suport de curs drept social european - sjse … · cuprins unitatea de ÎnvĂŢare nr. i noŢiunea...

SUPORT DE CURS

DREPT SOCIAL EUROPEAN

UNIVERSITEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE ŞI STIINTE ECONOMICE

CONSTANŢA

ANUL III

PROGRAMUL DE STUDII: DREPT

CUPRINS

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. I

NOŢIUNEA DE DREPT SOCIAL EUROPEAN (I)

I.1. Consideraţii generale. Istoric

I.2. Obiectul si cauza dreptului social european

I.3. Fundamentele, autonomia si conţinutul dreptului social european

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. II

NOŢIUNEA DE DREPT SOCIAL EUROPEAN (II)

I.4. Principiile fundamentale ale dreptului social european

I.5. Izvoarele dreptului social european

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. III

INSTITUŢII ŞI ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE

1. Organizaţia internaţională a Muncii ( O.I.M.)

2. Conventiile Organizatiei Internationale a Muncii (OIM) ratificate de Romania

3. Instituţii şi organizaţii internaţionale cu atribuţii in domeniul securităţii sociale

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. IV

NORME JURIDICE DE DREPT SOCIAL EUROPEAN

1.Noţiuni introductive

2. Evoluţia normelor juridice care reglementează dreptul social european

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. V

FORMAREA PROFESIOANALA

1. Contextul naţional şi european

2. Cadrul actual al organizării şi funcţionării formării profesionale continue

3. Principalele obiective şi direcţii de acţiune pentru formarea profesională continuă, în

intervalul 2007 – 2011

4. Rolul partenerilor sociali

5. Recomandări pentru asigurarea calităţii formării profesionale a adulţilor

6. Niveluri de calificare profesională definite de către statele membre ale Uniunii

Europene pentru asigurarea comparabilităţii

7. Programele de formare profesională

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. VI

OPORTUNITĂŢI EGALE PENTRU BĂRBAT ŞI FEMEIE

1. Promovarea egalităţii între sexe în mediul economic

2. Promovarea participării în mod egal şi a reprezentării

3. Promovarea accesului în mod egal şi a beneficierii de drepturi sociale egale atât

pentru femei cât şi pentru bărbaţi

4. Promovarea echităţii în viaţa civilă

5. Promovarea schimbului între rolurile sexelor şi înlăturarea stereotipurilor

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. VII

COORDONAREA SISTEMELOR DE SECURITATE SOCIALĂ

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. VIII

SĂNĂTATEA ŞI SECURITATEA LA LOCUL DE MUNCĂ

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. IX

LEGISLAŢIA MUNCII ŞI CONDIŢIILE DE MUNCĂ

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. X

SECURITATEA SOCIALĂ

A. Evoluţii în domeniul securităţii sociale pe plan internaţional

B. Activitatea Consiliului Europei şi Organizaţiei Internaţionale a Muncii în materie de

securitate socială

Obiectivele cursului

• Definirea noţiunii de drept social european: obiect,

cauză,conţinut,fundamente,izvoare şi principii

• Înţelegerea rolului principalelor instituţii şi organisme internaţionale şi europene în

realizarea dreptului social

• Cunoasterea si utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei de drept social

european, explicarea si interpretarea principiilor dreptului social european la nivelul Uniunii

Europene, cercetarea unor instituţii juridice si de organizare privitoare la relaţiile individuale de

muncă, relaţiile colective de muncă, relaţiile de protecţie si securitate socială la nivel european

• Cunoasterea conţinutului relaţiilor de protecţie si securitate socială

Competenţe conferite

După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilitaţi privind:

1. Cunoaşterea şi utilizarea adecvata a noţiunilor specifice disciplinei

2. Cunoaşterea constituirii spaţiului social europena, a funcţionării instituţiilor

Uniunii Europene

3. Cunoaşterea reglementărilor din domeniul dreptului social european

4. Însuşirea mecanismelor de aplicare şi coordonare a legislaţiei europene în

domeniul social

5. Interpretarea prevederilor legale care reglementează raporturile de muncă şi

securitate socială la nivelul UE

6. Explicarea importanţei drepturilor şi prestaţiilor sociale pentru protecţia

lucrătorilor migranţi

7. Explicarea şi interpretarea jurisprudenţei comunitare în materie

8. Înţelegerea importanţei Dreptului social european pentru asigurarea liberei

circulaţii a persoanelor

9. Înţelegerea poziţiei, intereselor şi a conţinutului obligaţiilor ce revin României în

acest domeniu, ca stat membru al UE

10. Manifestarea unei atitudini responsabile faţă de pregătirea continuă, cunoaşterea

operativă şi aplicarea corespunzătoare a modificărilor legislative sau jurisprudenţiale

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de un material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de

autoevaluare necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul

convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive

şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a

noţiunilor predate.

Structura cursului

Cursul este compus din 10 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare nr. 1 NOŢIUNEA DE DREPT SOCIAL EUROPEAN (I) – 2

ORE

Unitatea de învăţare nr. 2 NOŢIUNEA DE DREPT SOCIAL EUROPEAN (II) –

2 ORE

Unitatea de învăţare nr. 3 INSTITUŢII ŞI ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE

– 4 ORE

Unitatea de învăţare nr. 4 NORME JURIDICE DE DREPT SOCIAL

EUROPEAN – 4 ORE

Unitatea de învăţare nr. 5 FORMAREA PROFESIOANALA – 2 ORE

Unitatea de învăţare nr. 6 OPORTUNITĂŢI EGALE PENTRU BĂRBAT ŞI

FEMEIE – 2 ORE

Unitatea de învăţare nr. 7 COORDONAREA SISTEMELOR DE SECURITATE

SOCIALĂ – 4 ORE

Unitatea de învăţare nr. 8 SĂNĂTATEA ŞI SECURITATEA LA LOCUL DE

MUNCĂ – 2 ORE

Unitatea de învăţare nr. 9 LEGISLAŢIA MUNCII ŞI CONDIŢIILE DE MUNCĂ

– 2 ORE

Unitatea de învăţare nr. 10 SECURITATEA SOCIALĂ – 4 ORE

Teme de control (TC)

Desfăşurarea seminariilor va fi structurată astfel: în prima parte a seminarului vor fi

prezentări şi dezbateri pe unitatea de învăţare programată, iar în a doua parte, aplicaţii practice,

studii de caz si simulări de teste.

Bibliografie obligatorie:

I. Tratate, cursuri, monografii:

• Popescu, Dreptul social european, Ed. F.R.M., Bucuresti 2006

• N.Voiculescu, Drept comunitar al muncii, Ed. Rosetti, Bucuresti 2005

• Popescu, I.Jinga,A. Dinu, Organizaţii europene si euroatlantice, Ed.Economică,

Bucuresti, 2005

• G.Coca, Interesul general si drepturile fundamentale ale omului,Ed. Universul

Juridic, Bucuresti, 2009

• A.Popescu, Dreptul internaţional al muncii, Ed.C.H.Beck, Bucuresti, 2006

• D.Top, Drept social si politici naţionale de protecţie socială, Ed. Biblioteca,

Bucuresti,2008

• A.Popescu,N. Voiculescu, Dreptul Social European, Ed. FRM.Bucuresti, 2004

Metoda de evaluare:

Examenul final se susţine sub formă electronică, pe bază de grile.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. I

NOŢIUNEA DE DREPT SOCIAL EUROPEAN (I)

ASPECTE ANALIZATE:

I.1. Consideraţii generale. Istoric



I.1. Consideraţii generale.

Conceptul prevalent al dreptului social european priveşte pe de o parte ansamblul de

reguli adoptate de organismele europene1 referitoare la relaţiile individuale şi colective de

muncă şi la securitatea socială, iar pe de altă parte cercetările doctrinarilor străini2 şi români3

care au fundamentat această ramură a dreptului şi au găsit soluţii relativ la edictarea şi

aplicarea convenţiilor, tratatelor, recomandărilor adoptate şi ratificate de statele membre.

În literatura de specialitate normele de drept social european sunt studiate în cadrul

unor discipline autonome precum «dreptul social comunitar»4 ,«dreptul muncii comunitar»,

« dreptul internaţional al muncii»5, «dreptul comunitar individual al muncii », « drept

comunitar colectiv al muncii »6 iar mai nou « dreptul Uniunii Europene ».

Advienne que pourra7, dreptul social european reprezintă totalitatea

1 Consiliul Europei, Uniunea Europeană ,Organizaţia Internaţională a Muncii A se vedea în acest sens :

Nicolae Voicules cu, Drept şi instituţii sociale internaţionale, Ed. Pan Publishing House, Buc .1 9 9 7 ;

Stefan Delureanu, Geneza Europei comunitare, ed.Paideea, 1999; Liliana Grigore;Probleme specifice în domeniul

pieţei muncii pe plan mondial 2 Nicolas Valticos, Droit international du travail, Dal loz, Paris, 1984;Gerard Lyon-C aen,D roit social

international et européen, 8e édition, Dalloz, 1993; Louis Dubouis, Claude Blumann, Droit com

munautaire matériel, Montchrestien, 1999 ; Claude Wantiez, Introduction au droit socia,5E édition, De

Boeck Université, 1 99 9, p .6;

Berna d T eyssié, D roit européen du travail, Litec,2001; G.Lyon-Caern, Droit social européen ,

Ed.Dalloz,Paris,1969. 3 Andrei Popescu, Dreptul internaţional al muncii, Ed.Holding Reporter,1998; Sanda Ghimpu,

Alexandru Ticlea, Constantin Tufan, Dreptul securităţii sociale , Ed. ALL Beck, 1998; I.T. Stefănescu,

Dreptul muncii. Realităţi şi perspective, revista Dreptul nr.III/2000; V iorel Marcu N icoleta Diaconu, Drept

comunitar general , tratat, Ed.Lumina Lex, Buc.2002; Ion Filipescu şi Augustin Fuerea, Drept

instituţional comunitar european; Ed. Actami, Buc,1994; Ovidiu Tinca, Drept social comunitar; Ed.Lumina

Lex, Buc.2002. 4 Ovidiu Tinca, op.cit., p.3 -8; Claude Wantiez, op.cit. p.6; Andrei Popescu, op.cit, p.299. 5 Conf.univ.dr. Andrei Popescu, Dreptul internaţional al muncii, Ed.Holding Reporter,1998 6 Andrei Popescu, op.cit., p.300.

7 Intâmplă-se ce s-o întâmpla (fr.)

normelor juridice adoptate de OIM, CE, CECO, CEEA şi UE care reglementează

raporturile juridice individuale şi colective de muncă, securitatea socială precum şi mijloacele

juridice instituţionalizate de protecţie şi integrare socială a lucrătorilor din Europa.

Incă din 1919, anul înfiinţării Organizaţiei Internaţionale a Muncii, a

fost consacrat principiul fundamental al dialogului social8 potrivit căruia prin asocierea

reprezentanţilor salariaţilor, patronatului şi reprezentanţilor guvernelor ţărilor membre se

promovează binele comun.

Prin adoptarea unor reglementări internaţionale după 1919 şi realizarea unei justiţii

sociale s-au pus bazele făuririi dreptului social european9.

Istoric

Dreptul social european s-a înfăptuit etapizat de la înfiinţarea O.I.M. în anul 1919,

adoptarea Proiectului de Statut al Uniunii Politice Europene pe 2 noiembrie 1961,

elaborarea Declaraţiei solemne asupra Uniunii Europene10 în iunie 1983, emiterea Actului Unic

European în 14 septembrie 198411, şi până la proclamarea de către Consiliu, Parlamentul

European şi Comisie, pe 7 decembrie 2000 a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii

Europene12.

Aceste reglementări şi toate celelalte adoptate până şi după 2000 conturează obiectul,

conţinutul, cauza, locul şi definiţia acestei discipline constituită din relaţiile sociale

convertite prin intermediul normelor juridice în raporturi juridice de drept social european,

formând un tip de drept deosebit, inconfundabil cu dreptul naţional şi nici cu sistemul juridic

8 Dialogul social, creaţie a O.I.M., promovează aplicarea normelor dreptului social european.Deşi elaborată

în 1976 Convenţia nr.144 /1976 a O.I.M. asigură şi astăzi consultările între reprezentanţii Guvernelor, ale

celor ce angajează şi ale muncitorilor privitoare la proiectele textelor ce urmează a fi înscrise pe ordinea de zi a

Conferinţei Internaţionale a Muncii.

9 Noţiunea de „comunitar” aparţine Comunităţii Economice Europene-grupare economică înfiinţată prin

tratatul încheiat la Roma în 1 957 între R.F.G., Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, cu scopul

stabilirii treptate a unei pieţe comune prin crearea unei uniuni vamale, urmărind să se ajungă în cele din urmă la o

unificare a economiilor naţionale a statelor membre . La C.E.E. participă prin statut de ţări asociate Grecia, Turcia

şi unele state ( foste colonii) din Africa. La 22 ian. 1972, Marea Britanie, Irlanda, Norvegia şi Danermarca

au semnat acordul de adera re la U .E. 10 Declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene a fost adoptată de Consiliul Europei la Stuttgart în iunie 1983

iar prin aceasta se sublinia dreptul la informare al Parlam entului European. 11 Actul Unic European a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. 12 Publicată în „Jou rnal officiel des C ommunautés européenne s”. (J .O.C .E.)

internaţional13, un drept propriu statelor membre ale Comunităţilor Europene şi unor state

nemembre.

Dreptul social european are ca obiectiv înfiinţarea, existenţa şi funcţionarea

instituţiilor sociale internaţionale şi se constituie în principal din reglementări în materie

adoptate în principal de către Organizaţia Internaţională a Muncii, Consiliul Europei,

Comunităţile Europene şi Uniunea Europeană.

Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.), Consiliul Europei (C.E.), Comunitatea

Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.A.), Comunitatea Economică Europeană

(C.E.E.) sau Piaţa Comună, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau

EURATOM), Uniunea Europeană (U.E.), precum şi Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.),

au adoptat documente internaţionale care conţin norme juridice de drept social european de o

importanţă covârşitoare pentru atingerea idealului fiecărei fiinţe umane „eliberarea de teamă şi

mizerie prin crearea condiţiilor care să permită fiecăruia să se bucure de drepturile sale

economice, sociale şi culturale .”14.


Dreptul social european include în sfera sa de reglementare relaţiile sociale de

muncă şi celelalte raporturi sociale indisolubil legate de acestea, ale lucrătorilor

(salariaţilor) care prestează o muncă utilă în folosul societăţilor, instituţiilor,

fundaţiilor, întreprinderilor şi în general pentru unităţile eco nomice şi agenţii de

muncă din statele europene precum şi jurisdicţia comunitară.

Obiectul dreptului social european rezultă din reglementările juridice individuale şi

colective de muncă ale statelor din cadrul Comunităţilor Europene şi ale statelor care au

aderat la sistemul juridic al unei Europe Unite.

Obiectul dreptului social european priveşte raporturile juridice de muncă, înglobând atât

reglementările referitoare la prestarea muncii, salarizare, securitate socială, negocieri

colective, pregătire profesională, asigurarea condiţiilor de muncă etc. cât şi pe acelea ce

13 A se vedea în acest sens şi Dumitru Mazilu, Integrarea Europeană, Drept Comunitar şi Instituţii Europene,

Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.55; Dumitru M azilu, Dreptul comunitar- un sistem juridic cu

trăsături specifice în Teoria Generală a Dreptului; Ed.ALL-BECK, Bucureşti, 1999, p.48. 14 Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale „adoptat prin Rezoluţia Adunării

Generale a Naţiunilor Unite 2200 A (X XI).

se referă la competenţele instituţiilor europene, în domeniul jurisdicţional.

Examinând obiectul şi cauza dreptului social european constatăm că această disciplină

include şi raporturi juridice aparţinând dreptului securităţii sociale, referitoare la protecţia so

cială şi la protecţia persoanelor împotriva unor riscuri sociale.

Aceste raporturi juridice aparţinând dreptului securităţii sociale «au suficiente

legături pentru a fi înglobate în cadrul dreptului social. »15.

Raporturile juridice individuale şi colective de muncă impun pentru a se forma « voinţă

şi capacitate », materializate prin încheierea unui contract individual16 sau colectiv de

muncă .

Obiectul în general al dreptului social european, respectiv obiectul raportului juridic

de muncă variază şi cu felul dreptului în vederea căruia se încheie şi trebuie să întrunească

condiţiile: să fie licit, adică să nu fie în contradicţie cu dispoziţiile imperative ale normelor

juridice interne şi internaţionale şi să fie posibil.

Cauza dreptului social comunitar pe care atât legea română cât şi reglementările

adoptate de Uniunea Europeană o consideră necesară trebuie să ţină seama de scopul sau de

motivul încheierii raportului juridic individual sau colectiv de muncă.

Ramura dreptului constituită în principal de normele juridice care reglementează

relaţiile sociale în cadrul statelor europene alcătuieşte obiectul dreptului social european.

Relaţiile sociale de muncă includ în conţinutul lor noţiunea de muncă prestată şi

remuneraţie, retribuţie sau salariu, reprezentând ceea ce obişnuit numim raporturi de

muncă sau raporturi juridice de muncă.

În general, raporturile juridice de muncă au aşadar ca obiect totalitatea relaţiilor care se

formează între oameni pe baza aplicării directe a forţei de muncă la mijloacele de

producţie.

Altfel spus relaţiile care se stabilesc între oameni în legătură directă cu aplicarea

forţei de muncă asupra mijloacelor de producţie, în scopul realizării procesului de muncă,

poartă denumirea de raporturi sociale de muncă.

Raporturile sociale de muncă se stabilesc pe baza forţei de muncă,conţinutul lor 15 Louis Dubouis, Claude Blumann ,Droit commun autaire matérie l, Montchrestien, 2005, p.100

16 În opinia unor specialişti de prestigiu, „dreptul muncii este dreptul contractului de muncă”. În acest sens,

a se vedea: Sanda Ghimpu, Ion Traian Stefănescu, Serban Beligrădeanu, Gheorghe Mocanu, Dreptul

muncii, tratat, vol.I, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,p.8.

nemijlocit fiind munca.

Munca este inseparabilă de existenţa omului iar atunci când este prestată în folosul altuia

şi sub autoritatea acestuia i se aplică în principiu, raporturi juridice de drept social.

Aşadar, obiectul de reglementare al dreptului social european îl constituie

raporturile juridice de muncă, relaţii ce iau naştere ca urmare a încheierii contractului

individual de muncă şi a contractului colectiv de muncă, în sfera statelor membre ale

Comunităţilor Europene şi ale Uniunii Europene.

Ca şi în situaţia aplicării dreptului naţional, potrivit reglementărilor comunitare,

persoanele care prestează o muncă în baza unui contract individual, pentru care primesc un

salariu, dobândesc calitatea de salariaţi cel ce angajează fiind denumit patron, unitate sau

angajator.

Prin încheierea contractului individual de muncă persoana încadrată se obligă să

presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în

schimbul unei remuneraţii, unui salariu.

Prestarea muncii şi remuneraţia, elemente esenţiale şi clauze ale contractului

individual de muncă, reprezintă obiectul şi cauza acestui contract.

Salariul este obiect deoarece constituie contraprestaţia pentru munca efectuată de cel

angajat şi este cauză a contractului individual pentru că în vederea obţinerii acestuia persoana

s-a angajat în muncă.

Munca prestată este o muncă dependentă ce completează obiectul contractului

individual de muncă şi produce salariu. Este cauză a contractului individual, ca şi salariul,

pentru că angajatorul încadrează în muncă persoane fizice, în vederea obţinerii unui folos,

pentru realizarea obiectelor de activitate stabilite la înfiinţare.

Potrivit prevederilor Convenţiei nr.29/1930 adoptată de O.I.M., munca forţată este

interzisă, angajatul având dreptul să-şi aleagă liber munca ce o va presta într-o unitate.

În conformitate cu prevederile Convenţiei nr. 138/1973 adoptată de O.I.M., pot presta o

muncă utilă prin încheierea unui contract individual de muncă şi persoanele care au 16 ani

împliniţi. Aceşti salariaţi au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi celelalte persoane majore în

ceea ce priveşte încheierea şi executarea unui contract de muncă.

Spre deosebire de celelalte drepturi prevăzute în Constituţiile ţărilor

Comunităţilor Europene care se pot exercita numai de la majorat, dreptul la muncă se

poate exercita şi de la etatea de 16 ani, iar în anumite condiţii speciale şi de la 15 ani

împliniţi. Sexul, rasa, naţionalitatea, gradul de cultură sau originea nu const ituie un

impediment la încadrarea unei persoane în vederea prestării unei munci şi salarizării.

Prestarea muncii şi salarizarea cu consecinţele ce decurg din acestea – sunt

reciproce şi interdependente: angajatul se obligă să presteze o muncă determinată care nu va

putea fi schimbată fără consimţământul părţilor contractante, decât în mod excepţional şi

temporar iar cel ce angajează se obligă să salarizeze persoana încadrată potrivit cantităţii şi

calităţii muncii prestate şi în conformitate cu prevederile actelor normative în materie

adoptate de U.E. şi de ţările membre cu înţelegerea părţilor.

Obiectul şi cauza dreptului social comunitar se realizează în timp, prin voinţa

juridică a părţilor şi const ituie motivaţia asumării obligaţiilor reciproce rezultate din

raporturile juridice individuale şi colective de muncă.

Interdependenţa dintre cele două prestaţii (munca şi salarizarea) în cazul încheierii

unui contract individual de muncă, obligă patronul să remunereze munca, angajatul

neputând refuza plata salariului pentru munca depusă şi neputând pretinde salariu pentru

perioada în care n-a muncit.

Instituţionalizarea dialogului social prin încheierea contractului colectiv de muncă

obligă pe cei doi parteneri sociali (patronul şi sindicatele –reprezentanţii salariaţilor-) să-şi

stabilească obligaţii reciproce privitoare la prestarea muncii şi salarizare.

Obiectul şi cauza raportului juridic de drept social comunitar nu pot fi

fantasmagorice, imorale şi ilegale, ceea ce înseamnă că un contract de muncă ce ar avea

drept obiect prestarea unei munci prohibite de lege, cum ar fi prestarea uneia care atinge morala,

ordinea publică- va fi lovit de nulitate absolută şi nu va putea produce nici un efect.

Pentru salariul primit angajatul depune o muncă în întregimea ei, utilizând

întreaga capacitate de lucru şi cunoştinţele pe care le are în procesul muncii cunoştinţe

şi deprinderi strâns legate de funcţia sau profesia ce o îndeplineşte şi pentru care a fost

încadrat.

Salariul17 – element esenţial al obiectului contractului individual de muncă,

remuneraţie în bani pentru munca prestată de angajat, conturează una din trăsăturile

17 Din punt de vedere al salarizării prezintă importanţă Directiva 80/987/20.X.1983 adoptată de Consiliul

C.E.E.

raportului juridic de drept social european şi îl caracterizează ca fiind oneros: atât unitatea cât

şi salariatul urmăresc să obţină un folos, o contraprestaţie în schimbul obligaţiei ce şi-o asumă.

Odată inserate în contractul individual de muncă, (activitatea prestată şi

salarizarea) devin obligatorii. Corelaţia dintre prestarea muncii şi salarizarea ei este perfect

compatibilă cu principiul echivalenţei prestaţiilor în contracte sinalagmatice « do ut des » -«

înţeleg să efectuez această lucrare şi să-ţi fac acest serviciu (spune una din părţi), dacă şi tu

îmi achiţi contravaloarea lui, aşa cum te-ai obligat.18

Principiul din dreptul roman «serviciu contra serviciu » are aplicabilitate şi în

dreptul social european în sensul că oricine poate pretinde acordarea unui drept numai în măsura

în care şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin încheierea unui contract (convenţie, etc.)

Contractul de muncă în care lucrătorul ( sindicatul –pentru angajaţi prin încheierea contractului

colectiv) poate pretinde patronului salariu dacă a prestat o activitate utilă pentru o unitate dintr-

un stat membru sau nemembru al U.E, este principalul instrument juridic prin care subiectele

raporturilor juridice de muncă realizează obiectul dreptului social european.


S-a demonstrat cu argumente ştiinţifice că dreptul social european este o disciplină

care, ca regulă generală se bucură de autonomie fiind legată cu necesitate de

reglementările comunitare privitoare la relaţiile sociale individuale şi colective de

muncă, la protecţia socială etc.

Bazele ideii de drept social european au fost puse prin reglementările adoptate d e

cele trei Comunităţi (C.E.E.,C.E.C.O., C.E.E.A.) şi U.E. în domeniul raporturilor juridice de

muncă şi ale securităţii (protecţiei) sociale.

Reglementările adoptate în domeniul de activitate al dreptului social european,

urmăresc :

· armonizarea legislaţiei U.E. prin Tratate, directive, convenţii, protocoale, aco

rduri, recomandări, impunându-se statelor membre obligaţii privitoare la includerea normelor

juridice de drept social european în reglementările naţionale:

· protejarea salariaţilor în relaţiile cu cei ce angajează forţă de muncă, prin

18 „Do ut des” (lat.) Iţi dau ca să-mi dai. Formulă din dreptul roman referitoare la

echivalenţa prestaţiilor în cazul schimbului; în sens larg, serviciu contra serviciu.

aplicarea normelor juridice de drept social incluse în legislaţia naţională a statelor membre

sau candidate;

· exercitarea unui control jurisdicţional asupra modului cum sunt implementate

şi respectate reglementările dreptului social european al muncii prin « justiţia comunitară »19.

Dreptul social european, realizând prin reglementări specifice o unificare a

regimului juridic al muncii şi al protecţiei sociale şi aplicarea acestuia tuturor categoriilor

de angajaţi şi angajatori din ţările U.E., este recunoscut tot mai mult în literatura de specialitate

ca o ramură de drept de sine stătătoare.

Dreptul social european poate fi caracterizat ca o ramură autonomă de dreprt

deoarece este alcătuit din norme juridice a căror aplicare nu depinde în general de alte

reglementări mai ales în cazurile privitoare la încheierea, executarea, modificarea,

suspendarea şi încetarea contractelor individuale şi colective de muncă şi la alte raporturi

juridice strâns legate de acestea.

Conţjnutul dreptului social european este constituit din totalitatea normelor juridice

adoptate de O.I.M., C.E., U.E., prin convenţii, tratate, protocoale, recomandări et c. în care se

încorporează drepturile şi obligaţiile subiecţilor în raporturile juridice de muncă şi în acelea

care sunt strâns legate de relaţiile de muncă.

Reglementările elaborate de O.I.M., C.E., U.E., instituţionalizează dreptul

social european, alcătuit din ansamblul raporturilor juridice care reglementează relaţiile

individuale şi colective de muncă din ţările membre ale Comunităţilor europene precum şi

securitatea socială.

Pentru a nu se confunda noţiunea de obiect al dreptului social european cu cea de

conţinut, menţionăm că în timp ce obiectul dreptului social european priveşte conduita

participanţilor într-un raport juridic de drept social

constând în acţiunea la care este îndreptăţită o parte şi de care este ţinută cealaltă parte,

conţinutul dreptului social european se referă la drepturile şi obligaţiile statelor membre,

patronilor, salariaţilor, sindicatelor în raporturile sociale de muncă.

Altfel spus, dreptul social european are în conţinut norme de drept ce formează

19 Octavian Manolache. Drep t comu itar, justiţia comunitară, ediţia a II-a, Edit. ALL

BECK, Bucureşti, 2006, p.1 7-54; Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a

Libertăţilor fundamentale amendată de Protocolul nr.11 (S.T.E. nr.155/1998 )

raporturile sociale de muncă, din tratatele, directivele, convenţiile protocoalele,

recomandările Uniunii Europene, concretizate în clauzele contractelor individuale şi

colective de muncă şi în relaţiile din domenoiul securităţii şi protecţiei sociale.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. II

NOŢIUNEA DE DREPT SOCIAL EUROPEAN (II)

ASPECTE ANALIZATE:




Poziţia specifică a dreptului social european, determină existenţa unor categorii de

principii paralele, unele ţinând de specificitatea de a fi un drept creat în relaţiile dintre state,

celelalte - de a fi un drept a cărui materializare se regăseşte în legislaţiile interne, naţionale. în

acest sens, trebuie să alegem între principiile fundamentale ale dreptului internaţional

contemporan, formulate în principal în Carta ONU, aplicabile şi în dreptul internaţional al

muncii, şi principiile relaţiilor de muncă şi ale relaţiilor de securitate socială, formulate în

principal în Constituţia OIM, principii proprii dreptului internaţional al muncii şi legislaţiilor

naţionale.

Cu toate particularităţile dreptului internaţional al muncii, acestuia îi sunt aplicaţie

principiile dreptului internaţional contemporan. De altfel, întreaga activitate a OIM, ca instituţie

specializată a ONU, trebuie să se înscrie în liniile directoare, în cadrul principial stabilit de Carta

ONU.

În genere, se consideră că principiile dreptului internaţional contemporan sunt expresia

acordului de voinţă al statelor, găsindu-şi consacrarea în Carta ONU, cel mai important tratat

internaţional şi în alte documente internaţionale cu vocaţie de universalitate. Realizând, practic, o

sinteză a ansamblului normelor dreptului internai, principiile fac obiectul unei evoluţii constante.

Cu toate acestea, se apreciază că acestea se grupează în jurul noţiunilor de suveranitate

(principiul egalităţii riverane între state, principiul dreptului popoarelor de a dispune de ele

însele, icipiul nerecurgerii la forţă, principiul neintervenţiei în treburile interne) şi cooperării;

(principiul cooperării între state, principiul respectării cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate,

principiul reglementării paşnice a diferendelor internaţionale, principul respectării drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale omului). Suveranitatea şi cooperarea sunt două realităţi majore care

caracterizează societatea internaţională contemporană, confruntată tot mai mult cu probleme

globale.

Dintre principiile dreptului internaţional se detaşează, ocupând un loc central şi pentru

dreptul internaţional al muncii, principiul suveranităţii sau al egalităţii suverane a statelor, în

condiţiile în care, dreptul internaţional al muncii este expresia internaţională a unei ramuri de

drept intern.

Dreptul internaţional al muncii, constituit în principal din ansamblul convenţiilor şi

recomandărilor OIM, are ca fundament teoretic şi practic principiul suveranităţii. în acest sens

pledează o multitudine de considerente.

Primul argument se bazează pe faptul că Organizaţia Internaţională a Muncii, în cadrul

căreia este elaborat acest drept, prin manifestarea voinţei statelor, nu a fost si nu este o

organizaţie suprastatală. Este cunoscut că ceea ce conferă caracterul supranaţional al unei

organizaţii este constituirea sa ca instituţie independentă de statele membre, având dreptul de a

exercita unele prerogative statale şi competenţa de a lua decizii obligatorii, de plin drept, pentru

statele membre şi resortisanţii lor etc. La o analiză, chiar şi sumară, va rezulta, fără putinţă de

tăgadă, că nici prin Constituţia OIM şi nici prin practica de până acum, Organizaţia

Internaţională a Muncii nu a fost şi nu este o organizaţie supranaţională. Am subliniat, mai

înainte, că nici controlul instituit în cadrul acestei organizaţii nu reprezintă, până la urmă, ele-

mentul care să confere Organizaţiei Internaţionale a Muncii un caracter suprastatal.

Evident, la constituirea OIM, în 1919, instituirea unor proceduri de control a părut o

inovaţie extraordinară în dreptul internaţional public. Procedura controlului prin rapoarte

periodice a fost preluată, ulterior, şi de alte organizaţii internaţionale, inclusiv de Consiliul

Europei pentru, spre exemplu, Carta Socială Europeană (iniţială şi cea revizuită).

În evoluţia OIM, printre primele probleme care s-au pus în 1919-1920 a fost şi cea legată

de suveranitatea statului în raport de comunitatea internaţională. Dreptul internaţional al muncii a

fost conceput, încă de la origini, ca un drept a cărui limită era suveranitatea.

Sub un alt aspect, forţa juridică a convenţiilor şi a recomandărilor reflectă din plin

predominanţa principiului suveranităţii în procesul elaborării şi aplicării acestora. Recomandările

sunt orientări adresate statelor pentru a le incita la realizarea unor reforme determinate, în timp

ce convenţiile, ca şi în dreptul internaţional public, sunt supuse regulilor tratatelor diplomatice.

Cu alte cuvinte, fără ratificare, fără manifestarea voinţei statelor, convenţia nu are nicio autoritate

juridică, aşa numitele „puteri legislative" ale conferinţei fiind limitate de suveranitatea statelor

membre.

Desigur, toate aceste consideraţii sunt valabile pentru OIM. Nu este însă mai puţin

adevărat că în cazul Uniunii Europene, ca şi a altor organizaţii, poate opera un transfer de

suveranitate, dacă actele constitutive ale organizaţiei prevăd un asemenea transfer.

Datorită situaţiei sale cu totul speciale, dreptul internaţional al muncii este caracterizat şi

prin principiile sale specifice care, în formularea Constituţiei Organizaţiei Internaţionale a

Muncii, sunt următoarele:

- munca nu este o marfă;

- libertatea de asociere şi de exprimare este o condiţie indispensabilă pentru un progres

susţinut;

- toţi oamenii, fără nicio discriminare, au un drept egal de a urmări progresul lor

material şi spiritual;

- mizeria unora este un pericol pentru prosperitatea tuturor;

- lupta împotriva lipsurilor trebuie dusă în fiecare stat, precum şi prin eforturi

internaţionale permanente şi concertate.

Din principiul cardinal potrivit căruia munca nu este o marfă decurg, implicit, şi

principiul dreptului la odihnă, principiul dreptului la perfecţionarea profesională şi principiul

dreptului la securitate socială.

Principiul dreptului la asociere (în sindicate şi, respectiv, asociaţii patronale) se înscrie

perfect în sintagma Constituţiei OIM, potrivit căreia „limitarea libertăţii de asociere şi de

exprimare este o condiţie indispensabilă pentru un progres susţinut".

Pornind de la axioma că principiile de drept reflectă fondul comun al mai multor norme

juridice, analizând convenţiile şi recomandările OIM, apreciem că, la ora actuală, acestor

principii fundamentale ale dreptului internaţional al muncii trebuie să li se adauge şi principiile

specifice dreptului muncii, care se regăsesc, în mare, în toate legislaţiile statelor membre:

libertatea muncii, nediscriminarea în angajare şi în profesie, negocierea colectivă şi retribuţia

echitabilă.

Acceptarea acestor principii se impune, în afara faptului că sunt formulate ca atare în

instrumentele internaţionale elaborate în cadrul OIM, şi datorită faptului că ele caracterizează sau

ar trebui să caracterizeze legislaţiile naţionale, în temeiul acceptării Constituţiei OIM.

Încă de la constituirea sa, OIM, situându-se pe o poziţie obiectivă (ştiinţifică) avansată, a

afirmat ideea că munca nu este marfă, respingând anumite opinii din ştiinţele economice, care se

auzeau la începutul secolului trecut (şi, din păcate, se mai aud - tot mai rar -şi azi), şi anume că

munca ar fi o marfă, lipsind munca tocmai de ceea ce este esenţial - dimensiunea sa socială.


În dreptul internaţional se admite că, în general, în raport cu particularităţile relaţiilor

internaţionale, prin izvoare se înţeleg acele mijloace juridice cu ajutorul cărora statele, pe baza

acordului lor de voinţă, creează norme noi ale dreptului internaţional, dezvoltă, precizează sau

confirmă normele existente pentru a reglementa raporturile dintre ele.

Dreptul internaţional al muncii are ca izvoare de bază norme ce se regăsesc în Constituţia

OIM, în convenţiile şi recomandările acesteia.

Este însă necesar să observăm că, în afara dispoziţiilor instituţionale, Constituţia OIM

cuprinde ea însăşi dispoziţii de fond relative la muncă, reprezentând ea însăşi un izvor al

dreptului internaţional al muncii. în acest sens, nu numai că o serie de convenţii şi recomandări

îşi au sorgintea în principiile enunţate în corpul actului fundamental al OIM, dar, în anumite

situaţii relevate în literatura de specialitate, statele membre au fost obligate, într-o anumită

măsură, să respecte aceste principii. Aşadar, dispoziţiile Constituţiei OIM au servit nu numai ca

sursă de inspiraţie, dar au generat şi o serie de consecinţe juridice pentru statele membre, în

sensul că acestea au fost ţinute să respecte anumite norme generale în materia libertăţii sindicale

şi a nediscriminării în muncă sau a protecţiei copiilor, chiar dacă nu au ratificat convenţiile

respective, prin însuşi faptul de a fi devenit membre şi de a fi recunoscut Constituţia OIM, care

conţine o serie de percepte fundamentale pe care statele sunt obligate să le respecte.

Incontestabil, convenţiile, ca tratate internaţionale, reprezintă izvorul principal, esenţial

al dreptului social european.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. III

INSTITUŢII ŞI ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE

ASPECTE ANALIZATE



3. Instituţii şi organizaţii internaţionale cu atribuţii in domeniul securităţii sociale


O.I.M. (International Labour Organization-I.L.O) are sediul în Geneva, a fost creată

în 1919 şi a primit statut de instituţie specializată în 1946. România a fost membră a O.I.M. în

perioada 1919-1940 şi a revenit în 1956.

Organizatia Internationala a Muncii (OIM) este agentia specializata a Natiunilor Unite

care cauta sa promoveze justitia sociala si recunoasterea internationala a drepturilor omului si

drepturilor muncii. A fost fondata in 1919 si este singura mare creatie supravietuitoare a

Tratatului de la Versailles care a dus la aparitia Ligii Natiunilor. Organizatia Internationala a

Muncii a devenit prima agentie specializata a Organizatiei Natiunilor Unite (ONU) in 1946. OIM

formuleaza standardele internationale in domeniul muncii sub forma unor Conventii si

Recomandari. Acestea stabilesc normele de baza ale dreptului muncii: libertatea asocierii, dreptul

la organizare, negocierea colectiva, abolirea muncii fortate, egalitatea sanselor si tratamentului si

alte standarde care reglementeaza intreg spectrul problemelor dreptului muncii.

Organizatia Internationala a Muncii (OIM) acorda asistenta tehnica, in principal, in

domenii ca:

• pregatirea si reabilitarea profesional/ocupationala;

• politica angajarilor;

• managementul muncii;

• dreptul muncii;

• conditii de munca;

• dezvoltarea managementului;

• cooperare;

• securitate sociala

Organizatia Internationala a Muncii promoveaza dezvoltarea organizatiilor

independente ale angajatilor si asigura acestora servicii de pregatire si asistenta. In cadrul

Natiunilor Unite, OIM are o structura tripartita unica: angajatii si angajatorii participa, ca

parteneri egali, alaturi de reprezentantii guvernelor in cadrul organelor de conducere proprii.

O.I.M. a acţionat ca instituţie autonomă în cadrul Societăţii Naţiunilor20 între cele

două războaie mondiale, urmărind, în principal, generalizarea zilei de muncă de 8 ore, reducerea

şomajului, înfiinţarea sistemului de protecţie socială şi a maternităţii, îmbunătăţirea condiţiilor de

muncă a femeilor şi tinerilor.

Conferinţa Internaţională a Muncii din 1944, ţinută la Philadelphia a completat

Constituţia O.I.M. prin aşa-zisa „Declaraţie de la Philadelphia”, care a definit scopurile

şi obiectivele organizaţiei pe baza principiilor care privesc munca, libertatea de

expresie, lupta contra mizeriei.

Prin Declaraţia de la Philadelphia s-au stabilit unele obligaţii ale O.I.M. faţă de

naţiunile lumii privitoare la elaborarea de programe proprii. Obligaţiile O.I.M. priveau

îmbunătăţirea nivelului vieţii, formarea profesională, salarizarea, durata muncii,

condiţiile de muncă, angajarea pe posturi corespunzătoare pregătirii şi aptitudinilor

profesionale, negocierea colectivă şi cooperarea patronilor cu salariaţii lor, protecţia sănătăţii

salariaţilor şi a femeilor, asigurarea mijloacelor de resurse, organizarea de cursuri

profesionale cu participare internaţională, de simpozioane şi de congrese internaţionale,

elaborarea de studii şi cercetări, respectarea convenţiilor şi pactelor internaţionale ce

conţin drepturile omului în domeniul muncii etc.

20 Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU )


Titlu: Conventia nr. 183/2000 privind protectia maternitatii

Denumire: Conventia privind protectia maternitatii, 2000

Domeniu: Munca tinerilor si femeilor

Data adoptarii: 15.06.2000

Data ratificarii: 08.07.2002

Ratificata prin: Legea nr. 452/2002 din 8 iulie 2002 pentru ratificarea Conventiei

Organizatiei Internationale a Muncii nr. 183/2000 privind revizuirea Conventiei asupra protectiei

maternitatii din 1952, adoptata la cea de-a 88-a sesiune a Conferintei Generale a Organizatiei

Internationale a Muncii la Geneva la 15 iunie 2000

Titlu: Conventia nr. 182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii

copiilor si actiunea imediata in vederea eliminarii lor

Denumire: Conventia privind cele mai grave forme ale muncii copiilor, 1999




Ratificata prin: Legea nr. 203/2000 din 15 noiembrie 2000 pentru ratificarea Conventiei

Organizatiei Internationale a Muncii nr. 182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme ale

muncii copiilor si actiunea imediata in vederea eliminarii lor, adoptata la cea de-a 87-a sesiune a

Conferintei Generale a Organizatiei Internationale a Muncii la Geneva la 17 iunie 1999

Titlu: Conventia nr. 168/1988 privind promovarea angajarii si protectia contra

somajului

Denumire: Conventie privind promovarea angajarii si protectia contra somajului, 1988

http://www.fsanp.ro/oim_183_2000.html

http://www.fsanp.ro/lex_lege_452_2002.html






Domeniu: Somaj



Ratificata prin: Legea nr. 112/1992 pentru ratificarea Conventiilor nr. 154/1981 si nr.

168/1988 ale Organizatiei Internationale a Muncii

Titlu: Conventia nr. 154/1981 privind promovarea negocierii colective

Denumire: Conventie asupra negocierii colective, 1981

Domeniu: Negocierea colectiva



Ratificata prin: Legea nr. 112/1992 pentru ratificarea Conventiilor nr. 154/1981 si nr.

168/1988 ale Organizatiei Internationale a Muncii

Titlu: Conventia nr. 122/1964 privind politica de ocupare a fortei de munca

Denumire: Conventie asupra politicii de ocupare a fortei de munca, 1964

Domeniu: Folosirea deplina a fortei de munca



Ratificata prin: Decretul nr. 284 pentru ratificarea unor conventii ale Organizatiei

Internationale a Muncii





http://www.fsanp.ro/lex_decret_284_1973.html

Titlu: Conventia nr. 117/1962 privind obiectivele si normele de baza ale politicii

sociale

Denumire: Conventie asupra politicii sociale (obiective si norme de baza), 1962

Domeniu: Politica sociala





Titlu: Conventia nr. 111/1958 privind discriminarea in domeniul ocuparii fortei de

munca si exercitarii profesiei

Denumire: Conventie privind discriminarea (ocuparea fortei de munca si exercitarea

profesiei), 1958






Titlu: Conventia nr. 105/1957 privind abolirea muncii fortate

Denumire: Conventie privind abolirea muncii fortate, 1957

Domeniu: Munca fortata sau obligatorie










Ratificata prin: Legea nr. 140/1998 pentru ratificarea Conventiei Organizatiei

Internationale a Muncii nr. 105/1957 privind abolirea muncii fortate

Titlu: Conventia nr. 100/1951 privind egalitatea de remunerare a mainii de lucru

masculina si a mainii de lucru feminina, pentru o munca de valoare egala

Denumire: Conventie privind egalitatea de remunerare, 1951




Ratificata prin: Decretul nr. 213/1957 pentru ratificarea unor conventii internationale in

materie de munca adoptate de Organizatia Internationala a Muncii

Titlu: Conventia nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor dreptului de organizare

si negociere colectiva

Denumire: Conventia asupra dreptului de organizare si de negociere colectiva, 1949

Domeniu: Negocierea colectiva



Ratificata prin: Decretul nr. 352 pentru ratificarea Conventiei nr. 98 din 1949 privind

aplicarea principiilor dreptului de organizare si negociere colectiva








Titlu: Conventia nr. 95/1949 privind protectia salariului

Denumire: Conventie asupra protectiei salariului, 1949

Domeniu: Salarizare





Titlu: Conventia nr. 88/1948 privind organizarea activitatii de folosire a fortei de

munca

Denumire: Conventie asupra organizarii activitatii de folosire a fortei de munca, 1948






Titlu: Conventia nr. 81/1947 privind inspectia muncii in industrie si comert

Denumire: Conventie asupra inspectiei muncii, 1947

Domeniu: Inspectia muncii











Titlu: Conventia nr. 59/1937 privind stabilirea virstei minime pentru admiterea

copiilor la muncile industriale

Denumire: Conventie privind virsta minima (industrie), 1937






2. Consiliul Europei (C.E.) este prima organizaţie vest-europeană de cooperare

interguvernamentală şi parlamentară, creată la 5 mai 1949.

Scopul Consiliului Europei: de a „realiza legături mai strânse între membrii săi în scopul

salvgardării şi promovării idealurilor şi principiilor care le sunt patrimoniu comun şi

favorizează progresul lor economic şi social.”21

Potrivit aceluiaşi statut, democraţia pluralistă, respectul drepturilor omului şi statul de

drept, sunt principii ale Consiliului Europei.

Statele membre ale acestui Consiliu recunosc preeminenţa dreptului şi

21 Art.1 . din Statutul Consiliului Europei.





principiul în virtutea căruia orice persoană plasată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de

drepturile şi libertăţile fundamentale.

CE a elaborat, până în prezent, peste 150 de convenţii, directive şi acorduri europene, a

adoptat numeroase recomandări, a instituit un sistem de protecţie şi control al respectării

drepturilor omului şi a susţinut campanii publice pentru protecţia vieţii, mediului înconjurător,

patrimoniului arheologic şi arhitectural etc.

CE are în structura sa:

-Comitetul Miniştrilor care, în principal, stabileşte şi urmăreşte realizarea programului

anual de activitate;

-Adunarea Parlamentară care, ca organ consultativ, adoptă hotărâri ce se constituie în

orientări pentru guvernele şi parlamentele statelor membre.

Prezintă interes deosebit pentru disciplina de care ne ocupăm următoarele acte

normative care sunt elaborate de Consiliul Europei;

-Carta socială europeană;

-Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale;

-Convenţia europeană privind statutul juridic al muncitorului emigrant22,

-alte rezoluţii şi recomandări.

3.Comunităţile Europene:

Comunitatea Europeană a fost înfiinţată la Roma sub numele de Comunitatea Economică

Europeană (CEE), la data de 25 martie 1957, de către cele şase state membre (Belgia, Germania,

Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda) ale Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).

Constituirea CE a avut la bază Tratatul privind constituirea Comunităţii Europene. Denumirea sa

iniţială a fost Tratatul privind constituirea Comunităţii Economice Europene, actul având însă şi

alte denumiri uzuale, cum ar fi “Tratatele de la Roma” sau “Tratatul CEE” Clauzele tratatului au

fost elaborate în cea mai mare parte în cadrul Conferinţelor de la Bilderberg. Concomitent cu CE

s-a constituit şi Comunitatea Europeană a Atomului (CEA, astăzi EURATOM).

22 Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a fost semnată la Roma la 4

noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953, iar Convenţia europeană privind statutul juridic al

muncitorului imigrant, a fost adoptată în anul 1977.Aceste acte normative garantează drepturi constituţionale,

unele preluate din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.29 din 1930.

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Comunitatea_Economic%C4%83_European%C4%83_%28CEE%29&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Comunitatea_Economic%C4%83_European%C4%83_%28CEE%29&action=edit

http://ro.wikipedia.org/wiki/25_martie

http://ro.wikipedia.org/wiki/1957

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Comunit%C4%83%C5%A3ii_Europene_a_C%C4%83rbunelui_%C5%9Fi_O%C5%A3elului_%28CECO%29&action=edit

http://ro.wikipedia.org/wiki/EURATOM

Împreună cu CECO (constituită deja din 1951) au apărut atunci trei comunităţi, numite şi

Comunităţile Europene. Prin Tratatul de fuziune au fost puse bazele unor organe comune de

conducere, printre acestea numărându-se Comisia şi Consiliul unic. Constituită iniţial pe o

perioadă limitată la 50 de ani, CECO a fost integrată în CE în anul 2001 prin Tratatul de la Nisa

(intrat în vigoare în 2003). CECO nu mai este deci o instituţie de sine stătătoare.

Odată cu constituirea Uniunii Europene (UE), s-a schimbat şi denumirea CEE în

“Comunitatea Europeană”, urmând ca “Tratatul CEE” să devină “Tratatul CE”. Aceste schimbări

au exprimat transformările calitative suferite de CEE de la o simplă comunitate economică la o

uniune politică. Cu toate acestea, existenţa celor trei comunităţi subsidiare (CECO, CEA, CE) nu

a avut nimic de suferit în urma acestei noi denumiri, deoarece aceasta nu presupunea şi

unificarea formală a celor trei comunităţi.

Comunitatea Economică Europeană are următoarele instituţii :

-Consiliul Europei, organul legislativ principal;

-Comisia Comunităţilor Europene-organul executiv;

-Parlamentul Europei-organul consultativ;

-Curtea de Justiţie-organul care asigură respectarea dreptului în interpretarea şi

aplicarea tratatelor precum şi a actelor normative adoptate de instituţiile comunitare;

-Curtea de Conturi – organul care are atribuţii în domeniul controlului bugetar;

-Comitetul Economic şi Social-organ care este consultat în mai multe cazuri, cu sunt:

libera circulaţie a muncitorilor şi libertatea lor de stabilire, securitatea socială a migranţilor,

stabilirea unor principii comune în politica formării profesionale, etc.

În cadrul Comunităţilor Europene, tratatele23 prevăd următoarea ierarhie a actelor

normative care se constituie ca izvoare de drept: regulamentele, directivele, deciziile,

recomandările şi avizele.

Regulamentele sunt cele mai importante acte juridice ce pot fi adoptate de către

institutiile UE, deoarece ele se aplică integral si obligatoriu în toate statele membre, iar

23 Ne referim la Tratatele CECA,CEE şi CEEA, despre care am vorbit mai sus.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Nisa

aplicabilitatea lor este directă (nu este necesar să fie încorporate prin alte acte normative în

legislatia natională pentru a avea caracter obligatoriu) ;

Directivele reprezintă a doua formă a legislatiei comunitare cu efecte obligatorii. Ele se

adresează statelor membre, uneori tuturor, alteori doar unora dintre ele, fixând obiectivele ce

trebuiesc atinse, dar lăsând autoritătilor nationale competenta de a identifica mijloacele de

transpunere în practică. Ele permit astfel statelor membre să aplice dreptul comunitar tinând cont

de conditiile concrete din fiecare tară.

Deciziile sunt măsuri administrative direct aplicabile ce se adresează unui stat membru

ori unei persoane fizice sau juridice. Decizia este mijlocul legal prin care institutiile comunitare

pot ordona ca un caz individual să fie solutionat într-un anumit fel.

Opiniile si recomandările sunt măsuri legale ce permit institutiilor UE să-si prezinte

punctele de vedere în fata statelor membre sau chiar a persoanelor fizice si juridice, fără ca

acestea să fie obligate să se conformeze solutiei propuse de administratia comunitară. Opiniile

sunt oferite atunci când institutiilor comunitare li se cere să-si exprime pozitia fată de o situatie

curentă sau în caz particular apărut pe teritoriul unui stat membru, în timp ce recomandările pot

fi date si din proprie initiativă. Semnificatia reală a opiniilor si recomandărilor este de natură

morală si politică, iar ele nu sunt adoptate prin procedura legislativă obisnuită, ci reprezintă doar

pozitia institutiei de la care emană.

Prin semnarea, în mod liber, a Tratatului Comunităţii Economice Europene de către

statele membre, au devenit guvernante în raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul

naţional, două principii fundamentale, şi anume:

- principiul aplicabilităţii directe a dreptului comunitar;

- principiul supremaţiei dreptului comunitar.

4. Tratatul de la Roma din 25 martie 1957, prin art. 48-49 stabileşte dreptul la libera

circulaţie a muncitorilor, precizându-se că muncitorii au dreptul de a se deplasa pe

teritoriile statelor membre şi de a rămâne pe teritoriile acestora în scopul desfăşurării unei

anumite activităţi, precum şi după încetarea acestei activităţi. Totodată se cere statelor abrogarea

oricărei discriminări bazate pe naţionalitate, referitoare la angajare, remunerare şi

celelalte condiţii de muncă.

Reglementările ulterioare adoptării Tratatului de la Roma, completează regulile

privitoare la libera circulaţie a lucrătorilor (muncitorilor).

Potrivit regulamentului nr.1612/1968 a CEE privind dreptul de a rămâne pe teritoriul

unui alt stat membru după angajare, se stabileşte liberul acces la angajare prin faptul că orice

cetăţean al unui stat membru are dreptul să desfăşoare o activitate, ca angajat, pe teritoriul unui

alt stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat ; statele membre sunt obligate să le

ofere solicitanţilor străini aceeaşi asistenţă în căutarea locurilor de muncă pe care o

acordă cetăţenilor proprii.

Membrii familiei muncitorului (celălalt soţ, ascendenţii şi descendenţii) au dreptul la

rezidenţă, la angajare şi la pregătire profesională.

Potrivit Directivei nr.68/360/15.oct.1968 a CEE privind drepturile de intrare şi rezidenţă,

muncitorii migranţi au dreptul de a părăsi statul de reşedinţă pentru a defăşura o activitate ca

angajat într-un alt stat membru; de a intra în alt stat pe bază de paşaport; de a obţine

permisul de rezidenţă pe baza confirmării angajării sale.

În vederea aplicării Tratatului de la Roma cu privire la egalitatea de tratament în

domeniul muncii între bărbaţi şi femei, au fost adoptate mai multe directive.

Astfel, pornind de la prevederile art.119 din tratat, prin care se consacră principiul

salariului egal pentru munca egală între bărbaţi şi femei., prin Directiva 75/117/10.02.1975 a CEE

se stabileşte că egalitatea de remuneraţie se aplică pentru aceeaşi muncă de valoare

egală, eliminându-se discriminările bazate pe sex.

-Directiva nr.68/360/1968- privind drepturile de a intra pe teritoriul altui stat şi de a

obţine permisul de rezidenţă; Regulamentul nr.1612/15.02.1968 - privind liberul acces la

angajare şi egalitatea de tratament; Regulamentul nr.1215/70 privind dreptul de a rămâne pe

teritoriul unui stat membru după angajarea în acel stat; Directiva nr.64/221/25.02.1964 a CEE

privind dreptul statelor membre de a deroga de la prevederile liberei circulaţii pe motiv

de ordine, securitate şi sănătate publică; Directiva nr.76/207/9.02.1976- privitoare la

tratamentul egal în procesul angajării; Directiva nr.75/117/10.02.1975 - privitoare la

principiul plăţii egale pentru munca egală; Directiva nr.86/613/11.12.1986 –

privitoare la tratamentul egal al micilor întreprinzători, dezvoltă prevederile Tratatului de

la Roma.

Alte acte emise în aplicarea dispoziţiilor cu caracter general cuprinse în Tratatul de

la Roma adoptat de CEE, privesc egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei în

domeniul muncii.

Reglementări referitoare la pregătirea profesională au fost adoptate prin: Decizia

din 2 aprilie 1963- privind stabilirea principiilor generale în materia formării profesionale în

comunitate; Regulamentul nr.75/335- privind crearea Centrului European de dezvoltare a

formării profesionale; Rezoluţia din anul 1993.

5. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, din

9 decembrie 1989, defineşte drepturile sociale fundamentale ale cetăţenilor din CEE şi

confirmă drepturile înscrise în Tratatul CEE şi Carta socială europeană sau în Convenţiile

Organizaţiei Internaţionale a Muncii.

Carta privind drepturile fundamentale ale muncitorilor stabileşte următoarele drepturi

sociale ale cetăţenilor comunităţii: dreptul la libera circulaţie; dreptul la angajare; dreptul

la salariu; dreptul la ameliorarea condiţiilor de viaţă şi muncă; dreptul la pregătirea

profesională; dreptul la egalitate de tratament între femei şi bărbaţi; dreptul la protecţia vieţii şi

sănătăţii la locul de muncă ; dreptul la prot ecţia copiilor şi adolescenţilor; dreptul la

pensie al persoanelor în vârstă; dreptul la formare, integrare şi readaptare profesională a

persoanelor handicapate.

6. Actul Unic European (AUE)

În activităţile UE un moment important l-a constituit semnarea de către cele 12 state

membre, în anul 1986, a Actului Unic European (AUE) al cărui scop a fost eliminarea

ultimelor bariere în calea creării pieţei unice până la sfârşitul anului 1992. De asemenea, la 7

februarie 1992 a fost semnat Tratatul de la Maastricht din Olanda, Tratatul privind Uniunea

Europeană menit să

permită realizarea în etape a uniunii politice economice şi monetare a ţărilor

respective. După ratificarea sa de către statele membre uneori după îndelungate discuţii şi

destule rezerve, el a intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 1993.

Principalele obiective ale tratatului pot fi sintetizate astfel:

Infiinţarea Băncii Centrale Europene care la 1 ianuarie 1999 emite o monedă unică-

euro;

· locuitorii comunităţii sunt cetăţeni ai Uniunii ceea ce implică libertatea de mişcare

şi dreptul de rezidenţă în ţărie membre;

· Uniunea Europeană deţine puteri sporite în domeniile: educaţie, sănătat e,

industrie, cercetare, protecţia consumatorului, protecţia mediului înconjurător;

· toate ţările membre cu excepţia Marii Britanii, se vor folosi de cadrul Uniunii

pentru implementarea măsurilor în domeniul asigurării condiţiilor de muncă şi protecţie a

muncitorilor.

7. Consiliul Uniunii Europene (CUE) este organul legislativ principal; el este

compus din câte un reprezentant al fiecăruia dintre Guvernele statelor membre. Reprezentant este

considerat ministrul de externe. Alţi miniştri: ai economiei, ai mediului, de finanţe, ai muncii

etc. se reunesc frecvent în consilii specializate; în unele cazuri ei paricipă la şedinţe

împreună cu miniştrii de externe.

Consiliul este asistat de un Comitet de reprezentanţi permanenţi format din

ambaasadori, reprezentanţi permanenţi ai statelor membre pe lângă Uniune; principala sarcină a

sa este de a pregăti dezbaterile diverselor Consilii.

Consiliul adoptă reglementările Uniunii sub formă de regulamente şi directive.

Regulamentele sunt obligatorii pentru toate statele membre şi devin parte a legislaţiilor

naţionale.

Comisia Uniunii Europene este organul executiv al UE ; se compune din 19 membri

(Germania, Franţa, Anglia şi Spania au câte doi membri, celelalte state câte unul ), numiţi de

comun acord de către Guvernele statelor membre pentru un mandat de 5 ani. Ei acţionează

independent de Guvernele statelor din care provin.

Comisia are rolul de a iniţia propunerile prentru legislaţia UE de a asigura

aplicarea legislaţiei adoptate şi poate sesiza Curtea de Justiţie atunci când constată că un stat

membru nu se conformează dreptului comunitar.

8. Parlamentul European este un organ consultativ al UE, alcătuit aşa cum prevede

art.137 al Tratatului Comunităţii Economice Europene, din « reprezentanţi ai popoarelor din

statele ce formează împreună Comunitatea. »

În general, puterile legislative ale Parlamentului sunt limitate; ele privesc

formularea de avize asupra anumitor propuneri ale Comisiei.

Prin Tratatul de la Maastricht Parlamentul a fost investit însă cu competenţa de a

adopta pe picior de egalitate cu Consiliul, ordonanţe, directive, decizii sau recomandări,

precum şi cu dreptul de iniţiativă legislativă.

Parlamentul are deasemenea posibilitatea să const ituie o comisie temporară de

anchetă pentru a examina eventualele deficienţe în aplicarea dreptului comunitar. Alte

atribuţii ale sale const au în aprobarea bugetului şi controlarea activităţii Comisiei Comunităţii

Europene.

9. Curtea de Justiţie (CJ) are ca sarcină principală să asigure respectarea dreptului

în interpretarea şi aplicarea trataelor, precum şi a actelor normative adoptate de instituţiile

UE.

Curtea de justiţie urmăreşte ca statele membre să stabilească pe cale normativă

dreptul angajaţilor de a se plânge instanţelor judecătoreºti în cazul încălcării acestui principiu, iar

egalitatea dintre sexe să-şi găsească concretizarea în contracte le individuale de muncă cât

şi în cele colective de muncă.

Prin actul Unic European s-a creat pe lângă Curte un Tribunal care are împuternicirea să

se pronunţe în cazul unor categorii bine definite de recursuri.

10. Curtea de Conturi are atribuţii în domeniul controlului bugetar.Ea poate

efectua investigaţii în statele membre pentru operaţiile pe care acestea le efectuează în

controlul Uniunii precum şi în statele terţe care beneficiază de ajutoarele financiare din partea

Uniunii. Are dreptul să adreseze observaţii instituţiilor comunitare şi să dea avize la cererea

acestora.

11. Comitetul Economic şi Social (CES) este un organ consultativ, care are

reprezentare tripartită.

Este compus din 222 de membri (consilieri) proveniţi din organizaţiile naţionale cele mai

reprezentative şi desemnaţi cu titlu personal de către Consiliu, cu avizul Comisiei, pentru o

perioadă de 4 ani.

Comitetul este consultat în mod obligatoriu de Consiliu la propunerea Comisiei,

în mai multe cazuri cum sunt : libera circulaţie a muncitorilor şi libertatea de stabilire,

securitatea socială a migranţilor etc. El poate elabora avize şi din proprie iniţiativă. S-a afirmat

că avizele Comitetului sunt mai influente decât opiniile Parlamentului.

Tării noastre i s-a acordat statutul de membru asociat al U.E.

12. Acordul european din 1993 a instituit o asociere între România, pe de o parte şi

Comunităţile europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte24

Prin acordul de asociere a României se prevede obligaţia României de apropiere

a legislaţiei prezente şi viitoare de cea a UE, în domeniile: organizarea pieţei muncii; moder

nizarea serviciilor de plasare şi consultanţă profesională ; protecţia muncii, securitate

socială etc.

Acordul de asociere a României la Comunitatea Europeană, semnat la Bruxelles la

1 februarie 1993 şi intrat în vigoare la 1 octombrie 1993, dată de la care România are calitatea

de stat asociat la comunităţile europene, conţine dispoziţii comunitare referitoare la circulaţia

muncitorilor care se aplică şi muncitorilor români, asigurându-li-se, dacă sunt angajaţi legal

în străinătate, aceleaşi condiţii de muncă, salarizare, protecţie socială, securitate socială

etc. ca şi muncitorilor proprii.

Totodată, muncitorilor români angajaţi legal pe teritoriul statelor membre, cât şi

familiilor lor rezidente, li se recunosc perioadele de asigurare, angajare sau rezidenţă în

vederea acordării pensiilor pentru limita de vârstă şi munca depusă, invaliditate sau deces.

Pentru realizarea Acordului de asociere a fost creat Consiliul de Asociere format

din membri ai Consiliului şi Comisiei Europene, pe de o parte, şi membri numiţi de

Guvernul ţării noastre, pe de altă parte.

13. Tratatul de la Amsterdam

În procesul evolutiv al integrării europene, la 18 iunie 1997 a fost adoptat Tratatul de la

Amsterdam ce a impus unele modificări şi completări ale Tratatului de la Maastricht care se

24 A se vedea: I.Filipescu, op.cit.,p.10-20.

referă şi la normele juridice de drept social european36 respectiv la adoptarea unor reglementări

care privesc libera circulaţie a persoanelor, politica socială şi forţa de muncă:

14. Reuniunea de la Nisa

În decembrie 2000 a avut loc Reuniunea de la Nisa care a examinat unele aspecte legate

de viitoarea extindere a U.E., prin aderarea statelor din centrul şi Estul Europei.

Reuniunea interguvernamentală s-a încheiat la 11 decembrie 2000, cu un proiect de

tratat, în care printre altele s-au redistribuit voturile în Consiliu, (repartizându-i-se României

14 voturi), s-au negociat domenii privitoare la îmbunătăţirea sistemului cooperării

intensificate, la libera circulaţie a persoanelor şi a bunurilor, la acordarea vizelor,

reorganizarea Curtii de Conturi etc.România beneficiază din ianuarie 1991 de programul

PHARE37 prin care a primit sprijin tehnic, financiar şi în domeniile: învăţământ, cercetare

ştiinţifică, ocuparea forţei de muncă şi politica socială.

În urma semnării de către Comunităţile Europene a Acordului european de asociere cu

România 38 ţara noastră a depus la 22 iunie 1995, cerere de aderare la U.E.

Comisia Europeană a deschis o delegaţie la Bucureşti în septembrie 1993,

care a hotărât realizarea parteneriatului pentru aderarea României la U.E. iar la 13

octombrie 1999 a avut loc la Helsinki reuniunea Consiliului European, unde a fost adoptată

decizia de deschidere a negocierilor.

Am făcut referirile de mai sus cu privire la organizarea şi funcţionarea UE pentru a

evidenţia preocuparea instituţiilor europene şi în domeniul de care ne ocupăm, chiar dacă am fi

înclinaţi să credem că unele enunţuri nu au legătură cu dreptul social european.

15. Carta O.N.U. şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948)

Cooperarea economică şi socială internaţională se referă la următoarele norme de

drept social european:

· Deplina folosire a forţei de muncă şi condiţii de progres şi dezvoltare

economică şi socială;

· Rezolvarea problemelor internaţionale în domeniile social, al sănătăţii şi altor

probleme conexe: cooperare în domeniul învăţământului;

· Respectarea universală şi efectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale

pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

La 10 decembrie 1948, a fost adoptată Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului care a prevăzut drepturile de care trebuie să se bucure orice persoană,

subliniindu-se – în preambulul Declaraţiei- că „este esenţial ca drepturile omului să fie protejate

de un sistem de drept.”

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu are puterea juridică a unui tratat

însă s-a impus în dreptul internaţional, fiind invocată ca un instrument de lucru pentru

adoptarea pactelor şi convenţiilor în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a instituţiilor

specializate.25

Adunarea generală a Naţiunilor Unite adoptă la 16 decembrie 1966 prin rezoluţia 2200

A(XXI):

· Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale;

· Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.”26

În partea a III-a a primului pact sunt enumerate drepturile garantate printre care:

- dreptul la muncă, dreptul pe care îl are orice persoană de a obţine posibilitatea să-şi

câştige existenţa printr- o muncă liber aleasă sau acceptată.27

În vederea asigurării deplinei exercitări a acestui drept, statele membre urmează

să adopte măsuri referitoare la orientarea şi pregătirea profesională, la întrebuinţarea

productivă a fo rţei de muncă în condiţii de garantare a folosirii libertăţilor politice

şi economice fundamentale.28

25 N.Voiculescu, op.cit., p.15.

26 Ambele pacte au fost ratificate de România prin Decretul nr.212 din 31octombrie 1974. 27 Art.6 alin.1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale.

28 Idem, alin.2.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. IV

NORME JURIDICE DE DREPT SOCIAL EUROPEAN

ASPECTE ANALIZATE:




O.I.M., O.N.U., U.E. şi fiecare stat membru al organismelor internaţionale

instituie, recunoaşte şi aplică un sistem de norme juridice, reguli generale şi obligatorii în

domeniul relaţiilor sociale de muncă.

Normele juridice aplicabile dreptului social european reflectă trăsăturile caracteristice

ale relaţiilor de producţie din Europa precum şi interesele subiectelor raporturilor juridice de

drept social.

Normele juridice de drept social prescriu o conduită tipică pe care trebuie să o

urmeze subiectele de drept, respectiv statele membre, instituţiile şi organismele UE pe de o parte,

şi angajatorii, angajaţii, sindicatele (reprezentanţii salariaţilor) pe de altă parte, stabilind

drepturi şi obligaţii, fără a se referi la o situaţie concretă, individuală. Ele cuprind dispoziţii

obligatorii care se aplică la un număr nelimitat de cazuri, ori de câte ori se ivesc împrejurările

şi condiţiile prevăzute în structura logico - juridică a normei de drept.

Prezintă interes pentru ramura dreptului social european clasificarea normelor

juridice după următoarele criterii: obiectul reglementărilor, conduita prescrisă în

dispoziţie, sfera de aplicare şi gradul de determinare:

· După obiectul reglementărilor, întâlnim:

• Norme juridice de organizare -Aceste norme sunt conţinute de

reglementări care fac posibilă funcţionarea şi coordonarea instituţiilor de drept social

european în vederea organizării producţiei şi utilizării eficiente a forţei de muncă;

• Norme juridice de competenţă care sunt conţinute de reglementări ale

instituţiilor şi organelor comunitare. Acestea reflectă capacitatea de exercitare a

atribuţiunilor ce le sunt conferite ţărilor membre şi U.E.

• Norme juridice procesuale, care conturează formele şi acţiunile

organelor jurisdicţionale, drepturile şi obligaţiile subiectelor de drept social european.

· După sfera de aplicare primează:

• Normele juridice generale care sunt aplicabile tuturor categoriilor de

relaţii sociale din ramura dreptului social european;

Întâlnim însă şi reglementări care conţin norme juridice:

· Speciale – norme juridice care se află în conţinutul anumitor reglementări din

domeniul relaţiilor sociale interumane;

· De excepţie – derogatorii de la normele generale sau speciale, care se abat de la

regulile generale de drept social european ;

· După gradul de determinare, normele juridice de drept social european pot fi :

• Complete - care cuprind toate elementele structurale, nelipsindu-le

nici una din părţile constitutive;

• De trimitere - acelea care fac trimitere la o altă normă juridică aplicabilă;

• În alb - normele juridice care urmează să se completeze printr-o

reglementare ulterioară;

· După conduita prescrisă în dispoziţie, normele juridice de drept social european se

clasifică în:

▪ Onerative - care impun, fac necesară săvârşirea unor acţiuni de către unităţi

şi statele membre ale organismelor internaţionale.

▪ Prohibitive - care interzic săvârşirea unei acţiuni, întreprinderea

unor fapte ce ar fi potrivnice scopurilor instituţiilor comunitare şi statelor membre ale U.E.

;

▪ Permisive – care stabilesc şi acceptă ca anumite drepuri să poată fi

exercitate de subiectele raporturilor juridice de drept social european;

▪ Supletive - care se aplică în măsura în care părţile nu stabilesc altfel

prin actele juridice pe care le încheie şi care permit ca părţile unui raport juridic de drept

social european să-şi hotărască singure conduita, iar în caz contrar norma juridică suplineşte

lipsa manifestării de voinţă a subiectelor;

▪ De recomandare – care se adresează statelor membre ale U.E. şi statelor

candidate precum şi unităţilor angajatoare.

În structura normelor juridice de drept social european întâlnim următoarele elemente ca

şi în teoria generală a dreptului : ipoteza (descrie împrejurările, condiţiile în prezenţa cărora se

aplică regula de drept); dispoziţia (expune conduita pe care trebuie să o urmeze subiectele de

drept social european în condiţiile sau împrejurările descrise în ipoteză); sancţiunea (precizează

consecinţele nerespectării dispoziţiei, respectiv măsurile ce vor fi luate împotriva acelora

care au nesocotit conduita prescrisă).

Normele juridice de drept social european apar în tratate, convenţii, direct ive,

protoco ale, recomandări, regulamente etc sub forma unor texte concise, clare, fără

echivocuri, redactate pe articole şi alineate.

Le-am denumit norme juridice de drept social european deoarece reglementează

raporturile juridice individuale şi colective de muncă, protecţia socială etc. în majoritatea

ţărilor Europei, formând o disciplină autonomă – dreptul social european.

Normele juridice care privesc dreptul social european se bucură în general de

autonomie deplină; unele norme de drept au o autonomie relativă, raportându-se ca

fiind condiţionate de existenţa altor sisteme de drept.

O ultimă categorie a normelor de drept social european se află într-o strânsă corelaţie cu

alte ramuri de drept, aplicarea lor făcându-se prin împrumutarea unor reguli adoptate de

puterile legislativă, administrativ-executivă şi judecătorească.


Norme juridice de drept social european sunt conţinute în reglementările adoptate pe plan

internaţional, îndeosebi prin intermediul Organizaţiei Internaţionale a Muncii, (O.I.M.),

Comunităţilor Europene (C.E.) şi Uniunii Europene (U.E.).

Tratatele, convenţiile, regulamentele, recomandările, protocoalele, directivele etc.,

elaborate în domeniul relaţiilor de muncă de O.I.M., C.E., U.E., formează ceea ce se numeşte

Dreptul social european şi nu pot fi privite ca “drept mondial” constituit din reguli universal

valabile în orice stat şi orice zonă geografică. Normele juridice, care se referă la raporturile

juridice individuale şi colective de muncă, nu produc efecte prin ele însele, ci numai ca

urmare a ratificării lor de statele membre şi a transpunerii în practică în legislaţia internă.

a. Norme juridice conţinute de reglementările O.I.M.

· « Constituţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii… », adoptată la

Conferinţa de pace din 1919 şi revăzută de mai multe ori şi convenţiile ratificate de România,

cuprind norme juridice privitoare la relaţiile de muncă şi securitatea socială puse în

concordanţă cu legislaţia ţării noastre sau în curs de elaborare, printre care evidenţiem pe acelea

care se referă la: îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, lupta împotriva şomajului, durata

muncii, munca de noapte, vârsta minimă, politica angajării, fixarea salariilor minime,

negocieri colective, promovarea angajării şi protecţia contra şomajului, protecţia copiilor,

adolescenţilor şi femeilor, apărarea intereselor celor care lucrează în străinătate,

organizarea învăţământului tehnico-profesional, recunoaşterea principiului « la muncă egală

salariu egal. »

Dreptul social european nu presupune o unificare a normelor juridice internaţionale

cu normele juridice din reglementările interne, ci lasă posibilitatea aplicării prin

intermediul legislaţiei naţionale a principiilor rezultate din convenţiile ratificate.

În formularea Constituţiei Internaţionale a Muncii, norme de drept social european care

se referă la contractele individuale şi colective de muncă, sunt relevate ca principii, precum

urmează:

· munca nu este o marfă:

· limitarea libertăţii de asociere şi de exprimare este un pericol pentru prosperitatea

tuturor;

· toţi oamenii, fără nici un fel de discriminare, au dreptul de a urmări progresul lor

material şi spiritual;

· mizeria unora este un pericol pentru prosperitatea tuturor;

· lupta împotriva lipsurilor trebuie dusă în fiecare stat, precum şi prin eforturi

internaţionale permanente şi concrete.

În cei peste 75 ani de existenţă, Organizaţia Internaţională a Muncii, care

numără astăzi 174 state membre, a elaborat până în prezent 176 convenţii, 183 de recomandări şi

două protocoale care conţin norme juridice de drept so cial comunitar, dintre care

majoritatea fac referiri la raporturile juridice individuale şi colective de muncă, iar

Consiliul Europei şi Uniunea Europeană a adoptat documente care în ansamblul lor, întregesc

normele O.I.M.

Normele juridice cuprinse în aceste reglementări formează un adevărat cod

european al muncii.

· Următoarele convenţii ale O.I.M. ratificate de România cuprind în principal

norme juridice referitoare la ocuparea forţei de muncă, prestarea muncii, salarizarea , securitatea

socială, negocierea colectivă: Nr.1/1919, 5/1919, 6/1919, 7/1919, 10/1919, 13/1919,

15/1919,16/1919, 8/1920,14/1921, 15/1921, 26/1928, 27/1929, 29/1930, 59/1937, 81/1947,

88/1948, 89/1948, 95/1949, 98/1949, 100/1951, 108/1958, 111/1958, 122/1964, 131/1970,

134/1970, 137/1973, 138/1973, 168/1988, 154/1991.

Convenţiile 29/1930 şi 105/1957, cuprind norme juridice care reglementează

libertatea muncii, nr.100/1951, 11/1958 şi 156/1981 (neratificate de România) se referă la

egalitatea de şanse şi tratament, nr.2/1919, 122/1964, 158/1983, 159/1983 şi 168/1988,

privesc ocuparea forţei de muncă şi resursele umane, iar convenţiile şi recomandările

O.I.M. elaborate în perioada 1919-1996, însumând peste 1800 pagini se referă la condiţiile de

muncă impuse angajatorilor pentru profesiile, meseriile şi funcţiile ocupate pe domenii de

activitate.

Prin adoptarea convenţiilor nr.95/1949, 131/1970, şi 173/1992, Organizaţia

Internaţională a Muncii a stabilit norme juridice privitoare la salariul minim şi măsuri de

protecţie a acestuia, la eliminarea oricărui fel de discriminări şi la instaurarea

principiului : « la muncă egală salariu egal ».

Convenţiile nr.1/1919 (ratificată), nr.30/1930 şi 47/1935 (ratificate de România)

precum şi recomandarea nr.116/1962, cuprind norme juridice referitoare la durata

muncii în industrie, în comerţ şi birouri şi la reducerea duratei muncii.

Norme juridice privitoare la negocierea colectivă, securitatea şi igiena muncii,

salariu, prestaţiile de securitate socială, concedii plătite, indemnizaţii la încetarea relaţiei de

muncă sunt elaborate în Convenţia nr.175/1994 (neratificată de România).

Deoarece conţinutul documentului co re spu nde dezvoltării economico-sociale a

României iar până în prezent nu s-a găsit momentul dezbaterii în Parlament şi ratificării,

norme juridice din această convenţie au fost incluse în noul Cod al muncii intrat în vigoare

la 1 martie 2003.

Prima normă juridică internaţională care se referă la prestarea muncii la domiciliu,

este cuprinsă în convenţia nr.177/1996 (neratificată până în prezent de România).

Munca de noapte a femeilor şi copiilor face obiectul convenţiilor nr.4/1919, 6/1919,

89/1948, (ratificate de România) şi nr.41/1934, 79/1946, 90/1948 (neratificate de

România).

Norme juridice strâns legate de exercitarea unei activităţi profesionale

independente sau salariate precum şi de consecinţele acesteia sunt reglementate prin convenţiile

O.I.M. care se referă la repausul săptămânal (convenţiile nr.14/1921, 106/1957), concediu plătit

(nr.52/1936, 98/1954, 101/1952, 140/1974), securitatea şi sănătatea lucrătorilor (convenţiile

155/1981, 161/1985, 174/2993), protecţia contra unor riscuri particulare, asistenţă medicală,

indemnizaţie de boală, şi la prestaţiile: de şomaj, de bătrâneţe, accident de muncă ori boală

profesională, familiale, de maternitate, de invaliditate, de supravieţuire ( convenţiile

nr.13/1921, 102/1952, 115/1960, 118/1962, 128/1967, 136/1971, 139/1974, 157/1982, 168/1988,

170/1990; la muncitorii migranţi (convenţia nr.97/1949 revizuită prin convenţia

143/1975); categoriile particulare de lucrători (convenţiile nr.108/1958 nr.146/2976,

147/1976), personalul infirmier (conv.149/1987); populaţiile indigene şi tribale(convenţia

107/1957,169/1989), personalul din hoteluri, restaurante şi unităţi sanitare (convenţia 172/1991).

b.Normele juridice elaborate de Consiliul Europei şi U.E. privesc relaţiile

individuale şi colective de muncă, securitatea socială, protecţia drepturilor omului şi

libertăţilor fundamentale, formarea profesională.

Normele Consiliului Europei referitoare la relaţiile individuale şi colective de

muncă sunt adoptate prin „Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor

fundamentale”, intrată în vigoare la 3 sept.1953 şi ratificată de România prin legea nr.30/1994,

pusă în aplicare la 20 iunie 1994.

Această Convenţie semnată la Roma pe 4 noiembrie 1950, garantează următoarele

drepturi şi libertăţi care privesc dreptul social european: libertatea de circulaţie, interzicerea

sclaviei şi a muncii forţate, dreptul la procese echitabile şi dreptul la instrucţie.

Pentru a se asigurarespectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,

Guvernele membre ale Consiliului Europei semnatare ale Convenţiei pentru Apărarea

Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, la 4 noiembrie 1950 la Roma, Convenţie

amendată de Protocolul 11/01.11.1998 au hotărât înfiinţarea Curţii Europene a

Drepturilor Omului (Curtea EDO), cu sediul la Strasbourg.

Consiliul Europei elaborează norme juridice de drept social european şi în Carta

Socială Europeană , semnată la 18 octombrie 1961, la Torino şi intrată în vigoare la 26 februarie

1965, care privesc: dreptul la muncă (art.1), dreptul la condiţii de muncă echitabile (art.2),

dreptul la remuneraţie echitabilă (art.4) dreptul la negociere colectivă (art.6), dreptul la protecţie

a copiilor şi adolescenţilor (art.7), dreptul muncitorilor la protecţie (art.8), dreptul la

orientare profesională (art.9), dreptul la formare profesională (art.10), dreptul persoanelor

handicapate la formare profesională (art.15), dreptul muncitorilor migranţi la protecţie şi

asistenţă (art.19).

Norme juridice referitoare sau corelate la/cu raporturile juridice individuale sau colective

de muncă au fost adoptate şi prin Protocolul Adiţional la carta Socială Europeană, semnat la 5

mai 1988, care privesc: dreptul la egalitate de şanse şi tratament în materie de angajare şi

profesie, fără discriminare bazată pe sex.(art.1), dreptul salariaţilor la informare şi

consultare în cadrul intreprinderii (art.2), dreptul salariaţilor de a lua parte la stabilirea şi

îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi a mediului de lucru( art.3).

Statutul juridic al muncitorului migrant a fost reglementat prin Convenţia

Europeană a Consiliului Europei, adoptată în anul 1977.

Acest document conţine norme juridice potrivit cărora muncitorilor migranţi li se aplică

legea ţării pe teritoriul căreia îşi desfăşoară activitatea.

· Uniunea (Comunitatea) Europeană a elaborat documente deosebit de

importante care sintetizează drepturile fundamentale ale lucrătorilor, fixează obiectivele

educării profesionale, reformează sistemul de învăţământ, afirmă principii esenţiale pentru

dreptul social comunitar, abordează global problemele de sănătate şi securitate la locul de

muncă, formulează cele patru libertăţi fundamentale ce stau la baza creării pieţei unice: libera

circulaţie a bunurilor., a persoanelor, a serviciilor şi a capitalului.

· Carta Socială Europeană Revizuită a drepturilor sociale fundamentale ale

salariaţilor elaborată de Consiliul Europei cuprinde norme definitorii ale drepturilor sociale

fundamentale ale lucrătorilor, salariaţi sau independenţi, din care cele privitoare la contractul

individual de muncă sunt proclamate ca mari privilegii ale cartei. Referindu-ne la dreptul la

muncă şi la o remuneraţie echitabilă, subliniem că art.4 şi 5 stabileşte dreptul la angajare iar

articolul 6 dreptul la salariu. Dreptul la muncă prevăzut în normele juridice instituite de art.4-

5 din cartă, însă negarantat de statele comunităţii nu obligă la asigurarea unui loc de

muncă pentru fiecare persoană aptă de muncă. Dreptul la remuneraţie prevăzut în art.6 din

Cartă, priveºte stabilirea unui salariu de referinţă echitabil pentru cei ce nu beneficiază de

încadrarea în muncă deplină „în timp parţial” sau mijloacelor de subzistenţă suficiente în caz de

pierdere a locului de muncă.

Norma elaborată de Cartă în art.6, priveşte categoria persoanelor care, deşi întrunesc toate

condiţiile de încadrare în muncă, nu au reuºit să încheie un contract de muncă sau o convenţie cu

nici un angajator.

Art.7-9 din Cartă, proclamă principiul dreptului la ameliorarea condiţiilor de viaţă

şi de muncă, în sensul asigurării flexibilităţii muncii şi aproprierii legislaţiilor din ţările

comunitare în materia procedurii de concediere, faliment pe timpul formării profesionale sau în

perioada participării la cursuri de reconversie profesională.

· Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.) a fost investită cu răspunderea aplicării

politicii sociale, în materie de muncă şi securitate socială, însă şi Organizaţia Naţiunilor

Unite (O.N.U.) a adoptat norme juridice îndeosebi în „Declaraţia universală a drepturilor

omului„ ce privesc şi dreptul social european: dreptul la condiţii de muncă, dreptul la un

salariu echitabil şi o remuneraţie egală pentru o muncă de valoare egală, dreptul de a se constitui

în sindicate, dreptul la grevă.

Declaraţia universală a drepturilor omului, nu este un instrument juridic, neputând fi

ratificată de statele membre; Constituţia României este interpretată şi aplicată în

concordanţă cu aceste drepturi fundamentale.

· Consiliul Europei înfiinţat în 1949 ,dobândind în 1986 competenţa să adopte

directive ,a promovat prin acestea norme de drept referitoare la informarea angajaţilor

despre condiţiile de muncă (Directiva nr.91/533/10.X.1991) organizarea timpului de

muncă (Dir.91/1041/23.XI.1993), prot ecţia în muncă, (Dir.94/33/22.VI.1994),

promovarea măsurilor de ameliorarea securităţii şi sănătăţii în muncă a lucr

ătorilor încadraţi pe durată determinată (Dir.91/383/25. VI.1991) şi mult e a ltele

care reglementează dreptul social european.

· Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene semnat în 1957 la

Roma are în conţinut norme juridice privitoare la ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de

muncă, asigurarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, egalitatea remunerării femeilor cu

bărbaţii.

· Carta Socială Europeană Revizuită (CSER). Toate normele juridice privitoare la

relaţiile sociale individuale şi colective de muncă sunt conţinute de Carta Socială Europeană

(C.S.E.) adoptată la 18 oct.1961, revizuită la 3 mai 1996 şi ratificată de România la 3 mai

1999.

C.S.E.R. reglementează principiile fundamentale ale relaţiilor de muncă ce sunt

concretizate prin punerea în aplicare a drepturilor referitoare la: muncă, condiţii de

muncă echitabile, securitatea şi igiena muncii, salarizare echitabilă, libertate sindicală,

negociere colectivă, protecţie prin stabilirea vârstei minime de angajare, protecţia maternităţii,

formare profesională, protecţia sănătăţii, asistenţă socială şi medicală, orga nizarea serviciilor

sociale, protecţia persoanelor handicapate, protecţia şi securitatea socială, juridică şi

economică a familiei şi a copiilor (tinerilor), exercitarea unei activităţi lucrative pe teritoriul

celorlalte state semnatare, protecţia şi asistenţa lucrătorilor migranţi, egalitatea de ºanse şi de

tratament în materie de angajare şi profesie fără discriminare în funcţie de sex,

drepturile lucrătorilor la informare şi consultare pe timpul executării obligaţiilor

contractuale şi în caz de concediere individuală ori colectivă, drepturile la: protecţia

propriilor creanţe în caz de insolvabilitate a patronilor, demnitate în muncă, protecţie

împotriva sărăciei şi excluderii sociale, locuinţă, stabilirea şi ameliorarea condiţiilor de

muncă şi a mediului de muncă, dreptul lucrătorilor având responsabilităţi familiale la

egalitatea de şanse şi de tratament, dreptul persoanelor vârstnice la protecţie socială.

3. Codul european al securităţii sociale (CESS), adoptat la 16 aprilie 1964 şi

completat prin Convenţii, directive, regulamente etc. are norme de drept privitoare la

organizarea regimurilor de securitate şi protecţie socială pentru caz de boală,

invaliditate, deces, bătrâneţe, maternitate, prestaţii familiale, alocaţii de şomaj.

CESS cuprinde norme minime în domeniul securităţii sociale iar prin Protocol

adiţional au fost stabilite norme de securitate socială la un nivel superior, ţinându-se cont de

economia fiecărei ţări.

Pentru ratificarea protocolului statele membre sunt condiţionate să accepte cel puţin

7 domenii ale securităţii sociale. Este prevăzut în CESS şi Protocol un sistem de norme juridice

prin care se verifică modul de aplicare a codului şi Protocolului adiţional: rapoarte anuale

privitoare la aplicarea acestor reglementări şi rapoarte la intervale de doi ani

referitoare la evoluţia legislaţiei în domeniile ratificate.

CESS şi Protocolul instituie ca regulă generală a legislaţiei aplicabile cea a locului

de muncă a lucrătorilor salariaţi sau a celor independenţi.

4. Regulamentul 1612/68/15.X.1968 al C.E.E., referitor la libera circulaţie în

interiorul Comunităţii, conţine în art.1 dreptul oricărui resortisant al unui stat- membru,

indiferent de locul de reşedinţă, de a accede la o activitate salariată pe teritoriul unui

alt stat membru, conform dispoziţiilor în vigoare care reglementează angajarea

acţionarilor, beneficiind de aceeaşi prioritate la locurile de muncă disponibile ca

şi cetăţenii statului respectiv;

Art.5 priveşte accesul la locurile de muncă şi asigurarea condiţiilor de muncă în interiorul

Comunităţii Europene.

Art.7(1) nu permite autorităţilor unu stat membru să refuze beneficiul unei burse,

pentru a urma studiile într-un alt stat membru, unui lucrător care prestează o activitate salariată pe

teritoriul primului stat membru, dar care are cetăţenia unui stat membru terţ, pe motivul că

lucrătorul respectiv nu are cetăţenia statului unde lucrează şi îşi are reşedinţa.

Paragraful 2 al art.7 se referă la avantajele sociale şi fiscale acordate lucrătorilor

comunitari migranţi;

Paragraful 3, priveşte învăţământul în şcolile profesionale şi în centrele de

readaptare şi reeducare pentru lucrătorii comunitari imigranţi;

Paragraful 4 se referă la Convenţiile colective sau individuale şi la alte reglementări

colective referitoare la un loc de muncă, la salarizare, la condiţiile de muncă şi la desfacerea

contractului de muncă;

Art.8 se referă la dreptul de afiliere la o organizaţie sindicală şi de exercitare a

drepturilor sindicale, inclusiv dreptul la vot şi accesul la posturile de administrare sau de

conducere a unei organizaţii sindicale, a lucrătorului migrant.

Art.13 statuează că statele membre sau Comisia din domeniul ocupării locurilor

de muncă elaborează studii privitoare la locurile de muncă necesare în cadrul liberei

circulaţii a lucrătorilor în cadrul comunităţii şi la şomaj.

Art.22 prevede competenţele Biroului European de coordonare:

· să coordoneze operaţiunile practice necesare pe planul comunităţii de punere în

contact şi de compensare a ofertelor şi cererilor de locuri de muncă şi de a analiza deplasarea

lucrătorilor care rezultă din aceste operaţii:

· să contribuie împreună cu Comitetul tehnic, la punerea în aplicare a

mijloacelor de acţiune comune, pe plan tehnic şi administrativ;

· să efectueze punerea în contact cu serviciile specializate din statele membre a

ofertelor şi cererilor de locuri de muncă a căror compensare urmează să fie

realizată de aceste servicii;

Art.25 menţionează atribuţiile Comitetului consultativ:

· studiază amănunţit chestiunile legate de libera circulaţie şi de locurile de

muncă în cadrul politicilor naţionale referitoare la forţa de muncă, în scopul coordonării

la nivel comunitar a politicii locurilor de muncă a statelor membre;

· examinează efectele aplicării R 1612 /68/15.X.1968 /CEE;

· face propuneri motivate în legătură cu revizuirea R 1612/68/CEE;

· dă avize motivate asupra problemelor generale sau de principiu, în special

asupra schimbului de informaţii referitoare la evoluţia pieţei muncii, asupra deplasării

muncitorilor între statele membre, asupra programelor sau măsurilor apte să dezvolte

orientarea profesională şi fo r marea profesională cu posibilitatea de liberă circulaţie

şi de angajare. Tot odat ă, Comitetul Consultativ formulează avize motivate asupra

oricărei forme de asistenţă favorabilă a lucrătorilor şi familiilor acestora, inclusiv asupra

asistenţei sociale şi condiţiilor de locuit.

Art.48 instituie obligativitatea aplicării prevederilor Regulamentului în toate

elementele sale, în fiecare stat membru.

5. Directiva 68/360/15.X.1968 al C.E.E. priveşte, în art.1 obligaţia statelor

membre de a suprima restricţiile de deplasare şi de sejur ale resortisanţilor celorlalte

state membre şi ale familiilor acestora cărora li se aplică Regulamentul 1612/68;

8. Regulamentul 1251/70/29.XI.1970 al CEE, privind dreptul lucrătorului de a

rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a ocupat un loc de muncă

Art.2, paragr.1 conţine norme juridice privitoare la dreptul lucrătorilor de a rămâne

permanent pe teritoriul unui stat membru în situaţiile:

· în momentul în care şi-a încetat activitatea după împlinirea vârstei de pensionare,

dacă a ocupat un loc de muncă în ultimele 12 luni şi a locuit în acel stat în mod continuu mai

mult de 3 ani;

· în cazul în care a domiciliat în mod continuu pe teritoriul statului mai mult de 2 ani şi

şi-a încetat activitatea salariată în urma unei incapacităţi permanente de muncă. În cazul în

care incapacitatea permanentă a rezultat dintr-un accident de muncă sau ca urmare a unei boli

profesionale, care dau dreptul la o rentă aflată total sau parţial în sarcina unei instituţii a statului

respectiv, nu mai este necesară nici o condiţie privitoare la durata reşedinţei;

- când lucrătorul, după 3 ani de muncă şi de reşedinţă continuă pe teritoriul unui stat,

ocupă o slujbă salariată pe teritoriul altui stat membru, păstrându-şi reşedinţa pe teritoriul

primului stat, unde se întoarce în principiu, în fiecare zi sau cel puţin o dată pe

săptămână. Perioadele în care a ocupat un loc de muncă pe teritoriile altor state,

îndeplinind condiţiile cerute de slujbă sunt luate în considerare pentru obţinerea

drepturilor de pensie sau rentă ca şi cum ar fi fost îndeplinite pe teritoriul statului de reşedinţă.

Dacă soţul lucrătorului este resortisant al statului membru respectiv sau a pierdut

cetăţenia acelui stat în urma căsătoriei cu lucrătorul migrant, nu trebuie să îndeplinească

condiţiile privind durata reşedinţei şi a prestării muncii prevăzute în Regulament.

6. Directiva 75/117/10.02.1975 a C.E.E. privind armonizarea legislaţiilor

statelor memb re referitoare la aplica re a principiului egalităţii de remunerare între

lucrătorii de sex masculin şi sex feminin, subliniază în art.1 că principiul egalităţii de

remuneraţie între lucrătorii de sex masculin şi lucrătoarele de sex feminin, implică pentru

aceeaºi muncă sau pentru o muncă de

valoare egală, eliminarea, în ansamblul elementelor şi condiţiilor de remunerare, a

oricărei discriminări bazată pe sex.

Art.3 al Directivei prescrie obligaţia pentru statele membre de a suprima discriminările

dintre bărbaţi şi femei care decurg din dispoziţii legislative, regulamentare sa u

administrative şi care sunt contrare principiului egalităţii remuneraţiei.

Art.4 conţine regula potrivit căreia statele membre au obligaţia să ia măsuri prin care să

fie nule, să poată fi declarate nule sau să fie modificate clauzele din convenţiile colective sau

contractele individuale de muncă în care sunt dispoziţii contrare principiului egalităţii

salarizării.

7. Directiva 76/207/09.02.1976 a C.E.E. conţine norme de drept referitoare la

punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în privinţa

accesului la muncă, la formarea şi promovarea profesională şi la condiţiile de muncă.

Art.1, paragr.1 din Directivă arată că punerea în aplicare, în statele membre ale

C.E.E., a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei priveşte :

· accesul la muncă;

· promovarea în muncă;

· formarea profesională;

· condiţiile de muncă.

Art.2, paragr.2 instituie excepţia potrivit căreia statelor membre le este permis să nu aplice

prevederile Directivei, în cazul angajaţilor ce îndeplinesc activităţi profesionale pentru care,

din cauza naturii lor şi a condiţiilor de exercitare, sexul constituie o condiţie determinantă.

Art.2 paragr.3 conţine reglementări potrivit cărora Directiva nu se opune

dispoziţiilor din legislaţiile naţionale care acordă protecţie femeii şi îndeosebi când aceasta se

află în perioadele de sarcină şi de maternitate.

Prevederile art.2, paragr. 3 se materializează prin acordarea unui concediu femeii

gravide, fiind exclusă altă persoană beneficiară de acest tratament.

Directiva 76/207/76 explică, în art.3 paragr.1, principiul egalităţii de tratament arătând

că acesta implică absenţa oricărei discriminări bazate pe sex cu privire la condiţiile de acces,

criteriile de selecţie, şi la locurile (posturile ) de muncă, indiferent de sectorul sau branşa de

activitate şi de nivelul ierarhiei profesionale.

În paragraful 2 al aceluiaşi articol şi în art.4, 5 sunt formulate obligaţiile statelor

membre privitoare la condiţiile de acces, orientarea profesională (formare, perfecţionare şi

reciclare), condiţiile de muncă:

· să suprime dispoziţiile legislative, regulamentare şi administrative contrare

principiului egalităţii de tratament;

· să considere nule, să declare nule sau să amendeze dispoziţiile contrare care

sunt incluse în convenţiile colective sau în contractele individuale de muncă, în

regulamentele interne ale intreprinderilor, ca şi în statutele profesiunilor independente;

· să revizuiască dispoziţiile legislative, regulamentare şi administrative contrare

principiului egalităţii de tratament, care nu mai au temei, iar în cazul dispoziţiilor

convenţionale de aceeaşi natură, partenerii sociali să fie invitaţi să procedeze la revizuirea lor;

· să emită dispoziţii legale privitoare la orientarea, formarea, perfecţionarea

şi reciclarea profesională accesibile şi nediscriminatorii pe bază de sex;

Potrivit prevederilor art.4 paragr. 4 al Directivei, statele membre pot lua măsuri care să

privească promovarea egalităţii de şanse între bărbaţi şi femei, îndeosebi pentru remedierea

inegalităţii de fapt care afectează şansele femeilor referitoare la accesul la muncă, promovarea şi

formarea profesională.

Art.6 al Directivei conţine norme juridice privitoare la valorificarea principiului

egalităţii de tratament pe cale jurisdicţională iar art.7 se referă la protecţia

lucrătorilor împotriva concedierilor prin intentarea unor acţiuni în justiţie.

8. Directiva 80/987/20 oct.1980 a CEE, priveşte apropierea legis laţ iilor

statelor membre referitoare la protecţia lucrătorilor salariaţi în caz de insolvabilitate a

angajatorului.

Art.1 paragr.1 stabileşte că dispoziţiile Directivei se aplică creanţelor lucrătorilor

salariaţi rezultate din contractele de muncă sau din relaţiile de muncă încheiate cu angajatorii care

se află în stare de insolvabilitate.

Potrivit prevederilor articolului 2 al Directivei 8/1987 un angajator este considerat în stare

de insolvabilitate atunci când :

-s-a cerut de către un stat membru interesat declanşarea procedurii prevăzută de

dispoziţiile normative privitoare la insolvabilitate; procedura are în vedere patrimoniul

angajatorului şi urmăreşte să despăgubească colectiv creditorii luând în consideraţie creanţele

rezultate din contractele sau relaţiile de muncă încheiate de angajaţi sau angajatori.

-autoritatea competentă a decis fie deschiderea procedurii fie a const atat

închiderea definitivă a unităţii (intreprinderii sau stabilimentului angajatorului) şi insuficienţa

activului disponibil pentru a se justifica declanşarea procedurii. Art.3, paragr.1, instituie

obligativitatea statelor membre de a lua măsurile necesare pentru plata creanţelor neonorate ale

salariaţilor rezultate din contractele de muncă sau din relaţiile de muncă şi care se referă la

remuneraţia aferentă unei perioade ce se situează înainte unei date determinate.

10. Tratatul Comunităţii Europene (T.C.E.) din 1992, titlul III, privitor la libera

circulaţie a persoanelor,

serviciilor şi capitalurilor se referă, în art.39, la dreptul de liberă circulaţie şi de

sejur pentru persoanele ce desfăşoară o activitate economică salariată.

Art.136 alin.1 din T.C.E., modificat prin tratatul de la Amsterdam, prevedea:

”Comunitatea şi statele membre, preocupate de drepturile sociale fundamentale, aşa cum au

fost enunţate în Carta socială europeană semnată la Torino, la 18 oct.1961 şi în Carta

europeană a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor din 1989, au ca obiectiv

promovarea ocupării forţei de muncă, ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă în aşa fel încât

să permită armonizarea lor prin progres, o protecţie socială adecvată, dialogul social,

dezvoltarea resurselor umane în vederea atingerii unui nivel înalt al forţei de muncă şi lupta

împotriva marginalizării.” Art.141 conţine regula potrivit căreia „ fiecare stat membru

asigură aplicarea principiului egalităţii de remuneraţie între lucrătorii bărbaţi şi lucrătoarele

femei”.

Paragraful 2 din acelaşi articol prevede: ”egalitatea de remuneraţie, fără discriminare

bazată pe sex implică:

a)remuneraţie acordată pentru aceeaşi muncă plătită în acord să fie stabilită pe baza

aceleiaşi unităţi de măsură;

b)remuneraţia acordată pentru o muncă plătită în raport de timpul lucrat să fie aceeaşi

pentru un loc de muncă identic.”

11. Protocolul adiţional la C.S.E. din 1995 conţine norme de drept privitoare la

reclamaţiile colective ce urmăresc ameliorarea punerii efective în aplicare a

drepturilor sociale garantate.

Normele juridice elaborate de Protocol conţin drepturile recunoscute de a reclama

organizaţiilor internaţionale ale angajatorilor şi lucrătorilor, organizaţiilor internaţionale ale

angajatorilor şi lucrătorilor, organizaţiilor internaţionale neguvernamentale care au statut

consultativ, pe lângă Consiliul Europei (C.E.) înscrise pe o listă a Comitetului Guvernamental,

organizaţiilor naţionale reprezentative ale angajatorilor şi ale lucrătorilor care ţin de

jurisdicţia părţii contractante pusă în cauză prin reclamaţie şi altor organizaţii

naţionale neguvernamentale reprezentative care ţin de jurisdicţia unui stat şi cărora acesta

le-a recunoscut dreptul de a prezenta reclamaţii împotriva lor.

12. Directiva 96/34/3 iunie 1996, a CE, se referă la concediul parental

Consiliul CE a instituit printr-un acord –cadru clarifică cine beneficiază de concediu

parental şi condiţiile de acordare respectiv: ”Concediul parental este individual, netransmisibil şi

acordat lucrătorului bărbat sau femeie, cu ocazia naşterii sau adoptării unui copil, pentru a se

putea ocupa de acesta cel puţin trei luni, până la împlinirea unei vârste care poate atinge 8 ani.”

Condiţiile de acordare a concediului parental:

-Vârsta copilului, până la care unul din părinţi poate beneficia de concediu parental este

stabilită de statele membre ale CE sau de partenerii sociali din aceste state;

-Durata concediului poate fi stabilită pe întreaga zi de muncă, pe timp parţial, în mod

fragmentat sau sub forma unui credit de timp;

-Condiţiile de acces şi de modalităţile de aplicare a concediului parental sunt

adaptate la circumstanţele specifice adopţiei;

-Notificarea angajatorului cu data începerii şi sfârşitului concediului parental;

-Stabilirea circumstanţelor în care angajatorul este autorizat să amâne acordarea

concediului parental pentru motive just ificate legate de funcţionarea unităţii

(întreprinderii);

-Realizarea unor înţelegeri speciale care să permită funcţionarea şi organizarea

unităţilor (întreprinderilor) mici;

-Obligaţia statelor membre şi ale partenerilor sociali de a desface contractele de muncă ale

lucrătorilor care au solicitat concediu parental;

-Dreptul lucrătorului la acelaşi post pe care l-a avut anterior sau când nu mai este

posibil, ocuparea unui post echivalent ori similar, după efectuarea concediului parental;

-Menţinerea drepturilor câştigate de salariat până la acordarea concediului parental.

13. Directiva 2000/43/ din 29 iunie 2000 a C.E. conţine norme juridice referitoare la

punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între persoane fără deosebire de

rasă sau origine etnică;

· Directiva 2000/78/27.11.2000 a C.E., cu privire la garantarea respectării

principiului egalităţii de tratament faţă de persoanele handicapate, conţine în art.5 norma

juridică potrivit căreia angajatorul este obligat să ia măsurile necesare, în funcţie de situaţia

concretă, pentru a permite persoanei handicapate să acceadă la o muncă şi să o exercite, sau

pentru a-l scuti de cheltuielile de formare profesională (cu excepţia situaţiei în care aceste

măsuri ar impune angajatorului cheltuieli disproporţionate).

c. Norme juridice privitoare la protecţia şi securitatea socială a lucrătorilor au fost

adoptate de O.I.M., C.E.E., C.E., P.E. prin tratate, convenţii, protocoale, recomandări,

directive, acorduri, decizii, avize, regulamente, Carta socială europeană, Codul social

european ş.a.

Documentele la care ne-am referit mai sus conţin norme juridice de securitate socială

numai în măsura în care privesc evenimente diverse calificate în general ca riscuri sociale,

modalităţi de protecţie, apărare şi reparare a consecinţelor riscurilor sociale.

Regulile de protecţie şi securitate socială reglementate de organismele internaţionale au

în vedere: boala, accidentul de muncă, invaliditatea, bătrâneţea, maternitatea, ºomajul etc.

Au fost adoptate peste 45 de acte normative referitoare la sănătatea şi securitatea

lucrătorului de către O.I.M., C.E.E.,C.E.,.P.E.

· Regulamentul (Ordonanţa) 1408/ 71/ 14.VI.1971 este principalul reglement

referitor la regimurile de securitate socială care se aplică lucrătorilor salariaţi şi membrilor

lor de familie care se deplasează în interiorul comunităţii.

Art.1 şi 2 din Regulament stabilesc beneficiarii măsurilor de protecţie socială iar

art.4, paragr.1dispune că el se aplică tuturor legislaţiilor referitoare la securitatea socială care

privesc: prestaţiile în caz de boală şi de maternitate; prestaţiile de invaliditate, inclusiv cele care

sunt destinate să menţină sau să amelioreze capacitatea de muncă ; prestaţiile de bătrâneţe;

prestaţiile pentru moştenitori; prestaţiile pentru accidente de muncă şi boli profesionale,

alocaţiile pentru deces; prestaţiile pentru ºomaj; prestaţiile familiale.

Potrivit art.1 „orice persoană care este asigurată (angajată sau independentă), pe baze

obligatorii sau opţionale, pentru una sau mai multe eventualităţi acoperite de ramurile unui sistem

de securitate socială „beneficiază de prevederile regulamentului.

Normele juridice specificate în art. 3(1), 10(1), 121), 13(2), 18(1) se referă la

principiile securităţii sociale (nediscriminarea bazată pe cetăţenie; plata indiferent de

reºedinţă; nesuprapunerea prestaţiilor etc).

Art.19 paragr.1 al ordonanţei consemnează drepturile lucrătorilor salariaţi sau

nesalariaţi în situaţia în care domiciliază pe teritoriul altui stat membru decât cel competent,

dacă sunt îndeplinite condiţiile privitoare la prestaţiile în natură în contul instituţiei competente

prin intermediul instituţiei locului de domiciliu sau la prestaţii în bani furnizate de

instituţia competentă potrivit legislaţiei pe care o aplică.

Art.37 al Regulamentului menţionează norma potrivit căreia prestaţia pentru

invaliditate se acordă salariatului care a beneficiat succesiv sau alternativ de legislaţiile a două

sau mai mult e state membre şi care a îndeplinit perioade de asigurare exclusiv în conformitate cu

legislaţia potrivit căreia suma totală a prestaţiei de invaliditate este independentă de perioada

de asigurare.

Art.45-80 din Regulament conţin norme juridice privitoare la stabilirea şi acordarea

pensiilor, prestaţiilor pentru accidente şi boli profesionale, alocaţiilor în caz de deces,

prestaţiilor de ºomaj şi prestaţiilor familiale.

Potrivit prev.art.80 şi 82 din Ordonanţă sunt instituite Comisia administrativă pentru

securitatea socială a lucrătorilor migranţi şi Comitetul Consultativ pentru securitatea socială a

lucrătorilor migranţi , care are ca principale atribuţiuni examinarea şi rezolvarea

chestiunilor de interpretare şi traducer ea documentelor referitoare laaplicarea

Regulamentului, promovarea şi dezvoltarea colaborării între statele membre în materia

securităţii sociale, stabilirea costurilor referitoare laplăţile care incumbă instituţiilor statelor

membre, formularea de avize şi propuneri în vederea eventualelor revizuiri ale

reglementului.

· Directiva 89/391/12.VI.1989 adoptată de CEE privitoare la punerea în

aplicare a măsurilor care vizează promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii lucrătorilor în

muncă, conţine în art.1 paragr.2 norme juridice privitoare la :prevenirea riscurilor profesionale,

eliminarea factorilor de risc şi de accident, informarea, consultarea, participarea, formarea

lucrătorilor şi a reprezentanţilor acestora.

Art.2 al Directivei conţine regula potrivit căreia normele de securitate şi sănătate

se aplică tuturor sectoarelor de activitate, private sau publice (industrie, agricultură, comerţ,

autorităţi administ rat ive, servicii, u nit ăţi de învăţământ, cultură, distractive etc.)

Conform prev.art.6 al Directivei, angajatorii au obligaţia de a lua măsurile

necesare pentru protecţia sănătăţii lucrătorilor, inclusiv pentru prevenirea riscurilor profesionale,

informarea, formarea, organizarea şi asigurarea mijloacelor necesare de securitate socială.

Art.6 conţine norme referitoare la obligaţia angajatorilor de a respecta

următoarele principii generale: evitarea riscurilor; evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;

combaterea riscurilor la sursă; adaptarea muncii la om, îndeosebi în privinţa organizării

locurilor de muncă, alegerii echipamentelor de lucru şi a metodelor de muncă în scopul

atenuării efectelor asupra sănătăţii lucrătorului, a muncii monotone şi a muncii în cadenţă;

necesitatea de a ţine pasul cu evoluţia tehnică; înlocuirea a ceea ce este periculos cu ce nu este

periculos sau mai puţin periculos; planificarea prevenţiei prin vizarea unui ansamblu coerent care

să integreze prevenţia tehnică, organizarea muncii, condiţiile de muncă, relaţiile sociale şi

influenţa factorilor ambianţi în timpul muncii; luarea cu prioritate a măsurilor de protecţie

colectivă faţă de măsurile de prot ecţie individuale; elaborarea de instrucţiuni

corespunzătoare pentru lucrători.

De precizat că Directiva conţine în art.3 norme juridice de organizare a serviciilor de

protecţie şi de prevenire a riscurilor profesionale, onerative, permisive şi prohibitive

privitoare la măsurile de securitate, igienă şi sănătate a muncii.

Art.8,9 şi 10 din Directivă privesc obligaţiile angajaţilor şi salariaţilor în caz

de incendii, de pericol grav şi pentru evaluarea riscurilor.

Art.11 şi 12 se referă la obligaţiile angajatorului şi angajatului în legătură cu

participarea locuitorilor la activităţile de prevenire în domeniul securităţii şi sănătăţii

angajaţilor. Potrivit prev. Art.12 paragr.1 al Directivei formarea lucrătorilor în

domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă se realizează prin informări şi instructaje la

angajare, la schimbarea locului de muncă, la introducerea sau schimbarea unui echipament de

muncă şi la introducerea unei noi tehnologii.

Art.13 al Directivei, stabileşte obligaţiile lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în

muncă.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. V

FORMAREA PROFESIOANALA

ASPECTE ANALIZATE:



3. Principalele obiective şi direcţii de acţiune pentru formarea profesională continuă, în intervalul

2007 – 2011


5. Recomandări pentru asigurarea calităţii formării profesionale a adulţilor

6. Niveluri de calificare profesională definite de către statele membre ale Uniunii

Europene pentru asigurarea comparabilităţii



Învăţarea pe tot parcursul vieţii devine un imperativ al unei economii şi societăţi bazate

pe cunoaştere iar formarea profesională continuă este destinată să contribuie la creşterea

ocupării, a adaptabilităţii şi mobilităţii forţei de muncă în consens cu cerinţele de calificare ale

economiei şi ale companiilor.

Concomitent, acumularea de cunoştinţe şi abilităţi permite îmbunătăţirea poziţiei pe piaţa

muncii a diferitelor persoane şi categorii de forţă de muncă şi determină creşterea productivităţii

şi a competitivităţii, aducând beneficii personale şi sociale.

Memorandumul Comisiei Europene, privind învăţarea pe tot parcursul vieţii, adoptat

în octombrie 2000, invită statele să identifice strategii coerente şi măsuri practice pentru

dezvoltarea învăţării continue, conţinând drept mesaje cheie următoarele:

• noi competenţe de bază pentru toţi;

• investiţii adecvate în resursele umane;

• inovarea predării şi a învăţării;

• validarea şi valorizarea învăţării;

• regândirea orientării şi a consilierii, apropierea învăţării de domiciliul

beneficiarilor.

În acelaşi timp, Declaraţia de la Copenhaga (noiembrie 2002) invocă dimensiunea

europeană, transparenţa, consilierea, recunoaşterea calificărilor şi asigurarea calităţii în

formare.

O serie intreaga de Directive, care tratau fie recunoasterea diplomelor de invatamant

superior pe teritoriul UE, fie recunoasterea anumitor meserii (medic, dentist, farmacist, medic

veterinar, avocat, arhitect, infirmieri si moase) au fost abrogate, prevederile acestora fiind

adaptate si comasate intr-un singur act legislativ: Directiva 2005/36 din 7 septembrie 2005

relativa la recunoasterea calificarilor profesionale.

Sfera de aplicare:

Directiva se aplica oricarui resortisant al unui stat membru UE care doreste sa exercite,

fie ca salariat fie ca liber profesionist, o profesie reglementata29 intr-un stat membru altul decat

cel unde a dobandit calificarile profesionale.

Termenul de transpunere a Directivei (adica momentul din care dispozitiile acesteia

trebuie sa se aplice, incorporate fiind in legislatia nationala) este 20 Octombrie 2007.

Obiectivul acestei Directive este de a facilita prestarea serviciilor precum si stabilirea

resortisantilor unui stat UE pe teritoriul altui stat membru. Se face distinctia intre regimul

aplicabil prestarii de servicii transfrontaliere si cel aplicabil stabilirii.

Regimul aplicabil recunoasterii calificarilor in vederea prestarii de servicii

Orice resortisant al unui stat UE, stabilit in mod legal pe teritoriul unui stat membru, poate presta

temporar si ocazional servicii in alt stat membru, folosind titlurile profesionale acordate in tara sa

de origine, fara a trebui sa ceara in statul de destinatie recunoasterea (echivalarea) calificarilor

respective.

In schimb, daca persoana se deplaseaza in alt stat membru, in vederea prestarii de servicii iar

29 Activitatea profesionala reglementata reprezinta activitatea profesionala a carei exercitare este conditionata prin

legi, reglementari sau dispozitii administrative, de detinerea unei diplome

profesia respectiva nu este reglementata in statul sau de origine, aceasta trebuie sa dovedeasca

doi ani de experienta profesionala.

Statul membru in care urmeaza sa se efectueze prestarea de servicii poate sa ceara

lucratorului sa faca o declaratie prealabila si sa o reinnoiasca anual. Aceasta trebuie sa fie insotita

de o asigurare pentru responsabilitate profesionala. De asemenea, statul poate cere documente

probatorii cu privire la nationalitatea prestatarului, la sediul sau precum si cu privire la

calificarile profesionale.

Pentru profesiile a caror exercitare poate avea implicatii asupra protectiei sanatatii sau a

sigurantei publice si care nu beneficiaza de recunoastere automata in baza Directivei, statul

membru in care se va efectua prestarea de servicii poate verifica aptitudinile profesionale ale

prestatarului.

România a adoptat Strategia Europeană pentru Ocupare, revizuită, ca instrument

esenţial de coordonare a politicilor în domeniu. În aceasta, obiectivele globale sunt: atingerea

unei rate generale de ocupare de 70% şi 60% pentru femei, până în anul 2010 (obiective

intermediare în 2005, 67% şi 57%) şi o rată de ocupare de 50% pentru forţa de muncă în vârstă

de 55-64 ani până în anul 2010.

Prin noua strategie, România îşi propune o rată generală de ocupare a forţei de muncă de

59,8% în 2008 (64,1% pentru bărbaţi şi 51,5% pentru femei), faţă de 62,9% în UE 25 (70,8%

pentru bărbaţi şi 55,0% pentru femei).

Potrivit Strategiei Lisabona, nivelul mediu de participare la procesul de învăţare pe tot

parcursul vieţii pentru populaţia adultă (25-64 ani) va fi de cel puţin 12,5% până în anul 2010;

prin Strategia proprie România îşi propune să evolueze de la 1,3% rată actuală de participare la

învăţarea continuă la 7% în anul 2010.

Derularea proceselor de tranziţie şi restructurarea economică din România au condus la

accentuarea îmbătrânirii demografice, scăderea populaţiei ocupate, a populaţiei salariale,

respectiv a ratelor de activitate şi de ocupare, precum şi la migrarea forţei de muncă calificate şi

îndeosebi tinere spre pieţe ale muncii din ţări europene şi din America de Nord.

Aceste fenomene obiectivizează, în plus pentru viitor, nevoia de strategii pentru ocupare,

formare iniţială şi continuă a forţei de muncă.


În Foaia de parcurs pentru integrarea României în UE (noiembrie 2006) au fost făcute

recomandări pentru dezvoltarea pe termen mediu a unui sistem de formare profesională, mai ales

de formare profesională continuă, în scopul îmbunătăţirii calităţii forţei de muncă şi al adaptării

acesteia la noile cerinţe ale unei pieţe a muncii în schimbare.

În rapoartele periodice asupra progreselor înregistrate de România se prezintă evaluări

pozitive ale sistemului de formare profesională şi ale schimbărilor în direcţia integrării formării

profesionale iniţiale cu cea continuă.

În domeniul formării profesionale sunt implicate o diversitate de instituţii şi parteneri

sociali. Prin cadrul legal existent, responsabilităţi instituţionale revin: Ministerul Muncii,

Solidarităţii Sociale şi Familiei, MMSSF, Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă,

ANOFM, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, MEdC, Consiliul Naţional pentru Formarea

Profesională a Adulţilor, CNFPA, Consiliului pentru Standarde Ocupaţionale şi Atestare, COSA,

furnizorilor de formare profesională şi partenerilor sociali.

Formarea profesională este reglementată prin legi, Legea învăţământului şi Codul

Muncii (RO0507102F), şi reprezintă, în acelaşi timp, un capitol distinct al contractului

colectiv de muncă unic la nivel naţional.

Prin Strategie este analizată situaţia actuală: cadrul legal, responsabilităţile instituţionale,

parteneriatul social, cererea şi oferta actuală de formare profesională, modalităţile de finanţare şi

de asigurare a sistemului formării profesionale continue.

Principalele probleme de ordin strategic pentru viitor ţin de insuficienta participare la

formarea profesională continuă şi de calitatea furnizorilor şi a conţinutului programelor de

formare.

Pentru a se răspunde la aceste probleme, sunt avute în vedere atât perfecţionarea cadrului

legal (abordarea flexibilă a Codului Muncii, coerenţa reglementărilor privind formarea

profesională iniţială şi formarea profesională continuă) cât şi realizarea unui sistem de credite

http://www.mmssf.ro/

http://www.anofm.ro/

http://www.edu.ro/

http://www.cnfpa.ro/

http://www.cosa.calitate.com/index.htm

transferabile, activizarea responsabilităţii şi creşterea capacităţii administrative a instituţiilor

implicate, participarea partenerilor sociali la elaborarea standardelor de calificare sectoriale şi la

fundamentarea nevoilor de formare şi asigurarea resurselor financiare pentru formarea

profesională continuă.

3. Principalele obiective şi direcţii de acţiune pentru formarea profesională

continuă, în intervalul 2007 – 2011

Politica naţională în domeniul formării profesionale continue, sprijinită pe un cadru legal

coerent şi pe consolidarea instituţională va fi orientată pe termen scurt spre:

• conştientizarea beneficiarilor şi a angajatorilor cu privire la beneficiile formării

profesionale continue;

• creşterea resurselor publice şi private ce vor fi investite în formarea profesională;

• practicarea unor sisteme de formare flexibile şi transparente;

• îmbunătăţirea reţelei de informare, consiliere şi orientare profesională;

• corecta evaluare, validare şi valorizare a învăţării anterioare.

Al doilea obiectiv important îl reprezintă creşterea calităţii şi eficienţei sistemului prin

managementul orientat spre rezultate, care să vizeze:

• consolidarea structurilor instituţionale şi a parteneriatului;

• implementarea mecanismelor de asigurare a calităţii, inclusiv prin adaptarea

cadrului legal.

Principalele direcţii de acţiune se referă la:

• conştientizare şi motivare;

• diseminarea bunelor practici şi a informaţiilor privind cererea şi oferta;

• creşterea investiţiilor publice şi private (sporirea cu 10% în viitorii 5 ani a

bugetelor destinate formării profesionale continue), cofinanţarea publică-privată şi din fonduri

structurale;

• consultarea cu partenerii sociali pentru asigurarea resurselor şi negocierea de către

aceştia a prevederilor din contractele colective de muncă.

De asemeni, cadrul naţional coerent al calificărilor se va asigura prin acord tripartit (sub

coordonarea Autorităţii Naţionale pentru Calificări, ANC, rol îndeplinit de CNFPA) referitor la

reperele metodologice, curicullum şi responsabilităţi în ce priveşte dezvoltarea standardelor

ocupaţionale şi a celor de pregătire profesională.

Implementarea strategiei formării profesionale continue se va asigura printr-un plan de

acţiuni pe termen scurt şi mediu, cu indicatori cheie, conform metodologiei Eurostat.


În afara prevederilor din Codul Muncii şi din contractele colective de muncă, partenerii

sociali deţin poziţii cheie în stabilirea necesarului de competenţe pe piaţa muncii şi definirea

cererii de formare profesională continuă, promovarea şi susţinerea acţiunilor de formare,

îmbunătăţirea dialogului social la nivel naţional şi sectorial pentru armonizarea formării

profesionale continue cu practicile europene, înfiinţarea comitetelor sectoriale şi îmbunătăţirea

reprezentativităţii şi a specializării partenerilor sociali pe problemele formării profesionale

continue, asigurarea unei comunicări instituţionale articulate pe dinamica cererii şi pe

schimbările structurale din economie şi de pe piaţa muncii şi în buna funcţionare a mecanismelor

de asigurare a calităţii formării profesionale continue.

Funcţionalitatea sistemului formării profesionale continue este dependentă de construirea

parteneriatului. Instituţiile şi cadru legal existent nu–şi vor putea îndeplini rolul şi funcţiile, de

altfel bine definite, fără participarea angajatorilor, a organizaţiilor sindicale şi a beneficiarilor de

formare.

Motivarea beneficiarilor depinde în mod esenţial atât de iniţiativele organizaţiilor

patronale, cât şi de sindicate. Până în prezent nu s-ar putea spune că există reacţii marcante din

partea acestora în legătură cu strategia elaborată de MMSSF cu consultarea şi aprobarea

partenerilor sociali.

Nivelul redus al salariilor şi oferta încă excedentară de forţă de muncă par a nu ridica

probleme referitoare la formare, deşi există semnale care probează apariţia unor deficite de

calificare în anumite meserii.

Validarea, recunoaşterea şi remunerarea corespunzătoare a pregătirii iniţiale şi continue îi

va incita pe beneficiari să solicite accesul la formare iar sistemul se va dinamiza şi va întări

responsabilităţile partenerilor sociali. (Dr. Luminiţa Chivu, Institutul de Economie Naţională)

5. Recomandări pentru asigurarea calităţii formării profesionale a

adulţilor

Dezvoltarea parteneriatului social

Situaţia parteneriatului social în dezvoltarea formării profesionale, în ţări ale Uniunii

Europene (Germania, Franţa, Marea Britanie)

Germania

Organizarea formării profesionale în Germania se bazează pe un sistem dominat de

sectorul privat (incluzând angajatori, sindicate şi camere de comerţ şi industrie) căruia

statul îi delegă managementul acestui serviciu public.

Printr-o combinare a opiniilor celor două forme de reprezentare (patronate şi

sindicate) se ajunge ca partenerii sociali să realizeze un cadru comun de reglementări

pentru fiecare sector în parte. În urma procesului de negociere se stabilesc atât conţinutul

formării profesionale în cadrul instituţiilor angajatoare, cât şi competenţele care vor fi

dobândite ca urmarea a formării. Aceste activităţi se realizează cu respectarea cadrului legislativ

existent la nivel federal şi a reglementărilor referitoare la piaţa ofertei de formare

profesională. Mai mult, asigurarea serviciilor de formare profesională coboară la nivelul unei

entităţi private, întreprinderea, care devine atât furnizor cât şi beneficiar principal. Statul

federal este implicat în proces prin garantarea funcţionării normale a sistemului, în

concordanţă cu legea formării profesionale (1969), precum şi prin luarea măsurilor care se

impun în cazul apariţiei unor disfuncţii, în concordanţă cu principiul susbsidiarităţii.

Dezbaterile privind conţinutul formării profesionale în Germania sunt dominate

de preocuparea privind asigurarea unui echilibru între interesele colective şi cele

individuale. Sindicatele doresc lărgirea formării profesionale în vederea promovării

autonomiei ocupaţionale, în timp ce angajatorii pledează pentru o formare profesională cu o

aplicabilitatea imediată într-un domeniu îngust. Aceasta înseamnă că, în urma unui lung proces

de negociere la nivel social, se ajunge la un anumit compromis, care să acopere nu numai

conţinutul formării, dar şi condiţiile în care se desfăşoară aceasta (costul formării, plata

cursanţilor, precizarea cursanţilor).

Mai departe, trebuie ca interesele exprimate la nivel sectorial să coincidă cu cele de la

nivel microeconomic. Reglementările care guvernează formarea profesională trebuie să ţină

seama de dorinţa şi abilitatea întreprinderilor de a organiza cursuri de formare. Trebuie

remarcat faptul că întreprinderile sunt obligate să ofere cursuri de formare numai tinerilor sub 18

ani.

Dificultatea procedurii de definire a reglementărilor privind formarea în

instituţia angajatoare apare încă de la primul pas, în care partenerii sociali ar trebui să

cadă de acord asupra începerii unui proces de reformă într-un anumit sector. Obţinerea

unui astfel de acord este dificilă atât datorită diferenţelor dintre partronate şi sindicate, cât şi

datorită diferenţelor de opinie dintre reprezentanţii celor două grupuri. În această fază, atât

organizaţiile patronale, cât şi cele sindicale au drept de veto. Acesta poate fi invalidat de

către Statul Federal în mod unilateral, cu riscul major de a altera economia sistemului şi de a

cauza, mai devreme sau mai târziu, preluarea de către stat a atribuţiilor partenerilor sociali.

În contextul prezentat, statul nu are un rol activ, ci acţionează ca intermediar în facilitarea

şi garantarea procesului. El poate apela la serviciile Institutului Federal pentru Formare

Profesională (BIBB) care poate oferi mediere sau sugestii în legătură cu competenţele şi

calificările profesionale. Implicarea minimă a Statului, în special în supervizarea

procesului, asigură un echilibru între interesele diferiţilor participanţi. Asigurarea calităţii

formării profesionale în întreprinderi şi respectarea unor standarde minime se realizează de către

Betriebsrate - Consiliile de la nivel instituţional, prin trei forme de verificare:

Monitorizarea respectării condiţiilor de formare stabilite prin lege şi a

conţinutului formării specificat prin planul cadru

Monitorizarea din partea camerelor de comerţ şi industrie, nominalizate prin

lege pentru acest lucru

Examinarea finală de către comitetele tripartite, cuprinzând reprezentanţi

ai angajatorilor, ai angajaţilor şi ai formatorilor. Rezumând cele spuse anterior, sistemul

german de formare profesională în instituţiile angajatoare poate fi caracterizat prin:

Predominanţa negocierilor la nivel central (macro-economic) dintre partenerii

sociali care stabilesc principalele reglementări procedurale

Luarea în considerare a intereselor la nivel micro-economic pentru

realizarea corecţiilor necesare şi implementarea reglementărilor

- dorinţa şi capacitatea întreprinderilor de a oferi formare profesională;

- implicarea majoră a angajaţilor în definirea condiţiilor în care va avea loc

formarea

- responsabilizarea angajaţilor faţă de Betriebsrat – Consiliul de la nivel

instituţional

examinarea finală este realizată de către un comitet tripartit constituit de către

camere de comerţ şi industrie şi format din reprezentanţi ai angajatorilor, angajaţilor şi

formatorilor

proiectarea formării profesionale se face la nivel de Land, conform principiului

potrivit căruia educaţia este un domeniu guvernat de către Landuri. Comisiile responsabile

cu proiectarea programelor educaţionale cadru de la acest nivel includ şi

reprezentanţi ai administraţiei Landului.

Franţa

În Franţa, Statul, care este omniprezent atât în cadrul structurării calificărilor cât

şi în cadrul furnizării serviciilor de formare profesională, caută să transpună cerinţele

indivizilor în reformele pe care le întreprinde. El îşi justifică rolul proeminent prin luarea în

considerare a acestor cerinţe şi transpunerea lor în termeni ai interesului public.

Premisele reformei din 1983, referitoare la definirea calificărilor profesionale, au

fost similare celor din 1969, în Germania. Scopul a fost renunţarea la politica de concepere a

calificărilor exclusiv pe baza cererilor angajatorilor. Aceasta a dus la creşterea exagerată a

numărului de calificări care vizau domenii foarte înguste. În Franţa, procesul de reformă

a dus la o configurare instituţională diferită de cea din Germania. Caracteristic este faptul

că procesul de reformă este mai mult unilateral, fiind iniţiat fie de către Stat fie de către

organizaţii patronale puternice, rolul sindicatelor fiind mai puţin evident.

Procedura de reorganizare a definirii calificărilor profesionale oferă o putere sporită

Comisiilor Profesionale Consultative (Commissions Professionnelles Consultatives),

organisme consultative create după război, în momentul în care profesiile sau domeniile

ocupaţionale profesionale au fost implicate direct în finanţarea şi organizarea formării

profesionale.

Comisiile Profesionale Consultative, formate din reprezentanţi ai autorităţilor

publice, ai angajatorilor şi angajaţilor, la care se adaugă experţi, trebuie să fie consultate

înaintea oricărei reforme cu privire la calificările profesionale. De asemenea, rolul lor în

înaintarea de propuneri referitoare la relaţia dintre formare şi angajare a crescut semnificativ şi, ca

urmare, opiniile lor asupra planurilor de reformă se răsfrâng asupra a mai mult de 600 de calificări

între nivelurile 3 şi 5.

Creşterea şomajului în rândul absolvenţilor cursurilor profesionale de scurtă durată

(oferind Certificat de aptitudine profesională sau Brevet de învăţământ profesional) şi

preocuparea de a îmbunătăţi formarea profesională au determinat autorităţile să ia în

considerare din ce în ce mai mult, opiniile partenerilor sociali în definirea calificărilor

profesionale. Este de remarcat faptul că s-a preferat crearea unor noi calificări

renunţându-se la revizuirea celor existente şi plasând statul în rolul de principal

responsabil în procesul de definire a noilor calificări.

De fapt, procesul de creare a calificărilor profesionale este dominat de către autorităţile

educaţionale naţionale, prin Secretariatul General al Comisiei Profesionale Consultative, din

cadrul Direcţiei pentru Licee şi Colegii şi de către Inspectoratul General. Secretariatul General

este responsabil cu politica de concepere a calificărilor, definirea rutelor de calificare

pentru domeniile ocupaţionale majore (de la Certificatul de aptitudine profesională -

CAP către Brevetul de tehnician superior - BTB, prin intermediul bacalaureatelor

profesionale şi tehnice), realizarea cercetărilor necesare înainte de introducerea unei anumite

calificări, tratarea cererilor provenite dintr-un anumit sector, lansarea studiilor pentru

justificarea cererilor şi precizarea acţiunilor ulterioare care trebuie luate. El mai are şi

puterea de a lansa un proces de reformă a calificărilor profesionale, spre deosebire de

Germania unde doar partenerii sociali pot decide asupra necesităţii unei reforme.

În Franţa, autorităţile de la nivel central trebuie să asigure un echilibru între nevoia unei

veritabile consultări cu partenerii sociali în chestiuni a căror complexitate impune acest

lucru şi nevoia de a găsi un răspuns rapid la urgenţele politice.

Dorinţa şi abilitatea de a organiza activităţi de formare profesională a căror importanţă a

fost semnalată în cazul Germaniei (fiind asigurate de către angajatori) sunt asigurate în cazul

Franţei prin sistemul educaţional, care include şi parteneri privaţi de la care se aşteaptă

combinarea activităţilor lucrative şi a celor de formare profesională sub guvernarea

aceluiaşi sistem, educaţional. Piaţa muncii are cuvântul final în determinarea valorii noilor

programe de formare profesională. La conceperea acestora un rol important îl au organizaţiile

patronale de la nivel sectorial şi cererea socială. Ca şi în cazul Germaniei, partenerii

sociali se implică la nivel sectorial dar nu pentru a stabili direct reglementările ci pentru a

influenţa deciziile autorităţilor publice. Diferenţa este explicată şi prin voinţa de implicare a

partenerilor sociali. În acest sens trebuie remarcată slabă implicare a sindicatelor în

problemele formării profesionale care au fost o lungă perioadă de timp lăsate în grija

membrilor Comisiilor Profesionale Consultative. Deoarece controlul procesului de instruire a

fost realizat de către inspectoratele sistemului naţional de învăţământ, organizaţiile patronale de

la nivel sectorial au fost direcţionate către formularea de sugestii, propuneri sau cereri,

nefiind direct implicate în procesul de decizie.

Spre exemplu, Uniunea Industriilor Metalurgice şi Miniere a solicitat crearea

nivelului 4 de formare profesională, însă responsabilitatea transpunerii acestei cereri

într-un bacalaureat profesional a revenit autorităţilor educaţionale naţionale, care au extins din

proprie iniţiativă acest nivel la toate celelalte sectoare şi domenii ocupaţionale, în ciuda

rezervelor formulate de unii reprezentanţi ai patronatelor.

Cererea socială joacă un rol foarte important în sistemul francez de creare şi reformare a

calificărilor. În cazul Germaniei, o parte din cererea socială, precum solicitările venite din partea

familiilor este mai greu identificabilă, deoarece dezbaterile se axează în special pe

problemele economice.

Rolul experţilor este diferit în cele două ţări. În Germania, aceştia au rolul de mediere şi de

facilitare a procesului, iar în cazul în care recomandările, provenite de la experţii

Institutului Federal de Formare Profesională, sunt prea îndepărtate de realităţile formării

profesionale în întreprinderile angajatoare, ele pot fi refuzate de către partenerii sociali. În Franţa,

experţii publici au o influenţă mult mai mare, în special prin Secretariatul General al

Comisiilor Profesionale Consultative în care sunt incluşi în jur de 20 de cercetători.

Astfel, se realizează o legătură între cerinţele diferitelor organizaţii de la nivel sectorial şi

coerenţa în politica de definire a calificărilor profesionale.

Marea Britanie

În Marea Britanie, parteneriatul social poate fi rezumat prin următoarele caracteristici:

Deciziile cheie privind nevoile de formare şi modul în care trebuie să se desfăşoare

formarea profesională aparţin angajatorilor.

Formarea profesională are loc pe o piaţă liberă, fiind oferită de o mare varietate de

furnizori publici sau privaţi.

Calificările bazate pe competenţă certifică abilitatea individului de a face

faţă standardelor cerute la locul de muncă

Rolul principal al statului este de a oferi orientare şi de a finanţa un

cadru instituţional în care se pot lua decizii privind formarea profesională.

Intervenţia statului în dezvoltarea formării profesionale a vizat nevoia de a

crea un cadru coerent de calificări profesionale şi rute de parcurgere la nivel naţional, de

a construi standarde educaţionale şi de formare profesională competitive şi de a răspunde

declinului industriei tradiţionale şi restructurării economice.

În ceea ce priveşte finanţarea formării profesionale continue, 57% din

cheltuielile corespunzătoare formării continue sunt finanţate de patronate, 20% de Stat, şi 13%

autofinanţare.

România

Într-o societate a cunoaşterii factorii de decizie ar trebui să încurajeze şi să

motiveze indivizii pentru a-şi asuma responsabilităţi privind managementul propriei vieţi şi

pregătiri profesionale.

Instituţiile de formare trebuie să dezvolte metode de predare de tip participativ, în

care cursanţii au un rol important în cadrul formării.

Schimbările apărute în domeniul muncii (globalizare, influenţa ştiinţei şi

tehnicii, flexibilitatea formelor de angajare, sporirea exigenţelor privind competenţele etc.)

impun persoanelor adulte un efort continuu de învăţare pe tot parcursul vieţii pentru a se putea

adapta la noile cerinţe.

Recomandări privind rolul şi responsabilităţile statului:

Definirea structurii şi organizării sistemului de învăţare şi formare profesională.

Coordonare în:

- administrarea infrastructurii globale

- definirea cadrului legislativ

- stabilirea standardelor

- asigurarea şi monitorizarea calităţii

- stabilirea mecanismelor de acreditare a calificărilor naţionale

- specificarea modalităţilor de autorizare a programelor de formare profesională

Asigurarea interimatului până când partenerii sociali pot să-şi asume pe deplin noile

roluri şi monitorizarea transferului de responsabilitate.

Încurajarea partenerilor sociali de a participa şi a-şi asuma

responsabilităţi în definirea strategiilor, în managementul implementării şi în alocarea

resurselor necesare.

Sprijinirea dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii pentru ca acestea, după

obţinerea stabilităţii necesare, să contribuie la rândul lor la asigurarea resurselor formării

profesionale continue.

Profesionalizarea managerilor şi pregătirea persoanelor cu funcţii de decizie pentru a

înţelege corect: cultura organizaţională, economia de piaţă, tendinţele pieţei muncii, noile

cerinţe privind competenţele, schimbarea valorilor şi atitudinilor, importanţa parteneriatului,

a abordărilor interdisciplinare şi consultărilor, asumarea responsabilităţilor şi

motivarea angajaţilor.

Definirea criteriilor pentru elaborarea standardelor ocupaţionale şi a celor de

formare profesională şi promovarea mecanismelor pentru asigurarea calităţii.

Definirea politicii trebuie aibă la bază consensul social, luând în considerare opiniile

partenerilor sociali şi să creeze un cadru care să asigure flexibilitatea necesară

implementării la nivel local, în funcţie de condiţiile concrete, a acestor politici.

Conceperea unui sistem cadrul de calificări acceptabil atât la nivel naţional cât şi la

nivel european (internaţional)

Eliminarea barierelor artificiale dintre calificările academice şi cele

profesionale, ca urmare a noilor cerinţe privind cunoştinţele şi competenţele necesare: o

bază largă de cunoaştere, competenţe transversale de bază, cunoştinţe şi competenţe tehnice,

competenţe manageriale etc.

Promovarea unei politici de finanţare care:

- să se adreseze unor noi iniţiative naţionale, regionale sau locale apreciate ca

valoroase în urma unor competiţii;

- să sprijine proiectele de implementare a politicii naţionale;

- să reducă taxele pentru persoanele care participă la cursuri de formare

profesională;

- asigurarea de împrumuturi (credite) pentru persoane şi întreprinderi care doresc să

investească în formare profesională;

- să contribuie la diseminarea informaţiilor referitoare la bunele practici

Ex. Guvernul din Singapore a acordat facilităţi financiare firmei IBM pentru pregătirea

tuturor managerilor în tehnologii informaţionale şi de comunicare

Monitorizarea asigurării de şanse egale pentru participarea la formarea profesională a

tuturor categoriilor defavorizate.

Asigurarea unor servicii de informare şi de consiliere asupra facilităţilor oferite

privind cariera profesională.

Patronatele au responsabilitatea atragerii unei forţe de muncă posesoare a

competenţelor necesare pentru atingerea obiectivelor instituţionale propuse, formarea

profesională fiind văzută ca o modalitate de creştere a performanţelor companiilor şi de

motivare a personalului.

Investesc în formarea profesională continuă pe baza următoarelor considerente:

- creşterea competitivităţii, ca urmare a utilizării creative a noilor competenţe

dobândite;

- adaptarea mai rapidă a angajaţilor la schimbările determinate de noul model de

organizare a muncii şi de delegarea de responsabilităţi;

- implicarea angajaţilor în proiectarea propriei formări profesionale îi motivează şi îi

face mai loiali faţă de instituţia în care lucrează;

- sporirea motivaţiei şi loialităţii faţă de companie se poate realiza şi prin

oferirea unor cursuri de formare la alegerea angajaţilor, chiar dacă nu au legătură cu locul actual

de muncă.

Ex. În Marea Britanie companiile Ford şi Rover au avut astfel de iniţiative

încununate cu succes.

Utilizează formarea profesională continuă pentru pregătirea cadrelor de

conducere astfel încât aceştia să aibă curajul să iniţieze schimbări şi să posede

competenţele necesare pentru managementul acestora.

Înţeleg beneficiile cooperării şi parteneriatului cu sistemul educaţional şi de

formare profesională la toate nivelurile.

Trebuie să adopte unui sistem de credite, care să permită cursurilor de scurtă durată,

realizate în întreprinderi să constituie "blocuri" în construirea unei calificări viitoare.

Au responsabilitatea de a stabili în cadrul organizaţiilor lor a unor

sisteme şi mecanisme pentru determinarea şi înregistrarea performanţelor angajaţilor,

precum şi de a concepe împreună cu salariaţii un plan de acţiune, pentru îmbunătăţirea

performanţelor.

Preocuparea faţă de nevoile pe termen lung ale angajaţilor şi includerea într-o nouă

formă de contracte a responsabilităţii angajatorilor faţă de dezvoltarea competenţelor transferabile

ale angajatorilor, astfel încât să se asigure perspectiva ocupării unui loc de muncă în cazul

mobilităţii de la un angajator la altul.

Ex. Confederaţia Industriei Britanice (patronate) a avut iniţiativa "noilor

contracte", considerând că bunăstarea şi supravieţuirea economică depind de crearea şi

menţinerea unei forţe de muncă flexibile şi care să posede competenţe multiple.

Influenţarea şi sprijinirea de către patronate şi sindicate a atingerii obiectivelor

politicilor naţionale, atât pe termen scurt, dar mai ales pe termen mediu şi lung; furnizarea

unui feedback din perspectiva aplicării la diferite niveluri a politicilor, astfel încât acestea să poată

fi îmbunătăţite.

Introducerea noilor tehnologii de informare şi comunicare, precum şi pregătirea

personalului pentru utilizarea acestora, astfel încât să se asigure competitivitatea pe piaţa

produselor şi serviciilor.

Formarea personalului capabil de a negocia şi a reprezenta corect

interesele grupului din care face parte.

În România, se constată absenţa unui cadru definit în mod formal privind

calificările la nivel naţional, astfel încât să se poată identifica relativ uşor exigenţele

referitoare la diferitele programe de formare profesională care conduc la obţinerea unor

anumite calificări, cursanţii să-şi poată defini corect aşteptările în legătură cu aceste programe, iar

autorităţile desemnate să stabilească echivalenţe între certificate şi diplome, să aibă un instrument

care să le faciliteze această activitate, atât la nivel naţional cât şi la nivel internaţional.

Scopul principal al unui sistem cadru al calificărilor naţionale îl constituie stabilirea

locului şi legăturilor fiecărei calificări în raport cu celelalte calificări, în vederea

asigurării comparabilităţii, atât pe plan naţional, cât şi pe plan european.

Utilizarea unui cadru al calificărilor naţionale prezintă o serie de avantaje dintre care se

pot enumera:

Asigurarea calităţii calificărilor, prin definirea nivelului şi tipului asociat. Pe

această bază se poate defini standardul de formare profesională şi modalităţile de evaluare

corespunzătoare nivelului specificat, asigurându-se în acest fel comparabilitatea între diverse

calificări de acelaşi nivel, precum şi diferenţierea calificărilor pe niveluri diferite.

Stimularea pieţei de formare, prin transparenţa oferită de standardizarea nivelurilor şi

profilurilor de formare. Angajatorii sunt interesaţi în atragerea forţei de muncă

pregătită corespunzător standardelor convenite la nivel naţional, care oferă o doză

considerabilă de încredere. În acelaşi timp indivizii sunt interesaţi în dobândirea

cunoştinţelor şi competenţelor care să le asigure perspectiva ocupării unui loc de muncă

şi un grad ridicat de independenţă şi mobilitate, deoarece standardele nu depind de

condiţiile concrete ale unei anumite companii.

Utilizarea cadrului ca element important în sistemul de remunerare a angajaţilor, ca

urmare a existenţei nivelurilor de profesionalizare.

Un pas deosebit de important în conceperea unui cadru al calificărilor îl

constituie definirea nivelurilor naţionale de calificare, respectiv precizarea clară a

semnificaţiei acordată de către România diferitelor niveluri identificate.

Pe plan internaţional există un sistem care permite identificarea

nivelurilor educaţionale pentru diferite categorii de forme de pregătire în cadrul sistemului

de învăţământ. Acest sistem poartă numele de Clasificare Internaţională Standard a

Educaţiei (ISCED) şi este prezentat în continuare împreună cu formele de învăţământ din

România, care corespund nivelurilor respective.

6. Niveluri de calificare profesională definite de către statele membre ale

Uniunii Europene pentru asigurarea comparabilităţii

În scopul asigurării comparabilităţii între diferite calificări obţinute în statele

Uniunii Europene s-a conceput un cadru general definit pe cinci niveluri.

Echivalarea calificărilor obţinute prin programe diverse s-a considerat necesară pentru

stimularea mobilităţii la nivel european.

Acest cadrul prezintă o importanţă deosebită, pentru definirea viitorului sistem

cadru al calificărilor naţionale şi asigurarea echivalenţei calificărilor cu cele europene. În

acest context se vorbeşte definirea unor descrieri ocupaţionale acceptate de comun acord de

către statele membre ale Uniunii Europene, echivalenţele realizându-se mai uşor pe baza

acestora.

Cadrul comun propus nu are caracter obligatoriu, el netrebuind să fie adoptat ca atare

de către statele europene, ci serveşte doar ca instrument pentru stabilirea echivalenţelor între

diferitele calificări profesionale.

Un cadru al calificărilor profesionale naţionale trebuie să permită atât precizarea locului

ocupat de diferitele calificări în sistemul naţional al calificărilor, cât şi identificarea

corespondenţelor dintre diferitele niveluri asociate.

Un anumit nivel asociat unei calificări îi conferă automat acesteia nişte caracteristici, cum

ar fi cele referitoare la exigenţele necesare pentru obţinerea acelei calificări sau la nivelul

cunoştinţelor şi competenţelor asociate.

Recomandările privind acreditarea calificărilor naţionale se referă la principiile care ar

trebui să stea la baza proiectării calificărilor şi la prezentarea unei propuneri pentru

Proiectarea calificărilor profesionale ar trebui să se bazeze pe următoarele principii:

Calificările sunt în mod obişnuit compuse din unităţi (module) pentru a permite

utilizarea unor componente la definirea altor calificări, pentru a facilita evaluarea şi

recunoaşterea competenţelor dobândite şi pentru determinarea stadiului atins în cadrul

formării profesionale

Calificările şi unităţile componente trebuie să aibă asociat niveluri

corespunzătoare cerinţelor ocupaţionale

Calificările şi unităţile componente trebuie să includă rezultate cuantificabile,

care să permită o vedere de ansamblu asupra exigenţelor cărora trebuie să le răspundă cursanţii

Unităţile componente trebuie să fie exprimate prin termeni care să precizeze

cunoştinţele şi competenţele pe care un absolvent trebuie să le dobândească, precum şi ceea

ce acesta va fi capabil să facă, pentru clarifica aşteptările din partea acelor unităţi

Explicarea clară a scopului, naturii şi a rutelor de progres, corespunzătoare

fiecărei calificări, pentru a facilita alegerea şi a crea o viziune realistă din partea

potenţialilor utilizatori

Proiectarea calificării trebuie să ia în considerare posibilităţile de acces către alte

niveluri şi calificări, prin includerea, dacă este posibil, a creditelor transferabile

Precizarea clară a condiţiilor de acces la cursurile pentru obţinerea unei

anumite calificări

Calificarea trebuie să dovedească o legătură clară cu standardul ocupaţional

relevant, pentru a da garanţia că formarea profesională corespunde unui anumit standard şi

a contribui la asigurarea calităţii

Conţinutul calificărilor trebuie să dezvolte cunoştinţele şi competenţele relevante

pentru un anumit domeniu ocupaţional, care să asigure perspectiva angajării şi a unei

munci eficiente

Calificările trebuie să prezinte complexitatea contextului relativ la un anumit

domeniu ocupaţional, făcând apel la diferite aspecte relevante precum: etica, protecţia

mediului, legislaţie, sănătate şi protecţia muncii, egalitate de şansă,

dimensiunea internaţională/europeană.

Titlurile calificărilor trebuie să fie clar exprimate şi să asigure relevanţă la nivel

naţional conform sistemului cadru propus pentru ca toţi cei interesaţi să poată identifica locul pe

care îl ocupă o anumită calificare în sistemul naţional, precum şi modul în care se

relaţionează aceasta cu celelalte calificări

Toate calificările cu titluri asemănătoare trebuie să precizeze acelaşi set minim

de cerinţe, referitoare la un nivel comun şi la un anumit volum de învăţare, pentru a asigura

exigenţe asemănătoare cărora trebuie să le răspundă cursanţii, asociate unor calificări

similare

În cazul în care există mai multe opţiuni pentru obţinerea aceleiaşi calificări,

trebuie să se asigure echivalenţa acestora din punctul de vedere al conţinutului, metodelor

şi cerinţelor

Toate calificările trebuie să includă o componentă obligatorie semnificativă,

pentru a reduce nevoia de proiectare la nivel local a unităţilor şi a asigura consistenţă la

nivel naţional

Calificările trebuie să aibă sprijinul reprezentanţilor domeniului ocupaţional la

care se referă, asigurându-se astfel legătura necesară cu cerinţele domeniului

Fiecare calificare şi unitate componentă trebuie să aibă asociată o

schemă corespunzătoare de evaluare a rezultatelor propuse a se obţine, care să includă metode

valide, relevante, transparente riguroase şi corecte faţă de toţi cursanţii

Calificările trebuie să includă detalii privind modalităţile de recunoaştere a

cunoştinţelor şi competenţelor dobândite anterior, inclusiv a celor care nu au fost certificate

pentru a identifica unele cunoştinţe şi competenţe deja dobândite şi a evita parcurgerea

modulelor corespunzătoare care nu şi-ar dovedi eficienţa şi ar diminua motivarea cursanţilor

Strategia de evaluare corespunzătoare unei calificări trebuie să includă

prevederi referitoare la evaluarea externă a cursanţilor pentru a asigura imparţialitatea certificării

şi a evita acordarea verdictului final doar de către cei interesaţi în obţinerea rezultatelor

Schema de evaluare şi certificare finală corespunzătoare certificării unei

calificări complete, compuse din unităţi certificate separat trebuie să facă garanţia faptului

că absolventul poate integra într-o bază unică trans-unitară cunoştinţele şi competenţele

dobândite ca urmare a parcurgerii diferitelor unităţi.

Fiecare calificare supusă acreditării trebuie să fie însoţită de o documentaţie în care

să se indice modul în care au fost aplicate principiile de proiectare a calificărilor.

Fiecare calificare trebuie să prezinte segmentul de piaţă căruia i se adresează

şi interesul pe care acest segment îl manifestă în raport cu această calificare, pentru a

identifica nevoia pe care o satisface calificarea propusă.

Examinarea şi certificarea trebuie să se realizează conform unui cod aprobat şi

publicat de către autorităţile de reglementare.

Decizia de certificare se ia în baza unei metodologii clare de interpretare a

rezultatelor obţinute în urma evaluărilor.

Rezultatele evaluărilor şi certificărilor trebuie să fie înregistrate având la bază un

sistem transparent

Calificarea trebuie să includă prevederi referitoare la posibilitatea realizării

unui control extern al calităţii.


Funcţiile, sarcinile şi activităţile, împreună cu cunoştinţele şi competenţele

identificate ca fiind caracteristice unei ocupaţii sau domeniu ocupaţional trebuie translatate în

programe de formare profesională. Pentru proiectarea unui program de formare

profesională sunt necesare câteva etape, din care cele mai esenţiale sunt:

definirea obiectivelor finale ale formării profesionale;

specificarea cerinţelor de participare la program;

definirea curriculumului;

precizarea condiţiilor necesare unei formări de calitate.

În acest scop, este necesară redactarea unei documentaţii clare, care să

permită o implementare eficientă a programului de formare profesională. În

cadrul acestei documentaţii trebuie să se precizeze ce se va învăţa la locul de muncă şi ce se va

învăţa în cadrul sistemului formal, de instruire în şcoală.

Sistemul de evaluare a formării profesionale va trebui să utilizeze nivelurile de

competenţă stabilite în urma analizei ocupaţionale, pentru a se realiza o echivalenţă între

cerinţele locului de muncă şi cele ale sistemului educaţional.

Existenţa specificaţiilor privind cunoştinţele şi competenţele asociate unei ocupaţii

facilitează procesul de descentralizare a proiectării curriculumului, încurajează abordările

novatoare, dă posibilitatea diversificării ofertei educaţionale.

Proiectarea unui program de formare profesională a adulţilor presupune găsirea unor

răspunsuri la o serie de întrebări precum:

Care este instituţia care va acorda diploma de absolvire?

Există şi alte instituţii care participă la programul de formare profesională? Dacă da,

care este contribuţia fiecărei instituţii?

Care este impactul estimat al programului de formare profesională?

Cum se va numi programul, cum se va numi diploma şi ce statut se acordă

absolventului?

Cum se înscrie programul de pregătire în politica şi strategia naţională privind

educaţia?

Care este schema preconizată de implementare a programului de pregătire?

Care sunt obiectivele educaţionale, economice, industriale, sociale sau culturale

asociate programului de formare profesională?

Cum se relaţionează obiectivele de mai sus cu cerinţele locale ale pieţei muncii?

Care vor fi organismele sau persoanele implicate în proiectarea programului de

formare profesională?

Care este fundamentul ştiinţific care va sta la baza proiectării programului de


Care vor fi organismele implicate în evaluarea calităţii programului de


Care sunt destinaţiile anticipate privind locurile de muncă pe care le vor

ocupa absolvenţii?

Care este aportul acestui program pentru cercetarea şi dezvoltarea educaţională

sau pentru crearea unor noi locuri de muncă?

Care sunt rezultatele estimate ca urmare a participării la programul de

formare profesională (competenţe, cunoştinţe, atitudini sau alte atribute)?

În ce fel garantează aceste rezultate dobândirea statutului propus pentru

viitorul absolvent?

Care este durata estimată necesară programului de formare profesională?

Care sunt cursurile, respectiv ariile curriculare, care vor compune programul de


Cum se realizează integrarea cursurilor, astfel încât acestea să contribuie la

atingerea obiectivelor programului de formare profesională?

Există cursuri care pot fi utilizate în cadrul programului de formare profesională, sau

toate cursurile sunt noi?

Care este structura şi mărimea unui grup de cursanţi?

Care sunt specializările, majore sau minore oferite de către program?

Care sunt programele de formare profesională care au obiective similare? Care

este raţiunea proiectării unui alt program?

Cum se relaţionează acest program cu alte programe oferite de aceeaşi instituţie?

Care vor fi cursanţii care vor participa la programul de formare profesională?

Care este numărul estimat de cursanţi interesaţi în participarea la programul de


Care este deschiderea programului de formare profesională către alte programe

sau forme de pregătire profesională (posibilităţi de transfer)?

Care sunt resursele materiale şi financiare necesare derulării programului de


Care sunt resursele umane care vor participa la derularea programului?

Corespund calificările cu cerinţele programului de formare profesională?

Care sunt condiţiile de participare (admitere sau transfer) la programului de


Programul de formare profesională conţine iniţiative care se adresează grupurilor care

au, în general, o participare mai scăzută în cadrul sistemului educaţional?

Care sunt prevederile legate de acreditarea pregătirii profesionale anterioare?

Care sunt metodele de predare şi învăţarea care se preconizează a se utiliza

pentru atingerea obiectivului programului de formare profesională?

Evaluarea cursanţilor pe parcursul derulării programului este adecvată

obiectivelor programului de formare profesională?

Care sunt posibilităţile prevăzute de revizuire şi îmbunătăţire a programului?

Planificarea şi desfăşurarea activităţii, cursului sau programului trebuie să se

realizeze de către un personal calificat.

Furnizorul trebuie să asigure implicarea directă a personalului calificat în

determinarea scopului activităţii, cursului sau programului şi în proiectarea, planificarea,

desfăşurarea şi evaluarea fiecărei experienţe de învăţare. Furnizorul trebuie să

determine calificarea personalului necesar pentru a pune în aplicarea un program de

formare profesională. Dezvoltarea activităţilor, cursurilor sau programelor de formare solicită

deseori recurgerea la o echipă formată din administratori de programe de formare, experţi în

dezvoltarea de programe şi experţi în conţinut.

Calitatea activităţii, cursului sau programului de formare şi valoarea sa pentru cursant

sunt determinate în mare parte de competenţa proiectanţilor/planificatorilor şi a

instructorilor în domeniul respectiv, precum şi de abilitatea acestora de a comunica şi de a facilita

învăţarea. Există o responsabilitate comună din partea furnizorilor, planificatorilor şi instructorilor

pentru ca experienţele de învăţare să contribuie la obţinerea rezultatelor aşteptate.

Deciziile referitoare la proiectarea şi planificarea activităţii, cursului sau programului

de formare trebuie să fie adoptate de un personal care să îndeplinească următoarele condiţii:

să fie competent în domeniul pentru care se proiectează programul de formare

să înţeleagă scopul şi rezultatele preconizate ale activităţii, cursului sau programului

de formare

să aibe cunoştinţe şi competenţe referitoare la metodele de instruire şi la

procesele de învăţare specifice adulţilor (andragogie).

Cursanţii au dreptul de a fi informaţi asupra oricărui interes comercial pe care un

instructor îl poate avea referitor la un produs, instrument, echipament, serviciu sau material

menţionat în cadrul activităţii, cursului sau programului de formare profesională. Aceste

informaţii trebuie făcute cunoscute cursanţilor înainte de începerea formării.

Proceduri/practici necesare

Persoanele implicate în planificarea şi desfăşurarea activităţii, cursului sau

programului sunt calificate ca rezultat al studiilor realizate şi/sau al experienţei dobândite

Expertiza în domeniul abordat şi în metodele de instruire este utilizată în

proiectarea activităţilor de învăţare

Persoanele implicate în planificarea activităţii, cursului sau programului de

formare înţeleg şi utilizează ca sistem de referinţă rezultatele urmărite

Instructorii contribuie în mod rezonabil la obţinerea rezultatelor de învăţare

specificate şi la satisfacerea aşteptărilor cursanţilor

Instructorilor li se oferă un feedback referitor la performanţele lor

Instructorii dovedesc un standard înalt de conduită profesională şi nu fac

discriminări între cursanţi în funcţie de vârstă, sex, categorie socio-economică, apartenenţă

etnică, sau deficienţe

Furnizorul face cunoscut, dacă este cazul, înaintea începerii cursului, orice

interes particular al unui instructor referitor la un produs, instrument, echipament, serviciu,

sau material, care se menţionează în cadrul activităţii, cursului sau programului de formare.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. VI

LEGISLATIA UNIUNII EUROPENE PRIVIND POLITICILE SOCIALE SI

OCUPAREA FORTEI DE MUNCA

OPORTUNITĂŢI EGALE PENTRU BĂRBAT ŞI FEMEIE

ASPECTE ANALIZATE:

1. Promovarea egalităţii între sexe în mediul economic

2. Promovarea participării în mod egal şi a reprezentării

3. Promovarea accesului în mod egal şi a beneficierii de drepturi sociale egale atât pentru

femei cât şi pentru bărbaţi

4. Promovarea echităţii în viaţa civilă

5. Promovarea schimbului între rolurile sexelor şi înlăturarea stereotipurilor

Aşa după cum se arată, în special în primul titlu al Tratatului privind Uniunea

Europeană,, Comunitatea Europeană nu este doar o zonă de comerţ liber. În realitate, procesul de

construcţie europeană a reflectat întotdeauna nevoia menţinerii unui echilibru între dimensiunea

economică şi cea socială. Ca urmare, politica socială a Comunităţii acoperă multe sfere, având

diverse competenţe, inclusiv libertatea de mişcare a lucrătorilor,, coordonarea mecanismelor de

protecţie socială, şanse egale pentru femei şi bărbaţi, sănătatea şi securitatea la locul de muncă,

precum şi armonizarea anumitor prevederi de drept al muncii.

Treptat, au fost adoptate diversele elemente ale politicii sociale, pe măsura dezvoltării

sociale, economice şi politice a Comunităţii şi pe baza adaptărilor succesive ale Tratatului (Actul

European Unic în 1987; Tratatul de la Maastricht în 1992 şi anexele sale, Protocolul privind

politica socială şi Acordul privind politica socială).

Adoptarea, în 1989, a Cartei comunitare a drepturilor sociale fundamentale ale celor ce

muncesc a constituit un alt reper important. Această declaraţie solemnă stabileşte un set de

principii ce acoperă multe aspecte ale condiţiilor de muncă şi viaţă. Ea a dat un nou impuls

politicii sociale, constituindu-se nu doar într-un simbol ce exprimă hotărârea ca dimensiunea

socială să fie avută în vedere la realizarea Pieţei Interne, ci având şi un caracter operaţional,

deoarece ea a fost însoţită de un program de acţiuni de aplicare a principiilor sale.

De asemenea, s-au făcut în permanenţă eforturi de a implica partenerii sociali în

dezvoltarea şi aplicarea politicii sociale a Comunităţii. Acordul asupra politicii sociale, inclus în

Tratatul de la Maastricht, este un important pas înainte, în această privinţă, întrucât, de acum

înainte, regulile sociale pot lua două forme la nivelul Comunităţii: legislaţie sau acorduri

negociate la nivel european.

În scopul stabilirii unei noi politici sociale menite a face faţă noilor probleme apărute,,

Comisia a iniţiat, în 1993, o consultare largă, o dată cu lansarea Cărţii Verzi. Aceasta a fost

urmată de publicarea, în 1994, a unei Cărţi Albe care stabileşte cadrul acţiunilor viitoare ale

Uniunii, în acest domeniu. A treia etapă a procesului - un nou program de acţiune socială - a fost

realizată în aprilie 1995. Programul stabileşte noua direcţie de lucru pentru perioada 1995 - 1997

şi caută să continue şi să dezvolte activităţile precedente şi să consolideze experienţa comunitară,

în special în domeniile libertăţii de mişcare, a egalităţii de tratament pentru femei şi bărbaţi, al

dreptului muncii şi Fondului Social European, precum şi să dea un nou avânt, în special în

domeniul combaterii şomajului, al protecţiei sociale, al sănătăţii publice şi obiectivului şanselor

egale pentru toţi, prin avansarea de propuneri în domeniile respective.

Din acest motiv, politica socială a Comunităţii nu se limitează doar la aspectele

legislative.. Cu toate acestea, aspectele legislative sunt singurele care sunt luate în considerare în

cazul de faţă şi ele s-au limitat la un minim de prevederi necesare pentru crearea unei Pieţe

interne. Ele sunt expuse în fişele anexate şi acoperă următoarele domenii:

- coordonarea mecanismelor de protecţie socială;

- tratament egal pentru femei şi bărbaţi;

- sănătate şi securitate la locul de muncă

- anumite aspecte ale dreptului muncii.

I. Oportunităţi egale pentru bărbat şi femeie

Acţiuni menite a sprijini stabilirea de şanse egale pentru femei au fost stabilite în Uniunea

Europeană cu mult timp în urmă.

Principiul de bază al egalităţii, destinat a evita concurenţa neloială, este recunoscut în

Articolul 119 al Tratatului CEE, care a stabilit principiul că femeile şi bărbaţii trebuie să

primească o plată egală pentru o muncă egală. Pe lângă aceasta,, trebuie avut în vedere şi

faptul că la Curtea Europeană de Justiţie dreptul la tratament egal a fost recunoscut ca un drept

fundamental în dreptul comunitar. De aceea, directivele ce pun în aplicare principiul

tratamentului egal trebuie recunoscute ca fiind de cea mai mare importanţă, legate de chiar

esenţa Pieţei Interne.

Începând din 1975, dreptul comunitar referitor la egalitate a fost extins considerabil

printr-o combinaţie de acţiune legislativă şi o anumită jurisprudenţă a Curţii Europene de

Justiţie30.

Cu excepţia Articolului 119 din Tratatul de la Roma, legislaţia europeană privind

egalitatea cuprinde acum cinci directive în domeniul egalităţii, precum şi numeroase interpretări

ale Curţii de Justiţie, cât şi o directivă bazată pe Articolul 118a, privind protecţia la locul de

muncă a femeilor însărcinate şi a mamelor ce alăptează. La fel ca şi celelalte aspecte ale

dreptului Uniunii Europene, legislaţia respectivă este comună tuturor Statelor Membre şi

prevalează asupra legislaţiei naţionale. Rezultă clar, din numeroase reglementări ale Curţii

Europene de Justiţie, că aceste directive conferă indivizilor drepturi aplicabile în mod direct..

Această caracteristică unică a dreptului comunitar ar trebui să fie preluată în orice acord sau

înţelegere în scopul armonizării altor sisteme legislative.

Directivele asupra egalităţii sunt următoarele:

• Directiva privind plata egală, bazată pe Articolului 100 al Tratatului CE

Directiva 75/117/CEE privind apropierea legilor Statelor Membre referitoare la principiul

plăţii egale pentru femei şi bărbaţi detaliază anumite aspecte legate de materia Articolului 119 şi

conţine diverse prevederi, al căror obiectiv principal este de a îmbunătăţi protecţia legislativă a

angajaţilor nedreptăţiti prin neaplicarea principiului plăţii egale.

• Directiva privind tratamentul egal, bazată pe Articolul 235 al Tratatului CE

30 De exemplu, prin sentinţa din 17 mai 1990 (Barber), Curtea a stabilit că beneficiile obţinute în cadrul

unei relaţii de muncă trebuie să fie considerate plată în sensul Articolului 119 al Tratatului CEE.

Directiva 76/207/CEE, privind aplicarea principiului tratamentului egal pentru femei şi

bărbaţi, în ceea ce priveşte accesul la locuri de muncă, calificarea şi promovarea profesională şi

condiţiile de muncă, prevede egalitatea de tratament pentru femei şi bărbaţi, cu referire la accesul

la locuri de muncă, promovare, calificare şi condiţii de muncă. Ea introduce conceptele de

discriminare indirectă şi acţiune pozitivă în favoarea femeilor.

• Directiva privind protecţia socială, bazată pe Articolul 235 al Tratatului CE

Directiva 79/7/CEE, privind aplicarea progresivă a principiului tratamentului egal pentru

femei şi bărbaţi, în probleme de protecţie socială, prevede tratamentul egal în ceea ce priveşte

mecanismele instituţionalizate de protecţie socială. Această directivă se referă la mecanismele

instituţionalizate, atât pentru persoanele angajate cât şi pentru liber - profesionişti.

• Directiva asupra protecţiei sociale ocupaţionale, bazată pe Articolele 100 şi 235

ale Tratatului CE

Directiva 86/378/CEE, din 11 decembrie 1986, privind aplicarea principiului

tratamentului egal pentru femei şi bărbaţi în cazul mecanismelor de protecţie socială

ocupaţională, prevede tratamentul egal în mecanismele ocupaţionale pentru angajaţii şi

profesioniştii liberi. Cu toate acestea, după sentinţa Barber din 17 mai 1990 şi cele ulterioare,

mai multe prevederi ale acestei directive au devenit depăşite şi nule pentru angajaţi. Articolul

119, care este aplicabil în mod direct, se referă la toate mecanismele ocupaţionale pentru angajaţi

şi nu se permit derogări de la principiul tratamentului egal, în unele privinţe, cum ar fi vârsta de

pensionare şi ajutoarele pentru urmaşi.

• Directiva privind tratamentul egal pentru profesioniştii liberi, din agricultură,

de sex masculin sau feminin, bazată pe Articolele 100 şi 235 ale Tratatului CE

Directiva 86/613/CEE, din 11 decembrie 1986 (JO L359, 19/12/1986), având ca obiect

aplicarea principiului tratamentului egal între femeile şi bărbaţii angajaţi/angajate într-o

activitate, în calitate de profesionişti liberi într-un anumit domeniu, inclusiv agricultura şi

protecţia femeilor ce profesează liber, pe perioada cât sunt însărcinate sau au copii mici, face

referire la principiul tratamentului egal pentru liber - profesionişti şi pentru soţii/soţiile lor.

• Directiva privind protecţia femeilor însărcinate sau cu copii mici care lucrează,

pe baza Articolului 118a al Tratatului CE

Adoptată la 19 octombrie 1992, Directiva 92/85/CEE (JO L 348 din 28 noiembrie 1992)

având ca obiect introducerea de măsuri de încurajare a îmbunătăţirilor condiţiilor de asigurare a

sănătăţii şi securităţii la locul de muncă pentru femeile însărcinate, cele care au născut recent sau

alăptează, este cea de-a zecea directivă individuală ce face parte din Directiva - cadru privind

sănătatea şi securitatea nr. 89/391/CEE. Respectiva directivă prevede protecţia femeilor angajate,

în curs de calificare sau în perioada de ucenicie şi care sunt, în acelasi timp, însărcinate, au

născut recent sau alăptează şi au adus starea lor la cunoştinţa patronului.

Merită repetat faptul că în ordinea de drept comunitară, pe care se bazează toate actele şi

politica Uniunii, principiul egalitaţii între femei şi bărbaţi are o importanţă fundamentală.

Directivele enumerate mai sus ilustrează modul în care a fost explicitat respectivul

concept, astfel încât el să poată fi aplicat diverselor probleme ce sunt strâns legate de piaţa

muncii. Se va vedea că obiectivul lor principal este, în primul rând, definiţia drepturilor. În

transpunerea Directivelor, Statele Membre vor trebui să respecte această definiţie, înainte de

orice. Nu este necesară nici o infrastructură specială. Drepturile create devin parte a moştenirii

drepturilor legale ale celor ce muncesc. De aceea, măsurile din etapa I ar trebui să includă cel

puţin directivele din 1975 şi 1976, care sunt de o enormă importanţă pentru cei ce muncesc

oriunde în lume, fie ei bărbaţi sau femei şi care reflectă normele internaţionale acceptate în

domeniu. În mod similar, se poate argumenta că şi directivele din 1979 şi 1986, privind protecţia

socială instituţionalizată şi ocupaţională, trebuie incluse aici.Întrucât prevede tratamentul egal în

multe domenii ale protecţiei sociale, ea are un impact enorm asupra patronilor şi statelor.

În toate domeniile legislaţiei privind egalitatea în drepturi, legislaţia trebuie să fie

aplicată astfel încât indivizii să-şi poată efectiv obţine drepturile. Se presupune că există un

sistem legal - administrativ sau judiciar, astfel încât statele din Europa centrală şi de est să

poată introduce măsurile necesare care să permită persoanelor ce se consideră nedreptăţite,

prin neaplicarea principiului tratamentului egal, să poată apela la o procedură judiciară în

vederea soluţionării reclamaţiilor lor. Trebuie să existe un organ administrativ al guvernelor

naţionale care să aibă competenţa aplicării şi controlului modului de aplicare a legislaţiei

referitoare la egalitatea în drepturi.

Pentru aplicarea Directivei 92/85/CEE privind femeile însărcinate, sunt necesare organe

de supraveghere a modului în care este protejată sănătatea la locul de muncă.

În vechile sisteme comuniste, egalitatea femeilor cu bărbaţii a jucat un rol important în

stabilirea obiectivelor politice. Recentele schimbări în direcţia economiei de piaţa par să aibă

efecte negative asupra reprezentării femeilor pe piaţa muncii şi asupra posibilităţilor ce li se oferă

de a-şi obţine drepturile. Existenţa unor sindicate independente şi a unor organizaţii

neguvernamentale, angajate în susţinerea egalităţii drepturilor pentru femei şi bărbaţi, ar fi foarte

utilă.

Directivele 75/117/CEE şi 76/207/CEE sunt esenţa legislaţiei privind egalitatea, pe baza

Articolului 119 al Tratatului CEE. Directiva 75/117 dezvoltă principiul plăţii egale, conţinut în

Articolul 119, principiu ce a fost mereu considerat un element indispensabil al Pieţei Interne.

Directiva 76/207 reprezintă extinderea acestui principiu la domeniul mai larg al condiţiilor de

muncă.

Egalitatea dintre barbati si femei este un principiu de baza al democratiei.

Cu toate acestea, inegalitatile continua sa existe, numarul femeilor fiind preponderent in

ocuparea locurilor de munca mai putin avantajoase, precum cele ocazionale sau a celor cu durata

fractionata. Pentru a pune in aplicare principiul conform caruia femeile ar trebui sa primeasca

aceeasi plata cu barbatii pentru aceeasi munca prestata, Comisia a adoptat o serie de Măsuri,

printre care:

a) Măsuri ce promoveaza accesul la munca si invatamant profesional:

b) - stabilirea principiului „plata egala pentru munca egala” prin Directiva nr.

75/117/CEE, suplimentat cu un cod de conduita privind Măsurile ce trebuie luate pentru a

asigura implementarea efectiva a principiului platii egale.

- egalitatea de sanse privind accesul la munca, invatamant profesional, avansare in cariera

si conditii de munca (Directiva nr. 76/207/CE), prin care se prevede eliminarea discriminarilor

(directe sau indirecte), in mod special a celor legate de statutul marital sau familial.

- egalitatea de sanse intre barbatii si femeile ce desfasoara activitati economice pe cont propriu

(Directiva nr. 86/613/CEE), inclusiv activitatile agricole;

b) Măsuri de protectie sociala:

- aplicarea progresiva a tratamentului egal privind regimul legal de securitate sociala

(Directiva nr. 79/7/CE) privind protectia impotriva riscurilor la imbolnaviri, invaliditate,

batranete, accidente de munca, boli profesionale, somaj si asistenta sociala;

- aplicarea egalitatii de tratament privind regimul ocupational al asigurarilor sociale (Directiva

nr. 86/378/CE);

- reconcilierea vietii de familie cu a vietii profesionale (concediu parental) (Directiva nr.

96/34/CE, ca si Recomandarea nr. 92/241/CEE privind ingrijirea copiilor);

- imbunatatirea sanatatii si securitatii femeilor insarcinate sau care alapteaza (Directiva

nr. 92/85/CEE).

c) Măsuri privind demnitatea la locul de munca:

- Directiva 97/80/CE privind sarcina probatorie in cazurile de discriminare sexuala,

potrivit careia acuzatii au sarcina de a demonstra ca nu au violat principiul tratamentului egal;

d) Măsuri de combatere a violentei si a exploatarii sexuale a femeilor:

- Comunicarea Comisiei privind combaterea traficului de fiinte umane si combaterea

exploatarii sexuale a copiilor si pornografiei juvenile, in urma careia au fost facute doua

propuneri de decizii aflate in prezent in dezbatere. Prima propunere se refera la combaterea

traficului de fiinte umane iar cea de-a doua se refera la combaterea exploatarii sexuale a copiilor

si la pornografie, un accent deosebit punandu-se pe folosirea internet-ului (96/700/JHA).

- Intre statele membre a fost initiat un program de schimb de informatii privind traficul de

fiinte umane, programul „STOP”, urmat de programul „STOP II” ce a fost finalizat in anul 2002.

- Decizia nr. 2000/293/CE privind desfasurarea programului „Daphne”, ce cuprinde

Măsuri de prevenire a violentei impotriva copiilor, a tinerilor si a femeilor, program prevazut a

se desfasura pe perioada 2000-2003.

e) Măsuri de promovare a cooperarii:

- Regulamentul Consiliului nr. 2836/98 referitor la integrarea problemelor de egalitate

intre sexe in politicile de dezvoltare a cooperarii.

- Comunicarea Comisiei si Rezolutia Consiliului privind „Femeile si stiinta” avand ca

scop dezvoltarea unei strategii care sa tina cont de implicarea femeilor in cercetare (Rezolutia nr.

99/716).

In formularea si implementarea Măsurilor, Comisia este ajutata de un Comitet

Consultativ pentru sanse egale intre barbati si femei (Directiva nr. 82/43/CEE). La nivelul

Consiliului au fost adoptate o serie de recomandari, dintre care se pot mentiona cele referitoare la

„participarea echilibrata a barbatilor si femeilor in procesul luarii deciziilor” (1996) ca si

comunicatul privind „Incorporarea sanselor egale in toate politicile si activitatile Comunitatii”.

La nivelul Parlamentului European functioneaza, din 1984, Comitetul Parlamentar pentru

Drepturile Femeilor.

Promovarea Măsurilor specifice privind egalitatea dintre barbati si femei s-a facut printr-

o serie de programe de actiune multianuale dezvoltate si implementate cu ajutorul statelor

membre. De asemenea, Comisia prezinta rapoarte periodice privind integrarea principiului

egalitatii dintre barbati si femei in Uniunea Europeana in care sunt prezentate dezvoltarile si

tendintele politicii in domeniu. In raportul anual pe anul 1999 au fost prezentate noile abordari

ale mileniului urmator [COM (99) 106]. In acest sens a fost adoptata Directiva nr. 2000/78/CE ce

stabileste cadrul general pentru tratament egal in ocuparea fortei de munca. Uniunea Europeană

are o tradiţie de lungă durată în promovarea egalităţii şanselor, a cărui temă a fost abordată

pentru prima dată în cadrul tratatului din 1957. Cadrul legal al UE asigură egalitatea femeii cu

bărbatul în faţa legii. Promovarea acestei idei este un element important în cadrul relaţiilor

externe ale Uniunii, precum şi în cadrul desfăşurării politicilor de cooperare, şi în special

promovarea şi protejarea drepturilor femeii este parte integrantă a politicilor privind drepturile

omului puse în practică de către UE în ţările lumii a treia.

În vederea integrării noţiunii de egalitate între sexe în cadrul politicilor care au un impact

direct sau indirect asupra vieţii locuitorilor UE, aceasta a introdus noţiunea de „gender

mainstreaming”31- făgaşul comun al sexelor.

Strategia Comunităţii Europene în ceea ce priveşte obţinerea egalităţii între sexe constă

fie în ajustarea politicilor proprii, fie în implementarea unor acţiuni concrete destinate

îmbunătăţirii situaţiei femeii în societate. Această strategie se constituie într-o abordare integrată

care marchează o modificare importantă faţă de acţiunile mai vechi ale Comunităţii asupra

acestei probleme, care se baza pe activităţi comportamentale şi programe finanţate de diferite

bugete şi organizaţii. În prezent se are în vedere coordonarea diferitelor iniţiative şi programe

sub o unică tutelă construită pe baza unor criterii de evaluare, a unor unelte de monitorizare, a

stabilirii unor standarde şi a evaluărilor.

Obiectivele urmărite de Uniunea Europeană prin intermediul implementării conceptului

de egalitate a şanselor sunt următoarele:

Promovarea egalităţii între sexe în mediul economic

În vederea realizării acestui obiectiv Consiliul European de la Lisabona a recomandat

Comisiei şi statelor membre să revizuiască aspectele legate de oportunităţi în cadrul politicilor de

angajare, inclusiv reducerea diferenţierii din punctul de vedere al locului de muncă deţinut şi a

ajutorului în vederea reconcilierii muncii şi a vieţii de familie, în special prin prisma stabilirii

unor noi standarde pentru îmbunătăţirea serviciilor de îngrijire şi asistenţă a copilului. Mai mult

decât atât, s-au stabilit obiective cantitative cum ar fi creşterea ratei angajării în rândul femeilor

de la 51% la mai mult de 60% până în 2010. În acest context se acordă o atenţie specială

integrării femeii în noua economie.

31 Încorporarea oportunităţilor egale atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi în cadrul tuturor politicilor şi activităţilor

Comunităţii. „ Promovarea egalităţii nu trebuie confundată cu un simplu obiectiv de echilibrare a statisticilor: este o

chestiune de promovare pe termen lung a şanselor în cadrul programelor ce privesc structura familială, practicile

instituţionale, organizarea muncii şi a timpului, dezvoltarea personală şi independenţa, privind societatea în

ansamblul ei, putând influenţa progresul, democraţia şi pluralismul”.

Promovarea participării în mod egal şi a reprezentării

În cadrul specific al luării deciziilor s-a constatat un real deficit în ceea ce priveşte

reprezentarea feminină, ceea ce a impus acţiuni la nivelul Comunităţii. În acest context Consiliul

UE a adoptat pe data de 22 Octombrie 1999 concluziile referitoare la subiectul echilibrării

balanţei femeie/bărbat în cadrul adoptării deciziilor, precum şi un set de indicatori pentru a

determina cu exactitate această balanţă.

În cadrul Comisiei primii paşi concreţi au fost efectuaţi în februarie 1999 când s-a adoptat

comunicatul „Femeile şi Ştiinţa”, care a stabilit un obiectiv de cel puţin 40% pentru participarea

femeilor în comitetele consultative şi în programele de cadru ale UE.

Promovarea accesului în mod egal şi a beneficierii de drepturi sociale egale atât

pentru femei cât şi pentru bărbaţi

Acest al treilea obiectiv se constituie într-unul dintre pilonii de bază ai societăţilor

democratice. Cu toate acestea multe femei nu au acelaşi acces ca bărbaţii în ceea ce priveşte

drepturile sociale, fie din cauză că unele dintre aceste drepturi sunt bazate pe un model vechi în

care predomina imaginea masculină, fie pentru că nu s-a luat în considerare aportul predominant

al femeii în viaţa de familie şi cea profesională. Femeile din ţările în curs de dezvoltare sunt

frecvent subiectul discriminării în ceea ce priveşte accesul la hrană, servicii de sănătate, educaţie,

formare, luarea deciziilor şi drepturile de proprietate.

Promovarea echităţii în viaţa civilă

Stabilirea acestui obiectiv face referire la dreptul de a beneficia de drepturile omului

precum şi de libertăţile fundamentale atât ale bărbatului cât şi ale femeii, indiferent de rasă sau

origine etnică, religie sau credinţă, vârstă sau orientare sexuală.

Promovarea schimbului între rolurile sexelor şi înlăturarea stereotipurilor

Acest domeniu face referire la nevoia de a introduce schimbarea în ceea ce priveşte

comportamentul, atitudinea, normele şi valorile ce definesc şi influenţează rolurile sexelor în

societate prin intermediul educaţiei, formării, artelor, culturii, ştiinţei. Eliminarea prejudecăţilor

existente precum şi a stereotipurilor societăţii este esenţială în vederea instaurării egalităţii

şanselor.

Pentru a putea accede la realizarea obiectivelor propuse, Uniunea Europeană a stabilit şi

nişte mecanisme şi instrumente de punere în practică, după cum urmează:

1. Întărirea cooperării cu autorităţile naţionale şi coordonarea activităţilor în ceea ce

priveşte egalitatea şanselor

2. Consolidarea structurilor Comisiei Europene

3. Întărirea cooperării între instituţiile Comunităţii

4. Întărirea parteneriatelor

5. Stabilirea unor indicatori şi a unor standarde

6. Asigurarea informaţiei, raportărilor şi a evaluării

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. VII

COORDONAREA SISTEMELOR DE SECURITATE SOCIALĂ

O protecţie socială adecvată, prin intermediul prevederilor comunitare specifice, este o

premisă a utilizării efective a dreptului de mişcare şi de şedere în interiorul Comunităţii. În lipsa

unei astfel de protecţii, discrepanţele existente între sistemele de protecţie socială ale diverselor

State Membre ar avea consecinţe negative asupra celor ce traversează frontierele. Aceştia din

urmă ar risca pierderea totală sau parţială a drepturilor dobândite sau în curs de dobândire,

conform legislaţiei nationale, atunci când îşi părăsesc ţara pentru a munci, a căuta de lucru,

pentru reşedinţă sau şedere în altă ţară a Comunităţii.

Abordarea globală nu este îndreptată spre armonizarea sistemelor de protecţie socială ale

Statelor Membre, ci spre realizarea unei coodonări eficiente a sistemelor lor, pe tot teritoriul

comunitar.

Coordonarea se realizează în toate domeniile majore ale protecţiei sociale: boală şi

maternitate, invaliditate, pensie de bătrâneţe şi de urmaş, accidente la locul de muncă şi boli

pofesionale, ajutoare de şomaj şi cele sociale. Prevederile comunitare privind protecţia socială

datează de mai bine de 30 ani şi sunt cuprinse în reglementările Consiliului 1408/71 şi 574/72.

Reglementările oferă soluţii practice şi satisfăcătoare la majoritatea problemelor internaţionale ce

apar în domeniul protecţiei sociale.

Prevederile comunitare privind protecţia socială se bazează pe patru principii:

1) Nu poate fi aplicabilă decât o singură legislaţie. Ea asigură protecţia

persoanelor active ce migrează, în sensul că ele nu trebuie să plătească contribuţiile la asigurările

sociale decât într-un Stat Membru şi le oferă o garanţie că sunt asigurate undeva.

2) Egalitatea tratamentului. Conform legislaţiei oricărui Stat Membru, persoanele

active ce migrează au aceleaşi obligaţii şi aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii statului respectiv.

3) Păstrarea drepturilor dobândite. Pensia dobândită după legea unui Stat

Membru se plăteşte beneficiarului chiar dacă acesta/aceasta este rezident/ă în alt Stat Membru.

4) Cumularea perioadelor de asigurare sau reşedinţa. În toate domeniile

protecţiei sociale, dreptul la ajutoare poate fi condiţionat de împlinirea termenului de aplicare a

respectivului drept. În acest scop, perioadele împlinite în alt Stat Membru sunt luate în calcul.

Regulamentul 1408/71 lasă Statelor Membre deplină libertate de a-şi stabili şi dezvolta

mecanismele de protecţie socială, conform propriilor vederi. Nu se prevede vreo armonizare în

nici un domeniu al protecţiei sociale. Regulile comunitare se aplică doar categoriilor de persoane

care se deplasează dintr-un Stat Membru în altul şi scopul lor este acela de a evita pierderea

totală sau parţială de către aceste persoane a drepturilor de protecţie socială dobândite într-un

Stat Membru, ca urmare a faptului că se mută în altul.

Acest sistem de coordonare poate fi extins cetăţenilor şi teritoriilor oricărei ţări ce devine

membră a Pieţei Interne, cu condiţia unor amendamente tehnice necesare ce trebuie aduse în

prealabil Regulamentelor. O asemenea extindere nu necesită nici o schimbare a legislaţiei în

domeniul protecţiei sociale, pentru ţara ce devine membră.

Experienţa în cazul Spaniei şi Portugaliei arată că pregătirea şi negocierea

amendamentelor tehnice la Regulamente (amendamente ce trebuie adoptate înainte de extinderea

teritorială a efectelor acestora) poate dura ani de zile. Acest proces treptat ar trebui construit pe

rezultatele aplicării prevederilor de coordonare limitată, ce sunt conţinute în acordurile de

asociere.

În consecinţă, schimbul de informaţii între autorităţile responsabile de problemele de

protecţie socială ale ţărilor central şi est-europene şi ale UE, precum şi instruirea persoanelor

responsabile din ţările asociate apar ca o necesitate, încă dintr-un stadiu incipient.

În termeni practici, nu este de conceput ca aplicabilitatea Reglementărilor 1408/71 şi

574/72 să se extindă în primul rând la unele persoane asigurate sau la unele domenii de protecţie

socială şi, de- abia ulterior, la altele.

Din acest motiv, extinderea acestor Regulamente la ţările centrale şi est-europene nu

trebuie concepută ca o dezvoltare treptată, pe etape, ci, mai degrabă ca o măsură unică ce va fi

luată după intrarea lor în UE. Cu toate acestea, încă de la început, trebuie desfăşurată o intensă

activitate de pregătire.

Deşi, după cum s-a spus mai sus, nu este necesară nici o armonizare în nici un domeniu

al protecţiei sociale, extinderea regulilor de coordonare ale Comunităţii necesită adaptări tehnice

ale legislaţiei, având în vedere particularităţile mecanismelor naţionale de protecţie socială ale

fiecărei ţări. Pregătirea procesului de adaptare trebuie să înceapă într-un stadiu incipient.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. VIII

SĂNĂTATEA ŞI SECURITATEA LA LOCUL DE MUNCĂ

O dată cu înfiinţarea Comunităţilor Europene, a devenit evidentă necesitatea unei

abordări globale a problemelor de sănătate şi securitate la locul de muncă.

Începând cu secolul trecut, în Statele Membre, s-au dezvoltat politicile sociale şi s-au

adus îmbunătăţiri progresive în domeniul apărării securităţii şi a sănătăţii profesionale.

Cu toate acestea, ritmul schimbărilor a fost diferit de la un Stat Membru la altul şi între

măsurile luate, în ceea ce priveşte sănătatea şi securitatea celor ce muncesc, au existat diferenţe

mari. S-a ajuns la concluzia că problema securităţii şi sănătăţii profesionale trebuie să stea în

atenţia Comunităţii şi, drept urmare, îmbunătăţirea şi apropierea legislaţiei în domeniu au

devenit, ulterior, obiective majore ale iniţiativelor Comunităţii.

Deşi legislaţia Uniunii Europene asupra sănătăţii şi securităţii la locul de muncă a fost

adoptată de-a lungul a 30 ani, ea a cunoscut o dezvoltare mai rapidă, o dată cu adoptarea în 1987

a Actului Unic European. Principala realizare din ultimul timp a fost contribuţia adusă la

dimensiunea socială a Pieţei Interne, reducându-se, totodată, costurile economice şi umane

importante ce rezultă din neglijarea problematicii sănătăţii şi securităţii la locul de muncă.

Se disting clar două faze legislative distincte ale UE în domeniul sănătăţii şi securităţii la

locul de muncă.

Prima serie de acte legislative obligatorii s-a bazat pe Articolul 100 al Tratatului CE şi

a început cu Directiva Consiliului 77/576/CEE privind panourile de avertizare, în ceea ce

priveşte securitatea la locul de muncă (anulată prin Directiva 92/58/CEE), urmată de prima

Directiva- cadru 80/1107/CEE (JO L327-3.12.1980) privind protecţia celor ce muncesc, contra

riscurilor legate de expunerea la agenţi chimici, biologici şi fiziologici la locul de muncă, precum

şi cele patru directive individuale ce o compun.

Ca urmare a adoptării Actului Unic European, a doua serie de acte legislative ale UE, cu

privire la sănătatea şi securitatea la locul de muncă, şi-a dobândit structura actuală, noua bază

legală fiind Articolul 118A al Tratatului CE care reglementează problemele de sănătate şi

securitate la locul de muncă, la nivel european. Această structură cuprinde o nouă Directivă -

cadru 89/391/CEE şi cele 14 directive individuale ce o compun (vezi anexa).

Prin modul în care este formulat, Articolul 118A conferă Comunităţii doar competenţa de

a stabili cerinţele minime şi, de aceea, ia deja în considerare principiile subsidiarităţii şi

proporţionalităţii ce sunt prevăzute de Articolul 3b al Tratatului UE. Articolul 118A prevede, de

asemenea, obligaţia Uniunii Europene de a nu împiedica crearea de întreprinderi mici şi mijlocii

(IMM), prin constrângeri administrative datorate legislaţiei sale în domeniul sănătăţii şi

securităţii la locul de muncă.

Apropierea legislaţiei impune o infrastructură efectivă de aplicare a ei. Aceasta presupune

o administrare eficientă a întreprinderilor, o instruire adecvată a celor ce muncesc şi nişte

inspectorate de muncă eficiente.

Inspectoratul de muncă trebuie să asigure, prin toate mijloacele de care dispune,

respectarea legii şi aplicarea procedurilor administrative impuse, în domeniul sănătăţii şi

securităţii la locul de muncă. Mijloacele de realizare a inspecţiei sunt următoarele:

se va verifica dacă patronul a luat măsurile necesare pentru respectarea legislaţiei

şi dacă a asigurat cadrul organizatoric, mijloacele de a identifica, elimina şi preveni deficienţele

ce ar putea prezenta riscuri pentru cei aflaţi la muncă;

se va stimula patronul în direcţia protecţiei sănătăţii şi a securităţii tuturor

angajaţilor săi la locurile lor de muncă, conform prevederilor legilor, reglmentărilor şi

procedurilor administrative şi, în acest mod, în direcţia prevenirii accidentelor şi a cazurilor de

îmbolnăvire;

se vor încuraja persoanele ce muncesc şi/sau reprezentanţii lor să-şi îndeplinească

obligaţiile prevăzute de legislaţie, în direcţia creării unui mediu de muncă sigur şi fără riscuri

pentru sănătatea lor;

se va asigura o informare şi îndrumare adecvate, atât pentru patroni, cât şi pentru

angajaţi, astfel încât să se realizeze o mai bună respectare a legilor, reglementărilor şi

procedurilor administrative;

orice deficienţă în privinţa exigentelor actuale va fi adusă la cunoştinţa

autorităţilor responsabile de supravegherea respectării procedurilor administrative, în domeniul

inspecţiei sănătăţii şi securităţii persoanelor aflate la muncă.

Este evident că Directiva-cadru 89/391/CEE ar trebui să fie inclusă printre priorităţi.

Adoptarea principiilor incluse în Directiva-cadru 89/391/CEE este realmente

indispensabilă în construirea unui sistem de protecţie a sănătăţii şi securităţii la locul de muncă,

aliniat celui existent în Uniunea Europeană.

Obiectivul acestei directive este acela de a îmbunătăţi sănătatea şi securitatea celor ce

muncesc, la locurile lor de muncă, în toate sectoarele de activitate, cu puţine excepţii.

Ea impune patronului să facă o evaluare a riscurilor ce ar putea afecta sănătatea şi

securitatea la locul de muncă, să îşi ia toate asigurările că angajaţii sunt bine informaţi şi instruiţi

corespunzător, cu privire la problemele de sănătate şi securitate.

Directiva include prevederi corespunzătoare asupra serviciilor de protecţie şi prevenire,

supravegherii sănătăţii şi participării angajaţilor la rezolvarea problemelor de sănătate şi

securitate la locul de muncă.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. IX

LEGISLAŢIA MUNCII ŞI CONDIŢIILE DE MUNCĂ

În anul 1972, cu ocazia întâlnirii de la Paris, şefii de stat sau de guvern din Comunitatea

Europeană au convenit să confirme dimensiunea socială a construcţiei europene. A apărut în mod

clar necesitatea de a se sublinia ideea că Europa înseamnă mai mult decât Piaţa Comună şi

îndepărtarea barierelor vamale.

Desăvârşirea Pieţei Interne a arătat importanţa acestei dimensiuni sociale. Ea nu constă

doar în libertatea de mişcare a oamenilor, bunurilor, serviciilor şi capitalului ,ci şi în orice alt

element care ajută la creşterea bunăstării cetăţenilor Comunităţii Europene şi, în special, a

persoanelor ce muncesc în interiorul ei. Construcţia unei Europe puternice şi dinamice se

bazează tot atât de mult pe recunoaşterea unui “fundament” al drepturilor sociale.

În consecinţă, începând cu 1975, s-au adoptat de către Consiliu opt directive în

domeniul dreptului muncii.

Directiva 75/129/CEE (restrângeri de personal), ce prevede informarea şi consultarea

reprezentanţilor angajaţilor şi notificarea autorităţii publice competente, înainte de luarea unei

decizii privind restrângerea de personal (concedierea a minimum 10 angajaţi pentru motive ce nu

au nici o legătură cu persoanele concediate).

Directiva 77/187/CEE (transferul întreprinderilor), care stabileşte regula că, atunci când

o societate este transferată, contractele sau relaţiile de muncă existente în momentul transferului

să fie automat transferate de la cel ce transferă la cel către care se transferă. Directiva prevede, de

asemenea, informarea şi consultarea reprezentanţilor angajaţilor, înainte de efectuarea

transferului.

Directiva 80/987/CEE (insolvabilitatea patronilor), prin care se creează garanţii că,

atunci când patronul devine insolvabil salariile neplătite angajaţilor la momentul respectiv sunt,

parţial, achitate dintr-un fond de garantare, creat în fiecare Stat Membru.

Directiva 91/533/CEE, ce obligă patronul să informeze pe fiecare angajat în parte, în

scris, asupra principalelor condiţii de angajare şi de lucru.

Directiva 93/104/CEE (timpul de lucru), ce stabileşte perioade de odihnă minime pe zi,

săptămână şi an şi limitează săptămâna de lucru şi lucrul de noapte.

Directiva 94/33/CE (protecţia tinerilor aflaţi la muncă) ,ce interzice munca sub vârsta

de 15 ani ( cu câteva excepţii precise) şi reglementează munca pentru persoanele între 15 şi 18

ani.

Directiva 94/45/CE (informare şi consultare), ce prevede înfiinţarea unui “European

Works Council” (Consiliu European al Muncii) sau o procedură de informare şi consultare între

întreprinderile şi grupurile de întreprinderi de nivel comunitar, în scopul informării şi consultării

angajaţilor, pe o bază transnaţională.

În faza iniţială, schimbul de informaţii va fi esenţial. Ţările implicate vor trebui să

furnizeze informaţii adecvate privind sistemele lor de drept în domeniul muncii.

Directivele în domeniul dreptului muncii nu pot fi aplicabile decât acolo unde există un

sistem naţional de drept al muncii, care să fie suficient de dezvoltat şi să includă sisteme de

supraveghere şi proceduri de apel.

De aceea, în faza iniţială, va fi necesar să se creeze structuri ce vor fi folosite la

transpunerea corectă a prevederilor dreptului comunitar în legea naţională şi pentru aplicarea lor

efectivă.

În general, aplicarea directivelor din domeniul dreptului muncii impune definirea unor

concepte-cheie din dreptul naţional, în special “patron”, “angajat”, “contract de muncă”, ”relaţie

de muncă”, “remunerare” etc.

În ceea ce priveşte Directiva Consiliului 75/129/CEE, din 17.02.1975, privind

apropierea legislaţiei Statelor Membre în domeniul restrângerilor de personal, modificate

prin Directiva Consiliului 92/56/CEE din 24.06.1992:

existenţa reprezentanţilor angajaţilor (Articolul 2 prevede o procedură de

consultări cu reprezentanţii angajaţilor) şi o autoritate publică competentă (Articolul 3 stabileşte

o procedură de notificare a unei autorităţi publice, în cazul în care se intenţionează restrângerea

de personal);

Directiva Consiliului 77/187/CEE, din 14 februarie 1977, privind apropierea legislaţiei

Statelor Membre cu privire la protecţia drepturilor angajaţilor în cazul transferurilor de

întreprinderi, societăţi sau părţi de societăţi:

existenţa reprezentanţilor angajaţilor pentru aplicarea procedurii de informare şi

consultare, prevăzută de Articolul 6 al Directivei;

Directiva Consiliului 80/987/CEE, din 20.10.1980, cu privire la apropierea legislaţiei

Statelor Membre în problema protecţiei angajaţilor în cazul insolvabilităţii patronului lor:

pentru definirea situaţiei de insolvabilitate, Articolul 2 al Directivei se referă la

procedurile prevăzute prin legile, reglmentările şi prevederile administrative ale Statelor Membre

implicate, în scopul satisfacerii colective a pretenţiilor creditorilor patronului respectiv;

Articolul 3 prevede că Statele Membre trebuie să prevadă instituţii de garantare a plăţii

pretenţiilor angajaţilor, conform Directivei;

Prin Articolul 5, Statele Membre sunt obligate să stabilească reguli detaliate de

organizare, finanţare şi funcţionare a instituţiilor de garantare, conform criteriilor stabilite de

Directivă.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. X

SECURITATEA SOCIALĂ

ASPECTE ANALIZATE:


B. Activitatea Consiliului Europei şi Organizaţiei Internaţionale a Muncii în materie de

securitate socială

Securitatea socială este, evident, unul dintre aspectele majore ale politicii sociale în

prezent şi, totodată, o preocupare constantă a statelor moderne. De la începuturile şovăitoare din

câteva ţări, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, securitatea socială a devenit rapid unul

din factorii importanţi în viaţa a miliarde de oameni din întrega lume32.

Una dintre principalele preocupări ale oamenilor este să se apere împotriva diverselor

riscuri. Pentru o lungă perioadă de timp s-a optat, ca soluţie, fie pentru sprijinul familial, fie

pentru cel al bisericii sau al întreprinderilor33. Această formă de acoperire a riscurilor a variat de

la o epocă la alta, de la un context cultural la altul. Însă dimensiunea riscurior şi nevoilor sociale

a impus crearea şi dezvoltarea altor forme de protecţie socială, bazate pe o solidaritate mai

amplă, precum securitatea socială. Cu toate acestea, formele tradiţionale de protecţie împotriva

riscurilor nu au dispărut complet.

În opinia lui J. H. Richardson, scopul esenţial al securităţii sociale este acela de „a asigura

sprijin comunitar sau colectiv acelor persoane aflate într-o împrejurare din cauza căreia sunt

lipsiţi, temporar sau permanent, de resurse suficiente pentru subzistenţă sau îngrijire medicală de

bază34”. Colectivitatea strânge de la membrii săi, pe cât posibil proporţional cu capacitatea

contributivă a acestora, cotizaţii care alimentează fondurile de ajutor, securitate şi pensii, în

beneficiul respectivilor membri şi al persoanelor care fac parte din familiile acestora35.

Acest sistem permite o compensare între riscurile şi costurile inegale care privesc fiecare

membru al respectivei colectivităţi şi, prin aceasta, acordarea unor prestaţii mai mari decât cele

care ar putea fi obţinute din economii individuale. Totodată, contribuţiile fiecărui membru

sunt mai mici decât într-un sistem individualist. În viziunea Organizaţiei Internaţionale a

32 John Henry Richardson: „Economic and Financial Aspects of Social Security: An International Survey”,

London, George Allen&Unwin, 2007, p. 31 33 Chaabane, M.: „Towards the universalization of social security: The experience of Tunisia”, ESS Nr. 4,

Geneva, ILO, Social Security Policy and Development Branch, 2006. 34 John Henry Richardson, op. cit. P. 34

35 Jacques Doublet, Georges Lavau: “Securite sociale”, Paris, Presses Universitaires de France, 2006, p. 16

Muncii, „întrucât statul este o asociaţie a cetăţenilor care există pentru a le asigura acestora

bunăstarea generală, promovarea securităţii sociale este atributul propriu al statului.”

Fiind responsabilitatea statului, sistemele de securitate socială au la bază legislaţia care

îndreptăţeşte anumite categorii de persoane, în anumite condiţii, să primească prestaţii. Aceste

sisteme sunt gestionate de obicei de instituţii ale statului, ceea ce nu exclude, însă, existenţa şi

funcţionarea în acest domeniu şi a unor societăţi de asigurare private36.

Securitatea socială reprezintă un obiectiv de atins al societăţii. Aşa cum arătau Jacques

Doublet şi Georges Lavau37, „scopul securităţii sociale este acela de a asocia tot avutul social

unei acţiuni sistematice de acoperire a nevoilor determinate de inegalitate, sărăcie, boală şi

bătrâneţe”.

În Preambulul Constituţiei franceze din 1946 se arăta: „Naţiunea asigură individului

şi familiei condiţiile necesare dezvoltării. Ea garantează tuturor şi în special copilului, mamei şi

lucrătorului vârstnic, protecţia sănătăţii, securitate materială, pauze de lucru şi concedii. Orice

persoană care, datorită vârstei, stării sale fizice sau psihice, situaţiei economice se află în

incapacitate de muncă are dreptul de a obţine de la colectivitate mijloace convenabile pentru

existenţă.”

De asemenea, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948

menţionează:

„ Art.22 – Orice persoană, în calitate de membru al societăţii, are dreptul la securitate

socială; aceasta este îndreptăţită să obţină satisfacerea drepturilor economice, sociale şi

culturale indispensabile demnităţii şi dezvoltării libere a personalităţii sale, datorită efortului

naţional şi cooperării internaţionale, ţinând cont de organizarea şi resursele fiecărei ţări.

Art. 23 – 1. Orice persoană are dreptul la muncă (...) şi la protecţie împotriva şomajului

(...)

Art. 24. Orice muncă are dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare (...)

întregită, dacă este cazul, de orice alte mijloace de protecţie socială.

Art. 25 – 1. Orice persoană are dreptul la un nivel de viaţă care să-i asigure sănătatea şi

bunăstarea sa şi a familiei sale, în special în ceea ce priveşte hrana, îmbrăcămintea, locuinţa,

36 Este vorba, în special, de ramuri ale securităţii sociale care privesc accidentele sau bolile profesionale ori

pensiile private. 37 Jacques Doublet, Georges Lavau, op. cit.p.25

îngrijirile medicale, precum şi serviciile sociale necesare; are dreptul la securitate în caz de boală,

invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau alte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, ca urmare

a unor circumstanţe independente de voinţa sa.

2. Maternitatea şi copilul au dreptul la sprijin şi asistenţă specială. Toţi copiii,

născuţi din sau în afara căsătoriei se bucură de aceeaşi protecţie socială.”

Deci, securitatea socială are la bază efortul naţional, presupunând existenţa şi funcţionarea

unui sistem de compensare naţională. Modul de organizare şi resursele existente în fiecare ţară

justifică marea varietate în stabilirea tehnicilor utilizate şi a priorităţilor în ceea ce priveşte

anumite riscuri sau costuri. Însă, aria foarte mare a riscurilor, care fac obiectul securităţii sociale,

nu ar putea fi acoperită fără cooperarea internaţională (dacă avem în vedere, spre exemplu,

străinii imigranţi, lucrătorii transfrontalieri etc.)

Înainte de revoluţia industrială, protecţia socială se realiza prin intermediul asistenţei şi

actelor de caritate ale bisericii38.

În Anglia, conflictul dintre regalitate şi biserică a determinat statul să-şi asume acest rol

caritabil în 1601, prin legea sărăciei, care asigura asistenţă bolnavilor şi infirmilor.

În Franţa, Henri IV cerea „să se colecteze de la fiecare mină o sumă destinată remunerării

unui medic şi achiziţionării de medicamente, astfel încât răniţii săraci să fie îngrijiţi gratuit...”

Termenul de securitate socială a fost utilizat, pentru prima dată, în SUA, ca titlu al unei

legi votate de Congres (Social Security Act din 14 august 1935). Ideea de securitate socială este

contemporană naşterii drepturillor omului39. Deşi termenul a apărut pentru prima dată în

legea americană din 1935, menţionată anterior, introducerea noţiunii a fost pregătită prin

diverse proceduri de asigurare contra riscurilor sociale şi, în special, prin legea germană a lui

Bismarck. Se considera că statul nu are doar misiunea defensivă de a proteja drepturile existente,

dar şi pe cea de a promova, prin instituţiile corespunzătoare şi utilizând mijloacele colectivităţii de

care dispune, bunăstarea tuturor membrilor săi şi, mai ales, a celor aflaţi în nevoie.

Legea americană privind securitatea socială din 1935, opera lui Roosvelt, era un efort „de

a înfrunta în bloc problema nevoii în societate şi de a-i găsi un ansamblu de soluţii coordonate”40.

În cadrul sistemului neo-zeelandez din 1938 apare pentru prima dată ideea eliminării

38 Jacques Fierens: “Droit et pauvrete: droits de l’homme, securite sociale, aide sociale”, Bruxelles, Bruylant,

2002 39 J. J. Dupeyroux: „Droit de la securite sociale” , în Jacques Fierens, op. cit.p. 12

40 J. J. Dupeyroux: „Droit de la securite sociale” , în Jacques Fierens, op. cit. p. 31

statului de provenienţă. Prestaţia nu mai era condiţionată de origine, ci era deschisă oricărei

persoane.

Celebrul Raport Beveridge din 194241 susţinea lupta activă contra sărăciei. Securitatea

socială viza ansamblul populaţiei şi nu doar clasa muncitoare. Autorul raportului insista, de

asemenea, asupra aspectului de prevenire a riscului. Cât priveşte definiţia securităţii sociale,

raportul precizează: „Prin securitate socială se înţelege garantarea unui venit determinat.”

În anii ’60 devenise clar că, după al doilea război mondial, se dezvoltaseră două tipuri de

sisteme de securitate socială. Pe de o parte, abordarea Beveridge, în care sistemul de securitate

socială a fost elaborat ca răspuns la tradiţionala lege a sărăciei. Chiar dacă sistemul se baza pe

scheme de tipul asigurărilor sociale, accentul se punea pe protecţia venitului minim pentru

întreaga populaţie. Pe de altă parte, abordarea Bismarck se referea la sistemele de securitate

socială bazate pe ajutorul reciproc şi asigurări sociale diferenţiate pe categorii de populaţie.

Accentul se punea pe definirea clară a categoriilor de populaţie, pentru care se elaborau scheme

de prestaţii corespunzător câştigurilor salariale42.

În aceeaşi perioadă încep să se manifeste tendinţe de convergenţă a celor două abordări.

Aceasta, însă, se atenuează, ajungând chiar să înceteze şi să se manifeste tendinţa contrară în

timpul crizei din anii ’70 – ’80.

Dorinţa de a considera securitatea socială drept instrument de suprimare a sărăciei

generalizate culminează în instrumentele juridice internaţionale privind drepturile omului.

Astfel, securitatea socială este legată de demnitatea umană şi drepturile care permit dezvoltarea

personalităţii43.

De-a lungul timpului au existat, deci, numeroase încercări de a defini conceptul de

securitate socială. În unele ţări, acesta este definit în legislaţie, în alte state însă doctrina este cea

chemată să clarifice conceptul.

Definiţiile tradiţionale ale securităţii sociale încep cu enumerarea riscurilor sociale şi

continuă cu descrierea programelor şi schemelor acoperite. Încercările ulterioare de a defini

conceptul nu se mai concentrează, însă, pe lista riscurilor care ar trebui acoperite, ci încearcă să

stabilească faptul că securitatea socială reprezintă un set de instrumente politice care să răspundă

41 William Beverage, “Report on Social Insurance and Aliens Services”, 2003, p. 52

42 Jos Berghman: „Basic concepts on social security in Europe”, Institute for Social Right of the Katholieke

Universiteit Leuven, European Master in Social Security 2002-2003 43 Jacques Fierens, op. cit.p. 21

unui scop anume.44

Unii autori au încercat să definească securitatea socială ca o compilaţie a prestaţiilor în

bani şi în natură, inclusiv servicii, acordate unor persoane.

În Raportul OIM „În secolul al 21-lea: Dezvoltarea securităţii sociale” se descrie

securitatea socială ca răspuns la nevoia acută de siguranţă în cel mai larg înţeles al acesteia, mai

degrabă decât ca un conglomerat de mecanisme de garantare a acestei siguranţe, în timp ce

alţi autori optează pentru acest obiectiv de „asigurare a securităţii”.

Mai recent, autori ca Sinfield sau Berghman abordează într-o manieră mult mai largă

conceptul de securitate socială, definindu-l fie ca „protecţie totală contra pierderii

resurselor”, fie ca „protecţie totală contra pagubelor/pierderilor umane”.

Consider, însă, că nici o astfel de definiţie nu este acoperitoare. Se poate înţelege că este

vorba despre acoperirea totală a unor riscuri; ori securitatea socială nu ia în considerare doar

riscuri (discuţia ar porni, deci, de la aspecte terminologice). Este vorba nu doar de riscuri, de

pierderi, ci şi de spijin acordat în cazul unor evenimente care, deşi fericite, conduc la diminuarea

veniturilor lucrătorului, putând coborî sub un anumit nivel de viaţă garantat.

Societatea în sine este cea care trebuie să se protejeze, intern, prin scheme obligatorii,

împotriva efectelor negative ale reducerii sau pierderii veniturilor unor membrii, împotriva

voinţei sau responsabilităţii acestora45.

Cetăţenii sunt încurajaţi sau chiar obligaţi de guvern să se asigure împotriva unor riscuri

sociale. Şi aceasta nu numai pentru a asigura veniturile cetăţenilor, ci şi pentru a evita

transformarea acestora într-o povară pentru restul societăţii46.

Aceste efecte negative nu privesc doar individul, ci se reflectă asupra întregii societăţi: de

la influenţe culturale şi motivaţionale asupra copiilor celor aflaţi în astfel de situaţii, până la

instabilitate politică şi mişcări sociale. Acesta este motivul pentru care statele caută să se apere

împotriva acestor riscuri sociale, de aceea astfel de riscuri se numesc „sociale” şi de aceea trebuie

acoperite prin sisteme de asigurare obligatorii47.

Asigurarea sau dreptul la prestaţii depind în mare măsură de activitatea lucrativă,

sunt condiţionate (acolo unde este cazul) de dorinţa de a munci a beneficiarilor. Deci, se

44 Jos Berghman, op. cit. p. 17 45 Jos Berghman, op. cit. p. 30 46 J. Viaene: „Present Challenges for Social Security – Reforming Social Security, Starting from a New Conceptual

Framework”, Brugge, Die Keure, 2000 47 Jos Berghman, op. cit. p.34

poate spune că „securitatea socială dezvoltă etica muncii”.

Nici legislaţia internaţională nu oferă o definiţie a securităţii sociale.

Instrumentele de drept internaţional sau supranaţional se referă doar la domeniul lor de aplicare şi

numai ca excepţie oferă o definiţie a conţinutului securităţii sociale.

La nivel internaţional, termenul de securitate socială se referă la cele nouă ramuri ale

asigurărilor sociale stabilite în Convenţia nr. 102 (1952) privind securitatea socială (norme

minime) a Organizaţiei Internaţionale a Muncii: boală; maternitate; invaliditate; bătrâneţe;

urmaşi; accidente de muncă şi boli profesionale; deces; şomaj; alocaţii familiale. În acest sens,

termenul nu include, în mod normal, asistenţa socială48.

O astfel de descriere a conţinutului securităţii sociale limitează, însă, posibilitatea de

adaptare la problemele sociale care ar putea să apară, deci s-ar putea considera că îngrădeşte

dezvoltarea conceptului, nelăsând loc pentru răspunsuri viitoare la noi riscuri ce ar putea să

apară. În plus, apare şi cazul unor societăţi în care un element de insecuritate, considerat ca atare

de o lungă perioadă de timp, să fie declarat risc social (spre exemplu, aranjamente prin care se

acordă sprijin financiar studenţilor).

În sistemele legislative naţionale ale statelor moderne industrializate, legislaţia privind

securitatea socială reprezintă un set de prevederi care reglementează asigurările

sociale, asistenţa socială şi diverse ramuri ale compensărilor sociale. Aceste reglementări

stabilesc reguli care vizează transferul în bani sau în natură de la unităţile publice către cetăţeni49.

În esenţă, securitatea socială este reglementată în dreptul intern. Fiecare stat stabileşte

nivelul prestaţiilor, condiţiile care trebuie îndeplinite pentru deschiderea dreptului sau

perioadele pentru care se plătesc prestaţiile. Deci, sistemele de securitate socială sunt

administrate de instituţii naţionale, guvernate de reguli şi reglementări naţionale, iar

eventuale litigii care pot apărea în acest domeniu sunt soluţionate în cadrul sistemului

judecătoresc naţional.

Astfel, aria de aplicabilitatea a unui sistem de securitate socială este limitată, de obicei,

la teritoriul statului respectiv, iar uneori doar la o anumită regiune din acesta. În cadrul

48 Asistenţa socială se caracterizează prin faptul că beneficiarii nu contribuie la costurile de securitate care îi

privesc.

49 Konstantinos Kremalis: “Principles of International and European Social Securitz Law”, University of Athens,

1998, în cursul “European and International Social Security Law”, European Master in Social Security 2002 –

2003, Instituut voor Sociaal Recht of the Katholieke Universiteit Leuven, 2002

teritoriului respectiv se pot stabili reguli care să dea dreptul la prestaţii doar cetăţenilor sau

rezidenţilor statului în cauză. Se conturează, deci, două principii care pot genera dificultăţi în

ceea ce priveşte obţinerea drepturilor de securitate socială: teritorialitatea şi naţionalitatea.

Sistemele de securitate socială s-au dezvoltat în condiţiile specifice fiecărui stat, ceea ce

înseamnă că reflectă caracteristicile economice, sociale, politice, istorice sau chiar

geografice ale statului respectiv. Chiar dacă au existat condiţii asemănătoare sau influenţe

reciproce între două state, sistemele lor de securitate socială nu sunt identice.

Cele două principii care au ca rezultat diversitatea securităţii sociale pot determina

anumite probleme în cazul persoanelor care circulă, din diverse motive, dintr-un stat în altul.

În ceea ce priveşte migraţia, este evident că acest fenomen, în special migraţia forţei de

muncă, nu a dispărut, însă a înregistrat schimbări şi a căpătat noi forme. În prezent, procesele

migratorii se desfăşoară simultan şi sunt în creştere în multe ţări ale lumii. Unul din rezultatele pe

termen lung ale acestei evoluţii ar putea fi apariţia societăţilor multiculturale, tinzând spre noi

concepte ale cetăţeniei sau statului naţional.

Fenomenul migraţiei forţei de muncă a stimulat politici care au condus nu doar la

realizarea unui nivel ridicat al ocupării, ci şi la ameliorarea şi modernizarea sistemelor de

securitate socială existente şi, astfel, la evoluţia către statele bunăstării generale din Europa de

Vest, bunăstare care în prezent reprezintă un element esenţial al „modelului social european”

aplicat de Uniunea Europeană.

De la crearea sa, în 1957, promovarea liberei circulaţii a lucrătorilor a fost unul din

pilonii Comunităţii Economice Europene. Libera circulaţie a fost mereu considerată ca

fiind favorabilă dezvoltării economice a Statelor Membre, acestea beneficiind de alocarea optimă

a forţei de muncă.

În cadrul procesului de integrare economică, migraţia reprezintă una din cele mai

semnificative dimensiuni care vor fi influenţate de extinderea Uniunii Europene. În ultimii

cincisprezece ani, transformările economice şi sociale din ţările fostului bloc socialist au readus

în atenţie problematica migraţiei. Ca urmare a exprimării dorinţei statelor din Europa Centrală şi

de Est de a adera la Uniunea Europeană, interesul pentru libera circulaţie a cetăţenilor

necomunitari şi pentru problemele cu care aceştia se confruntă a sporit 50.

50 C. Garcia de Cortazar y Nebreda, Y. Jorens, B. Schulte, C. Schumacher, B. Spiegel, G. Vonk: „Manual on

Cu toate acestea, disparităţile condiţiilor economice, politice, sociale şi demografice

dintre ţările Europei Centrale şi de Est şi Statele Membre ale Uniunii Europene pot oferi

contextul pentru migraţia actuală şi viitoare, dar nu o cauzează în mod independent. Migraţia

poate fi considerată mai degrabă rezultatul interdependenţei dintre ţările de origine şi

ţările gazdă în cadrul economiei politice a pieţei mondiale, iar în Europa în cadrul procesului

de integrare europeană. Mobilitatea sporită a capitalurilor în economia globală este un factor

determinant suplimentar al mobilităţii forţei de muncă.

Pentru a asigura exercitarea dreptului la liberă circulaţie a persoanelor - unul dintre

principiile şi libertăţile fundamentale ale Uniunii Europene - pe lângă garantarea dreptului la

rezidenţă şi a dreptului la muncă pentru cetăţenii Statelor Membre, era necesară o protecţie

socială adecvată.

Atunci când cetăţenii îşi exercită dreptul fundamental la libera circulaţie este posibil ca, la

un moment dat, să apară unul din riscurile sociale reglementate de legislaţia de securitate socială.

În contextul integrării europene, o protecţie socială adecvată, reglementată de prevederile

comunitare specifice, este o premisă a exercitării efective a dreptului la libera circulaţie a

lucrătorilor.

Un cetăţean comunitar poate, în principiu, să se stabilească pe teritoriul oricărui alt

stat din Comunitate pentru a-şi desfăşura activitatea, în căutarea unui loc de muncă, pentru studii

sau doar pentru a-şi petrece o parte din viaţă51. De aceea, mobilitatea lucrătorilor nu trebuie să fie

limitată de obstacole artificiale.

Desigur, în prezent, această mobilitate nu este aceeaşi la nivel comunitar ca pe pieţele

naţionale ale muncii. Există diferenţe lingvistice, de nivel şi mod de viaţă etc., însă acestea nu

împiedică un număr mare de persoane să-şi desfăşoare activitatea, într-o anumită perioadă a

vieţii, pe teritoriul unui alt Stat Membru. Este cazul lucrătorilor transfrontalieri, lucrătorilor

sezonieri, a celor detaşaţi de angajator, pentru o anumită perioadă de timp, pe teritoriul unui

alt Stat Membru sau al lucrătorilor care s-au stabilit definitiv pe teritoriul altui Stat Membru.

Asigurarea protecţiei sociale necesare, prin intermediul prevederilor

comunitare, este o premisă a exercitării efective a dreptului de liberă circulaţie a lucrătorilor,

astfel încât persoanelor care îşi desfăşoară activitatea în alt stat să le fie asigurat acelaşi statut,

European and International Social Security Law”, Ploieşti, LVS Crepuscul, 2006 51 Danny Pieters : „Basic Principles of Social Security”, University of Leuven, 1993

din punctul de vedere al securităţii sociale, ca şi când ar fi rămas în ţara lor. Dacă nu ar exista o

astfel de protecţie socială, diferenţele existente între sistemele de securitate socială ale diferitelor

state ar avea consecinţe negative asupra persoanelor care lucrează succesiv sau altenativ în mai

multe State Membre, aceştia riscând pierderea totală sau parţială a drepturilor dobândite sau în

curs de dobândire, conform legislaţiei naţionale, atunci când îşi părăsesc ţara pentru a lucra în alt

Stat Membru al Uniunii Europene.

Ca urmare, coordonarea sistemelor de securitate socială a două sau mai multor state a

fost un răspuns la migraţia persoanelor dintr-o ţară în alta, în căutarea unui loc de muncă. În

acest sens, cei care se deplasează în interiorul Uniunii Europene sunt integraţi în sistemul de

securitate socială al statului primitor, deci li se aplică prevederile legislaţiei acestui stat.

Astfel, persoanele care îşi exercită dreptul la libera circulaţie în Uniunea

Europeană beneficiază de aceleaşi drepturi de securitate socială ca şi cetăţenii statului

gazdă.

Sistemele de securitate socială sunt adaptate şi construite în funcţie de specificul

fiecărei ţări în parte, fiind rezultatul unei tradiţii îndelungate şi reflectând identitatea culturală a

fiecăreia. Coordonarea nu afectează caracteristicile distinctive ale diferitelor sisteme naţionale

de securitate socială. Sunt evitate, totuşi, acele reglementări interne dezavantajoase pentru

lucrătorii migranţi sau pentru lucrătorii independenţi.

Specialiştii care în anii ’50 s-au ocupat de pregătirea şi elaborarea Tratatului, s-au

confruntat cu faptul că între sistemele de securitate socială ale Statelor Membre existau, de mai

multe decenii, diferenţe substanţiale. Trebuia, însă, să se evite ca aceste disparităţi să constituie un

obstacol în calea liberei circulaţii a lucrătorilor.

Acesta a fost motivul care a stat la baza elaborarii articolului 51 al Tratatului asupra CEE,

care solicita Consiliului să adopte “în domeniul securităţii sociale, măsurile necesare pentru

realizarea liberei circulaţii a lucrătorilor”. Chiar din 1958 Consiliul a acţionat în acest sens,

demonstrând importanţa deosebită care s-a acordat de către Comunitate problematicii

coordonării sistemelor de securitate socială.

Pentru asigurarea liberei circulaţii a lucrătorilor sunt necesare măsuri active, cu precădere

în domeniul securităţii sociale, având în în vedere faptul că aceştia vor evita să plece în

străinătate dacă acest fapt ar avea efecte negative asupra drepturilor lor de securitate socială.

Astfel de efecte negative apar, de exemplu, în cazul în care legislaţiile naţionale de

securitate socială fac deosebire între solicitanţi pe baza cetăţeniei, doar cetăţenii respectivelor ţări

fiind îndreptăţiţi la prestaţii.

O altă regulă dezavantajoasă, prevăzută de multe sisteme naţionale, stabileşte că

prestaţiile sunt plătite numai persoanelor care domiciliază în ţara respectivă. Deci, migranţii

care locuiesc în alte state, în special după pensionare, nu beneficiază de aceste prestaţii.

De asemenea, există reglementări conform cărora dobândirea sau calcularea prestaţiilor

este condiţionată de realizarea unor perioade de asigurare, angajare sau domiciliu, numai

perioadele realizate în condiţiile legislaţiei acelei ţări fiind luate în considerare. Astfel, lucrătorul

migrant poate să nu fie îndreptăţit la prestaţii sau poate primi o prestaţie mai mică decât dacă ar fi

rămas în ţara de origine.

Într-o societate internaţională mobilă, caracterizată de un grad înalt de mobilitate pe

termen scurt sau lung, aceste restricţii nu mai sunt justificate. Este necesară cooperarea

internaţională pentru a le depăşi. Această cooperare se realizează prin încheierea de

acorduri internaţionale, care urmăresc să asigure coordonarea internaţională a legislaţiilor

naţionale privind securitatea socială. Tratatele bilaterale şi multilaterale, adică acordurile

privind asigurările sociale sau cele privind securitatea socială, sunt instrumente juridice

relevante ale dreptului internaţional.

Iniţial, prevederile referitoare la coordonare erau inserate în acorduri bilaterale

comerciale, ceea ce reflectă faptul că astfel de prevederi erau considerate necesare în special

pentru evitarea concurenţei neloiale; se urmărea prevenirea situaţiei în care un stat trebuia să

plătească şi pentru pauzele înregistrate în perioadele de asigurare a unui lucrător, iar alte state nu

suportau astfel de costuri. Fără astfel de reglementări s-ar fi ajuns la distorsiuni competiţionale.

În acorduri se prevedea ca cetăţenii unui stat parte să beneficieze de aceleaşi drepturi ca şi

cetăţenii statului în care sunt solicitate respectivele drepturi. În prezent, astfel de acorduri se pot

încheia între două sau mai multe state, dar pot fi elaborate şi de organizaţii internaţionale.

S-au creat şi organizaţii specifice, cum este Organizaţia Internaţională a Muncii, în

vederea coordonării evoluţiilor în domeniul social prin emiterea de instrumente juridice. Cu

cât mai omogene sunt sau încearcă să fie aceste instituţii, cu atât mai importantă devine

identitatea lor politico-socială. Organizaţiile internaţionale regionale, cum sunt Consiliul Europei

şi Uniunea Europeană, sunt în mod special preocupate de coordonarea în domeniul securităţii

sociale.

Uniunea Europeană încă se confruntă cu o problemă nerezolvată: este posibilă realizarea

unei zone economice integrate fără graniţe interne în condiţiile menţinerii, în cadrul acestei zone

economice, a unor sisteme diferite de protecţie socială?52 O abordare alternativă în vederea

eliminării tuturor impedimentelor din calea liberei circulaţii este greu de conceput. Din acest

motiv s-a apelat la coordonarea sistemelor de securitate socială, pentru a influenţa reglementările

naţionale în domeniu, astfel încât să se elimine problemele de securitate socială ale migranţilor.

Coordonarea internaţională a diferitelor sisteme naţionale de securitate socială este

delimitată, deci, de instrumente juridice, în absenţa cărora coordonarea nu ar fi posibilă. În

interiorul Comunităţii Europene, cadrul legal al coordonării s-a realizat prin Regulamentul

1408/71 referitor la aplicarea regimurilor de securitate socială salariaţilor, lucrătorilor

independenţi şi membrilor familiilor acestora care se deplasează în interiorul Comunităţii.

Acesta este un instrument juridic aplicabil prin sine, adică este valid fără a fi ratificat de

parlamentele naţionale.

Regulile de coordonare au fost definite ca reglementări ale legislaţiei

internaţionale în domeniul securităţii sociale care urmăresc ajustarea schemelor naţionale

de securitate socială una în funcţie de alta (precum şi faţă de alte reglementări

internaţionale), în scopul reglementării problemelor transnaţionale, având ca obiectiv

protecţia socială a lucrătorilor migranţi, a membrilor familiilor acestora şi altor grupuri

similare de persoane53.

Această definiţie menţionează nu doar ajustarea reglementărilor naţionale de

securitate socială, ci şi adaptarea la reglementările internaţionale. Coordonarea trebuie să

urmărească, de fapt, şi coordonarea tratatelor internaţionale deoarece, de exemplu, pe lângă

regulile de coordonare ale Uniunii Europene, şi Acordurile Interimare Europene ale

Consiliului Europei, dar şi convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii sau acordurile

bilaterale pot conţine reguli de coordonare aplicabile aceloraşi persoane.

Prevederile comunitare privind securitatea socială nu înlocuiesc diferitele sisteme de

securitate socială cu unul comun european, tocmai datorită faptului că acestea au caracteristici

52 Danny Pieters: “New Winds in Social Policy? Observations on Social Policy Concerning the European

Union and some Member States”, în cursul “European Integration and Social Security”, Part I: “The EU and Social

Security”, European Master in Social Security 2002 – 2003, Instituut voor Sociaal Recht of the Katholieke

Universiteit Leuven, Belgia, 2002 53 Frans Pennings: „Introduction to European Social Security Law”, third edition, in the series Studies in

Employment and Social Policy, Kluwer Law International, Haga, 2001

proprii, care nici nu ar permite o astfel de armonizare.

Astfel, extinderea prevederilor comunitare privind coordonarea urmăreşte o adaptare a

legislaţiei şi nu o armonizare, cu respectarea caracteristicilor sistemelor naţionale şi având ca scop

principal evitarea pierderii drepturilor de securitate socială ale lucrătorilor migranţi care se

deplasează în interiorul Uniunii Europene.

Altfel spus, fiecare stat îşi poate stabili în mod individual, la nivel intern,

prestaţiile acordate în conformitate cu legislaţia naţională, modul de calcul al acestora şi

contribuţiile ce trebuie plătite, cu condiţia respectării dreptului la libera circulaţie a persoanelor.

În concluzie, există suficiente motive pentru realizarea unei cercetări asupra securităţii

sociale în context european. Acesta este un demers necesar pentru politica naţională de securitate

socială, dar şi pentru a identifica şi aplica măsurile necesare pentru îndeplinirea cerinţelor

aderării la “sistemul european”, adică la Uniunea Europeană.


Dezvoltarea socială este indisociabilă de contextul cultural, politic şi spiritual şi nu poate

fi, deci, realizată într-o abordare sectorială. Pe de altă parte, ea este strâns legată de consolidarea

păcii, libertăţii, stabilităţii şi securităţii, atât la nivel naţional, cât şi internaţional. Demnitatea

umană, libertăţile şi drepturile fundamentale, egalitatea, echitatea şi justiţia socială constituie

valori fundamentale pentru toate societăţile.

Lumea în care trăim a devenit o lume a interdependenţelor. În aceste condiţii, când

economiile şi societăţile sunt din ce în ce mai interdependente, migraţia, circulaţia

lucrătorilor, pe lângă schimburile comerciale şi fluxurile financiare, progresele ştiinţifice

şi tehnice, comunicaţiile şi schimburile culturale conturează o comunitate unică. Guvernele sunt

din ce în ce mai conştiente că, pentru a realiza o dezvoltare economică şi socială durabilă a

ţărilor, vor trebui să se bazeze pe o solidaritate sporită cu restul lumii, constând în programe

multilaterale şi o cooperare internaţională consolidată.

Activităţile economice care permit indivizilor să-şi manifeste spiritul de iniţiativă şi

creativitatea, sporind bogăţia colectivităţilor, reprezintă baza programului social. Dar ele nu pot fi

asigurate doar prin jocul liber al forţelor de pe piaţă. Sunt necesare măsuri prin care guvernele

să corecteze slăbiciunile pieţei, să completeze mecanismele acesteia, să menţină

stabilitatea socială şi să creeze contextul economic naţional şi internaţional care să favorizeze

o creştere mondială durabilă, bază a echităţii şi justiţiei sociale, toleranţei, responsabilităţii şi

participării.

Dezvoltarea socială are ca scop creşterea calităţii vieţii pentru toţi. Aceasta nu poate

deveni realitate decât în condiţiile funcţionării instituţiilor democratice, dacă libertăţile şi

drepturile fundamentale, precum şi legalitatea sunt respectate, dacă indivizii au posibilitatea

de a-şi asigura mijloacele de existenţă, iar aceste posibilităţi sunt aceleaşi pentru toţi.

Încă de la începuturile istoriei omenirii, de-a lungul mileniilor, au existat diferenţe

între clasele sociale şi contradicţii între bogaţi şi săraci, ceea ce a determinat dezvoltarea

istoriei sociale. Problema săraciei s-a perpetuat şi s-a complicat cu timpul, asistenţa

socială nemaifiind capabilă să răspundă tuturor nevoilor din această categorie.

Astfel, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au apărut asigurările sociale muncitoreşti

– sistem de ajutorare a lucrătorilor săraci - având la bază principiul reciprocităţii. Pentru început,

sistemul asigurărilor sociale s-a bazat pe o iniţiativă privată, dar, treptat, statul a decretat

obligativitatea acestuia54. Sistemul s-a dezvoltat treptat, trecându-se de la asigurarea anumitor

categorii de lucrători pentru anumite riscuri, la un număr din ce în ce mai mare de persoane şi de

riscuri acoperite.

Deoarece conceptul modern de „securitate socială” s-a îndepărtat, diferenţiindu-

se, de ideea generală de securitate şi de noţiunile învecinate binefacerii, prevenirii sau

responsabilităţii, trebuiau îndeplinite un anumit număr de condiţii: contextul ideologic trebuia

să fie pregătit pentru introducerea noţiunii, anumite instituţii trebuiau modificate sau înlocuite

pentru a răspunde mai bine acestui tip de nevoi şi, de asemenea, trebuiau stabilite noi tehnici de

garantare.

Aceste condiţii au fost îndeplinite abia în a doua jumătate a secolului al XIX- lea, aproape

în exclusivitate în Europa industrială.

Până la acel moment, riscurile vizate de securitatea socială au fost fie neglijate, fie

acoperite de instituţii sau prin tehnici disparate, rezultate din ideologia şi nivelul de civilizaţie din

societăţile respective. În prezent, acestea apar ca mijloacecomplementare pentru instituţiile şi

tehnicile moderne sau au fost transformate ori puse în funcţiune de acestea din urmă.

Principalele cauze care, în timp, au determinat apariţia noilor tehnici de garantare

54 M. A. Lupu: “Planuri de securitate socială”, Bucureşti, Independenţa Economică, 1945

şi, totodată, dezvoltarea unui spirit nou au fost:

- efectele multiple ale unei industrializări în creştere;

- dezvoltarea ideologiilor socialiste;

- creşterea demografică;

- profunzimea crizelor economice şi agravarea condiţiilor de viaţă ale lucrătorilor;

- dezvoltarea activităţii sindicaliste;

- în special în ceea ce priveşte alocaţiile familiale, influenţa ideilor vehiculate în mediul

catolic.

În preajma celui de-al doilea război mondial, legislaţiile destul de stufoase şi prea puţin

sistematizate elaboraseră sisteme mai mult sau mai puţin complete pentru acoperirea riscurilor

sociale. Treptat, s-au conturat tendinţele generale de omogenizare a acestor sisteme, în

ciuda diferenţelor naţionale determinate fie de evenimentele istorice, fie de circumstanţele

economice, sociale sau demografice specifice.

Caracterul solidar al diferitelor prestaţii acordate nu era evidenţiat clar în această

perioadă. Fiecare prestaţie era acordată anumitor beneficiari, de către o anumită instituţie, cu

finanţare proprie, cu modul propriu de gestionare.

În plus, măsurile stabilite pentru acoperirea riscurilor sociale nu erau întotdeauna

rezultatul unei politici generale constructive (politica salarială, de sănătate publică, de

ocupare, de redistribuire a venitului naţional, politica fiscală, monetară, etc.)

Totuşi, între 1935 şi 1938 legislaţiile Statelor Unite şi Noii-Zeelande, prin ideile şi

tehnicile utilizate, au impulsionat dezvoltarea unor concepte mai sistematice, care s-au impus la

sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Sistemul neo-zeelandez adoptat în 1938 era caracterizat de o largă acoperire atât în ceea

ce priveşte persoanele vizate (întreaga populaţie), cât şi riscurile.

Finanţarea sistemului nu mai avea la bază cotizaţiile lucrătorilor, ci impozitele, ceea ce

distribuia costurile de asigurări sociale asupra întregii populaţii. Prestaţiile erau rezultatul unei

politici sistematice de ocupare şi sănătate publică.

Termenul de “securitate socială” a apărut, de fapt, în 1935, când SUA au adoptat legislaţia

privind asigurările sociale şi alte subiecte de politică socială, spre exemplu asistenţa socială şi

serviciile specifice privind sănătatea publică. 35 În acest sens, termenul se referă, în special, la

sistemele de menţinere a veniturilor publice (referitoare la bătrâneţe, deces, accidente de

muncă, şomaj), sănătate publică, asistenţă socială şi compensări sociale (pentru veterani sau

alte victime ale unor măsuri guvernamentale cu efecte negative).55

Cu acest sens, conceptul de securitate socială, denumind sistemele de politică socială, a

fost preluat, în ultimele decade, de câteva state din Vest, dar şi din Est. Sistemul american avea o

mai mică acoperire decât cel neo-zeelandez. Legea era rezultatul unui ansamblu de măsuri

destinate să scoată SUA din recesiunea ce începuse în 1929.

Raportul Beveridge, prezentat în 1942, avea ca obiective: generalizarea ariei personale de

acoperire a sistemului asigurărilor sociale şi solidaritatea între membrii comunităţii în

redistribuirea venitului naţional; extinderea riscurilor acoperite şi finanţarea sistemului nu

doar din cotizaţii, ci şi din impozite; unificarea şi simplificarea sistemului de securitate socială.

Obiectivul general îl constituia, deci, instituirea unei asigurări sistematice a mijloacelor

de existenţă. Rezultatul a fost, pe de o parte, dezvoltarea unui serviciu public funcţional în

beneficiul întregii colectivităţi şi, pe de altă parte, repartizarea de către autorităţi a venitului

naţional.

La nivel internaţional, termenul de „securitate socială” se referă, în mod obişnuit,

la cele nouă ramuri ale asigurărilor sociale stabilite în Convenţia nr. 102 (1952) a

Organizaţiei Internaţionale a Muncii56, fără a include, în mod normal, asistenţa socială:

boală, maternitate, invaliditate, bătrâneţe, urmaş, accidente de muncă şi boli profesionale,

şomaj, alocaţii familiale şi deces.

Însă, diferitele sisteme de securitate socială au fost create în cadrul naţional, pe baza

regulilor proprii. În sistemele legislative naţionale ale statelor moderne industrializate, legislaţia

privind securitatea socială reprezintă un set de prevederi legislative care reglementează asigurările

sociale, asistenţa socială şi diverse ramuri ale compensărilor sociale şi, uneori, asigurărilor

profesionale. Acestea includ reguli care vizează transferul în bani sau în natură de la unităţile

publice către cetăţeni.

Această ramură legislativă din fiecare sistem naţional de drept este strâns legată de alte

ramuri de drept: în special dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul fiscal. În

plus, se stabilesc relaţii între diferite sisteme naţionale de securitate socială, precum şi legături

între legislaţia privind securitatea socială a unui stat şi elemente ale altor ramuri de drept

55 Konstantin Kremalis, op. cit. p. 32 56 Convenţia nr. 102/1952 privind standardele minime de securitate socială

internaţional. De aceea, dreptul securităţii sociale are diferite dimensiuni internaţionale.

Solidaritatea sporită între state a făcut ca diferenţele între ţări în ceea ce priveşte salariile

şi costurile sociale să devină mult mai importante pentru determinarea posibilităţilor de

concurenţă comercială. Mai exista, însă, un aspect care ar trebui să reţină atenţia: situaţia unui

lucrător care, atunci când trecea frontiera risca, să-şi piardă drepturile, în special cele privind

protecţia socială.

Reglementările internaţionale ale sistemelor publice de securitate socială abordează

două teme. O abordare urmăreşte asigurarea continuităţii securităţii sociale pentru

persoanele care circulă în afara graniţelor unui stat, iar cealaltă abordare stabileşte

standardele care guvernează natura şi conţinutul sistemelor naţionale de securitate socială.

Prima formă de abordare este numită coordonare, cea de-a doua armonizare sau standardizare.

Armonizarea este urmărită de reglementări de securitate socială promulgate de organizaţii

internaţionale, precum OIM, Consiliul Europei sau Uniunea Europeană. Noţiunea de drept

internaţional al securităţii sociale se referă, în acest context, la legislaţia privind securitatea

socială elaborată de organizaţiile internaţionale, impunând Statelor Membre să-şi adapteze

legislaţiile naţionale privind securitatea socială la standardele internaţionale. Statele au libertatea

de a-şi construi propriile sisteme aşa cum doresc, cu condiţia să nu coboare sub criteriile stabilite

de regulile internaţionale privind securitatea socială.

Acest obiectiv, extrem de ambiţios, de a alinia diferitele sisteme de securitate socială, abia

trece, însă, de nivelul unor declaraţii de intenţie vagi, incluse în acordurile internaţionale

privind securitatea socială.

În cazul coordonării, dreptul internaţional al securităţii sociale are rolul de a rezolva

problemele care apar ca urmare a existenţei unor legislaţii naţionale diferite privind securitatea

socială, prin stabilirea regulilor pentru determinarea legislaţiei aplicabile.

Coordonarea sistemelor de securitate socială a două sau mai multor state a fost un răspuns

la migraţia persoanelor dintr-o ţară în alta în căutarea unui loc de muncă. Atunci când există

diferite legislaţii naţionale privind securitatea socială aplicabile, fiecare drept intern trebuie să

stabilească dacă legea străină are vreun impact asupra sa ori nu. Dacă da, dreptul intern

trebuie să definească şi să reglementeze acest impact.

Pentru realizarea acestor sarcini, sistemele naţionale de securitate socială sunt conectate în

mod obişnuit prin intermediul acordurilor internaţionale. Aceste acorduri pot lua forma unui tratat

internaţional în cadrul dreptului internaţional public sau pot lua forma unei reglementări

obligatorii a unei organizaţii internaţionale, aşa cum este Regulamentul (CEE) nr. 1408/71, care

coordonează legislaţiile naţionale privind securitatea socială din ţările Uniunii Europene.

Acordurile bilaterale în domeniul securităţii sociale exprimă voinţa celor două state de a

proteja cetăţenii proprii atunci când aceştia se află pe teritoriul celuilalt stat. Pentru a fi eficientă,

coordonarea sistemelor de securitate socială, prin intermediul încheierii de acorduri

internaţionale în domeniu, trebuie să elimine prevederile discriminatorii bazate pe

cetăţenie, să neutralizeze restricţiile teritoriale care afectează aplicarea legislaţiei

naţionale, să asigure efectuarea înregistrărilor necesare pentru asigurarea migranţilor, precum

şi stabilirea relaţiilor de cooperare între instituţiile naţionale de securitate socială şi

organismele responsabile cu acordarea prestaţiilor, dar şi repartizarea echitabilă a costurilor

asistenţei reciproce privind problemele administrative.

Coordonarea, care are ca scop eliminarea obstacolelor din calea liberei circulaţii a

lucrătorilor, este mai uşor de realizat între două state care au interese comune, decât între mai

multe ţări.

Primele tentative internaţionale sau bilaterale de a rezolva problemele de securitate

socială ale celor care circulă dintr-un stat în altul sunt aproape la fel de vechi ca şi securitatea

socială însăşi. Au fost încheiate un număr de acorduri între state încă înaintea primului război

mondial, iar altele au fost convenite la sfârşitul războiului. Unele din acordurile de după război

aveau ca obiect expres reglementarea problemelor datorate faptului că una din consecinţele

războiului era trasarea frontierelor geografice între state. Cea mai mare parte a acestor acorduri

erau, însă, destul de limitate şi nu acopereau decât anumite ramuri specifice ale securităţii

sociale. Ele se limitau adesea la asigurarea pentru accidente de muncă.

Liniile directoare ale soluţiilor adoptate pentru a reduce aceste dificultăţi au variat. Se pot

distinge, astfel, două perioade:

- perioada 1919 – 1939, când negocierile acordurilor privind prevederile sociale

aveau un caracter utilitar şi empiric;

- perioada de după 1945, când s-a elaborat o veritabilă doctrină a relaţiilor internaţionale

în domeniul securităţii sociale.

Coordonarea sistemelor de securitate socială are, deja, o istorie de 100 de ani, primul

acord în acest domeniu fiind încheiat în 1904 între Italia şi Franţa, reglementând

acordarea prestaţiilor în caz de accidente de muncă, pensii şi şomaj.

Prin acord, fiecare parte contractantă se angaja ca sistemul său de securitate socială să

trateze cetăţenii celeilalte părţi ca pe proprii cetăţeni, eliminând tratamentul discriminatoriu pe

bază de cetăţenie.

Alte două aspecte, înlăturarea clauzei de rezidenţă pentru a se evita pierderea drepturilor

dobândite de lucrătorii migranţi, precum şi o tehnică ce asigura menţinerea drepturilor în curs de

dobândire ale lucrătorilor migranţi când părăsesc ţara de origine şi se stabilesc într-o altă ţară

(totalizarea drepturilor de securitate socială), au devenit caracteristici ale acordurilor bilaterale

încheiate în Europa de Vest la începutul secolului al XX-lea.

Înainte de 1939, tratatele cu privire la muncă sau convenţiile privind dreptul de stabilire

conţineau dispoziţii care urmăreau asigurarea, în ceea ce priveşte drepturile la prestaţii sociale, a

egalităţii de tratament între cetăţenii părţilor contractante, pe teritoriul fiecăreia dintre acestea.

Unele au trecut chiar mai departe, ca în cazul acordului franco-italian, prevăzând totalizarea

perioadelor de contribuţie realizate în cele două state, în vederea stabilirii dreptului şi plăţii

prestaţiilor corespunzător fiecărui stat.

Al doilea război mondial a fost urmat de o perioadă de activitate intensă în ceea ce

priveşte încheierea de acorduri bilaterale privind securitatea socială, în special în Europa de

Vest. S-a dezvoltat o adevărată reţea de acorduri de acest tip între state.

După 1945, legislaţia privind securitatea socială din statele evoluate din punct de vedere

social s-a orientat spre acoperirea din ce în ce mai eficientă a tot mai multe riscuri. În acelaşi

timp, legislaţiile naţionale acopereau totalitatea salariaţilor, iar în unele ţări, totalitatea populaţiei.

Vechiul concept de asigurare era înlocuit de noţiunea de „securitate socială”, prin care se acorda

tuturor celor care trăiau din munca proprie un sentiment de siguranţă, într-un sistem de repartizare

a riscurilor prin redistribuirea veniturilor.

În acest sens, menţinerea drepturilor obţinute sau a celor în curs de obţinere se asigura

prin stabilirea unor raporturi directe între instituţiile responsabile ale statelor implicate, deci

prin încheierea de înţelegeri bilaterale sau multilaterale, cuprinzând angajamente multiple şi

reciproce.

Considerentele utilitare nu mai reprezentau singura preocupare a guvernelor. Acordurile

bilaterale ofereau soluţii diferite, în funcţie de ţări, pentru problemele generate de migraţie.

Totuşi, se remarcă universalitatea practică a prevederilor acestor acorduri.

Acordurile bilaterale nu reglementau, însă, decât situaţia lucrătorilor migranţi cetăţeni ai

părţilor contractante, care se deplasau între cele două ţări. Din acest motiv erau necesare acorduri

multilaterale, care să acopere deplasările lucrătorilor între mai multe state. Au fost încheiate mai

multe astfel de acorduri multilaterale, pe baza relaţiilor speciale dintre state sau a acordurilor

bilaterale preexistente.

Primul acord de acest gen, care a deschis calea şi pentru altele, a fost Tratatul de la

Bruxelles, semnat la 7 noiembrie 1949 între Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea

Britanie. Tratatul garanta tratamentul egal pentru cetăţenii acestor ţări în ceea ce priveşte

aplicarea legislaţiei privind securitatea socială şi prevedea dreptul acestora la prestaţii, conform

legislaţiai uneia dintre părţile contractante, cu condiţia de a fi rezidenţi pe teritoriul acelei părţi

contractante. Tratatul extindea domeniul personal al legislaţiilor naţionale de securitate socială

şi prevederile acordurilor bilaterale dintre părţile contractante asupra cetăţenilor celorlalte părţi

contractante.

Trebuie subliniat că toate acordurile referitoare la coordonare au respectat întotdeauna şi

continuă să respecte dreptul statelor de a-şi organiza singure propriile regimuri de securitate

socială57.

În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, preocupările pentru securitatea socială,

aspectele legate de protecţia socială a lucrătorilor migranţi şi evoluţia acesteia au existat

încă de la început, pornind de la necesitatea asigurării liberei circulaţii.

Pentru a avea o imagine clară a dimensiunii sociale comunitare, trebuie pornit de la

obiectivul Tratatului de la Roma. Acesta a extins viziunea lui Schumann şi Monet asupra a

ceea ce ar fi trebuit să reprezinte obiectivele Comunitaţii – garantarea păcii în Europa.

Obiectivul esenţial a fost şi încă mai este realizarea unei pieţe interne europene, care ar trebui să

se bazeze pe comerţul liber şi ar garanta progresul economic.58

Acceptarea „dimensiunii sociale” a Pieţei Interne de către Actul Unic European în 1986 şi

recunoaşterea Cartei fundamentale a drepturilor lucrătorilor în 1989 au reprezentat punctul de

57 Acordurile se limitează doar la coordonarea sistemelor aplicabile persoanelor care se stabilesc în diferite state şi

nu au ca scop armonizarea regimurilor de securitate socială ale acestora. În acelaşi timp, cea mai mare parte a

acordurilor se bazează pe principiul reciprocităţii, ceea ce înseamnă că se limitează la acele ramuri ale securităţii

sociale care sunt comune părţilor contractante. 58 Jos Berghman: “Social Security and European Integration”. A report by the EISS at the request of the European

Commission, 1991, în cursul “European Integration and Social Security”, European Master in Social Security 2002

– 2003, Instituut voor Sociaal Recht of the Katholieke Universiteit Leuven, 2002

referinţă pentru crearea unei politici sociale europene unificate59. Toate etapele următoare nu

au reprezentat decât o reconfirmare a acestui aspect.

Totuşi, în ceea ce priveşte protecţia socială sau sisteme de menţinere a veniturilor

comune, competenţa instituţiilor europene a fost şi rămâne foarte limitată. Sfera principală de

acţiune a acestora vizează obiectivele facilitării liberei circulaţii a lucrătorilor şi garantării

egalităţii de tratament în domeniul afacerilor, pentru a concura pe o piaţă unică.

Mai exact, aşa cum am arătat anterior, libera circulaţie a lucrătorilor necesita o anumită

coordonare a sistemelor naţionale de securitate socială. Aceasta s-a realizat prin regulametele

comunitare privind coordonarea, existând preocupări pentru îmbunătăţirea acestora.

Au existat însă numeroase discuţii şi controverse cu privire la relevanţa securităţii

sociale pentru un alt obiectiv comunitar major – garantarea unei concurenţe corecte în cadrul unei

pieţe unice. Baza acestor discuţii a reprezentat-o un alt domeniu de competenţă posibil pentru

instituţiile europene în domeniul securităţii sociale – armonizarea sistemelor de securitate socială

în cadrul Uniunii Europene.

Armonizarea ar avea în vedere influenţarea evoluţiei sistemelor naţionale de securitate

socială şi o varietate de acţiuni posibile care ar avea ca rezultat alinierea sistemelor de

securitate socială din Statele Membre. Armonizarea se situează, deci, undeva între unificarea

totală a sistemelor de securitate socială şi coordonarea acestora60.

Tratatul de la Roma a acordat, însă, foarte puţine competenţe explicite instituţiilor

europene în domeniul armonizării. Legislaţia comunitară secundară este foarte limitată în această

zonă, deoarece orice iniţiativă în domeniul armonizării ar fi necesitat consensul între toate Statele

Membre. Şi dacă, iniţial, era vorba doar de un număr mic de sisteme şi destul de asemănătoare, cu

cât UE se extinde, cu atât este mai greu să se ajungă la acest consens, având în vedere diferenţele

deja foarte mari între sistemele de securitate socială existente în Uniune.

Astfel, competenţele instituţiilor europene în domeniu au rămas destul de limitate,

coordonarea sistemelor de securitate socială fiind cel mai înalt nivel de evoluţie al securităţii

sociale până în prezent, cu formele şi progresele pe care acestă coordonare le-a înregistrat în timp.

B. Activitatea Consiliului Europei şi Organizaţiei Internaţionale a Muncii în materie

59 Konstantinos Kremalis, op. cit. p. 34

60 Jos Berghman, op. cit.p. 56

de securitate socială

Securitatea socială este în primul rând reglementată de legislaţia naţională. Tot legislaţia

naţională reglemetează şi aspectele transnaţionale ale securităţii sociale. Cu toate acestea, există

un interes deosebit în acest domeniu la nivel internaţional şi supranaţional, care a determinat

elaborarea şi îmbunătăţirea instrumentelor juridice internaţionale referitoare, direct sau

indirect, la securitatea socială. Aspectele transnaţionale sunt abordate cel mai eficient prin

intermediul instrumentelor juridice internaţionale sau supranaţionale, cel puţin când se

urmăreşte evitarea soluţiilor contradictorii oferite de diverse sisteme naţionale sau lipsa

protecţiei oferite individului, într-o anumită situaţie.

Aceasta este explicaţia pentru rolul important pe care instrumentele juridice internaţionale

sau supranaţionale îl joacă în domeniul securităţii sociale. Ele pot avea ca obiectiv fie ajustarea

diverselor sisteme naţionale de securitate socială (coordonare), fie stabilirea unor

principii care să fie preluate de toate sistemele naţionale (armonizare).

Scopul coordonării este de a stabili legături juridice, tehnice şi administrative între

sistemele de securitate socială, astfel încât să se garanteze străinilor şi migranţilor cea

mai cuprinzătoare şi echitabilă protecţie posibilă, lăsând, însă, nemodificate caracteristicile

respectivelor sisteme. Spre deosebire de coordonare, armonizarea are un obiectiv mult mai

extensiv: alinierea legislaţiilor naţionale, modificându-le prevederile dacă este cazul, în

concordanţă cu o abordare internaţională convenită.

De asemenea, în domeniul securităţii sociale pe plan internaţional se disting instrumente

de principiu şi instrumente de substanţă61.

Instrumentele de principiu au fost elaborate, în principal, după al doilea război mondial,

sub influenţa Declaraţiei universale a drepturilor omului, proclamată în 1948 de Adunarea

Generală a Naţiunilor Unite. Acestea au forma instrumentelor de drept fundamental, care nu fac

decât să afirme sau să impună recunoaşterea dreptului la securitate socială ca un drept social

al omului, referindu-se doar ocazional la principalele aspecte ale unei abordări internaţionale a

securităţii sociale.

Cele mai importanţe declaraţii de principii în domeniul securităţii sociale se regăsesc în

Declaraţia Generală a Drepturilor Omului din 1948 şi Convenţia Internaţională privind

61 Konstantinos Kremalis, op. cit. p. 54

Drepturile Economice, Sociale şi Culturale din 1966 ale ONU. Aceste declaraţii arată că

„fiecare individ ca membru al societăţii are dreptul la securitate socială” (art. 22 din

Declaraţia Generală şi art. 9 din Convenţie) şi „dreptul la viaţă care garantează individului şi

familiei sale sănătate, bunăstare, alimentaţie, îmbrăcăminte, locuinţă, îngrijire medicală şi

asistenţa socială necesară” (art. 25 al Declaraţiei Generale şi art. 11 din Convenţie).

La acestea se adaugă declaraţiile de principii ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii din

Constituţia acesteia şi Declaraţia de la Philadelphia (1944) referitoare la obiectivele şi atribuţiile

OIM. Tot din această categorie face parte Carta Socială Europeană, din 1961, a Consiliului

Europei (Partea I, par. 12 şi Partea a II-a, art. 12).

Instrumentele de substanţă sunt mult mai detaliate şi, de obicei, dedicate în excusivitate

securităţii sociale, dezvoltând conţinutul drepturilor sociale şi asociindu-i semnificaţie practică.

În această categorie pot fi menţionate Convenţia nr. 102/1952 a OIM şi Codul European

de Securitate Socială din 1964, revizuit în 1990, al Consiliului Europei (instrumente de

armonizare), precum şi Convenţia nr. 118/1962 privind egalitatea de tratament (în domeniul

securităţii sociale), Convenţia nr. 157/1982 privind menţinerea drepturilor de securitate socială

ale OIM sau Acordurile Interimare privind securitatea socială din 1953, Convenţia Europeană

privind Securitatea Socială şi Acordul Suplimentar din 1972 ale Consiliului Europei

(instrumente de coordonare).

Instrumentele juridice internaţionale în domeniul securităţii sociale mai pot fi împărţite

în bilaterale şi multilaterale (globale sau regionale).

Preocuparea pentru asigurarea protecţiei sociale a cetăţenilor statelor europene

care lucrau sau locuiau în străinătate a apărut în secolul al XIX-lea. Primele acorduri bilaterale în

domeniu62 au fost încheiate între Franţa şi Italia (în 1827 între Franţa şi Ducatul de Parma în

vederea garantării plăţii pensiilor datorate de unul dintre aceste state cetăţenilor celuilalt stat, fără

obligaţia acestora de a locui pe teritorul celui din urmă stat; în 1904 Convenţia privind

asigurările sociale încheiată între Franţa şi Italia). Activitatea de încheiere a acordurilor bilaterale

s-a intensificat la începutul secolului al XX-lea, însă, până la primul război mondial,

acestea s-au concentrat pe protecţia străinilor în caz de accidente de muncă.

62 O referire la lista instrumentelor internaţionale privind securitatea socială publicată de OIM în 1984 se face în

Perrin: “Introduction to International Social Security Law. Co-ordination of National Legislation, Training

and Further Training Course for Staff of Social Security Institutions and Administrations”, Consiliul

Europei, Strasbourg, 1989

Abia după primul război mondial au fost elaborate primele instrumente juridice

internaţionale în domeniul securităţii sociale, în cadrul organizaţiilor internaţionale care au luat

naştere în această perioadă.

Problemele sociale au constituit, de atunci, o preocupare şi pentru organizaţiile

internaţionale; aceste probleme devin cu atât mai semnificative pentru comunitatea internaţională,

cu cât sunt mai importante pentru anumite state. De aceea, de-a lungul timpului, s-au intensificat

eforturile de a exercita o influenţă asupra evoluţiilor înregistrate la nivel naţional prin

diverse mijloace, cum ar fi convenţiile, recomandările, etc.

Diversitatea şi integrarea accentuată sunt cele două caracteristici ale Europei. În ceea ce

priveşte incidenţa pe care o are gradul avansat de integrare economică asupra pieţei muncii din

regiune şi legăturilor directe cu restul lumii, deciziile luate de către un stat au impact asupra

celorlalte state din regiune sau asupra economiei mondiale în ansamblu. Relaţiile dintre state în

domeniul comerţului, investiţiilor şi producţiei influenţează, ca niciodată până acum, pieţele

muncii. Modul în care funcţionează piaţa muncii într-un stat depăşeşte cu mult simplul

cadru naţional. Acesta influenţează, tot atât cât este influenţat la rândul său, politicile şi deciziile

specifice pieţei muncii care sunt luate în exterior, ca şi politicile macroeconomice şi sociale. În

acelaşi timp, cantitatea şi calitatea locurilor de muncă, precum şi protecţia socială a lucrătorilor

migranţi sunt subordonate, între altele, modului în care interdependenţa este gestionată la

nivel naţional, regional şi global63.

În Europa, obiectivul ocupării depline decente presupune o corelare a politicilor

economice şi sociale. Multiplicarea modelelor sociale europene determină presiuni pentru o

adaptare rapidă a pieţelor muncii în faţa accelerării ritmului de schimbare. Sistemul de guvernare

în Europa se confruntă cu reforma structurală pentru relansarea economiei, cu menţinerea

sistemului de protecţie socială. Strategia de la Lisabona adoptată de Uniunea Europeană, care are

la bază conceptul de progres economic bazat pe coeziunea socială şi protecţia mediului, se

alătură opiniei exprimate în Agenda OIM privind munca decentă.

În contextul Agendei OIM referitoare la munca decentă, care defineşte patru obiective

strategice privind ocuparea, dialogul social, normele internaţionale ale muncii şi protecţia

socială şi aplicarea acestora, se definesc etapele acţiunii naţionale şi regionale menite să

63 Reuniunea ministerială informală din cadrul celei de a 7-a Reuniuni Regionale Europene a OIM, Parlamentul

Ungariei, 15 februarie 2005

transforme în realitate conceptul de muncă decentă pentru toţi. O cale de acţiune ar putea să se

găsească prin intermediul unor propuneri de corelare a politicilor, cu scopul de a «elabora

progresiv propuneri de politici comune care să asigure un echilibru optim privind unele probleme

specifice, între aspectele economice, sociale şi de dezvoltare».64 Aceste propuneri ar putea fi

implementate la nivel naţional sau regional, urmărind armonizarea politicilor care vizează

creşterea economică, investiţiile, ocuparea şi comerţul, fără a neglija dimensiunea socială.

Organismele regionale şi părţile interesate ar putea coopera în plan regional la elaborarea

unor politici comune, coordonate, pentru a face faţă evoluţiilor contemporane.

Dezvoltarea economică şi socială nu mai este, deci, dependentă de deciziile luate doar la

nivel naţional. Astfel, organizaţii specifice, cum este Organizaţia Internaţională a Muncii,

au fost create în vederea coordonării evoluţiilor la nivel naţional în domeniul social, prin

elaborarea de instrumente juridice.

Organizaţia Internaţională a Muncii a fost creată în 1919. De-a lungul existenţei

sale, aceasta a jucat un rol important în elaborarea de filosofii în domeniul coordonării sistemelor

de securitate socială, prin intermediul propriilor instrumente – în special convenţii – şi al

asistenţei tehnice acordate altor organizaţii internaţionale şi guverne.

Era normal ca Organizaţia Internaţională a Muncii să se preocupe destul de rapid de

problemele de securitate socială, fiind vorba de garanţii acordate lucrătorilor sau de drepturi

speciale ale lucrătorilor migranţi.

OIM asistă, în principal, statele membre, organizţiile sindicale şi patronale în

elaborarea, reforma şi implementarea politicilor de securitate socială bazată pe principiile

cuprinse în standardele internaţionale ale muncii şi poate să contribuie la administrarea şi

guvernarea eficientă a schemelor respective. Se pune un accent deosebit pe dezvoltarea

strategiilor care să asigure o protecţie de securitate socială cât mai extinsă.65

Necesitatea găsirii unor soluţii care să combine domeniile ocupării, protecţiei sociale şi

promovarea drepturilor şi bunăstării lucrătorilor accentuează rolul important pe care OIM ar putea

să-l joace mai ales în procesele de reformă din diverse state, cum ar fi şi România.

Există doar un număr limitat de convenţii ale OIM special dedicate coordonării sistemelor

64 Reuniunea ministerială informală din cadrul celei de a 7-a Reuniuni Regionale Europene a OIM,

Parlamentul Ungariei, 15 februarie 2005

65 Cea de-a 7-a Reuniune regională europeană a OIM, Budapesta, 2005

de securitate socială ale statelor semnatare; în alte convenţii, aceste reglementări se regăsesc

alături de alte prevederi.

În perioada interbelică, Organizaţia Internaţională a Muncii a adoptat două

convenţii importante în domeniul coordonării.

Prin Convenţia nr. 19/1925 privind egalitatea de tratament (compensaţii pentru

accidente) statele membre se obligă să trateze egal cetăţenii celorlalte state în cazul accidentelor

de muncă, fără condiţionări privind rezidenţa.66

Convenţia nr. 48/1935 privind menţinerea drepturilor de pensie ale migranţilor este

special dedicată coordonării. Convenţia67 reglementează obţinerea drepturilor de pensie, precum

şi calculul şi transferul pensiei dintr-o ţară în alta, conform principiilor totalizării perioadelor

de asigurare şi „pro-rata temporis”68. Convenţia nr. 48 a fost considerată prea detaliată

şi inflexibilă, de aceea s-a considerat necesară negocierea unei noi convenţii care, eventual, să

o înlocuiască.

Instrumentele multilaterale în domeniul coordonării sistemelor de securitate socială

adoptate de OIM în perioada postbelică au fost:

- Convenţia Europeană privind securitatea socială a lucrătorilor din

transportul internaţional, adoptată în 1956, care se limitează la coordonarea

reglementărilor privind riscuri pe termen scurt;

- Acordul European privind acordarea de îngrijiri medicale pe perioada rezidenţei

temporare, adoptat în 1980.

În politica de armonizare a OIM se pot distinge două etape.

Prima acoperă perioada până la al doilea război mondial, având ca obiectiv creşterea

gradului de diseminare a legislaţiei privind asigurările sociale, care era încă destul de nouă în

perioada respectivă. După adoptarea Convenţiei nr. 19/1925 privind egalitatea de tratament,

primul instrument juridic al OIM în domeniu, celelalte convenţii adoptate în anii ’20 şi ’30

garantau, într-o anumită măsură, egalitatea de tratament diferitelor ramuri ale securităţii sociale

66 În 1962 obiectivul Convenţiei nr. 19 a fost extins la toate ramurile securităţii sociale, prin convenţia nr. 118.

67 Convenţia nr. 48/1935 a fost revizuită prin Convenţia nr. 157/1982, suplimentată prin Recomandările nr.

151/1975 şi 167/1983.

68 Termenul se foloseşte ca atare în documentele în limba română şi semnifică faptul că fiecare stat implicat

acordă lucrătorilor migranţi o parte din prestaţia totală datorată, proporţional cu perioada de stagiu realizată în acel

stat.

sau diferitelor categorii de lucrători.

Convenţiile din acea perioadă conţineau reguli de creare a schemelor de asigurări

împotriva anumitor riscuri şi au fost adoptate în patru faze:

- în 1925, Convenţiile nr. 17 şi 1865 referitoare la compensările acordate muncitorilor

pentru accidente de muncă şi boli profesionale;

- în 1927, Convenţiile nr. 24 şi 25 conţinând regulile privind asigurările de sănătate în

industrie şi comerţ, precum şi în agricultură;

- în 1933, Convenţiile nr. 35 – 40 stabilind caracteristicile asigurărilor de bătrâneţe,

invaliditate şi urmaş pentru lucrătorii din industrie şi comerţ, precum şi din agricultură;

- în 1934, Convenţia nr. 44 stabilind principiile referitoare la şomaj.

Toate aceste convenţii şi recomandările suplimentare aveau un scop comun, promovând

ideea asigurărilor sociale obligatorii şi extinderea acestora la cât mai multe grupuri de lucrători.

A doua etapă începe după al doilea război mondial, eforturile organizaţiei concentrându-se

în această perioadă pe stabilirea standardelor minime în domeniul securităţii sociale.

Convenţia nr. 97/1949 privind migraţia în vederea angajării prevedea ca fiecare

stat semnatar să ia măsuri pentru funcţionarea unor servicii gratuite de asistare a

lucrătorilor migranţi, pentru facilitarea plecării, călătoriei şi primirii lucrătorilor migranţi şi

să le asigure acestora egalitatea de tratament în privinţa remuneraţiei, relaţiilor de muncă,

impozite, cazare şi securitate socială.

Organizaţia Internaţională a Muncii a încercat să definească linii directoare şi standarde

minime de securitate socială, prin Convenţia nr. 102/1952.67 Dacă, până la elaborarea

Convenţiei nr. 102/1952, convenţiile privind securitatea socială s-au referit la anumite ramuri

specifice, protecţia stabilită de aceste instrumente internaţionale vizând doar anumite persoane

sau anumite riscuri, de această dată erau vizate principalele ramuri ale securităţii sociale şi o parte

considerabilă a populaţiei.

Astfel, Convenţia cuprinde nouă părţi corespunzătoare celor nouă riscuri acoperite de

cele mai multe dintre sistemele de securitate socială dezvoltate. Pentru fiecare dintre cele nouă

ramuri de securitate socială, Convenţia stabileşte standarde minime privind proporţia lucrătorilor

sau a populaţiei care trebuie protejată, condiţiile pentru acordarea prestaţiilor de securitate socială

şi durata acordării acestora, ratele minime ale prestaţiilor.

Deci, după 1945, diversele sisteme de asigurări sociale dinainte de război s-au schimbat.

Tendinţa era de a cuprinde noi grupuri ale populaţiei, de a acoperi un număr tot mai mare de

riscuri şi de a acorda prestaţii care să se plieze cât mai bine pe nevoile existente. Legăturile care

existau între dreptul la prestaţii şi plata contribuţiilor încep să se diminueze.

Convenţia nr. 102/1952 a influenţat în mod considerabil dezvoltarea sistemelor de

securitate socială în întreaga lume. Cel mai important aspect îl are în prezent acordul în privinţa

standardelor minime de securitate socială, maniera în care aceste standarde minime au fost

incluse în sistemele naţionale fiind de mai mică importanţă.

În paralel cu Convenţia nr. 102/1952, s-a dezvoltat interesul pentru adoptarea

instrumentelor vizând standarde mai înalte ale securităţii sociale. În acest sens, convenţiile

privind securitatea socială adoptate în perioada 1925 – 1934 au fost treptat revizuite prin

instrumente stabilind standarde îmbunătăţite.

Această procedură de revizuire a început în 1964, prin Convenţia nr. 121 privind

prestaţiile pentru accidente de muncă, continuând în 1967 cu adoptarea Convenţiei nr. 128

privind prestaţiile de invaliditate, bătrâneţe şi urmaş, iar în 1969 cu adoptarea Convenţiei nr. 130

privind prestaţiile pentru îngrijiri medicale şi boală.

Ultimul pas l-a reprezentat adoptarea în 1988 a Convenţiei nr. 168 privind

promovarea ocupării şi protecţia împotriva şomajului. Astfel, toate ramurile securităţii sociale, cu

excepţia prestaţiilor familiale, sunt acoperite prin standarde minime îmbunătăţite.

Standardele minime îmbunătăţite au extins grupurile persoanelor acoperite, au îmbunătăţit

serviciile şi prestaţiile acordate, prelungind durata acordării acestora şi ameliorând condiţiile de

acordare.

Au fost elaborate şi deschise semnării şi alte convenţii privind coordonarea în domeniul

securităţii sociale: Convenţia nr. 118/1962 privind egalitatea de tratament în domeniul securităţii

sociale, Convenţia nr. 157/1982 referitoare la menţinerea drepturilor de securitate socială,

Recomandarea nr. 167/1983 privind menţinerea drepturilor de securitate socială.

Dacă primul război mondial a dus la crearea Organizaţiei Internaţionale a Muncii, după

sfârşitul celui de-al doilea război mondial a fost înfiinţată o altă organizaţie cu vocaţie

europeană, cu activităţi importante în domeniul securităţii sociale.

Astfel, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial s-a organizat la Haga, în luna mai

1948, Congresul Europei. În cadrul acestui congres s-au lansat propuneri privind o Europă

unită, cu o liberă circulaţie a persoanelor, serviciilor şi mărfurilor, dar şi cu o Convenţie asupra

Drepturilor Omului şi o Curte de Justiţie pentru Drepturile Omului. Rezultatul a fost elaborarea

Statutului Consiliului Europei, care a fost semnat la 5 mai 1949. În prezent, toate statele vest-

europene şi câteva state din Europa Centrală şi de Est sunt membre ale acestei organizaţii.

Obiectivele principale ale Consiliului Europei, în domeniul social şi economic, sunt:

întărirea coeziunii sociale;

garantarea unui nivel adecvat de protecţie socială;

promovarea ocupării, perfecţionării profesionale şi a drepturilor lucrătorilor;

asigurarea protecţiei grupurilor cele mai vulnerabile ale societăţii;

combaterea excluderii şi discriminării.

În acest domeniu, Consiliul Europei asigură sprijin pentru acţiunile

guvernamentale şi completează activitatea altor organizaţii internaţionale.

De la înfiinţarea sa în 1949, Consiliul Europei a redactat o serie de instrumente juridice

care aveau ca scop abordarea protecţiei sociale şi, în cadrul acesteia, problemele specifice

ale lucrătorilor migranţi în ţara gazdă determinate de statutul lor de cetăţeni străini.

Activităţile Consiliului Europei în domeniul securităţii sociale pot fi împărţite în două

categorii: activităţi care urmăresc stabilirea şi garantarea unui anumit nivel al protecţiei sociale

în statele membre - prin intermediul instrumentelor care stabilesc aceste standarde, iar, pe de

altă parte, activităţile care vizează promovarea şi încurajarea coordonării sistemelor de

securitate socială ale statelor membre - prin promovarea unor instrumente juridice specifice.

Instrumentele juridice în domeniul securităţii sociale elaborate în cadrul Consiliului

Europei sunt, deci, de două tipuri:

instrumente de coordonare a sistemelor de securitate socială:

♦ Acordurile Europene Interimare referitoare la sistemele de securitate socială, semnate la

11 decembrie 1953, la Paris.

♦ Convenţia europeană de asistenţă socială şi medicală, semnată la 11 decembrie

1953, la Paris.

♦ Convenţia europeană de securitate socială, semnată la 14 decembrie 1972, la Paris.

instrumente care stabilesc standarde europene (de armonizare) în domeniul

securităţii sociale:

♦ Carta Socială Europeană, semnată la 18 octombrie 1961, la Torino; Protocolul adiţional

la Carta Socială Europeană (5 mai 1988); Protocolul privind amendarea Cartei Sociale

Europene (21 octombrie1991); Protocolul adiţional la Carta Socială Europeană prevăzând un

sistem de reclamaţii colective (9 noiembrie 1995); Carta Socială Europeană (revizuită) (3 mai

1996)69.

♦ Codul European de Securitate Socială, semnat la 16 aprilie 1964, Strasbourg, Codul

European de Securitate Socială (revizuit), semnat la 6 noiembrie 1990, la Roma.

După Tratatul de la Bruxelles, Consiliului Europei a oferit un alt câmp de acţiune în

domeniul convenţiilor multilaterale privind securitatea socială. După 1949, la Strasbourg se

dezvoltase o adevărată doctrină internaţională a securităţii sociale. Se intenţiona, din motive

sociale, dar şi economice, egalizarea prestaţiilor şi a riscurilor acoperite pentru toate sistemele

naţionale. Era vorba de proiectul Codului European de Securitate Socială.

În acest context, cooperarea între statele europene viza eliminarea tuturor dificultăţilor pe

care le întâmpinau migranţii, în vederea menţinerii drepturilor acestora atunci când se deplasau

dintr-o ţară în alta.

Astfel, Consiliul Europei a încurajat, încă de la prima sa sesiune, în 1950, negocierea de

acorduri bilaterale între statele membre. A susţinut, chiar, încheierea de acorduri vizând un număr

limitat de persoane, dar care propuneau soluţii originale, prin coordonarea unor sisteme

fundamental diferite. Însă, reţeaua de acorduri bilaterale între statele membre ale Consiliului

Europei nu reprezenta nici jumătate din acordurile posibile.

Adunarea Consultativă a Consiliului Europei recomandase statelor membre pregătirea

unei convenţii multilaterale care să facă posibilă aplicarea legislaţiilor naţionale cetăţenilor

celorlalte state semnatare.

Consiliul Europei a avut, de asemenea, un rol important în asigurarea drepturilor de

securitate socială a lucrătorilor migranţi, elaborând încă un instrument de coordonare a

sistemelor de securitate socială: Convenţia Europeană privind Securitatea Socială, semnată la

14 decembrie 1972, la Paris, în vigoare de la 1 mai 1977.

Acordurile europene interimare au reprezentat doar o reglementare temporară până la

momentul în care ar fi fost semnată şi ratificată Convenţia Europeană privind securitatea socială a

Consiliului Europei, de către statele membre. Convenţia avea drept scop coordonarea

69 România a ratificat Carta Socială Europeană revizuită prin Legea nr. 74/1999 şi a depus instrumentul de

ratificare la 7 mai 1999.

multilaterală a sistemelor de securitate socială ale statelor semnatare, însă, din cauza numărului

redus de ratificări, acest obiectiv nu s-a realizat.

Totuşi, în ceea ce priveşte conţinutul, această Convenţie poate fi considerată unul dintre

cele mai avansate instrumente juridice din domeniul politicii sociale. Ea aduce o serie de

îmbunătăţiri celorlalte instrumente internaţionale în domeniu, respectând toate principiile

coordonării. Prevederile sale se aplică tuturor sistemelor generale sau speciale, contributive sau

necontributive, inclusiv cele referitoare la obligaţiile angajatorilor.

Pentru a încuraja statele membre să-şi dezvolte sistemele de securitate socială,

Consiliul Europei a adoptat instrumente de standardizare. Carta Socială Europeană este un

exemplu în acest sens. Carta enunţă drepturile fundamentale în domeniul social şi economic,

considerând dreptul la securitate socială ca un drept social esenţial. De asemenea, un alt

exemplu îl constituie Codul European de Securitate Socială, care stabileşte normele minime în

materie de securitate socială. Carta Socială Europeană reprezintă un sistem de cinci instrumente

juridice:

Carta Socială Europeană deschisă semnării la Torino în 1961, care a intrat în vigoare

în 1965, garantează drepturile fundamentale sociale şi economice completând Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului, care asigură protecţia drepturilor civile şi politice;

Protocolul Adiţional din 5 mai 1988 a mai adăugat 4 drepturi la cele 15 garantate de

Carta din 1961;

Protocolul de Amendare din 21 octombrie 1991, se referă la mecanismul de

control al Cartei;

Protocolul Adiţional din 9 mai 1995, intrat în vigoare la 1 iulie 1998, dă

posibilitatea partenerilor sociali şi organizaţiilor non-guvernamentale de a efectua plângeri

colective;

Carta Socială Europeană Revizuită, deschisă semnării la 3 mai 1996, a extins numărul

drepturilor garantate la 31.

Aceste drepturi pot fi împărţite în două categorii:

- Drepturi legate de angajare şi muncă

dreptul la muncă, inclusiv dreptul la orientare şi formare profesională;

protecţia în mediul de muncă: dreptul la condiţii de muncă şi la salarizare echitabile,

inclusiv dreptul femeilor şi bărbaţilor la o salarizare egală pentru muncă de valoare egală;

dreptul sindical, dreptul de negociere colectivă şi dreptul lucrătorilor la

informare şi consultare, precum şi de participare la determinarea şi ameliorarea condiţiilor

şi mediului de muncă;

protecţia specială a anumitor categorii de lucrători: copii şi adolescenţi, femei,

persoane cu handicap, lucrători migranţi;

dreptul la protecţie în caz de concediere;

dreptul lucrătorilor la demnitate;

dreptul lucrătorilor cu responsabilităţi famililale la egalitate de şanse şi de tratament.

- Coeziune socială

dreptul la protecţia sănătăţii, dreptul la securitate socială şi dreptul la asistenţă

socială şi medicală, dreptul de a beneficia de servicii sociale;

drepturile copiilor şi adolescenţilor, mamelor, familiilor, persoanelor cu handicap,

lucrătorilor migranţi şi familiilor acestora, persoanelor vârstnice;

consolidarea egalităţii dintre femei şi bărbaţi;

dreptul persoanelor cu handicap la integrare socială individuală, la autonomie

personală şi la participare în viaţa comunităţii;

consolidarea dreptului copiilor şi adolescenţilor la protecţie socială, juridică şi

economică;

dreptul la protecţie împotriva sărăciei şi a excluderii sociale;

dreptul la o locuinţă decentă;

extinderea interzicerii discriminării.

Articolul 12 (2) al Cartei prevede că statele semnatare se angajază «să menţină

sistemul de securitate socială la un nivel satisfăcător, cel puţin egal cu cel necesar ratificării

Convenţiei nr. 102 a OIM privind standardele minime ale securităţii sociale».

Carta Drepturilor Sociale ale Lucrătorilor din Uniunea Europeană şi Carta

Socială Europeană a Consiliului Europei sunt adesea confundate, dar prima se

aplică, aşa cum arată şi titlul, doar lucrătorilor din Uniunea Europeană, pe când cea de-a doua se

aplică cetăţenilor tuturor statelor care au ratificat-o.

Preambulul Tratatului de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, precum şi

Articolul 136 al Tratatului asupra CEE fac referire directă la Carta Socială Europeană.

Carta conţine iniţiative ale Consiliului Europei de a îmbunătăţi standardele minime în

domeniul securităţii sociale stabilite de Organizaţia Internaţională a Muncii. În acest scop,

Consiliul Europei a iniţiat Codul European de Securitate Socială şi Protocolul adiţional.

Codul urmăreşte nu doar dezvoltarea progresului social, ci şi armonizarea prevederilor

referitoare la protecţia socială din statele membre ale Consiliului Europei. Nu este neapărat un

«cod», ci mai degrabă o Convenţie proiectată, ca şi conţinut, destul de asemănător cu Convenţia

nr. 102/1952 a OIM.

Articolul 12 paragraful 2 al Cartei Sociale Europene revizuite stipulează că Părţile

Contractante se angajează să menţină regimul de securitate la un nivel satisfăcător, cel puţin

egal cu cel necesar pentru ratificarea Codului European de Securitate Socială.

De fapt, în elaborarea Codului, ambiţia de a uniformiza sistemele de securitate socială din

Europa a fost abandonată, în favoarea efortului de a ridica standardele minime stabilite prin

Convenţia nr. 102/1952 a OIM. Astfel, în esenţă, Codul repetă prevederile Convenţiei nr.

102/1952 – cu foarte mici modificări – impunând, în schimb, statelor să îndeplinească

standardele prevăzute în şase părţi ale Codului, în vederea ratificării (spre deosebire de trei părţi,

în cazul Convenţiei nr. 102/1952).

Codul cuprinde paisprezece părţi, stabilind obligaţii ale statelor semnatare: Partea I

(Prevederi generale), Părţile II-X (prevederi specifice celor nouă ramuri ale securităţii sociale70

stabilite de Convenţia nr. 102 a OIM), Partea a XI-a (Calculul plăţilor periodice), Partea a XII-a

(Prevederi comune referitoare la obligaţiile cuprinse în părţie II – X), Partea a XIII-a (Prevederi

diverse) şi Partea a XIV-a (Prevederi finale). Pentru a ratifica Codul, statele trebuie să accepte

obligaţiile cuprinse în nu mai puţin decât şase dintre Părţile II-X, între care Partea a II-a (Îngrijiri

medicale) contează cât două părţi şi Partea a V-a (Pensii) cât trei părţi. Această procedură conferă

Codului un grad înalt de flexibilitate, dând posibilitatea statelor să-l ratifice, chiar dacă în unele

ramuri ale securităţii sociale nu a fost atins încă nivelul prevăzut de Cod.

Obiectivul Codului este de a extinde gradual legislaţia naţională privind securitatea

socială la toate categoriile de populaţie activă, inclusiv lucrătorii independenţi, iar, în final, la

70 Părţile II - X se referă la cele nouă ramuri tradiţionale ale securităţii sociale şi anume: Partea a II-a - Îngrijiri

medicale, Partea a III-a - Prestaţii de boală, Partea a IV-a - Prestaţii de şomaj, Partea a V-a - Prestaţii de bătrâneţe,

Partea a VI-a - Accidente şi boli profesionale, Partea a VII-a - Prestaţii familiale, Partea a VIII-a - Prestaţii de

maternitate, Partea a IX-a - Prestaţii de invaliditate, Partea a X-a - Prestaţii de urmaş.

întreaga populaţie, activă economic sau nu. Astfel, se stabileşte, pentru fiecare prestaţie,

ponderea minimă a populaţiei care trebuie acoperită împotriva respectivului risc social.

După elaborarea Codului European de Securitate Socială, procesul de îmbunătăţire a

standardelor minime a continuat, astfel încât a apărut necesitatea elaborării unui Protocol

Adiţional în 1964 şi chiar a unui Cod revizuit în 1990. Rezolvarea problemelor legate

de protecţia socială a lucrătorilor migranţi a reprezentat, deci, una din priorităţile constante

ale Consiliului Europei.

În categoria instrumentelor internaţionale privind securitatea socială, pe lângă acordurile

internaţionale (bilaterale sau multilaterale) şi convenţiile multilaterale, se includ şi

instrumentele de legislaţie supranaţională, create de organisme supranaţionale. Aceste

instrumente sunt obligatorii pentru statele membre ale respectivelor organizaţii, nemaifiind

necesară ratificarea. Aceste instrumente au forţă juridică superioară legislaţiei naţionale în

domeniu. În Europa există o singură astfel de organizaţie supranaţională – Uniunea Europeană.

C. Concluzii intermediare

Securitatea socială este unul dintre aspectele esenţiale ale politicii sociale contemporane,

cu influenţe determinante asupra vieţii şi dezvoltării economice.

În timp, au existat numeroase tentative de a defini conceptul de securitate socială. În

unele ţări, acesta este definit în legislaţie, în alte state însă doctrina este cea chemată să clarifice

conceptul. Nici legislaţia internaţională nu oferă o definiţie a securităţii sociale. Instrumentele de

drept internaţional sau supranaţional se referă doar la domeniul lor de aplicare şi numai ca

excepţie oferă o definiţie a conţinutului securităţii sociale.

Aceste definiţii nu se exclud, ci se completează reciproc, variind ca şi complexitate

în funcţie de realităţile momentului şi evoluţiile sociale. Diversitatea de opinii în ceea ce priveşte

interpretarea noţiunii de securitate socială nu are urmări negative. Diferenţele trebuie avute în

vedere la compararea sistemelor de securitate socială şi pentru recunoaşterea componentelor

acestora.

Cercetarea securităţii sociale în context european este un demers necesar pentru politica

naţională de securitate socială, dar şi pentru a identifica şi aplica măsurile necesare pentru

îndeplinirea cerinţelor aderării la “sistemul european”.

În prezent, este evident că securitatea socială este un factor de progres şi, totodată o

măsură a progresului social, a evoluţiei societăţii şi a politicii sociale.

Aşa cum am arătat, sistemele de securitate socială s-au dezvoltat în condiţiile specifice

fiecărui stat. Din acest motiv, sistemele de securitate socială naţionale reflectă

caracteristicile economice, sociale, politice, istorice, culturale sau chiar geografice ale statului

respectiv. Chiar dacă au existat condiţii asemănătoare sau influenţe reciproce între două state,

sistemele lor de securitate socială nu sunt identice.

Aceste diferenţe între sistemele naţionale de securitate socială pot determina anumite

probleme pentru persoanele care circulă dintr-un stat în altul, din diverse motive. Acest aspect a

făcut ca, într-o societate caracterizată din ce în ce mai mult de fenomenul migraţionist, să se caute

soluţii pentru a elimina astfel de inconveniente din calea liberei circulaţii a persoanelor şi, mai

ales, a lucrătorilor.

Necesitatea rezolvării acestor probleme generate de migraţie a condus la negocierea

şi încheierea a tot mai multe acorduri, iniţial bilaterale, iar mai târziu multilaterale. Prin aceste

instrumente se urmărea punerea de acord a legislaţiilor naţionale în vederea asigurării unei mai

bune protecţii sociale a lucrătorilor migranţi, dar şi evitării distorsiunilor concurenţiale.

Toate acordurile referitoare la coordonare au respectat întotdeauna şi continuă să respecte

dreptul statelor de a-şi organiza singure propriile sisteme de securitate socială. Reglementarea

aspectelor transfrontaliere ale securităţii sociale era tot apanajul legislaţiilor interne, acordurile

stabilind doar legăturile dintre acestea.

Reglementările internaţionale ale sistemelor publice de securitate socială abordează,

însă, două teme. O abordare urmăreşte asigurarea continuităţii securităţii sociale pentru

persoanele care circulă în afara graniţelor unui stat, iar cealaltă abordare stabileşte

standardele care guvernează natura şi conţinutul sistemelor naţionale de securitate socială.

Prima formă de abordare este numită coordonare, cea de-a doua armonizare sau standardizare.

Armonizarea este urmărită de reglementări de securitate socială promulgate de organizaţii

internaţionale, precum OIM, Consiliul Europei sau Uniunea Europeană. Aceste reglementări

impun statelor semnatare să-şi adapteze legislaţiile naţionale privind securitatea socială la

standardele internaţionale. Statele au libertatea de a-şi construi propriile sisteme aşa cum doresc,

cu condiţia să nu coboare sub criteriile stabilite de regulile internaţionale privind securitatea

socială.

În cazul coordonării, dreptul internaţional al securităţii sociale are rolul de a rezolva

problemele care apar ca urmare a existenţei unor legislaţii naţionale diferite privind securitatea

socială, prin stabilirea regulilor pentru determinarea legislaţiei aplicabile.

Chiar dacă securitatea socială este reglementată, în primul rând, la nivel naţional,

creşterea importanţei acordate acesteia a determinat apariţia interesului pentru acest domeniu la

nivel internaţional sau supranaţional, ceea ce a condus la elaborarea instrumentelor juridice

internaţionale sau supranaţionale în domeniul securităţii sociale. Acestea au devenit tot mai

complexe, determinând dezvoltarea domeniului securităţii sociale, oferind soluţii originale şi cât

mai cuprinzătoare.

Preocuparea organizaţiilor internaţionale pentru problemele sociale s-a dezvoltat

după primul război mondial. De-a lungul timpului, s-au intensificat eforturile de a exercita o

influenţă asupra evoluţiilor înregistrate la nivel naţional prin diverse mijloace, cum ar fi

convenţiile, recomandările, etc.

Organizaţia Internaţională a Muncii a jucat un rol important în elaborarea de filosofii în

domeniul coordonării sistemelor de securitate socială prin intermediul propriilor instrumente

– în special convenţii – şi al asistenţei tehnice acordate altor organizaţii internaţionale şi

guverne. Toate aceste convenţii şi recomandările suplimentare aveau un scop comun,

promovând ideea asigurărilor sociale obligatorii şi extinderea acestora la cât mai multe grupuri de

lucrători.

Organizaţia Internaţională a Muncii a încercat să definească liniile directoare şi

standardele minime de securitate socială, prin Convenţia nr. 102/1952, vizând principalele

ramuri ale securităţii sociale şi o parte considerabilă a populaţiei. Convenţia nr. 102/1952 a

influenţat în mod considerabil dezvoltarea sistemelor de securitate socială în întreaga lume. În

paralel cu aceasta, s-a dezvoltat interesul pentru adoptarea instrumentelor vizând standarde mai

înalte ale securităţii sociale.

Necesitatea găsirii unor soluţii care să combine domeniile ocupării, protecţiei sociale şi

promovarea drepturilor şi bunăstării lucrătorilor accentuează rolul important pe care OIM ar putea

să-l joace mai ales în procesele de reformă din diverse state, inclusiv România.

Dezvoltarea securităţii sociale a avut un rol esenţial şi în cadrul activităţilor Consiliului

Europei. Importanţa Consiliului Europei în ceea ce priveşte iniţiativele în domeniul politicii

sociale internaţionale a scăzut, însă, în ultimele decade.

De la înfiinţarea sa în 1949, Consiliul Europei a redactat o serie de instrumente juridice

care aveau ca scop abordarea protecţiei sociale şi, în cadrul acesteia, a problemelor specifice ale

lucrătorilor migranţi în ţara gazdă determinate de statutul lor de cetăţeni străini. Actuala poziţie în

domeniul securităţii sociale contrastează cu perioada de început a Consiliului Europei. În acea

etapă, Consiliul a început să pregătească asiduu convenţii pentru promovarea progresului

social, implicând sarcina şi obiectivul coordonării şi armonizării legislaţiei privind securitatea

socială din statele membre.

Instrumentele elaborate de Consiliul Europei în domeniul securităţii sociale, chiar dacă nu

au o forţă juridică mare - din cauza numărului mic de ratificări - au un rol deosebit de important

datorită soluţiilor ingenioase şi sferei largi de cuprindere pe care le propun. Având în vedere

curentele actuale şi modelele migraţiei între statele membre ale Consiliului Europei, precum şi

necesitatea de a asigura lucrătorilor migranţi dreptul la securitate socială, ar fi de dorit ca

aceste instrumente să dobândească o importanţă sporită.

În categoria instrumentelor internaţionale privind securitatea socială, pe lângă acordurile

internaţionale (bilaterale sau multilaterale) şi convenţiile multilaterale, se includ şi

instrumentele de legislaţie supranaţională, creată de organisme supranaţionale.

În cadrul Uniunii Europene, necesitatea dezvoltării securităţii sociale s-a impus de la

început. Libera circulaţie a lucrătorilor a fost unul dintre pilonii Comunităţii Economice

Europene, chiar de la crearea acesteia. Libera circulaţie a fost şi este considerată favorabilă

pentru dezvoltarea economică a Statelor Membre. Din acest motiv, trebuia să se găsească o

soluţie pentru eliminarea piedicilor întâmpinate de migranţii din interiorul Comunităţii.

Se poate spune, deci, că în Uniunea Europeană migraţia forţei de muncă a stimulat politici

care au condus nu doar la realizarea unui nivel ridicat al ocupării, dar şi la ameliorarea şi

modernizarea sistemelor de securitate socială existente. Aceasta deoarece pentru a asigura

exercitarea dreptului la liberă circulaţie a persoanelor -unul dintre principiile şi libertăţile

fundamentale ale Uniunii Europene - pe lângă garantarea dreptului la rezidenţă şi a dreptului la

muncă pentru cetăţenii Statelor Membre, era necesară şi protecţia socială a acestora.

O protecţie socială adecvată, prin intermediul prevederilor comunitare, este o premisă a

exercitării efective a dreptului de liberă circulaţie a lucrătorilor, astfel încât persoanelor care îşi

desfăşoară activitatea în alt stat să le fie asigurat acelaşi statut, din punctul de vedere al securităţii

sociale, ca şi când ar fi rămas în ţara lor. În lipsa unei astfel de protecţii, diferenţele existente între

sistemele de securitate socială ale diferitelor state ar putea avea consecinţe negative asupra

persoanelor care lucrează succesiv sau alternativ în mai multe State Membre.

Deoarece există o legătură directă între libera circulaţie a lucrătorilor şi securitatea

socială, protecţia lucrătorilor care îşi schimbă ţara în care îşi desfăşoară activitatea reprezintă o

parte importantă a securităţii sociale europene. De aceea, încă de la înfiinţarea Comunităţilor

Economice Europene, a apărut necesitatea elaborării, cât mai rapid posibil, a unor reguli de

coordonare.

Coordonarea sistemelor de securitate socială a două sau mai multor state a fost un răspuns

la migraţia persoanelor dintr-o ţară în alta, în căutarea unui loc de muncă. Coordonarea

sistemelor de securitate socială influenţează reglementările naţionale în domeniu în vederea

eliminării problemelor de securitate socială ale migranţilor.

În prezent, ca urmare a evoluţiei permanente, securitatea socială reprezintă un domeniu

principal al politicii sociale comunitare. Datorită legăturii determinante care există între libera

circulaţie a lucrătorilor şi securitatea socială, protecţia lucrătorilor migranţi reprezintă o parte

importantă a securităţii sociale europene.

suport de curs drept social european - sjse … · cuprins unitatea de ÎnvĂŢare nr. i noŢiunea...

Documents