norma juridică este validă, ea
trebuie respectată de cei cărora li se adresează şi produce efecte juridice. Jean Carbonnier arăta, în acest
sens, că norma juridică este „un soare care nu apune niciodată”22.
În această perioadă de timp, norma juridică este în vigoare şi acţionează numai pentru
viitor23. Pentru acţiunea în timp a normei juridice este caracteristic faptul că ea acţionează, în principiu,
numai pentru viitor. Cu alte cuvinte, norma juridică nouă nu se poate aplica şi situaţiilor petrecute
înainte de intrarea sa în vigoare, ceea ce pe plan juridic dă expresie principiului neretroactivităţii legii. 22 A se vedea J. Carbonnier „Flexible droit ”, 6e, LG.D.J, Paris, p.51.23 A se vedea N. Popa, op.cit, pag.161.
32
De asemenea, norma juridică veche nu se poate aplica faptelor care se petrec sau sunt ulterioare ieşirii
din vigoare a normei juridice.
În cele mai multe cazuri, acţiunea unei norme juridice are în vedere momentul în care ea
intră în vigoare şi momentul în care îşi încetează aplicabilitatea. Dar, faptele ori situaţiile juridice
născute sub imperiul legii vechi continuă să existe şi sub imperiul legii noi. Moartea legii vechi nu
determină şi moartea drepturilor, faptelor sau situaţiilor juridice născute sub vechea lege. Cu toate
acestea, este posibil ca noua lege să aducă o nouă reglementare juridică în aceeaşi materie.
Principiul neretroactivităţii legii, înscris în Codul civil român şi în Codul penal român, a
reprezentat doar o parţială soluţionare a problemelor pe care le ridică neretroactivitatea legii, deoarece
el constituia doar o piedică pentru instanţele judecătoreşti, în calea aplicării retroactive a legii. Această
oprelişte nu acţiona şi în cazul legiuitorului, care avea posibilitatea să adopte legi cu efecte retroactive.
Pe acest fond al inexistenţei unei obligaţii constituţionale a legiuitorului de a respecta
principiul neretroactivităţii legii, au fost admise patru categorii de legi care pot avea efecte retroactive:
a. legile care proclamă expres retroactivitatea lor; b. legile interpretative; c. legile penale mai
favorabile şi d. legile declarative de drepturi sau confirmative.
În decursul timpului, aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile a fost adeseori
criticată, deoarece nu era de conceput ca ceea ce era neretroactiv pentru judecător să poată fi
retroactiv pentru legiuitor. În acest context, Puterea Constituantă a Portugaliei a decis înscrierea în
Constituţie, pentru prima dată în istoria omenirii, a principiului neretroactivităţii legii. Bazându-se pe
acest exemplu, constituantul român a generalizat excepţia din Codul civil şi a extins la nivelul tuturor
autorităţilor publice principiul neretroactivităţii legii.
Pentru aceste motive este necesar să se facă o netă distincţie între ceea ce îi este permis
legiuitorului, pe de o parte, şi ceea ce i se poate recunoaşte judecătorului sau celui care aplică legea, pe
de altă parte.
În ceea ce-l priveşte pe legiuitor, acesta, potrivit dispoziţiilor art.15 alin.(2) din Constituţia
României, este obligat să dea curs prevederilor în virtutea cărora „Legea dispune numai pentru viitor,
cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. Nerespectarea lui constituie încălcarea
unei norme constituţionale, persoanele pe care legea le împuterniceşte putând sesiza Curtea
Constituţională cu privire la prevederile cu caracter retroactiv.
Acţiunea normelor juridice în spaţiu
33
Acţiunea normelor juridice în spaţiu are în vedere teritoriul asupra căruia norma juridică
este validă. În principiu, norma juridică este teritorială, în sensul că ea este obligatorie pe teritoriul
statului sub a cărui autoritate s-a născut.
Teritoriul statului desemnează întinderile de uscat şi apă, ca şi subsolul şi spaţiul aerian
aflate în interiorul graniţelor statului respectiv. Teritorialitatea determină atât procesul de creare a
dreptului, cât şi limitele obligativităţii dreptului naţional. Dreptul creat de stat este izvorât din realităţile
naţionale, din datele esenţiale ale fenomenelor economice, sociale şi politice care se desfăşoară în
limitele teritoriului naţional. Sub aspectul obligativităţii, dreptul naţional vizează persoanele, bunurile,
actele, situaţiile juridice şi faptele juridice care se petrec pe teritoriul naţional. De la această regulă a
teritorialităţii acţiunii normei juridice în spaţiu există şi excepţii. Cea mai importantă dintre acestea o
constituie extrateritorialitatea, în virtutea căreia norma de drept a unui stat se poate aplica şi în afara
teritoriului său. Astfel, potrivit legii române, dispoziţiile Codului civil cu privire la bunuri imobile se
aplică tuturor imobilelor „aflătoare în cuprinsul teritoriului României” chiar când ele se posedă de către
străini. Ca o excepţie de la principiul teritorialităţii, art.2 alin.2 al Codului civil stabileşte că dispoziţiile
legii române privitoare la starea civilă şi la capacitatea civilă a românilor se aplică acestora oriunde s-ar
afla. Această regulă este valabilă şi pentru cetăţenii români aflaţi în străinătate.
De asemenea, hotărârile judecătoreşti, pronunţate în conformitate cu legea română, se pot
aplica şi pe teritoriul altor state.
Din cele expuse se poate constata că legea română este în acelaşi timp teritorială şi
extrateritorială.
Efectele de extrateritorialitate pot fi soluţionate în zile noastre de către dreptul internaţional.
Tratatele internaţionale pot permite ca pe teritoriul unui stat să se poată aplica legea altui stat, datorită
unor raţiuni legate de eficienţa luptei împotriva criminalităţii internaţionale, în special a crimei
organizate, a spălării banilor murdari, a traficului de carne vie şi de stupefiante etc.
Totodată, teritoriul prezintă importanţă pentru drept atunci când este vorba de soluţionarea
unor probleme teritoriale între state, de delimitarea apelor teritoriale ori de utilizarea spaţiului aerian. În
egală măsură deplasarea bunurilor şi a persoanelor în spaţiu este supusă reglementărilor juridice, mai
ales celor de ordin contractual.
Sub aspectul teritorialităţii legii este de observat faptul că legea română se referă la spaţiu,
cel puţin din trei puncte de vedere: situarea în spaţiu a persoanelor, situarea în spaţiu a bunurilor;
situarea în spaţiu a actelor şi a faptelor juridice.
Abordarea acestor probleme legete de aplicarea în spaţiu a normelor juridice ţine de dreptul
material. Sub acest aspect, în cazul persoanelor, localizarea lor în spaţiu este legată de determinarea
domiciliului, a reşedinţei, a sediului, elemente esenţiale pentru identificarea subiectului de drept, 34
elemente care au diverse consecinţe asupra exercitării drepturilor şi a asumării obligaţiilor. (În dreptul
internaţional privat determină legea aplicabilă, în dreptul constituţional persoana îşi exercită dreptul de
vot la domiciliul său, în dreptul civil domiciliul debitorului este locul plăţii datoriei etc.)
În ceea ce priveşte localizarea geografică a bunurilor, regula priveşte plata impozitelor,
publicitatea imobiliară, înmatricularea vehiculelor etc.
În ceea ce priveşte aplicarea normelor de drept procesual, spaţiul geografic are şi aici un rol
determinant. Astfel, actele procesuale au în vedere domiciliul persoanei fizice sau sediul persoanei
juridice, locul situării bunurilor determină instanţa competentă, locul săvârţirii faptelor este determinant
în stabilirea competenţei teritoriale a instanţei de judecată etc.24
Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor
Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor nu poate fi disociată de acţiunea acestora în
spaţiu. Persoana se află întotdeauna într-un mediu geografic, pe un anumit teritoriu. Localizarea
persoanei într-un anumit spaţiu determină anumite consecinţe privitoare la statutul său, la drepturile
civile şi politice, în special la drepturile electorale.
Ţinând seama de asemenea împrejurări, se poate constata că pe un teritoriu naţional,
statutul persoanelor diferă, după cum aceştia sunt cetăţeni ai statului respectiv, străini sau apatrizi. În
funcţie de aceasta, se distinge regimul naţional acordat cetăţenilor statului respectiv de regimul
străinilor. Regimul naţional porneşte de la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi de la recunoaşterea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale pentru toţi membrii statului respectiv. Regimul străinilor poate fi
identic cu cel al cetăţenilor sau poate diferi de acesta. Astfel, în unele state, străinii au acelaşi regim ca
şi cetăţenii statului respectiv, cu excepţia drepturilor politice care nu li se acordă decât în anumite
limite. În România, potrivit Constituţiei, străinii, în privinţa protecţiei generale a averilor şi a
persoanelor, se bucură de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii români (art.18 alin.(1). Sunt exceptate de la
această regulă drepturile electorale, dreptul de a ocupa funcţii publice şi dreptul de a face parte din
partide politice, care se recunosc în exclusivitate cetăţenilor români. Cu toate acestea, potrivit art.16
alin.(3) din Constituţie, funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile
legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. De asemenea, în condiţiile aderării
României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul
de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale. Pe cale de consecinţă, art.38 al
Legii fundamentale stabileşte dreptul românilor de a fi aleşi în Parlamentul European, instituind,
totodată, şi dreptul acestora de a-şi alege reprezentanţii în acest forum al Uniunii Europene.
24 A se vedea J.L. Bergel, op.cit. pag.133 şi urm.35
Un regim distinct pentru străini este regimul naţiunii celei mai favorizate, în virtutea căruia
într-un stat, străinii se bucură de aceleaşi drepturi ca şi confraţii lor cei mai favorizaţi. Aceste drepturi
recunoscute străinilor pot privi libertăţi economice, comerciale, exercitarea drepturilor civile etc.
În privinţa acţiunii normei juridice asupra persoanei este necesar să mai precizăm că pe
teritoriul unui stat, statutul cetăţenilor este nediscriminator. Cu toate acestea, este posibil ca unii
cetăţeni să se bucure de anumite imunităţi şi privilegii care izvorăsc din garantarea exerciţiului liber al
profesiunii, funcţiei sau mandatului. În această categorie pot intra demnitarii, persoanele alese în funcţii
publice, judecătorii etc.
O altă situaţie pe care o întâlnim, are în vedere imunităţile şi privilegiile din dreptul
internaţional. În această materie, se bucură de privilegii şi imunităţi şefii de stat, diplomaţii şi
funcţionarii publici internaţionali. Imunitatea acestora se poate referi la imunitatea de jurisdicţie ori la
acordarea unor facilităţi de ordin economic în materie comercială.
Bibliografie de referinţă
Obligatorie
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005.
Opţională
Dan Claudiu Dănişor, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2006.
Lucrarea de evaluare nr. 1
Realizaţi un scurt eseu (maxim 2 pagini) în care să analizaţi acţiunea în timp a normei juridice cu cele trei momente esenţiale: intrare în vigoare, durată în timp şi ieşire din vigoare.
Această lucrare se va trimite pe adresa de e-mail a tutorelui, până la data de 18.10.2008. Se va acorda 1 punct (10% din nota finală) pentru rezolvarea corespunzătoare a sarcinii.
Întrebări de autoevaluare
Definiţi conceptul de normă juridică şi precizaţi trăsăturile acesteia
Identificaţi pe diferite exemple de norme juridice structura acestora
36
Enumeraţi şi analizaţi modalităţile de ieşire din vigoare a unei norme juridice
Precizaţi care sunt regulile de intrare în vigoare a unei norme juridice
37
MODULUL 3 : IZVOARELE DREPTULUIScopul modulului: familiarizarea studenţilor cu noţiunea de izvor de drept şi accepţiunile conceptului.
Obiectivele propuse: La finalul acestui modul, studenţii trebuie să:
Să facă distincţia între conceptul de izvoar real şi conceptul de izvor formal
Să precizeze care sunt izvoarele formale ale dreptului
Să definească tipurile de legi existente în sistemul nostru de drept
Conceptul de izvoare ale dreptului are o dublă determinare. Se vorbeşte astfel despre izvoare reale
şi despre izvoare formale ale dreptului.
§ 1. Izvoarele reale ale dreptului
Izvoarele reale ale dreptului constituie obiect de studiu pentru Teoria Generală a Dreptului.
Această disciplină este chemată să stabilească în ce măsură dreptul pozitiv poartă amprenta unor factori
exteriori cum ar fi cadrul geografic, mediul social-economic, sistemul politic sau factorul uman. În
măsura în care astfel de factori exteriori fenomenului juridic determină configuraţia şi conţinutul
reglementărilor juridice, ei devin izvoare reale ale dreptului. În rândul cercetătorilor care s-au consacrat
analizei izvoarelor reale ale dreptului, numele lui François Gény este de referinţă. Totodată, în
literatura noastră de specialitate "dat"-ul dreptului a fost studiat şi prin prisma factorilor de configurare
a dreptului.
În rândul celor care şi-au consacrat opera studiului procesului de creare a dreptului, numele lui
François Gény rămâne de referinţă. În viziunea marelui metodolog francez, procesul de creare a
dreptului este inevitabil legat de conceptele de "dat" şi "construit" în drept. Autorul francez operează o
distincţie clară între ceea ce "preexistă" fenomenului juridic şi ceea ce se naşte din explorarea acestei
necunoscute prin intermediul ştiinţei şi tehnicii.
Se poate observa că în modelul oferit de omul de ştiinţă francez, pentru procesul de creare a
dreptului, elementul de bază îl constituie "dat"-ul dreptului, la a cărui descoperire şi transpunere în
procesul creării dreptului un rol determinant revine ştiinţei şi tehnicii juridice. Aşa cum remarcă autorul
francez, activitatea de creare a dreptului oscilează între doi poli de sine-stătători "dat"-ul şi
"construitul".25
Prin "dat"-ul dreptului se înţelege acea realitate socială exterioară dreptului pozitiv care-i
conferă acestuia substanţialitatea necesară pentru a exista. În concepţia lui François Gény, "dat"-ul 25 A se vedea F.Gény, Science et technique en droit privé positif, Première Partie, Recueil Sirey, Paris, 1922, p.96-97.
38
dreptului este format din patru elemente constitutive, care formează baza oricărui sistem juridic: 1.
"dat"-ul real sau pur natural; 2. "dat"-ul istoric; 3. "dat"-ul raţional; 4. "dat"-ul ideal. Aceste
componente ale "dat"-ului dreptului au fiecare rolul lor în a sugera direcţiile principale ale dreptului
pozitiv.26
În opinia autorului , "dat"-ul real sau natural al dreptului pozitiv rezidă în acele condiţii
fundamentale care stau la baza umanităţii. Acestea pot fi de natură fizică sau morală (climă, sol,
producţie, constituţie anatomică şi psihologică a omului, aspiraţii morale, sentimente religioase etc.), de
natură economică, politică sau socială. Aceste realităţi nu creează prin ele însele regulile juridice, dar le
prescriu contururile şi, mai ales, se instituie în mediul necesar pentru naşterea lor.27
"Dat"-ul dreptului ne apare astfel ca un element multiplu, similar conceptului roman de jus
naturale ... quod natura omnia animalia docuit. El nu se confundă cu dreptul ca atare, dar constituie
baza inexorabilă a acestuia. În demonstrarea acestor idei, autorul îl citează pe Montesquieu care privea
legile ca raporturi necesare ce decurg din natura lucrurilor.28 Toate aceste elemente vin să dea expresie
"dat"-ului real al dreptului.
În ceea ce priveşte "dat"-ul istoric, acesta ne apare ca un "dat" natural consolidat de istorie.
Elementele "dat"-ului real sau natural, în timp, dau naştere unui fond de precepte, care servesc drept
cadru al conduitei umane, modelându-i aspectele exterioare. Elementele materiale, brute, şi totodată,
pasive ale organizării juridice, conţin în ele însele regulile necesare pentru dirijarea voinţelor umane,
ele fiind un fel de drept postulat de viaţă.29
"Dat"-ul istoric este prin el însuşi vag şi universal în linii mari, dar particular în detalii şi
susceptibil de modificări prin reformele juridice la care este supus.
"Dat"-ul raţional al dreptului reprezintă direcţia fundamentală care asigură, în măsura
posibilului, elaborarea ştiinţifică a dreptului pozitiv.
În opinia lui F.Gèny, acest "dat" raţional reprezintă fondul esenţial al dreptului natural
clasic. El constă în regulile de conduită pe care raţiunea le extrage din natura omului şi din legăturile
sale cu lumea.30
Pentru explicitarea "dat"-ului raţional este necesar să se facă apel la noţiunea de justiţie,
înţeleasă ca virtute ce tinde spre just. Pentru F.Gèny, justul trebuie înţeles în dimensiunea sa obiectivă.
Din această perspectivă, el ne apare ca un principiu esenţial care include ideea de ordine, de echilibru,
26 Ibidem, Second Partie, p.371.27 Ibidem, p.371.28 Ibidem, p.375.29 Ibidem, p.376-377.30 Ibidem, p.381.
39
conformă găsirii armoniei morale în substanţa sa externă, în manifestările sale, bazată pe condiţiile
efective ale vieţii omului în societate.31
„Dat”-ul ideal nu reprezintă nici realităţi concrete, nici condiţii de ordin naţional, nici o
zestre istorică, ci o simplă tendinţă către o organizare dezirabilă a raporturilor juridice. El apare ca un
răspund la aspiraţiile morale şi sociale ale civilizaţiei, ceea ce îl face să fie supus modificărilor în spaţiu
şi timp, datorită subiectivităţii sale. „Dat”-ul ideal nu are în sine autoritatea de a influenţa decisiv
raţiunea pură, interpretarea naturii în lumina istoriei, dar o poate completa, intervenind ca un
instrument esenţial al progresului juridic.32
Pe acest fond, spune F.Gèny, elaborarea ştiinţifică a dreptului este o coordonată a
descoperirii "dat"-ului dreptului.
Factorii de configurare a dreptului. Sub această denumire cercetătoarea română Anita
Naschitz a înţeles să examineze "dat-ul" dreptului sau mai precis substratul antologic al dreptului
pozitiv. Deosebirile faţă de abordarea şcolii libere a dreptului, reprezentată de François Gény sunt
dictate de rezultatele obţinute de ştiinţele juridice în secolul XX, de noile acumulări ale ştiinţei şi de
concluziile la care au ajuns cercetătorii ştiinţifici în cea de a 2-a jumătate a ultimului secol al mileniului
II. Astfel, dacă François Gény considera că din dat-ul dreptului fac parte 1. "dat"-ul real sau pur
natural; 2. "dat"-ul istoric; 3. "dat"-ul raţional şi 4. "dat"-ul ideal, Anita Naschitz pune la baza
procesului de creare a dreptului factorul natural, cadrul social-politic şi factorul uman.33
a. Mediul natural, ca factor de configurare a drept ului a fost identificat ca atare pentru
prima dată de Montesquieu, care în Spiritul legilor arată că "Legile trebuie să fie potrivite cu condiţiile
fizice ale ţării; cu clima - rece, caldă sau temperată - cu calitatea solului, cu aşezarea, cu întinderea sa.
După cum se poate observa, Montesquieu, îi sugerează legiuitorului să nu adopte soluţii
contrare condiţiilor naturale în care sălăşluieşte destinatarul dreptului. Acest sfat dictat de înţelepciunea
savantului francez, sugerează faptul că între mediul natural, viaţa socială şi reglementările juridice
există o inexorabilă legătură, în virtutea căreia configuraţia dreptului trebuie să ţină seama de realităţile
fizice naturale.
31 Ibidem, p.392.32 Ibidem, pag.37133 În literatura de specialitate, factorii de configurare a dreptului sunt priviţi în mod diferit. În rândul acestora intră: a)
mediul natural, care cuprinde factori de ordin geografic, demografic, biologic; b) cadrul istoric, etnic, naţional; c) cadrul social-economic; d) sistemul politic; e) cadrul cultural-ideologic (creaţia spirituală, ideologia, religia, cultura în general; f) factorul internaţional, precum şi factorul uman. A se vedea I.Craiovan, Teoria generală a dreptului, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, 1998, p.38-39.
40
În opinia Anitei Naschitz34, cadrul natural reprezintă interacţiunea complexă a factorilor
geografici, demografici şi biologiei. Influenţa pe care mediul geografic o exercită asupra legiuitorului
nu se manifestă în mod direct, ci mijlocit prin intermediul factorului social-politic. Cu alte cuvinte
oamenii trăiesc într-un cadru geografic, sunt supuşi unor exigenţe naturale de coabitare, sunt constrânşi
să-şi organizeze viaţa în funcţie de variaţiile climatice, de resursele naturale de care dispun, de bogăţiile
solului şi subsolului, de gradul de poluare a mediului înconjurător, de facilităţile de comunicare oferite
de mediul geografic etc. Ansamblul acestor componente ale factorului natural îşi pune amprenta
asupra statutului social al oamenilor, asupra relaţiilor social-umane, asupra formelor de organizare,
social-politică şi, pe această cale, determină conţinutul reglementărilor juridice. În modelul modernist
de elaborare a dreptului se ajunge ca anumite imperative sociale să determine o relaţie directă între
factorii naturali şi conţinutul normelor juridice. Astfel, împărţirea terenurilor în agricole şi neagricole,
impune legiuitorului un regim propriu de reglementare pentru fiecare categorie. Gradul de poluare a
mediului înconjurător îl determină pe legiuitor să instituie o anumită reacţie de protecţie a echilibrului
ecologic (el stabileşte limitele admise ale noxelor, stabileşte sancţiuni pentru depăşirea acestora,
instituie organe de supraveghere şi control etc.).
Alături de factorii geografici, celelalte componente ale cadrului natural exercită şi ele
presiuni asupra legiuitorului. Astfel, componentele demografice, biologice sau fiziologice îşi pun
amprenta asupra stării de sănătate sau vitalitate a populaţiei, asupra proceselor de mortalitate, tinereţe
sau îmbătrânire a populaţiei, ceea ce pune în faţa corpului electoral soluţii pentru preîntâmpinarea
fenomenelor negative, soluţii de care legiuitorul ca mandatar al poporului este dator să le integreze în
politici de protecţie socială şi în reglementări juridice corespunzătoare.
Influenţa cadrului natural asupra conţinutului reglementărilor juridice este dependentă de
presiunea pe care elementele sale componente o exercită asupra factorului social-politic şi asupra
legiuitorului. Există cazuri în care această presiune este aproape inexistentă, dar există şi cazuri în care
constrângerile sale sunt inexorabile. Astfel, într-un stat în care fenomenele naturale se desfăşoară în
limitele unor parametri normali, legiuitorul nu va fi obligat să intervină prin măsuri constrângătoare
asupra derulării relaţiilor sociale în cele patru anotimpuri. Dar, atunci când fenomenele naturale sunt
acompaniate de fenomene periculoase sau chiar catastrofe, legiuitorul nu poate să nu reacţioneze prin
măsuri prompte menite să prevină catastrofele şi să înlăture consecinţele acestora sau ale dezastrelor
naturale.
34 A se vedea Anita M.Nachitz, Teorie şi practică în procesul de creare a dreptului, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p.62 şi urm.
41
La fel se întâmplă şi în cazul fenomenului demografic, mai ales astăzi, când densitatea
populaţiei pe unităţi de suprafaţă impune luarea unor măsuri de protecţie pe linie medicală, de protecţie
a mediului, de aprovizionare cu apă, alimente etc. În felul acesta legiuitorul este obligat să se pronunţe
şi asupra unor măsuri menite să încurajeze sau să descurajeze creşterea necontrolată a populaţiei,
recurgând la măsuri de plening familial.
b. Cadrul social-politic ca factor de configurare a dreptului desemnează sistemul de
organizare socială şi politică, aici incluzându-se sistemul de organizaţii politice şi societatea civilă,
statul şi partidele politice, raporturile dintre popor şi guvernanţi, mecanismele de transpunere în viaţă a
politicii statale, cadrul general de manifestare a libertăţii umane, de exprimare a pluralismului politic şi
de afirmare a personalităţii umane.
Cadrul social-politic dă expresie în egală măsură regimului politic existent, dar şi trecutului
istoric al titularului puterii politice. În dimensiunea social-politică a "dat"-ului dreptului se interferează
elementele trecutului cu ale prezentului, dimensiunile istorice ale civilizaţiei naţionale cu datele
cotidiene ale manifestării pe plan social şi politic a poporului.
Dimensiunea social-politică a configurării dreptului include în manifestările sale dreptul
societăţii date, în întreaga sa pozitivitate, cât şi substraturile istorice ale existenţei sale. Privit în
multidimensionalitatea sa, dreptul obiectiv este ţinta principală a acţiunii cadrului social-politic asupra
procesului de creare a normelor juridice. Practic, sub presiunea factorilor imediaţi ai cadrului social
politic, asupra legiuitorului se răsfrâng cele mai puternice critici cu privire la dreptul existent şi cele
mai substanţiale idei de modificare şi transformare a acestuia. Mai mult decât atât, cadrul social-politic
se manifestă ca o sursă permanentă de inspiraţie a legiuitorului şi prin faptul că în acest mediu se
cristalizează sistemul de valori ale societăţii, fundament ce configurează viitoarea înfăţişarea a acţiunii
politice şi, în cele din urmă, a legii.
De bună seamă, din structura cadrului social-politic nu pot lipsi fundamentele economice
ale dreptului, raportate la sistemul de organizare a economiei naţionale, la stadiul dezvoltării sale, la
eficienţa economică, la nivelul veniturilor populaţiei şi la gradul de satisfacere a trebuinţelor sociale pe
baze salariale sau de protecţie socială.
Multitudinea factorilor care formează cadrul social-politic al configurării reglementărilor
juridice nu poate fi surprinsă în câteva rânduri, după cum nici seria infinită a combinaţiilor ce pot
interveni între aceşti factori. Esenţial ni se pare să atragem atenţia asupra primejdiei de a neglija
complexitatea interacţiunilor economice, pe de o parte, şi a celor economice, sociale şi politice, pe de
altă parte, în procesul de creare a dreptului. Este de la sine înţeles că astfel de conexiuni, de
42
interdependenţe nu pot fi subiectivate. Orice neglijare a caracterului obiectiv al corelaţiilor devine o
piedică în calea progresului social. De aici, se naşte ideea ca legiuitorul să fie neutru, să aprecieze
ştiinţific datele ce stau la baza procesului de legiferare, să ia în considerare interesul naţional şi să fie
neiertător cu cei care îl subminează în teoria şi practica elaborării textelor legislative.
c. Factorul uman, cel de al treilea factor de configurare a dreptului, se cere a fi privit într-o
dublă ipostază:
1. ca subiect de drept şi 2. ca subiect al procesului de creare a dreptului.
Observarea omului ca subiect de drept trebuie să pornească de la premisa că întreaga
activitate de creare şi aplicare a dreptului pleacă de la om, de la individ, de la fiinţa umană. Dreptul prin
întregul său conţinut se adresează omului, el se manifestă prin om şi pentru om. În această triadă, omul
este creatorul unei ordini sociale distincte, de care el are nevoie pentru a supravieţui şi pe care el o
apără şi o subminează în egală măsură. Acest paradox nu poate rămâne în afara oricărei explicaţii.
Pentru a da un sens contradictorialităţii acestor termeni este suficient să arătăm că la necesitatea umană
firească de a se institui în societate o ordine utilă, apare imperativul existenţei dreptului; dar, existenţa
dreptului este dependentă de creativitatea umană, ceea ce face ca omul să devină creatorul propriului
său drept, iar aceste drepturi se răsfrâng şi asupra celorlalţi membri ai colectivităţii. Deşi această creaţie
normativă este în egală măsură utilă tuturor celor cărora li se adresează, respectarea şi încălcarea
normelor instituite de către autorul său este o serie statistică în care sunt prezenţi şi cei care au creat
legea şi cei cărora li se adresează. Întrebarea care se pune pentru a explica astfel de situaţii are în
vedere un "de ce?", care se proiectează inexorabil în conştiinţa legiuitorului raţional, a legiuitorului
care caută soluţii pentru respectarea legii şi nu pentru încălcarea acesteia. Dar, poate fi oare găsit
legiuitorul care nu încalcă legea? Răspunsul la o asemenea întrebare este pe cât de greu de dat, pe atât
de greu de atins. Cu toate acestea, istoria curge, iar timpul nemilos uită nuanţele şi poartă pe aripile sale
doar ideea de drept.
§ 2. Izvoarele formale ale dreptului
Prin izvor formal al dreptului se înţelege instrumentul juridic prin intermediul căruia se
exprimă "dat"-ul dreptului sau prin care izvoarele reale ale dreptului se convertesc în drept pozitiv.
În concepţia modernistă asupra dreptului, trecerea de la "dat" la "construit" în drept se face prin
intermediul voinţei generale, instrument universal valabil pentru caracterizarea statului de drept.
Voinţa generală face ca dreptul să exprime interesele generale ale societăţii, să dea expresie
voinţei naţiunii.
43
Această voinţă generală se manifestă în forme de exprimare a dreptului, în opţiuni politice
necesare pentru organizarea vieţii în comun a membrilor unei entităţi naţionale sau supranaţionale.
Expresia normativă a unor astfel de exigenţe rezidă în lege - actul suprem de exprimare a voinţei
statale, în jurisprudenţă - formă derivată de manifestare a aceleiaşi voinţe, în cutumă - exigenţă
imperativă a voinţei unei colectivităţi date şi în doctrină, înţeleasă ca mod raţional de exprimare a
voinţei generale în sprijinul înfăptuirii justiţiei.
Diferenţierea izvoarelor formale ale dreptului provine din modalitatea practică de exprimare a
raţionamentului logic care pune în valoare regula de conduită care prin intermediul voinţei generale se
transformă în normă juridică.
În rândul izvoarelor formale ale dreptului intră legea, cutuma, jurisprudenţa şi doctrina
juridică, fiecare având un mod propriu de formare şi validare juridică. Diferite de la un bazin de
civilizaţie juridică la altul, de la o epocă istorică la alta şi de la un stat la altul, izvoarele formale ale
dreptului dau expresie unor moduri distincte de înfăptuire a justiţiei şi a reglării relaţiilor sociale pin
intermediul imperativelor juridice.
Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului prezintă o deosebită relevanţă pentru
cunoaşterea importanţei şi rolului acestora în procesul de creare şi aplicare a normelor juridice.
În cadrul clasificării izvoarelor formale ale dreptului, o primă distincţie se face între izvoare
scrise şi izvoare nescrise. La baza acestei clasificări se află modul de formare, redare şi comunicare a
normelor juridice. Cele redate în forma scrisă formează categoria izvoarelor scrise, categorie în care
intră legea; în categoria izvoarelor nescrise intră cutuma, izvor primar al dreptului, care este redat şi
transmis de la o generaţie la alta pe cale orală.
Un alt criteriu al clasificării izvoarelor formale ale dreptului îl constituie modalitatea de
înscriere directă sau indirectă în dreptul pozitiv. Sub acest aspect deosebim izvoare directe şi izvoare
indirecte. În rândul izvoarelor directe intră legea şi cutuma, iar din categoria izvoarelor indirecte fac
parte jurisprudenţa şi doctrina. Jurisprudenţa şi doctrina nu sunt concepute uneori ca izvoare propriu-
zise ale dreptului. Dar, atunci când ele se impun ca izvoare formale ale dreptului, acest fapt se
datorează tăriei argumentelor pe care ele le prezintă în procesul de aplicare a legii. De aceea ele mai
poartă şi denumirea de autorităţi. Caracterul lor indirect rezultă din faptul că ele provin din
interpretarea izvoarelor directe, respectiv a legii sau a cutumei.
În sfârşit, o ultimă clasificare a izvoarelor formale ale dreptului are în vedere distincţia dintre
izvoare oficiale şi izvoare neoficiale. În categoria izvoarelor oficiale intră legea şi jurisprudenţa, iar în
cea a izvoarelor neoficiale, cutuma şi doctrina juridică. Caracterul oficial al izvoarelor dreptului derivă
44
din faptul că ele sunt o creaţie a autorităţilor publice înzestrate cu competenţă în domeniul instituirii
normelor juridice.35
Elementul distinctiv al instituirii oficiale a normelor juridică rezidă în crearea nemijlocită a
dreptului de către stat şi în generalizarea respectului faţă de lege la nivelul întregii colectivităţi
naţionale. Spre deosebire de acestea, izvoarele neoficiale, cutuma şi doctrina, se impun prin faptul că
normele juridice pe care le impun nu îmbracă un caracter formal, ele sunt create în virtutea
imperativelor pe care judecătorul le desprinde din natura lucrurilor, din logica faptelor sociale, pentru a
da expresie imperativelor de justiţie sau echitate socială, născute sub comandamentele lui suum cuique
tribuere.
Cutuma juridică reprezintă sursa primordială a dreptului. Originea ei este legată de primele
forme de organizare socială. Cutuma, înainte de a fi un izvor formal al dreptului, a fost un fenomen
sociologic, un comandament impus de necesitatea instituirii unei ordini sociale în acord cu imperativele
supravieţuirii colectivităţii sociale date.
Trecerea de la fenomenul social al cutumei la dimensiunea sa juridică s-a produs o dată cu
conştientizarea menţinerii prin forţă colectivă a ordinii primitive. În momentul în care organizarea
socială a simţit că existenţa sa nu poate fi menţinută fără susţinerea coercitivă a cutumelor, riturilor,
obiceiurilor şi tradiţiilor specifice traiului în comun, au apărut elementele distinctive ale normei
juridice.
Astfel la baza cutumei juridice se află un element material şi un element psihologic. Elementul
material rezidă în comportamente umane tipice, permanente şi care durează în timp pe baza
asentimentului celor interesaţi. Elementul temporal era exprimat de romani prin longa, inveterata,
diuturna, antiquitus probata consuetudo.
La acest element material se adaugă un dublu element psihologic, care justifică dreptul
subiectiv (opinio juris) şi sancţiunea normei juridice (opinio necessitatis)36.
Se poate astfel constata că norma juridică are ca izvor primordial o regulă de conduită care
domină organizarea socială prin constanţă, repetabilitate şi consens în privinţa respectării acesteia.
Atunci când încălcarea cutumei a dus la prejudicierea vieţii comune, s-a născut reacţia socială
împotriva acesteia - sancţiunea juridică. Această reacţie era organizată şi dictată de o autoritate publică,
diferită de la un sistem de drept la altul, până la dreptul modern, când impunerea cutumei a intrat în
competenţa statului, a titularului modern al forţei publice.
35 A se vedea Jean Louis-Bergel, Théorie Générale du Droit, 3e éditions, Dalloz, Paris, 1999, p.51-52.
36 A se vedea V.Hanga, Dreptul şi tehnica juridică, Încercare de sinteză, Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.82.45
De aici nu trebuie trasă concluzia potrivit căreia cutuma ar fi o creaţie statală. Dimpotrivă,
cutuma reprezintă o creaţie populară instinctivă, un obicei instituit de colectivităţile sociale pentru
salvgardarea existenţei lor. O dată cu apariţia statului, acesta a introdus în propria sa ordine juridică
obiceiurile, înzestrându-le cu garanţii statale. În felul acesta, cutuma a supravieţuit şi a devenit o normă
juridică ocrotită statal. Momentul esenţial în evoluţia cutumelor ca izvor de drept l-a constituit
reproducerea acestora în repertorii sau codificarea acestora. În România, sunt cunoscute ca repertorii de
cutume juridice Pravila lui Matei Basarab, Codul lui Calimah etc. Pe plan internaţional este
semnificativ în acest sens, ordinul lui Carol al VII-lea, care în anul 1453, a dispus redactarea în scris a
cutumelor. Acest proces a continuat şi s-a finalizat în Codul lui Napoleon.
Se poate constata că la originile organizării sociale se află cutuma. În zilele noastre, acest izvor
de drept nu mai are importanţa pe care a avut-o în dreptul primitiv ori în Evul Mediu.
Ceea ce este însă caracteristic pentru sistemul de drept romano-germanic, inclusiv pentru
dreptul românesc, este faptul că în manifestările sale contemporane, cutuma juridică se manifestă ca
izvor de drept doar în condiţii în care legea o recunoaşte ca atare. Astfel, potrivit art.970 Cod civil:
"Convenţiile trebuie executate cu bună credinţă.
Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea,
obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa."
De asemenea, art.429 alin.2 C.civ. stabileşte: "Arborii care se pot scoate dintr-un seminariu de
pomi, fără degradarea acestuia nu vor face parte din uzufruct, decât cu îndatorire, pentru uzufructuar,
de a se conforma obiceiului local în privinţa înlocuirii lor."
În astfel de cazuri, ca şi în altele prevăzute de Codul civil, cutuma se instituie în izvor de drept
în virtutea legii.
Cutuma mai este recunoscută ca izvor de drept în sistemele moderne de drept pe planul
dreptului constituţional. În bună măsură, normele dreptului constituţional englez sunt norme
cutumiare, în absenţa unei constituţii scrise a Angliei.
Totodată, normele dreptului obişnuielnic sau ale dreptului cutumiar sunt prezente în dreptul
parlamentar, ca reglementare suplimentară a organizării şi funcţionării adunărilor parlamentare. Ca
atare, în multe parlamente naţionale, regulamentele de organizare şi funcţionare a acestora se
completează cu norme juridice de sine-stătătoare, consacrate prin continuitate şi necontestare. Ele
formează izvoarele cutumiare ale dreptului parlamentar.
În sfârşit, cutuma se manifestă ca izvor de drept pe planul dreptului internaţional, aici
îmbrăcând forma unui ansamblu de norme de conduită, adeseori devenite uzanţe diplomatice, care fără
să ştirbească specificul solemnităţilor specifice dreptului internaţional, le conservă ori le ridică la
rangul de norme sau principii unanim admise.46
Forţa juridică a cutumei juridice, în sistemul nostru de drept izvorăşte din lege. Cutuma juridică
este izvor de drept doar în măsura în care legea îi recunoaşte acest caracter obligatoriu. Ca atare,
cutuma acţionează secundum legem, fiind un instrument de completare a prevederilor legale. Ca atare,
dreptul românesc nu admite cutuma contra legem sau supra legem, ci o subordonează prevederilor
legale.
Doctrina juridică
Doctrina, ca izvor al dreptului, cuprinde soluţiile juridice pe care doctrinarii dreptului le
impun în procesul înfăptuirii justiţiei. Nu orice cercetare ştiinţifică a dreptului este doctrină juridică.
Sub această denumire se impun doar soluţiile juridice formulate de ştiinţa juridică de care judecătorul
ţine seama în hotărârile judecătoreşti în virtutea teoriei argumentelor.
Originile doctrinei juridice, ca izvor de drept, trebuie căutate în Roma antică, unde soluţiile
date de jurisconsulţii urbei deveneau surse de inspiraţie obligatorii pentru judecători. La originea
acestei situaţii se afla imperativul asigurării concordanţei dintre hotărârea judecătorească şi prescripţiile
normei juridice, în condiţiile în care judecătorul nu era un profesionist. În aceste condiţii, soluţiile
juridice izvorau din înţelepciunea jurisconsultului, care devenea izvor de drept. În cele mai multe
cazuri, izvorul acestei surse era anonim, ceea ce a dat naştere dreptului pretorian, respectiv
jurisprudenţei.
În anii care au urmat, experienţa juridică a omenirii nu s-a dezlipit de influenţa doctrinei
juridice. Ea a continuat şi continuă şi astăzi să apere soluţii raţionale, atât în procesul de creare a
dreptului, cât şi în cel de aplicare a reglementărilor juridice.
În dreptul romano-germanic, doctrina juridică nu constituia un autentic izvor de drept. Cu
toate acestea, ea se situează în rândul surselor dreptului bazate pe autoritatea argumentelor. În acest
sens, soluţiile oferite de doctrina juridică se instituie în surse de inspiraţie judiciară. Ele permit
corectarea unor erori de practică judiciară sau influenţează procesul creaţiei legislative.
Jurisprudenţa
Prin jurisprudenţă se înţelege ansamblul soluţiilor judecătoreşti date într-un anumit stat. În
acest sens, jurisprudenţa nu este izvor de drept. Dar, în cadrul jurisprudenţei există anumite hotărâri
judecătoreşti care se instituie în precedente judiciare şi care constituie izvoare formale ale dreptului. Cu
toate acestea, jurisprudenţa reprezintă un sistem închegat raţional, de aplicare a legii, care nu poate fi
contrazis de un judecător singular, în virtutea independenţei sale, fără a fi sancţionat în cadrul
controlului judecătoresc ierarhic.
Atunci când vorbim de izvoare de drept, jurisprudenţa se reduce la precedentul judiciar.
Validarea acestuia ca izvor de drept este legată de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de către o
instanţă judecătorească superioară. Regulile individuale stabilite prin această hotărâre judecătorească 47
devin "norme juridice", surse obligatorii de formulare a unor sentinţe judecătoreşti, în cazuri similare,
de către instanţele inferioare.
Cercetarea jurisprudenţei ca izvor de drept nu poate face abstracţie de faptul că, sub aspect
diacronic, precedentul judiciar este, la rândul său, inspirat din cutuma juridică şi din doctrina juridică.
În mod cert, soluţiile judiciare odată formulate îşi urmau propria lor soartă. Se poate
aprecia că decizia judiciară reprezenta impactul justiţiei ori al injustiţie. Aici se oprea magnifica ordine
a justiţiei oprită să vadă faptele asupra cărora se pronunţa.
Cu toate acestea, soluţiile date de pretorul roman, sfătuit de jurisconsult, au devenit izvor de
drept, sursă inalterabilă a dominaţiei imperiale. Pe această cale, judecătorul a dat naştere dreptului
pretorian, jurisprudenţa din care s-a născut dreptul contemporan.
Jurisprudenţa se constituie într-un veritabil izvor de drept prin faptul că împlinirea legii se
face în opera de jurisdicţie. În sistemul nostru juridic, recunoaşterea hotărârii judecătoreşti ca izvor de
drept pare inadmisibilă. Nici unul din teoreticienii dreptului nu recunosc şi nici nu vor recunoaşte rolul
exorbitant al practicii judiciare, atât în procesul de creare a dreptului , cât şi în cel de aplicare.
Dacă în procesul de creare a dreptului, influenţa practicii judiciare joacă un rol de
exercitare a presiunii dictate de argumente de autoritate, în rest, precedentul judiciar se extinde, prin
unicitatea soluţiei propuse şi a sentinţei judecătoreşti care o consacră. Sub acest aspect, al extinderii
soluţiilor judecătoreşti prin intermediul deciziilor luate, practica judiciară se instituie într-un adevărat
izvor de drept. În plus, potrivit art.315 C.proc.civ., "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs
asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului."
Practica judiciară ni se înfăţişează ca un autentic izvor de drept şi atunci când este vorba de
deciziile Curţii Constituţionale prin care se declară neconstituţionale diferite prevederi ale legii în
vigoare, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. De asemenea, în categoria izvoarelor de drept intră
şi deciziile Curţii Supreme de Justiţie date în cazul recursului în interesul legii şi deciziile Curţii
Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauzele în care statul român este parte.
Legea
În sistemul de drept romano-germanic, legea se instituie în principalul izvor de drept. În
acest sistem de drept, prin lege se înţelege orice act normativ emis de autorităţile publice. Ca atare, în
înţeles larg, legea se referă atât la actul normativ emis de Parlament, cât şi la actele normative emise de
autorităţile puterii executive şi ale administraţiei publice.37
Legea, sub aspect formal, este actul normativ emis de Parlament, în conformitate cu
normele de procedură stabilite de Constituţie şi de regulamentele parlamentare. Alături de această
37 A se vedea M.A.Glendon, M.W.Gordon, C.Osakwe, Comparative Legeal Tradisions in a Nutshell, West Publishing CO., St.Paul Minn, 1982, p.120 şi urm.
48
definiţie restrânsă a legii - stricto sensu -, există şi o altă accepţiune a legii care conferă denumirea de
lege oricărui act normativ, indiferent de la cine emană. Această definire a legii - lato sensu - evocă
ideea de obligativitate a normelor juridice, indiferent de autoritatea publică emitentă a unui act
normativ. Mircea Djuvara defineşte legea ca o normă juridică generală cu caracter obligatoriu şi
permanent, prescrisă de o autoritate publică de stat, eventual sub sancţiunea forţei publice.38 Aşa cum
se poate observa cu uşurinţă, definiţia dată legii de către Mircea Djuvara este astăzi depăşită. Pentru cei
care înţeleg sensul dublu al noţiunii de lege, definiţia dată de Mircea Djuvara are în vedere doar sensul
larg al acestei noţiuni. În plus, se observă că autorul alunecă în capcana reducerii legii la norma
juridică, ceea ce contrazice orice construcţie sistemică a dreptului, în cadrul căreia norma juridică este
elementul de bază al sistemului, iar legea o formă exterioară de exprimare a normei juridice, de cele
mai multe ori a unei pluralităţi de norme juridice. Astăzi putem spune cu claritate că legea, nu se
confundă cu norma juridică. Legea este, în mod evident, forma de exprimare a normelor juridice, a
voinţei legiuitorului de a da expresie unor comandamente sociale care se modelează în norme juridice.
Pentru definirea legii este necesar să se evidenţieze şi o altă deosebire prezentată de
literatura de specialitate, aceea dintre legea înţeleasă în sens formal şi legea înţeleasă în sens material.39
Marea majoritate a autorilor sunt de acord că legea în sens formal desemnează, în sens restrâns, numai
actul normativ care emană de la Parlament. În sens material, legea este privită, fără raportare la
accepţiunea largă sau restrânsă a conceptului, la cuprinsul normativ al acesteia. Sub acest aspect se
consideră că legea se deosebeşte şi de hotărârile parlamentare, prin conţinutul său diferit. Astfel, legile
stabilesc norme juridice, generale şi impersonale, în timp ce hotărârile parlamentare pot fi atât acte
normative, cât şi acte individuale.40 În opinia noastră, un asemenea punct de vedere este greu de
susţinut, dacă avem în vedere practica vieţii parlamentare. Astfel, aşa cum este deja cunoscut, atât în
perioada dintre cele două războaie mondiale, cât şi în anii postrevoluţionari, Parlamentul României a
adoptat şi acte normative denumite "lege", care se referă la fapte şi persoane individuale, ceea ce face
ca ele, sub aspectul conţinutului, să fie acte individuale şi nu acte normative. Astfel de exemple se
găsesc şi în legislaţia altor state. Poate fi citată, în acest sens, legea franceză din 20 noiembrie 1873,
care a dat titlul de preşedinte de Republică mareşalului Mac-Mahon pe timp de 7 ani. La noi, în
perioada interbelică, naturalizarea străinilor se acorda prin lege, deşi un asemenea act juridic nu avea
caracter normativ. În anii de după Revoluţia din Decembrie 1989, prin lege au fost promovate diverse
acte cu caracter individual. Menţionăm în acest sens legile privitoare la acordarea unor titluri de
onoare, cele privind declararea unor oraşe-martir etc.
38 A se vedea Mircea Djuvara, op.cit., p.268.39 A se vedea I.Muraru şi Simina Tănăsescu , op.cit., p.505 şi urm.40 A se vedea T.Drăganu, op.cit., p.209.
49
Se poate deduce, din cele de mai sus, că atributul normativ nu este un atribut care
caracterizează legea în toate împrejurările. În aceste condiţii, legea nu poate fi deosebită de alte acte
juridice emise de Parlament, de una din Camerele sale ori de alte autorităţi publice.
Conţinutul normativ, caracterizat prin norme general-obligatorii şi impersonale, este prezent
în acte normative emise de orice autoritate publică, ceea ce împiedică diferenţierea legii de alte acte
juridice pe baza acestui criteriu.
În literatura de specialitate se consideră că hotărârile, ca varietate a actelor juridice ale
Camerelor şi ale Parlamentului, se deosebesc de legi prin forţa lor juridică, prin conţinutul lor şi prin
procedura de adoptare. Pe baza acestor criterii, hotărârile au o forţă juridică inferioară legilor, pot avea
caracter normativ, ele fiind emise fie pentru aplicarea legilor, fie pentru detalierea lor, iar sub aspect
procedural pot emana de la o singură Cameră, se adoptă cu majoritate simplă, dacă Legea fundamentală
nu prevede altfel, şi nu fac obiectul controlului de constituţionalitate.
În raport cu cele arătate, remarcăm şi noi că hotărârile nu sunt legi, ceea ce este evident. Sub
aspectul forţei juridice diferite a legilor şi a hotărârilor parlamentare din punct de vedere formal se nasc
anumite întrebări legate de aspectele de ordin procedural. În principiu, legile constituţionale se adoptă
de către Parlament cu o majoritate calificată de două treimi; legile organice se adoptă cu o majoritate
absolută, iar legile ordinare cu o majoritate simplă. În schimb, hotărârile parlamentare se adoptă fie cu
majoritate absolută de voturi, atunci când este vorba de adoptarea sau modificarea regulamentelor
parlamentare, fie cu majoritate simplă, dacă este vorba de alte hotărâri parlamentare. Se poate spune, pe
baza acestor comparaţii procedurale, că legile şi hotărârile nu pot fi departajate în funcţie de majoritatea
de voturi cerută pentru adoptarea lor datorită faptului că unele hotărâri sunt adoptate cu o majoritate de
voturi cerută pentru legile organice, iar altele cu o majoritate de voturi specifică adoptării legilor
ordinare. Din această constatare nu se poate trage nici concluzia că unele hotărâri au forţa juridică a
legilor organice şi nici că celelalte pot fi asimilate legilor ordinare.
În mod cert însă, o lege organică nu poate modifica regulamentele parlamentare, după cum
nici o lege ordinară nu poate interveni în domeniul rezervat, prin regulamente, hotărârilor parlamentare.
În aceste condiţii, este greu de acceptat că hotărârile parlamentare sunt inferioare legilor organice sau
celor ordinare. O problemă distinctă se poate ridica în legătură cu raporturile dintre hotărâri şi legile
constituţionale. În această materie, în măsura în care o lege constituţională modifică dispoziţiile
constituţionale care privesc organizarea şi funcţionarea Parlamentului, este posibil ca ea să determine
apariţia unei noi hotărâri parlamentare. Într-un astfel de caz, putem concluziona că hotărârea
parlamentară are o forţă juridică inferioară legii constituţionale.
Referitor la cel de al doilea aspect al departajării legilor de hotărâri, cel privitor la conţinutul
acestora, trebuie să avem în vedere domeniul legii şi domeniul rezervat hotărârilor parlamentare. În 50
opinia noastră, legile intervin în orice domeniu al realităţii sociale care prezintă interes pentru legiuitor,
ceea ce face ca domeniul legii să fie practic nelimitat de o altă competenţă legislativă. Pentru a deosebi
legea de orice alt act normativ este necesar să stabilim că legea poate reglementa, în mod primar,
orice relaţie socială. Hotărârea parlamentară poate reglementa fie relaţii sociale care au fost
reglementate prin lege, acţionând secundum lege, fie relaţii sociale care îi sunt rezervate în
exclusivitate şi care dau expresie autonomiei regulamentare a fiecărei Camere a Parlamentului. Sub
acest din urmă aspect, se poate desprinde într-adevăr ideea potrivit căreia reglementarea primară a
relaţiilor sociale nu este numai de domeniul exclusiv al legii.
Din cele prezentate se poate deduce că legea se caracterizează prin faptul că este o
reglementare juridică primară. În aceeaşi categorie pot fi incluse şi hotărârile parlamentare, dacă nu
sunt date în executarea legii. Ele se deosebesc, însă, întotdeauna de legi prin faptul că intervin doar în
acele domenii şi în acele cazuri precizate expres de Constituţie şi de regulamentele parlamentare. În
consecinţă, putem conchide că legea este actul juridic emis de Parlament cu respectarea normelor de
procedură, care reglementează, în mod primar, relaţii sociale nerezervate domeniului exclusiv al
hotărârilor parlamentare.
În sfârşit, în ceea ce priveşte excepţiile procedurale, este necesar să precizăm că există
hotărâri parlamentare adoptate de o singură Cameră (privind adoptarea regulamentului propriu,
stabilirea comisiilor permanente, instituirea unor comisii de anchetă etc.), după cum există hotărâri
adoptate de cele două Camere ale Parlamentului (regulamentul şedinţelor comune).
Se poate observa astfel, că în cazul hotărârilor Parlamentului, acestea sunt adoptate, ca şi
legile, de acelaşi corp al aleşilor poporului, urmărindu-se o procedură asemănătoare adoptării legilor
bugetare. Rămâne astfel ca singur criteriu de distincţie dintre lege şi hotărârea parlamentară materia
supusă reglementării juridice. Deci, de fiecare dată când se pune problema alegerii actului normativ
care urmează a fi supus aprobării Parlamentului, este necesar să stabilim, în prealabil, dacă este nevoie
de o lege sau de o hotărâre. Apoi, în acest ultim caz, urmează să se precizeze dacă este vorba de o
hotărâre a Senatului, a Camerei Deputaţilor ori a Parlamentului României.
Ierarhia legilor
În virtutea art.73 alin.(1) din Constituţia României, Parlamentul adoptă legi constituţionale,
legi organice şi legi ordinare. În cele ce urmează se impune să clarificăm aceste concepte şi să stabilim
ce se reglementează prin fiecare tip (categorie) de lege, care sunt raporturile dintre ele şi care este
ierarhia acestora.
A. Legile constituţionale. Potrivit art.73 alin.(2) din Constituţia României, legile
constituţionale sunt legile de revizuire a Constituţiei.
51
O primă întrebare, în raport cu prevederile art.73 alin.(2) din Legea noastră fundamentală,
cere să se precizeze dacă o lege constituţională poate modifica Constituţia şi în ce limite? Răspunsul la
prima parte a întrebării nu poate fi decât pozitiv. Constituţia poate fi modificată printr-o lege de
revizuire sau chiar abolită, în cazul în care o nouă putere revoluţionară răstoarnă puterea politică sub
imperiul căreia a fost adoptată Constituţia anterioară. Abrogarea Constituţiei de către legiuitorul
ordinar este exclusă.
Este ştiut că prin revoluţie puterea politică este răsturnată. În acest caz, reprezentanţii noii
puteri politice sunt obligaţi să restituie poporului libertatea, dreptatea şi egalitatea la care visaseră.
Revoluţia nu se justifică decât în măsura în care este o expresie a nemulţumirilor populare, escaladate
de regimuri politice dictatoriale. În urma ei, se naşte o putere constituantă care pune bazele unei noi
guvernări prin adoptarea unei noi Constituţii, a unei noi Legi fundamentale. Această putere poartă
denumirea de putere constituantă originară. Ea fixează regulile generale ale guvernării, instituie
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor şi precizează dreptul guvernelor viitoare de a
modifica, în anumite limite, principiile guvernării statornicite în Constituţia nouă.
În maxima sa generalitate, puterea constituantă originară reprezintă un organism
revoluţionar suprem înzestrat cu puteri depline. Datorită acestui caracter revoluţionar al puterii
constituante originare, ea lasă urmaşilor săi legitimi dreptul de a modifica Legea fundamentală în
limitele pe care ea însăşi le impune. Tocmai de aceea în Constituţia României din 1991 este înscrisă
atât posibilitatea revizuirii, cât şi limitele acesteia. Astfel, este interzisă revizuirea în ceea ce priveşte
textele privitoare la caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma
republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba
oficială. Totodată, revizuirea Constituţiei este interzisă pe durata stării de asediu, a stării de urgenţă, în
timp de război sau în cazurile în care ar avea ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor ori a garanţiilor acestora.
Legile constituţionale, care, în conformitate cu dispoziţiile art.73 alin.(2) din Legea
fundamentală, nu pot fi decât de revizuire, sunt adoptate potrivit normelor cuprinse în art.150-152 din
Constituţie. Ele sunt supuse unui dublu control de constituţionalitate, sunt definitive numai după
aprobarea lor prin referendum şi nu sunt supuse promulgării. Ele se află în vârful ierarhiei legilor, fiind
astfel supraordonate în raport cu legile organice, cu cele ordinare şi cu orice alte acte normative.
B. Legile organice reprezintă o categorie de legi care sunt considerate de puterea
constituantă originară drept prelungiri ale dispoziţiilor constituţionale şi care, garantând aplicarea
dispoziţiilor Legii fundamentale, trebuie să fie susţinute de o majoritate parlamentară absolută. Aceste
legi, prin definiţie, sunt reglementări juridice care reprezintă un apendice al prevederilor
constituţionale. Din punct de vedere procedural, legile organice se adoptă cu votul majorităţii 52
membrilor fiecărei Camere. Cerinţa stabilită de art.76 alin.(1) din Constituţia României, potrivit căruia
legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere, dă expresie imperativului
procedural al delimitării formale a legilor organice de legile ordinare şi de cele constituţionale.
Sub aspect material, legile organice nu pot interveni decât în materiile limitativ enumerate
de Constituţia României. Astfel, potrivit Legii noastre fundamentale, Parlamentul reglementează prin
legi organice:
1. sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente - art.73
alin.(3) lit.a;
2. organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice - art.73 alin.(3) lit.b);
3. statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale
acestora - art.73 alin.(3) lit.c);
4. organizarea şi desfăşurarea referendumului - art.73 alin.(3) lit.d);
5. organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării - art.73 alin.(3) lit.e);
6. regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război -
art.73 alin.(3) lit.f);
7. regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă -art.73 alin.(3) lit.g);
8. infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora - art.73 alin.(3) lit.h);
9. acordarea amnistiei sau a graţierii colective - art.73 alin.(3) lit.i);
10. statutul funcţionarilor publici - art.73 alin.(3) lit.j);
11. contenciosul administrativ - art.73 alin.(3) lit.k);
12.organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor
judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi - art.73 alin.(3) lit.l);
13.regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii - art.73 alin.(3) lit.m);
14. organizarea generală a învăţământului - art.73 alin.(3) lit.n);
15. organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general
privind autonomia locală (art.73 alin.(3) lit.o);
16. regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială
- art.73 alin.(3) lit.p);
17. statutul minorităţilor naţionale din România - art.73 alin.(3) lit.r);
18. regimul general al cultelor - art.73 alin.(3) lit.s);
19. consfinţirea frontierelor ţării - art.3 alin.(2);
20. dobândirea, păstrarea sau pierderea cetăţeniei române - art.5 alin.(1);
21. stabilirea stemei ţării şi a sigiliului statului - art.12 alin.(4);
22. egalitatea în drepturi - art.16 alin.(4);53
23. organizarea serviciilor publice de radio şi de televiziune şi controlul parlamentar asupra
activităţii acestora - art.31 alin.(5);
24. stabilirea unor categorii de funcţionari publici care nu pot face parte din partide politice
- art.40 alin.(3);
25. dobândirea dreptului de proprietate privată - art.44 alin.(2);
26. stabilirea condiţiilor şi a limitelor exercitării dreptului persoanei vătămate de o
autoritate publică într-un drept al său, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul
legal a unei cereri - art.52 alin.(2);
27. condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare -art.55 alin.(2);
28. stabilirea condiţiilor încorporării - art.55 alin.(3);
29. organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului - art.58 alin.(3);
30. stabilirea jurământului deputaţilor şi senatorilor - art.70 alin.(1);
31. stabilirea altor incompatibilităţi pentru deputaţi sau senatori decât cele prevăzute de
art.71 alin.(1) şi alin.(2) - art.71 alin.(3);
32. înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ - art.79 alin.(2);
33. prelungirea mandatului Preşedintelui României în caz de război sau de catastrofă -
art.83 alin.(3);
34. stabilirea altor membri ai Guvernului în afara miniştrilor şi a primului-ministru - art.102
alin.(3);
35. stabilirea altor incompatibilităţi decât cele prevăzute la art.105 alin.(1) pentru membrii
Guvernului - art.105 alin.(2);
36. înfiinţarea unor autorităţi administrative autonome - art.117 alin.(3);
37. stabilirea structurii sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, a economiei şi
a teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare - art.118 alin.(2);
38. aplicarea prevederilor art.118 alin.(2) la celelalte componente ale forţelor armate -
art.118 alin.(3);
39. reglementarea dreptului cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale cu pondere
semnificativă într-o unitate administrativ-teritorială de a folosi limba maternă în relaţiile cu autorităţile
administraţiei publice locale şi cu serviciile publice desconcentrate - art.120 alin. (2);
40. atribuţiile prefectului - art.123 alin.(3)
41. competenţa Consiliului Superior al Magistraturii în materia propunerilor de numire,
transferare şi sancţionare a judecătorilor (art.125 alin.(2);
42. compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a acesteia
(art.126 alin.(4);54
43. înfiinţarea de instanţe specializate în anumite materii - art.126 alin.5)
44. reglementarea dreptului cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale de a se
exprima în limba maternă în faţa instanţelor judecătoreşti - art.128 alin.(2);
45. organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii - art.134 alin.(4);
46. obiectul exclusiv al proprietăţii publice - art.136 alin.(3);
47. regimul bunurilor proprietate publică - art.136 alin.(4));
48. inviolabilitatea proprietăţii private - art.136 alin.(5);
49. circulaţia şi înlocuirea monedei naţionale cu cea a Uniunii Europene - art.137 alin.(2);
50. soluţionarea litigiilor rezultate din activitatea Curţii de Conturi de către instanţe
specializate art.140 alin.(1);
51. organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social - art.141;
52. organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale - art.142 alin.(5).
Materiile prezentate în cele 52 de puncte formează domeniul rezervat legilor organice. În
această materie, Parlamentul, în virtutea art.115 alin.(1) din Constituţia României, nu poate emite o
lege de abilitare a Guvernului de a emite ordonanţe. Aceasta presupune că, în domeniul rezervat legilor
organice, intervenţia Guvernului prin ordonanţe simple este interzisă, ceea ce însă nu îngrădeşte
Guvernul să poată interveni, în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, în acest
domeniu, prin ordonanţe de urgenţă, potrivit art.115 alin.(6) din legea noastră fundamentală.
Aşa cum spuneam, legile organice se adoptă cu o majoritate absolută de voturi în fiecare
Cameră a Parlamentului. Aceeaşi majoritate de voturi este cerută şi în cazul hotărârilor privitoare la
regulamentele parlamentare. De aici nu trebuie trasă concluzia că hotărârile respective ar fi legi
organice. Dimpotrivă, ele rămân hotărâri şi nu pot contraveni legilor organice.
Din cele prezentate rezultă că, prin poziţia pe care o deţin, legile organice se situează pe o
treaptă inferioară Constituţiei şi legilor constituţionale, dar ele deţin o poziţie supraordonată faţă de
legile ordinare şi celelalte acte normative.
C. Legile ordinare. În categoria actelor normative emise de Parlament, în conformitate cu
regulile procedurii legislative, intră şi legile ordinare. Ele intervin în alte materii decât cele rezervate
legilor constituţionale sau organice. Acest domeniu al legilor ordinare este practic neidentificat de
Legea fundamentală, în cuprinsul său intrând orice relaţie socială sau grup de relaţii sociale, indiferent
de gradul de generalitate sau de importanţa socială ce le este acordată.
Legile ordinare se adoptă cu majoritate simplă de voturi şi cu respectarea normelor de
procedură cuprinse în Constituţie şi în regulamentele parlamentare.
În procesul legislativ este posibil ca un proiect de lege care reglementează o materie
exterioară domeniului rezervat legilor constituţionale sau organice să se transforme în lege organică. 55
Această transformare se poate produce prin introducerea în cuprinsul său normativ a unei singure
dispoziţii care este rezervată domeniului legilor organice. Bunăoară, într-un proiect de lege privitor la
salarizarea unei anumite categorii de funcţionari publici se introduce o infracţiune şi se stabileşte o
pedeapsă pentru săvârşirea acesteia. Asemenea prevederi fac ca legea să fie adoptată în conformitate cu
regulile procedurii parlamentare care se aplică proiectelor de lege organică, iar o dată adoptată să
devină lege organică, cu toate implicaţiile ce derivă din aceasta. Pe cale de consecinţă, legea respectivă
nu va putea fi modificată printr-o lege ordinară, chiar dacă obiectul modificării priveşte alte dispoziţii
decât aceea care a determinat includerea legii în categoria legilor organice. O asemenea concluzie se
impune în virtutea faptului că o lege care a fost votată ca lege organică ulterior nu poate fi tratată altfel,
deoarece ar contrazice un vot parlamentar calitativ superior care a produs efecte juridice pe palierul
legilor organice. Totodată, legea organică este o entitate de sine-stătătoare, care nu poate fi divizată în
reglementări organice şi ordinare, fără a prejudicia caracterul constituţional al legii organice. O opinie
contrară (chiar Constituţiei) a fost formulată de Curtea Constituţională, care într-o decizie a admis că
dispoziţiile care nu au caracter organic dintr-o lege organică pot fi modificate printr-o lege ordinară.41
Această soluţie lasă loc pentru puterea legiuitoare să se contrazică în propriile decizii şi să încalce în
mod deliberat prevederile constituţionale care nu admit ca o lege să aibă un dublu caracter, respectiv să
fie în acelaşi timp şi lege organică şi lege ordinară.
D. Alte categorii de legi.
Potrivit art.73 alin.(1) al Constituţiei, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice
şi legi ordinare.
În raport cu acest sistem tripartit de exercitare a competenţelor legislative a Parlamentului,
Legea de revizuire a Constituţiei a introdus o nouă categorie de legi şi anume legile de aderare la
Uniunea Europeană şi la N.A.T.O. Legea de revizuire a Constituţiei a introdus în Legea fundamentală
o nouă categorie de legi ordinare, legi care se adoptă în şedinţa comună a Camerelor, cu o majoritate
de două treimi, sacrificând raţionalitatea juridică pentru o ascendenţă politică dictată de oportunităţi
constituţionale legate de aderarea României la structurile euro-atlantice.
Bibliografie de referinţă
Obligatorie
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005.
Opţională
41 A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr.88/1998, publicată în M.Of. nr.207 din 3 iunie 1998.56
Dan Claudiu Dănişor, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Editura C.h.Beck,
Bucureşti, 2006.
Lucrarea de evaluare nr. 2
Realizaţi un scurt eseu (maxim 2 pagini) în care să analizaţi legea, ca principal izvor
formal de drept, în cadrul sistemului nostru de drept.
Această lucrare se va trimite pe adresa de e-mail a tutorelui, până la data de 10.11.2008. Se va acorda 1 punct (10% din nota finală) pentru rezolvarea corespunzătoare a sarcinii.
Întrebări de autoevaluare
Enumeraţi izvoarele formale ale dreptului şi analizaţi unul la alegere.
Precizaţi care sunt legăturile care se stabilesc între izvoarele reale şi cele formale ale
dreptului.
Definiţi conceptele de “dat” şi “construit” în drept
57
MODULUL 4 : SISTEMUL DREPTULUI
Scopul modulului: înţelegerea conceptului de sistem de drept şi a relaţionării normă juridică-instituţie
juridică-ramură de drept.
Obiectivele propuse: La finalul acestui modul, studenţii trebuie să:
Să evidenţieze legătura normă juridică-instituţie juridică-ramură de drept.
Să definească sistemul dreptului
Să definească sistemul legislaţiei
§ 1. Instituţia juridică. Ramura de drept
Dreptul nu este o simplă alăturare accidentală de norme juridice. Normele juridice se află într-o
strânsă conexiune unele cu altele. În cadrul acestor legături ele se completează unele pe altele,
întregindu-şi conţinutul normativ. De asemenea, între normele juridice există relaţii de coordonare, de
subordonare, de excludere, de condiţionare reciprocă sau de determinare. Totalitatea acestor relaţii
dintre normele juridice formează structura dreptului, elementul esenţial care uneşte normele juridice
într-un tot unitar, în sistemul dreptului.
Privit prin prisma teoriei sistemelor, dreptul ne apare ca un ansamblu de elemente legate printr-
o reţea de relaţii care determină funcţionarea dreptului ca un întreg. Din acest punct de vedere sistemul
dreptului ocupă un loc de sine-stătător în mediul social, reacţionând la contactul cu acesta prin imput-
uri şi out-puturi specifice.
Atunci când vorbim de sistemul dreptului, avem în vedere dreptul care guvernează o comunitate
statală. Acest drept, la rândul său, se află în legătură cu alte sisteme de drept statal ori cu sisteme de
drept suprastatale. Sistemul dreptului este supus unor transformări, unor modificări de conţinut care au
o anumită reflectare în mediul social în care există şi funcţionează.
Elementul de bază al sistemului dreptului îl constituie norma juridică. În cadrul sistemului
dreptului normele juridice se grupează în instituţii juridice, iar acestea, la rândul lor, dau naştere
ramurilor de drept.
Instituţia juridică reprezintă o grupare de norme juridice care reglementează un ansamblu
omogen de relaţii sociale. Normele juridice se grupează într-o instituţie juridică prin afinităţile ce se
instalează între ele în funcţie de omogenitatea relaţiilor sociale ce cad sub incidenţa lor. Sunt instituţii
58
juridice proprietatea, contractul, căsătoria, tutela etc. Proprietatea ca instituţie juridică reprezintă
ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile de proprietate. La fel se definesc şi celelalte
instituţii juridice.
Alături de această accepţiune a conceptului de instituţie, în drept se cunosc şi altele, în rândul
cărora cea mai răspândită este instituţia înţeleasă ca autoritate publică sau serviciu public care se
bucură de personalitate juridică. Această accepţiune nu este relevantă pentru sistemul dreptului. Din
perspectiva sistemului dreptului este utilă doar noţiunea de instituţie înţeleasă ca o grupare de norme
juridice.
Ramura de drept reprezintă un ansamblu de norme juridice care reglementează o anumită
categorie de relaţii sociale, pe baza unei metode specifice de reglementare şi a unor principii comune.
Pentru a fi în prezenţa unei ramuri de drept este necesar să existe un obiect de reglementare, o
metodă specifică de reglementare şi anumite principii comune.
Obiectul de reglementare îl constituie relaţiile sociale ce cad sub incidenţa normelor juridice
respective. Aceste relaţii sociale trebuie să fie omogene, respectiv să se caracterizeze prin anumite
trăsături comune. Astfel, relaţiile sociale reglementate de dreptul civil sunt relaţiile sociale cu caracter
patrimonial şi cele cu caracter nepatrimonial.
Metoda de reglementare reprezintă un ansamblu de artificii tehnice utilizate pentru
influenţarea conduitei umane în cadrul relaţiilor sociale ce formează obiectul de reglementare al
ramurii de drept. Aceste artificii dau expresie gradului de impunere a autorităţii statale în cadrul
respectivelor relaţii sociale. Astfel, în dreptul civil metoda de reglementare a relaţiilor sociale o
constituie egalitatea părţilor în raporturile reglementate de normele acestei ramuri de drept. Metoda de
reglementare specifică dreptului civil este diferită de cea utilizată în cadrul dreptului administrativ,
unde părţile se află în raporturi de subordonare.
Principiile ramurii de drept sunt acele idei călăuzitoare în jurul cărora se grupează normele
juridice alcătuitoare ale acestei entităţi. Astfel, pentru ramura dreptului penal sunt definitorii principiile
legalităţii încriminării faptei (nullum crimen sine lege) şi pedepsei (nulla poena sine lege).
Pe baza acestor trei criterii, la care se pot adăuga şi altele, se constituie diversele ramuri ale
dreptului, cum ar fi: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul constituţional, dreptul administrativ,
dreptul financiar, dreptul internaţional public etc.
Ansamblul ramurilor de drept şi al instituţiilor juridice, privite în unitatea şi interacţiunea lor,
formează sistemul dreptului.
59
§ 2. Sistemul legislaţiei
Sistemul legislaţiei reprezintă o altă grupare a normelor juridice, bazată pe alte criterii decât
cele care stau la baza sistemului dreptului. În sistemul legislaţiei normele juridice se cuprind pe baza
apartenenţei lor la un anumit izvor de drept. Din punct de vedere practic, sistemul legislaţiei
desemnează totalitatea normelor juridice grupate în Constituţie, în legi organice, legi ordinare,
ordonanţe de urgenţă şi ordonanţe emise în baza unei legi de abilitare, în hotărâri ale Guvernului, în
ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor, în ordine ale prefectului, în hotărâri ale consiliilor locale sau în
dispoziţii ale primarului.
§ 3. Sistematizarea legislaţiei
Sistematizarea legislaţiei reprezintă activitatea umană de ordonare a reglementărilor juridice
în cadrul sistemului de drept. Această activitate implică nu numai aşezarea actelor normative într-o
anumită ordine, ci şi croirea fiecărui element constitutiv al actului normativ, a celorlalte elemente ale
sistemului pentru a ocupa locul potrivit în cadrul acestuia.42
Într-o opinie singulară în literatura noastră de specialitate se consideră că sistematizarea actelor
normative are drept obiect o anumită organizare a actelor normative în vigoare, conform unor criterii
obiective şi subiective. Rezultatul acesteia rezidă în elaborarea unor colecţii, culegeri de acte normative
sau a codurilor. Aşa cum se poate observa, în această opinie sistematizarea se confundă cu concentrarea
şi codificarea legislaţiei.43
În opinia noastră, sistematizarea este o parte inseparabilă a procesului de elaborare a actelor
normative şi de cunoaştere a acestora. Ea se raportează la sistemul legislaţiei şi la sistemul dreptului şi
are un rol hotărâtor în stabilirea configuraţiei, structurii şi formei acestora. Privită din acest punct de
vedere, sistematizarea legislaţiei are mai multe părţi componente.
a. integrarea proiectului actului normativ în sistemul legislaţiei;
b. asanarea legislaţiei de reglementările juridice căzute în desuetudine, de contradicţii şi de
paralelisme de reglementare;
c. concentrarea legislaţiei în coduri;
d. încorporarea actelor normative în codexuri pe materii.
Unificarea legislaţiei are în vedere acţiunea de încorporare a legislaţiei în coduri. Ea urmăreşte
sistematizarea legislaţiei dintr-o anumită ramură de drept ori dintr-un anumit grup de relaţii sociale.
42 În literatura noaastră de specialitate sistematizarea este privită în mod diferit. Uneori ea se defineşte prin raportare la sistemul legislaţiei (A se vedea Radu I.Motica, Gheorghe C.Mihai, Teoria generală a dreptului, Editura Alma Mater, Timişoara, 1991, p.235), alteori prin raportare la actul normativ (A se vedea Ion Craiovan, Teoria generală a dreptului, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Olimp Publishing & Prin. Prod., s.r.l., 1998, p.234 şi urm.).
43 A se vedea I. Craiovan, op.cit., p.234 şi urm.60
Coordonarea legislaţiei constă în acţiunea autorităţilor publice implicate în procesul legislativ
de a pune de acord elementele componente ale sistemului legislaţiei, eliminând contradicţiile,
redundanţele, vidurile legislative şi paralelismele.
După cum se poate observa, unificarea şi coordonarea legislaţiei sunt concepte al căror conţinut
se intersectează cu cel al sistematizării, realizarea lor fiind dependentă de instrumentele prin care se
efectuează sistematizarea.
1. Integrarea proiectului actului normativ în sistemul legislaţiei este un obiectiv al
activităţii de sistematizare şi unificare a legislaţiei, în virtutea căruia activitatea de elaborare a actelor
normative nu trebuie să intre în contradicţie cu elementele care alcătuiesc sistemul legislaţiei. Actul
normativ, o dată cu intrarea sa în vigoare, intră în ansamblul actelor normative ale unui stat, ansamblu
caracterizat printr-o multitudine de corelaţii între elementele care îl compun, în cadrul cărora normele
juridice se întregesc unele cu altele şi dobândesc sensuri specifice care rezultă din apartenenţa lor la
sistemul legislaţiei.
Pentru a se asigura integrarea organică a actului normativ nou creat în sistemul legislaţiei,
este necesară, înainte de toate, corelarea dispoziţiilor sale cu principiile generale ale dreptului, cu
prevederile constituţionale, cu actele normative cu aceeaşi forţă juridică sau cu o forţă juridică
superioară, aflate în vigoare şi cu care se află în conexiune, cu tratatele internaţionale şi cu dreptul
comunitar.
1.1. Corelarea dispoziţiilor actului normativ cu principiile generale ale dreptului. În
literatura juridică este unanim admis că la baza dreptului se află o serie de idei de maximă generalitate
cărora le este subordonată atât activitatea de creare a dreptului, cât şi aceea de interpretare şi de aplicare
a reglementărilor juridice. Giorgio del Vecchio considera că metoda utilizată pentru cercetarea şi
descoperirea principiilor generale ale dreptului constă în trecerea, pe calea abstractizării, de la
dispoziţii particulare ale legii la noţiuni mai largi, apelând la o "generalizare crescătoare" în măsura în
care este necesar pentru a înţelege cazurile îndoielnice în materia dreptului pozitiv.44
Principiile dreptului sunt astfel o creaţie a doctrinei juridice care, pe calea raţionamentului,
"extrage" din masa normelor juridice ideile cele mai generale şi le instituie ca valori călăuzitoare ale
activităţii de creare a dreptului şi a celei de aplicare a normelor juridice.
În literatura noastră de specialitate se apreciază că aceste principii generale ale legislaţiei
sunt superioare chiar şi normelor constituţionale, deoarece ele se situează deasupra ramurilor de drept,
44 A se vedea Giorgio del Vecchio, Les principes généraux du droit, în Recueil d'Etudes sur Les Surces du Droit en l'Honneur de François Gény, Tome II, Les Surses Génerales des Systemes Juridiques Actuels, Librairie du Recueil Sirey, Paris, p.70.
61
inclusiv a dreptului constituţional, care trebuie să le reflecte fidel. Aceste principii generale se reclamă
de la filosofia, morala şi religia societăţii, reflectând chintesenţa unei civilizaţii.45
Orientarea procesului de elaborare a actelor normative este supusă, totodată, şi principiilor
de ramură (principiul autonomiei de voinţă, principiul consensualismului, principiul bunei credinţe
etc.). Principiile de ramură, spre deosebire de principiile generale ale dreptului, de cele mai multe ori
sunt consacrate în mod expres de normele juridice ale dreptului civil, penal, administrativ etc.
1.2. Corelarea actului normativ cu prevederile constituţionale. La elaborarea unui
proiect de act normativ, prima grijă o constituie asigurarea constituţionalităţii sale. Această exigenţă
privitoare la corelarea prevederilor unui act normativ cu cele ale legii fundamentale derivă din
îndatorirea fundamentală înscrisă în art.1 alin.(5) din Constituţie, în virtutea căruia respectarea
Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Se poate observa că aceste prevederi
constituţionale instituie o obligaţie juridică generală pentru toţi cetăţenii României, indiferent de poziţia
lor socială ori de funcţia pe care o ocupă. În această calitate participanţii la procesul de elaborare a
proiectelor de lege sunt chemaţi, înainte de toate să respecte supremaţia Constituţiei, principiu în
virtutea căruia orice act cu forţă juridică inferioară acesteia trebuie să se afle în deplină concordanţă cu
prevederile legii fundamentale.
Corelarea prevederilor actelor normative cu dispoziţiile legii fundamentale are în vedere
orice act normativ, de la proiectele de legi constituţionale şi până la dispoziţiile normative ale
primarului. Asigurarea concordanţei prevederilor unui act normativ cu dispoziţiile Constituţiei vizează,
pe de o parte, asigurarea compatibilităţii normelor cuprinse în proiectul actului normativ cu regulile de
ordin material iar, pe de altă parte, cu cele de ordin procedural, înscrise în legea fundamentală.
Sub aspect material, concordanţa normelor cuprinse într-un proiect de act normativ cu
normele constituţionale vizează înscrierea prevederilor noii reglementări juridice în litera şi spiritul
Constituţiei. Această exigenţă se realizează printr-o cunoaştere aprofundată a legii fundamentale, a
conexiunilor interne dintre diferitele sale elemente componente, dar mai ales a spiritului său,
cunoaştere care excede interpretarea literară a prevederilor constituţionale şi care face apel la principii,
la concepte şi noţiuni cu un conţinut mai profund decât cel dat de litera Constituţiei.
Sub aspect procedural, corelarea prevederilor proiectelor de acte normative cu normele
constituţionale are în vedere respectarea dispoziţiilor procedurale prevăzute de legea fundamentală în
procesul adoptării proiectelor de acte normative. Astfel de norme procedurale înscrise în Constituţia
României sunt cele privitoare la adoptarea legilor constituţionale, organice şi ordinare, a hotărârilor
45 A se vedea V.D.Zlătescu, op.cit., p.114.62
parlamentare privitoare la regulamente, a ordonanţelor şi ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului,
precum şi a hotărârilor Guvernului.
Cel care elaborează sau adoptă un proiect de act normativ, din categoria celor pentru care
Constituţia stabileşte anumite reguli procedurale, este obligat să asigure, în cursul redactării şi adoptării
actului normativ, respectarea dispoziţiilor înscrise în legea fundamentală.
Garantarea respectării supremaţiei legii în procesul de elaborare şi adoptare a actelor
normative îşi are astfel un prim reazem în echipa de redactare a actului normativ şi în activitatea
organului emitent. În măsura în care echipa de redactare a actului normativ nu se conformează
dispoziţiilor constituţionale, un prim obstacol în calea concretizării eforturilor sale, îl constituie avizul
Consiliului Legislativ. Acest aviz, deşi consultativ, trebuie cerut întotdeauna când este vorba de
promovarea unui proiect de lege, a unei ordonanţe, a unei ordonanţe de urgenţă ori a unei hotărâri a
Guvernului. În toate aceste cazuri, Consiliul Legislativ, potrivit legii sale de organizare şi funcţionare,
în avizul său face referiri la:
a) concordanţa cu Constituţia a reglementării propuse, precum şi la natura legii;
b) înlăturarea contradicţiilor sau necorelărilor dintre prevederile proiectului de lege sau ale
propunerii legislative şi asigurarea caracterului complet al acestora, respectarea normelor de tehnică
legislativă;
c) prezentarea implicaţiilor noii reglementări asupra legislaţiei în vigoare, prin identificarea
dispoziţiilor legale care, având acelaşi obiect de reglementare, urmează a fi abrogate, modificate sau
unificate, precum şi evitarea reglementării unor aspecte identice în acte normative diferite (art.3 alin.3
al Legii nr.73/1993);
d) raportul privind armonizarea reglementării cu dreptul comunitar.
1.3. Corelarea dispoziţiilor actului normativ cu prevederile actelor normative cu
aceeaşi forţă juridică sau cu o forţă juridică superioară. În această clasă a corelării actelor
normative intră orice punere de acord a unui proiect de act normativ cu dispoziţiile actelor normative în
vigoare, cu excepţia corelărilor cu Constituţia. De asemenea, nu vor intra în preocupările noastre,
relaţiile dintre un act normativ şi actele ierarhic inferioare, ţinând seama de faptul că aceasta nu
constituie o grijă specială a organului emitent al actului normativ, decât în măsura în care abrogarea
expresă directă este alăturată acţiunii de corelare.
În ceea ce priveşte corelarea unui proiect de act normativ cu actele normative care au
aceeaşi forţă juridică, organul emitent al actului normativ va căuta să asigure o perfectă compatibilitate
între dispoziţiile noii reglementări juridice şi cele care sunt în vigoare în alte acte normative de acelaşi
nivel. Pentru aceasta se va recurge la redactarea unor texte compatibile cu prevederile celorlalte acte
normative în vigoare, la modificarea, completarea ori abrogarea unor dispoziţii cuprinse în acte 63
normative în vigoare, care cuprind reglementări paralele, incomplete ori contradictorii faţă de
prevederile noului act normativ.
În cazul actelor normative înzestrate cu aceeaşi forţă juridică este necesar să se facă
distincţiile necesare între legile-cadru şi legile emise în baza acestora, ca şi între legile generale şi cele
speciale.
1.4. Corelarea prevederilor actului normativ cu tratatele internaţionale şi cu dreptul
comunitar. În temeiul art.11 alin.(2) din Constituţia României, tratatele ratificate de Parlament, potrivit
legii, fac parte din dreptul intern. Din acest text constituţional se desprinde ideea potrivit căreia,
tratatele la care este parte România, din momentul ratificării de către Parlament, fac parte din dreptul
intern. Această regulă face necesară crearea unei stări de compatibilitate şi de armonie între
reglementările internaţionale şi celelalte reglementări juridice care alcătuiesc sistemul românesc de
drept.
Pentru crearea acestei stări de compatibilitate între cele două componente ale sistemului de
drept este necesar să observăm care sunt "porţile deschise" ale unei astfel de corelări. Pentru a
determina aceste "porţi deschise" vom stabili, mai întâi, zonele care sunt impenetrabile sau dinspre care
nu poate veni corelarea dispoziţiilor normative. Pentru aceasta vom face apel la prevederile art.11 alin.
(1) din Legea fundamentală care stabileşte că statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu
bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. De aici se poate observa că tratatul,
creaţie normativă ce exprimă acordul de voinţă al părţilor, nu poate fi modificat, completat, abrogat,
adaptat sau corelat în conformitate cu prevederile dreptului intern. El este deci un element rigid pe care
dreptul intern trebuie să-l asimileze ca atare. În această asimilare a tratatului internaţional în dreptul
intern este însă nevoie ca dispoziţiile dreptului intern să fie maleabile, să se racordeze la exigenţele
tratatului internaţional. În aceste condiţii se poate vorbi, dacă nu de o supremaţie a dreptului
internaţional, cel puţin de o anumită ascendenţă a acestuia faţă de reglementările interne.
Dacă vom merge mai departe, vom constata că, potrivit dispoziţiilor art.20 din legea noastră
fundamentală, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi
aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate
la care România este parte. În cazul unor neconcordanţe între pactele sau tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale.
2. Asanarea legislaţiei de reglementările juridice căzute în desuetudine, de contradicţii şi
de paralelismele de reglementare. În temeiul art.15 al Legii privind normele de tehnică legislativă
pentru elaborarea actelor normative, în vederea asanării legislaţiei active (a legislaţiei în vigoare), în
procesul de elaborare a proiectelor de acte normative se va urmări abrogarea expresă a dispoziţiilor 64
legale căzute în desuetudine sau care înregistrează aspecte de contradictorialitate cu reglementarea
preconizată. De asemenea, art.14 al legii atrage atenţia asupra necesităţii evitării instituirii aceloraşi
reglementări juridice în două sau mai multe acte normative, de acelaşi nivel sau de nivele diferite.
Pentru punerea în evidenţă a unor interconexiuni legislative, în măsura în care acest lucru este necesar,
se face apel la norma de trimitere. Dacă totuşi s-au produs anumite redundanţe de reglementare
juridică, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
La fel se va proceda atunci când se constată în legislaţie existenţa unor reglementări juridice căzute în
desuetudine ori a unor reglementări contradictorii.
Asanarea legislaţiei de reglementările juridice căzute în desuetudine, de paralelisme şi de
elemente contradictorii este prin excelenţă o sarcină a Parlamentului şi a Guvernului. Realizarea
acesteia se face, de regulă, la propunerea Consiliului Legislativ care, potrivit art.150 alin.(2) din
Constituţia României, are misiunea de a examina conformitatea legislaţiei cu legea fundamentală şi de
a face Parlamentului sau, după caz, Guvernului propuneri corespunzătoare.
Aşa cum se poate observa, în realizarea acestei sarcini, Consiliul Legislativ a propus
eliminarea din legislaţia activă, în anii care s-au scurs de la crearea sa, a peste 4000 de acte normative,
în special acte anterioare Constituţiei României din 1991.
3. Problema antinomiilor în drept
Antinomiile juridice. Sub această denumire, ştiinţa Legisticii Formale defineşte
contrarietăţile aparente sau reale dintre două texte legislative, care îl pun pe cel care citeşte legile sau le
aplică să se găsească în faţa unor soluţii contradictorii.46
Existenţa antinomiilor este pusă în evidenţă încă din antichitate. În vechea Eladă, în cazul
în care, într-un naufragiu, un singur om se salva, acesta devenea proprietarul navei respective. Dar, o
altă lege îl declara inapt să devină succesor al părintelui său pe cel care a renunţat la succesiunea
acestuia. Judecătorul elen va fi fost pus într-o situaţie inedită: să dea dreptate defunctului sau
succesorului său?47 O altă situaţie are în vedere vechea lege greacă, în virtutea căreia acela care ucidea
un tiran beneficia de dreptul de a i se expune portretul în Gimnasium. S-a întâmplat ca o femeie să
ucidă un tiran. Dar, o altă lege, interzicea ca portretul unei femei să fie expus în Gimnasium.
Desigur, nici una din situaţiile prezentate nu a rămas fără o rezolvare practică. Problematica
antinomiilor în drept este legată de litera reglementărilor juridice, dar este soluţionată de spiritul
acestora. Ca atare, antinomiile în drept sunt legate de domeniul interpretării legii. În măsura în care
intrăm în domeniul interpretării legii, în mod necesar va trebui să facem apel la tehnicile de
interpretare, în special la regulile interpretării logice.
46 A se vedea I. Vida, Manual de Legistică Formală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.150 şi urm.47 Ibidem, p.22
65
Pentru a sintetiza problematica antinomiilor juridice putem spune că acestea pot fi aparente
sau reale.
În rândul antinomiilor aparente intră cele care privesc conflictul dintre două acte normative
de acelaşi nivel, intrate în vigoare la date diferite, conflictul dintre două acte normative situate pe nivele
ierarhice diferite sau care au un câmp de aplicare complementar. În toate aceste cazuri, cel care aplică
legea va face o analiză a normei juridice, a aparentei sale contrarietăţi cu alte texte normative şi va
stabili norma juridică aplicabilă într-o situaţie dată. Pentru a ajunge la determinarea corectă a normei
juridice incidente cazului dat, cel care aplică legea, în opera sa de interpretare, prealabilă stabilirii
soluţiei juridice, va apela la una din următoarele tehnici: va da expresie principiului lex posteriori
derogat anteriori, atunci când conflictul de legi vizează acte normative, de aceeaşi forţă juridică, dar
care se succed în timp; atunci când conflictul apare între legi aflate pe diferite nivele ierarhice (legi
constituţionale, legi organice, legi ordinare, ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, acte normative date
în aplicarea legii), soluţionarea acestuia se face în virtutea faptului că actul normativ situat pe un nivel
ierarhic superior nu poate fi contrazis de un act normativ aflat pe o altă treaptă a ierarhiei actelor
normative; în sfârşit, o altă problemă majoră apare atunci când actele normative ce urmează a fi
aplicate nu sunt independente, ci sunt corelative, normele unuia aplicându-se în condiţiile prevăzute de
celălalt act normativ. Exemplul clasic în materie îl constituie legea şi hotărârea Guvernului care se dă
în vederea organizării executării legii. Într-o asemenea situaţie, regulile aplicabile sunt aceleaşi ca şi în
cele două cazuri anterioare, cu precizarea că actul normativ la care face trimitere norma juridică de
bază nu poate contraveni acestuia, sub nici o formă. Cu toate acestea, actele date în vederea organizării
executării legii se pot afla la graniţa legitimităţii, în afara acesteia sau în interiorul său. În rândul
acestora, doar paralegitimitatea rămâne o problemă de interpretare juridică majoră, care poate fi
soluţionată ca şi în celelalte cazuri pe baza regulilor interpretării juridice.
Antinomiile reale au în vedere conflictele care apar între diversele acte normative şi
Constituţie, precum şi cele care se nasc în interiorul oricărui act normativ, inclusiv a Constituţiei, fie ca
urmare a modificării acestuia, fie printr-o construcţie juridică primară, care poate induce conflicte în
aplicarea dispoziţiilor actului normativ. Aceste antinomii intralegislative pot fi de natură diferită, unele
pot privi redactarea oricărui act normativ, altele pot privi chiar textele Legii fundamentale.
În opinia noastră, cele mai dese cazuri de antinomii intralegislative sunt datorate
modificării sau completării legii, situaţie în care adeseori terminologia juridică este afectată, noul
legiuitor considerându-se suveran în a contrazice reglementarea anterioară. Dar aceasta nu este singura
cauză a antinomiilor juridice intralegislative. Uneori, aceste aparente contrarietăţi de texte sunt create
involuntar chiar de către legislator.
66
4. Concentrarea legislaţiei în coduri. Codificarea sau concentrarea legislaţiei în coduri
reprezintă o parte constitutivă a activităţii de sistematizare a legislaţiei. Potrivit art.16 al Legii privind
normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, codificarea reprezintă o activitate
desfăşurată în vederea sistematizării şi concentrării legislaţiei, în virtutea căreia reglementările dintr-un
anumit domeniu sau dintr-o ramură de drept, subordonate unor principii comune, sunt reunite într-o
structură unitară care poartă denumirea de cod.
Din definiţia legală a codificării rezultă că aceasta se caracterizează prin următoarele
trăsături:
a. codificarea este o activitate legislativă desfăşurată de Parlament. Această activitate are un
caracter oficial, este desfăşurată de autoritatea legislativă supremă a poporului român, cu respectarea
normelor constituţionale şi a celorlalte norme de procedură legislativă.
b. codificarea presupune efectuarea unui "inventar" al legislaţiei dintr-un anumit domeniu
sau dintr-o ramură de drept, examinarea acesteia şi elaborarea unui proiect de lege atotcuprinzător
pentru domeniul sau ramura de drept respectivă. Legea privind normele de tehnică legislativă lărgeşte
materia codificării, admiţând că într-un cod pot fi concentrate nu numai reglementările dintr-o ramură
de drept, dar şi cele dintr-un anumit domeniu de activitate. Este firesc să fie aşa, deoarece legiuitorul nu
se opreşte doar la elaborarea unor coduri specifice unor ramuri de drept, ci extinde această concentrare
a legislaţiei şi la anumite domenii pentru a le marca fie importanţa, fie caracterul exhaustiv al
reglementării juridice unice. Vom întâlni astfel, alături de Codul civil, Codul de procedură civilă, Codul
penal, Codul de procedură penală, Codul muncii şi alte coduri care reglementează o anumită grupare
omogenă de relaţii sociale. Astfel de legi sunt Codul aerian, Codul silvic, Codul rutier etc.
c. codul este întotdeauna o lege, care reuneşte reglementări juridice existente, pe baza unei
prelucrări legislative de sistematizare şi unificare.
În opinia prof. N.Popa, codificarea este o formă superioară de sistematizare, care presupune
cuprinderea într-un cod (act normativ cu forţă juridică de lege) a normelor aparţinând aceleiaşi ramuri
de drept, printr-o bogată activitate a legiuitorului, de prelucrare complexă a întregului material
normativ, de îndepărtare a normelor depăşite, perimate (inclusiv a obiceiurilor), de completare a
lacunelor, de novaţie legislativă (introducerea unor norme noi, cerute de evoluţia relaţiilor sociale), de
ordonare logică a materialului normativ şi de utilizare a unor mijloace moderne de tehnică legislativă
(alegerea modalităţii de reglementare, a formei exterioare de reglementare, a folosirii mijloacelor
adecvate de conceptualizare).48
5. Încorporarea textelor normative reprezintă o grupare de acte normative dintr-un anumit
domeniu de activitate într-o colecţie sistematizată fie pe criterii cronologice ori alfabetice, fie pe criterii
48 A se vedea N.Popa, op.cit., p.237-238; I.Mrejeru, op.cit., p.198.67
ce ţin de conţinutul reglementării. Încorporarea poate fi oficială sau neoficială. Ea nu este o operă
legislativă, deoarece volumul obţinut în urma încorporării nu presupune nici o prelucrare a materialului
normativ, ci doar o concentrare realizată pe baza unor criterii prestabilite, de către o autoritate publică
ori de către o persoană particulară.
Pentru a se conferi o anumită autoritate operaţiunii de încorporare, Legea privind normele
de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative încredinţează această activitate Consiliului
Legislativ. Exercitarea acestei activităţi se face cu aprobarea prealabilă a Birourilor permanente ale
celor două Camere ale Parlamentului şi are drept rezultat un codex, denumire conferită de lege unei
culegeri de acte normative, realizată în condiţiile legii.
Codexurile elaborate de Consiliul Legislativ cuprind reglementările legale în vigoare dintr-
un anumit domeniu de activitate sau din domenii conexe, cuprinse în legi, ordonanţe şi hotărâri ale
Guvernului. Cuprinderea în codexuri a reglementărilor juridice dintr-un anumit domeniu de activitate
urmăreşte alăturarea unor reglementări juridice într-o structură omogenă în vederea unei mai
lesnicioase cunoaşteri şi aplicări a acestora.
În activitatea sa de încorporare a legislaţiei, Consiliul Legislativ este abilitat de lege să
stabilească denumirea codicelui, cuprinsul acestuia, structura şi succesiunea actelor normative sau a
unor extrase din acestea, precizându-se actele normative din care provin şi a elementelor necesare
pentru identificare.
Bibliografie de referinţă
Obligatorie
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005.
Opţională
Dan Claudiu Dănişor, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Editura C.h.Beck,
Bucureşti, 2006.
Întrebări de autoevaluare
Definiţi conceptele de instituţie juridică şi ramură de drept
68
Faceţi distincţia între sistemul legislaţiei şi sistematizarea legislaţiei
Definiţi antinomiile juridice şi daţi cel puţin trei exemple de antinomii
69
MODULUL 5 : REALIZAREA DREPTULUI
Scopul modulului: familiarizarea studenţilor cu procesul de realizare a dreptului şi cu etapele aplicării
dreptului.
Obiectivele propuse: La finalul acestui modul, studenţii trebuie să:
Să descrie procesul de realizare a dreptului
Să identifice etapele procesului de aplicare a dreptului
Să enumere trăsăturile actului de aplicare a dreptului
§ 1. Conceptul realizării dreptului
Conceptul realizării dreptului a fost abandonat în anii post-revoluţionari de către unii din
teoreticienii dreptului, considerându-l un concept anacronic sau demodat. În opinia noastră
problematica realizării dreptului este nu numai actuală, dar constrângător de presantă pentru
evidenţierea statului de drept. Într-un stat în care practicabilitatea dreptului se reduce la aplicarea
acestuia, dreptul este jugulat, conduita umană este supusă unei constrângeri exorbitante, iar principiul
statului de drept se zbate între existenţă şi non-existenţă. În acest sens, Français Terré spune explicit că
pentru a înţelege ceea ce caracterizează realizarea dreptului, trebuie examinate datele fundamentale ale
inserţiei sale într-un grup social49. Apoi el adaugă „Regula de drept nu este destinată să rămână o
simplă creaţie spirituală: prin natura sa ea trebuie să se aplice situaţiilor concrete, să se realizeze”50.
Ca atare, realizarea dreptului reprezintă, pe de o parte, activitatea prin intermediul căreia
oamenii se supun sau sunt supuşi să respecte comandamentele normelor juridice. Dacă ar fi să
examinăm statistic, concordanţa conduitei umane de exigenţele conduitei prescrise de normele juridice
s-ar putea să constatăm că o anumită parte din populaţie respectă prevederile normelor juridice fără
vreo condiţionare exterioară, o altă parte se supune dispoziţiilor legale din teamă faţă de sancţiune, iar o
altă parte la încalcă, mizând, în special, pe faptul că sancţiunea normei juridice nu le va fi aplicabilă.
Pornind de la aceste elemente, vom putea stabili că între comandamentul normei juridice şi
ordinea juridică realizată în urma consolidării dreptului în relaţiile sociale există o evidentă deosebire.
Cu alte cuvinte, comandamentul normei juridice este doar parţial realizat, iar între nivelul ordinii
49 A se vedea Français Terré, Introduction générale au droit, 5 édition, Dalloz, 2000, p.371 şi urm.50 Ibidem, p.437.
70
juridice comandate de normele juridice şi cel al ordinii juridice realizate există diferenţe apreciabile de
la o etapă istorică la alta, de la un grup social la altul etc.
Aceste diferenţe pot fi cuantificate prin coeficienţi care privesc respectarea dreptului sau
aplicarea dreptului.
A.Respectarea dreptului reprezintă cea mai importantă modalitate de realizare a dreptului.
Ea rezidă în conformarea conduitei umane comandamentelor normelor juridice. În marea majoritate a
cazurilor, oamenii, luaţi ca subiecte individuale de drept, se supun comandamentelor normelor juridice,
nu le încalcă şi se supun dispoziţiilor regulilor de conduită apărate de forţa coercitivă a statului.
Motivele acestei supuneri nu pot fi descoperite cu uşurinţă.
La polul opus, se află reacţia negativă a subiecţilor de drept faţă de normele juridice, care se
manifestă prin înfrângerea dispoziţiilor normelor juridice, urmată, în cele mai multe cazuri, de aplicarea
sancţiunilor juridice, de intervenţia răspunderii juridice a persoanelor care au încălcat legea, menită să
restabilească ordinea juridică şi să repună subiectul de drept în starea anterioară încălcării drepturilor
sale. Cu alte cuvinte, în astfel de cazuri intervine cea de-a doua cale de realizare a dreptului: aplicarea
acestuia de către autorităţile publice abilitate de lege.
B. Aplicarea dreptului este o activitate a autorităţilor şi instituţiilor publice sau chiar a
persoanelor juridice de utilitate publică de implementare a normelor juridice. Această activitate, prin
excelenţă statală, rezidă în împuternicirea unor autorităţi publice, în delegarea acestei împuterniciri
unor regii autonome, unor instituţii publice sau chiar unor persoane juridice private, de a duce la
îndeplinire prevederile legii, prin acte sau fapte juridice proprii, date sau efectuate în virtutea legii. În
cele mai multe cazuri aceste acte sau fapte juridice sunt săvârşite în vederea realizării unui serviciu
public.
§ 2. Aplicarea dreptului
În literatura de specialitate se apreciază că activitatea de aplicare a dreptului este o activitate
pur statală51, fapt contrazis de numeroase norme juridice care conferă dreptul de implementare a legii şi
altor entităţi sociale, în rândul cărora intră autorităţile administraţiei publice locale, regiile autonome,
persoanele juridice de drept privat care îndeplinesc atribuţii specifice autorităţii statale.
Desigur, nedeclarându-se de acord cu localizarea aplicării dreptului în sfera organelor de
stat, nu vom putea accepta nici ideea că aplicarea dreptului ar fi însoţită, întotdeauna, de ideea de
51 A se vedea N.Popa, op.cit., pag.226.71
aplicare a constrângerii statale în vederea realizării obligaţiei stabilite de lege sau a restabilirii ordinii
de drept.
În realitate, în marea majoritate a cazurilor actul de aplicare a legii este un act de contituire
sau de constatare a unui drept ori a unei obligaţii pentru o persoană determinată, fie ea fizică sau
juridică, ori alt subiect de drept.
Etapele procesului de aplicare a dreptului. Organele de stat ori celelalte autorităţi
înzestrate cu puterea de a aplica legea, în procesul aplicării legii sunt confruntate cu o serie de
dificultăţi practice, cu o serie de elemente contradictorii care le împiedică să ajungă la un raţionament
juridic clar într-un timp relativ scurt.
În principiu, procesul de aplicare a legii poate fi raportat la un raţionament juridic, în cadrul
căruia premisa majoră o constituie stabilirea stării de fapt, premisa minoră rezidă în determinarea
normei juridice aplicabile, iar concluzia se deduce din raportarea premisei majore la cea minoră prin
stabilirea consecinţei concordanţei sau neconcordanţei acestora.
Un exemplu este edificator în acest sens:
I. X a furat
II. Furtul se pedepseşte cu închisoare
III. X va fi condamnat la închisoare.
În realitate, această schemă a raţionamentului juridic este mult mai greu de realizat,
deoarece ea presupune parcurgerea mai multor etape:
1. stabilirea stării de fapt
2. critica normei juridice
3. interpretarea normei juridice
4. elaborarea şi emiterea actului de aplicare.
1.Stabilirea stării de fapt are la bază determinarea circumstanţelor cauzei cu care se
confruntă cel care aplică legea. Obiectul acestei faze a raţionamentului juridic îl constituie stabilire
probei. Prin probă se înţelege un element care demonstrează caracterul adevărat al unei cereri sau al
unei pretenţii. Proba poate fi pozitivă sau negativă. În drept, probele servesc la stabilirea unei situaţii
juridice în vederea susţinerii unei pretenţii juridice52.
Din acest punct de vedere, la stabilirea unei stări de fapt, situaţiile juridice sunt diverse. Ele
îmbracă forme diferite după cum au în vedere raporturile cu justiţia sau cu administraţia publică.
Desigur, în ambele situaţii cetăţeanul apare ca o persoană implicată, dar situaţia sa este diferită după
cum el este solicitant în raporturile cu justiţia sau administraţia publică, ori învinuit sau inculpat ori
contravenient.
52 A se vedea F.Terré, op.cit., p.50572
În situaţia în care persoana este un solicitant în raporturile cu administraţia publică, ea este
partea obligată să furnizeze dovezile necesare pe care se sprijină cererea sa. În celelalte cazuri,
persoana acuzată de administraţie trebuie să-şi constituie probe în apărarea sa, probe care să anihileze
pretenţiile pe care i le pretinde autoritatea publică.
În domeniul judiciar, lucrurile se petrec aidoma. Cel care are calitatea de reclamant trebuie
să-şi constituie probe pe care să-şi fundamenteze afirmaţiile. Dimpotrivă, pârâtul trebuie să
contracareze probele reclamantului prin propriile sale probe.
Ca atare, în sistemul probator, a spune doar că un anumit fapt este adevărat nu este suficient;
în toate cazurile susţinerile se cer a fi susţinute de probe, iar puterea acestora ţie de aprecierea
judecătorului. Forţa juridică a probelor nu este de ordine publică, cu excepţia cazurilor privitoare la
statutul persoanelor.
Indiferent că probele sunt prezentate în faţa administraţiei publice sau a puterii judecătoreşti
ele urmează a fi judecate în mod neutru, aceasta fiind singura modalitate de salvgardare a aplicării
corecte a normei juridice.
2. Critica normei juridice. La starea de fapt stabilită pe baza probelor urmează a se aplica
o anumită normă juridică. Pentru specialist, stabilirea stării de fapt şi a normei juridice aplicabile
acesteia, reprezintă stări dependente, oscilabile în timp, în funcţie de informaţiile pe care cel care
administrează o stare de fapt le procură pe parcursul acumulării evenimentelor.
În final, critica normei juridice se limitează la stabilirea normei juridice care se aplică unei
stări de fapt care a fost deja determinată. Această operaţiune presupune identificarea acestei norme
juridice, verificarea validităţii sale, a conexiunilor cu alte norme juridice şi a semnificaţiei sale în raport
cu starea de fapt constatată.
3. Interpretarea normei juridice. În procesul de aplicare a normei juridice interpretarea
acesteia este o datorie a legiuitorului, judecătorului sau a celui care aplică legea. Interpretarea legii este
sinonimă cu stabilirea înţelesului normei juridice, a semnificaţiei sale, a spiritului său. Dincolo de litera
legii se ascunde spiritul acestuia, care nu poate fi descoperit fără a face apel la o serie de artificii
juridice, inclusiv la principiile generale ale dreptului.
4. Elaborarea actului de aplicare a normei juridice este ultima etapă a procesului de
aplicare a dreptului. Această etapă este etapa decizională, în care organul emitent al actului de aplicare,
pe baza examinării stării de fapt şi a interpretării normei juridice trage consecinţele pe care norma
juridică le conferă prin raportare la starea de fapt constatată.
73
Bibliografie de referinţă
Obligatorie
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005.
Opţională
Dan Claudiu Dănişor, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Editura C.h.Beck,
Bucureşti, 2006.
Întrebări de autoevaluare
Definiţi conceptul de realizare a dreptului
Precizaţi care sunt etapele procedului de aplicare a dreptului
Identificaţi şi analizaţi trăsăturile actului de aplicare a dreptului, comparative cu
actele normative
74
MODULUL 6 : INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE
Scopul modulului: familiarizarea studenţilor cu necesitatea interpretării normelor juridice, în vederea
înlăturării ambiguităţilor, neclarităţilor şi interpretărilor diferite a normelor juridice.
Obiectivele propuse: La finalul acestui modul, studenţii trebuie să:
Să argumenteze importanţa şi necesitatea interpretării normelor juridice
Să enumere principalele feluri de interpretare a dreptului
Să precizeze metodele de interpretare a normelor juridice
§ 1. Felurile interpretării dreptului.
Felurile interpretării dreptului. Interpretarea drepturilor este de mai multe feluri. Se poate
face, astfel, o distincţie clară între interpretarea oficială şi neoficială a dreptului.
Interpretarea oficială a dreptului este interpretarea obligatorie, care are forţă juridică.
Interpretarea juridică se realizează de organele de stat care au atribuţii fie în domeniul creării dreptului,
fie în procesul aplicării normei juridice. Organul emitent al unui act normativ, atunci când constată că
actul său poate da naştere unor soluţii contradictorii în practică, pentru a elimina aceste soluţii
contradictorii, este nevoit sa adopte un acr de interpretare.
În cazul în care organul emitent al unui act normativ interpretează propriul act, interpretare
este interpretare autentică = interpretare legală sau generală căreia urmează să i se supună toţi cei care
aplică legea.
„Actul de interpretare face parte din actul interpretat şi, prin urmare, actul de interpretare a
legii are putere retroactivă”. Acest punct de vedere este fals, pentru că prin Constituţie se prevede că
retroactive pot fi doar legea penală şi contravenţională mai favorabile.
Deci, interpretarea oficială reprezintă determinarea înţelesului unei norme juridice de
către autoritatea emitentă a actului normativ. Sub acest aspect, legiuitorul este pus în situaţia de a
constata că legea pe care a adaptat-o se aplică neuniform, dând naştere unei diversităţi de soluţii
juridice pe care non-contradictorialitatea dreptului nu le acceptă. În astfel de cazuri, el poate interveni,
printr-o lege de interpretare, pentru a obliga pe toţi destinatarii legii să o aplice în acelaşi mod. Această
lege în virtutea exigenţelor Teoriei Generale a Dreptului, ar trebui să fie o lege retroactivă, dar
75
exigenţele constituţionale ale României opresc o asemenea abordare şi obligă pe cei care aplică o lege
interpretativă să-i valorifice validitatea doar pentru viitor, respectiv, după intrarea sa în vigoare53.
Interpretarea cauzală. Cei care aplică legea sunt obligaţi ca în condiţiile în care stabilesc o
anumită stare de fapt să aplice legea, stabilindu-i, prin interpretare, şi înţelesul său. Interpretarea
cauzelor ţine astfel de aplicarea dreptului şi este apanajul autorităţilor publice, instituţiilor publice sau
al altor subiecţi de drept, însărcinaţi cu aplicarea legii. Cel care aplică legea, după ce stabileşte starea de
fapt, este dator să califice juridic această stare, iar în acest proces este obligat să desluşească sensul
normelor juridice aplicabile, în vederea soluţionării legale a cauzei cu care a fost sesizat.
Interpretarea neoficială sau interpretarea doctrinară, este realizată în diferite opere
ştiinţifice de către cercetătorii în domeniul dreptului, de către doctrinari. Spre deosebire de interpretarea
oficială, cea neoficială nu are forţă juridică, nu este obligatorie, nu se impune celui care aplică legea, ci
este facultativă pentru acesta.
Opiniile formulate in doctrina juridica:
- opinii de lege lata- opinii prin care se interpreteaza un text de lege aflat in
vigoare;
- opinii de lege ferenda- vizeaza o propunere de legiferare care nu exista in
legislatia actuala, se propune sa fie introdusa in legislatie in viitor.
Organul care aplica legea nu este obligat sa respecte o anumita solutie propusa intr-o
anumita lucrare stiintifica, deoarece solutia juridica data intr-un caz determinat trebuie sa se sprijine
intotdeauna pe norma juridica care se aplica in cazul dat.
Interpretarea facultativa- cuprinde pledoariile avocatilor, acea analiza a cauzei putan fi luata
in considerare de judecatori, dar si respinsa. Insa, cel care tine seama de ea sau care o respinge trebuie
sa se bizuie pe anumite motive, pe care nu trebuie sa le explice in solutia data. Organul care aplica
legea da propria lui interpretare normei juridice aplicata si numai aceasta interpretare constituie
supportul intelectual al deciziei luate.
§ 2. Metodele interpretării dreptului
În activitatea de aplicare a dreptului, cel care interpretează recurge la o serie de metode în
vederea stabilirii sensului exact al normei juridice, a câmpului sau de aplicabilitate, a efectelor pe care
le are norma juridica şi a scopului acesteia.
53 Într-o altă opinie, acest gen de interpretare constituie o interpretare legală sau generală, iar actul normativ interpretative va face corp comun cu actul interpretat (aplicându-se, deci, retroactiv). A se vedea N.Popa, op.cit., p.241.
76
Normele juridice cuprinse în diferite acte normative au întotdeauna o condiţionare social-
istorica, anumite finalitati, o anumita constructie logica. Toate aceste elemente pot fi descoperite prin
utilizarea unor metode adecvate. Utilizarea acestor metode confera o viziune de sinteza absolut
necesara pentru stabilirea rezultatului interpretarii. Iar acest rezultat trebuie sa conduca la formarea
convingerii intime a judecatorului sau a celui care aplica legea in legatura cu solutia pe care o va da in
cauza respectiva.
În literatura juridica, problematica metodelor de interpretare a dreptului a constituit o
preocupare constanta. Uneori s-a considerat ca nu exista metode de interpretare a dreptului, ci doar
anumite activitati care reprezinta elemente ale interpretarii si care trebuie utilizate in procesul de
interpretare a normelor juridice. In realitate, organul care interpreteaza legea foloseste diferite metode
care pot fi analitice: metoda gramaticala si logica sau sintetice: metoda istorica si cea sistematica.
Acestor metode li se adauga si metoda teleologica care pune in evidenta scopul legii.
Metoda gramaticală
Are ca obiect stabilirea sensului comandamentului juridic prin analiza gramaticala a textului
normei juridice: analiza sintactica si morfologica.
Utilizand aceasta metoda, interpretul urmareste sa stabileasca sensul cuvintelor, modul de
folosire a acestora in text, facand distinctia pe care legiuitorul a facut-o, mai inatai intre acceptiunea
cuvantului in limbajul comun si acceptiunea lor specific juridica.
Legiuitorul poate sa utilizeze cuvinte apartinand limbajului comun, dar sa le dea o alta
acceptiune, un non sens, ceea ce va usura sarcina celui care interpreteaza legea.
In fiecare ramura de drept, un termen e folosit intr-un anumit sens: de ex. „familie”- in dreptul
rural, dr. familiei, dr. comercial etc.sau „functionar public”- in dr. administrativ sau dr. penal (unde are
un sens mult mai larg).
Interpretul normei juridice trebuie sa plece intotdeauna de la premiza ca legea sau norma de
drept este scrisa intr-o limba omeneasca, are toate perfectiunile sale.
În virtutea teoriei lingvisticii, limba are 3 functii: 1. de exprimare; 2. de apel; 3. de reprezentare,
concretizata in diferite enunturi.
În procesul interpretarii gramaticale a normelor juridice judecatorul sau organul administrativ
care aplica norma juridica trebuie sa tina seama de aceasta functie pentru a descifra mesajul legii.
În procesul de interpretare gramaticala, cel care aplica legea trebuie sa urmareasca si modul de
imbinare a cuvintelor in propozitii si fraze, dar si sensul conjunctiilor utilizate. Daca intr-o propozitie e
utilizata conjunctia „si” se poate trage o anumita concluzie, „sau”- concluzie contrara.
Metoda sistematică
77
Sensul normei juridice se stabileste prin integrarea normei juridice respective in ansamblul
actului normativ din care face parte sau prin raportare la un act normativ cu care se afla in contact ori
chiar la sistemul dreptului, la principiile acestuia.
Esenta acestei metode are in vedere faptul ca o norma juridica nu este si nici nu poate fi privita
in mod izolat, rupta de celelalte norme juridice.
Norma juridica face parte dintr-un sistem, ea este o componenta a sistemului de drept si ca atare
ea face parte dintr-o institutie juridica, ramura de drept sau din ansambluldreptului care reprezinta
interactiunea ramurilor si institutiilor juridice. De aceea, vointa legiuitorului poate fi dedusa tinand
seama de pozitia normei juridice in cadrul sistemului de drept, din relatiile pe care le are cu celelalte
norme juridice, intelesul acestora deducandu-se din ansamblulacestor interrelatii.
Pentru intelesul acestor relatii uneori in cadrul aceluiasi act normativ exista norme generale si
speciale. Intotdeauna normele din partea speciala a unui act normativ se aplica in concordanta cu
normele din partea sa generala.
De asemenea, normele dreptului comun sunt clarificatoare pentru aplicarea normelor speciale.
De exemplu, normele codului comercial sunt norme speciale in raport cu normele dreptului civil, care
este dreptul comun in materie.
Metoda istorică
Aceasta metoda urmareste sa explice intelesurile normei juridice prin luarea in consideratie a
ceea ce se numeste ocasio legis= imprejurarile social-politice care au stat la baza elaborarii si adoptarii
legii.
Pentru a interpreta istoric legea, cel care utilizeaza aceasta metoda e dator sa cerceteze lucrarile
preparatorii de elaborare a proiectului de lege, apoi sa studieze expunerile de motive, notele de
fundamentare, amendamentele care se fac la fiecare proiect de lege, atat cele acceptate cat si cele
respinse, dezbaterile care au loc cu prilejul adoptarii proiectului respectiv de lege, reactiile presei cu
privire la acel proiect etc.
Se recurge si la compararea reglementarilor actuale cu diferite reglementari juridice anterioaer
care au incetat sa mai existe sau cae au avut o anumita existenta anterioara.
Pe baza utilizarii acestei metode, cel care interpreteaza va ajunge sa cunoasca motivele,
argumentele care au stat la baza adoptarii respectivei legi si sa distinga si scopul in cederea caruia a luat
fiinta legea.
Metoda logică = cel mai larg, des procedeu de interpretare a normelor juridice intalnit in
practica.
Daca interpretarea istorica ne de posibilitatea sa evidentiem ocasio legis, interpretarea logica ne
da posibilitatea sa stabilim ratio legis, adica ratiunea de a fi a legii.78
Prin intermediul acestei metode se fac aprecieri rationale, au loc operatiuni de generalizare,
de analiza logica a textului normei juridice, au loc operatiuni de analogie, aplicarea regulilor logicii
formale.
Este adevarata hermeneutica juridica deoarece in cuprinsul ei se pleaca de la teoria generala
a interpretarii, punand accentul pe principiile logicii formale, pe legile fundamentale ale gandirii.
Rationamentul logic= esenta acestei metode si in procesul interpretarii el da nastere unor
reguli juridice ale interpretarii. Astfel de reguli sunt, de exemplu: exceptiile sunt de stricta interpretare/
legile exceptionale trebuie sa fie interpretate in sens restrictiv.
In realizarea acestei metode, organul de interpretare a legii recurge la argumente logice de
interpretare: ad absurdum, per a contrario, a fortiori, a pari etc.
Interpretarea ad absurdum (prin reducere la absurd)= stabilirea adevarului tezei de
demonstrat prin infirmarea tezie care o contrazice. Interpretarea demonstreaza ca orice alta interpretare
s-ar da textului analizat in afara de cea dorita de el ar duce la concluzii contarre legii, la concluzii
absurde, de neacceptat.
Argumentul per a contrario are la bază legea logica a terţului exclus (tertium non datur),
potrivit căreia în cazul unor dispoziţii contradictorii, care se neagă una pe cealaltă, doar una din ele
poate fi adevărată, cealalta eset falsa, o a treia posibilitate fiind exclusă. Argumentul per a contrario
este un argument logic periculos, deoarece el nu dă nici o certitudine cu privire la înţelesul normei
juridice.
In literatura juridica se sustine ca aplicarea unui asemenea rationament e valabila doar in
cazul unor norme cu caracter de exceptie sau daca legea utilizeaza o enumerare limitativa. Acest lucru
se datoreaza faptului ca legiuitorul poate uneori sa fie echivoc, sa nu excluda o teza contrara in mod
expres, teza care se poate deduce din interpretarea legii.
Argumentul a pari este un element de analogie juridică în virtutea căruia situaţiilor juridice
identice li se aplică acelaşi tratament juridic.
Argumentul a priori permite aplicarea normei juridice prin analogie la o serie de cazuri
similare. El este un procedeu care permite interpretarea extensivă a legii. Acest tip de interpretare nu
poate fi însă utilizat în toate cazurile. Astfel, interpretarea prin analogie ester exclusă în dreptul penal,
unde domină principiile legalităţii incriminării faptei şi legalităţii pedepsei, care îl obligă pe cel ce
interpretează legea să dea o interpretare strictă normei juridice.
Regula generala o constituie faptul ca cel care aplica legea nu poate sa faca distinctii acolo
unde legea nu distinge.
Argumentul a fortiori- 2 forme de exprimare:
- a majori ad minus- cine poate mai mult poate si mai putin;79
- a minori ad majus- daca legea interzice mai putin, implicit ea interzice si mai
mult
A fost utilizata in intreaga istorie a dreptului si in forma sa a majori ad minus, a fost gasita in
randul reglementarilor juridice o singura exceptie: dreptul femeii maritate asupra imobilului
dotalinainte de Iustinian. Astfel, femeia putea sa vanda imobilul, dar nu-l putea ipoteca, desi ipoteca
este un contract cu efecte mai restranse decat vanzarea.
Regulile logice de interpretare sunt anumite maxime ale interpretării normelor juridice:
excepţiile sunt de strictă interpretare, pedepsele sunt de strictă interpretare, unde legea nu distinge, nici
noi nu putem face distincţii, dubiul este în folosul acuzatului, legea posterioară derogă de la legea
anterioară, legea specială derogă de la legea generală etc.54.
Bibliografie de referinţă
Obligatorie
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005.
Opţională
Dan Claudiu Dănişor, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Editura C.h.Beck,
Bucureşti, 2006.
Lucrarea de evaluare nr. 3
Realizaţi un scurt eseu (maxim 2 pagini) în care să analizaţi necesitatea interpretării
normelor juridice.
Această lucrare se va trimite pe adresa de e-mail a tutorelui, până la data de 13.12.2008. Se va acorda 1 punct (10% din nota finală) pentru rezolvarea corespunzătoare a sarcinii.
Întrebări de autoevaluare
Precizaţi felurile intrepretării normelor juridice
54 A se vedea H.Roland, L.Boyer, Introduction au droit, Litec, Paris, 2002, p.131 şi urm.80
Enumeraţi metodele de interpretare a dreptului şi analizaţi una la alegere
Precizaţi care sunt argumentele logice de interpretare a normelor juridice
81
MODULUL 7 : RAPORTUL JURIDIC
Scopul modulului: familiarizarea studenţilor cu noţiunea de raport juridic.
Obiectivele propuse: La finalul acestui modul, studenţii trebuie să:
Să definească conceptul de raport juridic
Să evidenţieze elementele structurale ale unui raport juridic
Să analizeze subiectele unui raport juridic
Să facă distincţia între conţinutul şi obiectul unui raport juridic
§ 1. Definiţia şi trăsăturile raportului juridic
Prin raport juridic se înţelege o relaţie socială reglementată de norma juridică.
Viaţa socială reprezintă reţeaua vie a legăturilor dintre oameni. În cadrul relaţiilor sociale,
oamenii acţionează pentru satisfacerea trebuinţelor şi intereselor economice, social-culturale, politice
etc. Atunci când aceste relaţii sociale cad sub incidenţa normelor de drept, ele se transformă în raporturi
juridice. Astfel, schimbul de produse între diferiţi subiecţi ai relaţiilor economice, reprezintă o
categorie distinctă de relaţii sociale. Prin reglementarea juridică a acestora, se trece de la o relaţie
socială pură şi simplă la un raport juridic.
Alături de aceste raporturi juridice născute pe fondul unor relaţii sociale preexistente, există şi
raporturi juridice care se nasc, se modifică sau se sting ca urmare a acţiunii exclusive a normei juridice.
Astfel, raporturile juridice ce se nasc în activitatea judiciară nu au la bază o relaţie socială preexistentă,
ci doar un fapt juridic care dă naştere, modifică sau stinge un raport juridic. Bunăoară, raportul juridic
dintre infractor şi organele judecătoreşti, care are ca obiect tragerea la răspundere a acestuia, se naşte pe
baza unui fapt juridic - conduita ilicită - fără a avea la bază o relaţie socială preexistentă.
După cum se poate constata, raporturile juridice pot avea la bază o relaţie socială sau un fapt
juridic. Raporturile juridice care au la bază o relaţie socială, dobândesc această calitate în virtutea
reglementării relaţiei sociale preexistente de către o normă juridică. În schimb, raporturile juridice care
au la bază un fapt juridic, nu coexistă cu o relaţie socială preexistentă, ci ele se instituie ca atare în
virtutea normelor juridice, pe baza unui fapt juridic.
Raportul juridic se caracterizează prin anumite trăsături specifice, care îl deosebesc de celelalte
relaţii sociale care nu ajung să fie reglementate de o normă de drept.
Sub acest aspect, raporturile juridice sunt:
82
a. raporturi sociale;
b. raporturi care se desfăşoară între titulari de drepturi şi obligaţii;
c. voliţionale.
Trăsăturile raportului juridic
a. Raporturile juridice sunt raporturi sociale prin subiecţi, conţinut şi finalităţi.
Caracterul social al raporturilor juridice derivă, în primul rând, din faptul că participanţii la
acestea sunt oamenii. În cadrul raporturilor juridice, oamenii apar ca purtători ai capacităţii juridice,
care le conferă calitatea de subiect de drept.
Conţinutul raporturilor juridice este şi el eminamente social, deoarece el rezidă în facultăţi umane
ocrotite de regulile de drept. Înzestrarea capabilităţilor umane cu forţă juridică, conferă oamenilor
garanţia valorificării potenţialului lor uman, profesional, social, politic, economic etc.
În sfârşit, caracterul social al raporturilor juridice este determinat de finalităţile acestora. În
raporturile juridice, părţile urmăresc atingerea unor interese sociale sau a unor interese puse în slujba
realizării aspiraţiilor, trebuinţelor şi intereselor umane.
b. Raporturile juridice se desfăşoară între titulari de drepturi şi obligaţii. Această trăsătură a
raporturilor juridice pune în evidenţă faptul că participanţii la aceste raporturi sociale nu sunt numai
oameni, ci au o calitate în plus, şi anume, ei sunt titulari de drepturi şi obligaţii. Pentru a le fi conferită
această calitate, ei sunt înzestraţi de norma de drept cu calitatea de subiecţi de drept, pe baza capacităţii
juridice. În virtutea acestei capacităţi juridice, ei devin purtători de drepturi şi obligaţii, iar în
raporturile juridice se manifestă ca atare, exercitând drepturile şi asumându-şi obligaţiile prevăzute de
lege în nume propriu. Pe această bază, realizarea raporturilor juridice este asigurată de forţa coercitivă a
puterii publice.
c. Raporturile juridice se mai caracterizează prin faptul că ele sunt raporturi voliţionale.
Această trăsătură a raporturilor juridice derivă din natura raporturilor juridice. Pe de o parte, aceste
raporturi se nasc în virtutea unei norme de drept, care la rândul ei este expresia voinţei statale. Pe de
altă parte, calitatea de subiect al raportului juridic se naşte tot ca urmare a unei manifestări de voinţă, de
această dată a celui care devine titularul unor drepturi, respectiv al unor obligaţii în cadrul unei relaţii
sociale.
După cum se poate observa, raportul juridic presupune o dublă manifestare de voinţă. Pe de o parte,
este vorba de o voinţă statală, care exprimă conţinutul normei juridice ce stă la baza raportului juridic,
iar, pe de altă parte, de voinţa concretă a participanţilor la raporturile juridice, care stă la baza faptelor
juridice, ce pun în mişcare naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice.
Definiţia raportului juridic
83
Ţinând seama de trăsăturile examinate mai sus, putem spune că raporturile juridice sunt relaţii
sociale reglementate sau instituite de normele juridice şi în care participanţii apar ca titulari de drepturi
şi obligaţii, garantate de forţa coercitivă a puterii publice.
§ 2. Elementele structurale ale raportului juridic
În literatura noastră juridică, sunt considerate elemente structurale ale raportului juridic:
A. subiecţii raportului juridic;
B. conţinutul raportului juridic;
C. obiectul raportului juridic.
A. Subiecţii raportului juridic. Raporturile juridice fiind raporturi sociale, în mod necesar
subiecţii acestora nu pot fi decât oamenii.
Pentru ca oamenii să devină subiecţi ai raporturilor juridice, ei trebuie să fie abilitaţi de lege să
poarte această calitate. Oamenii apar ca subiecţi ai raporturilor juridice fie în mod individual, fie în
colectiv. Subiectele raportului juridic pot fi individuale sau colective. Statul recunoaşte oamenilor
calitatea de subiect de drept prin intermediul normelor juridice şi o garantează, inclusiv prin forţa
coercitivă a puterii publice.
1. Subiectele individuale ale raporturilor juridice
În rândul subiectelor individuale ale raporturilor juridice figurează omul privit în individualitatea
sa. Pentru ca omul să devină subiect individual de drept este nevoie de o normă juridică, în virtutea
căreia acesta să fie declarat persoană. Omul care dobândeşte calitatea de persoană este subiect al
raportului juridic. În decursul timpului, această calitate a fost acordată omului în dreptul roman. Aici,
termenul persona desemna masca ce era aşezată pe faţa actorului de teatru pentru a-i schimba
înfăţişarea şi a-i acorda o nouă identitate, aceea a rolului pe care urma să-l joace. De aici, s-a ajuns la
persona ca subiect de drept, noţiune ce sugera înzestrarea fiinţei umane cu un statut juridic, respectiv
cu calitatea de subiect de drept.
În zilele noastre, persoana este subiectul individual de drept, care are această vocaţie în toate
ramurile dreptului. În funcţie de ramura de drept în care persoana apare ca subiect de drept, ea poartă
denumiri diferite: persoană fizică în dreptul privat, cetăţean, străin sau apatrid în dreptul public etc.
Înzestrarea omului cu calitatea de persoană este legată de capacitatea juridică, prin care se
înţelege aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii. Naşterea capacităţii juridice,
întinderea acesteia, volumul drepturilor şi îndatoririlor aferente se stabilesc prin lege şi depind de
ramura de drept în care subiectul urmează a se manifesta ca purtător de drepturi şi obligaţii. Dacă vom
84
observa suma acestor drepturi şi obligaţii recunoscute persoanei în toate ramurile de drept, putem să
distingem între capacitatea juridică generală şi capacitatea juridică specială.
Capacitatea juridică generală reprezintă aptitudinea generală şi abstractă de a participa ca titular
de drepturi şi obligaţii juridice la orice tip de raporturi juridice. Capacitatea juridică generală există
numai în cazurile în care posibilitatea de a avea drepturi şi obligaţii coincide cu posibilitatea legală a
exercitării acestora în nume propriu şi de a-şi asuma aceste drepturi şi obligaţii prin acte proprii. Un
exemplu edificator îl constituie capacitatea electorală, caz în care nu se poate face nici o distincţie între
dobândirea drepturilor electorale şi capacitatea exercitării acestora, în sensul că odată dobândite aceste
drepturi, ele pot fi exercitate de îndată ce condiţiile naşterii raportului juridic au fost înfiinţate.
Totodată, este necesar să notăm că există deosebiri privitoare la capacitatea juridică între
cetăţeni, străini şi apatrizi. Cetăţenii au capacitate juridică generală şi ei pot participa la orice fel de
raporturi juridice. Străinii şi apatrizii se supun, de regulă, regimului cetăţenilor, unui regim special, în
cazul căruia pot exercita numai anumite drepturi şi obligaţii sau pot fi supuşi regimului naţiunii celei
mai favorizate, având acele drepturi şi obligaţii pe care le au cetăţenii celui mai avantajat stat.
Capacitatea juridică specială reprezintă posibilitatea de a participa la anumite raporturi juridice,
sub condiţia îndeplinirii unor condiţii. Acesta este cazul subiectelor colective care pot participa numai
la anumite raporturi juridice, în măsura în care legea le recunoaşte acest drept.
Persoana fizică reprezintă cel mai răspândit subiect individual de drept. Ea reprezintă subiectul
de drept din cadrul raporturilor juridice de drept civil. În virtutea prevederilor art.4 din Decretul
nr.31/1954 "capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor." Se poate observa că în dreptul
civil noţiunea de persoană şi persoană fizică sunt identice, deoarece orice persoană se bucură de
capacitate juridică. Per a contrario, în alte ramuri de drept, această regulă nu se aplică şi, deci, acolo
persoana are numai capacitatea juridică recunoscută de reglementările specifice.
Revenind la dreptul civil, capacitatea civilă are două componente: capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu.
Potrivit art.5 alin.2 din Decretul nr.31/1954, capacitatea de folosinţă este aptitudinea generală şi
abstractă de a avea drepturi şi obligaţii, iar nu drepturi şi obligaţii concrete.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice rezidă în aptitudinea acesteia de a avea toate
drepturile şi toate obligaţiile civile. Capacitatea de folosinţă se dobândeşte la naştere. O excepţie de la
această regulă o constituie drepturile copilului care sunt recunoscute de la concepţie cu condiţia să se
nască viu (Infans conceptus pro nato habetur, quotiens de ejus commodis agitur - copilul conceput
este considerat născut, dacă este vorba de interesele sale).
Capacitatea de folosinţă încetează ca urmare a morţii persoanei fizice, constatată prin act de
deces sau hotărâre judecătorească.85
Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi
asuma obligaţiile prin încheierea de acte juridice proprii. Naşterea capacităţii de exerciţiu este legată de
existenţa unei anumite experienţe de viaţă şi a discernământului. De aceea, persoana fizică se bucură de
capacitate de exerciţiu restrânsă numai de la vârsta de 14 ani, iar de capacitate de exerciţiu deplină de la
împlinirea vârstei de 18 ani, aceasta fiind legată şi de capacitatea de gândire a celui în cauză.
Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei este legată de încetarea capacităţii de folosinţă. Ea
poate interveni ca urmare a morţii persoanei sau în urma punerii sub interdicţie judecătorească a
persoanei majore, datorată alienaţiei sau debilităţii mintale.
2. Subiectele colective de drept ale raporturilor juridice
Cele mai cunoscute subiecte colective de drept sunt statul, autorităţile publice şi persoanele
juridice.
a. Statul apare ca subiect de drept în raporturi juridice interne şi în raporturi juridice de drept
internaţional. În raporturile juridice interne, statul acţionează în calitate de subiect de drept în cadrul
raporturilor juridice de putere, raporturi specifice dreptului public, în virtutea cărora se definesc
relaţiile dintre popor şi stat, dintre stat şi cetăţeni, dintre stat şi partidele politice sau societatea civilă.
Marea majoritate a acestor raporturi sunt supuse normelor dreptului constituţional. În astfel de raporturi
juridice statul este titularul dreptului de a reglementa relaţiile sociale, în conformitate cu mandatul
încredinţat de corpul electoral, de a asigura realizarea serviciilor publice, de a acorda cetăţenia română,
de a o retrage şi de a aproba renunţarea la aceasta, de a asigura statutul legal pentru străini, apatrizi,
azilanţi etc. De asemenea, în raporturile de drept constituţional, statul apare ca titular de drepturi şi
obligaţii în raporturile cu unităţile administrativ-teritoriale, cu autorităţile administraţiei publice locale.
Calitatea statului de subiect de drept constituţional rezultă din drepturile şi obligaţiile conferite de lege.
Pe planul dreptului civil şi al dreptului comercial, statul acţionează în calitate de persoană juridică.
El dobândeşte această calitate în virtutea dispoziţiilor art.25 din Decretul nr.31/1954. În virtutea acestor
dispoziţii legale, care conferă statului calitatea de persoană juridică, acesta participă la raporturi
juridice civile şi de drept comercial prin intermediul Ministerului Finanţelor Publice sau al altor
autorităţi publice stabilite de lege (de ex. Autoritatea pentru privatizare şi administrarea
participaţiunilor statului). Ministerul Finanţelor Publice reprezintă statul în special în raporturile
juridice ce se nasc în cazul donaţiilor şi legatelor în favoarea statului, al bunurilor fără stăpân, al
desherenţei, al bunurilor confiscate ca urmare a unei sancţiuni penale sau administrative etc.
În raporturile juridice de drept internaţional, statul este subiect de drept de sine-stătător în temeiul
suveranităţii naţionale de care se bucură. Indiferent de particularităţile geografice, economice, culturale
sau politice, în domeniul relaţiilor internaţionale statul se bucură de recunoaşterea unei suveranităţi
86
egale, ceea ce îi conferă posibilitatea de a participa la soluţionarea problemelor internaţionale de pe
poziţii de egalitate cu celelalte state.
O excepţie de la această regulă o constituie participarea în organizaţii internaţionale integrative,
cum este, de exemplu, Uniunea Europeană, unde reprezentarea statelor membre se face în funcţie de
anumite criterii privitoare la mărimea lor, ceea ce atrage reprezentarea proporţională a acestora în
organismele de conducere ale Uniunii.
Alături de state, în planul relaţiilor internaţionale, apar ca subiecte de drept şi organizaţiile
internaţionale, iar în materia apărării drepturilor omului şi persoanele fizice, respectiv cetăţenii statelor
care recunosc jurisdicţia obligatorie a unui tribunal internaţional (de ex. Curtea Europeană a Drepturilor
Omului).
b. Autorităţile publice - subiecte de drept
Autorităţile publice - definite de Constituţia României - sunt Parlamentul cu cele două Camere,
Senatul şi Camera Deputaţilor, cele două reprezentante ale puterii executive - Preşedintele României şi
Guvernul -, componentele administraţiei publice centrale de specialitate - ministerele, celelalte organe
centrale de specialitate şi autorităţile administrative autonome, autorităţile administraţiei publice locale
- consilii locale şi primari -, autoritatea judecătorească reprezentată de instanţele judecătoreşti -
judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Curtea Supremă de Justiţie -, de Ministerul Public şi parchetele
sale, precum şi de Consiliul Superior al Magistraturii şi Curtea Constituţională.
Aceste autorităţi publice sunt subiecte de drept şi subiecte ale raporturilor juridice în măsura în
care legea le conferă atribuţii, respectiv obligaţii pe care ele trebuie să le ducă la îndeplinire în mod
difuz sau intrând în raporturi juridice cu alte subiecte de drept. De exemplu, Parlamentul în adoptarea
legii este subiect de drept, fără a fi subiect al unor raporturi juridice. El este însă subiect al raporturilor
juridice de drept constituţional ce se instituie între Parlament şi Guvern ca urmare a acordării votului de
încredere etc.
Autorităţile publice pot fi persoane juridice, respectiv ele pot acţiona în nume propriu în raporturile
juridice de drept civil sau de drept comercial în condiţiile prevăzute de lege.
c. Persoanele juridice reprezintă acel subiect colectiv de drepturi care poate acţiona în
raporturile juridice civile şi comerciale.
Pentru a fi în prezenţa unei persoane juridice, legislaţia românească cere ca o grupare umană să
dispună de o organizare de sine-stătătoare, de un patrimoniu propriu şi de un scop, care să fie în
concordanţă cu interesul general.
87
Persoanele juridice sunt extrem de diferite şi în rândul lor intră societăţile comerciale, regiile
autonome, societăţile comerciale naţionale, instituţiile publice, partidele politice, unităţile
administrativ-teritoriale, asociaţiile şi fundaţiile, statul şi autorităţile publice ale acesteia.
Dobândirea personalităţii juridice de către aceste subiecte de drept este supusă unor
reglementări juridice diferite în funcţie de specificul organizării şi funcţionării acestora. Astfel, dacă
statul, autorităţile publice, partidele politice şi instituţiile publice dobândesc capacitate juridică civilă
în virtutea legii, societăţile comerciale se constituie în urma îndeplinirii unor proceduri administrative,
asociaţiile şi fundaţiile pe baza unor hotărâri judecătoreşti etc.
B. Conţinutul raportului juridic
Alături de subiectele de drept, conţinutul raportului juridic constituie un alt element structural al
acestuia. Raportarea structurală a conţinutului la raportul juridic ţine de faptul că el rezidă în drepturile
şi obligaţiile părţilor, respectiv ale subiectelor raportului juridic.
Drepturile care le au subiectele raporturilor juridice se numesc drepturi subiective.
În limbaj juridic, prin drept subiectiv se înţelege prerogativa recunoscută de lege pentru
satisfacerea unui interes personal. În literatura de specialitate, dreptul subiectiv a fost definit ca un
interes ocrotit de lege (Jellinek), ca puterea care permite unui individ de a acţiona asupra unei persoane
sau asupra patrimoniului altuia (Carbonnier) sau ca facultate ori îndrituire individuală a unei persoane
sau organizaţii într-un raport juridic determinat (N.Popa).
În practică, drepturi subiective sunt dreptul de proprietate pe care îl are persoana căreia îi
aparţine un bun, dreptul pe care copilul îl are la nume, dreptul la salariu pe care o persoană încadrată în
muncă îl are în raport cu patronul său etc.
Aşa cum se poate observa, drepturile subiective sunt, pe de o parte, prerogative individuale ce
apar în raport cu interesele personale născute dintr-o stare de fapt (bunul aparţine persoanei, munca este
prestată contra plată, numele se impune pentru nou-născut ca urmare a nevoii de identitate socială etc.),
iar pe de altă parte, naşterea lor este legată de dreptul pozitiv, de ocrotirea conferită de acesta. Ne vom
găsi în prezenţa unui drept subiectiv de fiecare dată când legea (dreptul pozitiv) ne recunoaşte o
prerogativă privitoare la un interes individual a cărui realizare sau ocrotire îi permite titularului:
a) să aibă o anumită atitudine faţă de dreptul său;
b) să ceară o anumită atitudine din partea celuilalt subiect al raportului juridic;
c) să solicite ocrotirea, pe cale statală, a interesului său.
După cum se poate observa, interesul personal se transformă în drept subiectiv prin intermediul
dreptului pozitiv. Acesta din urmă recunoaşte titularului anumite puteri în raport cu interesul pe care îl
ocroteşte. Dar, dreptul pozitiv stabileşte, totodată, şi limitele acestei puteri. Dreptul subiectiv nu poate
fi exercitat decât în limitele stabilite de dreptul pozitiv. Depăşirea acestor constituie abuz de drept.88
În marea lor diversitate, drepturile subiective se clasifică în drepturi patrimoniale (al căror
conţinut poate fi exprimat în bani) şi drepturi extrapatrimoniale (al căror conţinut nu poate fi exprimat
în bani). Desigur, în fiecare caz, exercitarea acestora înregistrează aspecte specifice impuse de natura
normelor juridice care le reglementează. Examinarea dreptului subiectiv nu poate fi despărţită de
examinarea obligaţiei juridice. În cadrul raporturilor juridice, drepturile şi obligaţiile sunt corelative.
Acolo unde există un drept subiectiv, vom întâlni şi o obligaţie juridică.
Obligaţia juridică apare în cadrul raporturilor juridice atunci când titularul dreptului subiectiv
poate cere executarea unei prestaţii din partea altuia. Obligaţiile juridice pot fi obligaţii de a face
(remiterea unui bun împrumutat, construirea unei case etc.), de a nu face (obligaţia de a respecta
libertatea individuală) sau de a da (transferul proprietăţii asupra unui bun).
C. Obiectul raportului juridic
Noţiunea de obiect al raportului juridic desemnează acţiunea sau inacţiunea subiectelor raportului
juridic.
Subiectul activ al raportului juridic poate să întreprindă diverse acţiuni sau să solicite celuilalt
subiect astfel de acţiuni în procesul derulării raportului juridic. Se poate astfel aprecia că obiectul
raportului juridic îl constituie conduita subiecţilor acestuia desfăşurată în vederea materializării
drepturilor subiective şi a obligaţiilor.
În literatura de specialitate este susţinută şi ideea potrivit căreia obiectul raportului juridic îl
constituie bunurile la care se referă conţinutul raportului juridic. În opinia noastră numai conduita
părţilor pune în mişcare bunurile, numai ea face ca dreptul subiectiv să fiinţeze, ceea ce ne determină să
o considerăm ca un element structural al raportului juridic.
Faptele juridice
Naşterea, modificarea şi stingerea raporturilor juridice sunt dependente de anumite împrejurări
exterioare raportului juridic. Atunci când legea leagă naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi
juridice de anumite împrejurări, acestea dobândesc calitatea de fapte juridice.
Faptele juridice sunt, de regulă, prevăzute în ipoteza normelor juridice care reglementează un
anumit raport juridic. Ele aparţin astfel, sub aspectul reglementării, dreptului pozitiv, iar sub aspect
practic intră în rândul premiselor raportului juridic, fiind o cauză exterioară faptică a naşterii,
modificării sau încetării acestora. Apariţia acestor împrejurări duce la naşterea raportului juridic, la
individualizarea subiectelor sale şi la concretizarea conţinutului şi a obiectului raportului juridic. De
asemenea, faptele juridice pot modifica sau stinge raportul juridic. În felul acesta, existenţa raportului
juridic este dependentă de dinamica faptelor juridice care stau la baza naşterii, modificării sau stingerii
acestora. Desigur, faptele juridice se leagă în mod specific de un anumit raport juridic. Nu există fapte 89
juridice universale care să stea la baza oricărui raport juridic. Determinarea faptelor juridice este o
prerogativă a legiuitorului, el fiind acela care stabileşte ce împrejurări pot da naştere, modifica sau
stinge un raport juridic.
Faptele juridice se împart în evenimente şi acţiuni. Evenimentele sunt acele împrejurări
independente de voinţa oamenilor de care legea leagă naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor
juridice. În rândul evenimentelor intră naşterea, moartea, curgerea timpului, calamităţile naturale şi alte
asemenea împrejurări naturale, incontrolabile de către om.
Aceste împrejurări, atunci când intervin, fac să se nască anumite raporturi juridice (moartea -
raporturi de succesiune), să le modifice (calamităţile naturale se instituie în forţă majoră care împiedică
executarea obligaţiilor contractuale) sau să le stingă (trecerea timpului duce la exigibilitatea creanţelor
etc.)
Acţiunile umane sunt cele mai numeroase fapte juridice. Ele se împart în acţiuni licite şi acţiuni
ilicite.
Acţiunile licite se numesc acte juridice. Ele sunt manifestări de voinţă îndreptate în mod expres
spre naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice. Un contract de vânzare-cumpărare este
un astfel de act juridic în virtutea căruia se naşte un raport juridic, în cadrul căruia prind viaţă cele
vizate prin acordul de voinţă al părţilor. Se naşte, astfel, un cumpărător şi un vânzător, fiecare are o
anumită conduită care materializează drepturile şi obligaţiile părţilor contractante. Desigur, actele
juridice individuale nu pot fi confundate de actele juridice normative, care nu produc prin ele însele
efecte juridice.
O altă categorie a acţiunilor o constituie acţiunile ilicite, care reprezintă încălcări ale legii. Ele
poartă denumiri diferite în funcţie de ramura de drept în care intervin. Astfel, acţiunile ilicite din
dreptul penal se numesc infracţiuni, cele din dreptul administrativ abateri administrative, în rândul
cărora o categorie distinctă o constituie contravenţiile, delicte în domeniul dreptului civil etc.
Bibliografie de referinţă
Obligatorie
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005.
Opţională
Dan Claudiu Dănişor, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Editura C.h.Beck,
Bucureşti, 2006.
Lucrarea de evaluare nr. 490
Realizaţi un scurt eseu (maxim 2 pagini) în care să analizaţi subiectele, conţinutul şi
obiectul raportului juridic comparativ cu raportul juridic de drept civil.
Această lucrare se va trimite pe adresa de e-mail a tutorelui, până la data de 18.01.2009. Se va acorda 1 punct (10% din nota finală) pentru rezolvarea corespunzătoare a sarcinii.
Întrebări de autoevaluare
Definiţi conceptul de raport juridic
Precizaţi care sunt subiectele unui raport juridic şi analizaţi unul la alegere
Analizaţi faptele juridice
91
Anexa 1
Bibliografia completă a cursului
N.Popa Teoria Generală a Dreptului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005
I.CraiovanTeoria Generală a Dreptului, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, 1998
A.M.NaschitzTeorie şi practică în procesul de creare a dreptului, Editura Academiei, Bucureşti, 1969
F.GényScience et tehnique en droit privé positif, Première Partie, Recueil Sircy, Paris, 1922
J.Dabin Théorie Générale du Droit, Dalloz, Paris, 1969
J.-L.Bergel Theorie Générale du Droit, Dalloz, 3e édition, Dalloz, Paris, 1999
V.Hanga Dreptul şi Tehnica juridică, Lumina Lex, Bucureşti, 2000
M.A.GlendonM.W.GordonC.Osakwe
Comparative Legal Traditions in a Nutshell, West Publishing CO, St.Paul Minn., 1992
H.KelsenThéorie Générale du Droit et de l'État, LG.D.J., Paris, 1997
J. L. Bergel Théorie générale du droit, Ed. a 3-a, Dalloz, Paris, 1999
G. CornuDroit civil, Ed. a 7-a, Montchrestien, Paris, 1994
S. Popescu Teoria Generală a Dreptului, Editura Lumina Lex, 2000
D. C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor
Teoria generală a dreptului, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006.
92
Anexa 2
• Referinţe biografice: Ioan VIDA – Licenţiat în ştiinţe juridice, doctor în drept, prof.univ. dr.
în cadrul Facultăţii de Administraţie Publică, conducător de doctorat, Timişoara.
93