suport curs mediator sanitar.docx

1. CULTURA ŞI ISTORIA ROMILOR

1.1. Intoducere Una dintre nevoile fundamentale ale oricărui individ este aceea de a se defini ca membru al unui grup, al unei colectivităţi. Între multiplele apartenenţe la care acesta se poate raporta pe parcursul vieţii, un loc important este ocupat de apartenenţa etnică. Identitatea este o construcţie mentală, elaborată pe baze istorice şi sociale, un ansamblu de date prin care o persoană, din raţiuni psihologice, se identifică ca aparţinând grupului. Istoria şi cultura romilor, poate fi însă interpretate în mod diferit dacă nu se precizează sensul pe care îl acordăm acestor două concepte fundamentale. Astfel, prin ―istorie‖ întelegem descrierea evoluţiei în timp a romilor din momentul aparitiei primelor documente de atestare documentara, sau din momentul în care informaţiile despre acesta devin disponibile. Prin “cultură” înţelegem sensul ei larg, definit în DEX, ca totalitatea elementelor spirituale şi materiale ce caracterizează modul de viată al grupului, sub toate aspectele sale. Printre caracteristicile esenţiale ce definesc în general identitatea, fie ea individuală şi/sau de grup, incontestabil include istoria şi cultura, iar faptele şi evenimentele ce au marcat istoric viaţa romilor, servesc ca reper în definirea identităţii şi caracteristicilor romilor.

1.2. Atestare documentară Cele mai multe cercetări din plan intern şi internaţional referitoare la romi, fac trimitere la o minoritate etnică, transnaţională, răspândită în toată Europa Centrală şi de Est, cu o istorie tragică, sau, mai bine zis, o privare de istorie în contextul tratamentului lor de către oricare putere politică şi societate, din oricare arie geografică şi oricare perioadă istorică. Sosirea romilor pe continentul european a avut loc în mai multe valuri, în urma unei lungi migraţii. Ei au avut ca punct de plecare nord-vestul sau centrul Indiei, iar traseul urmat a putut fi reconstituit pe baza influenţelor pe care le-au avut asupra limbii romani, limbile unor popoare asiatice şi balcanice alături de care au petrecut un anumit timp pe parcursul acestei migraţii. După Jean Pierre Legeois, specialist francez în problemele romilor, aceştia au venit în Europa, din India, în anul 1000, traversând Persia, Armenia şi Imperiul Bizantin, ca triburi nomade în căutare de lucru, ei având ca principală activitate prelucrarea metalelor, a obiectelor şi vaselor din metale neferoase, prelucrarea lemnului şi divertisment. După unele teorii, două grupuri de romi au urmat un traseu diferit, unul intrând în Europa prin stepele Asiei Centrale şi pe la nordul Mării Negre, iar celălalt trecând prin nordul Africii, în peninsula Iberică. Cercetătorii sunt însă de acord că, grupul cel mai numeros a fost cel care a intrat în Europa prin Asia Mică. Studii lingvistice şi culturale dovedesc ca romii sunt de origine indiană, probabil din regiunea nordică Punjab/ Kanauj, plecarea lor din India facându-se în mai multe valuri de migraţie, cu cel puţin 1000 de ani în urmă. O alta ipoteză este aceea că ei ar fi facut parte din clanul războinic al rajpuţilor (casta Kşatriya). În 1192 armatele aliate ale principilor din Rajput au fost înfrânte în Bătălia de la Tararori, la nord-vest

ADAPT: Dreptul la EgAlitate şi Acces pe Piaţa muncii – POSDRU/165 /6.2 /S / 141595

de Delhi. După înfrângerea suferită în lupta cu Mohamed Ghur, clanul războinic nord-indian Rajput (casta Kşatrya), ar fi plecat împreună cu familiile spre ţinuturilearabe şi turce, şi apoi în Europa. Marcel Courthiade, specialist în romologie citează un pasaj din Cartea Yaminilor, scrisă de cronicarului arab Al Utbi, în care se vorbeşte de o năvălire asupra estului Indiei, până la Kannauj, la 82 km nord-vest de Kanpur. Kannaujul era cea mai bogată zonă şi care avea populaţia cea mai numeroasă dintre toate oraşele Indiei de Nord. Războinicul afgan Mahmoud Ghazni cucerind oraşul şi luând întreaga populaţie în robie, atât bărbaţii, femeile cât şi copiii, îi vinde în Imperiul Persan, la curtea regelui, ca muzicanţi, ori ca meşteşugari în diferite alte locuri. Este poate prima etapă în lungul drum al romilor către lumea vestică. Unii istorici şi lingvşti cred că plecarea romilor din India s-a produs în secolul III d.Hr., când şahul Ardashir (224-241 d.Hr.) cucereşte şi transformă nordul Indiei într-o colonie a Persiei (Iranul de astăzi). În aceste condiţii, strămutarea vechilor rromi s-a produs treptat şi într-un mod paşnic, bogăţia Imperiului persan atrăgând tot felul de lume acolo. Printre noii sosiţi se aflau şi numeroşi muzicanţi, cunoscuţi pentru talentul lor. 1.3. Denumirea romilor Cele mai răspândite denumiri sub care sunt cunoscuţi romii se datorează perioadei petrecute pe teritoriul Imperiului Bizantin. Astfel, potrivit uneia dintre ipotezele larg acceptate, la sosirea lor în Europa, romii au fost confundaţi cu membrii unei secte creştine originare din Asia Mică şi care aveau reputaţia de magicieni şi ghicitori. Numele atribuit acestora, atsiganos (―neatins‖, ―de neatins‖, sau ―care nu se ating de alţii‖), a fost deci transferat grupurilor de romi şi stă, şi astăzi la baza denumirii utilizate în mai multe limbi pentru a-i desemna pe romi. Alte denumiri: ţigani în română, bulgară şi maghiară; tsiganes în franceză; zingari în italiană; zigeuner în germană; gypsies în engleză; gitanos în spaniolă, etc. Romiii au fost denumiţi în diferite feluri şi de popoarele cu care au intrat in contact: "arami" (armean, pagan), "faraontseg" (gloata), "bohemien" (din Boemia), "tartares" (tatar), "gypsy" (egiptean), "saracin" (arab), "athinganoi" (tigan). Tot în aceeaşi regiune a Balcanilor şi în aceeaşi perioadă s-a constituit şi mitul originii lor egiptene. Datorită fertilităţii lor, unele zone frecventate de nomazi, exemplu în Grecia, au fost denumite ―Micul Egipt‖. De aici romii au început să fie numiţi ―egipteni‖, iar ulterior, pe această bază, s-a răspândit ideea că ei ar fi originari din Egipt. Din punct de vedere lingvistic „rom‖ este un cuvânt vechi al limbii române, folosit dintotdeauna pentru desemnarea apartenenţei romilor la o minoritate, popor. Cert este însă faptul că, toate grupurile de romi ce şi-au păstrat limba proprie, limba romani, utilizează termenul ―rom‖ când se referă la membrii comunităţii în această limbă. Cuvântul ―rom‖ reprezintă deci, incontestabil, un mod de autoidentificare a membrilor acestei minorităţi şi totodată un element important de unitate pentru romii din întreaga lume.

1.3.1. Romii în Imperiul Bizantin Prima atestare documentară a romilor în Bizanţ datează din anul 1068 când se vorbeşte despre romi într-o scrisoare a patriarhului Constantinopolului, Gregorios II Kyprios în secolul al XIII-lea, unde sunt înscrise taxele care trebuie luate de la aşa-numiţii „egipteni― şi „atsigani―. Aici, romii au primit numele de athinganoi, denumire atribuită iniţial unei secte eretice prezente în Imperiul Bizantin în secolul al XI-lea şi care înseamnă de neatins (nu se recomandă contactul cu ei). Din Asia Mică, teritoriul Turciei de azi, romii au trecut în Peninsula Balcanică, fapt petrecut, probabil, acum 700 de ani. După unii autori, se pare că până în partea de est aImperiului Bizantin, grupurile de romi au avut un drum şi o istorie comună, însă, în estul Turciei de astăzi, s-a petrecut


despărţirea lor în trei grupuri din motive necunoscute încă astăzi: ramura ―lom‖ sau ―de nord‖, ramura ―dom‖ sau de ―sud-vest‖ şi ramura ―rrom‖ sau de ―vest‖. Pătrunderea lor în Europa s-a făcut după cum urmează: - Ramura lom, Caucaz, N-V Mării Negre - Ramura rrom, Imp. Bizantin, Ţările Europei - Ramura dom, Siria, Africa de Nord, Spania.

1.4. Aşezarea romilor în spaţiul românesc În România, prezenţa romilor este atestată în perioade diferite, de diverse surse documentare : înainte de 1300, documente din arhivele mănăstirii Tismana, traduse de Bogdan Petriceicu Hașdeu, datate în 1387, semnate de Mircea cel Batrân şi care atestă faptul că, romii veniseră în Valahia cu cel puţin un secol înainte de anul 1387. În istoriografia română, Nicolae Iorga consideră că romii au venit în principatele române odată cu invazia mongolă din anul 1241, iar odată cu retragerea tătarilor, romii au rămas în stăpânirea românilor ca robi, condiţie socială perpetuată până la abolirea robiei de la mijlocul secolului al XIX-lea. Prima atestare documentară a romilor, datează din 3 octombrie 1385, când domnitorul Ţării Româneşti, Dan I, printre toate bunurile, mobile şi imobile confirmă şi dania de, 40 de salaşe de ―aţigani‖ către Mănăstirea Tismana, dăruiţi de către domnitorul Vladislav Mănăstirii Vodiţa, de lângă Turnu Severin, cu aproximativ 20 de ani înainte, între 1370-1371.‖ 40 de salaşe de aţigani să fie slobozi de toate slujbele şi dăjdiile de venitul domniei mele‖. Robii romi ai Mănăstirii Tismana sunt amintiţi în toate confirmările ulterioare ale posesiunilor acesteia. În 1388, domnul Mircea cel Bătrân donează ctitoriei sale, Mănăstirea Cozia, ―300 de sălaşe de ţigani‖; din secolul al XV-lea, toţi marii stăpânitori de pământuri având ―robi ţigani‖, atât domnul ţării, cât şi marile mănăstiri şi boierii. În Transilvania, între anii 1390 şi 1406, sunt amintiţi 17 romi de cort aflaţi sub stăpânirea unui oarecare boier Costea, a lui Mircea cel Bătrân, din Ţara Făgăraşului (pământul domnitorului muntean). ‖ un boier Costea, stăpânea în Ţara Fagaraşului satele: Viştea de Jos, Viştea de Sus şi jumătate din Arpaşul de Jos, precum și 17 ţigani de cort‖. În Moldova, la anul 1414, un act din 2 august, de la Suceava, îl aminteşte pe Alexandru cel Bun, care dăruieşte 3 sate lui pan Toader Pitic, pentru ―credincioasa lui slujbă. ‖ un sat la Cobâla, unde este casa lui, unde şesteţ a fost Veriş Stanislav, iar alt sat la gura Jeravaţului, unde cade în Bârlad, anume unde au fost cneji (de ţigani) Lie şi Ţiganeştii, iar al treilea sat pe Bârlad, unde are alta casă a lui, unde sunt cneji (de ţigani) Tamaş şi Ivan‖. În Evul Mediu românesc, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească, documente din anul 1414, atestau că ―cnejii de ţigani‖ erau romi şi aveau rol de intermediari între comunitatea romă şi stat. Tot în Moldova. Cronica moldo-germană arată că Ştefan cel Mare, cu ocazia expediţiei în Ţara Românească din anul 1471, a luat ―17 000 de ţigani cu dânsul în robie‖ şi tot în perioada lui Ştefan cel Mare apar si primele menţiuni scrise ale existentei paralele a două sisteme de drept în Ţările Române: unul pentru robi si celălalt pentru restul populaţiei.

1.5. Statutul social al romilor în spaţiul românesc

1.5.1.Robia Timp de mai multe secole, din perioada sosirii lor în Ţara Românească şi în Moldova şi până la mijlocul secolului al XIX-lea, romii au avut un statut social aflat la limita societăţii: statutul de robi.


Robia a fost total diferită de celelalte forme de servitute cunoscute în epocă, de pildă iobăgia în Transilvania, rumânia în Ţara Romănească sau vecinia în Moldova, acestea din urmă legau ţăranul de moşie, fără să-l facă însă pe boier stăpân absolut al ţăranului: pe iobag boierul nu-l putea vinde ca pe un obiect oarecare, pe rob, da; În perioada robiei romii nu erau subiect de drepturi şi obligaţii, nu puteau avea un patrimoniu şi implicit nu aveau ce să transmită moştenitorilor, nu se puteau plânge în justiţie. Proprietarii robilor aveau drepturi nelimitate, putând să-i înstrăineze (să-i vândă sau să-i ofere ca dar), să-i pedepsească şi chiar să-i omoare. Dreptul roman (specific imperiului roman, în esenţa lui un stat sclavagist) de la acea vreme stipula ca romii veniţi din afara graniţelor, să fie în proprietatea statului; în plus, fiecare copil născut de o mamă sclavă, (în conformitate cu legea romană, o sclavă nu se putea căsători ) între graniţele principatelor, devenea implicit sclav. Procesul prin care romii au fost transformaţi în robi este asemănător celui prin care ţăranii liberi au ajuns la statutul de şerbi şi s-a derulat pe parcursul a aproximativ două secole. Astfel, principii locali au transferat dreptul de a colecta dările către anumiţi boieri sau către mănăstiri. Treptat, acest drept al boierilor şi al mănăstirilor s-a transformat în drept asupra pământului şi mai târziu asupra persoanelor care erau iniţial libere. În timp s-a constituit astfel o clasă de ţărani dependenţi şi s-a consolidat dreptul boierilor si mănăstirilor asupra pământului de unde și denumirea de ―pământean‖, ―autohton‖. Odată cu dreptul asupra pământului, stăpânul, fie el domnitorul, un boier sau o mănăstire, dobândeau si drepturi asupra ―străinilor‖ ce se stabileau în zone respective, însă, societatea feudală, bazată în mare măsură pe proprietatea asupra pământului, nu acorda dreptul de proprietate ―străinilor‖. Cum ―străinii‖ nu aveau acces la dreptul de a poseda pământ, romii au ajuns astfel în situaţia de dependenţă faţă de stăpân şi care s-a transformat apoi în robie. Şi altor grupuri etnice ce au migrat spre Ţările Române în perioada medievală, cum sunt evreii sau armenii, le-a fost interzis accesul la proprietate asupra pământului, membrii acestora fiind nevoiţi să se îndrepte, asemeni romilor, spre ocupaţii considerate ―inferioare‖ în epocă, cum ar fi meşteşugurile şi comerţul. Dacă aceste grupuri s-au instalat insă in mediul urban în curs de constituire, singura posibilitate ce le rămânea romilor, în perioada imediat următoare constituirii primelor formaţiuni prestatale româneşti, era cea a muncii itinerante în principal în meseriile solicitate de cei care lucrau pământul. Statutul de robie particularizează, situaţia romilor din România în contextul mai general al populaţiilor de romi din Europa. Cu toate că şi în alte ţări, romii aveau o poziţie sociala umilă, ei au fost definiţi in mod colectiv şi exclusiv prin această categorie de tip castă, robi. Starea de robie, numită de aboliţionişti ―lepră socială‖, nu numai că i-a plasat pe romi în afara societăţii, ci i-a exclus din condiţia de fiinţe umane, ei fiind consideraţi bunuri mişcătoare, nicidecum persoane, servind totodată şi ca unitate de schimb. Obiect al dispreţului societăţii, robii au fost supuşi unei exploatări crunte, abuzurilor şi violenţelor care au mers până la viol şi tortură. Robia a fost total diferită de celelalte forme de servitute cunoscute în epocă, de pildă iobăgia sau rumânia, acestea din urmă legând ţăranul de moşie, fără să-l facă însă pe boier stăpân absolut al ţăranului: pe iobag, boierul nu-l putea vinde ca pe un obiect oarecare, pe rob, da; boierul nu avea drept de viaţă şi de moarte asupra iobagilor săi, asupra robilor săi însă, da. Robul nu era om, ci obiect, gata să fie cântărit, preţuit, vândut sau cumpărat, aşadar nici familia de romi nu era recunoscută ca structură a comunităţii, ci ca metodă de înmulţire a robilor, similară prăsilei necuvântătoarelor domestice. Robia i-a afectat profund şi pe copiii romi, aceştia fiind despărţiţi de familiile lor după bunul plac al stăpânilor, schimbaţi, dăruiţi ori vânduţi, deseori la preţuri mai mici decât cele ale animalelor,


pentru că nu erau consideraţi suficient de buni pentru muncă. Abuzul sexual al proprietarilor de robi asupra fetelor rrome şi torturarea robilor, nesancţionate de lege, ca şi multe alte abuzuri ale stăpânilor asupra robilor, erau practici aproape generalizate. - În Transilvania romii au avut statutul de ―robi‖ doar în teritoriile, ce aparţineau domnilor munteni si moldoveni, în restul teritoriului ei având un statut de ―iobagi regali‖. - În Ţările Române, situaţia era diferită. Dacă erai ―ţigan‖ erai automat rob. Deoarece foarte rar se întâmpla ca un ―ţigan‖ să nu fie şi rob, în scurt timp, ―ţigan‖ a ajuns să însemne ―rob‖. - Toţi robii romi ai unui stăpân formau “ţigănia” acestuia şi locuiau, în principal, la marginea satelor de români sau în sate integral rrome. O ―ţigănie‖ varia ca dimensiune după numărul de robi deţinuţi şi putea fi mărită dacă stăpânul cumpăra sau dacă moştenea de la familie mai mulţi robi.

1.6. Statutul economic, juridic şi politic al romilor În secolul al XV-lea , prezenţa romilor era importantă în regiune . Femeile erau importante pentru deprinderile lor în muncile casnice, în timp ce bărbaţii constituiau o importanţa forţă de muncă în domeniile: prelucrarea metalelor, prelucrarea lemnului şi divertisment. Existenţa paralelă a celor două sisteme de drept din Ţările Române, presupunea, un sistem de drept pentru robi şi celălalt pentru restul populaţiei: Dreptul robilor prevedea, pe lângă obligaţii, reglementări referitoare la relaţiile robilor cu oamenii liberi, sancţiunile de care ei (robii) erau pasibili şi instanţele care trebuia să-i judece în caz de nerespectare a obligaţiilor sau în cazul comiterii de infracţiuni. Robii domneşti erau obligaţi să plătească statului un impozit anual si, uneori, să presteze anumite munci în folosul statului. Robii aflaţi în proprietatea boierilor şi a mănăstirilor erau scutiţi de orice fel de obligaţii faţă de stat, ei trebuind să răspundă doar în faţa stăpânilor lor. Pentru toate problemele interne, grupurilor de robi romi le era respectată autonomia de decizie. Infracţiunile grave sau problemele ivite între robi şi ceilalţi locuitori erau tratate de autorităţile judiciare ale statului. Robii aparţineau domnitorului ţării, boierilor şi mănăstirilor. La început, domnitorul a fost unicul proprietar de robi. Prin intermediul unor donaţii, numeroase mănăstiri au ajuns proprietare ale unui număr însemnat de robi. Tot prin donaţii, şi, ulterior, prin cumpărare, boierii au dobândit şi ei un număr semnificativ de robi. În funcţie de stăpânul pe care-l aveau, romii au fost împărţiţi pe categorii: - dacă stăpânii erau nobili, romii erau robi domneşti; - dacă robii erau în stăpânirea curţii, romii erau robi de curte; - dacă stăpânii erau latifundiari, romii erau robi gospodăreşti; - biserica ortodoxă română deţinea robi mănăstireşti. După tipul de muncă pe care-o prestau, romii care lucrau în casă erau robi de casă, ceicare lucrau în agricultură erau robi de ogor. Pe teritoriul Ţării Româneşti şi al Moldovei, în Evul Mediu, o parte însemnată dintre robii romi şi-a continuat modul de viaţă semi-nomad, în special cei aflaţi în stăpânire domnească, în timp ce, ceilalţi robi au fost aşezaţi (vătraşii) pe moşiile domneşti, mănăstireşti şi boiereşti, unde vor lucra pământul. O parte a acestora, a rămas la curtea stăpânilor, îndeletnicindu-se cu diferite ocupaţii casnice, o situaţie oarecum mai bună decât a robilor ―de ogor‖. Proprietarii robilor aveau practic drepturi nelimitate asupra acestora, cu excepţia dreptului de a le lua viaţa. Singura obligaţie a proprietarilor de robi era de a asigura hrană şi îmbrăcăminte robilor care munceau pe lângă curtea domnitorului, pe lângă curţile boiereşti sau pe lângă cele mănăstireşti.


I. Romii domneşti, adică robii din ţară care nu aparţineau nici mănăstirilor sau boierilor ci aparţineau domnitorilor aveau denumiri specifice, în funcţie de meserii, după cum urmează: Aurarii sau “rudarii” erau cei mai numeroşi dintre robii domneşti şi plăteau domnului o anumită cantitate de aur scoasă din râurile ce străbat Moldova şi Ţara Românească. Procedeul de lucru îl constituia spălarea nisipului şi pietrişului adus de ape din munţi. Ei sunt atestaţi pentru prima dată în anul 1620 în Ţara Românească. Alături de aceştia mai erau băieşii transilvani, care se deosebeau de primii prin aceea că scoteau aurul din pietrele munţilor, din locurile numite băi, având un anumit procedeu pentru curăţirea lui. După dispariţia acestei ocupaţii, datorită epuizării resurselor de nisip aurifer, romii ―aurari‖ au început să prelucreze lemnul, confecţionând vase, în special linguri, blide şi albii, primind astfel denumirea de lingurari. Ei depindeau în continuare de domn şi obişnuiau să se aşeze prin locurile împădurite, cu copaci buni, din care îşi lucrau obiectele casnice. O parte dintre ei, cam din secolul al XIX-lea, a început să facă cărămizi, dată fiind cererea de atunci, consacrându-li-se, astfel, denumirea păstrată şi astăzi, cea de cărămidari. Lăeşii erau de meserie fierari. Ei erau în acele vremuri meşterii cei mai iscusiţi în prelucrarea fierului. Căldărarii prelucrau arama şi confecţionează căldări şi vase de bucătărie, cazane pentru ţuică etc. Pieptănarii confecţionau piepteni din oase. Zlătarii sau inelarii confecţionau inele şi alte bijuterii din aur şi din argint.Ursarii au venit din sudul Dunării şi se îndeletniceau cu purtarea prin sate şi mahalalele târgurilor a urşilor îmblânziţi unde îi jucau tot anul. Se mai îndeletniceau şi cu creşterea catârilor şi cu confecţionarea ciururilor şi a altor obiecte mărunte din metal.Spoitorii se ocupau cu cositoritul căldărilor făcute de căldărari.Geambaşii aveau ocupaţie caracteristică vânzarea-cumpărarea cailor sau chiar şi furtul acestora.Lăutarii cântau la curţile boierilor şi în crâşmele din satele şi oraşele ţării. Clopotarii confecţionau clopote pentru biserici şi tot ei le şi trăgeau. Florăresele şi lustrangii de ghete erau meseriaşi romi ce aveau să apără mai târziu. Robii domneşti îşi exercitau meseriile prin toată ţara. Ei aduceau domniei însemnate venituri prin dările pe care erau obligaţi să le plătească visteriei domneşti. Se pare că situaţia lor era una mai bună decât ale celorlalte categorii deoarece nu aveau un stăpân direct. Erau unii dintrei ei însă care efectiv erau obligaţi să lucreze la curtea domnească şi prestau orice tip de muncă le era ordonată.

II. Romii mănăstireşti se ocupau cu treburile mărunte de la mănăstire şi cu lucrarea moşiilor. Numărul lor era relativ ridicat, mănăstirile având cei mai mulţi robi romi. Aceştia proveneau îndeosebi din donaţii făcute de domni şi soţiile lor sau de familiile boiereşti „care se întreceau în a clădi biserici şi mănăstiri, pe care le înzestrau cu moşii întinse şi numeroase sălaşe de ţigani, ....,dar mai proveneau şi din vânzări şi schimburi particulare‖. Ei erau folosiţi fie la munca câmpului, fie ca meseriaşi, fie la tăiatul şi căratul lemnelor. Roabele erau folosite la munca din bucătării ca servitoare şi la toarcerea lânii. Uneori ei erau trimişi, pentru o sumă de bani plătită mănăstirii, să lucreze şi la particulari. Condiţiile lor de viaţă erau grele, fugind de pe domeniile mănăstirilor ori de câte ori aveau ocazia.

III. Romii boiereşti proveneau din danii domneşti, cumpărări, moşteniri, zestre şi chiar pradă de război şi cuprindeau ―ţigani‖ de curte şi ―ţigani‖ de ogor. Preţurile robilor romi - consideraţi în sfera bunurilor nemişcătoare, varia după: vârstă, sănătate, hărnicie, « de au fost fugari au ba‖, slujba îndeplinită şi însemnătatea ei. - Robii de curte erau: slujnice sau feciori de casă, bucătărese, spălătorese, cameriste, croitorese, pitari, vizitii, birjari, cizmar, lăutari. O categorie aparte o formau argaţii, îngrijitorii şi crescătorii de animale: văcari, porcari, bivolari, herghelegii, găinărese etc. Robii de curte erau conduşi de către


un vătaf ales dintre ei, care era răspunzător faţă de stăpân de îndeplinirea obligaţiilor şi îndatoririlor romilor avuţi în grijă. - Robii de ogor munceau moşiile boierilor, iar cei de curte aveau ocupaţii, precum: slujnice sau feciori în casă, bucătărese, spălătorese, cusătorese, pitari, sacagii, vizitii, birjari,cizmari, lăutari, agricultori, pădurari, grădinari etc. Robii erau valoroşi pentru boier, dar, totuşi, boierii nu le făceau viaţa mai uşoară. Lămurirea neînţelegerilor de tot felul, în special clarificarea apartenenţei la un stăpân, se făcea prin delegarea unor boieri de încredere care să cerceteze cazul şi să aducă martorii în cazul respectiv.

1.7. Rolul social şi economic al romilor în Ţările Române Cei mai mulţi dintre romi erau meşteşugari. Aceştia au ocupat un loc important în economia ţărilor române, ce avea un caracter aproape exclusiv agricol. Activităţile din agricultură nu puteau fi desfăşurate fără unelte specifice iar meşteşugarii romani erau insuficienţi. Romii s-au adăugat astfel meşteşugarilor existenţi, răspunzând necesitaţilor economice, şi au reuşit în final să domine acest tip de activităţi. În Ţările Române robii romi reprezentau cea mai ieftină şi mai sigură mână de lucru, fiind legaţi juridic de proprietar. Ei erau foarte căutaţi deoarece constituiau o importantă sursă de venit pentru stăpânii lor. Preturile mari la care se tranzacţionau pana in secolul XVIII robii romi arată clar importanța rolului lor în economia ţărilor romane. Deţinerea unui număr mare de robi asigura de asemenea un prestigiu ridicat în societatea românească medievală. Cel mai mare proprietar de robi era însă statul (reprezentat iniţial prin domnitor) care şi el obţinea venituri însemnate din impozitele pe care robii trebuiau să le plătească. Dregători ai statului erau răspunzători pentru relaţiile cu şefii romilor în legătură cu adunarea acestor impozite.

1.8. Căsătoria şi familia în perioada robiei În perioada robiei, familia de romi nu era recunoscută în nici un fel, proprietarii îi lăsau pe robi să aibă copii doar pentru că li se mărea sălaşul de ţigani şi deci aveau asigurată pentru mulţi ani mâna de lucru ieftină sau obiecte pe care oricând le puteau folosi ca schimb. De foarte multe ori, copiii rromi erau despărţiţi de familiile lor, schimbaţi, dăruiţi ori vânduţi, deseori la preţuri mai mici decât cele ale animalelor, pentru că nu erau consideraţi suficient de buni pentru muncă şi nu produceau destul. Ceea ce era foarte dureros, însă, pentru familiile de romi era abuzul sexual al proprietarilor de robi asupra fetelor rome şi torturarea robilor, părinţilor în cazul în care îndrăzneau să protesteze, toate acestea niciodata sancţionate de lege. Abuzurile asupra romilor robi erau practici aproape generalizate şi considerate lucruri normale. Până la impunerea domniilor fanariote, căsătoriile făcute de rromi, fără a cere voie de la stăpânii lor, nu erau luate în seamă, femeia şi copiii acesteia revenind stăpânului ei. Se impunea juzilor rromi să supravegheze ca astfel de căsătorii să nu se facă, în caz contrar erau pedepsiţi, atât ei cât şi robii în cauză .Constantin Mavrocordat, domnitorul Moldovei, în martie 1743, interzice stăpânilor să-i despartă pe soţii ―ţigani‖, care aparţineau unor proprietari diferiţi . Copiii rezultaţi din această căsătorie puteau în continuare să fie împărţiţi între stăpâni, dacă aceştia nu cumpărau întreaga familie pentru a nu o despărţi. Situaţia era aceeaşi şi pentru Ţara Românească.

1.9. Organizarea socială a romilor în Evul Mediu - Romii sedentari (aşezaţi) trăiau în grupuri, cel mai mic grup fiind familia. Pentru Ţara Românească şi Moldova, familia se regăseşte în documente sub denumirea de sălaş, în


Transilvania vorbindu-se uneori şi de cort. Tipul de familie nu diferea de cel al ţărănimii române majoritare, fiind o familie nucleară formată din bărbat, femeie şi copii, în cazuri foarte rare copiii fiind şi ei căsătoriţi. - La romii nomazi, sălaşul desemna mai multe familii grupate după rudenie ce practicau aceeaşi meserie. Acesta mai era numit şi ceată. În general, numărul familiilor care alcătuiau o ceată era mic, în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, el ridicându-se la 30-40 de familii. Cetele erau alcătuite pe baze profesionale: aurari, lingurari, ursari etc.; în deplasarea lor prin ţară pornea, de regulă, toată ceata. Ceata de romi avea un şef propriu, care purta numele de jude sau giude, în Ţara Românească şi Moldova, şi de voievod în Transilvania. Şefii cetelor erau aleşi de membrii comunităţii, în cadrul unei adunări la care participa tot grupul şi care se desfăşura după un anumit ritual. Aceştia erau aleşi dintre bărbaţii romi consideraţi a fi cei mai puternici şi cei mai înţelepţi. Funcţia era deţinută pe viaţă, dar nu era ereditară. Aceste căpetenii constituiau un fel de aristocraţie a romilor. Peste un număr oarecare de juzi era bulibaşa care, în afară de încasarea impozitului, judeca toate neînţelegerile dintre familiile unei cete sau chiar neînţelegerile membrilor dintr-aceeaşi familie. Acesta judeca adulterele, înşelăciunile, bătăile, având şi dreptul de aplicare a pedepselor. Judecata era făcută în faţa întregii comunităţi ţinând cont de normele interne nescrise ale acesteia. Atât in procesul de judecată cât şi în aplicarea sancţiunilor stabilite, comunitatea avea şi are un rol fundamental. Sancţiunile cele mai severe se bazează pe izolarea de comunitate a persoanei vinovate şi a familiei sale. În Transilvania romii nu au fost robi, ci erau organizaţi, după modelul românesc, într-un voievodat, care avea o largă autonomie judiciară şi era condus de un voievod. Istoricul Viorel Achim ne spune că sălaşul era numit de obicei ―companie‖. Când romii se judecau cu cineva din afara cetei, cazul era de competenţa justiţiei statului. Acesta este aspectul cel mai important al autonomiei de care se bucurau comunităţile de romi nomazi în Transilvania şi în Ungaria, ca de altfel, şi în Ţara Românească şi în Moldova. După dreptul de judecată, cea de-a doua atribuţie importantă care revenea şefului romilor o constituia strângerea taxelor pe care comunitatea în ansamblu sau fiecare în parte le datorau statului, autorităţilor locale sau, în unele cazuri, stăpânului feudal pe a cărui moşie se aflau. Pentru aceasta şeful romilor era scutit de plata impozitului şi de celelalte obligaţii. Judele sau voievodul îndeplinea, în acest fel, rolul de intermediar între comunitate şi autorităţi.

1.10. Sedentarizarea forţată şi asimilarea romilor Romii din Ardeal se aflau sub jurisdicţia oraşelor pe lângă care trăiau. Prin urmare, până la mijlocul secolului al XVIII-lea romii interesau autorităţile statului mai ales din punct de vedere fiscal, avându-se grija unei evidenţe cât mai stricte a numărului lor şi a impozitelor care trebuia să le plătească în Transilvania. În timpul Imperiului Austro – Ungar şi a domniei împărătesei Maria Tereza (1740-1780) şi a fiului ei, Iosif al II-lea (1780-1790), s-a încercat o politică generală, cu caracter gradual, referitoare la sedentarizarea forţată şi asimilarea romilor. Printr-o serie de decrete ale Curţii imperiale din perioada 1758 -1773, s-a modificatstatutul fiscal al romilor, le era interzisă deplasarea şi chiar deţinerea de cai şi căruţe, le era interzisă limba, portul si ocupaţiile tradiţionale. De asemenea, au fost interzise căsătoriile între romi, iar copiii romi de peste patru – cinci ani erau separaţi de familie, ridicaţi şi încredinţaţi unor familii nerome din aşezările vecine. În anul 1761, romii, numiţi acum oficial “ţărani noi‖ (neubauer) sau ―unguri noi‖ noi (új magyarok), erau forţaţi să se orienteze spre ocupaţii agricole, proprietarii de pământ fiind datori să le pună la dispoziţie o bucată de pământ. Tinerii romi trebuiau să satisfacă un stagiu militar în armata imperială, iar preoţii trebuiau să vegheze ca toţi copiii romi să urmeze şcoala.


În anul 1767 se desfiinţează jurisdicţia voievodului asupra ţiganilor. - este interzisă folosirea limbii ţigăneşti şi sunt interzise portul şi ocupaţiile specifice ale ţiganilor; folosirea limbi ţigăneşti se pedepsea cu 24 de lovituri de bâtă; În anul 1773 sunt interzise căsătoriile între ţigani, iar căsătoriile mixte sunt reglementate strict. - copiii de peste 4 ani urmează să fie ridicaţi şi încredinţaţi unor familii ne-ţigane şi repartizaţi în aşezări vecine―. - copiii ţigani trebuie să meargă la şcoală, sub răspunderea preotului; - se interzice ţiganilor să deţină cai cu scopul de a-i vinde; ţiganii iobagi pot avea cai, dar numai pentru a-i folosi la muncile agricole şi nu pentru a face comerţ cu ei; - pentru fixarea ţiganilor şi legarea lor de cocupaţia agricolă urmeaza ca domnii de pământ să le pună la dispoziţie o bucată de pământ‖. Decretele menţionate precizau pedepse severe în caz de neîndeplinire a prevederilor decretelor curţii imperiale. Cu toate acestea, dată fiind relativa autonomie regionala ce funcţiona în Imperiul Habsburgic şi atitudinea ostilă a unora dintre nobili, doar în anumite zone aceste decrete au fost cu adevărat puse în aplicare. Rezultatele acestei politici nu au fost totuşi cele aşteptate, în multe cazuri impactul ei fiind doar de scurtă durată. Într-adevăr, după moartea lui Iosif al II-lea, curtea imperială şi-a redus interesul faţă de romi.În aceste condiţii, unii romi şi-au părăsit casele şi terenurile pe care fuseseră obligaţi să se instaleze şi au revenit la modul lor de viaţă tradiţional. Nici elementele de bază ale identităţii lor, limba,ocupaţiile tradiţionale, portul, tradiţiile, nu au fost în totalitate afectate de masurile asimilaţioniste, chiar dacă procesul natural de asimilare a fost puternic accelerat de aceste măsuri în anumite regiuni. În data de 19 iunie 1783, la Cernăuţi, împăratul Iosif al II-lea a dat un ordin prin care robia era desfiinţată în Bucovina. A fost, însă, extrem de greu să fie aplicat acest ordin, pentru că boierii şi mănăstirile nu voiau să renunţe la o mână de lucru neplătită şi care se afla la dispoziţia lor. Ei argumentau că starea de robie este „cea mai potrivită pentru ţigani, fiind în avantajul ţiganilor―. La 22 august 1785, Iosif al II-lea dă o patentă prin care desfiinţează robia în Ardeal. Deşi nobilimea s-a opus puternic acestei măsuri, un an mai târziu, „în 1786, s-a dat o ordonanţă imperială privind servitorii. Raporturile lor cu stăpânii trebuiau să fie voluntare şi să se bazeze pe un contract cu aceştia―. Deşi nobilimea s-a opus puternic acestei măsuri, un an mai târziu, „în 1786, s-a dat o ordonanţă imperială privind servitorii. Raporturile lor cu stăpânii trebuiau să fie voluntare şi să se bazeze pe un contract cu aceştia―. În Ţara Românească şi în Moldova, statul, printr-o reţea de slujbaşi, supraveghează―ţiganii domneşti‖ dintr-o regiune sau pe toţi ―ţiganii‖ de un anumit neam din toată ţara sau dintr-o parte a ei. În primul document, care îi atestă, în 1458, în Ţara Românească, ei poartă numele de “cnezi de ţigani”. Ulterior, aceşti slujbaşi se numesc ―vătafi de ţigani‖ sau ―vornici de ţigani‖. Supravegherea tuturor ―ţiganilor domneşti‖ din ţară era de competenţa unui înalt dregător. În Ţara Românească această funcţie revenea marelui armaş, iar în Moldova, din secolul al XVII-lea, hatmanului. Pe toată perioada dintre secolele al XV-lea si al XIX-lea se constată o creştere a numărului romilor ce devin sedentari sau chiar se contopesc în populaţia dominantă. La aceasta se adaugă şi interferenţele cu populaţia majoritară prin intermediul căsătoriilor mixte. Se poate vorbi astfel de un proces de sedentarizare şi asimilare în populaţia românească a unei părţi a romilor din Ţara Românească şi Moldova prin adoptarea voluntară de către romi a modului de viaţă specific comunităţilor româneşti și prin intermediul căsătoriilor mixte.


Abia în deceniul patru al secolului trecut apar aici primele măsuri ce vizau sedentarizarea forţată a romilor, în contextul nevoii crescânde de forţă de muncă ieftină pe marile moşii. Un element important în acest context l-a constituit apariţia ―ţigăniilor‖, prin sedentarizarea unor comunităţi întregi de romi în preajma mănăstirilor, a satelor şi a curţilor boiereşti. În Ţările Române, în Regulamentul Organic din 1831, la cap. II prevedea că,"Țiganul este o persoana ce atârna de altul cu averea şi familia sa". Ţiganii erau consideraţi ca făcând parte din sfera bunurilor nemişcatoare, schimbaţi, vânduţi ori dăruiţi, servind şi ca unitate de schimb. Se putea vinde chiar o "jumatate" de rob, adicĂ jumătate din numărul copiilor care i s-ar fi cuvenit unuia dintre soţi. La Regulamentului Organic din Ţara Românească era anexat şi un Regulament pentru îmbunătăţirea soartei ţiganilor statului care prevedea: lichidarea nomadismului, statornicirea ţiganilor şi deprinderea lor cu lucrarea pământului, repartizarea a câte 5-6 familii de ţigani într-un sat pentru a-i dispersa, limitarea libertăţii lor de mişcare. În Moldova, s-a adoptat „Reglementul pentru statornicirea ţiganilor― prin care se dorea „aşezarea ţiganilor statului pe moşiile particulare, proprietarii asigurându-le teren şi grădină, dar şi să le înlesneasă construirea de case―. ―În epoca regulamentară exploatarea ţiganilor a fost în general mai mare decât înainte. Acum, când principatele intrau într-o economie de tip capitalist, unii boieri s-au preocupat de transformarea robilor într-un capital favorabil. I-au folosit într-o măsură mai mare decât înainte la muncile agricole propriu-zise şi i-au supus unui regim de muncă cu care aceştia nu erau obişnuiţi. De asemenea, a devenit un lucru obişnuit ca un boier să angajeze sezonier, la lucrul viitor, la cosit, secerat sau la alte munci, ţigani aparţinând statului sau altor particulari„.

1.11. Dezrobirea 1.11.1. Curentul aboliţionist Dezrobirea robilor a fost pusă în legătură directă cu iluminismul şi cu faptul că un mare număr de intelectuali români care proveneau din rândul boierimii îşi făcuseră studiile în marile universităţi europene şi erau cuceriţi de idealurile liberale ale Occidentului. În revista "Propăşirea. Foaie ştiinţifică şi literară, Iaşi", în anul 1844, în perioada martie - octombrie, apare prima parte a "Istoriei unui galbân si a unei parale", de Vasile Alecsandri, ―care aminteşte de ţiganii cei chinuiţi, dar şi de farmecul şi pitorescul deosebit ce-l prezintă şatrele acestor nomazi‖. De asemenea în nr. 5 din 1844 al aceleaşi reviste, Vasile Alecsandri publica poezia"Desrobirea țiganilor". Totodată ―urmând exemplul lui Câmpineanu, care în anul 1834 slobozeşte din robie toţi romii moşteniţi de la părinţi, Vasile Alecsandri şi-a eliberat robii după dorinţa părinţilor, din balconul casei din Mirceşti.‖ În anul 1844, Cezar Bolliac (1813-1881) publica, în revista "Foaie pentru minte, inima si literatura", o "Scrisoare…" prin care militează pentru cauza romilor. ―Veniţi domnilor, veniţi toţi câţi aţi pus odată mâna pe condei, porniţi de un sentiment nobil, profesori, jurnalişti şi poeţi, veniţi să facem pentru întâia oară o cauză comună, cauza ţiganilor şi să ne luptăm pentru slobozenia lor: religia interesul statului şi duhul înaintării noroadelor ne va fi în ajutor.‖ Bolliac este de asemenea autorul poemelor "Fata de boier şi fata de țigan", "Țiganul vîndut", "O țigancă tînară cu pruncul la statua Libertății" etc.

1.11.2. Legile dezrobirii Trecerea de la statutul barbar al robiei la statutul de om liber s-a făcut la mijlocul secolului al IX-lea, când câţiva proprietari de sclavi din Moldova au dat un exemplu, eliberând romii , exemplu urmat


de bisericile din Moldova şi Valahia. În 23 decembrie 1855, Adunarea Moldovei a votat în unanimitate abolirea sclaviei în principat, Adunarea Valahiei procedând la fel în 8 februarie, 1856. Eliberarea complet legală a avut loc în 1864, când domnitorul Ioan Cuza, conducătorul celor două principate unite, i-a eliberat pe romi, le-a dat dreptul să locuiască în zonele în care lucraseră până atunci, fără a-i împroprietări însă. Dependenţa istorică de "stăpânii" lor şi lipsa unei modalităţi de întreţinere cu potenţial economic a făcut ca mulţi dintre romi să se întoarcă către „stăpânii‖ unde fuseseră sclavi, oferindu-se, de data aceasta singuri spre vânzare, situaţie care a afectat romii până la cel de-al II-lea război mondial. O mare parte a populaţiei de romi era deja aşezată în localităţi înainte de epoca dezrobirii. Mihail Kogălniceanu, remarca la anul 1837, faptul că romii aşezaţi în sate şi oraşe aveau locuinţe stabile, că şi-au uitat cu totul limba, şi-au pierdut moravurile şi obiceiurile pe care le aveau ceilalţi romi nomazi, astfel încât nu mai puteau fi deosebiţi de români. Până la eliberarea din robie nu au existat măsuri speciale din partea statului în vederea sedentarizării lor, aceasta producându-se într-un mod natural. Statul şi particularii încep să-şi închirieze, pentru sume însemnate de bani, robii, care sunt tot mai mult folosiţi în agricultură, odată cu creşterea importanţei acesteia. Boierii tineri care erau proprietari de robi călătoresc în Europa şi învaţă la Universităţile din Paris, Viena, Berlin, iar când se reîntorc în ţară îşi dau seama că robia romilor este o ruşine a ţării în faţa statelor civilizate şi încearcă a schimba acest lucru. Eliberarea romilor din robie a fost prima mare reformă socială şi a durat aprox. 20 de ani. Prima „Lege pentru desfiinţarea dajnicilor de sub adminstraţia Vorniciei Temniţelor şi trecerea lor sub administraţia ocârmuitorilor de județe― care a desfiinţat robia unei categorii de romi (robii domneşti) a fost adoptată, în Ţara Românească, la 22 martie 1843. „După ce aceşti oameni vor fi pe deplin asimilaţi sub aspect fiscal cu plugari, săteni, zeciuiala lor intră în cutiile satelor, iar pentru fondul de răscumpărare a ţiganilor particulari Visteria va da doar 47 600 lei‖. Câţiva ani mai târziu, la 11 februarie 1847, la propunerea domnitorului Gheorghe Bibescu, se votează o lege prin care sunt eliberaţi din robie toţi romii mitropoliei, ai episcopiilor, ai mănăstirilor şi metocurilor, ai bisericilor şi ai oricărui alt aşezământ public. Legea nu prevede nici o despăgubire. Impozitul pe care statul urma să îl încaseze de lapersoanele eliberate urma să servească la răscumpărarea robilor pe care boierii îi vor vinde. În Moldova, la 31 ianuarie 1844, domnitorului Mihail Sturza, prezintă Adunării Obşteşti un proiect de abolire a robiei pentru ţiganii clerului şi pentru cei care practică meserii în oraşe: „Ţiganii cu domiciliu, aparţinînd clerului, odată sloboziţi, intră în clasa celorlalţi locuitori slobozi; se vor bucura de aceleaşi drepturi cu aceştia şi îşi vor îndeplini obligaţiile legate de proprietate, conform legii; vor fi, de asemenea, obligaţi să achite aceleaşi taxe ca şi ceilalţi contribuabili‖. În baza „ Legii pentru regularisirea țiganilor mitropoliei, a episcopiilor şi mănăstirile îndeobşte, ţiganii care erau robi mănăstireşti şi ţiganii care practicau meserii la oraş sînt, de asemenea, sloboziţi‖. Acum ei aveau şi dreptul de a se căsători cu români. „Dările adunate de la acesti țigani formează un fond special destinat răscumpărării ţiganilor robi pe care particularii şi-i scot la vânzare―. La 14 februarie 1844, a fost votată legea prin care robii domneşti deveneau liberi, dobândind aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi locuitori ai ţării. „tiganii sunt scutiţi de bir timp de un an, iar de toate celelalte îndatoriri catre stat ale locuitorilor dajnici timp de trei ani de la așezare. Scutirile sunt valabile și pentru țiganii deja așezați, și se aplică începând cu momentul în care s-a petrecut așezarea lor―. În anul 1847, la 11 februarie, au fost eliberaţi „toţi ţiganii mitropoliei, ai episcopiilor, ai mănăstirilor şi metocurilor, ai bisericilor şi ai oricărui alt aşezământ public― din Ţara Românească. „se


desrobeau, fără indemnitate, ţiganii mitropoliei, episcopiilor, mănăstirilor şi aşezămintelor publice, fără deosebire, câte se află pe cuprinsul Ţării Româneşti―. La cererea domnitorului Grigore Alexandru Ghica, Petre Mavrogheni şi Mihail Kogălniceanu au redactat un proiect de lege prin care se desfiinţa robia ultimei categorii de romi robi, cea a ― romilor particularilor‖. Legea a fost votată, la 22 decembrie 1855, de către Divanul Obştesc al ţării. Proprietarii urmau să primească o despăgubire de 8 galbeni, pentru lingurari şi vătraşi, şi de 4 galbeni pentru lăieşi. În Moldova, începând cu anul 1856, când au fost eliberaţi robii particularilor, romii nu mai figurează în statistici, fiind consideraţi români. Robii au fost eliberaţi, dar statul nu a dat romilor pământul şi uneltele necesare lucrării lui, cu toate că, din punct de vedere juridic, au fost asimilaţi ţăranilor şi plăteau impozit la stat. Astfel, romii au trebuit să lucreze mai departe pe pământul foştilor stăpâni, viaţa lor neschimbându-se semnificativ. Abia prin reforma agrară din anul 1864, din timpul lui Al. I. Cuza, unii romi primesc pământ, devenind mici ţărani proprietari de pământ. După ―dezrobire‖ şi până la începutul secolului XX, se constată un proces demografic de emigrare a unor grupuri mici de romi, care pleacă în ţări din Europa Centrală şi de Vest şi Rusia. Grupuri însemnate de romi ajung şi în America, Australia şi Africa de Sud.

1.11.3. Revoluţia din 1848 Ideile liberale ale Occidentului au provocat schimbarea legilor în 1848, când o alianță provizorie a reuşit să formeze guvernul central de la Bucureşti şi a ridicat problema sclaviei, proclamând eliberarea tuturor robilor (ţiganilor). Starea de robie a fost numită de aboliţionişti ―lepră socială‖, care nu numai că i-a plasat pe romi în afara societăţii, ci i-a exclus din condiţia de fiinţe umane. În programul lor din 9 iunie 1848, revoluţionarii paşoptişti din Ţara Românească cuprinseseră şi „desrobirea ţiganilor prin despăgubire―.La 26 iunie 1848 au declarat dezrobirea robilor boiereşti/particulari şi au constituit „Comisia pentru liberarea robilor―, formată din Cezar Bolliac, Ioasaf Znagoveanu şi Petrache Poenaru, comisie care a eliberat 20.000 de „bilete de slobozenie‖ . Revoluţia a fost, însă, înfrântă de către Fuad Paşa, iar caimacamul Ţării Româneşti hotărăşte „ca toate acturile slobozite în vremea revoluţiei în privinţa ţiganilor particularilor rămân desfiinţate şi că bileturile slobozite fiecăruia din acei ţigani de la 11 iunie din urmă până la 13 septembrie curgător să se ia înapoi şi să se desfiinţeze. Declaratie de eliberare a tuturor ţiganilor a supraviețuit prea puțin, deoarece în decembrie 1848 cele doua principate au fost invadate de ruși şi de turci care au reinstaurat multe din legile abolite, boierii intrând din nou în posesia sclavilor lor. Imperiul Otoman şi-a ales doi noi supuși - Alexandru Ghica și Barbu Știrbei. Ei au servit aceste puteri pâna în 1855, când Grigore Ghica, vărul lui Alexandru Ghica, şi Barbu Știrbei au preluat controlul Moldovei, respectiv al Valahiei. În anul 1855, la 10 decembrie, în Moldova, domnitorul Grigorie Alexandru Ghica (1849 -1856) abolea robia prin „legiuirea pentru desfiinţarea sclaviei, regularea despăgubirei şi trecerea emancipaţilor la dare―. Prin această lege, ţiganii boiereşti au fost declaraţi liberi. „Proprietarii urmau să încaseze o despăgubire, care era de 8 galbeni pentru lingurari şi vătraşi şi 4 galbeni pentru lăieţi―. Dintr-un raport al Departamentului de finanţe al Moldovei din iunie 1856, citat de Viorel Achim reiese că 334 de proprietari au cerut despăgubiri pentru foştii robi, iar 264 au renunţat la ele. În anul 1856, la 8/20 februarie, în Ţara Românească, domnitorul Barbu Ştirbei (1849 -1856) abolea robia prin „Legiuirea pentru emanciparea tuturor ţiganilor din Principatul Ţării Româneşti―. Prin această lege era defiinţată robia romilor boiereşti. Proprietarilor li se acordă o despăgubire de 10


galbeni pentru fiecare individ. Numărul acelor boieri care nu au pretins nici o despăgubire de la stat este de 420, iar al ţiganilor eliberaţi de ei a fost de 2611 persoane.

1.11.4. Poziția economică și socială a romilor de după dezrobire. Poziția economică și socială a romilor a fost una foarte grea în perioada de după dezrobire deoarece dezrobirea fizică n-a coincis şi cu dezrobirea economică. În Ţările Române, romii au avut un rol în economia tarii, ei fiind găsiţi de obicei ca meșteșugari ai satelor, slugi ale domnilor, boierilor sau mănăstirilor. Aceasta situație s-a schimbat însă la mijlocul secolului al XIX-lea când Ţările Române au trecut prin transformări economice și sociale însemnate. Noua societate a făcut ca foștii robi să încerce să supravieţuiască uneori din meşteşugul practicat până atunci, alteori au fost nevoiţi să înveţe să profite de noile oportunităţi care apăruseră sau să se folosească de cele existente. În noile condiţii, o parte a romilor s-a orientat spre alte ocupatii, cerute de piaţă, alţii au acceptat orice „activitate‖ de subzistenţă, iar alţii au fost nevoiţi să se îndrepte spre economia marginală, care contribuia la supravieţuirea lor. În afară de meseriile tradiţionale, romii au început să practice meserii noi care să le asigure traiul de zi cu zi : lustragii, florărese, chivuţe, comercianţi de produse domestice (caldari, tipsii, tavi, tigai, cani, talere, oale, tingiri, galeți pentru apă, cauce, vedrite, ibrice, caldari de mamaligă). Femeile practicau magia, erau cusătorese, chivuțe sau slugi, iar bărbaţii au fost şi cizmari, ciubotari, croitori, curelari, zidari, bucatari, vânzatori de ziare, negustori de haine sau fier, frizeri, dar şi maturatori, gunoieri, hornari, oameni de serviciu, vânzatori de vechituri, culegători de fructe de pădure şi de ceară de albine, colectori şi vânzatori de fier vechi etc.

1.12. Romii în perioada interbelica După realizarea Marii Uniri şi după formarea statului România, numărul populaţiei de romi a crescut datorită numărului mare de romi care trăia în Transilvania, unde nu fuseseră robi, şi din Basarabia. Ion Chelcea, în anul 1944, considera că numărul romilor ar fi fost de 525 000 .Multe ocupaţii sunt abandonate de romi, ca urmare a concurenţei care îşi face apariţia pe piaţă, determinând, în acest fel, o reorientare care duce la practicarea unui comerţ ambulant, mai ales cu produse textile. Perioada interbelică se remarcă prin începutul mişcării rome de emancipare şi prin apariţia unor învăţaţi romi cărora nu le-a fost ruşine să recunoască faptul că sunt romi. Au fost înfiinţate organizaţii socio-profesionale proprii, cea mai importantă fiind Asociaţia Generală a Ţiganilor din România, înfiinţată în martie 1933, la Bucureşti, de Calinic I. Popp-Şerboianu. Luând contact cu „Comitetul Societăţii Lăutarilor‖, Junimea Muzicală‖, a hotărât formarea unui comitet provizoriu, format din membrii comitetului de conducere al Societăţii. ―Junimea Muzicală‖, sub preşedinţia lui Popp Şerboianu, primea înscrierile în asociaţie, încasa taxele de înscriere, şi a redactat statutul aociaţiei. Asociaţia avea în vedere: alfabetizarea adulţilor, ajutorarea elevilor săraci cu cărţi , haine şi mâncare, publicarea de cărţi privind istoria romilor, înfiinţarea unei universităţi populare rome, a unui ―muzeu naţional‖ rom, grădiniţe, biblioteci, atenee, spitale, cămine, cantine, înfiinţarea de ateliere unde să lucreze romi, apariţia unei gazete, colonizarea tuturor romilor nomazi, înfiinţarea de ―sfaturi judeţene‖ şi a unui ―sfat suprem al bătrânilor‖ pentru rezolvarea unor litigii între romi etc. G.A. Lăzărescu-Lăzurică, scriitor şi gazetar rom, iniţial colaborator al lui Şerboianu, a părăsit Asociaţia şi a pus bazele Uniunii Generale a Romilor din România, al cărei prim congres (8


octombrie 1933) a ales comitetul de conducere şi ca preşedinte activ pe Lăzurică, iar ca preşedinte onorific pe muzicianul Grigoraş Dinicu. U.G.R.R a fost pusă sub protecţia Patriarhului României, care i-a promis şi i-a dat lui Lăzurică tot sprijinul în vederea organizării congresului, spunându-I că ―îi va aloca lunar şi o subvenţie de 10.000 de lei, în vederea susţinerii asociaţiei ţigăneşti.‖ În moţiunea votată la congres se menţiona: ‖Vom stărui mereu pentru ca forurile competențe să doneze UGRR un teren, ca să clădim pe el un mare cămin, în care să fiinţeze: un dispensar, un serviciu de contencios, un Ateneu Popular, un adăpost pentru romii sosiţi din provincie în mod temporar, o grădiniţă de copii, o sală de adunare şi de legiferare a exercitării meseriei de lăutar‖. Asociaţia avea în vedere: să cultive între membrii ei spiritul de ordine, iubire de dinastie, respectul legilor şi autorităţilor, bisericii creştin – ortodoxe, să combată cerşetoria practicată de unii romi, dând orientări pentru o viaţă mai demnă, rezemată pe muncă, să combată analfabetismul, îndrumând la carte pe copiii romi, să înfiinţeze grădiniţe pentru copii, să încurajeze talentele care se remarcă pe tărâmul artistic, să organizeze şezători, conferinţe educative, să creeze sau să sprijine operele de asistenţă care ar ajuta pe romii săraci, pe lehuzele rome, pe şomeri, să organizeze colonii de copii, excursiuni, să organizeze cooperative de construcţiuni, dând posibilitatea celor cu puţine mijloace să devină proprietari de locuri şi case, să ia măsuri şi să intervie pentru împroprietărirea nomazilor cu locuri de casă şi să combată concubinajul, să îndrumeze pe membri romi, infiltrându-le spiritul religios. La 01 mai 1934, în urma demisiei lui Lăzurică, UGRR este condusă de G. Niculescu/Gogu Floraru proprietarul florăriei ―La doi trandafiri‖. Sub preşedinţia lui Gheorghe Niculescu, U.G.R.R. s-a dovedit activă în relaţiile romilor cu autorităţile şi a editat publicaţii proprii: O Róm la Craiova (septembrie-octombrie 1934) şi Glasul Romilor la Bucureşti (1934-1941). Asociaţia a funcţionat până în 1941 şi a fost desființarea oficial în 1948. În 1936, la 5 august, a luat ființă Asociația "Redeșteptarea romilor și romiţelor din România". ―Asociaţia îşi propunea: să stăruiască pe lângă forurile în drept ca să se dea terenuri, pe care să fie fixaţi romii nomazi, să intervină pentru ca meşteşugarii romi să fie întrebuinţaţi potrivit branşei fiecăruia şi să fie preferaţi înaintea meşteşugarilor străini, să depună stăruinţă ca şi copii romilor să fie trimişi în coloniile de vară, în staţiunille balneo-climaterice, pentru ase împuţina astfel tuberculoza şi alte boli, să îndemne pe romi a nu se lăsa ademeniţi în sectele religioase, care prin activitatea lor contravin bunei ordini a statului, să stăruie să se aplice o egalitate de tratament cetăţenesc faţă de romii care vor urma perceptele asociației. Asociaţia avea ziarul ―Gazeta Romilor‖ care, sub semnătura lui Neacşu Radu, a publicat un amplu necrolog la moartea Patriarhului României Miron Cristea, dovedind ataşamentul romilor faţă de biserică şi patriarh. 1.13. Deportarea romilor în Transnistria Apariţia ―problemei ţigăneşti‖ este, pe de-o parte, consecinţa evoluţiei naţionalismului românesc, iar pe de altă parte a modificării regimului politic din România, prin guvernarea generalului Ion Antonescu. Guvernul pro-nazist al mareşalului Ion Antonescu a preferat soluţia „finală‖ a deportării în masă a romilor în Transnistria, teritoriu capturat de la Uniunea Sovietică, aflat însă sub administraţia Guvernului Român. Politica de ―românizare‖, care a dus la deportarea romilor în Transnistria în vara şi la începutul toamnei lui 1942 a constituit, aşa cum a declarat mareşalul Ion Antonescu la procesul său din 1946, propria hotărâre. Deportarea s-a făcut în baza unui recensământ din data de 31 mai 1942, când Ministerului Afacerilor Interne a dat un ordin prin care se cerea recenzarea romilor nomazi sau stabili într-o singură zi „pentru a fi luaţi prin surprindere şi a nu se sustrage recenzării‖ şi care a clasificat romii propuşi pentru deportare în două mari categorii:


1. romi ―nomazi‖ (căldărari, lingurari) şi 2. romi ―stabili‖ care nu aveau mijloace de existenţă sau ocupaţii precise ori care făcuseră puşcărie. Primele transporturi spre Transnistria au început în luna iunie a anului 1942. După unele surse, au fost deportaţi în jur de 40.000 de romi, şi anume, toţi nomazii, precum şi o parte dintre romii stabili. Chiar şi soldaţii romi, care în viaţa civilă erau nomazi, au fost scoşi din armată şi trimişi în Transnistria. Aceştia au fost aşezaţi în hotarul sau în vatra unor sate, cazaţi în bordeie de pământ sau în case, fără condiţii minime de cazare şi de încălzire pe timpul iernii, asezări situate pe malul Bugului în judeţele: Golta, Oceakov, Balta şi Berezovka. Măsura deportării a vizat elementele considerate ―problemă‖, a celor consideraţi în limbajul oficial al epocii drept ―periculoşi‖ şi ―indezirabili‖, însă au fost deportaţi şi romi stabili, buni meseriaşi, care nu avuseseră vreodată probleme cu poliţia. Există numeroase documente de arhivă, cereri din partea lor şi din partea satelor de care aparţineau pentru a fi scoşi de pe listele celor care urmau a fi deportaţi, sau, în cazul în care deportarea avusese deja loc, pentru a fi aduşi înapoi. Mulţi soldaţi romi reîntorşi de pe front şi-au găsit părinţii, soţiile şi copiii deportaţi în Transnistria şi au cerut reîntoarcerea lor de acolo. Datorită unor condiţii de trai extreme, în Transnistria a murit de foame, frig, boli şi mizerie o mare parte din romii deportaţi, estimativ, jumătate sau chiar mai mult dintre ei găsindu-şi moartea acolo. Chiar dacă nu se ştie exact numărul romilor care au pierit în holocaust ; unii istorici susţin cifra de 35 de mii, dintre care 5 mii erau copii, dar cert este că deportările au creat o psihoză în rândul comunităţii romilor, demoralizând o întreagă etnie, psihoză care încă mai persistă. Spre exemplu, etnologul Csalog Zsolt, care a condus, o cercetare la nivel naţional în Ungaria, în 1971, asupra numărului, răspândirii geografice şi condiţiilor de trai ale romilor, îşi aminteşte că la vederea chestionarelor, mulţi romi au reacţionat cu suspiciune şi spaimă, crezând că este vorba despre o nouă acţiune de colectare a datelor în vederea epurării etnice.

1.14. Holocaustul Holocaust are etimologie greacă: din ―holo‖ (întreg) şi ―kaustos‖ (ars). În Antichitate termenul de ―holocaust‖ desemna un ritual religios în cadul căruia un animal sacrificat era ars în întregime ca şi jertfă adusă zeilor. În zilele noastre termenul desemnează uciderea (prin ardere) a unui foarte mare număr de oameni. Cuvântul este folosit mai ales în legătură cu exterminarea aproape în totalitate a evreilor din Europa de către Germania nazistă. Holocaustul a fost unul dintre cele mai groaznice genociduri din istorie. Un genocid similar a fost cel al armenilor omorâţi de turci sub conducerea lui Mustafa Kemal Atatürk, "părintele" Republicii Turcia. Autorii Holocaustului au creat metodic mijloacele de a aduna şi de a omorî milioane de oameni. Evreii nu au fost singurele victime ale naziştilor în timpul celui de-al doilea război mondial. Naziştii au încarcerat şi omorât şi oameni care, pe motive ideologice, se împotriveau regimului naţional-socialist; romi; germani cu handicap mental şi fizic; soldaţi slavi capturaţi în război, dizidenţi religioşi etc.).

1.15. Romii în timpul regimului comunist. După reîntoarcerea romilor din Transnistria în satele lor, odată cu retragerea armatei germane şi a armatei române, Asociaţia U.G.R.R. şi-a reluat activitatea sub conducerea lui Gheorghe Niculescu, iar în anul 1948, odată cu toate celelalte partide politice, această organizaţie a fost desfiinţată de autorităţile comuniste, existenţa romilor ca grup etnic distinct fiind pe mai departe ignorată.


Măsurile luate de puterea comunistă pentru integrarea romilor în noua societate, au fost de înfiinţare a unor unităţi de muncă forţată, în 1950, şi, între 1977 şi 1983, aplicarea Programului PCR „Integrarea ţiganilor―, de asimilare forţată, care nu a fost făcut public şi care s-a derulat prin Ministerul Afacerilor Interne. În cadrul acestui program de asimilare forţată a romilor în rândul populaţiei majoritare, romii au fost forţaţi să se angajeze ca muncitori necalificaţi în fabrici sau pe şantiere, în agricultură, în activităţi forestiere, în construcţii, nevoiţi să se acomodeze cu noile „ meserii‖, condiţii de trai şi să locuiască în căminele şi blocurile noi, în timp ce copiilor, li se ofereau oportunităţi de a frecventa şcoala. Problema romilor devine acută la începutul anilor ’60 pe măsură ce Partidul Comunist caută să consolideze unitatea naţională şi să omogenizeze societatea românească. Emanuelle Pons consideră că se avea în vedere "crearea unei naţiuni omogene din punct de vedere etnic", prin asimilarea diverselor minorităţi etnice din România. Transformările de orice natură suferite de societatea românească, ex. modernizarea oraşelor prin punerea în aplicare a unor vaste planuri de sistematizare a modificat substanţial habitatul romilor, destrămând comunităţile tradiţionale şi cartierele de la marginea oraşelor dar şi relaţiile de familie şi de neam. A fost interzis comerţul cu mărunţişuri şi meseriile tradiţionale ale romilor. În pofida interdicţiilor, meseriile specifice, greu controlabile, reuşesc să se menţină. Comunităţile tradiţionale nu s-au putut adapta suficient de rapid şi nu au beneficiat de un ajutor special din partea statului, ceea ce a dus la marginalizare din partea populaţiei majoritare şi la automarginalizare. Şcoala devine obligatorie, dar sărăcia frânează şcolarizarea copiilor. Familiile nu le pot cumpăra rechizite şi îmbrăcăminte pentru a-şi putea trimite copiii la şcoală, şi, în plus, copiii erau trataţi diferenţiatde profesori, cu toate că, teoretic, în şcoli nu exista discriminare.

1.16. Situaţia romilor din România, după 1989. Revoluţia din 1989 a însemnat pentru toţi românii, libertatea mult dorită, după o lunga perioada de tăcere, a adus speranţe şi aspiraţii. Curând însă, tranziţia către o economie de piaţă avea să ne afecteze pe toţi. La nivel general , în perioada de tranziţie post comunistă, minoritatea romilor din România a încercat să-şi articuleze viziunile politice asupra statutului lor în condiţiile în care în toate ţările din zonă au existat presiuni atât din partea instituţiilor internaţionale, cât şi din partea romilor înşişi. Evoluţia economică din 1992 – 1998, a făcut ca mulţi romi să-şi piardă slujbele la stat, în general necalificate. În ceea ce priveşte agricultura, domeniul în care romii constituiau principala mână de lucru în cooperativele agricole de stat (CAP-uri), odată cu desfiinţarea acestora şi/sau restituirea terenurilor proprietarilor lor, s-a redus încă o nişă importantă de câştigare a existenţei lor. În plus, ca şi în cazul dezrobirii de la mijlocul secolului al IX-lea, romii nu au beneficiat de aplicarea Legii Fondului Funciar, care stipulează dreptul fiecărei familii care a lucrat în agricultură să primească o anumită suprafaţă, cultivabilă. În contextul egalităţii formale în drepturi a romilor cu populaţia majoritară, a limitării dreptului la proprietate, a lipsei actelor de identitate şi stare civila, romii sunt excluşi de la drepturile fireşti derivate din statutul de cetăţean, cum ar fi: asistenţa socială, asigurări sociale, educaţie, asistenţa medicală, dreptul de participare politica şi civică, angajare şi, de ce nu, prezumţie de nevinovăţie în cazul implicării în justiţie. Experienţa istorică a diferitelor grupuri de romi a generat o mulţime de caracteristici istorice particulare. În România, romii se constituie în aproximativ 40 de grupuri, clasificate în funcţie de ocupaţiile tradiţionale pe care le practică şi de dialectul pe care îl vorbesc. Doar 5% din totalul


populaţiei de romi (409.723 persoane declarate la recensământul din 1992; 535.259 persoane declarate la recensământul din 2002; sau 1.588.552, identificate de Institutul pentru Cercetare a Calităţii Vieţii în 1998, pe criteriul heteroindentificare), îl reprezintă romii tradiţionali, care păstrează şi azi regulile şi obiceiurile specifice modelului de viaţă tradiţional. Majoritatea romilor sunt de religie ortodoxă, cei care nu aparţin acestei religii, integrându-se religiei dominante din zona în care trăiesc. Demn de remarcat este creşterea recentă a numărului de romi aparţinand confesiunilor neo-protestante şi în special cultelor penticostal şi baptist. În ceea ce priveşte limba vorbită de romii din România, aceştia obişnuiesc să folosească curent limba oficială, limba română, iar în relaţiile cu alte minorităţi, limba maghiară sau turcă. 40% din numărul total al romilor vorbesc limba romani, care cuprinde influenţe masive din partea limbii oficiale sau/şi populaţiei majoritare din zona în care trăiesc. Acest lucru se datorează politicilor de asimilare forţată, ca şi asimilării naturale la care au fost supuşi romii. Pierderea limbii romani nu este însă specifică unor cazuri individuale de romi care au părăsit grupurile de origine şi au fost asimilaţi de comunităţile învecinate. Există şi cazuri de comunităţi întregi care şi-au pierdut limba, păstrându-şi însă conştiinţa de grup şi stilul de viaţă. Mai trebuie amintit şi faptul că, dacă numeroşi romi sunt bilingvi, vorbind romani şi română sau maghiară şi română, există în România şi comunităţi trilingve, care vorbesc româna, maghiara și romani. În 1990, la Varşovia, a fost organizat cel de-al patrulea congres mondial al romilor, ocazie cu care s-a luat decizia unificării dialectelor limbii romani într-o formă standardizată. Ministerului Educaţiei recunoaşte în mod oficial limba romani, ca făcând parte dinlimbile minorităţilor naţionale care se vor preda patru ore pe săptămână la clasele I-IV şi VI-IX, şi admite să fie predată în școli, cu acordul scris al părinţilor. Sistemul democratic instalat în România după 1998 a permis şi recunoaşterea oficială a romilor ca minoritate etnică-naţională şi manifestarea lor în plan cultural, politic, educaţional etc. În 1990, începe mişcarea de emancipare a romilor din România prin fuziunea Uniunii Democrate a Romilor din România şi Societatea Romilor din Bucureşti sub preşedinţia lui Ion Onoriu, care a format Uniunea Generală a Romilor din Romania, tranformată ulterior în Partida Romilor. Până în anul 2000 au fost înfiinţate alte numeroase organizatii civice, (aprox.300) . Zece ani mai tărziu, în Romania existau aproximativ 500 de ONG-uri ale romilor.

1.16.1. Istoria declarării zilei de 8 aprilie ca sărbătoarea romilor din România Dupa cel de-al doilea război mondial, romii încep să înfiinţeze pe plan local şi naţional organizaţii cu caracter religios şi cultural. Astfel, în anul 1965, la Paris lua fiinţă Comitetul Internaţional al Ţiganilor, care promova înfiinţarea de filiale în mai multe ţări, în vederea promovării drepturilor legitime la existenţa poporului rom şi recunoaşterea nedreptăţilor făcute romilor în anii celui de-al doilea război mondial (1939-1945), ani ai holocaustului şi pentru poporul rom. În 6–8 aprilie 1971, C.I.T.(Comitetul Internaţional al Romilor) organizează la Londra, cu participarea delegaţilor din cca. 14 ţări, primul Congres Mondial al Romilor. Cu aceasta ocazie s-au pus bazele Uniunii Internaţionale a Romilor, s-a adoptat drapelul şi imnul internaţional şi deviza “Opre Roma”(sculați romi) iar data de 8 aprilie devine „Ziua Internaţională a romilor” România asigură participarea minorităţilor naţionale la procesul de luare a deciziilor prin reprezentarea acestora în Parlament. Legea 68/1992, pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului prevede că organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care au participat în alegeri şi a căror candidat de pe lista nu a fost ales, li se atribuie un mandat de deputat, peste numărul total de deputaţi, asigurând un loc din oficiu în Camera Deputaţilor pentru fiecare minoritate naţională. Minoritatea romilor are un reprezentant. În acest context, în anul 2006,


reprezentantul minorităţii romilor în Parlament, a înaintat parlamentului un proiect de lege care a fost aprobat, Legea nr. 66/2006 privind consacrarea zilei de 8 aprilie ca sarbatoare a minoritatii romilor din Romania . În această zi, Ministerul Culturii şi Cultelor, autorităţile administraţiei publice centrale, cu atribuţii în domeniul asigurării egalităţii de şanse şi al combaterii discriminării, celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, pot sprijini material şi financiar organizarea de manifestări publice şi a unor acţiuni social-culturale dedicate sărbătoririi acestei zile. În prezent, drepturile socio-economice şi politice ale romilor se pun în practică prin legi, strategii, programe, proiecte, actiuni denumite politici publice. La elaborarea şi implementarea acestora participă şi reprezentanţii minorităţii romilor, alături de reprezentanţii instituţiilor publice şi, uneori, alături de reprezentanţii unor importante organizaţii europene şi regionale. - În anul 1997, s-a înfiinţat Oficiul Naţional pentru Romi, (ONR) denumire care a rezistat până în 2003, când Ministerul Informaţiilor Publice l-a redenumit Oficiul pentru Problemele Romilor (OPR) iar în anul 2004 s-a transformat în Agenţia Naţională pentru Romi. - În anul 2000 a fost emisă Ordonanţa de Urgenţă nr. 137 privind prevenirea şi combaterea tuturor formelor de discriminare, la elaborarea careia au participat şi reprezentanti ai minorităţii romilor. Această Ordonanţa de Urgenţă a fost ulterior ratificată de Parlament, Legea 48/2002. - În anul 2001 a fost adoptată Hotărârea de Guvern nr. 430 pentru aprobarea Strategiei Guvernului României de îmbunătăţire a situaţiei romilor, elaborată în parteneriat cu asociaţiile romilor. - În anul 2003, în baza prevederilor Strategia Guvernului, capitolul „Cultură şi culte‖ s-a înfiinţat Centrul Naţional de Cultură al Romilor,(CNCR) în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor. - În anul 2006, în cadrul Facultăţii de Istorie, s-a înfiinţat Centrul de Studii Rome. Centrul are ca atribuţii studierea şi cercetarea istoriei romilor de care se preocupă o persoană aparţinând minorităţii romilor. În acelaşi an, 2006, după modelul Comisiei Wiessel şi Tismăneanu, constituite pentru studierea comunismului şi holocaustului, Centrul de Studii Rome şi ANR, au înfiinţat prin Hotărârea de Guvern nr. 546 / 2007, Comisia pentru studierea robiei romilor, care are ca obiectiv studierea aprofundată, interdisciplinara, a perioadei robiei romilor în spaţiul românesc. - În anul 2011, reprezentantul minorităţii romilor în Parlament, a înaintat parlamentului un proiect de lege initiat de presedintele organizatiei Romanothan, care a fost aprobat prin Legea nr. 28/2011 prin care, ziua de 20 februarie a fost recunoscuta oficial drept ziua dezrobirii romilor din Romania, ocazie cu care, prin manifestarile organizate la nivel national si local se doreste readucerea in memoria colectiva a perioadei de sclavie a romilor, un fapt istoric ce a marcat existenta acestei minoritati atat in trecut cat si in prezent.

2. TRADIŢIILE ROMILOR Valorile primordiale ale familiei tradiţionale de romi sunt: „phralipe‖ (fraternitate), ca formă de ajutor reciproc şi responsabilitate colectivă şi de „pakiv‖ (împăcare, încredere, onoare, credinţă), ca formă de reconciliere şi construcţie a imaginii de sine. Răspunderea colectivă şi întrajutorarea, completate de sentimentul fratern reciproc sunt elemente de bază ale conceptului de „phralipe‖, esenţă a societăţii tradiţionale a romilor. În spiritul păstrării purităţii rituale, codul politeţii rituale include moduri de adresare în cadrul cărora afecţiunea se dovedeşte prin adresări de tipul: „mo phral‖ (fratele meu) sau „mi phen‖ (sora mea) şi apartenenţa la neam se verifică prin întrebări rituale de confirmare a identităţii.

2.1. Copilul


În familia de romi este considerat pur, aducător de noroc şi garanţie a continuităţii neamului. Dacă, în practica romilor traditionali, o femeie nu are voie să treacă prin faţa unui bărbat, o femeie cu un copil în braţe, considerată a fi purificată de prezenţa copilului, poate trece oricând prin faţa bărbaţilor. Si copilul rom este supus unui Botez care si el este înţeles ca un act magic de purificare si binecuvantare cu apa sfântă. Copii romi încă de când sunt mici, sunt educați în a se crește între ei și a avea grijă unii de alții. Fetele se ocupă, încă de la vârste mici, de treburile gospodăreşti, iar băieţii învaţă meserii care să-i ajute în viață. Iniţiativa şi responsabilizarea copiilor, precum şi capacitatea lor de a se descurca independent de la o vârstă relativ fragedă sunt apreciate în cadrul familiei şi comunităţii de romi. Principiile care stau la baza educaţiei copiilor se leagă de faptul că aceştia sunt consideraţi adulţi în miniatură, înzestraţi încă de la naştere cu voinţă, dorinţe, emoţii şi inteligenţă. Acestor valori înnăscute li se adaugă puritatea, singurul minus fiind lipsa lor de experienţă. Ca membru al familiei extinse, având numeroase rude, copilul se simte protejat în comunitate, dar trebuie să demonstreze că respectă normele neamului. Fiind puri, copiii pot avea acces la orice tip de informaţii. Cu toate acestea, în special fetele sunt educate în spiritul ruşinii („laзavo‖), evită contactul cu străinii („gaзiii‖) şi se comportă în concordanţă cu restricţiile şi recomandările concepţiei despre pur. Regulile ruşinii şi ale păstrării purităţii încep mai devreme şi mai pregnant la fete, ele trebuind să meargă îmbrăcate cu fuste lungi încă de la vârsta de 5-6 ani.

2.2. Căsătoria tradiţională in perioada moderna Căsătoria tinerilor este şi o alianţă pentru întreaga viaţă între familiile acestora, relaţia de încuscrire – „xanamik‖ – fiind la fel de puternică precum aceea de sânge, membrii celor două familii având obligaţia să se sprijine reciproc în orice situaţie, să nu-şi refuze nimic unii altora şi să-şi acorde încredere deplină. Căsătoria tradiţională la romi se face prin consensul celor două familii „xanamik‖ (cuscre), de cele mai multe ori, fără necesitatea unei oficializări externe. Numai prin căsătorie „o ćhavo‖ (băiatul) şi „i ćhaj‖ (fata) intră în rândul membrilor neamului devenind „rom‖ (om de-al nostru, soţ, rom) şi „rromni‖ (femeie de-a noastră, soţie, romni). Statusul femeii în familia tradiţională de romi urmează o serie de modele comportamentale şi de atitudine, în funcţie de nivele de responsabilitate pe care se află: ca „ćhaj bari‖ ; ca „bori‖ (noră), ca „rromni‖ (soţie), ca „daj‖ (mamă), ca „sasúj‖ (soacră), ca„phuri daj‖ / „màmi‖ / ―baba‖ (bunică). Aşa-numitul „preţ al miresei‖, suma de bani plătită familiei fetei de către familia mirelui, reprezintă, de fapt, un fel de plată pentru viitorii copii, care vor aparţine familiei soţului şi pe care acesta trebuie să-i preia în schimbul unei valori simbolice, întărindu-şi astfel reputaţia, aşadar statusul în cadrul comunităţii. Această plată simbolizează cea mai importantă valoare a căsătoriei rrome: virginitatea fetei. In cele mai multe cazuri, banii sunt folositi pentru inzestrarea noului cuplu.

2.3. Conceptul de “pur şi impur” Despre viaţa, tradiţiile şi obiceiurile romilor se spune că toate se raportează la lupta dintre bine si rau, luptă căreia i se adaugă conceptele de pur / „suźo‖ – impur / „maxrime‖/mârsime. În comunitatile tradiţionale, romii au obligaţia să respecte regulile purităţii, în caz contrar putând fi excluşi din cadrul comunităţii. Respectarea acestor norme ţine de responsabilitatea familială şi colectivă şi se manifestă prin simţul ruşinii – „laзipe‖ –: în acest spirit sunt educaţi copiii, în special fetele. Un număr destul de ridicat de reguli se referă la corpul uman şi la igiena rituală, pornindu-se de la ideea că trupul uman este divizat în două părţi, de la brâu în sus - partea superioară pură, iar de la brâu în jos - partea inferioară impură.


Partea de jos a corpului trebuie să fie în permanenţă acoperită, atât la femei, cât şi la bărbaţi: femeile rrome tradiţionale poartă fuste lungi, niciodată pantaloni sau fuste scurte; bărbaţii rromi poartă pantaloni lungi, niciodată scurţi, genunchii fiind considerati cele mai indecente părți ale trupului uman. Cămăşile şi bluzele se spală separat de fuste şi de pantaloni, în vase diferite, speciale pentru fiecare componentă a îmbrăcăminţii, superioară sau inferioară şi nu se amestecă niciodată apa sau vasele de spălat obiecte de bucătărie cu apa sau vasele de spălat haine, de teama impurităţii. La fel, tacâmurile şi vasele de bucătărie se spală întotdeauna separat de haine.

2.4. Dreptul cutumiar și solidaritatea în comunitatile traditionale ale romilor În comunităţile tradiţionale ale romilor (căldărari, ursari, argintari etc.), majoritatea conflictelor se rezolvă în interior – prin adunarea de judecată – „i kris‖ – precedată de dezbaterea cazului între rude – „o divano‖ (discuţia), o phure roma. Atunci cand este necesar, se convoacă kris-ul rromani, un „tribunal‖ alcătuit din reprezentanţi din diferite ―viţi‖, un sfat al bătrânilor, plus unul sau mai mulţi judecători – cu toţii bărbaţi. Judecătorii pot fi chemaţi şi de la distanţe mai mari, prestigiul lor fiind deosebit. În timpul şederii în comunitatea respectivă, judecătorii nu au voie să ia legătura cu vreuna dintre părţile aflate în litigiu, iar după pronunţarea verdictului, părţile putând solicita aducerea altor judecători. Femeile vorbesc foarte rar în cadrul kris-ului, dar pot să o facă dacă sunt implicate direct în conflict. Jurământul are valoare probatoare supremă, de pildă, dacă cineva jură strâmb ruşinea este imensă, iar pedeapsa exemplară, mergând de la amenzi până la excluderea din comunitate. Judecata o fac înţelepţii, oameni bătrâni, independenţi din punct de vedere al rudeniei faţă de cei în cauză, hotărârea se ia prin consens : ambele părţi au partea lor de dreptate, insă una dintre parti trebuie sa plătească și să respecte judecata facută. Judecata se face în exclusivitate între membrii comunităţii, de aceea atunci când conflictul este între un rom şi un nerrom, judecata tradiţională nu se poate efectua. Adunarea de judecată cuprinde un număr impar de krisinitori, exclusiv bărbaţi, persoane renumite pentru onoarea, înţelepciunea, rangul şi puterea lor materială (aceasta pentru a fiincoruptibili), între ei trebuind să se afle şi cei mai bătrâni reprezentanţi ai romilor, vârsta fiind unul dintre criteriile de selecţie a judecătorilor. Verdictul urmăreşte nu atât pedepsirea celui vinovat, ci mai ales compensarea păgubitului / păgubiţilor, împăcarea părţilor şi liniştea pe termen lung a comunităţii. De obicei, fiecare dintre părţi sunt puse să plătească o sumă de bani celeilalte şi să promită, prin jurământ, că nu vor mai avea conflicte cu partea adversă, că se iartă şi se împacă definitiv. Pentru jurământul fiecăruia dintre părţi este numită o persoană de încredere drept garant.

2.5. Principalele neamuri de romi din România În România, romii se constituie în aproximativ 40 de grupuri, clasificate în funcţie de ocupaţiile tradiţionale pe care le practică şi de dialectul pe care îl vorbesc. În cultura tradiţională a romilor, noţiunea de neam nu se referă la înrudirea de sânge, ci la gruparea romilor după următoarele elemente comune: meseria tradiţională, structurile de organizare socială, obiceiurile de familie şi sărbătorile calendaristice.


- boldeni (florari) – romi care, pe vremuri, se ocupau cu confecţionarea florilor artificiale pentru coroane, coroniţe, jerbe, iar astăzi vând flori şi se ocupă cu negustoria în general; - cărămidari / cărămizari – romi care, tradiţional, se ocupau de confecţionarea cărămizilor din lut nearse (chirpici), proveniţi din ursari, vătraşi şi rudari; - fierari – romi care, tradiţional, se ocupau cu prelucrarea fierului, inclusiv cu feroneria şi lăcătuşeria, confecţionau unelte din fier, legau căruţe în fier şi potcoveau cai; - lăutari – romi muzicieni, mai ales instrumentişti, proveniţi mai ales dintre ursari şi vătraşi; - ursari – romi care, pe vremuri, se ocupau cu „umblatul‖ cu ursul, apoi, prin reconversie profesională, au devenit fierari (prelucrează fierul), pieptănari (prelucrează osul şi cornul şi confecţionează piepteni şi alte obiecte din os şi corn), ciurari (prelucrează pieile de animale şi confecţionează ciururi şi site) şi lăutari; - rudari – romi care, în majoritatea lor, şi-au pierdut limba maternă şi cultura rromani tradiţională, sunt profund influenţaţi de cultura românească şi se ocupă cu prelucrarea lemnului, confecţionând linguri, fuse, furci, albii, mobilier, împletituri din nuiele; - argintari – romi care, tradiţional, se ocupă cu prelucrarea argintului şi aurului şi fac în special bijuterii şi alte obiecte de podoabă; - gabori – romi unguri, vorbitori de limbă maghiară, aşezaţi mai ales în Transilvania şi Banat, care, tradiţional, se ocupă cu tinichigeria, dar astăzi fac şi comerţ ambulant cu covoare, cuverturi, obiecte casnice; - rromungre (romungre) – romi unguri, vorbitori de limbă maghiară, profund influenţaţi de cultura maghiară, aşezaţi mai ales în Transilvania şi Banat; - lovari – romi unguri, vorbitori de limbă maghiară, aşezaţi mai ales în Transilvania şi Banat, care se ocupau, în trecut, cu geambăşia / negustoria de cai; - xoraxané (turci) – romi turci musulmani, vorbitori de limbă turcă, profund influenţaţi de cultura turcă, aşezaţi mai ales în Dobrogea; - xanotari (spoitori) – romi care, pe vremuri, se ocupau cu spoitul sau cositorirea vaselor din metal, iar astăzi recuperează metale feroase şi neferoase; - kïkavari (căldărari) – romi a căror meserie tradiţională este prelucrarea aramei / cuprului, din care fac cazane, căldări, tăvi, ibrice; - vătraşi – romi asimilaţi / aculturaţii, sedendarizaţi cu multă vreme în urmă, care şi-au pierdut limba maternă şi cultura rromani tradiţională şi sunt profund influenţaţi de cultura românească.

CONFLICTELE ŞI MEDIREA LOR

În orice moment al activităţii personalului din cadrul centrului comunitar de resurse pot apărea conflicte. Conflictele apar atunci când dezacordurile, nervozitatea, competiţia şi inegalităţile ameninţă un lucru important. Conflictul face parte din viaţă, important este ca oamenii să înveţe să îl rezolve.


1. Definirea conflictului Termenul de conflict are o puternică conotaţie negativă, evocând cuvinte ca opoziţie, mânie, agresivitate. Dar conflictul nu trebuie să fie neapărat o experienţă negativă. Conflictul presupune un dezacord sau un comportament incompatibil între părţile implicate, perceput chiar de acestea. Această definiţie ilustrează o gamă largă de conflicte experimentate de oameni în organizaţii – incompatibilitatea scopurilor, diferenţe în interpretarea faptelor, dezacorduri privind aşteptările comportamentale ş.a. Un conflict poate fi competitiv sau de cooperare. În modelul competitiv părţile urmăresc scopuri total opuse. Fiecare este neîncrezător în intenţiile celorlalţi şi discreditează spusele acestora. Ambele părţi evită în mod deliberat dialogul constructiv şi au o atitudine câştig-pierdere. Inevitabil, dezacordul persistă şi fiecare urmează căi separate. Aceasta este forma disfuncţională sau distructivă a conflictului. În opoziţie, ciclul reprezentat de conflictul de cooperare este o experienţă ce serveşte cel mai bine intereselor ambelor părţi care se sprijină una pe cealaltă. Scopul de a coopera, încrederea între părţi şi abordarea câştig-câştig sunt principalele caracteristici ale conflictului cooperant.

2. Puncte de vedere asupra conflictului Existenţa conflictului nu duce neapărat la ineficacitate. De fapt, sunt trei puncte de vedere asupra conflictului: unul pozitiv, unul negativ şi unul echilibrat. 2.1. Punctul de vedere pozitiv. Conflictul poate avea efecte pozitive în organizaţie. Iniţierea şi rezolvarea unui conflict duce adesea la o soluţionare constructivă a problemei. Rezolvarea conflictului reprezintă deseori un stimulent pentru o schimbare pozitivă în cadrul companiei. De asemenea, un punct de vedere pozitiv asupra conflictului îi încurajează pe oameni să-şi rezolve diferențele şi să se implice în dezvoltarea unei organizaţii etice şi echitabile. Introducerea intenţionată a conflictului în procesul de luare a deciziilor poate fi benefică. De exemplu, se întâmplă ca membrii grupului să gândească la fel atunci când trebuie să ia decizii în grup. Acest pericol poate fi redus la introducerea conflictului sub forma uneia sau mai multor opinii divergente. 2.2. Punctul de vedere negativ. Conflictul poate avea serioase efecte negative şi poate dăuna eforturilor de atingere a scopurilor. În loc să direcţioneze resursele organizaţionale în primul rând către atingerea scopurilor dorite, conflictul poate epuiza resursele, în special timpul şi banii. Conflictul poate de asemenea dăuna confortului psihic al angajaţilor. Ideile, gândurile, părerile conflictuale pot conduce la resentimente, tensiune, anxietate. Pe de altă parte, conflictele şi competiţia puternică afectează negativ rezultatele atunci când cooperarea între angajaţi este necesară.

3.Punctul de vedere echilibrat. Cele mai eficiente persoane au un mod echilibrat de a privi conflictul. Ei recunosc că un conflict poate fi în unele cazuri extrem de necesar, în altele distructiv. Oamenii şi firmele pot suferi de pe urma unui grad prea scăzut sau prea ridicat de conflict. Punctul de vedere echilibrat promovează ideea că un conflict, într-un anume fel, nu numai că este o forţă pozitivă într-un grup, dar este absolut necesar pentru ca un grup să fie eficient. Această abordare încurajează şeful de grup să menţină un nivel moderat de conflict – îndeajuns pentru a menţine grupul viabil, critic cu sine însuşi şi creativ. Generatori de conflict


Un generator de conflict reprezintă o circumstanţă care măreşte şansele unui conflict interpersonal sau în grup. Atâta vreme cât generatorul de conflict stimulează aparent conflictul constructiv, îi poate fi permis să continue. Însă atunci când simptomul conflictului distructiv devine vizibil, trebuie luate măsuri pentru mutarea sau corectarea acestui generator. Printre generatorii de conflict reţinem: Legislaţia ambiguă sau suprapusă. De multe ori, aria neclară a postului creează competiţie pentru resurse şi control. Reorganizarea poate clarifica aria postului dacă un conflict distructiv devine o problemă. Competiţia pentru resursele limitate. Aşa cum este folosit în cazul de faţă, resursele includ fonduri, personal, autoritate formală, informaţii valoroase. Cu alte cuvinte, orice este valoros într-o organizaţie poate deveni o resursă limitată. Uneori, aşa cum este cazul banilor sau al oamenilor, competiţia distructivă pentru resursele limitate poate fi evitată prin lărgirea bazei de resurse ca urmare a creşterii bugetului sau a angajării de personal adiţional. Întreruperea comunicării. Deoarece comunicarea este un proces complex cu multe bariere, aceste bariere provoacă în multe cazuri conflicte. Lupta pentru comunicarea liberă nu se va termina niciodată. Presiunea timpului. Termenele sau alte forme de presiune pot genera reacţii emoţionale distructive. O dată cu impunerea unor termene, managerii trebuie să ia în considerare şi capacitatea individului de a se adapta. Standarde nerezonabile, reguli, situaţii politice sau proceduri. În general, aceste generatoare duc la un conflict disfuncţional între manager şi subordonaţii săi. Crize de personalitate. Este foarte dificil să adaptezi personalitatea individului în funcţie de slujbă. De aceea, remediul utilizat împotriva unor serioase crize de personalitate este separarea părţilor aflate în conflict prin repartizarea uneia sau alteia la o nouă ocupaţie. Diferenţieri de statut. Atâta timp cât organizaţiile continuă să fie ierarhizate, acest generator este inevitabil. Totuşi, managerii pot micşora conflictul disfuncţional prin demonstrarea unei sincere preocupări în legătură cu ideile, sentimentele sau valorile subordonaţilor.

4. Cauzele conflictelor In viata de zi cu zi, cauzele conflictelor sunt diverse. Enumearam cateva : diferenţe între obiectivele pe care oamenii şi le propun, ideologii diferite, definiţii divergente sau neclarităţi în asumarea rolurilor in comunitate/societate, simţul proprietăţii, lipsa de informaţii, negarea, nevoia de control, lipsa abilităţilor de comunicare, resurse limitate, constrângeri de timp, interese personale, rea intenţie, principii etice diferite, percepţii greşite etc.

5. Managementul conflictelor Literatura de specialitate descrie două dimensiuni ale managementului conflictelor: - asertivitatea (persoana încearcă să-şi satisfacă propriile interese) şi - cooperarea (măsura în care individul încearcă să satisfacă interesele celuilalt). În managementul conflictului pot fi utilizate 5 strategii: evitarea, forţarea,acomodarea, colaborarea, compromisul - Evitarea. Presupune comportament neasertiv şi necooperant. Oamenii folosesc acest stil pentru a se menţine departe de conflicte, a ignora neînţelegerile sau a rămâne natural. Atunci când conflicte nerezolvate afectează realizarea scopurilor, stilul de evitare va duce la rezultate negative pentru firmă. În anumite circumstanţe însă, acest stil poate fi dezirabil, atunci când:


(a) problema este minoră şi numai de o importanţă trecătoare şi ca atare nu se justifică timpul şi energia cheltuită pentru apariţia unui conflict; (b) informaţia pusă la dispoziţie individului este insuficientă pentru a te preocupa de conflict în perioada respectivă; (c) puterea individului este prea mică în comparaţie cu a celuilalt, aşa încât există şanse mici de a realiza o schimbare; (d) alţi indivizi pot mai degrabă să rezolve conflictul. - Forţarea. Presupune comportament asertiv şi necooperant şi reflectă o abordare câştig-pierdere a conflictului interpersonal. Aceia care folosesc acest stil încearcă să-şi atingă propriile scopuri fără să se gândească la alţii. Deseori, forţarea presupune putere coercitivă. Putem nota că atitudinea „eu împotriva ta‖ nu te duce prea departe în afaceri, în special când părţile au nevoie de o relaţie pe termen lung. Cu toate acestea, există situaţii în care forţarea poate fi necesară, atunci când: (a) cazurile de urgenţă cer o acţiune rapidă; (b) trebuie acceptate mai multe acţiuni nepopulare pentru a asigura eficacitatea organizaţională şi supravieţuirea; (c) persoana trebuie să acţioneze pentru a se proteja pe sine însăşi şi pentru a-i opri pe ceilalţi să profite de pe urma sa. - Acomodarea. Stilul reprezintă un comportament de cooperare, dar neasertiv. Acomodarea poate reprezenta un act de altruism, o strategie pe termen lung în direcţia încurajării cooperării cu ceilalţi, a acceptării dorinţelor celorlalţi. În general, acomodarea este privită bine de ceilalţi, dar poate fi uneori considerată ca o slăbiciune sau ca un act de supunere. Acomodarea poate fi eficientă pe termen scurt, atunci când: (a) indivizii sunt într-o potenţială situaţie explozivă de conflict emoţional care trebuie evitată cu calm; (b) păstrarea armoniei şi evitarea rupturilor sunt importante, mai ales pe temen scurt; (c) conflictele sunt cauzate de personalitatea indiviziilor şi nu pot fi rezolvate aşa de uşor. - Colaborarea. Colaborarea reprezintă un comportament asertiv şi puternic de cooperare. Ea reflectă o abordare câştig-câştig a conflictelor interpersonale. Apare atunci când părţile implicate în conflict urmăresc fiecare să satisfacă deplin nevoile tuturor părţilor şi caută un rezultat benefic pentru toţi. Oamenii apropiaţi acestui stil tind să aibă următoarele caracteristici:

(a) consideră conflictul normal, folositor şi chiar ducând la o soluţie mult mai creativă dacă este gestionat corespunzător; (b) au încredere în ceilalţi; (c) consideră că un conflict rezolvat în favoarea tuturor duce la acceptarea unanimă a soluţiei. Colaborarea este utilă, în special în situaţiile când: (a) se impune un grad mare de interdependenţă, de aceea se justifică cheltuirea de timp şi energie pentru rezolvarea diferendelor dintre indivizi; (b) indivizii au puteri egale, astfel încât se simt liberi să interacţioneze între ei; (c) şansele de succese sunt reciproce, în special pe termen lung, pentru rezolvarea disputei printr-un proces câştig-câştig; (d) există suficient suport organizaţional pentru acceptarea timpului şi a energiei necesare în rezolvarea disputei prin colaborare. - Compromisul. Compromisul este comportamentul aflat la un nivel intermediar între cooperare şi asertivitate. Se bazează pe „a oferi şi a primi‖ şi presupune o serie de concesii. Aici nu există un


învingător sau un perdant clar. Mai degrabă se demonstrează o dorinţă de a raţionaliza obiectul conflictului şi a accepta soluţia care oferă o satisfacere incompletă a nevoilor părţilor. Caracteristica distinctivă a compromisului este aceea că fiecare parte intenţionează să renunţe la ceva. Comparat cu colaborarea, compromisul tinde să nu maximizeze satisfacţia agregată, ci mai degrabă atinge o satisfacere moderată, parţială pentru fiecare în parte. Stilul este utilizat atunci când: (a) înţelegerea duce la îmbunătăţirea situaţiei dintre părţi sau măcar împiedică înrăutăţirea care ar putea apărea din cauza neînţelegerilor; (b) nu este posibil să se ajungă la un acord de tipul câştig-câştig; (c) scopurile conflictuale sau interesele opuse blochează acordul cu propunerile uneia dintre părţi. Cele cinci stiluri de rezolvare a conflictului reprezintă de fapt o intenţie de a rezolva un conflict între părţi. Însă comportamentul părţilor aflate în conflict poate fi diferit de intenţiile lor din cauza unor greşeli şi cuprinde declaraţiile, acţiunile şi reacţiile lor. Comportamentul conflictual este un proces dinamic de interacţiune. De exemplu, îmi faci o cerere; eu îţi răspund negativ; tu mă ameninţi; te ameninţ şi eu; ş.a.m.d. În acest interval există toate tipurile de conflicte. În partea de jos a intervalului, avem parte de conflicte caracterizate prin forme de tensiune subtile, indirecte şi foarte bine controlate. De exemplu, un subordonat care pune sub semnul întrebării decizia managerului. Intensitatea conflictului se măreşte o dată cu urcarea de-a lungul intervalului până ce devine total distructiv. Grevele, revoltele sau războaiele fac parte din această categorie. Trebuie să ne dăm seama că aceste conflicte, din ultima categorie, sunt aproape întotdeauna distructive. Conflictele constructive se află în partea de jos a intervalului. Dacă un conflict este distructiv, părţile şi managerii trebuie să-l reducă şi invers, dacă nivelul e prea scăzut, este necesară intensificarea situaţiei conflictuale. Aceasta se generează prin tehnicile de management al conflictului; tehnici de rezolvare şi stimulare, care îi permit managerului să controleze nivelul de conflict. Aşadar, putem concluziona că managementul conflictului este un proces de recunoaştere a rolului exact al unui conflict între indivizii şi grupurile unei organizaţii şi defolosire a tehnicilor de decizie şi stimulare, astfel încât să crească eficienţa organizaţiei.

6. Conflictul organizational 6.1.Cauzele conflictului organizaţional Se pot izola ca atare câţiva factori care contribuie la conflictul organizaţional. a) Identificarea cu grupul şi parţialitatea intergrupuri În organizaţii există mai multe grupuri sau clase cu care oamenii se pot identifica. Ele pot fi bazate pe caracteristici personale (de exemplu, rasă sau sex), tipul de funcţie (de exemplu, producţie sau vânzări) sau nivelul funcţiei (de exemplu, manager sau non-manager). În plus, departe de a fi întâmplătoare sau nesemnificative, diferenţele dintre grupuri se pot accentua prin reale diferenţe de putere, şanse, clienţi serviţi etc. Cel mai probabil, oamenii care se consideră ca aparţinând unui grup tind să fie suspicioşi cu cei din afara lui. Probabilitatea conflictului creşte pe măsură ce factorii la care ne vom referi mai jos pătrund în relaţiile dintre grupuri. Accentul pe care îl pun organizaţiile pe munca în echipă consideră drept un mare succes aducerea angajatului pe punctul de a se identifica puternic cu echipa lui. b) Interdependenţa


Când indivizii sau departamentele sunt reciproc dependente pentru îndeplinirea propriilor obiective, există risc de conflicte. De exemplu, personalul de la vânzări este dependent de cel de la producţie pentru livrarea la termen a unor produse de calitate. Doar astfel se poate păstra bunăvoinţa clienţilor. Pe de altă parte, producţia depinde de personalul de la vânzări pentru a primi comenzi în timp util. Comenzile urgente şi personalizate încurcă planificarea producţiei şi fac ca departementul să fie rău văzut. În contrast, cei de la vânzări şi cei de la administrativ nu sunt prea interdependenţi. Agenţii comerciali sunt tot timpul pe drumuri şi n-au pretenţii mari de la femeile de serviciu. Invers, un birou murdar probabil că nu va face să se piardă un contract. Interdependenţa pregăteşte terenul pentru conflicte din două motive. Mai întâi, ea necesită interacţiunea părţilor astfel încât acestea să-şi poată coordona interesele. Conflictele nu apar dacă fiecare „se descurcă singur‖. Apoi, interdependenţa înseamnă că fiecare parte are o anumită putere asupra celeilalte şi este relativ uşor pentru una din ele să abuzeze de puterea sa şi să creeze antagonism. Interdependenţa nu duce întotdeauna la conflict. De fapt, adesea, ea oferă o bună bază de colaborare prin sprijin reciproc. c) Ambiguitatea Scopurile şi criteriile de performanţă ambigue sunt surse de conflict. În ambiguitate se distrug regulile formale şi informale care guvernează interacţiunile. În plus, este greu să împarţi laude şi critici în conformitate cu rezultatele când nu ştii precis cine de ce răspunde. Dacă vânzările scad după introducerea unui produs „mai bun şi mai ieftin‖, departamentul de design poate blama pe cel de marketing pentru o slabă campanie publicitară. Ca răspuns, cei de la marketing vor spune că de fapt produsul „îmbunătăţit‖ este mai prost decât cel vechi. Criteriile de performanţă ambigue sunt o cauză frecventă a conflictelor dintre şefi şi subordonaţi. Chimistul de laborator căruia o companie de produse chimice îi cere să „descopere noi informaţii‖ va reacţiona negativ când şeful îi va spune că munca sa este necorespunzătoare. Acest gen de însărcinări „cu final deschis‖ este susceptibil de interpretări foarte diverse. d) Resurse insuficiente Diferenţele de putere se măresc atunci când resursele devin deficitare. Asta nu se întâmplă însă fără luptă şi conflictele ies la suprafaţă în timpul manevrelor. Pot contribui la starea de conflict bugetul limitat, sprijinul secretarial redus sau accesul cu programare lacalculator. Să ne gândim la compania care-şi instalează un computer pentru scopuri administrative şi de cercetare. La început este timp destul pentru tot. Însă cum ambele funcţiuni vor folosi din ce în ce mai mult computerul, accesul devine o problemă. Aici poate erupe conflictul. e) Diferenţe de putere, statut şi cultură Conflictele pot erupe acolo unde părţile diferă semnificativ în putere, statut şi cultură. Puterea. Dacă dependenţa nu este reciprocă, ci unidirecţionată, creşte potenţialul de conflict. Dacă partenerul A are nevoie de colaborarea partenerului B în atingerea obiectivelor sale, dar partenerul B nu are nevoie de sprijinul lui A, poate apărea antagonismul. B are putere asupra lui A, iar A nu are nimic de oferit în negociere. Un bun exemplu este sistemul de control al calităţii din multe fabrici. Muncitorii din producţie sunt foarte dependenţi de aprobările inspectorilor de calitate, dar reciproca nu este adevărată. Inspectorii pot avea propriul lor şef, birouri separate şi propriul lor cerc de prieteni (alţi inspectori). În astfel de cazuri se poate ca muncitorii să-i trateze cu ostilitate, unul dintre simptomele conflictului. Statutul. Diferenţele de statut nu prea impulsionează conflictul când cei cu un statut inferior depind de cei cu un statut superior. Acesta este modul de funcţionare a celor mai multe organizaţii şi oamenii sunt educaţi social pentru a nu fi surprinşi. Sunt situaţii în care, oameni care, tehnic vorbind, au un statut inferior, ajung în poziţia de a da ordine sau de a controla pe cei cu un statut


superior. Restaurantele oferă un bun exemplu. În multe restaurante, chelnerii dau ordine şi lansează solicitări bucătarilor cu un statut mai înalt. Aceştia ajung să se simtă jigniţi de inversarea direcţiei clasice de transmitere a influenţei. Apariţia „corespondenţei electronice‖ a dus la conflicte similare. Cum secretarele stăpâneau subtilităţile poştei electronice, ele s-au aflat în poziţia de a instrui directorii în privinţa posibilităţilor şi limitărilor unui asemenea sistem, iar unii dintre ei au avut o atitudine defensivă în faţa acestei inversări de roluri. Cultura. Când două sau mai multe culturi diferite se dezvoltă într-o organizaţie, ciocnirea dintre convingeri şi valori poate genera conflict deschis. Administratorii spitalelor care dezvoltă o cultură puternic centrată pe eficientizarea costurilor ajung uneori în conflict cu medicii care sunt foarte devotaţi asigurării unei mai bune îngrijiri a pacienţilor, indiferent de costuri.

7. Procesul conflictual Din cele discutate mai sus, ca efect al uneia sau mai multor cauze de conflict, se produc mai multe evenimente. Vom presupune aici că disputa în chestiune are loc între grupuri, cum ar fi departamentele organizaţiei. Dar, în mare parte, are relevanţă şi pentru conflictul între indivizi. Mai precis, când începe conflictul, vedem că se derulează următoarele evenimente: -„Victoria‖ în dispută devine mai importantă decât buna rezolvare a problemei existente. Părţile încep să dorească informaţii sau să pună în circulaţie informaţii distorsionate. - Fiecare grup devine mai unit. Devianţii care vorbesc despre reconciliere sunt pedepsiţi şi se cere strictă conformare. Este descurajat contactul cu cealaltă parte, cu excepţia situaţiilor formalizate şi condiţiilor restrictive. În timp ce opozanţii sunt reduşi la stereotipuri negative, este promovată propria imagine. De fiecare parte, cei mai agresivi, care sunt mai pricepuţi în a intra în conflict, se impun în mod natural ca lideri. - Fără îndoială,vă daţi seama care este problema. Ceea ce începe ca o problemă de interdependenţă, ambiguitate sau insuficienţă, escaladează până la punctul în care procesul conflictual în sine devine o problemă în plus. Elementele procesului funcţionează apoi împotriva ajungerii la o soluţie paşnică. Ciclul conflictului se autoîntreţine.

NEGOCIEREA CONFLICTELOR1. Tipuri de nogociere În sens larg, negocierea apare ca formă concentrată şi interactivă de comunicare interumană în care două sau mai multe părţi aflate în dezacord urmăresc să ajungă la o înţelegere care rezolvă o problemă comună sau atinge un scop comun. Părțile la o negociere pot fi negociatori individuali sau echipe de negociere. 1.1.În funcție de numărul părților, negocierea poate fi: - bilaterală, când se desfasoară între două părți, fie negociatori individuali, fie echipe de negociere. - multilaterală - sau de grup - când sunt mai mult de două părți distincte care participă la negociere.

2 Negocierea de grup O negociere de grup este următoarea: șefii mai multor departamente din cadrul organizației stabilesc cum să-și repartizeze spațiul într-un nou sediu astfel ca soluția găsită să corespundă exigențelor fiecăruia. Negocierea implică tratative între mai multe părti cu interese divergente.


După cum sunt tratate în literatura de specialitate, se poate face distincţie între trei tipuri fundamentale de negociere: a) negociere distributivă (câştigător/perdant sau victorie/înfrângere), b) negociere integrativă (câştigător/câştigător sau victorie/victorie), c) negociere raţională (un tip de negociere care nu pune în cauză opoziţia părţilor sau intereselor subiective ale acestora).

2.1. Negocierea distributivă Este cea de tip ori/ori, care optează între victorie/înfrângere. Este cea care corespunde unui joc cu sumă nulă şi ia forma unei tranzacţii în care nu este posibil ca o parte să câştige fără ca cealaltă parte să piardă. Fiecare concesie făcută partenerului vine în dauna concedentului şi reciproc. În această optică, negocierea pune faţă în faţă doi adversari cu interese opuse şi devine o confruntare de forţe, în care una din părţi trebuie să câştige. Orice concesie apare ca un semn de slăbiciune. Orice atac reuşit apare ca un semn de putere. Obiectul negocierii va fi un acord care nu va ţine seama de interesele partenerului şi care va fi cu atât mai bun cu cât va lovi mai dur partea adversă. Tacticile şi tehnicile de negociere folosite în negocierea distributivă sunt tipice pentru rezolvarea stărilor conflictuale. Sunt dure şi tensionate.

2.2. Negocirea integrativă (victorie/victorie) Este aceea în care sunt respectate aspiraţiile şi interesele partenerului, chiar dacă vin împotriva celor proprii. Se bazează pe respectul reciproc şi pe tolerarea diferenţelor de aspiraţii şi de opinii. Avantajele acestui tip de negociere sunt acelea că ajunge la soluţii mai bune, mai durabile, părţile se simt mai bine, iar relaţiile dintre părţi se consolidează. Ambele câştigă şiambele susţin soluţia şi acordul încheiat. Negocierea interactivă creează, salvează şi consolidează relaţiile interumane şi de afaceri pe termen lung. Ea determină pe fiecare dintre părţile negociatoare să-şi modifice obiectivele şi să-şi ajusteze pretenţiile în sensul rezolvării intereselor comune. Această optică de negociere ocoleşte şi evită stările conflictuale. Climatul negocierilor este caracterizat de încredere şi optimism, iar acordul, o dată obţinut, are toate şansele să fie respectat. Tacticile specifice se bazează pe reciprocitatea concesiilor (termene de livrare mai scurte contra unor părţi imediate, spre exemplu).

2.3 Negocierea raţională Este aceea în care părţile nu-şi propun doar să facă sau să obţină concesii, consimţăminte de pe poziţii de negociere subiective, ci încearcă să rezolve litigii de fond de pe o poziţie obiectivă, alta decât poziţia uneia sau alteia dintre ele. Pentru aceasta, trebuie definite clar interesele mutuale în cadrul unei transparenţe şi sincerităţi totale, fără apelul la cea mai mică disimulare sau suspiciune. Se începe cu formularea problemelor care trebuie rezolvate, cu răspunsuri la întrebări de genul: Ce nu merge? Unde se află răul? Cum se manifestă acesta? Care sunt faptele care contravin situaţiei dorite?

Se continuă cu un diagnostic al situaţiei existente insistându-se asupra cauzelor care împiedică rezolvarea problemelor. Apoi, se caută soluţiile teoretice şi se stabilesc de comun acord măsurile prin care, cel puţin unele din acestea, pot fi puse în practică.


3. Tactici şi tehnicile de negociere 3.1. Între tacticile uzuale, pot fi amintite: polemica purtată prin contre permanente şi prin deviere sistematică de la subiect; atacul în forţă şi intimidarea; manevrele retorice bazate pe disimulare, pe mascarea intenţiilor, ascunderea intenţiilor, ascunderea adevărului şi pe culpabilizarea adversarului; descalificarea prin rea-credinţă, prin atac la persoană şi prin căderea în derizoriu.

Tehnicile de nogociere sunt posibile atunci când opoziţia de interese este puternică, iar dezechilibrul de forţe este semnificativ. Algoritmul raţionalităţii înseamnă: - definirea problemelor; - diagnosticarea cauzelor; - căutarea soluţiilor.

Negociatorul caută să înţeleagă miza pusă în joc de partener, să cunoască sentimentele acestuia, motivaţiile şi preocupările sale. Divergenţele care rămân nerezolvate sunt reglate prin recursul la criterii obiective, precum şi referinţele ştiinţifice, normele legale, normele morale sau prin recursul la oficiile unui arbitru neutru.

3.2. Factorii fundamentali ai negocierii Factorii fundamentali ai negocierii determină modul în care se desfășoară procesele ulterioare și rezultatele obținute. Acestea fie conferă o anumită structură situației de negociere (obiectul și contextul), fie configurează raportul dintre părți (interesele și puterea de negociere). Obiectul negocierii. Reprezintă problema sau proiectul supus dezbaterii, față de care părțile manifestă interese divergente, și care urmează să fie soluționată printr-un acord. Cu alte cuvinte este ceea ce se negociază, rațiunea pentru care negociatorii se întâlnesc și discută. Așa cum este definit de părți, obiectul negocierii, reprezintă un decupaj dintr- o realitate, care își păstrează însă toate conexiunile naturale cu aceasta din urma. Din acest motiv, pentru a- i înțelege mai bine natura, obiectul trebuie privit în contextul său relevant. Contextul negocierii reprezintă ansamblul factorilor - evenimente, procese, circumstanțe, persoane, entități - care pot influența desfășurarea negocierii. Interesele negociatorilor reprezintă o manifestare a preocupărilor, nevoilor, dorințelor acestora, care îi determină să se comporte într-un anumit mod și să se situeze pe anumite poziții în cursul negocierii Miza reprezintă importanța pe care negociatorul o acordă obiectului negocierii și depinde de raportul dintre câștigurile și pierderile asociate încheierii acordului. Ea reprezintă valoarea netă a atingerii unui obiectiv. Puterea de negociere reprezintă capacitatea pe care o are negociatorul de a exercita influența asupra partenerului său. Aceasta rezultă din resursele sau atu-urile (puncte tari) deținute și mobilizate de negociator dar și din vulnerabilitățile (puncte slabe) sale.Negociatorul face apel la


puterea de care dispune cu scopul de a-și promova interesele, fie sub formă de putere activă (de a promova o pretenție), fie sub cea de putere pasivă (de a respinge o pretenție).

4.3 Stilul de negociere Trebuie interpretat ca reprezentând doar ceva potențial, o inclinație a individului negociator de a adopta anumite comportamente, determinat de personalitatea și aria sa de competență. Aceasta nu înseamnă că negociatorul care are o preferință pentru un anumit stil îl va transpune în practică întotdeauna, în orice situație. Negociatorul nu este o mașinărie al cărui comportament este predeterminat. Inclinația naturală este adesea estompată de calculul pe care îl face, din care rezultă o strategie pe care o aplică în cursul tratativelor. Astfel un negociator care prin înclinația sa naturală este cooperant poate să se comporte în registrul conflictual în negocierea efectivă, pentru că așa consideră că este mai productiv. Cu această precizare - care pune în lumină diferența dintre stil, ca înclinație naturală și strategie, ca decizie - este totuși util să cunoaștem câteva stiluri de negociere. Stoian et al. (1992) şi H. Souni (1998) enumeră unele dintre atitudinile frecvente ale negociatorilor, care descriu în esență diferite stiluri de negociere. Acestea sunt stilul: - cooperant - cu accent pe apropierea dintre parteneri și pe conlucrare sinceră pentru construcția acordului reciproc avantajos; - creativ - Se adaugă la cooperare și abilitatea de a scoate negocierile din impas prin propuneri noi, atractive pentru ambele părți; - rațional - Partenerii mizează pe maniera logică de abordare, pe politețe și obiectivitate, chiar în condițiile unei încrederi reciproce limitate; - pasiv - Atitudine de indiferență a negociatorului față de propunerile și argumentele partenerului. Această abordare reprezintă însă mai degrabă o stratagemă pentru deconcertarea acestuia, decât un stil de negociere. - Ostil/Conflictual - Negociatorul se manifestă prin tendința de a-și impune punctul de vedere propriu, în ciuda inconsistenței argumentelor, posibil și datorită supraevaluării capacității profesionale și intelectuale; Apropiat de stilul ostil, în stilul conflictual, (H. Souni (1998) negociatorul preferă abordarea însoțită de un comportament abuziv, inflexibil, recurgând la amenințări, strigând mai tare pentru a dovedi că are dreptate sau pentru a-l destabiliza pe partener. - agresiv - Atitudine de forță, datorată abordarii cu rea-credință a negocierii (sau ca o manifestare de moment); - dependent - Atitudinea negociatorului de a conlucra cu un partener mult mai puternic. - afectiv - Negociatorul este dominat de sensibilitate și adesea influențat de sentimentele și emoțiile de moment, care este gata să încheie o afacere dacă îi place partenerul sau să renunțe la negociere pentru că celalalt îi displace. - demagogic - Negociatorul recurge la instrumente din zona înșelăciunii (minciună, disimulare, manipulare, duplicitate), de regulă, în lipsa unor resurse sau a unor mijloace intelectuale adecvate. G. Thomas (2004) a identificat situaţiile particulare în care fiecare stil se potriveşte cel mai bine. El a sugerat că: Stilul autoritar este cel mai bun când: - se impune o acţiune rapidă şi decisivă (urgenţe); - un subiect important solicită acţiuni nepopulare; - cealaltă parte va profita de comportamentul înclinat spre colaborare;


- ştiţi că aveţi dreptate. Stilul de colaborare este cel mai bun când: - subiectele sunt prea importante pentru a se ajunge la compromisuri; - obiectivul se referă la integrarea diferitelor puncte de vedere; - aveţi nevoie de dăruire pentru a face soluţia viabilă; - doriţi să clădiţi sau să menţineţi o relaţie importantă. Stilul de evitare este cel mai bun când: - subiectele în discuţie nu sunt importante; - există subiecte mult mai presante de abordat; - nu există şanse să vă realizaţi obiectivele; - potenţiala agravare a negocierii depăşeşte avantajele potenţiale; - persoanele implicate trebuie să se calmeze şi să-şi recâştige perspectiva; - alţii pot rezolva conflictul mult mai eficient; - aveţi nevoie de timp pentru a culege mai multe informaţii. Stilul conciliant este cel mai bun când: - aflaţi că greşiţi; - doriţi să fiţi privit ca o persoană rezonabilă; - subiectele aflate în discuţie sunt mult mai importante pentru cealaltă parte; - doriţi să inspiraţi încredere pentru abordarea subiectelor următoare; - doriţi să minimizaţi pierderile atunci când poziţia vă este ameninţată; - armonia şi stabilitatea sunt mult mai importante. Stilul de compromis este cel mai bun când: - subiectele sunt importante dar nu vă puteţi permite să fiţi prea autoritar; - relaţia dintre parteneri este importantă, dar nu vă puteţi permite să ajutaţi prea mult; - trebuie să realizaţi încheierea temporară a unor subiecte complexe; - trebuie să găsiţi o soluţie avantajoasă deoarece acţionaţi sub presiunea timpului; - este singura alternativă la a nu obţine o soluţie. În zilele noastre, negocierea pare să devină mult mai prezentă şi mai importantă în vieţile noastre şi asta se întâmplă deoarece trăim într-o societate democratică, suntem liberi să ne exprimăm ideile şi punctele de vedere diferite, iar creativitatea şi competiţia sunt încurajate. Şi, de fapt, societatea de azi are multe situaţii conflictuale: - avem conflicte moştenite de la regimul trecut, - avem conflicte create de procesul de tranziţie şi de rezistenţa la schimbare şi - conflicte care, în mod normal, apar în toate societăţile democratice.

4.4. Ce este important să ştim despre negociere? Pentru a deveni buni negociatori, trebuie mai întâi să înţelegem elementele cheie ale acestui proces. Să privim negocierea ca pe o piesă de teatru şi să studiem: - Actorii negocierii şi posibilele roluri jucate de aceştia: (cel puţin) două părţi care doresc să rezolve diferenţele şi conflictele dintre ei. - Variante de epilog sau rezultatul negocierii: o soluţie identificată de către părţile implicate ca fiind acceptabilă.


- Scenariu, care este în permanenţă scris şi rescris chiar de către actori: un proces de comunicare structurat, în care părţile discută în mod voluntar despre opţiunile lor, în încercarea de a clarifica diferenţele care există între ei. a) Actorii negocierii. În primul rând, cum am putea numi persoana cu care negociaţi? -"Duşman" este cu siguranţă un cuvânt nepotrivit. Partener a fost un cuvânt la modă câţiva ani, dar ar putea fi perceput acum ca fiind prea idealistic. Daca aveţi o abordare de tip câştig-câştig, subliniind nevoia de a dezvolta o anumită empatie cu persoana care este la masa negocierii, acceptăm că acea persoană ar putea dori să joace dur sau chiar incorect. Aşa că vom folosi cuvântul de “oponent”. Oponentul dumneavoastră este aşezat de cealaltă parte a mesei atunci când începeţi negocierea. Este sarcina dumneavoastră, ca negociator plin de creativitate, să vă deplasati şi să ajungeti de aceeaşi parte a mesei cu oponentul dumneavoastră. Astfel, poate că cealaltă parte va deveni partenerul dumneavoastră. Rezultatul negocierii. Actorii implicaţi în piesa noastră pot avea în vedere 3 variante de epilog, deoarece sunt trei tipuri de rezultate în procesul negocierii: câştig-pierdere, pierdere-pierdere şi câştig-câştig. Rezultatul care ne dă cea mai mare satisfacţie este, fără îndoială, câştig-câştig. Pentru a înţelege de ce, vă propunem să analizăm toate rezultatele, în baza unui exemplu foarte simplu de negociere: avem două persoane şi doar un singur măr, amândouă persoanele dorind să aibă mărul. Care ar putea să fie posibilele rezultate? Câştig-Pierdere

Aşa cum reiese şi din titlu, în acest scenariu o parte pierde şi cealaltă câştigă. Posibilele situaţii ar putea să fie: a) O parte, care este cea puternică, ia mărul impunându-şi decizia în faţa celeilalte părţi!

b) O parte decide în mod voluntar să renunţe la măr!

c) O parte externă decide (în baza legii sau a altui criteriu) cine ar trebui să câştige şi cine ar trebui să piardă mărul! Cei care demarează negocierea de pe pozitii inflexibile, limitează variantele de rezultat şi se îndreaptă spre un rezultat de câştig-pierdere. Cei care nu ştiu ceea ce vor, nu au încredere în forţele proprii sau le pasă mai mult de nevoile celeilalte persoane se îndreaptă, de asemenea, spre un rezultat de câştig-pierdere. Poveste: Dacă un grup, care negociază un acord, alege votul ca procedură finală pentru a ajunge la un acord, suntem de fapt în situaţia de câştig-pierdere. Conceptul democratic al majorităţii care decide se bazează pe jocul câştig-pierdere. Dacă 100 de oficiali ar participa la o întrunire a consiliului şi 51 votează DA pentru un amendament, cei 49 care au votat NU pierd. Pare greu de crezut că este calea cea mai bună pentru a construi relaţii armonioase de durată. Pierdere-Pierdere

În această situaţie, ambele părţi pierd câte ceva în negociere. Posibilele situaţii ar putea fi: a. Ambele părţi evită conflictul: lasă sau chiar dau mărul altcuiva şi decid să caute altceva de mâncare!

b. Părţile decid să ajungă la un compromis şi hotărăsc să împartă mărul.

c. Părţile distrug mărul ca acesta să nu poată fi mâncat de nici una din părţi.


Compromisurile ar putea fi considerate ca soluţii provizorii către un viitor rezultat de câştig-câştig. De multe ori, o serie de compromisuri lasă ambele părţi cu mult mai puţin decât ceea ce şi-au dorit iniţial şi, în timp, frustrările se pot acumula. Un exemplu de situaţie de pierdere-pierdere este sindicatul care face cereri nefondate şi determină compania la care lucrează să se închidă. Doi colegi care se ceartă mereu la locul de muncă, termină prin a pierde pe termen lung, fiind etichetaţi drept scandalagii sau persoane dificile pentru echipă, chiar dacă uneori au reuşit să ajungă la un compromis.

Câştig-Câştig

Ambele părţi câştigă mai mult decât pierd, pentru că aceştia caută noi soluţii, îşi redefinesc scopurile prin negociere şi dialog. Rezultate posibile ar putea fi: a. Părţile decid să mai cumpere împreună încă un măr.

b. Părtile decid să stoarcă mărul; şi asta pentru că părţile au descoperit, prin negociere, că unuia dintre ei îi este sete (şi vroia doar sucul de măr), iar celeilalte părţi îi era foame (şi dorea să mănânce pulpa).

c. Părţile pregătesc o plăcintă cu mere pe care o mănâncă împreună.

d. Pentru că sunt interesate de o soluţie de durată, părţile plantează seminţele şi aşteaptă să mănânce împreună mere din viitoarea livadă.

Rezultatul câştig-câştic este cel mai bun, deoarece se termină cu o soluţie care satisface ambele părţi, oferind fiecarei părţi şansa de a-şi realiza interesul real, fără a avea senzaţia că acesta a fost ştirbit!

Câştig-Câştig, rezultatul pe care îl doriţiCâştig-Câştig devine posibil atunci când înţelegeţi diferenţele dintre dumneavoastră şi oponentul dumneavoastră: nevoi diferite, percepţii diferite, resurse diferite şi presiuni diferite. Din cauza acestor diferenţe, dumneavoastră şi oponentul dumneavoastră aveţi tendinţa de a atribui, în mod diferit, valoare fiecăruia din aceste interese: în procesul de negociere, cedaţi asupra problemelor care sunt mai puţin importante pentru dumneavoastră, dar care sunt foarte importante pentru oponentul dumneavoastră, în timp ce celălalt cedează la aspectele care sunt de mare importanţă pentru dumneavoastră, dar care nu sunt importante pentru el sau îl costă foarte puţin. A obţine un rezultat de câştig-câştig necesită o atitudine deschisă şi pozitivă din partea ambelor părţi: a. Felul în care vă raportaţi la problemă: ―duşmanul‖ nu este cealaltă parte – adică oponentul dumneavoastră, „duşmanul‖ este problema pe care trebuie şi doriţi să o rezolvaţi împreună.

b. Felul în care vă relaţionaţi cu oponentul dumneavoastră: fiţi interesat să aflaţi de nevoile acestuia şi să descoperiţi interesele reale ale celeilalte părţi.

c. Felul în care vă imaginaţi posibilele rezultate: fiţi creativ şi flexibil pentru a descoperi că sunt mai multe soluţii pentru fiecare problemă.


Cum să ne comportăm: să fim cooperanţi sau competitivi? Aşa cum am spus şi anterior, felul în care părţile abordează procesul negocierii influenţează rezultatele negocierii. Felul în care noi ne imaginăm/ne dorim rezultatele negocierii, înainte de negociere, ca şi felul în care ne comportăm în timpul procesului de negociere, contribuie la rezultatele negocierii. Este adevărat că planul pe care îl faci de acasă nu se potriveşte cu ceea ce se va întâmpla la masa negocierii, dar puteţi obţine un rezultat mai bun al negocierii prin felul în care comunicaţi, ca şi prin atitudinea pe care o manifestaţi în timpul procesului. Intenţia sinceră de a afla interesele reale ale celuilalt şi încercarea de a satisface acele nevoi, vor pregăti scena pentru continuarea cu bunăvoinţă a negocierii şi în viitor. Dacă suntem capabili să contribuim la creşterea factorilor care sporesc şansele unei bune colaborări, cum ar fi o comunicare bună, dorinţa de a învăţa despre cealaltă parte şi a descoperi similarităţi în valori şi credinţe, atunci vom fi mai pregătiţi să avem încredere unul în celălalt. Dacă creştem oricare factor care favorizează competiţia, cum ar fi o slabă comunicare, tactici coercitive, suspiciune, sublinierea diferenţelor de valori, accentuarea diferenţelor, a dezechilibrului de putere, diminuăm de fapt şansa unui acord sau, dacă acesta se va realiza, va avea puţine şanse să fie durabil! Un exemplu real cu luare de ostateci, cu deznodământ fericit, ilustrează avantajele comportamentului cooperant, importanţa comunicării, a descoperii valorilor comune şi a construirii încrederii. Un expert în negociere a avut ghinionul să fie luat ostatec într-o ţară în care războiul civil era în plină desfăşurare. Intenţia iniţială a grupului de gherilă era să forţeze eliberarea camarazilor lor din închisoare, promiţând în schimb eliberarea ostaticilor. Expertul în negociere, printr-un proces eficient de comunicare, a reuşit să schimbe atitudinea rebelilor, să le câştige încrederea şi să-i convingă că îşi pot atinge mult mai eficient obiectivele (informarea opiniei publice din ţară şi străinătate despre abuzurile celor de la putere, răsturnarea dictaturii şi eliberarea camarazilor), colaborând cu cei pe care îi luaseră ostateci şi utilizându-i ca parteneri -mesageri către mass media internaţională şi nu ca inamici.b) Scenariu sau jocul negocierii De ce este atât de important ca jucătorii să comunice între ei? Negocierea este un joc de comunicare, o comunicare structurată şi felul în care jucăm acest joc are un efect determinant asupra rezultatelor negocierii. Multe persoane tind să se concentreze asupra substanţei conflictului lor – asupra a CE este în joc. Acordăm foarte puţin timp şi importanţă ideii de CUM vorbim sau CUM rezolvăm substanţa problemei, luând în considerare interesele şi punctele de vedere divergente sau conflictuale. Un proces de comunicare eficient şi sincer este cheia unei negocieri de succes şi cea mai bună strategie pentru a preveni escaladarea conflictului. Persoanele acţionează de cele mai multe ori în contradicţie cu ceea ce vor cu adevărat să facă, subminându-şi singure şansele de a-şi atinge scopul dorit. Cauza este teama faţă de un dezacord şi faţă de riscul de escaladare a unui conflict. Cum să ai o comunicare deschisă şi sinceră, clară şi confortabilă, cu oponentul tău? Este crucial să poţi construi o atmosferă de respect reciproc, bazat pe o comunicare clară. Asta nu înseamnă că eşti de acord cu tot ceea oponentul tău va cere, va dori sau va pretinde. Uitaţi-vă un moment la lista celor 9 lucruri pe care oponentul le doreşte în general: - Să se simtă bine şi respectat - Să nu se simtă intimidat - Să fie tratat politicos şi mai ales, să fie ascultat - Să se facă plăcut


- Să-i fie recunoscute abilităţile şi eforturile sale - Să ştie şi să înţeleagă mai mult printr-o comunicare clară - Să parcurgă procesul de negociere fără un efort prea mare - Să obţină o alianţă de durată - Bani, bunuri şi servicii. Pentru o comunicare bună de ambele părţi, ar trebui să: - Încercaţi să fiţi deschis. - Parafrazaţi ceea ce credeţi că aţi auzit şi ceea ce credeţi că ei au auzit de la dumneavoastră. - Încercaţi să vorbiţi în aşa fel încât să vă faceţi ascultaţi şi ascultaţi astfel încât să arătaţi celorlaţi că sunt ascultaţi.

4.5. Dileme ale negociatorilor Marea dilema a celor mai mulţi dintre negociatori este fie să negocieze dur, pentru a obţine ceea ce doresc (riscând să compromită însă relaţia cu celălalt negociator) sau să negocieze blând, pentru a rămâne prieteni (dar riscând să piardă controlul asupra substanţei problemei). Negociatorii blânzi simt nevoia să vorbească, insistă în a fi prieteni, sunt rezonabili, fac multe concesii, vorbesc despre ceea ce vor face şi pun pe masă o gamă bogată de oferte. Negociatorii duri spun că nu simt nevoia să vorbească şi insistă asupra poziţiei lor. În situaţii extreme, sunt încăpăţânaţi, se cantonează pe poziţii, ameninţă şi vorbesc despre ceea ce ei nu vor face.

DilemaNegociatori Blânzi Negociatori DuriVorbesc întotdeauna Nu vorbesc decât dacă. . .Relaţia mai presus de substanţa negocierii

Substanţa mai presus de relaţie

Deschid cu o poziţie rezonabilă Deschid cu o poziţie extremăFac concesii cu generozitate, de dragul relaţiei

Fac cu greu concesii, doar în situaţii extreme

Sunt gata să renunţe de dragul unui acord

Insistă să câştige

Tipul de ofertă ―Vom face‖ Tipul de ameninţare „Nu vom face‖

Ce se întâmplă când doi negociatori bânzi se întâlnesc? Doi negociatori blânzi pot ajunge la un acord destul de repede. Sunt atât de dornici să spună DA unul altuia, încât nu mai analizează problema în întregime. Ce se întâmplă când un negociator blând întâlneşte un negociator dur? Negociatorul dur câştigă cu destulă uşurinţă. Dar nu pentru mult timp. Negociatorii blînzi nu păstrează acceaşi atitudine în situaţia în care un negociator dur profită de situaţie. Ce se întâmplă când se întâlnesc doi negociatori duri? Se declanşează un război! Şi amândoi pierd. Iată şi câteva aspecte importante ale acestei dileme: Dacă eşti blând, s-ar putea să pierzi. Dacă eşti dur, s-ar putea să câştigi o dată sau de două ori dar, pe termen lung, este foarte probabil să pierzi! Aceste două moduri de abordare a negocierii nu sunt complet greşite. Se practică de ceva vreme, pentru că ambele includ idei şi concepte valabile.


Abordarea blândă este corectă în anumite privinţe: - Este bine sa fi comunicativ– trebuie să vorbim, pentru a creşte posibilităţile unui acord. - Relaţia este importantă – dacă nu eşti capabil să dezvolţi o relaţie bună, nu mai poţi negocia cu acea persoană niciodată. - Este important să fii rezonabil, oamenii apreciază raţiunea şi logica. - Flexibilitatea este importantă în orice negociere şi cineva trebuie să ofere ceva la masa negocierii. Abordarea dură are şi ea părţile sale bune: - Este bine să pleci uneori de la masa negocierii – întotdeauna ar trebui să poţi pleca de la acele acorduri care nu sunt bune pentru tine. - Substanţa negocierii este importantă - trebuie să îţi pese de ceea ce negociezi, altfel nu îţi vei atinge scopurile - Este important să îţi aperi poziţia în cadrul unei negocieri, câteodată este bine să fii ferm şi este înţelept să nu laşi să-ţi fie descoperite limitele.Dar, aşa cum ambele abordări sunt corecte într-un anumit fel, descoperim şi greşeli, în acelaşi timp. Asemenea abordări nu sunt eficiente şi tind să nu producă acorduri bune, deoarece: - Neglijează interesul părţilor - Încurajează menţinerea poziţiei - Tind să dăuneze relaţiei Ce înseamnă un acord bun? S-au scris multe cărţi despre acest subiect, cea mai cunoscută fiind ―Getting to Yes: Negotiation Agreement Without Giving In‖ de Roger Fisher şi William Ury, în 198 În această carte, Fisher şi Ury descriu caracteristicile unui acord bun: - Înţelept: satisface interesele părţilor, pe termen lung - Eficient: ca proces ia mai puţin timp, înseamnând şi un efort mai mic pentru a-l atinge - Îmbunătăţeşte sau cel puţin nu dăunează relaţiei

4.6. Cum să abordăm jocul negocierii? Clarificaţi interese şi nu poziţii

Aşa cum Fisher şi Ury explicau ―Poziţia dumneavoastră este bazată pe o decizie pe care deja aţi luat-o. Interesele dumneavoastră sunt însă cele care v-au determinat să luaţi acea decizie.‖ Dacă vă veţi petrece tot timpul certându-vă asupra poziţiilor şi nu a intereselor, veţi ajunge cu siguranţi într-o bătălie a dorintelor, fără să aveţi şansa să întrevedeţi o rezolvare constructivă. Pierdeţi posibilitatea unui câştig comun, ceea ce nu face bine nici relaţiei şi nici substanţei negocierii. Trebuie să depuneţi efort pentru a înţelege interesele, temerile, preocupările şi obiectivele celeilalte părţi. Şi ar trebui să daţi posibilitatea ca şi cealaltă parte să le înţeleagă pe ale dumneavoastră (cu siguranţă nu vor fi deschişi faţă de dumneavoastră, dacă la rândul dumneavoastră, nu sunteţi deschis). Fiecare parte are mai multe interese care stau la baza poziţiei pe care o adoptă în timpul negocierii. Interesele s-ar putea să fie diferite, chiar şi la cei care stau de aceeaşi parte a mesei. Dar, oamenii au în comun anumite interese sau nevoi fundamendale, legitime, cum ar fi nevoia de siguranţă sau de bunăstare economică. Este util să valorificaţi interesul comun şi să reconciliaţi interesele diferite. Cercetaţi interesul celeilalte părţi, punând întrebări de felul:


- Ce doriţi să realizaţi? - Care vă sunt preocupările şi temerile? - Cui îi mai pasă de rezultatul acestui acord şi de ce? Discuţiile ar trebui să se concentreze către soluţia dorită, mai degrabă decât să se blocheze în analiza evenimentelor din trecut. Părţile ar trebui să se axeze pe satisfacerea propriilor lor interese, să rămână deschise faţă de diferite soluţii.

Inventaţi opţiuni pentru un câştig în beneficiul ambelor părţi

Fisher şi Ury identifică patru obstacole în procesul generării de soluţii creative pentru a rezolva diferenţele şi conflictele.- Părţile s-ar putea să decidă prematur să adopte o opţiune, ignorând alternativele. - Părţile s-ar putea să încerce să îşi limiteze opţiunile, pentru a găsi un singur răspuns. - Părţile s-ar putea să definească problema în termeni de câştig-pierdere, presupunând că singura opţiune este ca o parte să câştige, iar cealaltă parte să piardă. O parte poate decide că doar cealaltă parte este responsabilă să propună/ identifice o soluţie la problemă. Pentru a pune în valoare oportunităţile în vederea obţinerii unui câştig reciproc este nevoie de inventivitate şi de discutarea cât mai multor opţiuni, înainte de a lua o decizie finală. Asiguraţi-vă că identificaţi cât mai multe opţiuni şi apoi treceţi la luarea unei decizii. Fiţi creativi! Inventaţi cele mai fanteziste opţiuni, pentru a crea cât mai multe variante. De cele mai multe ori, ideile care par puţin plauzibile, sunt cele care stimulează opţiuni atractive şi realiste. Treceţi împreună la evaluarea ideilor doar după ce au fost făcute mai multe propuneri. Vă recomandăm să începeţi evaluarea cu propunerile care par fezabile. Puteţi evita să cădeţi în capcana mentalităţii de câştig-pierdere, dacă vă concentraţi pe interesele comune. Atunci când interesele dumneavoastră sunt diferite de cele ale celeilalte părţi, ar trebui să căutaţi acele opţiuni în care diferenţele pot deveni compatibile sau chiar complementare. Cheia pentru a reconcilia interese diferite este de a căuta acele puncte care înseamnă costuri mici pentru dumneavoastră şi care reprezintă un beneficiu major pentru cealaltă parte şi vice versa. Fiecare parte ar trebui să încerce să facă propuneri care sunt atrăgătoare pentru cealaltă parte şi asupra cărora cealaltă parte cade de acord uşor. Ameninţările sunt de obicei puţin atractive şi motivante, în comparaţie cu ofertele care sunt în beneficiul celeilalte părţi. Folosiţi criterii pentru a evalua opţiuni

Când interesele sunt diferite, părţile ar trebui să folosească criterii obiective pentru a rezolva diferenţele dintre ele. Nu permiteţi ca aceste diferenţe să degenereze şi să conducă la contradicţii neconstructive, pentru că riscaţi să distrugeţi relaţia cu cealaltă parte şi să compromiteţi calitatea acordului. Deciziile luate în baza unor standarde obiective duc mai uşor la acorduri şi menţin o relaţie în termeni buni. Când vorbim de folosirea unor criterii, avem în vedere câteva lucruri: - În primul rând, folosiţi standarde externe, pe cât de mult posibil. Prin standarde externe avem în vedere criterii care sunt independente de opinia subiectivă a uneia dintre părţi. Discuţia asupra standardelor este o cale eficientă pentru ambele părţi de a lua o decizie (în comparaţie cu situaţia în care fiecare parte încearcă să impună celeilalte un punct de vedere, prin folosirea forţei). - Criteriile ar trebui să fie legitime şi practice. Posibile surse de criterii ar putea fi datele ştiinţifice, standardele profesionale, preţul pieţii, legile şi regulamente, precedentele, opinia unor


experţi neutri. Discutaţi aceste standarde în cadrul procesului de negociere. Părţile trebuie să cadă de acord asupra criteriilor care se potrivesc situaţiei lor. Daca nu reuşiţi să cădeţi de acord asupra unor criterii acceptate de ambele părţi, puteţi încerca să cădeţi de acord asupra unei proceduri echitabile de rezolvare a disputei şi încheierii unui acord. Sunt trei puncte pe care ar trebui să le avem în vedere atunci când folosim criterii obiective: 1. Fiecare problemă ar trebui abordată ca o căutare comună de criterii obiective. Ar trebui să aflaţi motivaţia din spatele propunerii celeilalte părţi şi ar trebui să folosiţi această motivaţie în sprijinul propriei poziţii.

2. Fiţi deschis să ascultaţi şi să înţelegeţi argumentele celuilalt. Ar trebui să fiţi rezonabil şi dornic să vă reconsideraţi poziţia atunci când este un motiv să o faceţi. Şi, de obicei, ceilalţi vor răspunde la comportamentul dumneavoastră: dacă sunteţi deschis la argumente, vor fi şi ei la fel. Sigur, nu există garanţii, dar e mult mai probabil să se întâmple aşa.

Evitaţi să cedaţi presiunilor, ameninţărilor sau manipulărilor. Când cealaltă parte refuză cu încăpăţânare să fie rezonabilă, aţi putea redirecţiona cursul discuţiei de la o căutare de criterii, către căutarea unui criteriu procedural.

Separaţi problema de oameni De obicei, oamenii tind să se implice personal în problemă şi în poziţia părţii pe care o reprezintă. Este frecventă tendinţa de a primi în nume personal răspunsurile la probleme. Doar separând oamenii de problema în dezbatere veţi avea posibilitatea de a rezolva împreună problema, fără a afecta relaţia care există între dumneavoastră şi oponentul dumneavoastră. Această separare ajută la construirea un punct de vedere mai clar asupra naturii problemei, înlăturând subiectivismul. Cei mai mulţi oameni presupun că trebuie să alegi între relaţie şi substanţa negocierii. Dacă nu faceţi acest lucru - aşa cum sperăm că v-am convins până acum - aţi putea avea o abordare diferită: pe de o parte, vă puteţi întreba ce puteţi face pentru a ajuta la construirea relaţiei şi să fiţi amabil si prietenos cu oamenii (înţelegere reciprocă, o comunicare bună, respect, să accepţi că celălalt poate fi diferit), iar pe de altă parte, ce puteţi face pentru a vă atinge scopurile în ce priveşte substanţa negocierii (să fiţi ferm în ce priveşte condiţiile şi termenii referitori la substanţa negocierii).

Iată şi câteva sugestii despre cum aţi putea fi amabil şi plăcut: - Vorbiţi despre dumneavoastră şi despre ceea ce simţiţi şi faceţi dumneavoastră, în loc să vorbiţi despre ce presupuneţi că simte şi face oponentul dumneavoastră. Spre exemplu, spunând: Cred că nu m-ai auzit, în loc de Nu mă asculţi sau Mă simt ameninţat, în loc de Eşti nepoliticos. În felul acesta, reuşiţi să transmiteţi mesajul, dar efectul asupra relaţiei este complet diferit. - Consultaţi-vă oponentul înainte de a decide. Oamenilor nu le place să fie împinşi spre a lua o decizie, chiar dacă acestea sunt bune. Oamenilor le place să fie consultaţi asupra deciziilor care îi efectează. Nu veţi renunţa la autoritatea dumneavoastră dacă veţi spune ―Vreau să mă aigur că am luat în considerare punctul tău de vedere şi interesul tău, înainte de a lua această decizie‖. Efectul asupra relaţiei este cât se poate de bun şi nu afectează substanţa problemei. Să vă cunoaşteţi alternativa la procesul de negociere

E important să vă definiţi alternativa optimă la acordul obţinut prin negociere. Vă puteţi gândi la aceasta alternativă ca la trecerea unui prag: dacă de cealaltă parte a uşii este rece şi plouă, puţin probabil că veţi trece dincolo de ea. Dar, dacă de cealaltă parte a uşii este


vreme frumoasă şi soare, probabil că veţi dori sa treceţi pragul. Dacă alternativa la procesul de negociere nu este bună, veţi fi, din punct de vedere psihologic, mai slab şi mai puţin rezistent la orice tip de presiune. Şi asta face ca cealaltă parte să fie cu mult mai puternică. Dacă aveţi o alternativă bună, atunci veţi putea rezista la orice presiune. Aşa că, dezvoltaţi-vă alternativa optimă la acordul obţinut prin negociere, înainte de a demara un proces de negociere: vă va face să fiţi mult mai încrezător şi mai puternic la masa negocierii. Vă sugerăm să evaluaţi şi alternativa oponentului dumneavoastră. Unor persoane le este uşor să vă ameninţe cu alternativele lor: dacă nu renunţaţi, voi părăsi negocierea. De fapt, ei vor acţiona în funcţie de cât de bine aceste alternative le satisfac propriile interese. Nu permiteţi ca oponentul dumneavoastră să vă ameninţe cu alternativele lor. E important să testaţi dacă chiar vor să părăsească procesul de negociere sau este doar o păcăleală. Îi puteţi întreba de ce li se pare mai atractivă sau mai bună optiunea de a părăsi procesul, decât ceea ce oferiţi dumneavoastră. Asumarea de responsabilităţi la sfârşitul procesului

Decizia dumneavoastră de a vă lua un angajament trebuie să se bazeze pe modul de realizare a intereselor dumneavoastră în toate variantele de acorduri şi în comparaţie cu alternativa la acordul obţinut prin negociere. Este important să evitaţi să vă luaţi angajamente prea devreme, înainte de a şti ce înseamnă acordul obţinut prin negociere.

5.2. Gestionarea conflictelor in domeniul medierii sanitare Acest capitol stabilește cunoştinţele şi deprinderile necesare unui mediator sanitar pentru buna gestionare a factorilor de risc de la nivelul comunităţii, care pot duce la apariţia unor conflicte între grupul ţintă şi comunitate/ autorităţi de la nivelul comunităţii.

MANAGEMENTUL CONFLICTULUI

(Poziţii, interese şi nevoi umane de bază) Un conflict începe în mod normal cu o cerere, o pretenţie sau o acuzaţie. În terminologia rezolvării conflictelor acestea se cheamă poziţii şi la o primă vedere pot fi numite cauze ale conflictului. Dar poziţiile sunt doar soluţii incompatibile prin care părţile aflate în conflict cred că își pot rezolva interesele şi nevoile de bază. Două surori se ceartă pentru o portocală. Ele sunt în conflict deoarece poziţiile lor sunt incompatibile: amândouă doresc aceeaşi portocală. Dacă conflictul rămâne la nivel de poziţii, există trei soluţii: (a) O fată ia portocala, având 100% din ceea ce își doreşte, iar cealaltă obţine 0%

(b) O fată împarte portocala, fiecare fată având 50% din ceea ce îşi dorea

(c) Fetele sunt într-un impas şi nu sunt capabile să ajungă la un acord; fiecare dintre ele obţine 0% din ceea ce îşi dorea.

Puteţi recunoaşte tipul de rezultate: câştig-pierdere, compromis şi pierdere-pierdere.


Dar ele se pot întreba una pe cealaltă “De ce îţi doreşti această portocală?” pentru a afla interesele care stau in spatele poziţiilor lor. Răspunzând la întrebare, s-ar putea să afle că au interese diferite: o fată ar putea dori portocala deoarece vrea să o mănânce; cealaltă fată ar putea dori doar coaja de portocală pentru a face un chec. Interesele sunt diferite, dar compatibile. Acum, conflictul are o soluţie care ar satisface 100% interesul fiecărei părţi: o fată ia conţinutul portocalei, iar cealaltă fată ia coaja portocalei. Acesta este un rezultat de tipul câştig-câştig. Două state care doresc acelaşi pământ sau două naţiuni care doresc acelaşi stat, vă sună cunoscută situaţia? Conflictul este atât de vechi precum rasa umană. Competiţia şi lupta pentru resurse limitate sau pentru ceea ce este perceput ca fiind resurse limitate, sunt cel mai adesea poziţiile de pe care încep conflictele dintre grupuri etnice diferite. Abordarea competitiva de tipul ―Câştigătorul ia tot‖ transformă aceste conflicte în lupte pe termen lung, deseori violente, care se termină din când în când, fie cu scurte perioade de dominare (care lasă o parte cu dorinţa de răzbunare), fie cu perioade de compromis (care nu satisfac în mod real nici una dintre părţi şi care sunt folosite de către ambele părţi pentru a se pregăti pentru următoarea bătălie). Ca şi în povestea celor două fete care se bat pentru aceeaşi portocală, dacă părţile ar aborda conflictul într-o manieră cooperantă, căutând, exprimând şi recunoscând interesele care stau la baza poziţiilor lor, ar putea afla că doresc aceeaşi resursă pentru motive diferite. Pentru aceasta însă trebuie să fim capabili să schimbăm informaţii. Trebuie să punem întrebări şi să ascultăm cu grijă răspunsurile. Trebuie să vedem şi să înţelegem dincolo de cuvinte. Trebuie să comunicăm. Din păcate, ne luptăm cu un sistem imperfect de comunicare, conținând nenumărate oportunităţi care pot duce la întreruperea sau îngreunarea comunicării şi care sunt adeseori cauzele conflictului sau cauzele pentru care conflictul este dificil de rezolvat.

1. Mecanismul percepţiilor Oamenii percep realitatea în mod diferit. Prin mecanismul percepţiilor, creierul nostru îşi formează propria realitate prin următorii pași:

Colectăm informaţii – dar le colectăm doar într-o cantitate limitată, într-un mod selectiv şi într-o anumită ordine; putem să colectăm şi informaţii diferite Aranjăm informaţiile în categorii – dar o dată cu categoriile, asociem şi anumite presupuneri sau previziuni care ar putea să fie de asemenea diferite. Tragem concluziile şi ne formăm propria realitate – şi nu e de mirare că ajungem să avem diferite realităţi, cu diferenţe care contează şi care sunt adeseori cauza neînţelegerilor şi conflictelor. Experienţele noastre de viaţă, de educaţie, principiile şi valorile, ―lentilele‖ noastre etnice şi culturale influenţează fiecare pas al formării percepţiilor.

2. Lentile culturale Oamenii sunt diferiţi în ce priveşte valorile şi atitudinile pe care le au şi dacă acestea nu sunt pe deplin înţelese şi respectate, diferenţele pot deveni sursa unei comunicări dificile şi a unor conflicte rezistente la soluţionare.Următoarele aspecte ale comunicării dintre diferitele grupuri etnice au fost studiate pentru a identifica punctele comune şi a explica diferenţele: - Gradul de exprimare al emoţiilor


- Întrebări şi răspunsuri directe/indirecte - Contactul vizual - Gesturi - A aştepta rândul să vorbeşti, precum şi pauzele din timpul vorbirii - Percepția spaţiului - Percepţia asupra timpului - Atingerea fizica in timpul vorbirii - Tonul vocii Există şi alte dimensiuni culturale care ne pot influenţa lentilele prin care vedem lumea şi care sunt definite prin două atitudini extreme. Cum valorificăm timpul: - Atitudini monocromice: apreciem relaţiile care sunt orientate spre rezolvarea sarcinii precum şi punctualitatea; ne imaginăm că timpul se măsoară în unităţi care zboară secvenţial, într-o ordine logică. - Atitudini policromice: apreciem relaţiile care sunt orientate către nevoile oamenilor şi considerăm timpul ca un instrument util, care însă nu trebuie să ne guverneze vieţile. Ne imaginăm timpul ca pe o resursă nelimitată, desfășurată sub forma unei spirale conectate la eternitate.

3.Cum evaluăm relaţiile dintre individ şi societate - Individualismul: apreciem independenţa şi unicitatea. Copiii crescuţi în astfel de valori sunt răsplătiţi pentru iniţiativă, realizări personale şi leadership individual. - Colectivismul: apreciem apartenenţa la un grup mai mult decât independenţa individuală, presupunem că o familie extinsă ar trebui să aibă grijă de noi în schimbul loialităţii noastre. Copii sunt răsplătiţi pentru ascultare, cooperare, luarea unor acţiuni în concordanţă cu valorilefamiliale.

4.Cum apreciem diferenţele de autoritate şi putere - Acceptăm o distanţă mare faţă de putere: percepem ca fiind normal faptul ca superiorii sunt inaccesibili, valorăm stabilitatea socială şi ideea ca fiecare are un loc rezervat în sistem şi că cei care deţin puterea au dreptul la privilegii - Acceptăm o distanţă mică faţă de putere: percepem ca fiind normal faptul ca superiorii sunt accesibili, valorăm egalitatea socială şi ideea că toţi ar trebui să avem drepturi si șanse egale

5.Cum abordăm riscurile inerente în viitor - Evităm incertitudinea: suntem activi şi ne vedem capabili să controlăm cursul vieţii noastre şi a relaţiilor pe care le avem. - Nu evităm incertitudinea: avem o atitudine contemplativă și fatalistă faţă de evenimente, considerând viaţa ca un fapt predestinat.

6. Cum abordăm diviziunea rolurilor pe sexe - Orientat spre masculin: credem că diferenţele biologice prescriu diferite roluri sociale pentru sexe. - Orientat spre feminin: credem că sexele ar trebui să aibă roluri care se întrepătrund. În general, valorile şi credinţele noastre nu pot fi negociate şi nici nu pot fi schimbate cu argumente raţionale sau prin persuasiune. Acestea sunt adeseori exprimate prin poziţiile luate faţă de simboluri, cum ar fi statutul limbii, nume de oraşe şi state, identitatea persoanelor aflate în poziţii onorifice, steaguri naţionale şi imnuri. Aceste poziţii pot deveni cauze de conflict semnificative în societăţile divizate.


Cunoştinţele privind dimensiunile culturale ne pot ajuta să înţelegem valorile şi nevoile care stau în spatele poziţiilor, să fim mai toleranţi cu oamenii care sunt diferiţi de noi, să învăţăm sa vedem lumea prin noi perspective, să găsim căi de a controla şi de a ne modifica comportamentul prin dezvoltare personală. 7. Comportamente Comportamentul nostru, determinat de stereotipuri şi prejudecăţi, este adeseori cauza unei comunicări dificile şi a conflictelor, în special a celor etnice. A construi stereotipuri este o funcţie naturală a minţii umane care, dorind să atenueze anxietatea faţă de necunoscut, simplifică realitatea complexă şi ajuta corpul şi mintea noastră să dezvolte răspunsuri automate la stimuli similari. Dar a construi stereotipuri şi a le utiliza este periculos, deoarece simplifică realitatea umană complexă negând unicitatea fiecăruia dintre noi. Atunci când construim stereotipuri, adeseori completăm datele care ne lipsesc cu ajutorul cunoştinţelor şi informaţiilor luate din baza noastră de date. Dar cu cât cei pe care îi observăm sunt cultural diferiţi de noi, cu atât mai mare este posibilitatea de a greși atunci când ne construim şi ne folosim de stereotipuri. Stereotipurile etnice adeseori conduc la prejudecăţi, comportamente care se manifestă prin acţiuni şi emoţii încărcate negativ. Prejudecăţile bazate pe simplificarea oricărui grup de oameni într-un stereotip îngust şi negativ poate avea consecinţe tragice cum ar fi discriminarea, violenţa şi în cazuri extreme genocidul.

7.1. Stereotipurile au patru caracteristici principale: - Sunt simple. Stereotipurile sunt mult mai simple decât realitatea, adeseori suntem capabili de a le rezuma în două sau trei propoziţii. - Sunt dobândite. Oamenii dobândesc şi absorb stereotipuri de la ―mediatorii culturali‖ mai degrabă decât din propria experienţă cu grupurile care sunt supuse stereotipurilor. Lentilele culturale, credinţele şi valorile moștenite ne influențează modul în care vedem lumea şi o face inteligibilă prin imagini simplificate. - Sunt false. Toate stereotipurile sunt false prin natura lor. - Sunt rezistente la schimbare. Stereotipurile, în special cele care au fost asimilate în copilărie, ne colorează cu obstinenţă lentilele, percepţiile şi comportamentul. Stereotipurile sunt folosite pentru a face comparaţii între grupuri, dar este în natura umană ca grupurile să se privească cu suspiciune şi să se vadă ca rivale. Ceea ce face ca grupurile etnice să fie speciale în această competiţie asupra imaginii de sine este faptul că: (a) diferenţele percepute sunt datorate naşterii şi afilierii culturale, dificil sau imposibil de schimbat şi (b) competiţia este pe viaţă şi grupurile nu-şi permit să piardă pentru că se tem să nu dispară. Deci, ce putem face? Ce trebuie să prevenim sau cel puţin să reducem este violenţa şi nu conflictul. Trebuie să învăţăm cum să nu fim de acord asupra unor lucruri, acţionând ca persoane civilizate, nu ca ignoranţi în ale conflictului. Dacă fiinţele umane ar fi pregătite pentru a face faţă conflictelor în mod constructiv, am putea probabil reduce violenţa şi am putea oferi noi mijloace non-violente pentru atingerea scopurilor. Ce putem face pentru a reduce sau a elimina stereotipurile din viaţa noastră? - Să ne concentrăm pe fiecare persoană în parte ca individ. Fiecare dintre noi merită să fie considerat ca o fiinţă umană unică. - Să fim mai atenţi la stereotipuri şi la cum acestea ne influentează atunci când interacţionăm cu alţi oameni.


- Să ne amintim că ar putea exista mai multe diferenţe în cadrul unui grup, decât între grupuri. - Să recunoaştem că facem cu toţii parte simultan din mai multe grupuri şi că nici unul dintre aceste grupuri nu poate explica în totalitate ceea ce suntem - Să învăţăm să privim lucrurile şi din perspectiva celuilalt. - Să adoptăm o atitudine mai umilă când e vorba de obiectivitatea judecăţii noastre - Să fim dispuşi să învăţam mai multe despre cultura şi profilul persoanelor care sunt diferite de noi - Să neutralizăm stereotipurile atunci când le întâlnim.

Cum putem reacţiona la stereotipuri şi prejudecăţi într-un mod mai eficient? Răspunsul la o prejudecată este mai eficient atunci când nu este dat de către persoana ţintită, ci de o persoană care este membră a grupului din care face parte şi persoana care a iniţiat prejudecata. Martin Nimoeller ne povesteşte despre tragica sa experienţă din cel de al doilea razboi mondial: ―În Germania, au venit mai întâi să îi ridice pe comunişti şi nu am luat atitudine pentru că nu eram comunist. Apoi au venit după evrei şi nu am luat atitudine pentru că nu eram evreu. Apoi au venit după membrii de sindicat şi nu am luat atitudine pentru că nu eram membru în nici un sindicat. Apoi au venit după catolici şi nu am luat atitudine pentru că eram protestant. Apoi au venit după mine, dar în acel moment nu mai ramasese nimeni care să ia atitudine pentru mine.


suport curs mediator sanitar.docx

Documents